Șerban Sabin‐Cristian Grupa 35B 

1 | P a g i n a   

O CASĂ PE URMĂTORUL CONTINENT   Literatura de anticipație a avut posibilitatea, prin cei mai talentați și  lucizi autori ai genului, 

nu de puține ori, să traga anumite semnale și să „impulsioneze” evoluția  în domenii ștințifice și nu 

numai.  Un  principal  exemplu  este  știința  ipotetică  descrisă  de  Isaac  Asimov  în  seria  de  cărți 

„Fundația”,  psihoistoria,  care  presupune  un  mod  matematic  de  a  prevedea  istoria  cu  ajutorul 

statisticilor.  Paul  Krugman,  laureat  al  premiului  Nobel  în  știinte  economice  în  anul  2008,  citează 

această serie ca sursă și inspirație (din copilărie) pentru cercetările sale în economie.1 

  În  acest  fel,  literatura  de  ficțiune,  printre  care  și  cea  stiintifico‐fantastică  despre  care  am 

vorbit, poate aborda probleme  contemporane  și, prin  însăși natura  sa  speculativă, poate  conduce 

spre anumite finalități cu diferite grade de probabilitate. Libertatea relativă de care se bucură acest 

tip  de  literatură2 o  face  viabila  ca mijloc  de  cercetare  în  probleme  de  ordin  social  sau  psihologic 

deoarece astfel autorul poate descompune complexitatea acestora  și poate aborda  spre elaborare 

doar unul sau mai multe aspecte semnificative ale lor. 

  În aceste cazuri, arhitectura nu este doar un cadru dat, fixat rapid  în memoria cititorului ca 

fiind  familiar,  ci  va  impune  o  reflexie  voluntara  a  cititorului  asupra  posibilității  existenței  acestui 

cadru și asupra validității acestui cadru pornind de  la premisele expuse.   Bazele științifice pe care le 

acuză  aceste  opere  literare  permit  o  analiză mai  rațională  și  cu  legături mai  strânse  în  realitatea 

actuală.  Ursula  K  Le  Guin,  în  Cei  ce  pleaca  din  Omelas  aduce  în  prim  plan  un  astfel  de  cadru, 

completat de posibilitatea utopica a unei fericiri eterne pentru  locuitorii săi, care se bazeaza pe un 

mit psihologic,  al  „țapului  ispășitor”,    care permite orașului  să  ajungă  la nivelul descris.  Faptul  ca 

autoarea a permis  imaginației  să dezvolte acest mit pentru a putea descrie un  întreg oraș atât  în 

ansamblu, cât și prin detalii semnificative, îl poate propune ca studiu de caz pentru realitatea actuală. 

  Opera adusaă în discuție în continuare are ca premiză arhitectura și mediul uman nu doar ca 

un cadru, ci și ca influență directă asupra psihologiei individului. Clifford Donald Simak, în nuvela sa, 

Huddling  Place3,  descrie  un  posibil  efect  secundar  al  izolării  individului  în  urma  generalizării 

procesului de suburbanizare care avea loc în Statele Unite în prima jumatate a secolului. 

  Premiza  istorica  și  științifică de  la  care pleacă  autorul  este  aceea  că o data  cu  eradicarea 

războaielor  la nivel mondial omul nu mai  are obiect  al  temerilor  sale pentru  siguranța personală. 

Rolul orașelor ca bastioane de rezistență sau cu rol de cadre pentru  întrajutorare și pentru a ridica 

moralul cetățenilor dispare, iar oamenii au astfel posibilitatea de a se izola în niște unități autonome 

și autosuficiente de locuit. Mijloacele de comunicare sunt dezvoltate într‐atât încât un simplu telefon 

                                                            1 http://www.pbs.org/newshour/bb/business/july‐dec08/nobelkrugman_10‐13.html, interviu cu Paul Krugman, realizat pe 13 octombrie 2008, de catre Jim Lehrer. 2 În comparație, să zicem, cu proza realistă. 3 Aș putea traduce titlul povestirii ca și Refugiu; cu toate că traducerea păstrează esența titlului original aceasta pierde din puterea expresivă, de loc familiar și protejat, pe care o are titlul original. 

