ARS TRANSSILVANIAE , XIX, 2009, p. 57–68

ESTE AŞA-ZISUL CODEX BURGUNDUS UN MANUSCRIS BURGUND?

Adrian Papahagi

Publicul din România cunoaşte sub numele de Codex Burgundus unul din cele mai frumoase manuscrise pictate1 conservate în ţara noastră. Este vorba de o „carte a ceasurilor“2 (fr. livre d’heures), sau, cu un termen ortodox, de un ceaslov dedicat devoţiunii private3, păstrat sub cota III.87 în Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Codicele conţine 55 de miniaturi de excelentă calitate şi un mare număr de iniţiale decorate. Deşi este vorba de un manuscris remarcabil din punct de vedere artistic, el nu a atras interesul cercetătorilor străini, bibliografia sa fiind în întregime autohtonă şi, din nefericire, viciată de aproximări şi de grave erori4. În cele ce urmează, voi încerca să aduc câteva lămu-riri privitoare la datarea, localizarea şi conţinutul acestui codice, şi totodată voi invoca argumente împotriva etichetei de „codex Burgundus“, care i-a fost lipită în decursul timpului în mod neadecvat.

1 Terminologia românească privind cartea manuscrisă este inconsecventă şi lacunară. Aş dori aşadar să lămuresc câţiva

termeni de la bun început. Primul priveşte manuscrisele pe care eu prefer să le numesc „pictate“ (cf. F. Avril, Manuscript Painting..., n. 33 infra; O. Pächt, Buchmalerei des Mittelalters..., n. 29 infra). Ce altceva este arta prezentă în manuscrise dacă nu „pictură de carte“? Termenii curenţi în română, „miniat“, „miniatură“, „miniaturist“ sunt derutanţi. Pe de o parte, miniul (oxidul de plumb) este doar pigmentul roşu folosit în pictura manuscrisului, deci termenul este reductiv. Pe de altă parte, „miniatură“ comportă conotaţia nefericită a unei „opere de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse“ (DEX). Ori, picturile din manuscrise pot avea şi dimensiuni foarte mari, în funcţie de formatul cărţii. Fireşte, nici folosirea miniului, alături de mulţi alţi pigmenţi, nici dimensiunea redusă nu definesc pictura de carte. Termenul englez şi francez cel mai comun, „enluminés/ illuminated“, îmi sună încă barbar, adaptat în română („anluminat/ înluminat“). Vezi şi Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1992, s. v. „miniatură“.

2 Şi „cartea ceasurilor“ este un termen care necesită o scurtă notă. A traduce „livre d’heures/ book of hours/ Stundenbuch“ prin „carte a ceasurilor“ înseamnă, la prima vedere, a inventa un barbarism acolo unde româna posedă deja cuvântul „ceaslov“. Pe de altă parte, deşi este vorba de aceeaşi tradiţie creştină, „cartea ceasurilor“ nu este, din punct de vedere structural şi istoric, echivalentul occidental al ceaslovului ortodox. Cred aşadar că este corect să cităm cei trei termeni, în care românescul „carte a ceasurilor“ este doar glosa franţuzescului „livre d’heures“, iar venerabilul şi neaoşul „ceaslov“ poate fi folosit, odată ce contextul cultural în care este înţeles a fost clarificat.

3 Din bibliografia generală extrem de bogată a „cărţii ceasurilor“, aş cita: John Harthan, Books of Hours and Their Owners, Londra, Book Club Associates, 1977; Janet Backhouse, Books of Hours, Londra, British Library, 1985; Roger Wieck et al., Time Sanctified. The Book of Hours in Medieval Art and Life, New York, George Braziller, 1988 şi Painted Prayers. The Book of Hours in Medieval and Renaissance Art, New York, George Braziller, 1997. Rămâne clasică lucrarea de referinţă a abatelui Victor Leroquais, Les livres d’heures manuscrits de la Bibliothèque nationale, 3 vol., Paris, Protat frères, 1927, completată de Supplément aux livres d’heures manuscrits de la Bibliothèque nationale (acquisitions récentes et donation Smith-Lesouëf), Paris, Protat frères, 1943.

4 Manuscrisul albaiulian nu figurează în nici un studiu, album, sau inventar al acestui tip de carte. Cercetătoarea franceză Édith Brayer, care a publicat în 1963 un census al ceasloavelor conţinând şi texte în franceză, inventariază 164 de manuscrise conservate în Austria, Belgia, Spania şi Olanda, şi anunţă cercetări despre manuscrise din alte ţări într-un studiu ulterior, care însă nu a mai fost publicat. Cf. É. Brayer, „Livres d’heures contenant des textes en français“, in Bulletin d’information de l’Institut de recherche et d’histoire des textes, 12 (1963), pp. 31–102; p. 33: „Les enquêtes commencées dans les autres pays n’apporteraient que des résultats partiels qu’il vaut mieux compléter et réserver pour un article ultérieur“.

Adrian Papahagi

58

Sintagma „codex Burgundus“ a fost impusă de Dan Simonescu în albumul consacrat acestui codice, unde autorul afirmă, fără a oferi o demonstraţie, că manuscrisul a fost produs „în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Burgundia“5. Această datare şi localizare fantezistă se regăseşte şi în bibliografia ulterioară. Astfel, în albumul Manuscrise miniate franceze în colecţii din România, autorii plasează realizarea manuscrisului sub domnia lui Filip cel Bun, duce al Burgundiei între 1419–14676, iar Viorica Dene optează, la fel de nejustificat, pentru o datare a manuscrisului în „prima jumătate a secolului al XV-lea“7.

