ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE(Juncturae columnae vertebralis)Coloana vertebrală reprezintă unul din principalele segmente ale aparatului locomotor. Piesele componente ale acestuia sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor ligamente. În acelaşi timp,coloana vertebrală este unită în sus cu capul, înainte cu coastele, iar în jos pe ambele laturicu oasele coxale. Aceste relaţii îndreptăţesc împărţirea articulaţiilor coloanei vertebrale înarticulaţii propriu-zise, numite încă articulaţii intrinseci şi articulaţii ale coloanei cu oasele învecinate sau articulaţii extrinseci. În acest capitol vom expune numai articulaţiile intrinseci; cele extrinseci vor fi studiate în capitole aparte.ARTICULAŢIILE VERTEBRELOR ADEVĂRATE Din studiul osteologiei s-a văzut că vertebrele sunt de două feluri: adevărate şi false. Vertebrele adevărate se articulează între eleprin corpurile lor şi prin procesele articulare. În acelaş timp, ele se unesc la distanţă prin procesele spinoase, lamele vertebrale şi procese transverse. A. Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize. Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale corpurilor vertebrale. Deoarece aceste feţe sunt uşor excavate cele două suprafeţe adjacente interceptează între ele un spaţiu eliptic. Depresiunea feţelor articulare este atenuată prin prezenţa unei lame fine de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale longi-tudinale, anterior şi posterior. 1. Discurile sau fibrocartilajele intervertebrale (disci intervertebrales). Au forma unor lentile biconvexe ce depăşesc cu puţin circumferinţa lor, spaţiul lenticular dintre suprafeţe osoase; în acelaşi timp aderă de ligamentele vertebrale longitudinale amintite. Înălţimea discurilor intervertebrale este variabilă; ea fiind mai mică în regiunea cervicală (3 mm) decât în cea toracică (5 mm) sau lombară, unde poate atinge un maximum (9 mm). În regiunile cervicală şi lombară discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, în timp ce în regiunea toracică, sunt mai înalte în partea posterioară, fapt important în formarea curburilor coloanei. La bătrâni, aceste discuri, prin deshidratare, se reduc, ceea ce explică scăderea globală a înălţimii trunchiului la această vârstă. Se admite că discurile intervertebrale în totalitatea lor reprezintă o pătrime din înălţimea coloanei. Fiecărui, disc intervertebral i se descriu două porţiuni: una periferică şi alta centrală. Porţiunea periferică, denumită inelul fibros (anulus fibrosus), este de natură fibro-cartilaginoasă. Porţiunea centrală, denumită nucleul pulpos (nucleus pulposus) poate hernia din inelul fibros în care este strânsă. a. Porţiunea periferică sau inelul fibros (anulus fibrosus) este formată din fibre conjunctive încrucişate; cu fiecare mişcare, o parte din aceste fibre se întind şi se opun îndepărtării corpurilor vertebrale. În acelaşi timp, ea asigură stabilitatea coloanei vertebrale şi protejează măduva faţă de mişcările exagerate. b. Porţiunea centrală sau nucleul pulpos (nucleus pulposus) este elastică, de culoare albicioasă la tineri, gălbuie şi mai consistentă la bătrâni. Nucleul pulpos poate fi comparat cu o pernuţă plină cu lichid care îşi poate schimba forma, fără a-şi modifica volumul. Pe el repauzează corpul vertebrei suprajacente într-un echilibru labil. Discurile intervertebrale sunt ,,centrele şi organele mişcărilor ce se petrec în fiecare articulaţie vertebrovertebrală". Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcţie opusă aceleia pe care o ia coloana. In stare de repaus, nucleul pulpos ocupă

