Articolul 6 cedo

PAGINA 1

Dreptul la un proces echitabil

Manuale privind drepturile omului, nr. 3

Ghid privind

punerea în aplicare

a articolului 6

al Convenţiei europene

pentru Drepturile Omului

Nuala Mole, Catarina Harby

PAGINA 2

Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Ghid privind pune-rea în aplicare a articolului 8 al Conven-ţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a arti-colului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echita-bil. Ghid privind punerea în aplicare a ar-ticolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi sigu-ranţa persoanei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei euro-pene pentru Drepturile Omului

Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare ofi cială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.

Directoratul Generalpentru Drepturile Omului

Consiliul EuropeiF-67075 Strasbourg Cedex

© Consiliul Europei, 2001

Editat în Republica Moldova, 2003

Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”

Handbook No. 1: The right to respect for pri-vate and family life. A guide to the imple-mentation of Article 8 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 2: Freedom of expression. A guide to the implementation of Article 10 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 3: The right to a fair trial. A guide to the implementation of Article 6 of the European Convention on Human Rights. (2001)

Handbook No. 4: The right to property. A guide to the implementation of Article 1 of Protocol No. 1 to the European Conven-tion on Human Rights. (2001)

Handbook No. 5: The right to liberty and security of the person. A guide to the im-plementation of Article 5 of the European Convention on Human Rights. (2002)

Handbook No. 6: The prohibition of torture. A guide to the implementation of Article 3 of the European Convention on Human Rights. (2003)

3

PAGINA 3

Cuprins

1. Introducere ....................................5 Articolul 6 ..........................................5 Dreptul la un proces echitabil ............5

2. Ce este responsabilitatea judecătorului? ................................7

3. Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului..........10

4. Defi nirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil ..............11

Drepturi sau obligaţii civile ..............12 Drepturi sau obligaţii necivile...........14

5. Semnifi caţia expresiei „acuzaţie în materie penală”............................15

„Acuzaţie” ........................................15 „În materie penală”...........................15 Clasifi carea în dreptul intern.......16 Natura infracţiunii ......................16 A – Aplicabilitatea normei încălcate .........................16 B – Scopul pedepsei ....................17 Natura şi severitatea pedepsei .....18

6. Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică ......................19

7. Semnifi caţia expresiei „pronunţată public”.....................22

8. Semnifi caţia expresiei „într-un termen rezonabil”.........................23

Complexitatea cazului ......................23 Comportamentul reclamantului .......24 Comportamentul autorităţilor...........25 Importanţa procesului pentru

reclamant.........................................26

9. Semnifi caţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială” .........28

Independenţă ...................................28 Structura şi numirea...................28 Aparenţe .....................................29 Subordonarea faţă de alte autorităţi.....................................29 Imparţialitate ...................................29 Diferite roluri ale judecătorului ...32 Revizuire .....................................33 Instanţe specializate....................33 Juraţii.........................................34 Renunţarea în favoarea articolului 6(1) .................................34 Stabilit prin lege...............................35

4

PAGINA 4

10. Conţinutul noţiunii de proces echitabil .......................................36

Accesul la o instanţă judecătorească ................................36 Prezenţa la audiere...........................39 Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare..................40 Egalitatea armelor şi dreptul la o

procedură contradictorie ..................42 Dreptul la o hotărâre motivată .........45

11. Drepturi speciale recunoscute minorilor ......................................46

12. Admisibilitatea probelor ...............48

13. Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie..............................53

14. Semnifi caţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul

despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a).........55

15. Semnifi caţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b) .............................57

16. Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din ofi ciu (articolul 6(3)c)? ...........................60

17. Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d).............................63

18. Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)? ...........................66

19. Probleme inerente puterii de control al supravegherii............................67

5

PAGINA 5

1. Introducere

Prezentul manual este conceput în scopul de a permite judecătorilor tuturor in-stanţelor de a se asigura că procedurile pe care le îndeplinesc sunt conforme garanţiilor stipulate în articolul 6 al Convenţiei europe-ne pentru Drepturile Omului.

El este divizat în mai multe capitole, fi ecare dintre ele fi ind consacrat unui aspect particular al garanţiilor enunţate în acest articol.

Primul capitol reprezintă o introducere generală în principiile consacrate în artico-lul 6, principii, majoritatea cărora se conţin deja în dreptul şi practica internă. În cadrul verifi cării conformităţii normelor Convenţiei, judecătorul totuşi riscă să se confrunte cu difi cultăţi ce ţin de anumite aspecte ale ad-ministrării justiţiei.

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instan-ţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fi e asupra în-

călcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei orică-rei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis pre-sei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societa-te democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către in-stanţă atunci când, în împrejurări specia-le, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:a. să fi e informat, în cel mai scurt termen,

într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile ne-cesare pregătirii apărării sale;

c. să se apere singur sau să fi e asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispu-ne de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din ofi ciu, atunci când interesele justiţiei o cer;

6

PAGINA 6

d. să întrebe sau să solicite audierea mar-torilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e. să fi e asistat în mod gratuit de un inter-pret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.Articolul 6 garantează deci dreptul la

un proces echitabil şi public pentru a decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Curtea şi, înaintea ei, Comisia interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv din cauza importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei. În cazul Delcourt v. Belgia, Judecătorii de la Strasbourg au declarat că:

Într-o societate democratică în sen-sul Convenţiei, dreptul la o bună admini-strare a justiţiei ocupă un loc atât de im-portant, încât o interpretare restricti-vă a articolului 6(1) nu ar corespun-de scopului şi obiectului acestei dispo-ziţii.1

Primul paragraf al articolului 6 se aplică în acelaşi timp proceselor civile şi penale, pe când altele sunt explicit limitate numai la acţiuni penale, chiar dacă dispoziţiile lor pot uneori să se extindă şi asupra acţiunilor civile, cum va fi demonstrat în continuare în prezentul manual.

De rând cu toate articolele Convenţiei,

articolul 6 este interpretat de Curtea eu-ropeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenţei sale2, astfel după cum aceasta este descrisă şi comentată în pre-zentul manual. Totuşi, fi ind vorba de juri-sprudenţa relativă la articolul 6, s-ar cuveni să facem o avertizare: nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs interne3, aproape toate încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 urmând să fi e deja examinate de către jurisdicţiile supreme naţionale înainte de a ajunge la Strasbourg. CEDO deseori a ajuns la concluzia că arti-colul 6 nu a fost încălcat, ţinând cont de caracterul echitabil al procedurii „fi ind luat în considerare în ansamblul său”, în măsura în care o jurisdicţie superioară deja a fost în stare să rectifi ce erorile comise de un tribu-nal de un nivel inferior. Judecătorii de primă instanţă de asemenea sunt uneori predis-puşi să creadă, pe nedrept, că un oarecare viciu al procedurii, nefi ind examinat de Ju-decătorii de la Strasbourg ca o încălcare a Convenţiei (în măsura în care el fusese deja corectat de o jurisdicţie superioară) respec-tă perfect normele acestui instrument. Or, judecătorul ce prezidă judecătoria de primă instanţă, fi ind în mod direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la totul ce are legătură cu procedurile ce se desfăşoară în faţa lui, nu ar trebui să se bazeze pe in-stanţele judecătoreşti superioare, sperând că acestea vor corecta eventualele erori.

1 Delcourt c. Belgiei, 17 ianuarie 1970, para-graful 25.

2 Unele referinţe citate corespund deciziilor Comisiei europene a Drepturilor Omului, instanţă împuternicită să efectueze o triere prealabilă a plângeri-lor, care a fost lichida-tă în 1998, la momen-tul intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţie. De acum înainte, toate deciziile emană de la Curtea europeană a Drepturi-lor Omului (CEDO).

3 A se vedea articolul 35.

7

PAGINA 7

2. Ce este responsabilitatea judecătorului?

Expozeul care urmează, ar trebui să fi e necesar pentru judecătorii care prezidează o şedinţă pentru a verifi ca dacă sunt respec-tate toate garanţiile enunţate în articolul 6. Fiecare judecător ar trebui, la începutul şedinţei, să-şi amintească că este dator să controleze respectarea tuturor acestor garanţii şi, la sfârşitul şedinţei, să verifi ce dacă şi-a îndeplinit această sarcină în mo-dul cuvenit. Paragrafele următoare conţin exemple particulare ce decurg din această responsabilitate, dar judecătorul ar trebui să contribuie la respectarea tuturor proble-melor expuse în prezentul manual.

Mai ales în cazurile penale, judecăto-rul trebuie să verifi ce dacă acuzatul este reprezentat în modul corespunzător. Lui de asemenea îi revine să adopte dispoziţii pertinente în favoarea acuzaţilor vulne-rabili. El trebuie eventual să poată refuza continuarea procesului, dacă consideră că se impune o reprezentare legală şi nici un avocat nu este disponibil (pentru detalii su-plimentare, vezi capitolul 16).

Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a verifi ca respectarea principiului ega-

lităţii armelor, care prevede că fi ecărei părţi trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi apăra cauza în condiţii care nu l-ar situa într-o poziţie mai dezavantajoasă în raport cu partea adversă. În cazul Krcmàr şi alţii v. Republica Cehă, CEDO de asemenea a reamintit că:

Orice parte la proces trebuie să aibă po-sibilitatea de a se familiariza cu probe-le prezentate în faţa tribunalului, pre-cum şi să formuleze observaţii pri-vind existenţa, deţinătorii şi autenticita-tea lor într-o formă şi într-un termen co-respunzător şi, dacă va fi cazul, în for-mă scrisă şi cu anticipaţie4. (Pentru detalii suplimentare privind pro-

blema egalităţii armelor, vezi capitolul 10).O altă chestiune se referă la respon-

sabilitatea judecătorul în cazul când acuzarea nu asistă la audiere. Faptul de a hotărî doar în baza informaţiilor din dosarul acuzaţiei, chiar dacă această nu constituie o încălcare directă a Convenţiei, este o practi-că condamnabilă şi riscă să impună multiple probleme.

Spre exemplu, poate oare apărarea să consulte dosarul în întregime? Judecătorul trebuie să se asigure că acuzatul a avut po-sibilitate să ia cunoştinţă de totalitatea în-vinuirilor înaintate împotriva sa, precum şi să comunice apărării concluziile pe care le-a făcut consultând dosarul acuzării.5 Astfel se procedează mai ales când concluziile magi-

4 Krcmàr şi alţii v. Repu-blica Cehă, 3 martie 2000 [traducere neo-fi cială]

5 Vezi în special, F.K., T.M. şi C.H. v. Austria, cererea nr. 18249/91, în care Comisia a de-clarat admisibil argu-mentul petiţionarilor, care se plângeau, în baza articolului 5(3), că nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător competent. Acest articol are urmă-torul conţinut: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragra-ful 1 lit.c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

8

PAGINA 8

stratului sunt esenţiale pentru califi carea infracţiunii: acuzatul trebuie să aibă posi-bilitatea să-şi valorifi ce mijloacele cu privire la aceste concluzii. Cazul Pélissier şi Sassi v. Franţa6 ilustrează bine această problemă. Petiţionarii au fost acuzaţi de „faliment frau-dulos”, astfel încât mijloacele invocate în faţa tribunalului corecţional se refereau doar la această infracţiune. Chiar când, la cererea parchetului, curtea de apel s-a pronunţat în apel, petiţionarii niciodată nu fusese acuzaţi că acordase „ajutor sau asistenţă” comisiei pentru faliment.

CEDO stabilise că petiţionarii nu fusese avertizaţi despre riscul că curtea de apel ar putea pronunţa un verdict de complicitate de faliment. De asemenea, ea a remarcat că delictul de complicitate nu constituie decât o simplă diferenţă la evaluarea gradului de participare la infracţiunea principală, ceea ce contravine afi rmaţiilor guvernului. Jude-cătorii de la Strasbourg estimează că curtea de apel, aplicând dreptul său necontestat de a recalifi ca faptele cu care ea este sesizată cu regularitate, trebuia să acorde petiţionarilor posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apă-rare privind acest punct într-un mod concret şi efectiv, în special în termeni utili.

CEDO s-a pronunţat în consecinţă pen-tru o încălcare a paragrafului 3 a) şi b) din articolul 6 al Convenţiei (dreptul petiţiona-rilor de a fi informaţi într-un mod detaliat despre natura şi cauza acuzaţiei penale îna-

intate împotriva lor, precum şi dreptul de a dispune de timp şi de facilităţi necesare pen-tru pregătirea apărării lor) şi a paragrafului 1 din acelaşi articol (care prevede o procedu-ră echitabilă).

Alte probleme se referă la responsabili-tatea judecătorului în cazul în care petiţio-narul pare să fi fost maltratat în timpul detenţiei preventive. CEDO a declarat că, atunci când un individ afi rmă într-un mod credibil că a suferit, în arestul poliţiei sau ale altor servicii de Stat similare, grave maltra-tări ilegale şi contrare articolului 3, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă Statului de articolul 1 din Convenţie („de a recunoaşte oricărei persoane afl ate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile defi nite în Convenţie”), necesită, implicit, să fi e efec-tuată o cercetare ofi cială efi cientă. Această cercetare trebuie să contribuie la identifi ca-rea şi pedepsirea responsabililor. Dacă nu se procedează astfel, în pofi da importanţei sale fundamentale, interzicerea legală generală a torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante va fi inefi cientă în practică şi ar fi posibil ca agenţii de Stat să violeze, benefi ciind de o cvasi nepedepsire, drepturile indivizilor afl aţi sub controlul lor7. Mai mult, în Selmouni v. Franţa8, Judecătorii de la Strasbourg au afi rmat că, în cazul când un individ este sănătos la momentul arestă-rii şi se constată că are leziuni corporale la momentul eliberării sale, Statul este obligat

6 Pélissier şi Sassi v. Franţa, 25 martie 1999.

7 Assenov şi alţii v. Bul-garia, 28 octombrie 1998, paragraful 102.

8 Selmouni v. Franţa, 28 iulie 1999, paragra-

ful 87.

9

PAGINA 9

să furnizeze o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte originea leziunilor, în lipsa căreia, cu siguranţă, va trebui să se aplice articolul 3 al Convenţiei. În acest context, s-ar potrivi să reamintim obligaţiile contractate în virtu-tea altor instrumente internaţionale cum ar fi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva tor-turii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Această Convenţie în special stipulează că orice Stat Parte va adopta măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri efi ciente pentru a împiedica comiterea actelor de tortură pe un teritoriu afl at sub jurisdicţia lor: un angaja-ment care nu permite nici o derogare.

Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a determina admisibilitatea probelor. El trebuie să aplice dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală într-un mod care să corespundă jurisprudenţei Conven-ţiei. Chestiunile legate de recurgerea la infor-matori ai poliţiei sau la „agenţi provocatori” necesită din acest punct de vedere o atenţie sporită, ca şi tăinuirea informaţiilor în nu-mele siguranţei Statului.

Judecătorul îşi asumă de asemenea responsabilitatea de a veghea ca acuzatul să benefi cieze de servicii adecvate de in-terpretare (pentru detalii suplimentare, vezi capitolul 18).

De asemenea îi revine şi obligaţia, în scopul respectării prezumţiei de nevino-văţie, să emită eventual ordonanţe pentru

a evita un linşaj mediatic. Totodată, obli-gaţia respectării prezumţiei nevinovăţiei nu tre buie să consiste pur şi simplu într-o in-terzicere a accesului jurnaliştilor în sala de judecată, dar mai curând să fi e o chemare la ordine, precizându-se informaţiile ce pot fi date publicităţii (pentru detalii suplimenta-re, vezi capitolul 6).

În fi ne, judecătorul îşi asumă uneori şi responsabilităţi în materie de executare a hotărârii: o obligaţie importantă a Statului pe care trebuie s-o îndeplinească el perso-nal dacă nici un alt funcţionar al justiţiei nu este în mod special împuternicit să facă acest lucru.

10

PAGINA 10

3. Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului

Garanţiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare.

În cazurile penale, spre exemplu, aceste garanţii se referă la arestul preventiv. De ase-menea, în cazul Imbroscia v. Elveţia9, Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzaţiei10 şi că celelalte exigenţe ale articolului 6 – mai ales ale paragrafului 3 – de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului, în măsura în care neobservarea lor iniţială ris-că să compromită grav caracterul echitabil al procesului.

Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) articolul 6 se răsfrânge şi asupra etapelor administrative ale proce-durii11.

Articolul 6 nu acordă un drept de recurs, dar această facultate este prevăzută, în ceea ce ţine de cazurile penale, de articolul 2 al protoco-lului 7 la Convenţie. Mai mult, CEDO a admis în jurisprudenţa sa că, în cazul când dreptul intern al unui Stat prevede posibilitatea decla-rării unui recurs, această procedură trebuie să

asigure respectarea garanţiilor prevăzute în articolul 6. Modalităţile de aplicare a garanţii-lor depind uneori de particularităţile procedurii despre care este vorba. Conform jurisprudenţei de la Strasbourg, trebuie să fi e luată în conside-rare totalitatea procesului care se desfăşoară în ordinea juridică internă, rolul teoriei şi practicii instanţelor de apel sau recurs, precum şi întin-derea împuternicirilor lor şi modalitatea în care interesele părţilor sunt prezentate şi protejate în realitate în faţa lor13. Astfel, articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs şi nu fi xează cu precizie modalităţile de examinare a recursurilor.

CEDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicţii constituţionale, rezultatul procedurii fi ind determinant pentru drepturile sau obligaţiile cu caracter civil14.

Articolul 6 se aplică şi procedurilor care urmează după audieri, cum ar fi executatea hotărârii. De fapt CEDO a subliniat, în hotărâ-rea Hornsby v. Grecia15, că dreptul la un proces echitabil – cel care este enunţat în articol – va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant permite ca o decizie judecăto-rească defi nitivă şi obligatorie să rămână in-operantă în detrimentul unei părţi.

Este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Judecătorii de la Strasbourg au mai declarat că principiul egalităţii armelor se opune oricărei ingerinţe din partea puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a infl uenţa soluţia judiciară în cadrul unui litigiu16.

9 Imbroscia v. Elveţia, 24 noiembrie 1993,

paragraful 36.10 Vezi în continuare

capitolul 5 pentru explicarea termenului acuzare.

11 Vezi spre exemplu Johansen v. Norvegia, 27 iunie 1996.

12 Delcourt v. Belgia, 17 ianuarie 1970, para-graful 25.

13 Monnell şi Morris v. Regatul Unit, 2 martie 1987, paragraful 56.

14 Kraska v. Elveţia, 19 aprilie 1993, para-

graful 215 Hornsby v. Grecia, 19

martie 1997, paragra-ful 40.

16 Rafi năriile din Grecia Stran şi Stratis Andrea-dis v. Grecia, 9 decem-brie 1994, paragrafele 46-49. Pentru detalii suplimentare privind principiul egalităţii armelor vezi capitolul 10.

11

PAGINA 11

4. Defi nirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil

Articolul 6 garantează oricărei persoa-ne un proces echitabil pentru determinarea drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. Din conţinutul acestei prevederi reiese clar că ea nu cuprinde toate procedurile la care un individ ar putea fi parte, dar numai pe cele ce vizează drepturile şi obligaţiile ci-vile. Este deci foarte important de a analiza această restricţie.

Curtea şi Comisia europeană a Drep-turilor Omului au generat o jurisprudenţă impunătoare, care permite să se distingă drepturile şi obligaţiile civile de celelalte. Această interpretare a condiţiei impuse de articolul 6 a evoluat pe parcursul anilor: do-menii considerate altădată ca afl ându-se în afara acestei dispoziţii (securitatea socială, spre exemplu), astăzi sunt privite ca fi ind relevante de dreptul civil.

CEDO a afi rmat clar că conceptul de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este auto-nom şi nu trebuie să fi e interpretat printr-o simplă referire la dreptul intern al Statului pârât17. Totodată ea a ţinut să dea o defi niţie abstractă, încercând să facă o distincţie între dreptul privat şi dreptul public şi să statueze

în funcţie de circumstanţele speţei.Jurisprudenţa sa totodată permite să

distingem anumite principii generale.În primul rând, pentru a stabili dacă

un drept este civil, s-ar cuveni să ţinem cont doar de caracterul lui18. Fapt ce a fost re-marcat de CEDO în hotărârea sa Ringeisen v. Austria: Puţină importanţă are caracterul legi-

slaţiei, conform căreia trebuie să fi e soluţionată contestaţia (legislaţia civilă, comercială, administrativă, etc.) şi cel al autorităţii competente în această ma-terie (instanţă judecătorească de drept comun, organ administrativ, etc.)19. Califi carea dreptului sau obligaţiei în

dreptul intern nu este determinantă. Acest principiu are o importanţă specifi că în cazu-rile referitoare la relaţiile între un individ şi Stat. CEDO în rezultat a decis că în aseme-nea cazuri, faptul că autoritatea publică res-pectivă a acţionat ca o persoană privată sau în calitate de deţinătoare a puterii publice nu este decisiv20. Criteriul principal de apli-cabilitate a articolului 6 este că rezultatul procedurii este decisiv pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat21.

Într-al doilea rând, trebuie să fi e luată în considerare orice eventuală noţiune euro-peană uniformă care ar putea să ne explice caracterul dreptului22.

În cel de-al treilea rând, CEDO a afi rmat

17 Vezi în special Ringei-sen v. Austria, 16 iulie 1971, paragraful 94 şi König v. RFG, 28 iunie 1978, paragraful 88.

18 König v. RFG, 28 iunie 1978, paragraful 90.

19 Ringeisen v. Austria, 16 iulie 1971, paragra-ful 94.


21 H v. Franţa, 24 octom-brie 1989, paragraful 47.

22 Feldbrugge v. Olanda, 29 mai 1986, paragra-ful 29.

12

PAGINA 12

în repetate rânduri că, chiar dacă conceptul de drepturi şi obligaţii civile este autonom, legislaţia Statutul corespunzător poate căpă-ta o anumită importanţă:

Faptul că un drept trebuie să fi e consi-derat sau nu ca purtând un caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie, trebuie să fi e determinat nu de califi ca-rea juridică, dar de conţinutul material şi efectele dreptului în conformitate cu dreptul intern al Statului în cauză23.În hotărârea sa Osman v. Regatul Unit24,

Curtea a statuat că în cazul existenţei unui drept general în legislaţia sa, un Stat Parte, în cazuri particulare când instanţele sale ju-decătoreşti refuză să acorde dreptul în cau-ză, nu ar trebui să ignoreze garanţiile unui proces echitabil, enunţate în articolul 6.