Trebuie spus că manuscrisul a fost plasat corect în secolul XIV de Robert Szentiványi, autorul ultimului catalog în dată al manuscriselor bibliotecii albaiuliene8. Bun paleograf, Szentiványi şi-a bazat datarea pe scrierea manuscrisului, o textualis gothica sobră lipsită de manierismele secolului XV, şi pe aspectul general al cărţii. Totuşi, Szentiványi se hazardează să postuleze asemănări stilistice ale decoraţiei ms. III.87 cu manuscrise pictate de un anume Iacobus Bizuntinus, şi menţionează în acest sens ms. 1840 al Bibliotecii Naţionale a Austriei (Österreichische Nationalbibliothek), pe care îl con-sideră „extrem de asemănător codicelui nostru“9. Acest Iacobus Bizuntinus (în franceză, Jacques de Besançon), nu a trăit însă în secolul XIV, ci a fost activ spre sfârşitul veacului următor. E lesne de observat că între miniatura manuscrisului albaiulian (fig. 9) şi arta maestrului Iacob din Besançon şi a şcolii sale (fig. 12) este o diferenţă pe care o explică un secol de evoluţie în istoria artei occidentale. Fără îndoială că Szentiványi s-a bazat pe informaţii secundare, şi nu ar fi făcut această greşeală dacă ar fi putut vedea reproduceri după opere ale lui Iacob din Besançon. Se cuvine spus că acest lucru nu era totuşi de nerealizat, dat fiind că Paul Durrieu publicase o excelentă monografie despre acest artist în 189210. E de prisos să adaug că, după ce am consultat manuscrisul 1840 al Bibliotecii Naţionale vieneze am putut să mă conving că nimic nu permite o apropiere între acesta şi manuscrisul nostru11.

În fine, pentru a încheia acest status quaestionis, se cuvine să menţionez şi cel mai recent articol despre manuscrisul albaiulian, publicat de Ileana Dârja12. Deşi face mai multe observaţii corecte, unele rezultate în urma unor discuţii pe care le-am purtat împreună pe marginea ms. III.87, Ileana Dârja nu se eliberează totuşi de ezitările vechi de un secol legate de acest manuscris. Autoarea

5 Dan Simonescu, Codex Burgundus, Bucureşti, Meridiane, 1975, p. 12. 6 Gheorghe Buluţă, Corneliu Dima-Drăgan, Manuscrise miniate franceze în colecţii din România, Bucureşti, Meridiane,

1978, p. 15. 7 Viorica Dene, Miniatura franceză. Secolele VII-XVI, Bucureşti, Meridiane, 1983, pp. 58–59. 8 Robert Szentiványi, Catalogus concinnus librorum manuscriptorum bibliothecae Batthyáneae, ed. quarta retractata,

adaucta, illuminata, Szeged, Bibl. Univ. Szegedensis & Unio univ. ad investigandam litteraturam Hungaricam, 1958, p. 216. 9 Szentiványi, notiţa de catalog nr. 393, p. 217: „Conferre iuvat Horas diurnas a Jacobo Bizuntino illuminatas /Wien,

Staatsbibliothek n. 1840/- codici nostro simillimas“. 10 Paul Durrieu, Un grand enlumineur parisien au XVe siècle: Jacques de Besançon et son œuvre, Paris, Champion, 1892.

Volumul conţine şi planşe cu reproduceri din manuscrise înluminate de artist, şi poate fi consultat integral pe http://books.google.com.

11 Ms. Viena, ÖNB 1840 este un ceaslov de sec. XV, mult mai luxuos decât manuscrisul albaiulian. Marginile sunt încadrate de chenare negre şi sunt decorate integral cu rinceaux luxuriante. Dispar bordurile cvadrilobate încadrate în tricolor. Fundalurile sunt tratate în genul sec. XV, perspectiva fiind bine redată. În litaniile sfinţilor, aceştia sunt reprezentaţi în medalioane plasate în afara textului, în marginile decorate cu rinceaux. Şi scena vestirii păstorilor (f. 61r), ilustrată în anexă, este total diferită: fundalul este ocupat de un castel şi de dealuri cu pajişti şi copaci, perspectiva este destul de riguroasă (păstor şi câini mai mici în planul îndepărtat), iar îngerii (doi la număr!) desfăşoară o pancartă în ceruri pe care scrie „gloria in altissimi (sic!) deo et in terra pax hominibus“. Citez din descrierea bibliotecii, lipită în manuscris: „Gebetbuch (Horae) des 15. Jahrh., teilweise von Jean Petit (Johannes Parvi), mit Miniaturen des Jacques de Besançon. Der Kalender weist auf Paris“. Cartea a aparţinut regilor Angliei, ultimul posesor cunoscut înainte de deplasarea manuscrisului fiind Henric VII.

12 Ileana Dârja, „Un manuscris regal al Cărţii orelor în colecţia Bibliotecii Naţionale a României, Filiala Batthyaneum“, in Nemus 2–3 (2007–2008), nr. 3–6, pp. 121–37. Articolul este disponibil pe internet la adresa: http://www.enciclopedia-dacica.ro/nemvs/NEMVS/8.dirja.pdf.

Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund?

59

preia, de pildă, pretinsa analogie cu opera lui Iacob din Besançon (p. 126) şi afirmă fără argumente că „pieptănătura şi îmbrăcămintea personajelor trădează originea burgundă a miniaturistului“ (p. 132, fig. 5). Cu toate acestea, Dârja consideră că „acest manuscris face parte din grupul de cărţi ale ceasu-rilor executate la Paris pentru unul dintre membrii casei regale de Valois“ (p. 127). Nu aflăm însă care este acest grup, şi nici pe ce îşi bazează opinia autoarea, care în paragrafele ulterioare vorbeşte despre cărţi produse pentru ducii Burgundiei în secolul XV (pp. 127–29). În ce priveşte datarea codi-celui, Dârja oscilează între „cândva după 1328 până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea“ (p. 127) şi „mijlocul secolului al XIV-lea“ (p. 136).

Să examinăm aşadar mai îndeaproape acest manuscris. În primul rând, se cere spus că el apar-ţine celui mai popular gen de carte al evului mediu. Ceasloavele dedicate devoţiunii private, al căror nucleu este constituit de Ceasurile Preasfintei Fecioare Maria (Horae Beatae Mariae Virginis), au fost produse pe o scară atât de largă în secolele XIII–XVI, încât supravieţuiesc până astăzi mii sau poate zeci de mii de manuscrise de acest tip. Cum majoritatea acestora erau destinate unor personaje apar-ţinând aristocraţiei, ele sunt totodată manuscrisele medievale cel mai luxuos decorate, şi ca atare au atras dintotdeauna colecţionarii moderni. Câteva sute de astfel de cărţi se vând şi în zilele noastre, an de an, la casele de licitaţii sau la anticariatele din lumea întreagă, ceea ce a condus în timp la o largă circulaţie a codicilor, şi a îngreunat adesea studiul provenienţei lor.