centrul discurilor intervertebrale. Până la adolescenţă, discurile dispun de vase sanguine. Acestea regresează în jurul vârstei de 20—25 ani, pentru ca la adult discurile să fie lipsite de vase, iar nutriţia lor să fie efectuată prin difuziune, datorită zonelor ciuruite ale suprafeţelor articulare. Inervaţia discurilor intervertebrale provine din nervul sinu-vertebral. 2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior (Lig. longitudinale anterius). Este o panglică lungă fibroconjunctivă, albă-sidefie, aşezată pe faţa anterioară a coloanei vertebrale. Ea se întinde de la porţiunea bazilară a occipitalului până la vertebra a IIa sacrată. Lăţimea acestei formaţiuni este variabilă, în raport cu gradul de amplitudine al mişcărilor de extensiune faţă de care ea are un rol frenator. Ligamentul longitudinal anterior aderă intim de corpurile vertebrale şi mai slab (lax)de discurile intervertebrale. Între ligament, marginea vertebrei şi disc se află un spaţiu ocupat de ţesut conjuctiv lax, plexuri venoase şi terminaţiuni nervoase senzitive. În acest spaţiu, datorită unor procese de demineralizare, se pot forma uneori ciocuri osoase, „osteofite" care constituie semnul important în aşa-numitele ..discartroze". 3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior (Lig. longitudinale posterius). Se prezintă tot ca o formaţiune fibroconjunctivă, comparabilă cu o lungă panglică albă-sidefie aplicată pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, dar în interiorul canalului rahidian, înaintea măduvei spinării şi a durei mater. Se întinde de la faţa endocraniană a porţiunii bazilare a occipitalului până la baza coccigelui. Este mai lat la nivelul vertebrelor adevărate, însă în canalul sacrat se reduce la dimensiunile unui cordon subţire, numit ligamentul sacrococcigian dorsal profund. Exceptând această ultimă porţiune (sacrococcigiană), acest ligament se prezintă ca o panglică festonată, mai largă la nivelul discurilor intervertebrale şi mai îngustă la nivelul corpurilor vertebrale. B. ABTICULAŢIILE PROCESELOR ARTICULARECele din regiunea cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară, trohoide.Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin. Ca mijloace de unire se descriu: o capsulă fibroasă ce se inseră pe periferia suprafeţelor articulare. Capsulele articulaţiilor din regiunea cervicală sunt mai laxe şi mai subţiri, spre deosebire de cele din regiunea toracică şi lombară mai îngroşate. Fiecare capsulă este tapetată pe partea interioară de un strat sinovial C. UNIREA LAMELOR VERTEBRALE (sin-desmoze). Se realizează cu ajutorul unor ligamente care, din cauza culorii lor, au fost numite ligamente galbene (ligg. flava). Ele au formă dreptunghiulară, ocupând spaţiul ce se întinde de la procesul articular până la baza procesului spinos. Aceste ligamente închid în partea posterioară canalul rahidian. Extremităţile lor laterale se prelungesc pînă la găurile inter-vertebrale, iar cele mediale se unesc cu cele de partea opusă la nivelul proceselor spinoase. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele. Rolul ligamentelor galbene este multiplu: 1) prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coleanei în poziţia ei normală, după ce a fost flectată; 2) împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale. Prin aceasta discurile intervertebrale sunt protejate contra leziu-nilor; 3) contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale. D. UNIREA PROCESELOR SPINOASE (sin-desmoze). Se realizează prin două feluri de ligamente: 1) ligamente interspinoase (ligg. inter-