După cum am indicat, Judecătorii de la Strasbourg au optat pentru o abordare ba-zată pe examinarea circumstanţelor speţei. Exemplele ce urmează permit o conturare mai bună a criteriilor lor.

Drepturi sau obligaţii civile

CEDO recunoaşte înainte de toate caracterul civil al drepturilor şi obliga-ţiilor, ce reglementează relaţiile între persoanele particulare. Astfel, sunt

în special raporturile reglementate de dreptul contractual25, dreptul comer-cial26, dreptul responsabilităţii civile delictuoase27, dreptul familiei28, dreptul muncii29 şi dreptul de proprietate30.

Caracterul drepturilor ce reglementează relaţiile între o persoană particulară şi Stat este mai vag. CEDO recunoaş-te caracterul civil al unora dintre ele. Proprietatea, mai ales, este unul dintre domeniile referitor la care Judecătorii de la Strasbourg au stabilit aplicabilitatea articolului 6. Astfel garanţia unui pro-ces echitabil se extinde asupra etapelor de expropriere, reîncadrare şi planifi ca-re, precum şi asupra procedurilor de acordare a autorizaţiei de construire şi alte autorizaţii: pe scurt, toate actele ce pot avea consecinţe directe asupra dreptului de proprietate, ce au efect asupra bunurilor imobiliare în cauză31 şi asupra tuturor procedurilor, ale căror rezultate infl uenţează utilizarea şi dis-punerea de aşa-zisele bunuri32.

Articolul 6 se extinde de asemenea asupra dreptului de a exercita o acti-vitate comercială. Cazurile referitoare la această categorie includ retragerea licenţei pentru comercializarea băuturi-lor alcoolice unui restaurant33 şi refuzul de a elibera autorizaţia de deschidere a unei clinici34 sau şcoli private35. Dreptul de a practica o profesie, cum ar fi medi-


24 Osman v. Regatul Unit, 28 octombrie 1998.

25 Ringeisen v. Austria, 16 iulie 1971.

26 Edifi caciones March Gellego S.A. v. Spania, 19 februarie 1998.

27 Axen v. RFG, 8 decem-brie 1983 şi Golder v. Regatul Unit, 21 fe-bruarie 1975.

28 Airey v. Irlanda, 9 octombrie 1979 şi Ras-mussen v. Danemarca, 28 noiembrie 1984.

29 Bucholz v. RFG, 6 mai 1981.

30 Pretto v. Italia, 8 de-cembrie 1983.

31 Vezi spre exemplu, Sporrong şi Lönnroth v. Suedia, 23 septembrie 1982; Poiss v. Austria, 23 aprilie 1987; Bodén v. Suedia, 27 octom-brie 1987; Hàkansson şi Sturesson v. Suedia, 21 februarie 1990; Mats Jacobsson v. Sue-dia, 28 iunie 1990 şi Ruiz-Mateos v. Spania, 12 septembrie 1993.

32 Spre exemplu, Oerla-mans v. Olanda, 27 noiembrie 1991 şi De Geolfre de la Pradelle v. Franţa, 16 decem-brie 1992.

33 Tre Traktörer v. Suedia, 7 iulie 1989.

13

PAGINA 13

cina sau dreptul, de asemenea ţine de articolul 636.

CEDO de asemenea rezervă aplicabilita-tea articolului 6 şi procedurilor ce vizează drepturile şi obligaţiile ce ţin de dreptul familiei. Printre exemplele pertinente, fi -gurează deciziile în materie de plasament al copiilor37, dreptul părinţilor de a-şi vizita copiii38, adoptarea39 sau plasarea copiilor într-o familie adoptivă40.

Cum deja am menţionat, CEDO, o peri-oadă îndelungată, a estimat că procedu-rile cu privire la alocaţiile de asistenţă socială nu cad sub incidenţa articolului 6. În prezent, totuşi, ea cu fermitate este de părerea că această dispoziţie se apli-că procedurilor referitoare la determina-rea unui drept, din cadrul unui regim de securitate socială, perceperii alocaţiilor de asigurare în caz de boală41, alocaţiilor de invaliditate42 sau pensiei de funcţio-nar43. În cazul Schuler-Zgraggen v. Elve-ţia, ce se referă la pensiile de invalidi-tate, Judecătorii de la Strasbourg astfel au considerat că „[...] evoluţia juridică [...] şi principiul egalităţii tratamentului permit de a considera că aplicabilitatea articolului 6(1) constituie în prezent o normă în domeniul asigurărilor sociale, inclusiv chiar ajutorul social44.” Articolul 6 se aplică şi procedurilor ce permit de

a decide asupra obligaţiei de achitare a cotizaţiilor în cadrul unui regim de se-curitate socială45.

Garanţia articolului 6 se extinde asu-pra procedurilor intentate împotriva administraţiei publice în materie de contracte46, de prejudiciu cauzat de o decizie administrativă47 sau de proce-dură penală48. Ea se aplică mai ales procedurilor ce vizează să obţină indem-nizaţii de pe urma unei detenţii ilegale în termenii articolului 5(5), în rezultatul unui verdict de achitare pronunţat în cadrul unei proceduri penale49, precum şi pentru recuperarea sumelor datorate încasate de serviciul fi scal50.

Mai mult decât atât, dreptul unei per-soane particulare la respectarea reputa-ţiei sale de asemenea este considerat ca un drept civil51.

În sfârşit, CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituţional sau public riscă să se dovedească a fi determinantă pentru drepturi sau obligaţii cu caracter civil, această procedură trebuie, de aseme-nea, să cadă sub incidenţa garanţiei unei proceduri echitabile stabilite de articolul 652.

34 König v. RFG, 28 iunie 1978.

35 Jordebro Foundation v. Suedia, 6 martie 1987, raportul Comisiei, 51 D.R. 148.

36 König v. RFG, 28 iunie 1978 şi H. v. Belgia, 30 noiembrie 1987.

37 Olsson v. Suedia, 24 martie 1988.

38 W. v. Regatul Unit, 8 iulie 1987.

39 Keegan v. Irlanda, 26 mai 1994.

40 Eriksson v. Suedia, 22 iunie 1989.

41 Feldbrugge v. Olanda, 29 mai 1986.

42 Salesi v. Italia, 26 fe-bruarie 1993.

43 Lombardo v. Italia, 26 noiembrie 1992.

44 Schuler-Zgraggen v. Elveţia, 24 iunie 1993, paragraful 46.

45 Schouten şi Meldrum v. Olanda, 9 decembrie 1994.

46 Philis v. Grecia, 27 august 1991.

47 Vezi spre exemplu Edi-ţiile Périscope v. Fran-ţa, 26 martie 1992; Barraona v. Portugalia, 8 iulie 1987 şi X v. Franţa, 3 martie 1992.

48 Moreira de Azevedo v. Portugalia, 23 octom-brie 1990.

49 Geogiadis v. Grecia, 29 mai 1997.

14

PAGINA 14

Drepturi sau obligaţii necivile

Rămânând fi deli abordării lor bazate pe examinarea circumstanţelor fi ecărei speţe în parte, Judecătorii de la Strasbourg de ase-menea au considerat că anumite domenii ale dreptului nu sunt acoperite de articolul 6 (1). Aceasta înseamnă că cererile referitoa-re la litigii cu privire la un drept enunţat în Convenţie nu benefi ciază automat de protec-ţia oferită de acest articol. În acelaşi timp, articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv) se aplică şi necesită uneori recursuri sau ga-ranţii procedurale analoage celor prevăzute de articolul 6(1). Următoarele exemple se referă la drepturi şi obligaţii ce nu sunt con-siderate ca purtând un caracter civil.

Probleme fi scale şi impozite53. Probleme relative la imigrare şi cetăţe-

nie54. (Să menţionăm totuşi că articolul 1 din Protocolul nr. 1 enumeră anumite garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor).

Obligaţia de a satisface serviciul militar55. Mediatizarea unei proceduri judecă-

toreşti. După cum a avut loc în cazul Atkinson, Crook şi The Independent v. Regatul Unit56 cu privire la trei petiţiona-ri – doi ziarişti şi un ziar – care se pretin-deau victime ale unui atentat la dreptul

lor de acces la o instanţă judecătoreas-că, recunoscut de articolul 6, motivul fi ind decizia de a desfăşura procedura de stabilire a sancţiunii cu uşile închise. Comisia a considerat că nimic nu indi-ca că reclamanţii benefi ciază în dreptul intern de un anumit „drept cu caracter civil”, care să asigure publicarea unui reportaj privind procedura de stabilire a sancţiunii desfăşurate cu uşile închise. În rezultat ea a constatat că plângerile reclamanţilor nu se refereau la un drept sau la o obligaţie civilă în sensul artico-lului 6.

Dreptul de a-şi propune candidatura la un post public57.

Dreptul la o educaţie fi nanţată de Stat58.

Refuzul de a elibera un paşaport59. Asistenţa judiciară în cazuri civile60. Dreptul la un tratament medical fi nan-

ţat de Stat61. Decizia unilaterală a Statului de a acor-

da indemnizaţii victimelor unei cata-strofe naturale62.

Cererile de depunere a unui brevet63. Litigiile între autorităţile administrative

şi funcţionarii ce exercitau o funcţie, care implica o participare la exercitarea împuternicirilor acordate de dreptul public (spre exemplu, membrii forţelor armate sau ai poliţiei)64.

50 National & Provincial Building Society şi alţii v. Regatul Unit, 23 oc-tombrie 1997.

51 Vezi spre exemplu, Fayed v. Regatul Unit, 21 septembrie 1994.

52 Ruiz-Mateos v. Spania, 12 septembrie 1993.

53 Vezi spre exemplu X v. Franţa, cererea nr. 9908/82 (1983) 32 DR 266. Vezi totodată, mai sus, trimiterea de la pag. 32.

54 P v. Regatul Unit, ce-rerea nr. 13162/87 (1987) 54 DR 211 şi S v. Elveţia, 13325/87 (1988) 59 DR 256.

55 Nicolussi v. Austria, cererea nr. 11734/85 (1987) 52 DR 266.

56 Atkinson, Crook şi The Independent v. Rega-tul Unit, cererea nr. 13366/87 (1990) 67 DR 244.

57 Habsburg-Lothringen v. Austria, cererea nr. 15344/89 (1989) 64 DR 210.

58 Simpson v. regatul Unit, cererea nr. 14688/89 (1989) 64 DR 188.

59 Peltonen v. Finlanda, cererea nr. 19583/92 (1995) 80-A DR 38.

60 X v. RFG, cererea nr. 3925/69 (1974) 32 CD 123.

15

PAGINA 15

5. Semnifi caţia expresiei „acuzaţie în materie penală”

„Acuzaţie”Articolul 6 garantează de asemenea un

proces echitabil în ceea ce priveşte temei-nicia oricărei „acuzaţii în materie penală” îndreptate împotriva unei persoane. Ce cu-prinde această formulare?

În contextul Convenţiei, noţiunea de „acuzaţie” poartă un caracter autonom în raport cu dreptul intern. În cazul Deweer v. Belgia, CEDO a precizat că termenul „acu-zaţie” trebuie să fi e înţeles în acceptarea sa materială şi nu formală şi s-a considerat obligată să privească de aici aparenţele şi să analizeze realităţile procedurii în cauză. Ju-decătorii au defi nit apoi „acuzaţia” ca fi ind:

notifi carea ofi cială, ce emană de la o autoritate competentă, a învinuirii de a fi comis o infracţiune penală,sau ca avândrepercusiuni importante asupra situaţiei suspectului65.În cazul menţionat mai sus, procurorul

ordonase închiderea provizorie a măcelăriei

reclamantului în baza unui raport ce demon-stra încălcarea de către acesta a unei hotărâri ce fi xa preţul de realizare consumatorilor a cărnii de vită şi de porc. Acceptarea de către acest comerciant a tranzacţiei propuse în cadrul unei reglementări amiabile anula ac-ţiunea publică, după cum o cerea legislaţia belgiană. Aceasta nu a împiedicat CEDO să considere că reclamantul constituise obiec-tul unei acuzaţii în materie penală.

Următoarele situaţii de asemenea au fost analizate de către Judecătorii de la Strasbourg ca acuzaţii:

ordinul de arestare a unei persoane pentru o infracţiune penală66,

înştiinţarea ofi cială a unei persoane des-pre urmăririle angajate împotriva ei67,

solicitarea probelor, adresată unei per-soane de către o autoritate de anchetare cu privire la infracţiunile vamale şi în-gheţarea contului bancar al persoanei interesate68,

numirea de către o persoană a unui apă-rător după intentarea împotriva sa a unei anchete în baza unui raport al poliţiei69.

„În materie penală”După cum a reamintit CEDO în hotă-

rârea Engel şi alţii v. Olanda70, Statele Părţi sunt libere să menţină sau să stabilească o distincţie între dreptul penal, dreptul admi-

61 L v. Suedia, cererea nr. 10801/84 (1978) 61 DR 62.

62 Nordh şi alţii v. Suedia, cererea nr. 14225/88 (1990) 69 DR 223.

63 X v. Austria, cererea nr. 7830/77 (1978) 14 DR 200. Litigiile relative la proprieta-tea brevetelor sunt uneori considerate ca relevante de dreptul civil. (British American Tobacco v. Olanda, cererea nr. 19589/92, 20 noiembrie 1995).

64 Pellegrin v. Franţa, 8 decembrie 1999.

65 Deweer v. Belgia, 27 februarie 1980, para-grafele 42, 44 şi 46.

66 Wemhoff v. RFG, 27 iunie 1968.

67 Neumeister v. Austria, 27 iunie 1986.

68 Funke v. Franţa, 25 februarie 1993.

69 Angelucci v. Italia, 19 februarie 1991.

70 Engel şi alţii v. Olanda, 8 iunie 1976, paragra-ful 81.

16

PAGINA 16

nistrativ şi dreptul disciplinar în măsura în care această distincţie nu încalcă dispoziţiile Convenţiei. Exercitarea normală a drepturi-lor recunoscute în Convenţie, spre exemplu a libertăţii de exprimare, nu ar trebui să con-stituie o infracţiune penală.

În acest caz, CEDO a stabilit criterii-le care permit să se decidă dacă o acuzaţie poartă sau nu un caracter penal în sensul articolului 6, criterii care au fost apoi confi r-mate în jurisprudenţa sa ulterioară.

În acest context sunt pertinente trei ele-mente: clasifi carea în dreptul intern, natura infracţiunii, precum şi natura şi severitatea pedepsei.

Clasifi carea în dreptul internDacă acuzaţia este clasifi cată ca pena-

lă în dreptul intern al Statului pârât, arti-colul 6 se aplică în mod automat procedurii şi distincţiile menţionate mai sus nu vor avea loc. Şi invers, contrariul nu va fi ade-vărat: dacă va fi astfel, în rezultat, Statele contractante ar putea uşor să se sustragă de la aplicarea garanţiei unui proces echitabil depenalizând sau modifi când clasifi carea infracţiunilor penale. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat în hotărârea Engel şi alţii v. Olanda:

Dacă Statele contractante ar putea după bunul lor plac să califi ce o infracţiune mai degrabă disciplinar decât penal, sau să ur-mărească autorul unei infracţiuni „mixte” de preferinţă pe plan disciplinar decât pe

cale penală, rolul clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 s-ar afl a subordonate voinţei lor suverane. O latitudine atât de extinsă riscă să ducă la rezultate incompa-tibile cu scopul şi obiectul Convenţiei71.

Natura infracţiunii

Acest criteriu se divizează în două sub-criterii: A – Aplicabilitatea normei încălcate şi B – scopul pedepsei.

A – Aplicabilitatea normei încălcateDacă norma vizată nu se aplică decât

unui număr restrâns de indivizi, membrilor unei profesii spre exemplu, ea ţine mai cu-rând de legislaţia disciplinară decât penală. Din contra, dacă ea are un efect general, este probabil că ea poartă un caracter penal în sensul articolului 6. În cazul Weber v. El-veţia, reclamantul intentase urmăriri penale pentru defăimare şi a susţinut o conferinţă de presă în vederea informării publicului despre iniţiativa sa. El fusese apoi condam-nat la o amendă pentru încălcarea secretului anchetei şi a depus o cerere pentru încălca-rea articolului 6, recursul lui fi ind respins fără o audiere publică prealabilă. CEDO, fi ind nevoită să decidă asupra caracterului penal al infracţiunii, s-a exprimat astfel:

Curtea nu a subscris acestei argumen-tări. Sancţiunile disciplinare au în ge-neral scopul de a asigura respectarea, de către membrii grupurilor particulare,


17

PAGINA 17

a regulilor de comportament proprii celor din urmă. De altfel, divulgarea informa-ţiilor referitoare la o anchetă încă în des-făşurare constituie, în majoritatea State-lor contractante, o acţiune incompatibilă cu asemenea reguli şi reprimată prin texte de diferită natură. Având, ex ofi cio acces la secretul de anchetă, magistraţii, avocaţii şi toţi cei care sunt strâns legaţi de funcţionarea jurisdicţiilor, se expun în asemenea cazuri, independent de sancţiunile penale, în favoarea măsurilor disciplinare, care se explică prin natura profesiei lor. „Părţile”, nu fac decât să participe la procedură în calitate de justi-ţiabili; ele deci se afl ă în afara sferei dis-ciplinare a justiţiei. După cum articolul 185 [din Codul de procedură penală din Vaud] se referă virtual populaţiei în între-gime, infracţiunea pe care o defi neşte şi prevede o sancţiune punitivă, poartă un caracter „penal” în ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu72.Dispoziţia, nereferindu-se la un grup

limitat de persoane cu una sau mai multe califi cări, nu este deci numai de natură dis-ciplinară.

Astfel, cazul Demicole v. Malta73 se referea la un jurnalist, ce a fost subiectul unei proceduri pentru atentat la privilegiile parlamentare după ce publicase un articol ce critica cu severitate doi deputaţi. Urmări-rile intentate împotriva persoanei interesate nu au fost considerate ca fi ind relevante de disciplina parlamentară, în măsura în care

dispoziţia invocată se referea virtual popula-ţiei în întregime.

Din contra, în cazul Ravnsborg v. Sue-dia74, Judecătorii de la Strasbourg au notat că amendele fusese impuse reclamantului din cauza declaraţiilor imorale făcute de acesta în calitate de parte la o procedură judecătorească. Ei au estimat că măsurile adoptate în scopul asigurării desfăşurării co-recte a procedurilor se apropie mai mult de exercitarea prerogativelor disciplinare decât de impunerea pedepselor cu titlu de infrac-ţiuni penale. Referitor la acest caz articolul 6 fusese deci considerat inaplicabil.

B – Scopul pedepsei

Scopul acestui criteriu este de a distin-ge sancţiunile penale de cele cu caracter pur administrativ.

Hotărârea Öztürk v. RFG75 vizează un caz de comportament periculos (imprudenţa la volan): o infracţiune nepenalizată în Germa-nia, fapt care nu a împiedicat Judecătorii de la Strasbourg să considere că ea reiese întot-deauna cu certitudine din materia penală în sensul articolului 6. Norma vizată păstrează în rezultat trăsăturile proprii (în special as-pectul punitiv) infracţiunilor penale. Ea se adresează tuturor cetăţenilor în calitatea lor de „utilizatori ai căilor de circulaţie rutieră” şi nu unui grup particular (vezi mai sus) conţinând şi o sancţiune (amendă) puniti-vă şi descurajatoare. Curtea de asemenea

72 Weber v. Elveţia, 22 mai 1990, paragraful 33.

73 Demicoli v. Malta, 27 august 1991.

74 Ravnsborg v. Suedia, 21 februarie 1994.

75 Öztürk v. RFG, 21 fe-bruarie 1984.

18

PAGINA 18

a menţionat că marea majoritate a Statelor Părţi tratează încălcările minore ale Codului circulaţiei rutiere ca infracţiuni penale.

Natura şi severitatea pedepsei

Acest criteriu nu trebuie să fi e confun-dat cu cel al scopului pedepsei (vezi mai sus). În rezultat, în cazul când scopul nu permite aplicarea articolului 6, CEDO se interesează de asemenea şi despre natura şi severitatea ei pentru a şti dacă ea justifi că garantarea unui proces echitabil.

Ca regulă generală, orice normă asorta-tă cu o privaţiune de libertate este conside-rată a fi mai curând relevantă de domeniul penal, decât de o simplă măsură discipli-nară. CEDO în special a remarcat, în cazul Engel şi alţii v. Olanda, că:

Într-o societate ataşată preeminenţei dreptului, se referă la „materia penală” privaţiunile de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv, cu excepţia celor care prin natura, durata sau mo-dalitatea de executare a lor nu ar putea cauza un prejudiciu important. Astfel o doreşte importanţa impactului, tradiţiile Statelor contractante şi valoarea pe care Convenţia o atribuie respectării libertăţii fi zice a persoanei76.În cazul Benham v. Regatul Unit, Jude-

cătorii de la Strasbourg au estimat că „în cazul când este pusă în joc o privaţiune de libertate, interesele justiţiei din principiu cer

să fi e acordată asistenţa unui avocat”77.În hotărârea Campbell şi Fell v. Regatul

Unit78, aceeaşi Curte declarase că refuzul amânării executării pedepsei de aproape trei ani, deşi fi ind analizată din punct de vedere juridic în dreptul englez aceasta este mai mult ca un privilegiu decât un drept, ar trebui să fi e luată în considerare. Un aseme-nea refuz, în rezultat, a avut ca consecinţă prelungirea termenului de detenţie a deţinu-tului, depăşind data la care el putea spera să fi e eliberat.

După cum a fost indicat în extrasul din hotărârea Engel şi alţii v. Olanda reprodus mai sus, nu orice privare de libertate antre-nează în mod obligatoriu aplicabilitatea arti-colului 6. CEDO în special a estimat o deten-ţie de două zile ca fi ind prea scurtă pentru a fi asimilată unei sancţiuni penale.

Pericolul unei detenţii poate de aseme-nea implica aplicarea articolului 6. În Engel v. Olanda, faptul că unul din reclamanţi s-a văzut supus unei sancţiuni nonprivative de libertate nu modifi că opinia Curţii în ceea ce priveşte caracterul penal al acuzaţiei, în mă-sura în care rezultatul fi nal al recursului nu a putut diminua impactul iniţial.