În cazul de faţă, manuscrisul III.87 al Bibliotecii Batthyaneum este adespot (adică lipsit de primele file, probabil un întreg caiet sau mai mult), lipsindu-i datele care ar fi putut indica originea sau măcar provenienţa medievală a cărţii, cum ar fi notele de proprietate, elementele heraldice, sau calendarul. Totodată, volumul a fost restaurat în 198813, şi cu această ocazie a fost dotat cu o legătură contemporană, ceea ce a eliminat un alt element important de datare şi localizare. Nu este simplu de aflat nici de unde şi-a procurat Ignaţiu Batthyány acest volum. Ileana Dârja crede că el a intrat în posesia episcopului Transilvaniei în 1782, odată cu achiziţia bibliotecii Cardinalului Cristoforo Migazzi14. Totuşi, identificarea pe care o face Dârja cu volumul „Libellus precum. 4°. Parisiis. M.S. in membrana: L.8“ din catalogul bibliotecii migazziene nu poate fi acceptată, dat fiind că manuscrisul albaiulian are dimensiunile de 185 × 125 mm, ceea ce corespunde unui format in octavo mic, şi nicidecum in quarto. Deşi probabil cele mai importante manuscrise medievale ale lui Batthyány pro-vin într-adevăr din biblioteca migazziană, acest lucru trebuie demonstrat în cazul ms. III.87, fiindcă nimic nu exclude posibilitatea ca bibliofilul episcop transilvan să-şi fi procurat manuscrisul pe alte căi15.

În lipsa însemnărilor privind originea, provenienţa şi data manuscrisului, singurele elemente care fac posibilă stabilirea acestora sunt de natură paleografică, textuală, şi artistică. După cum se va vedea, însă, paleografia şi textul manuscrisului nu ne furnizează elemente destul de concludente în acest sens, astfel încât ultima Thyle în încercarea de datare şi localizare a manuscrisului rămâne pictura acestuia, care este, de altfel, şi aspectul cel mai interesant al cărţii.

Din punct de vedere paleografic, avem de a face cu o textuală gotică (textualis gothica) de bună calitate16, executată de cel puţin doi scribi diferiţi, într-un atelier din nordul Europei17. Acest

13 Dârja, p. 122, n. 2. 14 Dârja, p. 123. Vezi şi Ileana Dârja, Fondul Migazzi. Surse documentare, I. Catalogul cărţilor Cardinalului Christophor

Migazzi; II. Indexul tipăriturilor migazziene, Alba Iulia, Altip, 1998, p. 138; Ileana Dârja, „Manuscrise migazziene în colecţia Bibliotecii Naţionale a României, Filiala Batthyaneum – Alba Iulia“, in Apulum 35 (1998), pp. 407–15.

15 Nici celelalte ceasloave manuscrise (libelli precum) din inventarul bibliotecii Migazzi nu pot fi identificate cu certitudine cu ms. III.87, deşi nu este exclus ca acesta să fie unul dintre ele. La pp. 91–92 (Dârja, Fondul Migazzi..., p. 138) ale acestui inventar găsim: „Libellus precum. MS – H.10; Libellus precum MS in membrana – L.12; Libellus precum. 12° MS in membrana – L.12“.

16 A numi, de pildă, scrierea manuscrisului „uncială gotică“, aşa cum o face Simonescu (p. 10), amestecând tipuri de scriere (unciala şi textuala gotică) separate de câteva secole bune în istoria scrierii latine este, din nefericire, descalificant.

Adrian Papahagi

60

detaliu geografic, preţios în alte cazuri, este superfluu aici, întrucât ms. III.87 conţine rubrici în franceză, ceea ce nu lasă loc de îndoială asupra originii generale a cărţii. Tratamentul minimelor este cel al textualei pătrate (textualis quadrata), litere precum m fiind prevăzute cu picioare în formă de romb (fig. a). Totuşi, nu ne aflăm în faţa unei quadrata pure, ci a unui tip mixt, foarte des întâlnit, care combină elemente de textus quadratus şi textus rotundus.

Cel mai important simptom al acestui fapt, care constituie şi un valoros criteriu de localizare şi datare a acestei scrieri extrem de formale, este prezenţa şi distribuţia celor două tipuri de a, studiată în detaliu de Wolfgang Oeser18. Este vorba despre litera a specifică pentru textus quadratus, numită de Oeser „Köpfchen-a“ (fig. b), şi de a-ul închis, numit şi „rechteckiges a“, sau „Kasten-a“ (fig. c)19. Aceste două tipuri apar în diverse distribuţii complementare, în funcţie de care Oeser a distins şapte variante de scriere textuală în secolele XIII–XV. În cazul de faţă, este vorba de varianta IVb, descrisă de Oeser după cum urmează:

A-ul cu cap (Köpfchen-a) se găseşte în interiorul cuvintelor după c, e, g, r şi t, şi mai exact după toate aceste litere sau după unele — mereu aceleaşi — dintre acestea. A-ul cu cap mai apare în plus, uneori, şi la început de cuvânt, astfel încât se cuvine să vorbim, dacă e să fim riguroşi, de varianta IVa (a cu cap doar în aceste ligaturi) şi de o variantă IVb (a cu cap şi la început de cuvânt). [...] Varianta IV se regăseşte în Anglia şi în centrul Franţei din secolul XIV până la începutul secolului XV. Abia din a doua treime a secolului XV, varianta IV apare masiv şi în arealul stăpânit de Burgundia, cu iradieri înspre sud, est şi vest20.

Într-adevăr, în manuscrisul nostru, aşa-zisul „Köpfchen-a“ (fig. b) este distribuit întotdeauna

la început de cuvânt, după literele c, e, r, t (fig. d, e), dar şi după p, l şi s înalt. La sfârşit de cuvânt şi după restul literelor este folosită varianta „a-cutie“ (fig. c).

(a) (b) (c) (d) (e)

Fig. a-e. Litere din ms. III.87.

În funcţie de acest criteriu, manuscrisul nostru ar putea fi teoretic un produs francez sau en-glez21 al perioadei 1300–1430, sau un produs burgund al perioadei 1430–1500. Se cuvine însă preci-

Pentru nomenclatura scrierii latine de carte, rămâne valabil Bernhard Bischoff, G. I. Lieftinck, Giorgio Battelli, Nomenclature des écritures livresques du IXe au XVIe siècle (1er Colloque international de paléographie latine, Paris, 28–30 avril 1953), Paris, CNRS, 1954.

17 Despre textuala nordică, cf. Albert Derolez, The Palaeography of Gothic Manuscript Books from the Twelfth to the Sixteenth Century, Cambridge UP, 2003, cap. 4, „Northern Textualis“, pp. 72–101.

18 W. Oser, „Das «a» als Grundlage für Schriftvarianten in der gotischen Buchschrift“, in Scriptorium 25 (1971), pp. 25–45 şi planşe pp. 250–52.

19 Primul tip de a este numit de Derolez (pp. 84–86), „double-bow a“, iar cel de-al doilea apare sub numele de „box a“, ceea ce corespunde şi variantei germane „Kasten-a“.

20 Oeser, p. 37: „Das Köpchen-a findet sich in Wortinnern nach c, e, g, r, und t, und zwar nach all den genannten Buchstaben oder nach einer gleichbleibenden Auswahl von ihnen. Das Köpchen-a tritt darüberhinaus bisweilen auch am Wortanfang auf, so dass man streng genommen von einer Variante IV a (Köpfchen-a nur in den genannten Verbindungen) und einer Variante IV b (Köpfchen-a auch am Wortanfang) sprechen müsste. [...] Sie findet sich im 14. Jahrhundert bis zum Beginn des 15. Jahrhunderts in England und in Mittelfrankreich. Etwa vom zweiten Drittel des 15. Jahrhunderts an tritt die Variante IV massiert im Herrschaftsbereich Burgund auf mit Ausstrahlungen nach Süden, Osten, und Westen.“

21 Nu trebuie uitat că franceza rămâne limba aristocraţiei şi regalităţii engleze în secolul XIV.

Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund?

61

zat că exemplele date de Oeser sunt rare înainte de cea de-a doua jumătate a secolului XIV (două din patruzeci). Iată aşadar un prim indiciu, care trebuie totuşi luat cum grano salis. Pentru a opta între Franţa central-septentrională a celei de-a doua jumătăţi a secolului XIV şi Burgundia secolului XV, şi pentru a circumscrie mai exact zona de origine a manuscrisului ne rămân de cercetat indicaţiile de natură textuală şi artistică.

În ce priveşte textul acestui tip de carte, de regulă el are următoarea structură, după cum o rezumă John Harthan: 1. Calendar; 2. Pericope evanghelice (sequentiae evangeliorum); 3. Rugăciunea Obsecro te; 4. Rugăciunea O intemerata; 5. Ceasurile Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis); 6. Ceasurile Sfintei Cruci (Horae Sanctae Crucis); 7. Ceasurile Sfântului Duh (Horae Sancti Spiritus); 8. Psalmii de pocăinţă (Psalmi poenitentiales); 9. Litania sfinţilor (Letania); 10. Priveghiul morţilor (Vigiliae defunctorum); 11. Troparele diverşilor sfinţi (Suffragia sanctorum)22. Fireşte, această structură permite un anume grad de variaţie, după cum reiese şi din ms. III.87 al Bibliotecii Batthyaneum, care este organizat după cum urmează:

[lipseşte Calendarul] 1r–9r Pericope Evanghelice 1r ‚Inicium sancti euuangelii secundum Johannem’; 3r ‚Sequencia sancti

euuangelii secundum lucam’; 5v ‚Sequencia sancti euuangelii secundum matheum’; 8r ‚Sequencia sancti euuangelii. Secundum marcum’.

9v–10v nescrise; [lipsesc Obsecro te şi O intemerata] 11r–70r Ceasurile Fecioarei [după un rit francez] şi alte rugăciuni23 [fără rubrică]; 11r ‚Domine labia mea aperies’; 11v ‚Inuitatorium’, etc.; 69v ‚Cy

apres sensuit vne tres deuote oroison de la passion nostre seigneur ihesu crist; Et sachiez qui de bon cuer la dit a ieun. il a. mil ans de vrai pardon.’

71r–92v Psalmii de pocăinţă 71r ‚Cy commencent les .vii. pseaumes. Domine ne in furore tuo arguas me...’;

83r ‚Cy commencent les .xv. pseaulmes. Ad dominum cum tribularer clamaui’. 93r–105v Litania 93r ‚Letania’

106r–119r Rugăciune pentru rănile Mântuitorului 106r ‚Cy commencent les .v. plaies nostre [seigneur] et quiconques les dira

descontes ne mourra le iour qui de bon cuer les a[u]ra dittes.’ 119v–129r Ceasurile Crucii 119v ‚Cy commencent les heures de la croix’ 129v–137v Ceasurile Sfântului Duh 129v ‚Cy commancent les heures du saint esprit’ 138r–145v Alte rugăciuni către Sfânta Fecioară 138r ‚Cy commence vne deuote oroison de nostre dame. Deprecor te domina...’;

143v ‚Cy apres commencent les cinq gaudes nostre dame’

22 Harthan, p. 15. 23 Pentru structura completă a acestora, cf. anexa.

Adrian Papahagi

62

146r–205v Troparele Sfinţilor 146r ‚Cy commancent les suffrages des sains et premierement de la trinite et des

apostres et des martirs des confesseurs et des uierges et non uierges’; 147r ‚De cruce antiphona’; 148v ‚De sancto michele antiphona’; 149v ‚De sancto iohanne baptista a<ntiphona>.’; 150v ‚De beato iohanne euuangelista antiphona’; 151v ‚De beato petro antiphona’; 152v ‚De sancto paulo antiphona’; 153v ‚De sancte(!) andrea antiphona’; 154v ‚Sanctorum philippi et iacobi a<ntiphona>’; 155v ‚De omnibus sanctis antiphona’; 156v ‚Sancti stephani prothomartiris a<ntiphona>’; 157v ‚Sanctus dyonisius antiph.’; 158v ‚De sancto christoforo antiphona’; ‚Sancte (!) laurencii antiph.’; 161r ‚Sancti desiderii antiphona’; 162r ‚De sancto thoma antiphona’; 163r ‚De sancto giorgio antiph.’; 164r ‚De sancto eustachio antiphona’; 165r ‚De sancto anthonii confessoris (!) a<ntiphona>’; 166r ‚De beato fiacro antiphona’; 167r ‚De sancto leonardo antiphona’; 168r ‚De sancto martino antip.’; 169r ‚De sancto nicholao antiphona’; 170r ‚De sancte gislene (!) antiphona’; 171r ‚De sancte ludouice (!) antiphona’; 172r ‚Sancte francisse (!) antiphona’; 173r ‚Cy commencent les memoires de plusieurs vierges et martires. De marie magdalene premierment’; 174r ‚De beata anna antiphona’; 175v ‚De beata katherina antiphona’; 176v ‚De sancta margaretha antiphona’; 198r ‚Dittes de touz sains apres chascune heure comme vous le trouueres apres chascune heure car il se doit dire selon lusage de romme. antaine de touz sains’