2 | P a g i n a   

permite oamenilor să se simtă de parcă s‐ar afla acolo unde vor fără să se fi mișcat din loc, împreună 

cu oricine altcineva își doresc.4 

  Descrierile mediului  înconjurător fac trimiteri  încă de  la  începutul povestirii spre niste  locuri 

în care omul își retrage și identitatea odată cu ființa sa. 

Burnița se cernea prin cerul plumburiu, ca fumul care plutește prin copacii dezgoliți. Aceasta 

înmuia  tufișurile  și  încețoșa  contururile  clădirilor  și  acoperea  depărtările.  Lucea  pe  suprafețele 

metalice  ale  roboților  tăcuți  și  arginta  umerii  celor  trei  oameni  care  ascultatu  intonatiile  omului 

acoperit în negru, care citea din cartea aflată în mâinile sale. […]  

Aici era acasă. Fusese acasă pentru familia Webster din ziua în care primul John J. Webster a 

venit pe acest loc si a construit prima unitate a acestei case întinse. John J. a ales‐o deoarece avea un 

iaz de păstrăvi, sau asta spusese el dintotdeauna. Dar a fost mai mult decât atât, trebuia să fi fost, își 

spunea Webster, mai mult decât atât. 

  Sau poate,  la  început,  fusese doar  iazul de păstrăvi.  Iazul  și copacii  și pajiștile, creasta 

stâncoasă, spre care ceața plutea în fiecare dimineață dinspre râu. Poate restul a crescut, gradat, de‐

a  lungul  anilor,  de‐a  lungul  anilor  în  care  familia  a  stat  acolo  pana  când  până  și  solul  devenise 

îmbibat  cu  ceva  care  se  apropia  de,  dar  nu  era  chiar,  tradiție.  Ceva  care  făcea  ca  fiecare  copac, 

fiecare piatră,  fiecare metru de pământ, un  copac  sau o piatră  sau o bucata de pământ Webster. 

Totul aparținea.5 

Ideea de apartenență a omului  la  loc este  foarte vehiculată și  în  teoria de arhitectură, mai 

ales  în  scrierile  care  au  la bază  filosofia  fenomenologică  a  lui Heidegger. Christian Norberg‐Schulz 

preia ideea heideggeriană a locuirii și o conduce întocmai spre ideea de apartenență (se stabilește un 

raport  semnificativ  între  ființa  umană  și  un  mediu  dat):  „Expresia  sau  caracterul  mediului 

înconjurător  […]  nu  este  ceva  subiectiv  care  se  află  în  om,  nici  ceva  exterior  lui,  ci  un  aspect  al 

existenței omului  în  lume.”6 Deci,  în același  fel cum omul  își poate  schimba activ mediul, ca  să  și‐l 

aproprieze, mediul își manifstează o influență pasivă asupra omului astfel legându‐i viața de locul pe 

care‐l ocupă. Problema  ridicată de Simak,  în acest caz, este  întocmai valoarea  identității omului  în 

locul  acela  și  ce  ajunge  să  fie  identitatea  omului  atunci  când  este  separat  de  locul  cu  care  se 

identifică.  Pentru  Simak  tradiția  pe  care  și‐o  creează  omul  prin  obișnuința  cu  locul  este  acea 

reacțiune care se retransmite de la mediul locuit la omul care‐l locuiește.  

Heidegger propune și demonstrează o legatură foarte strânsă între existența omului pe acest 

pământ  si  faptul  ca  el  locuiește  pe  pământ.  „Felul  în  care  tu  ești  și  eu  sunt, maniera  în  care  noi 

oamenii suntem pe pământ, este Buan  locurirea.”7 De unde rezultă că omul atât timp cât  locuiește 