În cazul când pedeapsa nu constă într-o detenţie sau într-o ameninţare cu detenţia, dar într-o amendă, CEDO se întreabă dacă aceasta ar trebui să fi e percepută ca o repa-raţie fi nanciară a prejudiciilor sau ca o sanc-ţiune esenţialmente destinată să descurajeze recidivele. Doar în ultimul caz ea este anali-zată ca fi ind relevantă de materia penală79.


77 Benham v. Regatul Unit, 10 iunie 1996, paragraful 61.

78 Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984, paragraful 72.

79 Spre exemplu, Ben-denoun v. Franţa, 4 februarie 1994.

19

PAGINA 19

6. Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică

Articolul 6 garantează fi ecărei persoane dreptul la examinarea cauzei sale în mod public, când este vorba de determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil sau de temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva ei. Ace-laşi articol precizează în plus că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi pu-blicului pe parcursul întregului proces sau doar a unei părţi a lui în interesul moralită-ţii, ordinii publice sau securităţii naţionale într-o societate democratică, în cazul în care o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa judecătorească, în cazul în care, în circum-stanţe speciale, publicitatea ar putea aduce atingere intereselor justiţiei.

Audierea publică constituie un element esenţial al dreptului la un proces echitabil, după cum a subliniat CEDO în hotărârea Axen v. RFG:

Publicitatea procedurii organelor judecă-toreşti vizată în articolul 6(1) protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secre-te, care iese de sub controlul public: ea

constituie de asemenea unul din mijloa-cele de păstrare a încrederii în curţi şi in-stanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o acordă administraţiei justiţiei, ea contribuie la realizarea scopului ar-ticolului 6(1): procesul echitabil, a cărui garanţie se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei80.O audiere publică în general se dovedeş-

te a fi necesară pentru a respecta exigenţele articolului 6(1) în faţa jurisdicţiilor fi e de prima sau ultima instanţă. În acelaşi timp el poate avea excepţii în ceea ce priveşte litigiile tehnice importante81.

Dacă în prima instanţă nu are loc nici o audiere publică, această lacună poate fi lichidată la nivelul unei instanţe superioare. Totuşi, faptul că curtea de apel nu exami-nează toate faptele cazului sau nu este în stare să-şi realizeze toate competenţele în această jurisdicţie, constituie o încălcare a articolului 6. În cazul Diennet v. Franţa82, Curtea stabilise lipsa oricărei audieri publice la etapa procedurii disciplinare şi estimase că această lacună nu putea fi lichidată prin caracterul public al audierilor ţinute de Consiliul de Stat pronunţându-se în ordine de recurs asupra deciziilor secţiunii disci-plinare a consiliul naţional al ordinului me-dicilor. Aceasta, în măsura în care instanţă nominalizată nu poate fi considerată drept un „organ judecătoresc de plină jurisdicţie”,

80 Axen v. RFG, 8 decem-brie 1983, paragraful 25.

81 Schuler-Zraggen v. Elveţia, 24 iunie 1993, paragraful 58 – drep-tul reclamantului la o pensie de invaliditate.

82 Diennet v. Franţa, 26 septembrie 1995, pa-ragraful 34.

20

PAGINA 20

în special fi indcă ea nu avea împuterniciri de a se pronunţa asupra proporţionalităţii între abatere şi sancţiune. Doar circumstanţele excepţionale pot justifi ca lipsa audierii pu-blice în primă instanţă83.

Dreptul la o audiere publică include în mod general dreptul la o procedură orală, cu excepţia circumstanţelor excepţionale84.

La general, exigenţa unei audieri publi-ce nu se impune procedurilor desfăşurate în faţa unei jurisdicţii de apel. Spre exemplu, în cazul Axen v. RFG85, CEDO a considerat că în materie penală şedinţele publice erau super-fi ciale din moment ce curtea de apel în cauză respingea recursul din motive pur de drept. Totuşi, dacă jurisdicţia de apel urmează să examineze în acelaşi timp circumstanţele de fapt şi de drept ale cazului şi să se pronunţe asupra culpabilităţii sau nevinovăţiei acuza-tului, este necesară o audiere publică86. În cazurile civile, din contra, audierea publică la nivel de apel este considerată ca de prisos. În cazul K v. Elveţia87, reclamantul era parte la un proces îndelungat cu o întreprinde-re, pe care el o angajase pentru lucrări de amenajare a vilei sale. Tribunalul de primă instanţă a decis în favoarea întreprinderii şi hotărârea lui fusese menţinută de curtea de apel. Reclamantul înaintase apoi recurs în faţa Tribunalului federal care l-a respins fără a desfăşura o audiere publică şi fără a cere observaţii scrise.

Comisia a considerat că:

Mai mult decât atât, în măsura în care reclamantul se plângea că judecătorii de la Tribunalul federal nu au deliberat şi nici nu au votat în public asupra recursu-lui său de revizuire, comisia a remarcat că Convenţia nu prevede un asemenea drept.La acest subiect, poate fi de asemenea

studiată secţiunea „Prezenţa la audiere” din capitolul 10.

În unele cazuri, reclamantul are faculta-tea de a renunţa la dreptul său la o audiere publică. După cum a declarat CEDO în cazul Håkansson şi Sturesson v. Suedia:

Nici litera nici spiritul acestui text nu împiedică vreo persoană să renunţe de bună voie într-un mod expres sau tacit [...], dar o asemenea renunţare trebuie să fi e fără echivoc şi să nu fi e îndreptată împotriva vreunui interes public impor-tant88.În cazul Deweer v. Belgia89, reclamantul

a acceptat să achite o amendă tranzacţiona-lă, fi ind ameninţat de închiderea provizorie a instituţiei în aşteptarea unei proceduri penale. Curtea a considerat că renunţarea la audiere, sub formă de acceptare a tranzac-ţiei, fusese obţinută forţat, ceea ce constituie o încălcare a articolului 6(1).

În cazul Håkansson şi Sturesson v. Suedia menţionat mai sus, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că petiţionarii, abţinându-se să ceară o audiere publică, au

83 Stallinger şi Kuso v. Austria, 23 aprilie 1997, paragraful 51.

84 Fischer v. Austria, 26 aprilie 1995, paragra-ful 44.

85 Axen v. RFG, 8 decem-brie 1983, paragraful 28.

86 Ekbatani v. Suedia, 26 mai 1988, paragrafele 32 şi 33.

87 Vezi spre exemplu, K v. Elveţia, 41 D.R. 242.

88 Håkansson şi Stu-resson v. Suedia, 21 februarie 1980, para-graful 66.

89 Deweer v. Belgia, 27 februarie 1980, para-grafele 51-54.

21

PAGINA 21

renunţat tacit la dreptul lor la audiere, în timp ce legislaţia suedeză le permitea aceas-ta în mod explicit.

CEDO a declarat că procedurile dis-ciplinare privind deţinuţii condamnaţi pot avea loc în incinta penitenciarului. În cazul Campbell şi Fell v. Regatul Unit90, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că trebuia de ţinut cont de problemele inerente ordinii publice şi securităţii, care ar putea impune aceste proceduri, dacă ele ar fi fost desfă-şurate în public. Un asemenea aranjament ar impune în rezultat autorităţilor de Stat o sarcină neproporţională.

De asemenea CEDO a hotărât că, dacă interzicerea completă a oricărei publicităţi nu este justifi cată, totuşi este permis uneori de a organiza în secret procedurile discipli-nare referitoare la exercitarea unei profesii, cu condiţia că aceasta o cer circumstanţele. Circumstanţele ce urmează a fi luaţi în con-siderare pentru a decide asupra necesităţii unei audienţe publice includ respectarea secretului profesional şi a vieţii private a clienţilor sau pacienţilor91.

În cazul B. v. Regatul Unit92, CEDO a ac-ceptat regula ce împiedica presa şi publicul să asiste la toate dezbaterile unui anumit tribunal, consacrate cazurilor cu privire la supravegherea copiilor, în timp ce alte in-stanţe judecătoreşti admiteau presa şi unele categorii de public la procese asemănătoare.

În hotărârea sa, adoptată la 24 aprilie 2001, Curtea a decis că nu a avut loc o încălcare.


91 Albert şi Le Compte v. Belgia, 10 februarie 1983, paragraful 34 şi H v. Belgia, 30 noiem-brie 1987, paragraful 54.

92 B. v. Regatul Unit, 14 septembrie 1999 (dis-ponibilă doar în engle-ză).

22

PAGINA 22

7. Semnifi caţia expresiei „pronunţată public”

Articolul 6 prevede că hotărârea trebuie să fi e pronunţată public. Această dispoziţie nu admite nici o excepţie, aplicabilă prevede-rii, care obligă ca audierile să se desfăşoare în public (vezi secţia corespunzătoare din ca-pitolul precedent). Ea de asemenea vizează favorizarea echităţii procesului instaurând o anumită transparenţă.

CEDO consideră că expresia „pronun-ţată public” nu înseamnă în mod necesar că hotărârea trebuie să fi e citită în incinta instanţei judecătoreşti. În cazul Pretto şi alţii v. Italia, ea în special a menţionat:

[...] că s-ar cuveni, în fi ecare caz, să se aprecieze în lumina particularităţilor pro-cedurii în cauză şi în funcţie de scopul şi obiectul articolului 6(1), forma publicităţii „hotărârii” prevăzută de legislaţia inter-nă a Statului în cauză93.În această speţă, CEDO a conchis că din

cauza jurisdicţiei limitate a curţii de apel, de-punerea hotărârii la grefa acestei curţi şi, în consecinţă, accesibilitatea textului ei integral pentru public, este o măsură sufi cientă pentru a satisface condiţia de pronunţare publică.

Mai mult decât atât, CEDO a considerat în Axen v. RFG94 că Curtea federală de Jus-

tiţie putea trece peste audieri în măsura în care hotărârile curţilor inferioare fusese date publicităţii.

Astfel, în Sutter v. Elveţia95, CEDO a ho-tărât că citirea cu voce tare a unei decizii a Tribunalului militar de casaţie era de prisos, în măsura în care accesul public la această de-cizie era asigurată prin alte mijloace şi, îndeo-sebi, prin posibilitatea de a-şi procura o copie la grefă, precum şi prin publicarea ei ulterioa-ră într-o culegere ofi cială de jurisprudenţă.

Toate cazurile menţionate mai sus se referă la hotărâri pronunţate de către in-stanţe superioare din sistemul judiciar şi Judecătorii de la Strasbourg au considerat că în speţă nu a avut loc o încălcare a articolului 6. Totuşi, cazurile Werner v. Austria96 şi Szucs v. Austria97 – în care nici tribunalele de primă instanţă, nici curţile de apel nu pronunţase hotărârile în public şi în care, de asemenea, s-a dovedit că textul acestor hotărâri nu era accesibil la grefele lor respective pentru mare-le public (fi ind autorizate să le consulte doar persoanele ce justifi cau un „interes legitim”) – au permis Judecătorilor de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 6.

CEDO a considerat de asemenea că ace-laşi articol fusese încălcat în cazul Campbell şi Fell v. Regatul Unit98, în care petiţionarii re-proşase comitetului pentru vizitatori [Board of Visitors], ce-şi desfăşura şedinţele în calitatea sa de organ disciplinar, că nu a întreprins nici o acţiune pentru a face decizia sa publică.

93 Pretto şi alţii v. Italia, 8 decembrie 1983, para-graful 26.

94 Axen v. RFG, 29 iunie 1982, paragraful 32.

95 Sutter v. Elveţia, 22 februarie 1984, para-graful 34.

96 Werner v. Austria, 24 noiembrie 1997.

97 Szucs v. Austria, 24 noiembrie 1997.


23

PAGINA 23

8. Semnifi caţia expresiei „într-un termen rezonabil”

Articolul 6 obligă ca orice persoană să poată avea dreptul de a-şi vedea cauza exa-minată într-un termen rezonabil. CEDO a declarat că obiectul acestei garanţii este de a proteja „[...] toţi justiţiabilii [...] împotriva duratei excesive a procedurii”99. Asemenea dispoziţie „prin aceasta subliniază importan-ţa care se atribuie faptului, ca justiţia să nu fi e înfăptuită cu o întârziere, care să compro-mită efi cienţa şi credibilitatea ei”100. Condiţia enunţată garantează că, într-un termen rezonabil şi prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, se pune capăt incertitudinii în care se afl ă o persoană în ceea ce priveşte poziţia sa în dreptul civil sau acuzaţia în ma-terie penală îndreptată împotriva sa: aseme-nea măsură în acelaşi timp vizează interesul persoanei în cauză şi principiul securităţii juridice.

Perioada ce urmează a fi luată în con-sideraţie începe, pentru cazurile civile, din momentul în care este intentată acţiunea, iar în cele penale, din momentul în care împotriva suspectului este înaintată acu-zarea101. Ea încetează odată cu încheierea procedurii în faţa celei mai înalte instanţe, cu alte cuvinte atunci când hotărârea devine defi nitivă102.

CEDO nu examinează decât termenul care curge începând cu momentul când Sta-tul în cauză a acceptat dreptul la recurs in-dividual, dar ţinând cont de starea şi gradul de avansare al cazului la această dată103.

Judecătorii de la Strasbourg au stabilit în jurisprudenţa lor că evaluarea caracte-rului rezonabil al termenului presupune aprecierea mai multor factori: complexitatea cazului, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor judecătoreşti şi admini-strative, precum şi importanţa procesului pentru reclamant104.

Pentru CEDO contează şi circumstan-ţele particulare, astfel ea încă nu a fi xat ter-menul absolut. De asemenea ea a ajuns la concluzia că va recurge la o evaluare globală în loc de a verifi ca la modul direct criteriile menţionate mai sus.

Complexitatea cazuluiPentru aprecierea complexităţii cazului

sunt pertinente toate aspectele. Aprecierea poate viza atât problemele de fapt cât şi de drept105. CEDO acordă importanţă mai ales naturii faptelor ce urmează a fi stabilite106, numărului de acuzaţi şi de martori107, di-mensiunii internaţionale108, joncţiunii mai multor cazuri109 şi intervenţiei terţilor în procedură110.

99 Stögmüller v. Austria, 10 noiembrie 1969, paragraful 5.

100 H v. Franţa, 24 oc-tombrie 1989, para-graful 58.

101 Scopelliti v. Italia, 23 noiembrie 1993, pa-ragraful 18 şi Deweer v. Belgia, 27 februa-rie 1980, paragraful 42.

102 vezi spre exemplu Scopelliti v. Italia, 23 noiembrie 1993, paragraful 18 şi B v. Austria, 28 martie 1990, paragraful 48.

103 Proszak v. Polonia, 16 decembrie 1997, paragarfele 30 şi 31.

104 Vezi spre exemplu Buchholz v. RFG, 6 mai 1981, paragraful 49.

105 Vezi Katte Klitsche dela Grange v. Italia, 27 octombrie 1994, paragraful 62 – caz ce riscă să provoace repercusiuni impor-tante asupra juri-sprudenţei naţionale şi asupra dreptului mediului.

106 Triggiani v. Italia, 19 februarie 1991, para-graful 17.

24

PAGINA 24

Un caz foarte complex uneori poate jus-tifi ca o procedură îndelungată. Spre exem-plu, în speţa Boddaert v. Belgia111, CEDO a considerat că perioada de şase ani şi trei luni nu constituise un termen irezonabil, în mă-sura în care cazul se referea la un omor com-plicat şi se examinau în paralel două procese diferite. Totuşi, chiar şi în cazurile extrem de complexe, Judecătorii de la Strasbourg nu ezită, dacă este necesar, să califi ce un ter-men ca irezonabil. În hotărârea lor Ferantelli şi Santangelo v. Italia112, ei în special au con-siderat excesiv termenul de şaisprezece ani, chiar dacă cazul se referea la un omor com-plicat şi impunea probleme delicate datorită vârstei fragede a delincvenţilor.

Comportamentul reclamantului

Orice termen inerent comportamentu-lui reclamantului prejudiciază legitimitatea plângerii sale. În acelaşi timp, nu pot fi fă-cute obiecţii unui justiţiabil că durata pro-cedurii este imputabilă exploatării tuturor mijloacelor de drept disponibile pentru a-şi asigura apărarea. În plus, nu ar trebui să cerem unui reclamant să coopereze activ la o procedură susceptibilă să ducă la propria sa incriminare113. Dacă un reclamant încearcă să accelereze trecerea instanţelor, acest fapt

poate fi reţinut în favoarea sa, dar neinterve-nirea unui reclamant în scopul de a accelera procedura nu este obligatoriu crucială114.

CEDO a declarat, în hotărârea sa Unión Alimentaria Sanders S.A. v. Spania, că re-clamantul „trebuie doar să îndeplinească cu exactitate actele în cauză, să nu facă uz de manevre dilatorii şi să folosească posibilită-ţile oferite de dreptul intern pentru a reduce procedura”115.

Cazul Ciricosta şi Viola v. Italia116 se referă la o cerere de suspendare a lucrărilor susceptibile să lezeze drepturile de proprie-tate ale petiţionarilor. Ultimii, au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audie-rilor şi nu s-au opus la şase amânări solici-tate de partea adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu era irezonabil. În Beaumartin v. Fran-ţa117, petiţionarii contribuiseră la întârzierea procedurii, înaintând cazul unei jurisdicţii incompetente şi fi indcă nu au depus ob-servaţiile lor decât peste patru luni după ce au înaintat recurs în apel. Judecătorii de la Strasbourg au considerat totuşi că auto-rităţile sunt responsabile, deoarece instanţa de judecată a avut nevoie de peste cinci ani pentru a-şi desfăşura prima sa şedinţă şi administraţia reclamată a avut nevoie de douăzeci de luni de la momentul când a fost sesizată pentru a-şi depune observaţiile.

107 Angelucci v. Italia, 19 februarie 1991, paragraful 15 şi An-dreucci v. Italia, 27 februarie 1992, para-graful 17.

108 Vezi spre exemplu Manzoni v. Italia, 19 februarie 1991, para-graful 18.

109 Diana v. Italia, 27 februarie 1992, para-graful 17.

110 Manieri v. Italia, 27 februarie 1992, para-graful 18.

111 Boddaert v. Belgia, 12 octombrie 1992.

112 Ferrantelli şi San-tangelo v. Italia, 7 august 1996.

113 Eckle v. RFG, 15 iulie 1982, paragraful 82.

114 Vezi spre exemplu Ceteroni v. Italia, 15 noiembrie 1996.

115 Unión Aliemntaria sanders S.A. v. Spa-nia, paragraful 35.

116 Ciricosta şi Viola v. Italia, 4 decembrie 1995.

117 Beaumartin v. Franţa, 24 noiembrie 1994.

25

PAGINA 25

Comportamentul autorităţilor

Pentru a determina dacă a fost sau nu respectată garanţia termenului rezonabil trebuie să fi e luate în consideraţie doar în-târzierile imputabile Statului. Totuşi Statul este responsabil de întârzieri cauzate de toate autorităţile sale administrative sau judiciare.

Dacă CEDO se pronunţă asupra cazu-rilor referitoare la durata unei proceduri, ea se referă la principiul unei bune administrări a justiţiei, altfel spus la obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale de a expedia operativ dosarele care sunt depuse118. Orice decizie de amânare dintr-un motiv oarecare sau de declanşare a unei anchete ocazionale poate avea o anumită importanţă. În speţa Ewing v. Regatul Unit119, joncţiunea a trei cazuri, cauză a unei proceduri îndelungate, nu a fost considerată ca arbitrară sau irezonabilă (sau chiar ca o cauză de o întârziere nejusti-fi cată), în măsura în care ea a fost efectuată întru asigurarea unei bune administrări a justiţiei.

CEDO a afi rmat cu certitudine că efor-turile întreprinse de autorităţile judecătoreşti pentru a accelera procedurile în măsura posibilităţilor joacă un rol important în res-pectarea garanţiilor oferite petiţionarilor de

articolul 6120. În consecinţă instanţele ju-decătoreşti îşi asumă obligaţia particulară de a veghea asupra faptului că toţi par-ticipanţii în proces vor face tot posibilul pentru a evita orice întârziere inutilă.

Întârzierile considerate de Judecătorii de la Strasbourg ca imputabile Statului includ:

în materie civilă: o amânare a procedu-rii în aşteptarea unei decizii într-un alt caz, o întârziere în desfăşurarea audierii în faţa unei instanţe sau la prezentarea sau la producerea probelor de către Stat, precum şi orice întârziere impu-tabilă grefei instanţei judecătoreşti sau altor autorităţi administrative.

în materie penală: transferarea dosarului unei alte instanţe judecătoreşti, sporirea numărului audierilor în prezenţa mai multor acuzaţi, comunicarea tardivă acuzatului a hotărârii şi termenul prea îndelungat necesar pentru a face recurs şi a se pronunţa în ordine de apel121.Judecătorii de la Strasbourg au reamin-

tit în cazul Zimmerman şi Steiner v. Elveţia că Statele contractante fusese obligate să „[...] organizeze jurisdicţiile lor într-un mod, care să permită să răspundă exigenţelor articolu-lui 6(1), în special în ceea ce ţine de respecta-rea „termenului rezonabil’”122.

În acest caz, CEDO a estimat că, dacă cauza amânării întreprinse de instanţă ţine de supraîncărcarea activităţii sistemului judecătoresc, aceasta constituie o încălcare

118 Boddaert v. Belgia, 12 octombrie 1992, paragraful 39.

119 Ewing v. Regatul Unit, 56 DR 71.

120 Vezi spre exemplu Vernillo v. Franţa, 20 februarie 1991, para-graful 38.

121 Vezi spre exemplu Zimmerman şi Steiner v. Elveţia, 13 iulie 1983; Guincho v. Por-tugalia, 10 iulie 1984 şi Buchholz v. RFG, 6 mai 1981.

122 Zimmerman şi Steiner v. Elveţia, 13 iulie 1983, paragraful 29.

26

PAGINA 26

a garantării termenului rezonabil enunţat de articolul 6, în măsura în care Statul nu a luat măsurile potrivite pentru a face faţă situaţiei. Asemenea măsuri pot include spo-rirea numărului de judecători şi de grefi eri sau secretari. Totuşi, CEDO nu consideră în general o încălcare faptul dacă blocarea sistemului judecătoresc poartă un caracter provizoriu şi excepţional şi dacă Statul a întreprins operativ măsuri de redresare a situaţiei. Pentru a evalua carenţele Statului, Judecătorii de la Strasbourg sunt dispuşi să ţină cont şi de situaţia politică şi socială din Statul în cauză123.