spinalia). Acestea se găsesc într-un număr egal cu acela al spaţiilor interspinoase. Se prezintă ca lame spinoase situate în spaţiul dintre două procese spinoase învecinate. Prin marginile lor, superioară şi inferioară, se inseră procesele spinoase corespunzătoare. Sunt mai puţin dezvoltate în regiunea cervicală, mai lăţite şi de formă patrulateră, în regiunea lombară; 2) ligamentul supraspinos (lig. supraspinale). Apare ca un cordon fibros, puternic, întins în toată lungimea coloanei vertebrale. El uneşte vârful proceselor spinoase. Maximum de dezvoltare a acestui ligament se află în regiunea cervicală. La acest nivel primeşte denumirea de ligament nuchal (lig. nuchae). Acesta se prezintă ca o formaţiune triunghiulară, dispusă în plan sagital, care separă muşchii cefei. Se inseră prin baza sa pe protuberanţa occipitală externă, iar prin marginea anterioară pe procesele spinoase ale vertebrelor cervicale. Este mai dezvoltat la mamiferele patrupede şi mai redus la om. E. UNIREA PROCESELOR TRANSVERSE La aceasta contribuie o serie de formaţiuni fibroase numite ligamente intertransversare (ligg intertransversaria). Ele sunt de dimensiuni reduse în regiunea cervicală şi toracică, dar ajung la o dezvoltare mai mare în regiunea lombară.ARTICULAŢIILE VERTEBRELOR FALSESunt următoarele: articulaţia lombosacrală. articulaţia sacrococciagiană şi articulaţia diococcigiană.A. ARTICULAŢIA LOMBOSACRALĂ (junctura lumbosacralis) uneşte sacrul cu vertebra a Va lombară. Această unire se face după tipul articulaţiilor vertebrelor adevărate. In această articulaţie vom întâlni: 1) un disc intervertebral; 2) partea inferioară a ligamentelor vertebrale longitudinale anterior şi posterior; 3) o capsulă pentru articulaţia proceselor articulare; 4) ligamentele galbene; 5) ligamentele supraspinos şi interspinos.B. ARTICULAŢIA SACROCOCCIGIANĂ (junctura sacrococcygea). Este o articulaţie mlădioasă, constituită după tipul simfizelor. Ea permite mobilizarea pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul naşterii. Prin aceasta se măreşte strâmtoarea inferioară a bazinului, fapt de mare importanţă în naştere. Cu înaintarea în vârstă această articulaţie se sinostozează. Suprafeţele articulare sunt eliptice, având axul mare transversal. Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-un ligament interosos şi mai multe ligamente periferice. Ligamentul interosos are valoarea unui disc intervertebral. El se osifică după vârsta de 40 de ani.Ligamentele periferice: 1) ligamentul sacrococcigian ventral (Lig. sacrococcygeum ventrale) este considerat ca porţiunea inferioară a ligamentului vertebral longitudinal anterior. Se întinde de la vârful sacrului la coccige; 2) ligamentul sacrococcigian dorsal superficial (lig. sacrococcygeum dorsale superficiale) închide hiatul sacrat; 3) ligamentul sacrococcigian dorsal profund (lig. sacrococcygeum dorsale pro-fundum). Acesta reprezintă partea terminală a ligamentului vertebral longitudinal posterior;

MIŞCĂRILE COLOANEI VERTEBRALE sunt următoarele: flexia, extensia, inclinaţia laterală, circumducţia şi rotaţia. Fiecare articulaţie intervertebrală are mişcările ei proprii care sunt reduse. Mişcările coloanei în întregime, de fapt, rezultanta mişcărilor ei parţiale, sunt foarte întinse. Se admite că totalitatea mişcărilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la două tipuri fundamentale, şi anu-me: 1) mişcări de înclinaţie (flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală). Acestea se extensie se execută în jurul unui număr infinit de axe orizontale şi transversale pentru mişcările de flexie-extensie, orizontale şi sagitale pentru mişcările de înclinaţie laterală. Mişcările de rotaţie se produc în jurul unui ax longitudinal care trece chiar prin centrul discurilor intervertebrale.1) Flexia este mişcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale suferă o mai ma-re apăsare în partea lor anterioară în timp ce ele