206r–290r Ceasurile Fecioarei [după ritul roman] 206r ‚Cy apres sensuiuent les pseaumes que vous deuez dire a matines selon lusage

de romme’; 251r ‚Cy apres sensuit lordenance comment uous deuez dire uos heures de nostre dame selon lusage de romme...’; 268r ‚Cy apres sensuit matines de nostre dame et toutes les heures selon lusage de romme que vous deuez dire depuis le commancement de lauent iusques a noel’; 279r ‚Cy sensuit comment on doit dire les heures de nostre dame selon lusage de romme depuis noel iusques a la chandeleur’; 285r ‚Cy apres sensuit selon lusage de romme comment vous deuez dire uos vespres...’

290v–348r Priveghiul morţilor 290v ‚Cy apres sensuit uigiles de mors’

Două elemente sunt esenţiale în încercarea de a determina originea şi aria geografică în care a fost folosită o astfel de carte: prezenţa anumitor sfinţi în calendar, în litanii, şi în tropare, şi ritul sau uzajul liturgic al Ceasurilor Fecioarei. Identificarea cultului regional al unor anumiţi sfinţi este un criteriu de localizare foarte precis. Din nefericire, calendarul manuscrisului nostru nu s-a păstrat, iar sfinţii din litanie şi din tropare nu ne indică decât ceea ce ştiam deja, şi anume că manuscrisul este francez. Astfel, Sf. Dionisie, episcop al Parisului († ca. 250), Sf. Ilarie, episcop de Poitiers († ca. 368), Sf. Martin, episcop de Tours († 397), menţionaţi în litanie (f. 95r) sunt sfinţi veneraţi în întregul spaţiu francez. De asemenea, deşi este patroana Parisului, Sf. Genoveva († ca. 502–512), care apare în litanie la f. 96r, se bucura şi ea în evul mediu de un cult care depăşea capitala regatului Franţei. Ace-laşi lucru este valabil şi pentru sfinţii pomeniţi în tropare (ff. 146r–205v). Aşadar, nici unul dintre sfinţii francezi pomeniţi în manuscris nu trimite cu necesitate spre un cult regional, ceea ce nu ne permite să identificăm dioceza pentru care a fost copiat manuscrisul nostru. Acest fapt ar putea indica însă că acest ceaslov era destinat unui personaj care nu aparţinea unei dioceze regionale clar circum-scrise, sau era legat în principal de Paris.

Un alt element care de regulă indică cu oarecare precizie locul pentru care a fost compus ceas-lovul este structura Ceasurilor Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis). Se vorbeşte în acest caz de

Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund?

63

usus, adică de uzajele liturgice specifice fiecărei dioceze. Uzajul poate fi desprins din combinaţia anti-foanelor şi capitolelor care sunt citite la fiecare ceas canonic (matutinum, laudes, prima, tertia, sexta, nona, vesperae, complectorium). În manuscrisul albaiulian, avem două seturi de Ceasuri ale Fecioarei, urmând ritul francez (ff. 11r–70r) şi pe cel roman (ff. 206r–290r). Problema identificării uzajului se pune, fireşte, doar în cazul Ceasurilor de rit francez, a căror structură completă poată fi găsită în anexa studiului de faţă.

Falconer Madan, director al Bibliotecii Bodleiene la începutul secolului trecut şi autorul unui impresionant catalog al colecţiei de manuscrise oxoniene, considera că din combinaţia a patru ele-mente structurale ale Ceasurilor Fecioarei poate fi dedusă dioceza sau regiunea căreia îi era destinat un anume ceaslov24. Acest test de localizare propune identificarea antifonelor şi capitolelor care se citesc la ceasul întâi şi al nouălea (prima, nona). Folosind acest test, pentru manuscrisul nostru rezultă schema următoare (v. şi anexa):

Prima Nona Antiphona Assumpta est... Antiphona Alma virgo... Capitulum Hec est virgo sacra... Capitulum Per te Dei genitrix... Această combinaţie nu se regăseşte totuşi printre cele citate de Madan; cea mai apropiată vari-

antă, specifică uzajului francez în secolul XIII, este: Prima Nona Antiphona Tota pulchra... Antiphona Alma virgo... Capitulum Hec est virgo sacra... Capitulum Per te Dei genitrix...25 Testul lui Madan a fost însă adesea criticat şi socotit reductiv, astfel încât cercetătorii de azi iau

în consideraţie întreaga structură a Ceasurilor Fecioarei26. Cel mai complet instrument disponibil în prezent este situl internet dedicat ceasloavelor medievale de Erik Drigsdahl, Late Medieval and Renaissance Illuminated Manuscripts – Books of Hours 1400–153027. Urmând sugestiile de localizare ale lui Drigsdahl, se ajunge însă la o cacofonie de uzaje contradictorii:

Matutinum Invitatorium In honore beatissime Marie... (Germania, Nordul Olandei) Ad Tertiam Antiphona Sub tuam protectionem... (Metz, St. Magloire) Ad Sextam Antiphona Sancta Maria virgo... (Bruges, St. Donatien) Capitulum Virgo Dei genitrix... (Laon şi Flandra) Ad Complectorium Capitulum Gaude Maria virgo... (Laon etc.)

24 F. Madan, „The Localization of Manuscripts“, in Essay in History Presented to Reginald Lane Pool, ed. by H. W. C.

Davis, Oxford, Clarendon Press, 1927 (retipărit 1969): „Appendix. Hours of the Virgin Mary (Tests for Localization)“, pp. 21–29.

25 Madan, p. 29. 26 Iată critica adusă sistemului lui Madan de Erik Drigsdahl „The Madan tests are still in use among some art historians

and other manuscript scholars. They were very important at their time, but have long been inadequate and misleading. It is very unfortunate that the system has led to the erroneous impression that it is sufficient to note the incipits of Prime and None. This is not the case!“ (Erik Drigsdahl, Late Medieval and Renaissance Illuminated Manuscripts — Books of Hours 1400–1530, sit internet accesibil la adresa: http://www.chd.dk/use/madantest.html).

27 cf. supra.

Adrian Papahagi

64

Astfel, elemente diverse din structura textului nostru sugerează dioceze diferite pentru folosinţa cărora ar fi fost compuse Ceasurile Fecioarei din ms. III.87, ceea ce este fără îndoială imposibil. Singura explicaţie pentru această deficienţă a testelor lui Drigsdahl poate fi data manuscrisului nostru. Dat fiind că savantul danez examinează cu precădere (dar nu exclusiv) manuscrise ulterioare lui 1400, dacă manuscrisul nostru aparţine veacului XIV, este firesc ca el să nu se regăsească pe lista lui Drigsdahl.

În concluzie, testul lui Madan sugerează că Ceasurile ms. III.87 urmează, cu o anumită deviere, un rit francez existent încă din secolul XIII, iar cel al lui Drigsdahl este fie neconcludent, fie exclude o dată a manuscrisului nostru ulterioară anul 1400. Rămâne ca examinarea aspectelor artistice ale manuscrisului să ne ofere date mai sigure despre originea, data şi destinaţia codicelui albaiulian.

Într-adevăr, trei elemente artistice sugerează o datare a manuscrisului în a doua jumătate a secolului XIV, şi atribuirea sa unui atelier parizian: ancadramentul miniaturilor, ornamentarea mar-ginilor paginii şi realizarea fundalurilor. Privindu-le împreună şi completându-le cu indicaţiile mai puţin sigure oferite de paleografia şi textul manuscrisului, înclin să cred că epoca cea mai probabilă a realizării codicelui este perioada domniei regelui Carol V al Franţei (1364–1380)28, fără a exclude însă nici deceniul de dinainte şi de după această perioadă.

Se remarcă în primul rând ancadramentul picturilor principale în rame cvadrilobate de inspiraţie arhitecturală (fig. 9). În sine, această filiaţie arhitecturală nu este caracteristică perioadei dominate de patronajul lui Carol V, ci picturii gotice franceze în general29. Unii savanţi atribuie popularitatea acestor medalioane cvadrilobate influenţei exercitate de Giotto (ca. 1267–1337) asupra lui Jean Pucelle (activ între ca. 1320–1350), şi de acesta din urmă asupra întregii picturi franceze de carte a secolului XIV (fig. 1 şi 2)30. Încă din vremea lui Jean Pucelle, marginile acestor medalioane sunt uneori încadrate de o bandă roşu-alb-albastră31, dar acesta devine un element constant al picturii pariziene de carte abia sub Carol V, şi, contrar opiniei lui Marcel Thomas, iese treptat din modă după 138032. Putem fi aşadar de acord cu François Avril33 şi cu Patrick Boucheron, care consideră într-o analiză recentă că „bordura cvadrilobată roşu-alb-albastră identifică creaţia pictorilor de carte din

28 Pictura de carte din timpul domniei lui Carol V al Franţei este extrem de bine documentată. A se vedea, printre

altele: Léopold Delisle, Fac-simile de livres copiés et enluminés pour le Roi Charles V. Souvenir de la journée du 8 mars 1903, [Paris, Bibliothèque Nationale, 1903]; François Avril, Jean Lafaurie (ed.), La Librairie de Charles V, Paris, Bibliothèque Nationale, 1968; Le roi Charles V (1338–1380) et son temps. 1000 enluminures du Département des Manuscrits, accesibilă pe internet la adresa: http://www.bnf.fr/enluminures/accueil.htm.

29 Otto Pächt, Buchmalerei des Mittelalters. Eine Einführung, München, Prestel, ed. a 5-a, 2004, p. 193: „Eine spezifische Eigentümlichkeit der gotischen Miniaturmalerei Frankreichs ist die Ornamentalisierung der Bildfeldform mittels von der Architektur entlehnter Zierformen, Vierpässen und medaillonartigen Maßwerkinnenräumen“.

30 Marcel Thomas, „L’enluminure parisienne à l’époque de Charles V“, in François Avril, Jean Lafaurie (ed.), La Librairie de Charles V, p. xv: „Il est des modes décoratives (la disposition des sujets dans des médaillons polylobés, par exemple, et leur encadrement par des bandes tricolores), où l’on a parfois voulu voir une marque distinctive de l’époque de Charles V: elles remontent en fait beaucoup plus haut. Mis en honneur par l’école de Giotto, de tels médaillons apparaissent déjà dans la Bible de Robert de Billyng qui nous a révélé le nom de Jean Pucelle, et l’on continuera à les rencontrer bien après la fin du règne de Charles V. “.

31 Este greşit să vorbim însă, în această epocă, despre „culorile Franţei“. Tricolorul albastru-alb-roşu a devenit steagul Franţei abia în 27 Pluviose (15 februarie) 1794, aliind culorile Parisului (roşu-albastru) cu albul monarhiei. Aceste culori nu se regăsesc în heraldica regilor aparţinând dinastiei de Valois (1328–1589), ale căror însemne sunt crinii aurii pe fond albastru.

32 Thomas, cf. supra. 33 François Avril, Manuscript Painting at the Court of France. The Fourteenth Century (1310–1380), New York, George

Braziller, 1978, p. 68: „ a multi-lobed frame with a three-coloured border, a pattern which will be used frequently during the reign of Charles V”.

Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund?

65

timpul domniei lui Carol V“34. Următoarele două elemente de decoraţie vor confirma originea şi datarea manuscrisului albaiulian.

Ornamentarea marginilor manuscriselor pictate cunoaşte o evoluţie treptată pe parcursul ulti-melor două veacuri ale evului mediu. La sfârşitul acestui text sunt reproduse câteva specimene dispuse cronologic (fig. 3–8), din care nădăjduiesc să reiasă în primul rând distincţia destul de netă între gustul secolului XIV, în care principalul motiv decorativ este frunza de iederă (fig. 3–5) şi preferinţa secolului XV pentru motive vegetale mai complexe, în care domină frunza de acantă, dar şi alte tipuri de frunze, iar mai târziu chiar fructe (fig. 6–7). Este nostim de remarcat totodată că, în decurs de două secole, vegetaţia acestor rinceaux se îndeseşte, urmând parcă legile botanicii. Modestele vrejuri şi frunzuliţe de iederă aurite din ms. Paris, BN lat. 861, pictat de un elev al maestrului parizian Honoré în primele decenii ale secolului XIV (fig. 3), sporesc în deceniile următoare (fig. 4), iar foiţei de aur i se adaugă roşul şi albastrul atât de caracteristice picturii de carte pariziene. În fine, în vremea lui Carol V, iedera invadează marginile (fig. 5), fără a lăsa însă impresia de hăţiş specifică marginilor din manuscrisele veacului următor35. Această schimbare de modă, care intervine în anii 1390 este atât de netă, încât este imposibil de confundat o carte a ceasurilor pictată în secolul XIV cu una aparţinând secolului XV.

În fine, a treia evoluţie majoră în istoria picturii de carte în Occidentul secolelor XIV–XV, este binecunoscută istoricilor de artă. Este vorba de afirmarea perspectivei şi, odată cu aceasta, de atenţia tot mai mare acordată peisajului şi, în general, fundalului36. Şi aici, linia de demarcaţie urmează destul de fidel trecerea dintre veacuri. În secolul XIV, elementele de peisaj apar, timide şi stângace, dar, după cum se observă din figurile 9–11, ele se suprapun încă peste fundalul cadrilat (damier), cu efect de mozaic sau de covor moştenit din secolul XIII, ceea ce distruge orice efect de perspectivă37. Caracteristică pentru această perioadă, şi în special pentru epoca lui Carol V, este apariţia unor copăcei sau boscheţi (boqueteaux), prezenţi şi în figurile 9–11. Deşi un ipotetic „Maître aux Boquetaux“, activ în timpul lui Carol V, este pomenit încă în literatura de specialitate38, ar fi pripit să atribuim manuscrisul albaiulian acestui artist-fantomă39. El aparţine totuşi, în mod vădit, aceleiaşi epoci.

Punând cap la cap cele arătate mai sus, întrunim destule motive pentru a argumenta că manuscrisul albaiulian este un produs al Parisului celei de-a doua jumătăţi a secolului XIV. Medalioanele cvadrilobate încadrate de culorile roşu-alb-albastru, stilul rinceaux-urilor cu frunze de iederă, precum şi tratamentul fundalurilor miniaturilor ne interzic să datăm manuscrisul mai târziu de 1400. Luând în seamă analogiile cu numeroase manuscrise pictate pentru sau sub Carol V al Franţei, înclin să datez codicele din colecţia lui Batthyány în perioada 1360–9040.

34 Patrick Boucheron, „Signes et formes du pouvoir”, in Jacques Dalarun (ed.), Le Moyen Âge en lumière, Paris, Fayard,

2002, p. 178: „ la bordure quadrilobée bleue, blanche et rouge identifie le travail des enlumineurs du règne de Charles V”. 35 Harthan, p. 96: „ In the margins the ivy-leaf tendrils are beginning to sprout from the bar borders, but with nothing

like the luxuriant growth they reached in the following century.” 36 Cf. Bernd Rau, Die ornamentalen Hintergründe in der französischen gotischen Buchmalerei, Stuttgart, Cantz, 1975. 37 Thomas, p. xx: „ ce décor n’était pas encore un véritable paysage, puisqu’il s’ouvrait sur la toile de fond des damiers

traditionnels“. Ingo F. Walter, Norber Wolf, Codices Illustres. The World’s Most Famous Illuminated Manuscripts, 400 to 1600, Köln, Taschen, 2005, pp. 231–33: „a conventional background, [...] with a carpet-like pattern of golden squares, that destroys any sense of perspective“.

38 Avril, Manuscript Painting, p. 25: „the appearance of the famous «copses» (boqueteaux), a word used in the designation of one of Charles V’s chief illuminators“.

39 Thomas, p. xx: „ces arbres à l’aspect d’ombrelle ou de champignon, si caractéristiques en France, à l’époque de Charles V, qu’on a voulu jadis, bien à tort, y voir la marque de fabrique d’un imaginaire «Maître aux boqueteaux»“.

40 Câteva analogii doar: Paris, Bibl. Ste-Geneviève ms. 777 (Titus Livius, Ab urbe condita, ca. 1370; cf. Christopher De Hamel, A History of Illuminated Manuscripts, Londra, Phaidon, 1986, p. 161; Avril, Manuscript Painting, pl. 32);

Adrian Papahagi

66

Deşi nu ezit să consider că acest manuscris este un produs al atelierelor pariziene, îmi este imposibil – pentru moment, cel puţin – să identific artistul sau artiştii care l-au decorat, sau perso-najul căruia îi era destinat ceaslovul. După cum ne reaminteşte François Avril, cunoscător fără egal al picturii de carte din acea epocă, în secolul XIV „artele prezintă în Franţa aceeaşi puternică tendinţă de centralizare pariziană care este valabilă şi pentru politica franceză“41. Deşi artiştii acestui secol provin din toate colţurile septentrionului, şi cu precădere din nordul Franţei, din Flandra şi din Anglia, creaţiile lor sunt caracterizate, după cum recunoaşte Avril, de o surprinzătoare „uniformitate stilis-tică“. Deşi de excelentă calitate, manuscrisul nostru nu atinge totuşi măiestria artistică a cărţilor des-tinate familiei regale. Cel mai probabil, comanditarul sau beneficiarul ms. III.87 era un personaj aparţinând aristocraţiei franceze a celei de-a doua jumătăţi a veacului XIV, dar nu m-aş încumeta să consider codicele albaiulian „un manuscris regal“, aşa cum crede Ileana Dârja.