Importanţa procesului pentru reclamant

Aplicarea acestui criteriu explică că Ju-decătorii de la Strasbourg se arată a fi mai exigenţi, dacă ei evaluează rapiditatea proce-durilor penale, mai ales dacă acuzatul se afl ă în arest preventiv. Exigenţa termenului rezo-nabil impusă de articolul 6 se apropie foarte mult de cel impus de articolul 5(3)124. CEDO susţine că durata excesivă a procedurii duce la ilegalitatea detenţiei. Această detenţie nu ar trebui să fi e considerată în corespundere cu scopul enunţat în aricolul 5 (3) odată ce inter-valele de timp scurse nu mai sunt rezonabile. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au

enunţat în mai multe cazuri, dintre care cel mai recent se referă la cazul Jablonski v. Po-lonia125, principiile pe care judecătorul trebuie să le aplice pentru a autoriza un arest preven-tiv, ţinând cont de durata probabilă necesară pentru organizarea procesului. Pentru a justi-fi ca o detenţie în virtutea articolului 5(1)(c) şi 5(3) întotdeauna sunt necesare motive plauzi-bile şi obiective pentru a presupune că o per-soană a comis o infracţiune. Totodată, aceste motive nu sunt sufi ciente pentru a justifi ca o detenţie preventivă, chiar dacă suspectul a fost prins în fl agrant delict. O asemenea de-tenţie va constitui o încălcare a articolului 6(2) (prezumţia de nevinovăţie, vezi în continuare). Privaţiunea de libertate de asemenea trebuie să se bazeze pe motive obiective ce pot fi verifi -cate cum ar fi pericolul ascunderii acuzatului, exercitarea presiunilor asupra martorilor sau lichidarea probelor. Garanţiile ce se bazează pe controlul judiciar instituit prin articolul 5(3) obligă ca judecătorul, care a autorizat prelungirea detenţiei să verifi ce, de fi ecare dată, prezenţa motivelor pertinente sufi ciente pentru a justifi ca menţinerea acestei detenţii. Nu este sufi cient ca acest magistrat să fi e con-vins că asemenea motive existau la momentul deciziei iniţiale de plasare în detenţie, că do-sarul încă nu a avansat în măsura sufi cientă pentru a permite un proces sau că termenul scurs este încă rezonabil. Bineînţeles că dacă judecătorul consideră acest termen irezonabil, detenţia devine ipso facto ilegală şi că deţinu-

123 Vezi spre exemplu Milasi v. Italia, 25 iunie 1987, para-graful 19 şi Unión Alimentaria S.A. v. Spania, 7 iulie 1989, paragraful 38.

124 Articolul 5(3) prevede în special că: «Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercita-rea atribuţiilor judi-ciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.».

125 Jablonski v. Polonia, 21 decembrie 2000 [disponibil doar în engleză].

27

PAGINA 27

tul trebuie să fi e eliberat. În orice caz, pentru a justifi ca o detenţie îndelungată, judecătorul va trebui de asemenea să demonstreze că el este convins că nu poate utiliza un mijloc mai puţin sever (cum ar fi limitarea dreptului de deplasare) de natură să diminueze temerile procurorului. În cazul Jablonski v. Polonia, CEDO a considerat că, chiar dacă comporta-mentul reclamantului contribuise la prelungi-rea procedurii, nu ar trebui justifi cată doar pe seama lui toată întârzierea (peste cinci ani) şi că ea era imputată în principal autorităţilor. În aceste circumstanţe, încălcarea se referea totodată la articolele 5 şi 6.

Pentru a reveni la termenul rezonabil în materie civilă, această exigenţă prevăzută de articolul 6 impune autorităţilor şi o obligaţie de operativitate, mai ales dacă rezultatul procedurii poartă un caracter critic pentru reclamant şi/sau prezintă un aspect par-ticular sau ireversibil126. Să exemplifi căm aceste cuvinte:

Supravegherea copiilor. În cazul Hokka-nen v. Finlanda, CEDO a declarat: „Este important ca cazurile de supraveghere să fi e soluţionate rapid.”127. În cazul Ignac-colo-Zenide v. România128, ea a insistat asupra faptului că procedurile privind atribuirea autorităţii parentale necesită un tratament urgent, deoarece esenţa unei asemenea acţiuni este de a feri in-dividul de orice prejudiciu, care ar putea rezulta dintr-o simplă scurgere de timp.

Confl icte de muncă. În Obermeier v. Austria, CEDO a declarat „[...] că un angajat care se consideră suspendat pe nedrept de către patronul său, are un interes sporit personal de a obţine cu promtitudine o decizie judiciară cu privire la legalitatea acestei măsuri”129.

Leziuni corporale. În cazul Silva Pontes v. Portugalia130, CEDO a considerat că pentru a determina indemnizaţia dato-rată victimelor accidentelor rutiere este necesară o promtitudine specială.

Alte cazuri în care rapiditatea are fără îndoială o importantă primordială. În X v. Franţa131, reclamantul fusese infectat cu SIDA în urma unei transfuzii de sân-ge contaminat şi solicitase indemnizaţii din partea Statului. Având în vedere boala incurabilă care îl distrugea şi speranţa redusă de viaţă, CEDO a con-siderat că o procedură de doi ani consti-tuia o depăşire a termenului rezonabil. Instanţele judecătoreşti naţionale erau datoare să utilizeze autoritatea lor pen-tru a urgenta trecerea instanţelor. În A şi alţii v. Danemarca, CEDO a conside-rat că „[...] autorităţile competente admi-nistrative şi judecătoreşti aveau obligaţia pozitivă, în virtutea articolului 6(1), de a acţiona cu promtitudinea excepţională cerută de jurisprudenţa Curţii în litigiile de acest gen”132.

126 H v. Regatul Unit, 8 iulie 1988, paragra-ful 85.

127 Hokkanen v. Finlan-da, 23 septembrie 1994, paragraful 72.

128 Ignaccolo-Zenide v. România, 25 ianua-rie 2000, paragraful 102.

129 Obermeier v. Germa-nia, 28 iunie 1990, paragraful 72.

130 Silva Pontes v. Por-tugalia, 23 martie 1994, paragraful 39.

131 X v. Franţa, 23 mar-tie 1991, paragrafele 47-49.

132 A şi alţii v. Danemar-ca, 8 februarie 1996, paragraful 78.

28

PAGINA 28

9. Semnifi caţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială”

Articolul 6 stipulează că orice persoa-nă are dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială instituită de lege. Aceste două condiţii (independenţă şi imparţialitate) sunt de altfel interdependente şi Judecătorii de la Strasbourg deseori le verifi că în bloc.

IndependenţăInstanţele judecătoreşti în mod normal

sunt considerate ca independente, fi ind un caz rar faptul ca un judecător naţional să fi e solicitat să se pronunţe în această materie, cel puţin să fi e sesizat referitor la deciziile unui organ nejudiciar. În rezultat, orice or-gan de acest tip fi ind împuternicit să adopte decizii relative la determinarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau temeinicia unei acuzaţii penale trebuie să corespundă celor două condiţii enunţate: independenţă şi imparţialitate.

Pentru a evalua nivelul de independenţă a unei instanţe, CEDO ia în considerare:

modul de desemnare a membrilor ei, durata mandatului lor, existenţa garanţiilor împotriva presiuni-

lor din exterior şi dacă organul are aparenţele indepen-

denţei133.Judecătorii de la Strasbourg consideră

că orice instanţă judecătorească trebuie să fi e independentă în acelaşi timp faţă de exe-cutiv şi faţă de părţi134.

Structura şi numirea

CEDO consideră că prezenţa într-o in-stanţă judecătorească a magistraţilor jude-cători sau a persoanelor competente pe plan juridic constituie o puternică prezumţie de independenţă135.

În cazul Sramek v. Austria136, din contra, CEDO a considerat că instanţa în cauză (Autoritatea regională a tranzacţiilor imobiliare) nu era independentă: guvernul fi ind parte la procedură şi reprezentantul său fi ind superiorul raportorului din partea acestei jurisdicţii.

Faptul că membrii unei judecătorii sunt numiţi de către executiv nu încalcă Con-venţia137. Pentru ca să aibă loc o încălcare a articolului 6, petiţionarul trebuie să prezinte dovezi că modalitaţile acestei numiri sunt în genere nesatisfăcătoare sau că motivul insti-tuirii unei instanţe judecătoreşti specializate,

133 Vezi spre exemplu Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984, paragraful 78.

134 Ringeisen v. Austria, 16 iulie 1971, para-graful 95.

135 Le Compte v. Belgia, 23 iunie 1981, para-graful 57.

136 Sramek v. Austria, 22 octombrie 1984.


29

PAGINA 29

împuternicite să soluţioneze un litigiu, a fost o tentativă de a infl uenţa decizia acesteia138.

În plus, numirea membrilor unei in-stanţe pentru o durată fi xă este considerată ca o garanţie de independenţă. În cazul Le Compte v. Belgia139, mandatul de şase ani al membrilor consiliului de apel al ordinului medicilor fusese considerat ca un amanet al independenţei. În Campbell şi Fell v. Regatul Unit140, membrii comitetului vizitatorilor erau numiţi pe trei ani: o durată relativ scurtă, dar care nu fusese considerată ca sufi cientă pentru a genera o încălcare a articolului 6, în măsura în care a fost posibil să se dovedeas-că a fi difi cil de a găsi persoane, care ar dori şi ar fi capabile să-şi asume benevol această funcţie pe o perioadă mai îndelungată.

Aparenţe

Presupunerile referitoare la aparenţa in-dependenţei trebuie să fi e justifi cate în mod obiectiv, cel puţin într-o anumită măsură. Astfel în cazul Belilos v. Elveţia141, „Comisia de poliţie” locală, împuternicită să reprime contravenţiile, era compusă dintr-un sin-gur membru: un poliţist ce activa cu titlu individual. Deşi nu era supus ordinelor, da jurământul şi era inamovibil, el urma să se întoarcă mai târziu la obligaţiunile sale or-dinare şi, deci, să devină un membru al for-ţelor de poliţie, subordonat superiorilor săi

şi loial faţă de colegi. Această particularitate a fost considerată de natură să submineze încrederea de care orice instanţă trebuie să se bucure. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că există îndoieli le-gitime referitor la independenţa şi imparţiali-tatea structurală a comisiei şi au declarat că această jurisdicţie nu corespunde exigenţe-lor articolului 6(1).

Subordonarea faţă de alte autorităţi

Instanţa judecătorească trebuie să fi e împuternicită să adopte o decizie obligatorie, care să nu fi e susceptibilă de a fi modifi ca-tă de o autoritate nejudiciară142. În acest context, CEDO a considerat că anumite tribunale militare şi alte organe disciplinare militare încalcă articolul 6: deşi executivul poate da membrilor lui directive referitoare la executarea funcţiilor, el nu le poate adresa instrucţiuni în domeniul atribuţiilor lor con-tencioase143.

ImparţialitateÎn cazul Piersack v. Belgia, CEDO a con-

siderat că:Dacă imparţialitatea se defi neşte de obicei prin absenţa prejudecăţii sau a

138 Zand v. Austria, 15 D.R. 70, paragraful 77.

139 Le Compte, Van Leuven, De Meyere v. Belgia, 23 iunie 1981.

140 Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iu-nie 1984, paragraful 80.

141 Belilos v. Elveţia, 19 aprilie 1988, para-grafele 66 şi 67.

142 Vezi spre exemplu Findlay v. Regatul Unit, 25 februarie 1997, paragraful 77.

143 Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iu-nie 1984, paragraful 79.

30

PAGINA 30

părtinirii, ea poate, în special din punctul de vedere al articolului 6(1) din Conven-ţie, să se aprecieze în diferire modalităţi. Poate fi făcută distincţia între partea subiectivă, care încearcă să determine ce gândeşte un asemenea judecător în sinea sa în asemenea circumstanţe, şi partea obiectivă, care contribuie la cer-cetarea faptului dacă el oferă garanţii sufi ciente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă.144

Pentru a invoca lipsa imparţialităţii sub-iective a unei instanţe judecătoreşti, Jude-cătorii de la Strasbourg solicită dovada unui prejudiciu real. Imparţialitatea personală a unui judecător numit regulamentar se prezumă până la dovedirea contrariului145. Această prezumţie fi ind foarte riguroasă, se dovedeşte a fi extrem de difi cilă în practica de prezentare a dovezii unui prejudiciu per-sonal şi, printre numeroase cereri înaintate în acest scop, nici una nu a fost reţinută de organele de la Strasbourg.

În ceea ce priveşte partea obiectivă, CEDO a declarat în cazul Fey v. Austria că:

Referitor la cea de-a doua [aprecierea obiectivă a obiectivităţii judecătorului], ea a ajuns să se întrebe dacă, independent de comportamentul judecătorului, anumi-te fapte ce pot fi verifi cate, permit să fi e pusă la îndoială imparţialitatea ultimului. În această materie, chiar aparenţele pot avea importanţă. Ea porneşte de la în-

crederea că instanţele judecătoreşti ale unei societăţi democratice trebuie să se inspire de la justiţiabil, începând, în ma-terie penală, de la preîntâmpinări. De aici rezultă că pentru a se pronunţa asupra existenţei, într-un caz dat, a unui motiv legitim de a se teme că un judecător este lipsit de imparţialitate, punctul de vedere al acuzatului va fi luat în consideraţie, dar nu va juca rolul decisiv. Elementul deter-minant constă în a şti dacă am putea con-sidera temerile interesatului ca justifi cate în mod obiectiv.146

CEDO a stabilit cu certitudine că ori-ce judecător, despre care s-ar putea crede în mod legitim că este lipsit de imparţiali-tate, trebuie să se recuzeze147.

În acest context existenţa procedurilor naţionale, instituite pentru a asigura impar-ţialitatea, sunt de asemenea luate în consi-derare. Deşi Convenţia nu cere expres pune-rea în aplicare a mecanismelor, ce ar permite părţilor în cadrul unei proceduri să conteste imparţialitatea instanţei, absenţa acestor mecanisme sporeşte şansele de constatare a unei încălcări a articolului 6. Orice con-testare de către apărător a imparţialităţii instanţei judecătoreşti trebuie să fi e ve-rifi cată cel puţin în aşa mod, ca ea să nu apară „evident lipsită de seriozitate”148.

Majoritatea cazurilor de acest tip, exa-minate de Judecătorii de la Strasbourg, se referă la acuzaţii de rasism, dar principiile

144 Piersack v. Belgia, 1 octombrie 1982, pa-ragraful 30.

145 Hauschildt v. Dane-marca, paragraful 47.

146 Fey v. Austria, 24 februarie 1993, para-graful 30.

147 Piersack v. Belgia, paragraful 30; Nortier v. Olanda, paragraful 33; Hauschildt v. Da-nemarca, paragraful 48.

148 Remli c. Franţa, 30 martie 1996, para-graful 48.

31

PAGINA 31

enunţate vizavi de ele valorează pentru alte tipuri de prejudecăţi sau părtiniri.

În cazul Remli v. Franţa149, un terţ auzi-se cum un jurat a declarat:”În plus, eu sunt rasist”. Instanţa naţională a considerat că nu este în măsură să verifi ce faptele care s-au petrecut în afara prezenţei sale. CEDO a relevat că instanţa nu a întreprins nici o verifi care a imparţialităţii juraţilor, astfel lipsind petiţionarul de posibilitatea de a remedia o situaţie contrară exigenţelor Con-venţiei. Ea a decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6.

În cazul când o instanţă naţională a în-treprins în mod evident o verifi care adec-vată a acuzaţiilor de prejudiciu şi a decis că echitatea procedurii a fost respectată, CEDO nu se grăbeşte să conteste concluziile acesteia. În cazul Gregory v. Regatul Unit150, spre exemplu, juraţii i-au transmis judecă-torului un înscris cu următorul conţinut: „Discuţii cu conţinut rasist între juraţi. Un membru îşi cere scuze”. Judecătorul a arătat nota acuzaţiei şi apărării, înainte de a aminti juraţilor că ei trebuie să se pronunţe în baza dovezilor, debarasându-se de orice prejude-cată. CEDO a considerat această prudenţă compatibilă cu prevederile articolului 6. Ea a considerat în special semnifi cativ faptul că avocatul apărării nu a cerut revocarea jura-tului sau să fi e întrebat, în audiere publică, dacă el se simte capabil să continuie şi să pronunţe un verdict bazat în exclusivitate

pe dovezi. Judecătorul ce prezida procesul ceruse în mod evident juraţilor să „se de-baraseze de toate prejudecăţile, oricare ar fi forma lor, indiferent de faptul împotriva sau în favoarea cui ele se manifestă”. CEDO, ţi-nuse totuşi să facă o deosebire între această instanţă şi cazul Remli v. Franţa:

În ultimul caz, curtea cu juraţi s-a abţinut să reacţioneze la o învinuire, conform căreia un jurat neidentifi cabil fusese au-zit cum zicea că el este rasist. În speţă, judecătorul s-a confruntat cu o învinuire de rasism printre juraţi, care, deşi vagă şi imprecisă, nu putea fi considerată ca fi ind neîntemeiată. Ţinând cont de cir-cumstanţe, el a luat măsuri sufi ciente pentru a se asigura ca instanţa să poată trece drept imparţială în sensul articolu-lui 6(1) din Convenţie şi a oferit garanţii sufi ciente pentru a împrăştia toate în-doielile în această privinţă151.În hotărârea Sander v. Regatul Unit,

pronunţată mai recent, CEDO a considerat totuşi că articolul 6 fusese încălcat odată ce judecătorul nu a reacţionat într-un mod energic la probele similare de rasism prin-tre juraţi:

[...] judecătorul era dator să reacţioneze într-un mod mai energic în loc să se limi-teze la faptul de a cere juraţilor să prezin-te asigurări vagi conform cărora ei se vor debarasa de prejudecăţi şi vor rezolva cazul doar în baza probelor. În afară

149 Remli v. Franţa, 30 martie 1996.

150 Gregory v. Regatul Unit, 25 februarie 1997.

151 Gregory v. Regatul Unit, 25 februarie 1997, paragraful 49.

32

PAGINA 32

de aceasta, judecătorul nu s-a asigurat cu garanţii sufi ciente pentru a exclude bănuielile legitime sau justifi cate în mod obiectiv cu privire la imparţialitatea in-stanţei judecătoreşti. În continuare s-a decis că jurisdicţia care a condamnat re-clamantul nu a fost imparţială din punct de vedere obiectiv.152

Diferite roluri ale judecătorului

O parte importantă a jurisprudenţei vizează situaţii în care un judecător îşi asu-mă mai multe roluri în cadrul unei singure proceduri. În cazul Piersack v. Belgia153, ma-gistratul împuternicit să judece reclamantul dirijase mai înainte, până în noiembrie 1977, secţiunea B a parchetului din Bruxelles, îm-puternicită cu urmăriri intentate împotriva interesatului. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6.

În cazul Hauschildt v. Danemarca154, CEDO de asemenea a conchis o încălcare, deoarece judecătorul preşedinte adoptase decizii referitoare la arestul provizoriu al re-clamantului şi considerase, în nouă reprize, că culpabilitatea celui din urmă constituia obiectul unor „bănuieli în mod particular consolidate”. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în cele din urmă că diferenţa între cele două instanţe (menţinerea în arest preventiv şi procesul) exista şi că temerile re-clamantului erau în consecinţă justifi cate.

Un alt exemplu se referă la cazul Ferran-telli şi Santangelo v. Italia155 în care CEDO a stabilit o încălcare a articolului 6, deoarece preşedintele unei curţi de apel a participat la condamnarea coacuzatului în cadrul unui alt proces. Ultimul conţinea numeroase in-formaţii despre reclamanţi şi rolul lor res-pectiv în timpul acţiunii criminale. În plus, hotărârea pronunţată de curtea de apel şi care condamna persoanele interesate conţi-nea citate abundente din decizia referitoare la coacuzaţii petiţionarilor. Judecătorii de la Strasbourg consideră aceste circumstanţe sufi ciente pentru a considera că temerile re-clamanţilor faţă de imparţialitatea curţii de apel sunt justifi cate în mod obiectiv.

Cazul Oberschlick (nr.1) v. Austria156 se referă la o procedură în faţa curţii de apel: trei membri ai acestei jurisdicţii de aseme-nea activase în instanţa judecătorească care a pronunţat hotărârea în primă instanţă. CEDO a considerat că dreptul la o instanţă imparţială a fost încălcat.

În speţa De Haan v. Olanda157, judecă-torul care prezida o jurisdicţie de apel a fost solicitat să decidă asupra unei obiecţii îm-potriva unei decizii de care era responsabil el personal. Judecătorii de la Strasbourg au considerat întemeiate temerile petiţionaru-lui referitoare la imparţialitatea obiectivă a acestui magistrat şi au decis că a avut loc o încălcare a articolului 6.

Într-un caz recent privind Elveţia158,

152 Sander v. Regatul Unit, 9 mai 2000, paragraful 34.

153 Piersack v. Belgia, 1 octombrie 1982.

154 Hauschildt v. Dane-marca, 24 mai 1984.

155 Ferrantelli şi San-tangelo v. Italia, 7 august 1996.

156 Oberschlick (nr.1) v. Austria, 23 mai 1991.

157 De Haan v. Olanda, 26 august 1997.

158 Wettstein v. Elveţia, 21 decembrie 2000 (disponibil doar în engleză).

33

PAGINA 33

CEDO a conchis o încălcare a articolului 6(1), petiţionarul fi ind implicat într-o procedură în faţa unei curţi constituite din cinci magist-raţi, dintre care doi judecători angajaţi cu o zi de muncă incompletă, reprezentase partea adversă într-o procedură separată, intentată de acelaşi reclamant. CEDO a notat că le-gislaţia şi practica în materie de numire a magistraţilor angajaţi cu o zi de muncă in-completă nu erau absolut incompatibile cu articolul 6: problema de drept ce urmează a fi soluţionată se referă deci doar la modali-tatea în care procedura trebuia să fi e des-făşurată în aceaste circumstanţe. În pofi da absenţei legăturii materiale între acest caz şi procedura separată în care cele două per-soane activase în calitate de avocaţi, ambele instanţe de fapt s-au încrucişat în timp. Pe-tiţionarul avea deci motive temeinice pentru a menţine îngrijorarea privind posibilitatea că judecătorii continuau să vadă în el partea adversă: o situaţie de natură să dea naştere la temeri legitime cu privire la imparţialitatea acestor magistraţi după părerea sa.

Simplul fapt că judecătorul deja avusese caz cu petiţionarul nu este sufi cient pentru a constitui o încălcare a articolului 6(1). Ar trebui să mai fi e constatate circumstanţele speciale, cum ar fi cele din cazurile descrise anterior, în plus şi cunoaşterea prealabilă a dosarului de către judecător.

Revizuire

Nu este necesar declararea ca principiu general, ce reiese din obligaţia respectării imparţialităţii unei instanţe, ca o instanţă de recurs, ce anulează o decizie administrativă sau judiciară, să fi e obligată să trimită cazul unei alte autorităţi jurisdicţionale sau unui alt organ constituit de această autoritate159. În cazul Thomann v. Elveţia160, petiţionarul fusese rejudecat de curtea care deja îl con-damnase în lipsa sa. CEDO a considerat că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 în măsura în care se putea presupune în mod rezonabil că judecătorii, conştienţi de faptul că au pronunţat decizia iniţială în baza unor probe limitate, examinaseră cazul dintr-un alt punct de vedere, după o dezbatere contra-dictorie şi în lumina unor informaţii mai complete.

Instanţe specializate

CEDO recunoaşte necesitatea de a re-curge la audieri în faţa organelor de arbitraj specializate în cazuri ce necesită cunoştinţe tehnice. Această practică poate fi implemen-tată prin numirea practicienilor, de tipul medicilor, care sunt membri ai consiliilor corporative de disciplină. Orice membru al unei asemenea instanţe, care întreţinuse relaţii directe cu vreo una din părţi, trebuie să se autorecuzeze. În cazul confruntării cu

159 Ringeisen v. Austria, 16 iulie 1971, para-graful 97.

160 Thomann v. Elveţia, 10 iunie 1996.

34

PAGINA 34

o bănuială rezonabilă, prezenţa judecătorilor profesionişti, care dispun de un vot hotărâ-tor în cadrul unui tribunal, nu constituie în-totdeauna o garanţie sufi cientă. Cazul Lang-borger v. Suedia161 se referă la o audiere în faţa instanţei locatarilor: o jurisdicţie com-pusă din doi magistraţi profesionişti şi doi asesori-juraţi, numiţi de Federaţia suedeză a proprietarilor de imobile şi, respectiv, de Uniunea naţională a locatarilor. Aceşti ase-sori-juraţi întreţineau relaţii strânse cu două asociaţii ce doreau să-şi menţină clauza de negociere contestată de petiţionar. Ultimul avea temeri legitime că interesele celor doi interesaţi erau opuse în sine şi CEDO a con-siderat că votul hotărâtor, acordat judecăto-rului-preşedinte, nu constituise o garanţie sufi cientă de imparţialitate.

Juraţii

Principiile evocate mai sus sunt valabile şi pentru juraţi.

Renunţarea în favoarea articolului 6(1)

CEDO încă nu a fi xat linii directorii clare, care ar indica măsura în care un acuzat poate renunţa la dreptul său de a fi ascultat de către o instanţă judecătorească

independentă şi imparţială. Totodată ea a declarat că, chiar dacă este posibilă, aceas-tă renunţare trebuie să fi e limitată şi să fi e respectate garanţiile minimale (oricare ar fi voinţa părţilor). Renunţarea trebuie să fi e fără echivoc. Părţile trebuie să fi e preve-nite despre riscurile de parţialitate, să aibă posibilitatea de a aborda această întrebare şi să se declare satisfăcute de componenţa instanţei. Faptul simplu de a nu contesta nu ar trebui să fi e asimilat unei renunţări. CEDO a considerat, în cazul Pfeiffer şi Plankl v. Austria162, că nerecuzarea a doi judecăto-ri, ce intervenise ca magistraţi instructori (şi care deci îi împiedica să se pronunţe în cad rul procesului) nu putea fi asimilată unei renunţări. În cazul Oberschlick (nr. 1) v. Au-stria163, judecătorul-preşedinte al unei curţi de apel participase la o procedură anterioară şi, în virtutea Codului de procedură penală, nu i se permitea să se pronunţe. Petiţiona-rul nu contesta prezenţa acestui magistrat, ignorând faptul că şi alţi doi judecători de asemenea erau descalifi caţi. CEDO totodată a considerat că acest comportament nu con-stituia o renunţare a persoanei interesate la dreptul său la o instanţă imparţială.

161 Langborger v. Suedia, 22 iunie 1989.

162 Pfeiffer şi Plankl v. Austria, 23 februarie 1992.

163 Oberschlick (nr. 1) v. Austria, 23 mai 1991.

35

PAGINA 35

Stabilit prin legeReferitor la această exigenţă, Comisia a

declarat în cazul Zand v. Austria că:

Clauza articolului 6(1), conform căreia instanţele judecătoreşti trebuie „să fi e in-stituite prin lege”, are drept obiect evita-rea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi ca această materie să fi e reglementată de o lege a parlamentului. Acest moment totuşi nu semnifi că că o delegare de împuterniciri să fi e inaccep-tabilă dacă este vorba de chestiuni ce ţin de organizarea judiciară. Articolul 6(1) nu impune ca în acest domeniu organul legislativ să reglementeze fi ecare detaliu printr-o lege ofi cială, dacă acest organ fi xează cel puţin schema organizării ju-diciare.164

164 Zand v. Austria, 15 D.R. 70.

36

PAGINA 36

10. Conţinutul noţiunii de proces echitabil

Articolul 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca „cauza sa să fi e judecată în mod echitabil”. Această expresie îmbină nu-meroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei: dreptul de acces la o instanţă judecătorească, audiere în prezenţa acuza-tului, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, egalitatea armelor, dreptul la o procedură contradictorie, la o hotărâre motivată, etc.

Obligaţia judecătorului constă în a ga-ranta tuturor părţilor audierea echitabilă prevăzută de Convenţie.

Accesul la o instanţă judecătorească

Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces la o instanţă judecătorească, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe jude-

cătoreşti. Articolul 6 consacră dreptul la o instanţă judecătorească care îl acoperă în particular pe cel de acces la instanţa judecă-torească, altfel spus facultatea de a intenta un proces în materie civilă.

Judecătorii de la Strasbourg în special au considerat că în cazul Golder v. Regatul Unit că: Dacă acest text [cel al articolului 6(1)]

trece pentru a se referi în exclusivitate la desfăşurarea unui proces deja intentat în faţa unei instanţe, un Stat contractant ar putea, fără a comite vreo încălcare, să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil, pentru a le conferi organelor dependente de gu-vern. [...] În opinia Curţii, nu s-ar înţelege că articolul 6(1) descrie detaliat garanţiile procesuale acordate părţilor la o acţiune civilă în desfăşurare şi că el nu protejea-ză mai întâi ceea ce doar îi permite să benefi cieze de el în realitate: accesul la judecător. Echitatea, publicitatea şi ope-rativitatea procesului nu acordă nici un interes în absenţa procesului.165

Totodată dreptul de acces la o instan-ţă judecătorească nu este absolut. Totuşi în hotărârea Golder v. Regatul Unit, Judecă-torii de la Strasbourg au reamintit că acest drept impune, prin însăşi natura sa, o solu-ţionare din partea Statului, soluţionare, care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de

165 Golder v. Regatul Unit, 21 februarie 1975, paragraful 35.

37

PAGINA 37

necesităţile şi resursele comunităţii şi indivi-dului) şi care niciodată nu trebuie să atente-ze la esenţa acestui drept, nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie.

În jurisprudenţa sa, CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui con-siderată ca compatibilă cu articolul 6 decât:

dacă ea urmăreşte un scop legitim şi

dacă există un raport rezonabil de pro-porţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat166.Cazul Golder v. Regatul Unit se referă

la permisiunea de a consulta un avocat în scopul de a intenta o acţiune civilă pentru defăimare [libel] cu privire la declaraţia unui gardian în legătură cu un prizonier. CEDO a considerat că un asemenea regim de autori-zare constituia o încălcare a articolului 6, în măsura în care dreptul de acces la o instanţă trebuie nu doar să existe dar să mai fi e şi efectiv. Ea a mai stabilit că imposibilitatea pentru un deţinut de a avea întrevederi con-fi denţiale cu consilierul său, îl privează de acest drept de acces efectiv167.

În anumite cazuri, accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de justiţia-bil. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la minori, la persoane cu defi cienţe mintale, faliţi şi cei ce pledează abuziv168. În cazul Eglise cat-holique de la Canée v. Grecia169, o curte a stabilit incapacitatea reclamantului de a se

prezenta în justiţie, astfel împiedicându-l să contribuie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile sale de proprietate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a articolului 6.

De asemenea ei au conchis o încălcare în alt caz când au constatat că, în pofi da unui interes direct al petiţionarului în instanţă, acesta nu putea intenta o procedură decât prin intermediul unui terţ. În cazul menţio-nat170, reclamantul era un inginer care dorea să primească onorariile întârziate. Pentru a realiza aceasta, singura posibilitate era de a substitui Camera tehnică a Greciei în drep-turile sale. Pentru Judecătorii de la Stras-bourg, o asemenea substituire, deşi oferea avantaje unei reprezentări mai puţin costisi-toare de către consilieri califi caţi, constituia un atentat la dreptul reclamantului de a ac-ţiona în justiţie în numele său propriu.

În cazul Airey v. Irlanda, o femeie săracă, dorind să intenteze o procedură de divorţ, nu a putut benefi cia de asistenţă juridică. Ju-decătorii de la Strasbourg au considerat că: [...] articolul 6(1) poate uneori obliga Sta-

tul să prevadă asistenţa din partea unui membru al baroului când ea se dovedeş-te a fi indispensabilă pentru un acces efectiv la judecător, fi e pentru că legea

166 Ashingdane v. Re-gatul Unit, 28 mai 1985, paragraful 57.

167 Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iu-nie 1984, paragrafele 111-113.

168 M v. Regatul Unit, 52 D.R. 269.

169 Biserica catolică de la Canee v. Grecia, 16 decembrie 1997.

170 Pshilis v. Grecia, 27 august 1991.

38

PAGINA 38

prescrie reprezentarea printr-un avocat, cum prevede legislaţia naţională a unor State contractante pentru diverse cate-gorii de litigii, fi e din cauza complexităţii procedurii sau cazului.171

CEDO a considerat că în speţă petiţio-narul nu a benefi ciat de un drept efectiv de acces la Înalta Curte în vederea reclamării unui divorţ.

Încălcarea dreptului de acces la o instan-ţă poate uneori rezulta dintr-o imunitate ce împiedică intentarea efectivă a oricărei ac-ţiuni. Cazul Osman v. Regatul Unit172 referitor la o imunitate împotriva urmăririi, în baza căreia nici o acţiune nu putea fi intentată împotriva poliţiei pentru erorile comise în cadrul cercetării şi combaterii criminalităţii. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că scopul acestei prevederi poate fi considerat drept legitim, în măsura în care ea viza păs-trarea efi cacităţii serviciului de poliţie şi deci apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale. Ei cred totodată că această moda-litate de aplicare a prevederii, fără să fi fost stabilită în prealabil existenţa consideraţiilor de interes general, nu servea decât pentru a acorda o imunitatea generală poliţiei pentru acţiunile ei şi pentru omisiunile în exercita-rea funcţiilor ei de cercetare şi combatere a infracţiunilor. Ea constituia deci o restricţie nejustifi cabilă a dreptului reclamantului de a obţine o decizie cu privire la temeinicia plân-gerii sale împotriva poliţiei în cazurile când

merită aceasta. CEDO a stabilit în consecinţă o încălcare a articolului 6.

Cazul Ashingdane v. Regatul Unit173 se referea la o imunitate ilegală, care scutea persoanele responsabile de tratamentul bol-navilor mintali internaţi, de riscul acţionă-rilor abuzive şi repetate în justiţie, limitând responsabilitatea eventuală a autorităţilor competente faţă de acţiunile efectuate cu neglijenţă sau cu rea-credinţă. CEDO, în hotărârea sa, a considerat că limitarea responsabilităţii nu poate prejudicia însăşi esenţa dreptului petiţionarului la o instanţă judecătorească şi cu atât mai mult nu neglija principiul proporţionalităţii. Judecătorii de la Strasbourg totodată au precizat în decizia lor că reclamantul nu era pe deplin împiedi-cat să intenteze o acţiune pentru neglijenţă.

Judecătorii de la Strasbourg pot de ase-menea să stabilească o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în cazul în care curtea sau instanţa naţională vizată nu benefi ciază de o deplină jurisdicţie pentru a soluţiona toate probleme de fapt sau de drept invocate pe cazul care i-a fost înaintat. Pentru a deci-de dacă a avut loc sau nu o încălcare, Jude-cătorii de la Strasbourg ţin cont de obiectul litigiului, de posibilitatea instanţei – chiar dacă ea benefi ciază de o jurisdicţie limitată – de a examina în modul potrivit punctele litigioase, modalitatea în care a fost luată decizia şi natura litigiului (inclusiv motivaţia şi motivele acţiunii sau recursului).

171 Airey v. Irlanda, 9 octombrie 1979, pa-ragraful 26.

172 Osman v. Regatul Unit, 28 octombrie 1998.

173 Ashingdane v. Re-gatul Unit, 28 mai 1985.

39

PAGINA 39

În cazul Bryan v. Regatul Unit174 privind demolarea clădirilor construite fără autoriza-ţie, Judecătorii de la Strasbourg au menţio-nat că apelarea la Înalta Curte se limita la probleme de drept şi că competenţa acestui tribunal în materie de fapte era limitată. Ei au considerat totodată că articolul 6 nu a fost încălcat, obiectul deciziei atacate reie-şind din exemlul perfect de exercitare a unei puteri discreţionare de a judeca, destinată să reglementeze comportamentul cetăţenilor în sectorul de amenajare urbană şi rurală. Întinderea controlului Înaltei Curţi fusese considerată deci sufi cientă.

Totodată, în cazul Vasilescu v. Româ-nia175, CEDO a considerat că articolul 6 fu-sese încălcat, deoarece instanţele naţionale nu erau competente de a examina o cerere de restituire a obiectelor confi scate în timpul regimului comunist. Judecătorii de la Stras-bourg au acceptat interpretarea regulilor de procedură de drept intern de către Curtea supremă de Justiţie din România, conform căreia nici o jurisdicţie de stat nu era, de fapt, competentă să se pronunţe asupra ce-rerii petiţionarului. Unica procedură valabilă pentru justiţiabili era deci să formuleze un recurs în faţa Biroului procurorului general al României: un organ ce nu corespundea criteriilor unei instanţe independente în sen-sul articolului 6(1).

Prezenţa la audiereCEDO a considerat că, în cadrul unei

proceduri penale, acuzatul trebuie să fi e prezent la audiere176. Această condiţie reiese din obiectul şi scopul paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6.

În cadrul unei proceduri civile, această condiţie nu se aplică decât anumitor tipuri de cazuri, care necesită în special aprecierea comportamentului pârâtului.

Este posibil, în anumite circumstanţe excepţionale, de a admite ca un proces pe-nal să se desfăşoare în absenţa acuzatului sau a unei părţi. Ar trebui, în acest caz, ca autorităţile, în pofi da eforturilor lor, să fi fost incapabile să notifi ce persoanei interesate citaţia de înfăţişare177 sau că această moda-litate de a acţiona să fi corespuns necesităţii unei administrări corecte a justiţiei (mai ales din cauza stării sănătăţii acuzatului178).

O parte poate renunţa la dreptul său de a se prezenta la audiere, dar numai în cazul când o asemenea renunţare este stabilită fără echivoc şi „este asigurat un minimum de garanţii corespunzătoare gravităţii sale”179. În cadrul unei proceduri penale, orice acu-zat, care a renunţat la dreptul său, încă mai benefi ciază de facultatea de a fi reprezentat de un consilier180.

În cazul F.C.B. v. Italia181, un tribunal italian desfăşurase un proces în revizuire

174 Bryan v. Regatul Unit, 22 noiembrie 1995, paragraful 45.

175 Vasilescu v. Româ-nia, 22 mai 1998.

176 Ekbatani v. Suedia, 26 mai 1988, para-graful 25.

177 Colozza v. Italia, 22 ianuarie 1985.

178 Vezi spre exemplu Ensslin şi alţii v. RFG, 14 D.R. 64. În acest caz, reclaman-ţii erau incapabili să asiste la dezbateri din cauza stării să-nătăţii în rezultatul grevei foamei. Comi-sia a subliniat totuşi că avocaţii lor au putut asista la des-făşurarea procesului.

179 Poitrimol v. Franţa, 23 noiembrie 1993, paragraful 31.

180 Vezi spre exemplu Pelladoah v. Olanda, 22 septembrie 1994. În acest caz, CEDO a conchis o încălcare a paragrafelor (1) şi (3) din articolul 6.

181 F.C.B. v. Italia, 28 august 1991.

40

PAGINA 40

în absenţa acuzatului, deşi fusese informat de consilierul acestuia că acuzatul se afl a în detenţie în străinătate. CEDO a menţionat că petiţionarul nu şi-a manifestat dorinţa de a renunţa la dreptul său de a asista la audiere şi a respins argumentul prezentat de guvernul pârât, conform căruia interesatul a încercat să amâne verdictul necomunicând adresa sa autorităţilor italiene. Cele din urmă, deşi ştiau că reclamantul era implicat într-o procedură în străinătate, au decis să continue procedura suspendată fără a lua vreo măsură suplimen-tară pentru a clarifi ca situaţia: o atitudine care poate fi compatibilă cu promtitudinea de care Statele contractante trebuie să dea dova-dă pentru a asigura benefi cierea efectivă de drepturile garantate de articolul 6.

Dreptul unei persoane de a asista la examinarea cazului său în apel depinde de natura şi importanţa audierii. CEDO consi-deră că prezenţa acuzatului este mai puţin importantă în apel decât în prima instanţă. În cazul în care jurisdicţia superioară exa-minează doar problemele de drept, această prezenţă este într-adevăr inutilă. Din contra, dacă ea examinează şi circumstanţele de fapt, atunci situaţia diferă. Pentru a deter-mina dacă acuzatul benefi ciază de un drept de a asista la audiere, Judecătorii de la Strasbourg ţin în special cont de importanţa instanţei pentru el şi necesitatea prezenţei sale pentru a determina jurisdicţia de apel să se pronunţe asupra faptelor speţei.

În cazul Kremzow v. Austria182, petiţio-narul nu a participat la o audiere referitoare doar la problemele de drept. CEDO a con-siderat că prezenţa lui nu era necesară în virtutea paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6, în măsura în care avocatul lui putea asista şi prezenta observaţii din numele lui. Toto-dată, Judecătorii de la Strasbourg consideră că excluderea petiţionarului din audierea în apel constituie o încălcare, în măsura în care această instanţă se referea asupra condam-nării interesatului la o pedeapsă de privaţiu-ne de libertate nu peste douăzeci de ani, dar permanentă şi condamnarea lui urma să fi e ispăşită mai curând într-o închisoare ordina-ră, decât într-o instituţie specială pentru de-lincvenţii alienaţi mintal, precum şi asupra stabilirii motivului crimei (un punct pe care juraţii nu l-au stabilit). CEDO a menţionat că aprecierea caracterului, starea de spirit şi motivele petiţionarului trebuiau să valoreze mult în instanţă şi că audierea purta deci o importanţă crucială, acesta fi ind obligat să poată asista şi participa la ea împreună cu avocatul său.

Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare

CEDO a afi rmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include „dreptul,

182 Kremzow v. Austria, 21 septembrie 1993.

41

PAGINA 41

pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care articolul 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare183”.

Hotărârea Saunders v. Regatul Unit, conţine o precizare interesantă în această privinţă: Curtea reaminteşte că, chiar dacă arti-

colul 6 al Convenţiei nu menţionează în mod expres, dreptul de a păstra tăcerea şi – una din componentele lui – dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaţionale gene-ral recunoscute, care se afl ă în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (articolul 6). Motivele lor de a fi , ţin în special de protecţia acuza-tului împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor, ceea ce evită erorile judiciare şi permite să fi e atinse scopurile articolului 6 [...]. în parti-cular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofi da voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat în articolul 6(2) din Convenţie.

Totodată, dreptul de a nu se incrimina personal se referă în primul rând la res-

pectarea hotărârii unui acuzat de a pă-stra tăcerea. Ceea ce se înţelege ca fi ind comun pentru sistemele juridice ale Părţi-lor contractante la Convenţie şi ale altor, nu se extinde asupra utilizării, în cadrul unei proceduri penale, a datelor care ar putea fi obţinute de la acuzat prin recur-gerea la forţe coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, cum ar fi documentele obţinute în baza unui mandat, stabilirea stării de ebrietate, colectarea sângelui şi urinei precum şi a ţesuturilor corporale în vederea unei analize a ADN.184

Acest caz se referă la preşedintele-direc-tor general al unei întreprinderi somate, sub pedeapsa sancţiunii penale, de a răspunde la întrebările inspectorilor guvernamentali cu privire la reluarea unei alte societăţi. Tran-scrierea acestei întrevederi fusese ulterior admisă ca probă a acuzării în cadrul unui proces care s-a încheiat cu condamnare. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6.

Judecătorii de la Strasbourg interpre-tează în mod diferit regulile ce permit formu-larea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului. Ei considerase în cazul Murray v. Regatul Unit185 că „dreptul de a păstra tă-cerea” nu era un drept absolut. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul

183 Funke v. Franţa, 25 februarie 1993, para-graful 44.

184 Saunders v. Regaul Unit, 17 decembrie 1996, paragrafele 68 şi 69.

185 John Murray v. Rega-tul Unit, 8 februarie 1996, paragraful 47.

42

PAGINA 42

lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea pri-vilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în considerare tăcerea acuzatului, în situaţii, care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui. CEDO a conchis în consecinţă că legis-laţia aplicată în speţă nu încălcase articolul 6. Petiţionarul nu a constituit obiectul unei forţe coercitive directe, nu a fost condamnat la nici o amendă şi nu fusese ameninţat cu închisoarea. Judecătorii de la Strasbourg menţionase în plus că concluziile care re-zultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ. În instanţă, garanţiile de echitate erau sufi cient de solide şi obligaţia generală de a depune mărturii revine întot-deauna acuzării care va stabili un început de culpabilitate pentru ca instanţa judecăto-rească să poată formula concluzii pertinente privind refuzul acuzatului de a depune măr-turii.

CEDO totodată a afi rmat, în hotărârea sa Condron v. Regatul Unit186 că juraţii trebu-ie să primească de la judecător instrucţiuni corespunzătoare cu privire la concluziile în defavoarea unui acuzat care ar putea reieşi din tăcerea lui. În caz contrar, faptul de a trage concluzii din tăcerea celui interesat constituie o încălcare a articolului 6.

Egalitatea armelor şi dreptul la o procedură contradictorie

Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalităţii armelor.

Aceasta presupune că fi ecare parte tre-buie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. Între părţi trebuie deci să se menţină un echilibru corect187.

Dreptul la un proces echitabil presupune de asemenea şi o procedură contradictorie, cu alte cuvinte dreptul unei părţi în procesul civil de a lua cunoştinţă de observaţiile sau piesele produse de cealaltă, precum şi de a le discuta188. În acest context, trăsătu-rile unei justiţii corecte trebuie să constituie obiectul unei atenţii particulare189.

Aceste principii se aplică atât proceduri-lor civile, cât şi penale.

În cazurile penale, ele parţial se supra-pun cu garanţiile specifi ce ale articolului 6(3), dar au o întindere mult mai largă. Spre exemplu, CEDO a conchis, în cazul Bönisch v. Austria190, o încălcare a articolului 6(1), deoarece martorul citat de apărare nu a be-nefi ciat de aceleaşi prerogative ca şi un alt martor expert desemnat de acuzare.

186 Condron v. Regatul Unit, 2 mai 2000.

187 Vezi spre exemplu De Haes şi Gijsels v. Belgia, 24 februarie 1997.

188 Ruiz-Mateos v. Spa-nia, 23 iunie 1993, paragraful 63.

189 Borgers v. Belgia, 30 octombrie 1991, pa-ragraful 24.

190 Bönisch v. Austria, 6 mai 1985.

43

PAGINA 43

În plus, Comisia a considerat, în cazul Jespers v. Belgia191, că principiul egalităţii armelor, de rând cu articolul 6(3)b, obliga autorităţile de anchetă şi de investigaţie să comunice toate elementele pertinen-te pe care le deţin sau la care au acces, susceptibile să ajute acuzatul să se dez-vinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. Această regulă se extinde chiar şi asupra elementelor susceptibile să submineze credibilitatea unui martor al acuzării. În cazul Foucher v. Franţa192, CEDO afi rma că atunci când un petiţionar, care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge de un atentat la drepturile de apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-şi pregă-tească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor combinat cu articolul 6(3).

Cazul Rowe şi Davis v. Regatul Unit193 se referă la procesul a doi petiţionari şi o a treia persoană acuzată de omor, provocarea in-tenţionată a leziunilor corporale grave şi trei spargeri, însoţite de acte de violenţă. Acuzaţia s-a întemeiat pe probele furnizate de un mic grup de persoane ce locuiau împreună cu reclamanţii, precum şi pe cele ale unei ami-ce a unuia dintre ei. Cei trei acuzaţi fusese condamnaţi şi curtea de apel a confi rmat condamnările.

Pe parcursul procesului în prima in-stanţă, Procuratura a decis, fără a informa

judecătorul, să nu divulge unele probe în numele interesului public. La începutul procedurii în apel, din contra, procurorul a înştiinţat apărarea că unele informaţii nu fusese divulgate, fără a dezvălui natura probelor în cauză. În plus, în două reprize, curtea de apel le-a examinat cu uşile închise şi acuzării i se permise să-şi prezinte argu-mentele (dar în absenţa apărării). În aceste două instanţe, judecătorii s-au pronunţat în favoarea nedivulgării.

Judecătorii de la Strasbourg au sub-liniat că dreptul la o divulgare integrală a probelor pertinente nu este absolut şi se poate afl a în opoziţie faţă de interesele an-tagoniste, cum ar fi protecţia martorilor sau confi denţialitatea metodelor de cercetare uti-lizate de poliţie. Totodată, singurele măsuri, care limitează dreptul la apărare tolerate de articolul 6, sunt cele, care pot fi califi cate ca strict necesare. CEDO a considerat în aceste circumstanţe că evaluarea de către acuzaţie a importanţei informaţiilor nedivulgate era contrară principiilor procesului contradic-toriu şi egalităţii armelor. Procedura în faţa curţii de apel nu fusese sufi cientă pentru a repara lipsa echităţii, care a fost cauzată. Aceasta s-a întâmplat deoarece judecătorii curţii de apel fusese dependenţi la aprecie-rea pertinenţei elementelor nedivulgate, de procesele-verbale ale procedurilor în faţa Crown Court şi de explicaţiile furnizate de reprezentanţii acuzării. Judecătorii de la

191 Jespecrs v. Belgia, 27 D.R. 61.

192 Foucher v. Franţa, 18 martie 1997.

193 Rowe şi Davis v. Re-gatul Unit, 16 februa-rie 2000.

44

PAGINA 44

Strasbourg au decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

În cadrul procedurilor civile, articolul 6 poate, în anumite circumstanţe, să impună părţilor posibilitatea de a iniţia o interogare reciprocă a martorilor194. Principiul egalităţii armelor de asemenea va fi considerat încăl-cat în cazul în care o parte este împiedicată să răspundă observaţiilor scrise, prezentate instanţei constituţionale de către avocatul Statului195. În Dombo Beheer B.V. v. Olan-da196, petiţionarul, o societate cu răspundere limitată, intentase o acţiune civilă împotriva unei bănci, pentru a dovedi existenţa unui acord verbal, care îi acorda facilităţi de cre-ditare în contul curent. Doar două persoane asistase la reuniunea în cadrul căreia acest acord a fost realizat: un reprezentant al peti-ţionarului şi unul din partea băncii.

Totodată, numai persoana ce reprezen-ta banca a fost autorizată de către instanţa naţională să depună mărturii în calitate de martor. Societatea petiţionară a fost lipsită de dreptul de a cita reprezentantul său pe motiv că acesta fusese identifi cat de instanţă cu însăşi societatea.

Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au menţionat că, în timpul negocierilor per-tinente, cei doi reprezentanţi acţionase pe picior de egalitate, fi ecare din ei fi ind abilitat să negocieze în numele mandatului său şi de aici nu era clar de ce nu puteau ambii să de-pună mărturii. Astfel societatea petiţionară

fi ind plasată într-o situaţie net dezavanata-jată în raport cu banca şi CEDO a conchis că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Totodată, CEDO a hotărât în cazul Ankerl v. Elveţia197 că această dispoziţie nu fusese încălcată. Procesul se referea, de ase-menea, la citarea martorilor. Petiţionarul s-a plâns că refuzul unei instanţe judecătoreşti de a autoriza soţia să depună, sub jurământ, mărturii în sprijinul cauzei sale, într-un pro-ces civil, constituise o încălcare a principiu-lui egalităţii armelor, în măsura în care par-tea adversă a avut posibilitatea să prezinte, sub jurământ, depoziţiile unui martor.

Judecătorii de la Strasbourg au afi rmat că nu văd în ce măsură mărturiile soţiei sub jurământ ar fi putut infl uenţa rezultatul pro-cesului. Aceasta, în măsura în care instanţa a ţinut cont de declaraţiile acesteia, dar nu a dat o apreciere particulară mărturiilor părţii adverse din cauza prezentării lor sub jură-mânt, însă s-a bazat pe alte probe în afara declaraţiilor vizate.

CEDO de asemenea consideră că princi-piul egalităţii armelor este încălcat, în cazul în care legislatorul adoptă o lege, care duce la pierderea acţiunii intentate de reclamant în faţa instanţelor naţionale198.

În fi ne, cazul Van Orshoven v. Belgia199 se referă la un doctor în medicină, care urma să fi e examinat în cadrul unei proceduri dis-ciplinare. Petiţionarul declarase apel împot-riva unei decizii privind excluderea lui din

194 X v. Austria, 42 CD 145.

195 Ruiz-Mateos v. Spa-nia, 23 iunie 1993.

196 Dombo Beheer B.V. v. Olanda, 27 octombrie 1993.

197 Ankerl v. Elveţia, 23 octombrie 1996.

198 Raffi neries Stran Greek şi Stratis And-dreadis v. Grecia, 9 decembrie 1994.

199 Van Orshoven v. Bel-gia, 25 iunie 1997.

45

PAGINA 45

rândul ordinului medicilor, dar Curtea de casaţie i-a respins recursul.

El a invocat că niciodată pe parcursul procesului în faţa Curţii de casaţie nu a pu-tut răspunde la concluziile avocatului gene-ral (care nici nu i-au fost comunicate).

Judecătorii de la Strasbourg consideră că, ţinând cont de importanţa procesului pentru petiţionar şi natura concluziilor avo-catului general, imposibilitatea petiţionaru-lui de a răspunde înainte de închiderea şe-dinţei, a prejudiciat dreptul lui la un proces contradictoriu. Acesta implică în principiu dreptul părţilor în proces de a lua cunoştin-ţă de orice element sau observaţie prezentată judecătorului şi de a le discuta. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Dreptul la o hotărâre motivată

Articolul 6 obligă instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile, atât în cauzele civile, cât şi în cele penale, dar el nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat la fi ecare argument200: numai întrebările cele mai importante pentru rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre.

În cazul Hiro Balani v. Spania201, peti-ţionarul a prezentat o probă, care necesita un răspuns special şi explicit. Instanţa s-a

abţinut de la furnizarea acestui răspuns, fără a acorda posibilitatea de a şti, dacă acest mijloc a fost neglijat sau respins şi, în ultimul caz, cauzele acestei respingeri. CEDO a conchis în consecinţă o încălcare a articolului 6(1).

Printre problemele conexe, prezentate Judecătorilor de la Strasbourg, ar putea fi enumerate verdictele nemotivate, pro-nunţate de către juraţi în cauze penale. Comisia considerase, într-o cerere depusă împotriva Austriei202, că articolul 6 nu fusese încălcat, deoarece juraţii au prezentat lista detaliată a problemelor la care ei au decis să răspundă şi avocatul apărării a avut posibi-litatea s-o modifi ce: această particularitate lipsea argumentul reclamantului de esenţă. În plus, acesta a benefi ciat de dreptul său (şi el l-a utilizat) de a invoca ca motiv de nulitate faptul că judecătorul a indus juraţii în eroare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil.

200 Van de Hurk v. Olan-da, 19 aprilie 1994, paragraful 61.

201 Hiro Balani v. Spa-nia, 9 decembrie 1994.

202 Cererea nr. 25852/94.

46

PAGINA 46

11. Drepturi speciale recunoscute minorilor

CEDO recunoaşte de mult timp că drep-turile la un proces echitabil enunţate în Con-venţie se aplică atât copiilor, cât şi adulţilor. În cazul Nortier v. Regatul Unit203, Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să benefi cieze de garanţiile procesului echitabil enunţate în articolul 6.

Principalele cazuri relative la drepturile minorilor sunt T şi V v. Regatul Unit204 care se referă la doi băieţi de zece ani, care, după ce au crescut un copil de doi ani în incinta unui centru comercial, l-au bătut până la moarte şi l-au abandonat pe o cale ferată. Cazul a avut o mare rezonanţă în Regatul Unit şi a impresionat profund opinia publică. Băieţii fusese acuzaţi de omor şi, din cauza naturii acuzaţiei îndreptate împotriva lor, decisă de o instanţă judecătorească pentru adulţi, au fost condamnaţi la o pedeapsă de privaţiune de libertate pe o durată nedeterminată („pe un termen care-i va plăcea Maiestăţii Sale”) în 1993, la vârsta de unsprezece ani.

Petiţionarii au invocat în faţa CEDO că au fost lipsiţi de un proces echitabil în măsura în care ei nu au avut posibilitate să participe cu adevărat la propria apărare.

Judecătorii de la Strasbourg au menţionat absenţa unei norme comune tuturor Statelor Părţi referitoate la vârsta minimală pentru responsabilitate penală şi au considerat că imputarea responsabilităţii penale petiţiona-rilor nu constituia în sine o încălcare a arti-colului 6, dar au precizat: Totodată, Curtea împreună cu Comisia

consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de o infracţiune într-un mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri care să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta.

În consecinţă, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracţiune gravă, care are o repercusiune considerabilă asupra mijloacelor mass-media şi asupra publi-cului, Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un mod, care să reducă în măsura posibilităţii in-timidarea şi inhibarea celui acuzat.205

CEDO de asemenea a declarat: Curtea menţionează că procesul peti-

ţionarului s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni în faţa Crown Court. Au fost luate măsuri speciale luându-se în considerare vârsta fragedă a lui V şi pentru a-l ajuta să înţeleagă procedura: spre exemplu, el a benefi ciat de explicaţii şi a vizitat în prealabil sala de şedinţe şi şedinţele au fost scurtate pentru a

203 Nortier v. Olanda, raportul Comisiei din 9 iulie 1992, cererea nr. 13924/88, para-graful 60.

204 T şi V v. Regatul Unit, 16 decembrie 1999.

205 V v. Regatul Unit, 16 decembrie 1999, paragrafele 86 şi 87.

47

PAGINA 47

nu obosi prea mult acuzaţii. Totodată, formalitatea şi ritualul Crown Court au devenit la un moment neînţelese şi inti-midatoare pentru un copil de unsprezece ani şi diferite elemente au demonstrat că unele aspecte din amenajarea sălii de şedinţe, în special nivelul ridicat al băn-cii care trebuie să permită acuzaţilor să vadă desfăşurarea procesului, au avut ca efect sporirea jenei reclamantului în timpul procesului, deoarece el s-a simţit expus privirilor scrutătoare ale presei şi celor prezenţi.206

În plus, conform experţilor psihiatri, era foarte dubios faptul că V., datorită imatu-rităţii sale, a înţeles situaţia sau a fost apt să dea instrucţiuni clare avocaţilor săi. Ju-decătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că: În speţă, deşi avocaţii fusese, după cum

a precizat Guvernul „aşezaţi lângă peti-ţionar, pentru a putea comunica cu el în şoaptă”, este puţin probabil că acesta se simţise în largul său, într-o sală în care ambianţa era încordată şi în care el era expus privirilor scrutătoare ale celor pre-zenţi, pentru a discuta cu consilierii săi în timpul procesului, adică să fi e capabil să coopereze cu ei în afara tribunalului şi să le furnizeze informaţii pentru apărarea sa, din cauza imaturităţii sale şi datorită faptului că era agitat.207

CEDO a conchis deci că reclamantul fusese incapabil să participe la procedura penală intentată împotriva lui şi a fost lipsit de dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6(1).

CEDO a sugerat în cazurile Singh şi Hussain v. Regatul Unit208 că condamnarea unui minor la privaţiune de libertate pe via-ţă fără posibilitate de liberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi a pedepselor sau tra-tamentelor inumane sau degradante).

206 V v. Regatul Unit, 16 decembrie 1999, paragraful 88.

207 V v. Regatul Unit, 16 decembrie 1999, paragraful 90.

208 Singh şi Hussain v. Regatul Unit, 21 feb-ruarie 1996.

48

PAGINA 48

12. Admisibilitatea probelor

CEDO a afi rmat în mai multe reprize că ei nu-i aparţine să-şi substituie opiniile sale referitoare la admisibilitatea probelor cu cele ale instanţelor naţionale, ceea ce nu împie-dică de a lua în considerare modalitatea în care sunt tratate probele pentru a decide caracterul echitabil al unui proces209. Regu-lile probelor depind, în consecinţă, în esenţa lor, de instanţele naţionale ale fi ecărui Stat contractant.

Totodată, Convenţia conţine linii directo-rii importante. Următoarele remarci se referă în esenţă şi la martori (vezi capitolul 17).

Dacă admisibilitatea unei probe obţi-nute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a articolului 6, CEDO a pre-cizat, în cazul Schenk v. Elveţia210, că ea poa-te impune bănuieli referitoare la echitatea procesului. În acest moment – care vizează utilizarea unei înregistrări ce poartă semne-le ilegalităţii, deoarece nu este ordonată de judecătorul de instrucţie – CEDO a stabilit că nu a avut loc o încălcare a articolului 6(1), apărarea având posibilitatea (pe care o utilizase) de a contesta autenticitatea acelei înregistrări şi ultima nu constituise singurul mijloc de probă reţinut pentru a motiva con-damnarea.

În speţa Khan v. Regatul Unit211, peti-ţionarul ajunsese în Regatul Unit cu acelaşi avion ca şi verişorul său, la care a fost desco-perită heroină. La petiţionar nu fusese găsit nici un stupefi ant. Peste cinci luni, acesta vizitase un prieten care era obiectul unei an-chete pentru trafi c de heroină şi care a igno-rat faptul că poliţia instalase în casă un sis-tem de interceptare. Astfel poliţia a obţinut înregistrarea magnetică a unei conversaţii pe parcursul căreia petiţionarul a admis faptul că fusese complice la importarea drogurilor. El a fost arestat, acuzat şi condamnat pen-tru trafi c de stupefi ante.

El a invocat în faţa Judecătorilor de la Strasbourg încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi 6. CEDO a decis că a avut loc o încălcare a arti-colului 8, deoarece înregistrarea nu putea fi considerată ca „prevăzută de lege” în sensul articolului 8(2) al Convenţiei. Cu certitudine, supravegherea fusese exercitată în confor-mitate cu directivele Ministerului de Interne al Marii Britanii, dar CEDO a menţionat că acele directive nu erau nici obligatorii în sens juridic, nici accesibile marelui public. În plus, ele erau lipsite de „calitatea de lege”, prevăzută de articolul 8 pentru a justifi ca ingerinţele. Cât priveşte încălcarea pretinsă a articolului 6, Judecătorii de la Strasbourg au menţionat că petiţionarul a avut pe de-plin ocazia de a contesta autenticitatea şi utilizarea înregistrării. Persoana interesa-

209 Van Mechelen şi alţii v. Olanda, 18 martie 1997, paragraful 50.

210 Schenk v. Elveţia, 12 iulie 1988.

211 Khan v. Regatul Unit, 12 mai 2000.

49

PAGINA 49

tă, de altfel, a ales calea contestării numai autenticităţii şi nu are importanţă faptul că eforturile lui în acest sens eşuase. CEDO în consecinţă a considerat că utilizarea infor-maţiilor obţinute prin încălcarea articolului 8 nu încalcă principiul unui proces echitabil, consacrat în articolul 6.

Judecătorii de la Strasbourg încă nu au avut ocazia să decidă dacă o condamnare bazată în exclusivitate, sau într-o măsură determinantă, pe probe obţinute prin încăl-carea dreptului intern, constituie sau nu o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

Recurgerea la „agenţi provocatori” provoacă o altă problemă. Cazul Teixeiro de Castro v. Portugalia212 vizează doi poliţişti în civil, care s-au adresat în scopul obţine-rii heroinei unui individ suspectat ca fi ind implicat în micul trafi c de droguri. Prin in-termediul unui alt individ, cei doi poliţişti au stabilit contacte cu petiţionarul, care accep-tase să le livreze produsul. El l-a procurat de la un terţ şi a fost arestat în momentul când îl transmitea poliţiştilor.

Petiţionarul s-a plâns că nu a benefi ciat de un proces echitabil, în măsura în care el fusese incitat de poliţişti să comită infracţiu-nea de care a fost ulterior acuzat.

CEDO a reamintit că sarcina sa nu constă în a aprecia admisibilitatea probelor faţă de dreptul intern, ci să cerceteze dacă procedura privită în general, inclusiv mo-dul de prezentare a mijloacelor probante, a

purtat un caracter echitabil. Ea a considerat că intervenţia agenţilor infi ltraţi trebuie să fi e prescrisă şi înzestrată cu garanţii, chiar dacă este vizată combaterea trafi cului de stupefi ante. Exigenţele generale de echitate consacrate în articolul 6 se aplică proceduri-lor referitoare la toate tipurile de infracţiuni penale, de la cea mai simplă, la cea mai complexă. Interesul public nu ar justifi ca utilizarea elementelor obţinute în rezultatul unei provocări din partea poliţiei.

Judecătorii de la Strasbourg menţionea-ză că în acest caz cei doi poliţişti nu s-au li-mitat doar la o examinare pasivă a activităţii delincvente a reclamantului, dar exercitase asupra lor o infl uenţă de natură să incite la comiterea infracţiunii. Ei de asemenea au constatat că, în deciziile lor, jurisdicţiile naţionale ţinuse cont esenţialmente de de-claraţiile celor doi poliţişti.

CEDO a decis că activitatea celor doi poliţişti o depăşise pe cea a unui agent in-fi ltrat, deoarece ei provocaseră infracţiunea şi că nimic nu indica că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi avut loc. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Admiterea unei probe de mâna a doua în principiu nu contravine garanţiilor de echitate213, dar imposibilitatea pentru o par-te de a proceda la un contra-interogatoriu al martorului vizat, poate duce la inechitatea procesului, mai ales dacă condamnarea se bazează în exclusivitate sau în mod principal

212 Teixeira de Castro v. Portugalia, 9 iunie 1998.

213 Blastland v. Regatul Unit, 52 D.R. 273.

50

PAGINA 50

pe o dovadă de acest tip. În cazul Unterpe-tinger v. Austria214, reclamantul a aplicat tăieturi şi răni soţiei şi nurorii sale în două incidente separate. El afi rma că nu este vi-novat. Poliţia obţinuse înaintea procesului declaraţiile acelor femei. Ultimele, totuşi, de-claraseră în cadrul procesului că doresc să se prevaleze de dreptul de a refuza să depu-nă mărturii în calitate de membri apropiaţi ai familiei inculpatului.

Parchetul totuşi obţinuse autorizaţia de a face publice în cadrul audierii declaraţiile celor două femei făcute până la proces.

Judecătorii de la Strasbourg au de-clarat că în sine, o asemenea lectură nu ar fi putut fi considerată ca o încălcare a Convenţiei, dar ea ar mai fi trebuit să aibă loc, respectându-se drepturile apărării. Ei au remarcat, în plus, că în esenţă, curtea de apel îşi fondase condamnarea reclaman-tului în baza declaraţiilor soţiei şi a nurorii acestuia. Această jurisdicţie nu a tratat acele declaraţii ca simple informaţii, dar ca o probă a exactitudinii acuzaţiilor prezentate la moment de cei interesaţi. Ţinând cont de faptul că la nici o etapă a procedurii petiţio-narul nu a avut posibilitatea să chestioneze autorii declaraţiilor pronunţate cu voce tare în şedinţă, el nu a benefi ciat de un proces echitabil în sensul articolului 6(1) combinat cu principiile inerente paragrafului 6(3)d.

Utilizarea dovezilor obţinute de la infor-matorii de poliţie, de poliţişti în civil şi de

la victimele infracţiunii impun uneori mă-suri de protecţie a celor interesaţi împotriva represaliilor sau a unei identifi cări. În cazul Doorson v. Olanda, spre exemplu, Judecătorii de la Strasbourg declarase că: „[...] principiile procesului echitabil necesită de asemenea că, în cazurile corespunzătoare, interesele apă-rării sunt puse pe acelaşi cântar cu cele ale martorilor sau ale victimelor chemate să depu-nă mărturii”215. În speţă, pentru a acţiona în vederea combaterii trafi cului de stupefi ante la Amsterdam, poliţia compilase serii de fo-tografi i a persoanelor bănuite de asemenea comerţ. Ea primise informaţii conform cărora reclamantul era implicat în trafi c şi a arătat fotografi a lui mai multor toxicomani care au afi rmat că îl cunosc şi că au procurat de la el droguri. Şase din aceşti toxicomani au rămas anonimi. Petiţionarul a fost arestat, apoi acu-zat de trafi c de stupefi ante.

În opinia petiţionarului, prin înregistra-rea, audierea şi utilizarea în calitate de probe a declaraţiilor unor martori în cadrul proce-durii penale îndreptate împotriva lui, au fost încălcate drepturile apărării, în detrimentul articolului 6. El subliniază că pe parcursul procedurii în primă instanţă, doi martori anonimi fusese interogaţi de un judecător de instrucţie în absenţa avocatului lui.

CEDO a menţionat că utilizarea măr-turiilor anonime în timpul unui proces provoacă probleme referitoare la Convenţie şi că acest procedeu ar trebui să fi e compen-

214 Unterpetinger v. Aust-ria, 24 noiembrie 1986.

215 Doorson v. Olanda, 20 februarie 1996, paragraful 70.

51

PAGINA 51

sat prin măsuri de asigurare a drepturilor apărării. Ea a notat că, în cadrul procedurii în apel, martorii fusese interogaţi, în pre-zenţa avocatului apărării, de un judecător de instrucţie care le cunoştea identitatea: avocatul avuse deci ocazia de a le adresa întrebări care îi păreau că vor servi interese-lor clientului, dar care nu au ajuns până la punctul de a descoperi identitatea lor. El a primit răspuns la fi ecare întrebare. CEDO a menţionat de asemenea că curtea de apel nu şi-a întemeiat acuzarea în exclusivitate, sau în măsură determinantă, pe mărturiile ano-nime şi în consecinţă a stabilit că articolul 6 nu a fost încălcat.

În Kostovski v. Olanda216, petiţionarul fusese identifi cat în localul poliţiei, de două persoane care au dorit să rămână anonime, că participase la spargerea unei bănci pur-tând armă. Declaraţiile acestor martori fu-sese citite cu voce tare la tribunal în cadrul unui proces care s-a soldat cu condamnarea celui interesat pentru furt înarmat.

Petiţionarul s-a plâns în faţa CEDO că nu a benefi ciat de un proces echitabil, deoarece în calitate de probe au fost utilizate procese verbale ale mărturiilor depuse de doi martori anonimi.

Judecătorii de la Strasbourg au reamin-tit că toate elementele probante trebuie în principiu să fi e produse în faţa acuzatului. Totodată, utilizarea depoziţiilor, obţinute în aşa fel la etapa instrucţiunilor pregătitoare

nu încalcă în sine articolul 6, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Ca regulă ge-nerală, aceste drepturi impun ca acuzatului să i se ofere o ocazie adecvată şi sufi cientă de a contesta o mărturie din partea acuzării şi de a adresa întrebări autorului, fi e la mo-mentul depoziţiei, fi e ulterior. Petiţionarul nu benefi ciase de o asemenea ocazie, astfel fi ind încălcat articolul 6.

În cazul în care martorii aparţin forţe-lor de poliţie, ar trebui luate în considerare mai multe elemente, în măsura în care: Ei (poliţiştii) sunt obligaţi în general să

se supună faţă de autorităţile executive ale Statului, precum şi să întreţină, de obicei, legături cu procuratura; deja doar din aceste considerente, ei nu ar trebui să fi e utilizaţi ca martori anonimi, decât în circumstanţe excepţionale. În plus, se obişnuieşte ca printre obligaţiile lor să fi gureze, mai ales în cazul poliţiştilor in-vestiţi cu împuterniciri de arestare, cea de a depune mărturii în timpul audierii publice.217

Comisia a considerat că dovada obţinu-tă cu ajutorul mărturiei unui complice, care a oferit-o ca o imunitate, nu constituie o în-călcare a articolului 6, cu condiţia că apăra-rea şi juraţii să fi e pe deplin informaţi despre circumstanţele acestui acord218.

Probele obţinute cu ajutorul maltrată-rilor nu pot fi utilizate în cadrul unei pro-ceduri penale. În cazul G v. Regatul Unit219,

216 Kostovski v. Olanda, 20 noiembrie 1989.


218 X v. Regatul Unit, 7 D.R. 115.

219 G v. Regatul Unit, 35 D.R. 75.

52

PAGINA 52

Comisia menţionase că accesul imediat la un avocat constituie o garanţie importantă privind siguranţa mărturiilor. Ea a declarat că în cazul în care o acuzaţie se bazează în exclusivitate pe mărturiile acuzatului şi că cel din urmă nu a benefi ciat de asistenţa unui avocat, s-ar cuveni să se aplice o proce-dură ocazională specială pentru a determina admisibilitatea unei astfel de probe.

În cazul Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania220, CEDO trebuia să se pronunţe asupra valorii mărturiilor obţinute în tim-pul unui arest ţinut în secret. Ea şi-a expri-mat rezervele asupra utilizării confesiunilor de acest fel, mai ales că autorităţile s-au dovedit a fi incapabile să demonstreze cu certitudine că reclamantul a refuzat asisten-ţa unui avocat.

220 Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania, 6 decembrie 1988. Acest caz este co-mentat în continuare în capitolul 13.

53

PAGINA 53

13. Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie

Articolul 6(2) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală este prezu-mată nevinovată până când culpabilitatea ei este legal stabilită. El de asemenea se aplică şi cazurilor civile considerate de Convenţie ca reieşind din materie penală: procedurile disci-plinare în faţa organelor corporative, etc.221

CEDO a declarat în cazul Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania că principiul prezumţiei de nevinovăţie: [...] obligă, inter alia, ca îndeplinindu-şi

funcţiile sale, membrii instanţei judecă-toreşti să nu pornească de la ideea pre-concepută că persoana acuzată a comis acţiunea incriminată: obligaţia de a pre-zenta dovezi revine procuraturii şi orice dubii sunt în favoarea acuzatului.222

Totodată, articolul 6(2) nu interzice transferul obligaţiei de a prezenta probe acuzatului pentru a-şi asigura apărarea, cu condiţia că sarcina globală de a stabili cul-pabilitatea revine acuzării. În plus, această dispoziţie nu exclude obligatoriu prezumţiile de drept sau de fapt, cu condiţia că orice regulă ce inversează obligaţia de a prezenta dovezi sau care aplică o prezumţie împotriva

acuzatului este încadrată în „limite rezonabi-le care ţin cont de gravitatea problemei şi care protejează drepturile apărării”223. Într-o ho-tărâre mai veche referitoare la Regatul Unit, Comisia a considerat ca acceptabilă prezum-ţia că un bărbat - care s-a dovedit că convie-ţuieşte cu o prostituată sau că o controlează – îşi ducea existenţa din venituri ilicite224 . În cazul Salabiaku v. Franţa225, petiţionarul, a transportat o valiză, care conţinea stupe-fi ante şi, în consecinţă, făcuse obiectul unei prezumţii de responsabilitate. CEDO nu a stabilit totuşi o încălcare, deoarece jurisdic-ţiile franceze benefi ciau în această materie de o libertate de apreciere, ţinându-se cont de circumstanţele cazului (ajungând până la casarea unei condamnări).

Articolul 6(2) se aplică procedurilor penale în întregime, astfel încât remarcile judecătorilor formulate la închiderea proce-sului sau la achitarea acuzatului pot încălca prezumţia de nevinovăţie. În cazul Minelli v. Elveţia226, urmăririle împotriva petiţionarului fusese oprite din cauza expirării termenului legal de prescripţie. Totodată, instanţa na-ţională a ordonat ca interesatul să plătească două treimi din cheltuielile de judecată, pre-cum şi o indemnizaţie pretinsei victime, su-gerându-se că fără termenul de prescripţie, petiţionarul probabil ar fi fost condamnat. A avut loc deci o încălcare a articolului 6(2), în măsura în care decizia instanţei era incom-patibilă cu prezumţia de nevinovăţie.

221 Albert şi Le Compte v. Belgia, 10 februarie 1983.

222 Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania, 6 decembrie 1988, paragraful 77.

223 Salabiaku v. Franţa, 7 octombrie 1988, paragraful 28.

224 X v. Regatul Unit, 42 CD 135.

225 Salabiaku v. Franţa, 7 octombrie 1988.

226 Minelli v. Elveţia, 21 februarie 1983.

54

PAGINA 54

Principiul prezumţiei de nevinovăţie are legături nu numai cu instanţele judecăto-reşti, dar şi cu alte organe de stat. În cazul, Allenet de Ribemont v. Franţa227, petiţionarul, în timp ce se afl a în arestul poliţiei, fusese menţionat de Ministrul de Interne, în tim-pul unei conferinţe de presă, ca unul din instigatorii unui asasinat. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că articolul 6(2) se impune şi altor autorităţi publice, în afara instanţelor judecătoreşti, în cazul în care petiţionarul este „acuzat de o infracţiune”. Declaraţia de culpabilitate a fost făcută de ministru fără nici o califi care sau rezervă şi incita publicul să creadă în aceasta înainte ca faptele să poată fi stabilite de către o in-stanţă judecătorească competentă. Prin ur-mare, ele constituiau o încălcare a prezum-ţiei de nevinovăţie, chiar dacă reclamantul până la urmă a fost eliberat pentru lipsă de probe.

Prezumţia de nevinovăţie trebuie de ase-menea să fi e respectată atât înaintea proce-sului, cât şi după o achitare. Astfel, în cazul Sekanina v. Austria228, Curtea a considerat că instanţele judecătoreşti naţionale nu mai erau în drept să aibă bănuieli în privinţa ne-vinovăţiei acuzatului din moment ce acesta fusese achitat defi nitiv. 227 Allenet de Ribemont

v. Franţa, 10 februa-rie 1995.

228 Sekanina v. Austria, 25 iunie 1993, para-graful 30.

55

PAGINA 55

14. Semnifi caţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a)

Lista garanţiilor minimale prevăzute în alineatele (a)-(e) ale articolului 6(3) nu este exhaustivă, dar se referă la unele as-pecte particulare ale dreptului la un proces echitabil. CEDO consideră că „paragraful 3 din articolul 6 cuprinde o listă de garanţii particulare ale principiului general enunţat în paragraful 1”. Un proces penal poate în con-secinţă să nu satisfacă criteriile de echitate, chiar dacă sunt respectate garanţiile mini-male, enunţate în articolul 6(3)229.

Articolul 6(3) stipulează că orice persoa-nă acuzată de o infracţiune penală are drep-tul de a fi informată, în cel mai scut timp, într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. Ca şi articolul 6(2), el se aplică de asemenea cazurilor civile considerate de Convenţie, ca reieşind din materia penală:

procedurile disciplinare în faţa organelor corporative, etc.230 .

Această dispoziţie garantează că infor-maţia necesară să fi e comunicată acuza-tului îi va fi transmisă la momentul acu-zării231 sau la începutul procedurii. În ceea ce priveşte corelaţia între această dispoziţie şi articolul 5(2)232, exigenţele celui din urmă sunt în acelaşi timp mai puţin detaliate şi mai puţin riguroase.

În cazul De Salvador Torres v. Spania233, petiţionarul se plângea de faptul că instanţa naţională s-a bazat pe o circumstanţă agra-vantă, de care niciodată nu fusese acuzat în mod expres, pentru a agrava pedeapsa. Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au stabilit absenţa unei încălcări, în măsura în care această circumstanţă era un element intrinsec al acuzaţiei dirijate iniţial împotri-va petiţionarului şi cunoscută de acesta de la începutul procedurii.

Din contra, Comisia a stabilit o încălca-re în cazul Chichlian şi Ekindjian v. Franţa234 care se referă la o recalifi care substanţială a acuzaţiei. Petiţionarii fusese achitaţi de o infracţiune în conformitate cu legislaţia cu privire la valutele străine, aplicându-se ar-ticolul legii pertinente, apoi au fost condam-naţi în apel, aplicându-se un alt articol al aceluiaşi text. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că faptele materiale întotdeau-na erau cunoscute petiţionarilor, dar nici o dovadă nu permitea să se presupună că ei fusese informaţi de autoritatea competentă

229 Vezi spre exemplu Artico v. Italia, 13 mai 1980.

230 Vezi mai sus capito-lul 5.

231 În sens de notifi care a acuzării (pentru defi niţia acestui ter-men, vezi mai sus capitolul 5).

232 Articolul 5(2) prevede că: „Orice persoană arestată trebuie să fi e informată, în ter-menul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, despre moti-vele arestării sale şi despre orice acuzaţie împotriva ei”.

233 De Salvador Torres v. Spania, 24 octombrie 1996.

234 Chichlian şi Ekind-jian v. Franţa, rapor-tul Comisiei din 16 martie 1989, cererea nr. 10959/84.

56

PAGINA 56

despre recalifi carea propusă de curtea de apel înaintea pronunţării hotărârii.

Informaţia cu privire la acuzaţie trebuie să fi e comunicată acuzatului într-o lim-bă pe care o înţelege. În cazul Brozicek v. Italia235, acuzatul era german şi a explicat clar difi cultăţile sale lingvistice instanţei naţionale. CEDO a considerat că autorităţile italiene erau obligate să traducă notifi carea, cel puţin să fi e în stare să stabilească dacă persoana interesată înţelege sufi cient ita-liana, ceea ce nu s-a făcut. La fel, în cazul Kamasinski v. Austria236, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dacă un apă-rător nu poate întreţine o conversaţie într-o limbă vorbită de curte, el este plasat într-o poziţie de inferioritate şi lui, cel puţin, ar tre-bui să i se comunice actul de acuzare într-o limbă pe care o înţelege.

Este esenţial ca infracţiunea de care este acuzată o persoană să fi e identică cu cea indicată în actul de acuzaţie. În cazul Pélissier şi Sassi v. Franţa237, petiţionarul a fost acuzat doar de faliment, dar condam-nat pentru complicitate la faliment. CEDO a stabilit o încălcare a Convenţiei din cauza diferenţei între aceste două infracţiuni.

235 Brozicek v. Italia, 19 decembrie 1989.

236 Kamasinski v. Au-stria, 19 decembrie 1989.

237 Pélissier şi Sassi v. Franţa, 25 martie 1999.

57

PAGINA 57

15. Semnifi caţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b)

Articolul 6(3) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul de a dispune de timp şi de înlesniri necesare pentru pregătirea apărării sale. Această dis-poziţie se aplică de asemenea şi altor cazuri civile238.

Misiunea principală a judecătorului vizavi de această normă este de a stabili un just echilibru între această exigenţă şi operativitatea procedurii239. Această dispoziţie de asemenea este strâns legată de dreptul la asistenţa (eventual gratuită) unui apărător, aşa cum aceasta este enunţat în articolul 6(3)c.

Plângerile referitoare la această proble-mă de drept sunt declarate admisibile în cazul în care ele provin de la o persoană care a fost ulterior achitată în apel, în cadrul unei proceduri penale, sau de la un acuzat care declară că nu mai doreşte să participe la pro-cedură240. Rolul judecătorului constă în fap-tul de a controla aplicarea acestei garanţii în cadrul procedurii pe care el o conduce, fără a conta pe apel, pentru a corecta o carenţă sau un viciu în acest domeniu.

Timpul necesar pregătirii apărării de-pinde de toate circumstanţele cazului, in-clusiv de complexitatea lui şi stadiul curent al procedurii241.

Este esenţial ca un avocat al apărării să fi e desemnat la timp pentru a pregăti în modul cuvenit dosarul242.

Acest principiu presupune că acest avocat benefi ciază de un acces nelimitat şi confi denţial la clienţii săi plasaţi sub arest preventiv pentru a putea discuta cu ei des-pre toate elementele dosarului. Orice sistem, care necesită sistematic obţinerea prealabilă a unei autorizaţii de vizită, încalcă în conse-cinţă această dispoziţie. Fiecărui judecător, care autorizează sau prelungeşte un arest preventiv, îi revine sarcina de a semnala clar tuturor părţilor vizate, că vizitele cu caracter juridic NU NECESITĂ permisiunea sa. Dacă procurorul insistă în acest sens, pentru a-şi menţine dreptul de a supraveghea aceste vi-zite, el astfel încalcă, pe lângă această dispo-ziţie specifi că, întregul principiu de echitate a procesului. Judecătorul trebuie, în plus, să urmărească că înlesnirile furnizate permit ca aceste vizite să fi e efectuate confi denţial şi să nu fi e ascultate de autorităţile penitenciare.

În cazul în care acuzatul sau avocaţii lui pretind că nu dispun de înlesnirile adecvate, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra problemei, dacă procesul poate să continue fără a fi încălcat articolul 6(3)d. În cadrul acestei evaluări, el trebuie să ţină cont de



240 X. v. Regatul Unit, 19 D.R. 223 şi X v. Regatul Unit, 21 D.R. 126.

241 Vezi spre exemplu Albert şi Le Compte v. Belgia, 10 februarie 1983 şi X v. Belgia, 9 D.R. 169.

242 X şi Y v. Austria, 15 D.R. 160.

58

PAGINA 58

dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul lui pentru a-şi pregăti apărarea: un element fundamental al conceptului de proces echitabil243. În situaţii excepţionale sunt totuşi ad-misibile anumite restricţii. Decizia cu privire la admisibilitatea cererii în cazul Kröcher şi Möller v. Elveţia244 se referă la detenţia prizonierilor clasaţi ca deosebit de pericu-loşi şi acuzaţi de infracţiuni teroriste grave. Judecătorul naţional a decis de a suspenda dreptul lor de vizită cu caracter juridic pe parcursul a trei săptămâni şi de a supune corespondenţa lor cu avocaţii unei suprave-gheri judiciare. Odată fi ind autorizate, vizi-tele nu mai erau supravegheate. Comisia nu a considerat acest procedeu ca o încălcare a articolului 6(3)b. În alte cazuri, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că plasarea petiţionarului într-o izolare celulară şi in-terzicerea de a comunica cu avocatul lui pe parcursul perioadelor limitate, cu atât mai mult nu constituia o încălcare, în măsura în care el avuse posibilitatea de a se întâlni cu cel din urmă altă dată245. În cazul Kurup v. Danemarca246, obligaţia avocatului de a nu dezvălui clientului identitatea unor martori nu a fost asimilată cu o încălcare, deoarece nu era vorba despre o restricţie sufi cient de severă la dreptul reclamantului de a-şi pregăti apărarea pentru a fi examinată ca o violare a alineatelor (b) sau (d) din articolul 6(3).

Orice restricţie de acest tip trebuie, toto-dată, să fi e strict necesară şi proporţională riscurilor identifi cate.

Dreptul de a comunica cu avocatul său include de asemenea şi cel de a coresponda cu el prin scrisori. Majoritatea cazurilor de acest fel au fost examinate sub prisma ar-ticolelor 8 (dreptul la respectarea corespon-denţei) şi 6(3)b din Convenţie. În cazul Dome-nichini v. Italia247, spre exemplu, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că verifi carea scrisorilor petiţionarului de către autorităţile penitenciare încalcă aceste două dispoziţii, mai ales în măsura în care aceasta a cauzat o întârziere considerabilă la transmiterea uneia dintre ele avocatului.

Convenţia obligă că orice restricţie a dreptului acuzatului sau deţinutului de a comunica cu avocatul său să fi e prevăzută de către o lege „precisă şi identifi cabilă”, care defi neşte clar circumstanţele în care este autorizată restricţia vizată.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la probe de care benefi ciază acuzatul, Comisia a considerat în cazul Jespers v. Belgia248 că: În particular, Comisia este de părerea că

„înlesnirile” de care trebuie să benefi cie-ze orice acuzat includ posibilitatea de a cunoaşte, pentru a-şi pregăti apărarea, rezultatele investigaţiilor întreprinse pe parcursul întregii proceduri. De altfel, Comisia deja a recunoscut că un drept de acces la dosarul penal, deşi el nu este

243 Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984.

244 Kröcher şi Möller v. Elveţia, 26 D.R. 24.

245 Vezi spre exemplu Bonzi v. Elveţia, 12 D.R. 185.

246 Kurup v. Danemarca, 42 D.R. 287.

247 Domenichini v. Italia, 15 noiembrie 1996.

248 Jespers v. Belgia, 27 D.R. 61.

59

PAGINA 59

garantat expres în termenii Convenţiei, decurge în principiu din articolul 6(3)b [...]. de altfel puţin importă faptul cine şi la ce moment a executat investigaţiile.Aceeaşi Comisie a conchis:

În defi nitiv, articolul 6(3)b recunoaşte pen-tru acuzat dreptul de a dispune de toate elementele pertinente care au fost sau au putut fi culese de autorităţile competente pentru a le servi la dezvinovăţire sau pen-tru a obţine o atenuare a pedepsei.Judecătorii de la Strasbourg suplimen-

tar afi rmă că acest drept se învecina cu în-lesnirile utile sau susceptibile de a se dovedi utile apărării.

În practică, acest principiu este inter-pretat într-un mod destul de restrictiv. În cazul Jespers v. Belgia menţionat mai sus, spre exemplu, petiţionarul pretindea că nu a avut acces la o parte a dosarului procuro-rului. Comisia subliniază că asemenea refuz încalcă articolul 6(3)b, dacă partea vizată a dosarului (o fi şă specială) conţinea ceva, care ar putea să-l dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. Ea a mai menţionat că reclamantul nu a prezentat vreo dovadă că acea fi şă conţinea informaţii pertinente şi a refuzat să presupună că guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În plus, CEDO a considerat că un Stat putea restrânge accesul la dosar prin avo-catul apărării249. O asemenea limitare a di-vulgării probelor este acceptabilă în prezenţa

unui motiv plauzibil de a crede că astfel se procedează în interesele unei justiţii corecte, oricare ar fi semnifi caţia probei pretinse pen-tru apărare250.

249 Kremzow v. Austria, 21 septembrie 1992.

250 Kurup v. Danemarca, 42 D.R. 287. Vezi de asemenea mai sus capitolul 12.

60

PAGINA 60

16. Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din ofi ciu (articolul 6(3)c)?