se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte, dimpotrivă, sunt întinse.2) Extensia (retroflexia) are drept urmare aplecarea coloanei înapoi. In această mişcare, ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte, relaxate.Discurile intervertebrale sunt turtite posterior şi se înalţă anterior.3) Înclinarea laterală, în partea dreaptă sau stângă, se face prin turtirea discului de aceeaşi parte şi înălţarea sa în partea opusă.In executarea acestor mişcări (flexie, extensie, înclinare laterală), coloana vertebrală îndeplineşte rolul unei pârghii de gradul III. Rezistenţa se află la extremitatea ei superioară, sprijinul la nivelul articulaţiei sacrovertebrale, iar forţa este reprezentată de muşchii coloanei vertebrale.4) Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a mişcărilor precedente.5) Rotaţia se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor.Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată; ea este maximă în regiunea cervicală, mai mică în regiunea lombară şi mult mai redusă în cea toracică. Se admite că în această ultimă regiune, mişcările sunt puţin întinse; pe de o parte, din cauza dimensiunilor reduse ale discurilor intervertebrale, iar pe de altă parte, suprapunerii atât de

accentuate a lamelor vertebrale şi proceselor articulare. Felul mişcărilor este, de asemenea, în raport cu regiunea considerată. Astfel, în regiunea cervicală sunt posibile toate mişcările. Acest fapt este explicat prin dimensiunile mari ale meniscurilor intervertebrale şi prin direcţia feţişoarelor articulare plane şi oblic descendente în jos şi înapoi. In regiunea toracică se produc îndeosebi mişcările de înclinaţie laterală. Sunt însă posibile şi mişcări de flexie-extensie. Se mai pot întâlni, de asemenea, mişcări asociate de rotaţie şi înclinaţie laterală. La omul viu, toate aceste mişcări sunt limitate de prezenţa coastelor. În regiunea lombară, mişcările de flexie-extensie sunt, de amplitudine apreciabilă; îndeosebi între ultimele trei vertebre. La aceasta contribuie înălţimea relativ mare a discului intervertebral şi dispoziţia suprafeţelor articulare de pe procesele articulare (segmente de cilindru cu orientare sagitală). La mişcările proprii diferitelor segmente ale coloanei vertebrale presacrate se mai adaugă mobilitatea întregii coloane suprasacrate (în articulaţia lombosacrală) faţă de sacru. Aceste mişcări se execută în vecinătatea promontoriului (flexie-extensie, înclinaţie laterală şi rotaţie). Posibilitatea executării acestei mişcări este dată de dimensiunile mari ale celui de-al 23-lea disc intervertebral şi de direcţia aproape frontală a ultimului proces articular lombar. In general, mişcările coloanei vertebrale depind de: 1) grosimea discului intervertebral; 2) felul articulaţiilor proceselor articulare. Întinde-rea mişcării în fiecare articulaţie este în raport cu înălţimea fiecărui disc în sensul că. cu cât un disc este mai mare, cu atât mai accentuată este mişcarea posibilă la acel nivel. Raportul dintre înălţimea discului şi aceea a corpului vertebral este de 2:5 (regiunea cervicală); 1:5 (în regiunea toracică) şi 1 : 3 (în regiunea lombară). Articulaţiile proceselor articulare au rol primordial în direcţionarea mişcărilor; prin natura dispoziţiei lor, au fost comparate cu nişte şine conducătoare.MUŞCHII MOTORI AI COLOANEI VERTEBRALEMuşchii flexori: 1) dreptul abdominal; 2) oblicul extern; 3) oblicul intern; 4) iliopsoasul; 5) sternoclei-domastoidianul; 6) scalenii; 7) lungul gâtului.Muşchii extensori: extensorul sau erectorul coloanei (iliocostalul, lungul şanţurilor vertebrale, spinalul); semispinalul şi multifidul; interspinoşii, spleniusPrincipalii flexori laterali: 1) pătratul lombelor 2) muşchii intertransversari; 3) scalenii; 4) sternocleidomastoidianul; 5) lungul gâtului; 6) spleniusul: 7 ridicătorul scapulei; 8) trapezul.Muşchii rotatori se împart în: a) rotatori de aceeaşi parte: 1) oblicul intern; 2) complexul mic; 3) splenius b) rotatori de partea opusă: 1) sistemul transversospinal; 2) oblicul extern; 3) semispinalul; 4) sternocleidomastoidianul; 5) iliopsoasul; 6) trapezul; 7) ridicătorul coastei.2. ARTICULAŢIILE CAPULUI CU COLOANA VERTEBRALAPrimele două vertebre cervicale, atlasul şi axisul sunt unite cu craniul prin intermediul unui aparat ligamentar pe cât de complex, pe atât de puternic. Mobilitatea mai accentuată a regiunii cervicale superioare a imprimat articulaţiilor acesteia unele deosebiri faţă de aspectul general al celorlalte articulaţii vertebrale. Articularea capului cu coloana se face prin două articulaţii: una superioară, între atlas şi occipital, şi alta inferioară, între atlas şi axis.ARTICULAŢIA SUPERIOARA A CAPULUI SAU ATLANTOOCCIPITALA{articulaţioatlantooccipitalis)Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin două formaţiuni numite membranele atlantooccipitale. Cele două articulaţii constituie o unitate funcţională.Suprafeţele articulare. Acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de condilii occipi-tali, iar pe de alta, de cavităţile articulare ale atlasului.

Mijloacele de unire. În acest scop există: o capsulă articulară şi două membrane. 1. Capsula articulară (capsula articularis). Se prezintă ca o formaţiune laxă constituită din două straturi: unul extern, fibros şi altul intern, stratul sinovial. Capsula are forma unui manşon care contribuie la menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. În partea superioară se inseră pe periferia condililor occipitali, iar în

cea inferioară, pe marginile cavităţilor articulare superioare ale atlasului. Sinoviala (membrana synovialis) tapetează suprafaţa interioară a membranei fibroase. 2. Membrana atlantooccipitală anterioară (membrana atlantooccipitalis anterior). Aceasta închide spaţiul existent între arcul anterior al atlasului şi occipital. Se inseră în sus, pe partea anterioară a găurii occipitale (foramen magnum): iar în jos pe marginea superioară a arcului anterior al atlasului. Imediat înaintea membranei se găseşte ligamentul vertebral longitudinal anterior. 3. Membrana atlantooccipitală posterioară(embrana atlantooccipitalis posterior) închide spaţiul dintre occipital şi arcul posterior al atlasului.Inserţia ei se face în sus, pe marginea superioară a arcului posterior al atlasului. Acestei membrane i se atribuie valoarea unui ligament. Ea, împreună cu arcul posterior al atlasului, delimitează de fiecare parte câte un orificiu pentru trecerea arterei vertebrale. ARTICULAŢIA INFERIOARĂ A CAPULUI SAU ATLANTOAXOIDIANĂAtlasul se articulează cu axisul prin: două articulaţi atlantoaxoidiene laterale şi o articulaţie atlantoaxoidiană mediană. Toate trei constituie o unitate anatomică; articulaţia inferioară a capului. ARTICULAŢIILE ATLANTOAXOIDIENE LATERALE (articulatio atlantoaxialis lateralis) sunt articulaţii plane.Suprafeţele articulare. Pe atlas,ele ocupă faţa inferioară a maselor laterale; pe axis, sunt reprezentate prin feţişoarele de pe procesele articulare superioare. Suprafeţele articulare sunt uşor convexe şi acoperite de un cartilaj hialin, mai gros în partea centrală decât la periferie. Această particularitate îşi are importanţa sa în mecanica articulară, deoarece suprafeţele articulare vor veni în contact mai intim numai în porţiunea lor mijlocie, rămânând mai îndepărtate înainte şi înapoi. Mijloacele de unire. Formaţiunile care îndeplinesc acest rol sunt: 1) capsula arti-culară, care uneşte suprafeţele articulare. