Ariciul lui Neculăiţădupă Eudochia Pavel

Stiva de lemne de după şopron prinsese săse micşoreze. Iarna fusese grea, ca orice iarnă. Privind cu îngrijorare acea stivă de lemne care scăzuse mult, Neculăiţă s-a lăsat în patru labe, să numere lemnele rămase, de jos în sus. Încă nu apucă să le numere, că desluşi, într-un cotlon, între două trunchiuri, ceva rotund ca o minge. Şi clipind de câteva ori, să se încredinţeze că nu visează şi nici nu i se pare, spre marea lui mirare şi bucurie recunoscu, în mingea aceea, nici mai mult, nici mai puţin decât... un arici!

Arici în toată regula. Cu ţepi, botişor ascuţit, ochi mărunţi ca mărgelele şi negri, ogârjit de iarna lungă prin care trecuse. Ronţăia un cotor de măr. Fiindcă — pasămite — nu-l observase pe Neculăiţă şi se credea singur...

Aşadar băiatul tăcu chitic să nu-l sperie. „Va să zică, aici locuieşti dumneata?!" gândi Neculăiţă, fără să sufle o vorbă.

Nu se sătura să-l privească. De mult îşi dorise un arici! Auzise tot felul de minunăţii în legătură cu ţepii, şiretlicurile şi iscusinţa lui.

Ariciul mânca încetişor, cuviincios, de parcă s-ar fi aflat la o masă cu oaspeţi vestiţi, faţă de care se cuvenea să fie binecrescut. Se necăji un pic cu sâmburii mărului pe care nu-i putu sparge în dinţi. Dar nici să-i arunce nu se îndura. Să-i fi înghiţit cu totul ? Neculăiţă nu se putu dumiri.

Însă i se obişnui vederea cu semiîntunericul din cotlonul de sub stiva de lemne şi băiatul văzu încă un măr, roşu pe o parte şi galben pe alta. Nu-i fu greu să recunoască soiul de mere din ograda lor (unele căzute pe jos de viermănoase), din colţul cel mai îndepărtat de lângă gardul dinspre moş Ilarie.

„Bine, bine, gândi Neculăiţă, cum să fi cărat ariciul, merele, atâta cale ?"

Înainte de a găsi un răspuns, ariciul, care terminase de mâncat cotorul cu totul, se învârti pe loc, îşi dezmorţi picioruşele pe rând (că prea locuia la înghesuială !) şi — ce s-o fi petrecut în mintea lui, Neculăiţă n-a aflat — mută mărul rămas, niţeluş mai în adânc şi mai la adăpost. Cum ? Nemaipomenit! Cu ajutorul ţepilor lui de arici deştept. Pe care le înfipse în măr, fără greutate. (Ce ascuţite trebuie să fi fost!) Şi după ce ascunse mărul, îşi vârî botul, frumuşel, la căldura ghemului său, pe urmă adormi liniştit şi îndestulat.

1

Neculăiţă mai stătu un pic, apoi se ridică tiptil, îndepărtându-se, până socoti că se afla destul de departe să-şi poată striga bucuria în gura mare... Şi, uite aşa, află tot satul despre ariciul lui.

Un arici norocos ! Fiindcă i s-au adus de către copii destule mere, lăsate în preajmă, să-i ajungă până la primăvară, când dumnealui avea să o pornească pe câmp după furnici, gâze şi alte bucate mai pe plac.

Din stiva cu ariciul n-a mai luat nimeni lemne, ca să nu-i strice culcuşul. Pentru că toţi, absolut toţi, de la mic la mare, au prins milă şi dragoste de ariciul lui Neculăiţă.

Şi apoi — era cumva puţin lucru să ai un arici ? !

Sarcini de lucru-pe caietul de lectură

1. Găsiţi cuvinte cu înţeles asemănător pentru cuvintele îngroşate din text.

2. Explicaţi scrierea cuvintelor delimitate cu dreptunghiuri.3. Împărţiţi textul pe fragmente.4. Formulaţi ideile principale ale povestirii.5. Imaginaţi-vă ce se va întâmpla mai departe cu ariciul la

primăvară. Alcătuiţi o compunere pe tema aceasta.6. Ajută-l pe arici să ajungă la măr.

2