                                                            4 Mijloacele de  comunicare descrise de Simak  in povestire  fac o  serie de  trimiteri  interesante  la posiblitatile actuale de comunicare datorate internetului. 5 Traducerile  sunt  personale,  pentru  textul  original  puteți  deschide  fișierul  atașat  cu  textul  povestirii,  unde paragrafele citate sunt marcate cu fond roșu și cu numar de ordine. Din pacate versiunea de text pe care am găsit‐o este scanată și transformată automat în fișier text și din această cauză s‐au strecurat destule greșeli. 6 Norberg‐Schulz, Christian, Existence, Space and Architecture, (Praeger, New York, 1971) p.34; 7 Heidegger,  Martin,  „Building,  Dwelling,  Thinking”(trad.),  în  Rethinking  Architecture,  Editor:  Leach,  Neil (Routledge, Oxon, New York, 1997), pp.100‐103. Heidegger folosește  limbajul ca agent pentru a face  legătura între  a  fi  si  a  locui,  folosind  cuvantul  german  „bauen”,  care  inseamna  a  construi  în  limba  germană,  insa  in germana  si  engleza  veche  la  originea  acestui  verb  stă  „buan”,  care  înseamnă  a  locui.  El  continuă  acest 

3 | P a g i n a   

un spațiu, va exista în acel spațiu. În acest fel omul își extinde locuirea pe pământ peste tot unde el 

poate  construi,  de  unde  rezultă  ca  el  locuiește  și  spațiul  în  care muncește,  și  spațiul  pe  care  îl 

folosește  pentru  transport,  și  unde mănâncă,  și  unde  se  cazează  temporar,  și  unde  își  conduce 

afacerile,  fie ele  într‐un  loc  fix sau nu. Omul  lui Simak, Websterul  lui  iși pierde calitatea  intrisecă a 

oamenilor de a  locui pe pământ. El  locuiește doar  în spațiul pe care și‐l  identifică ca fiind al  lui, un 

spațiu limitat la propria proprietate, iar în alte locuri nu poate concepe o modalitate de locuire, deci, 

nici  o  existență.  Această  limitare  autoimpusă  de modul  lui  de  viață  ––  de  a  locui  într‐o  unitate 

autosuficientă  ––  îl  detașează  de  ceea  ce  înseamnă  locuirea  pe  pământ,  într‐o  comunitate.  În 

momentul  în  care Webster  ajunge,  din  necesitate,  să  petreacă mai mult  timp  în  afara  spațiului 

prorpiu cu care se identifică implicit, apare o manifestare a sindromului agorafobic. 

Încet, a început să perceapă împrejurimile. Știa că oamenii se mișcau în jurul rampei, vedea că 

zona de aterizare părea să se întindă până la orizont, punctată din loc în loc cu niște corpuri cocoșate 

care erau nave spațiale în așteptare. […] Webster a tremurat și i s‐a părut ciudat, pentru ca la amiază 

soarele era cald. Și a tremurat din nou. 

Încet s‐a depărtat de balustradă si s‐a  îndreptat spre cladirea administrației.  Însă pentru un 

moment  zguduitor a  simțit o  frică  subită–– o  frică  jenantă  și  irațională  față de acea  întindere de 

beton  care  forma  rampa.  O  frica  care  l‐a  laăsat  într‐o  stare  de  tulburare mentală  în  timp  ce‐și 

conducea pașii spre ușa care‐l aștepta. […] Omul a trecut pe lângă el fără să‐i acorde vreo privire, iar 

Webster a simțit ușurare. 

Dacă ar fi fost acasă, își spunea Webster, ar fi terminat prânzul, acum ar fi fost pregătit pentru 

somnul de după‐amiază, focul ar arde pe vatră […] Jenkins i‐ar aduce un lichior și ar spune unul sau 

două cuvinte –– conversație banală. 

[…] Dar a fost doar puterea voinței sale care l‐a împiedicat, în acele ultime secunde înainte ca 

nava să fi decolat, să alerge pe câmp, zbierând la Thomas să se întoarcă, zbierând ca el sa nu plece. 

Dar așa ceva, însă, nu ar fi făcut niciodată. Ar fi fost exhibiționism, disgrațios si umilitor–– ceva ce un 

Webster nu ar fi făcut niciodată. 

[…] Zgomotul de fond din recepție l‐a izbit în față când ajutorul robotic a deschis usa pentru el 

și în acel zgomot se simțea un fir de ceva care părea a fi aproape teroare. Pentru un moment a ezitat, 

dupa aceea a intrat. Ușa s‐a închis ușor înapoia lui. Înăuntru mergând pe lângă perete ca să stea la o 

parte din drumul oamenilor,  se duse  spre un  scaun din  colț. S‐a așezat  și  s‐a ghemuit,  forțându‐și 

corpul adânc în pernele scaunului, privind umanitatea mișunândă care fierbea prin cameră. 