Articolul 6(3)c acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a benefi cia de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi, dacă nu dispune de mijloace pentru a plăti un apă-rător, de a fi asistat în mod gratuit de un avo-cat din ofi ciu, dacă interesele justiţiei o cer.

CEDO a considerat că dreptul acuzatu-lui de a se apăra personal nu este absolut. În cazul Croissant v. Germania251, ea a con-siderat că obligaţia acuzatului de a accepta asistenţa unui consilier la toate etapele procesului în faţa instanţei naţionale nu era incompatibilă cu articolul 6(3)c.

În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită, aceasta trebuie să fi e concretă şi efi cientă, şi nu teoretică şi iluzorie. Astfel CEDO a afi rmat, în cazul Artico v. Italia, că, chiar dacă autorităţile nu ar fi obligate să fi e responsabile de toate carenţele avocatului numit din ofi ciu şi de comportamentul apărării...

Articolul 6(3)c [...] vorbeşte despre „asis-tenţă” şi nu despre „numire”. Or, cea

de-a doua nu asigură prin sine însăşi efi cienţa primei, dacă avocatul din ofi ciu poate deceda, cădea grav bolnav, avea un impediment de lungă durată sau s-ar eschiva de la obligaţiile sale. Dacă ar fi avertizate, autorităţile ar trebui să-l înlocuiască sau să-l determine să-şi în-deplinească sarcinile.252

Judecătorii de la Strasbourg totuşi au ţinut să facă următoarele precizări în cazul Kamasinski v. Austria: Articolul 6(3)c nu obligă autorităţile naţio-

nale competente să intervină, decât dacă carenţa avocatului din ofi ciu este eviden-tă sau dacă ele l-au informat sufi cient în oricare altă modalitate.253

Atunci când este clar că avocatul, care-l reprezintă pe acuzat în faţa instanţei naţio-nale, nu a dispus de timpul şi de înlesniri-le necesare pentru a-şi pregăti dosarul în modul cuvenit, judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de apărător. În gene-ral, el pronunţă amânarea procesului254.

Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decât în cazul în care acuzatul are mijloace pentru a remu-nera apărătorul. Benefi ciarul de asistenţă juridică nu are deci dreptul de a-şi alege re-prezentantul în justiţie sau de a fi consultat în această problemă255. În orice caz, dreptul de a-şi alege apărătorul nu este absolut, statul fi ind liber să reglementeze înfăţişarea

251 Croissant v. Germa-nia, 25 septembrie 1992.

252 Artico v. Italia, 30 aprilie 1980, para-graful 33.

253 Kamasinski v. Au-stria, 19 decembrie 1989, paragraful 65.

254 Goddi v. Italia, 9 aprilie 1984, para-graful 31.

255 M v. Rregatul Unit, 36 D.R. 155.

61

PAGINA 61

avocaţilor în faţa instanţelor şi, în unele cir-cumstanţe, să refuze de a accepta anumiţi apărători256.

Dreptul acuzatului de a benefi cia de o asistenţă juridică gratuită depinde de două circumstanţe.

În primul rând, de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un avocat. Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această condiţie, dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifi ca ajutorul nu este prea înalt.

Într-al doilea rând, faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente. CEDO ţine în special cont de capacitatea acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui avocat. În cazul Hoang v. Franţa257, Judecătorii de la Stras-bourg au declarat că dacă problemele puse în joc sunt complexe şi dacă apărătorul nu dispune de o pregătire juridică necesară pentru a prezenta şi a desfăşura argumen-tele valabile şi dacă doar un singur avocat experimentat este capabil să pregătească dosarul, interesele justiţiei cer ca un avocat să fi e ofi cial responsabil de dosar.

De asemenea CEDO ţine cont de com-plexitatea cazului. În fi ne, gravitatea pedep-sei riscate de asemenea contribuie la deter-minarea oportunităţii acordării asistenţei juridice. CEDO în special a menţionat, în cazul Benham v. Regatul Unit258, că „atunci

când în joc este pusă privaţiunea imediată de libertate, interesele justiţiei cer principial o reprezentare printr-un consultant”, precizând că acuzatul, conform prevederilor legislaţiei naţionale, nu putea pretinde să fi e repre-zentat.

În speţa Perks şi alţii v. Regatul Unit259, CEDO confi rmase jurisprudenţa Benham v. Regatul Unit. Acest caz vizează mai mulţi pe-tiţionari arestaţi deoarece refuzase să achite taxa de votare. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dată fi ind severitatea pe-depsei riscate de către petiţionari şi com-plexitatea legislaţiei aplicabile, interesele justiţiei meritase acordarea unei asistenţe juridice gratuite persoanelor interesate pen-tru a le permite să benefi cieze de un proces echitabil.

Circumstanţele pertinente în materie de acordare a asistenţei juridice se pot schimba astfel, încât orice refuz de ajutor trebuie să constituie obiectul unui control. În speţa Granger v. Regatul Unit260, complexitatea uneia dintre problemele ce urma a fi solu-ţionată nu a apărut decât la etapa audierilor în apel. CEDO consideră că interesele jus-tiţiei necesitau să i se acorde petiţionarului asistenţa gratuită a unui avocat, cel puţin la această etapă şi în continuare în instanţă şi, în absenţa oricărui control al deciziei iniţiale, a conchis o încălcare a articolului 6(3)c.

Judecătorii de la Strasbourg de ase-menea au subliniat că pentru a stabili o

256 Ensslin şi alţii v. RFG, 14 D.R. 64 şi X v. Regatul Unit, 15 D.R. 242.

257 Hoang v. Franţa, 29 august 1992, para-grafele 40 şi 41.

258 Benham v. Regatul Unit, 10 iunie 1996.

259 Perks şi Alţii v. Rega-tul Unit, 12 octombrie 1999 (disponibil doar în engleză).

260 Granger v. Regatul Unit, 28 martie 1990.

62

PAGINA 62

încălcare a articolului 6(3)c nu este necesar să se demonstreze că refuzul de a acorda o asistenţă juridică s-a soldat cu un prejudi-ciu real. Necesitatea unei asemenea probe ar lipsi în rezultat această dispoziţie de o mare parte a esenţei sale261.

Dreptul la o asistenţă juridică în cazuri civile nu este enunţat explicit de Convenţie, dar CEDO a afi rmat că el ar trebui să fi e res-pectat, dacă interesele justiţiei o cer262.

Unele jurisdicţii din Statele membre ale Consiliului Europei, cum ar fi cele din Cipru, nu prevăd acordarea asistenţei juridice, dar Statul poate acorda în anumite cazuri263 in-demnizaţii. Întrebarea de a şti, dacă această carenţă a sistemului judiciar poate fi asimi-lată unei încălcări a Convenţiei depinde deci de circumstanţele cazului.

Judecătorului îi revine obligaţia să aprecieze, dacă interesele justiţiei impun ca unei persoane indigene să i se acorde o asis-tenţă juridică, dacă aceasta este incapabilă să achite onorariile unui avocat.

261 Artico v. Italia, 30 aprilie 1980, para-graful 35.

262 Airey v. Irlanda, 9 octombrie 1979.

263 Andronicou şi Con-stantinou v. Cipru, 9 octombrie 1997.

63

PAGINA 63

17. Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d)

Articolul 6(3)d prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui la interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Ur-mătoarele explicaţii parţiale sunt reproduse şi în capitolul 12 consacrat mijloacelor de probă.

Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fi e auto-rizat să citeze şi să interogheze orice martor, pe care el îl consideră util cauzei şi să inte-rogheze orice martor convocat sau citat de procuror.

Această dispoziţie nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori sau să impună instanţele naţionale să audieze un martor special. Uneori dreptul intern precizează condiţiile de acceptare a martori-lor şi autorităţile competente pot refuza unei părţi citarea unui martor, dacă depoziţiile lui în instanţă aparent nu sunt pertinente. Pe-tiţionarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale264. Totuşi, în

virtutea principiului egalităţii armelor, pro-cedura de citare şi de audiere a martorilor trebuie să fi e aceeaşi pentru acuzaţie şi pen-tru apărare.

Toate elementele probante trebuie să fi e în principiu produse în faţa acuzatului în timpul şedinţei publice, în vederea organiză-rii unei dezbaterii contradictorii265. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzaţia introduce declaraţii scrise de o persoană ce refuză să se înfăţişeze în calitate de martor, fi indu-i frică de represalii din partea acuza-tului sau a complicilor lui.

Doar circumstanţele excepţionale pot justifi ca autorizarea acuzaţiei de a se baza pe probe, ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l interogheze. Determinarea de judecător a unei acuzaţii penale în baza dosarului instrumentat de procuror, dar în absenţa ultimului, care deci nu poate răspunde eventualelor con-testaţii ale acuzatului, riscă să atragă o încălcare a acestei dispoziţii. Bineînţeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului absent, fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparţialităţi.

Numeroase State părţi la Convenţie s-au asigurat cu norme ce interzic anumitor ca-tegorii de martori – cum ar fi spre exemplu părinţii acuzatului – de a depune mărturii. CEDO a considerat în cazul Unterpertinger v. Austria266 că asemenea dispoziţii sunt vă-dit incompatibile cu articolul 6(1) şi 6(3)d.

264 X v. Elveţia, 28 D.R. 127.

265 Barberá, Messegué şi Jabardo v. Spania, 6 decembrie 1988, paragraful 78.

266 Unterpertinger v. Austria, 24 noiembrie 1986.

64

PAGINA 64

Totuşi, Judecătorii de la Strasbourg relevă că instanţa naţională nu tratase declaraţiile fos-tei soţii şi ale nurorii reclamantului ca simple informaţii, dar ca o probă exactă asup ra acu-zaţiilor rostite la acel moment de către două femei. Condamnarea reclamantului s-a bazat în mod principal pe acest mijloc de probă, drepturile apărării nefi ind protejate în mod sufi cient267.

Decesul sau îmbolnăvirea unui martor de asemenea pot provoca difi cultăţi. CEDO a considerat că asemenea evenimente pot justifi ca admisibilitatea probelor de mâna a doua, cu condiţia că drepturile apărării să fi e protejate prin măsuri compensatorii268. În cazul unui martor bolnav, Judecătorii de la Strasbourg examinează detaliat existenţa soluţiilor de substituire, susceptibile să evite recurgerea la probe de mâna a doua. În cazul Bricmont v. Belgia, prinţul Charles al Belgiei a formulat acuzaţii fără a furniza probe din cauza stării sănătăţii sale. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: În circumstanţele cazului, exercitarea

drepturilor apărării, element esenţial al dreptului la un proces echitabil, obligând în principiu ca petiţionarilor să li se ofere ocazia de a contesta versiunea plângerii sub toate aspectele pe parcursul unei confruntări sau a unei audieri, fi e în şe-dinţă publică, fi e, în caz de necesitate, la el personal.269

O frică reală de a fi supus represaliilor

poate, în anumite circumstanţe, să justifi ce recurgerea la probe de mâna a doua, sub re-zerva procedurilor care ar proteja drepturile apărării.

În cazul Saïdi v. Franţa, petiţionarul fusese condamnat pentru trafi c de droguri în baza probelor de mâna a două, provenite de la trei martori anonimi. Judecătorii de la Strasbourg în hotărârea lor declarase urmă-toarele: Curtea nu subestimează difi cultăţile in-

contestabile ale luptei împotriva trafi cului de stupefi ante – mai ales în materie de cercetare şi administrare a probelor – , cu atât mai mult ravagiile provocate de acesta în societate, dar ele nu ar trebui să contribuie la o asemenea limitare a drep-turilor de apărare a „oricărui acuzat”.270 Curtea a ajuns la concluzia că în speţă

a avut loc o încălcare a articolului 6(3)d, în măsura în care condamnarea se baza doar pe declaraţiile acestor martori.

De regulă generală, frica de represalii poate justifi ca recurgerea la probe de mâna a doua, chiar în lipsa oricărei ameninţării specifi ce, formulate de către persoana res-pectivă. CEDO în special a estimat în cazul Doorson v. Olanda271 că, chiar dacă cei doi martori niciodată nu fusese ameninţaţi de petiţionar, trafi canţii de droguri deseori re-curg la ameninţări sau la violenţă efectivă contra persoanelor, care au depus mărturii împotriva lor.

267 Vezi de asemenea capitolul 12.

268 Ferrantelli şi Santan-geli v. Italia, 7 august 1996.

269 Bricmont v. Belgia, 7 iulie 1989, paragra-ful 81.

270 Saïdi v. Franţa, 20 septembrie 1993, paragraful 44.


65

PAGINA 65

O altă problemă referitoare la martorii anonimi ţine de imposibilitatea pentru apă-rare de a contesta credibilitatea martorului. Judecătorii de la Strasbourg astfel au estimat în cazul Kostovski v. Olanda următoarele: Dacă apărarea nu cunoaşte identitatea

unui individ pe care ea este sesizată să-l interogheze, ea poate fi lipsită de precizii-le, care i-ar permite să stabilească corect că el este parţial, ostil sau nedemn de a avea încredere în el. O mărturie sau alte declaraţii îndreptate împotriva unui acu-zat pot constitui nişte neadevăruri sau să rezulte dintr-o simplă eroare; apăra-rea nu poate demonstra acest lucru dacă ea nu posedă informaţiile, care i-ar fur-niza mijlocul de verifi care a credibilităţii autorului sau de a respinge fără îndoială aceasta. Pericolele inerente unei aseme-nea situaţii sunt evidente.272

Procedurile compensatorii, necesare pentru a garanta un proces echitabil, varia-ză de la o instanţă la alta. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare sunt prezenţa acuzatului sau a avocatului său în timpul interogării martorului şi posibilitatea de a-i adresa întrebări, precum şi cunoaş-terea de către judecător a identităţii acestui martor. După cum Judecătorii de la Stras-bourg au remarcat în cazul Van Mechelen şi alţii v. Olanda: În ceea ce priveşte locul eminent pe care-l

ocupă dreptul la o bună administrare a

justiţiei într-o societate democratică, orice măsură ce limitează drepturile la apărare trebuie să fi e absolut necesară. Dacă este sufi cientă o măsură mai puţin restrictivă, anume ea trebuie să fi e aplicată.273

În fi ne, s-ar cuveni să menţionăm că, chiar în cazul existenţei procedurile com-pensatorii sufi ciente, nici o condamnare nu ar trebui să fi e bazată în exclusivitate, sau într-o măsură determinantă, pe probe obţi-nute de la martori anonimi274.

272 Kostovski v. Olanda, 20 noiembrie 1989, paragraful 42.



66

PAGINA 66

18. Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)?

Articolul 6(3)e prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba uti-lizată la şedinţă.

CEDO a considerat – în cazul Luedicke, Belkacem şi Koç v. RFG – că această dis-poziţie interzice în mod absolut de a cere unui apărător să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie „nici o remitere condiţionată, nici o scutire tempo-rară, nici o suspendare, dar numai o scutire sau exonerare defi nitivă”. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul se referă la „toate actele procedurii intentate împotriva lui [acuzatului] pe care el trebuie să le înţeleagă pentru a benefi cia de un astfel de proces [echitabil]”275. În cazul Brozicek v. Ita-lia, un cetăţean german fusese condamnat în Italia. CEDO a considerat – din punctul de vedere al articolului 6(3)a, dar acelaşi motiv este valabil şi pentru articolul 6(3)e – că do-cumentul, ce constituia acuzaţia, trebuia să fi e comunicat în limba germană: „numai să nu se stabilească că în realitate reclamantul poseda destul italiana pentru a sesiza conţi-

nutul actului, care notifi ca acuzaţiile formula-te împotriva lui”276.

Totuşi, în cazul Kamasinski v. Austria, Judecătorii de la Strasbourg adoptase o abordare mai restrictivă şi considerase că, chiar dacă această regulă se aplică docu-mentelor comunicate până la proces, arti-colul 6(3) totuşi nu permite şi pretinderea unei traduceri scrise a tuturor probelor do-cumentare sau actelor ofi ciale din dosar. Dar ei au remarcat că avocatul apărării vorbeşte limba maternă a apărătorului şi declarase că asistenţa acordată în materie de interpretare „trebuie să permită acuzatului să ştie ce i se reproşează şi să se apere, în special prezen-tând instanţei propria versiune a evenimen-telor”277.

Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează doar la o simplă desemnare a unui interpret: ele sunt obligate, odată ce sunt sesizate într-un caz concret, să exercite ulterior un anumit control al calităţii inter-pretării asigurate.

Dreptul la un interpret este înţeles ca fi ind extins şi asupra surzilor care înţeleg limba semnelor.

În cazul Öztürk v. RFG278, menţionat mai sus în cadrul defi nirii noţiunii de acuzaţie penală, este abordată problema de a şti dacă acţiunea vizată constituia sau nu o infrac-ţiune penală, deoarece autorităţile germane pretindeau ca reclamantul să-şi plătească interpretul.

275 Luedicke, Belkacem şi Koç v. RFG, 28 noiembrie 1978, pa-ragrafele 40 şi 48.

276 Brozicek v. Italia, 19 decembrie 1989, paragraful 41.

277 Kamasinski v. Au-stria, 19 decembrie 1989, paragraful 74.

278 Öztürk v. RFG, 21 februarie 1984.

67

PAGINA 67

19. Probleme inerente puterii de control al supravegherii

În dreptul procesual rus, deseori se în-tâmplă ca o hotărâre defi nitivă pronunţată de o instanţă judecătorească să constituie obiectul unei contestări „în ordine de con-trol”. Această procedură se utilizează şi atunci când persoana interesată nu a făcut apel, indiferent de faptul dacă termenul de depunere a recursului a fost sau nu depăşit. Aceste solicitări de control de asemenea pot fi introduse de către preşedinţii instanţelor judecătoreşti sau preşedintele Curţii su-preme, care dispun în această materie de aceleaşi împuterniciri ca şi procurorul şi se supun aceloraşi reguli.

În ceea ce priveşte însuşi procurorul, el poate exercita acest drept la solicitarea părţi-lor sau oricărei alte persoane vizate, precum şi din proprie iniţiativă.

Această procedură constituie un drept şi nu o obligaţie: ea este declanşată la dis-creţia procurorului şi decizia lui nu poate constitui obiectul vreunui control judiciar. De asemenea procurorul poate reînnoi la infi nitiv solicitarea până la redeschiderea procesului.

Este important că judecătorii sesizează un anumit număr de probleme referitoare la compatibilitatea acestei proceduri cu Con-venţia.

CEDO încă nu a avut ocazia să se pro-nunţe, într-o cerere provenită din Federaţia Rusă, asupra compatibilităţii acestei proce-duri cu Convenţia. Totodată, o procedură similară din dreptul român a fost examinată ca o încălcare a acestui instrument. În cazul Brumărescu v. România, procurorul general s-a folosit de dreptul său de a declara re-curs în orice moment în faţa Curţii supreme pentru a obţine casarea unei decizii judecă-toreşti pentru un anumit număr de motive. Judecătorii de la Strasbourg considerase că această prerogativă constituie o încălcare a articolului 6(1): Unul din elementele fundamentale ale

preeminenţei dreptului este principiul se-curităţii raporturilor juridice, care pretinde, printre altele, că soluţia dată într-un mod defi nitiv oricărei litigiu de către instanţe-le judecătoreşti nu mai poate fi repusă pe rol.279

Odată cu pronunţarea deciziei defi nitive şi cu înaintarea şi examinarea recursurilor disponibile, judecătorii ar trebui să fi e reti-cenţi faţă de acceptarea cererii procurorului de a redeschide dosarul sau ca ei personal să declanşeze o procedură de control. În rezul-tat, această practică ar putea fi interpretată ca o încălcare a Convenţiei în virtutea prin-

279 Brumărescu v. Ro-mânia, 28 octombrie 1999, paragraful 61.

68

PAGINA 68

cipiului enunţat în hotărârea Brumărescu v. România. La modul general, de altfel, sistemul judecătoresc rus confundă uneori rolurile respective ale judecătorului şi ale procurorului în procesul de administrare a justiţiei, ceea ce provoacă difi cultăţi serioase în viziunea Convenţiei.

Este încă prea devreme de a conclu-ziona, dacă exercitarea unei împuterniciri de supraveghere a unei proceduri judiciare, în mod obişnuit considerate ca terminată, va constitui întotdeauna încălcare a Conven-ţiei. În plus, în acelaşi context, judecătorii se confruntă şi cu o altă problemă conexă.

Indivizii care doresc să înainteze o ce-rere în faţa CEDO cu privire la un aspect al procedurii judecătoreşti trebuie mai întâi să epuizeze toate căile de recurs efective pe plan intern şi să sesizeze Curtea într-un termen de şase luni de la data deciziei interne defi -nitive280.

Organele de la Strasbourg consideră toată procedura de control asupra suprave-gherii ca o funcţie analogică celei asumate de mediator (ombudsman) în numeroase juris-dicţii. În consecinţă, ei refuză de a o asimila unui „recurs efectiv”281. Din acest punct de vedere, această procedură este în contra-dicţie cu sistemul anglo-saxon de control judiciar al actelor administrative, care este considerat de Judecătorii de la Strasbourg ca un recurs efectiv.

Înaintarea unei cereri către un procuror sau un judecător, solicitându-i să-şi exercite dreptul de supraveghere nu este considerată de CEDO ca un recurs efectiv în sensul arti-colului 35 al Convenţiei din trei consideren-te. În rezultat, o astfel de procedură: riscă să încalce articolul 6, depinde de discreţia autorităţii sesizate şi nu poate fi declanşată direct de persoană interesată282.

S-ar putea ajunge ca procurorul să solicite efectuarea unui control într-un caz în care una din părţi doreşte să depună o cerere în faţa CEDO (sau intenţionează să facă acest lucru dacă nu va fi anulat contro-lul nu se va solda cu un rezultat). În acest caz, judecătorul trebuie să ştie că sesizân-du-se personal cu dosarul pentru a susţine cererea procurorului, el riscă să provoace o depăşire, pentru partea lezată, a termenului de şase luni prevăzut pentru cererile indivi-duale adresate la Strasbourg. În măsura în care avocaţii şi procurorul riscă să ignoreze această prevedere, judecătorul trebuie să le atragă atenţia asupra faptului că acest termen începe din ziua deciziei „efective” defi nitive.

280 Vezi articolul 35.281 Tumilovich v. Fede-

raţia Rusă, decizia de admisibilitate, 22 iunie 1999.

282 H v. Belgia, 37 D.R. 5.

Documents

Articolul 6 cedo