O certitudine se impune totuşi la capătul acestui parcurs: nu ne aflăm în faţa unui manuscris produs în secolul XV în Ducatul Burgundiei, şi nu văd nici un motiv pentru care am continua să numim ms. III.87 al Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia – „codex Burgundus“.

Cambridge, Fitzwilliam Museum, ms. 3–1954 (Ceaslovul lui Filip cel Îndrăzneţ, ca. 1370; cf. Harthan, pp. 94–95; F. Wormald şi P. H. Giles, „Description of Fitzwilliam Museum ms. 3–1954. Book of Hours Made for Philippe le Hardi“, Transactions of the Cambridge Bibliographical Society 4 (1964), pp. 1–28, pl. I–VI); Paris, BN ms. nouv. acq. fr. 4515 (Călătoriile lui Jean de Mandeville, 1371; cf. Delisle, nr. VI); Paris, BN ms. fr. 2813 (Grandes chroniques de France, c. 1375–80; cf. Walther şi Wolf, pp. 231–33); Besançon, BM ms. 434 (Guillaume Peyraut, De l’enseignement des princes, Paris, 1372; cf. Dalarun, pp. 174–176); Bruxelles, BR ms. 9505–6 (Aristotel, Etica în franceză, post 1370; cf. Avril, Manuscript Painting, pl. 33).

41 François Avril, Manuscript Painting, p. 9: „the arts in France displayed the same strong tendency towards centralization in Paris as was true of French politics”.

Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund?

67

Anexă Structura Ceasurilor Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis) în ms. III.87

Matutinum Invitatorium In honore beatissime Marie… Hymnus Quam terra pontus… Antiphona ps. 8 Benedicta tu… Lectio I Sancta Maria virgo virginum… Responsorium I Sancta et immaculata… Ad Laudes Antiphona O admirabile… Capitulum Hec virgo sancta… Hymnus O gloriosa domina… Ant. super Benedictus O gloriosa… Oratio Concede nos famulos… Ad Primam Hymni Veni creator spiritus…/ Memento

salutis… /Maria mater…

Antiphona Assumpta est… Capitulum Hec est virgo sacra… Responsorium Ave Maria… Oratio Famulorum tuorum… Ad Tertiam Hymnus Veni creator spiritus… Antiphona Sub tuam protectionem… Capitulum Paradisi porta… Responsorium Sancta Maria mater… Oratio Protege Domine famulos tuos… Ad Sextam Antiphona Sancta Maria virgo… Capitulum Virgo Dei genitrix… Responsorium Dignare me… Oratio Beate et gloriose semper… Ad Nonam Hymnus Veni creator spiritus… Antiphona Alma virgo… Capitulum Per te Dei genitrix… Responsorium Post partum… Oratio Adiuvet nos quesumus Domine… Ad Vesperas Antiphona Beata mater… Capitulum Beata es Maria… Hymnus Ave maris stella… Ant. super Magnificat Sancta Maria… Oratio Deus qui de beate Marie… Ad Complectorium Antiphona Cum iocunditate… Capitulum Gaude Maria virgo… Hymnus Fit porta Christi… Ant. super Nunc dimiutis Ecce complecta sunt… Oratio Graciam tuam quesumus…

Adrian Papahagi

68

IS THE SO-CALLED CODEX BURGUNDUS A BURGUNDIAN MANUSCRIPT?

Abstract Alba Iulia, Batthyaneum Library, MS III.87 is a lavishly illuminated book of hours of French origin.

Despite its outstanding artistic quality, the manuscript is little known outside Romania, and has never been included in surveys of French books of hours. In an album misleadingly entitled Codex Burgundus (Bucharest, 1975), the art historian Dan Simonescu confidently stated that the manuscript was made in fifteenth-century Burgundy, but failed to bring any hard evidence in support of his hypothesis. The name, however, has clung to the book.

As a matter of fact, there is every reason to date the manuscript in the second half of the fourteenth century. One of the features of the manuscript is the presence of half-page miniatures placed within ‘a multilobed frame with a three-coloured border, a pattern which will be used frequently during the reign of Charles V’ (F. Avril, Manuscript Painting at the Court of France. The Fourteenth Century (1310–1380), New York, 1978, p. 68). Other characteristic features of the manuscript’s decoration are the three-coloured ivy leaves, rinceaux borders, and the decoration of the background of miniatures, which is mainly geometric and architectural, with mosaic patterns as an undisputed favourite. The script, a textualis semi-quadrata also points towards the same period.

When all these peculiarities have been considered, the manuscript can be ascribed to a Parisian workshop from the age of Charles V (1364–1380) or thereabouts, and it would be a mistake to continue calling it Codex Burgundus.

Fig. 1. Giotto, frescă din Cappella degli Scrovegni,Padova, c. 1306.

Fig. 2. Besançon, BM ms. 434, f. 2r, 1372.

Fig. 3. Paris, BN ms. lat. 861, f. 147v, Paris, c. 1316-1328. Fig. 4. Paris, BN ms. n. a. lat. 3145, f. 109r, Paris, post 1336.

Fig. 5. Paris, BN ms. lat. 18014, f. 76r, Paris, c. 1380. Fig. 6. Cambridge, Fitzwilliam Mus. ms. 62, f. 199r,Angers, c. 1418.

Fig. 7. Londra, Victoria and Albert Mus. ms. Salting 1222,f. 206r, Paris, c. 1470-80.

Fig. 8. Londra, Sir John Soane Mus. ms. 4, f. 137r,Flandra, c. 1500.

Fig. 9. Alba Iulia, Biblioteca Batthyaneum, ms. III.84, f. 218v. Vestirea păstorilor (detaliu).

Fig. 10. Paris, B. N.,–

ms. nouv. acq. lat. 3145, f. 53r,Paris, post 1336; „Ceasurile Ioanei de Navara” (1311

1349), pictat de Jean Le Noir. Vestirea păstorilor.

Fig. 11. Cambridge, Fitzwilliam Museum, ms. 3 1954,f. 199r, Paris, c. 1370; 'Orele lui Filip cel ÎndrăzneŃ,

Ducele Burgundiei' (1363 1404), pictat de „Maître auxBoquetaux”. Vestirea păstorilor.

–

–

Fig. 12. Londra, British Library, ms. Egerton 1068, f. 31r, c. 1500.Carte a ceasurilor pictată în stilul maestrului Iacob din Besançon.