Din mulțime se profilează o figura cunoscută. Webster se apleacă spre el si țipă […] 

  Spațiul înconjurător este, de fapt, mobilul care declanșează reacția de alienare din partea lui 

Webster, prin care își declanșează din subconștient accesul de agorafobie. Arhitectura acestui spațiu 

necunoscut lui îi induce o stare de neliniște care îl conduce spre disperare. Interesant este faptul ca 

nu  îi dă curs acestei disperări tot din același motiv aparent, faptul că se află  într‐un  loc necunoscut, 

printre străini, însa ceea ce îl oprește din a actiona este întocmai factorul uman, care devine o piedică 

implantată acolo prin educație. Mișcările oamenilor  i se par  lui Webster că se desfășoară după alte 

reguli ca ale lui și orice intervenție în aceasă ordine străină lui i se pare o violare și atfel nu are niciun 

drept  sa o  facă. Webster,  în aceasta  situatie  simte nevoia  și  își  impune o  serie de amintiri despre 

                                                                                                                                                                                          raționament și leagă verbul „bauen” cu verbul „bin/bist” care in germana inseamna „a fi”, și care are, deci, ca rădăcină comună cu „a construi” verbul „buan”, „a locui”. 

4 | P a g i n a   

locurile familiare. Arhitectura diferită a aeroportului și lipsa totală de repere familiare în acest spațiu 

îl  conduc  spre  starea  de  neliniște  exprimată  în  text.  Această  arhitectură  îl  domina  complet  pe 

Webster, care nu reușește să scape nici  în momentul  în care gasește  în mulțime o  figură  familiară, 

cea a robotului servitor.  

  Literatura  de  ficțiune  reușește  prin  mijloacele  de  care  dispune  sa  trezească  interesul  și 

imaginația pentru cercetări științifice în anumite directii specifice. De‐a lungul vieții sale, Frank Lloyd 

Wright proiectează și pune bazele unui nou  tip de oras, Broadacre City, un proiect care propune o 

solutie foarte similară cu cea propusă de –– și cu privire la care ne avertizează –– Simak în povestirea 

sa. La 17 ani dupa publicarea acestei povestiri,  Jane  Jacobs publică, cu mare rasunet atat  în cadrul 

porfesiunii cât și în opinia publică, The Death and Life of Great American Cities, un tratat de urbanism 

care  critică atât  tendințele de  suburbanizare prezente  în marile orșe americane  cât  și direcțiile de 

planificare pe care  le abordau arhitecții și urbaniștii  în  lumina celor publicate  în Charta de  la Atena 

(1933), care devenise literă de lege pentru aceștia.  

Cities are an immense laboratory of trial and error, failure and success, in city building and city 

design.  This  is  the  laboratory  in which  city  planning  should  have  been  learning  and  forming  and 

testing  its theories.  Instead the practitioners and teachers of this discipline (if such  it can be called) 

have  ignored the study of success and failure  in real  life, have been  incurious about the reasons for 

unexpected success, and are guided instead by principles derived from the behavior and appearance 

of  towns,  suburbs,  tuberculosis  sanatoria,  fairs, and  imaginary dream  cities  ––  from anything but 

cities themselves. […]8 

 

 

 

In  loc de  încheiere propun un  citat, poate  cu  relevanta discutabila,  însa  care  conține mult 

cinism, al autorului meu preferat, Terry Pratchett.  

„Cei opt ani  în  care am  fost  implicat  în  industria nucleară m‐au 

învățat  că  atunci  când  nimic  nu mai  poate  să meargă  prost  și  fiecare 

bulevard  a  fost  reparat,  acela  este momentul  să‐ți  cumperi  o  casă  pe 

următorul continent.”9 

 

                                                            8 Jacobs,  Jane, „The Death and Life of Great American Cities”,  in Architecture Culture 1943‐1968, Editor:  Joan Ockman (Rizolli, New York, 1993), pp.338‐340; 9 ”Eight years involved with the nuclear industry have taught me that when nothing can possibly go wrong and every avenue has been covered, then  is the time to buy a house on the next continent.”, –– Terry Pratchett, (http://alt.fan.pratchett) .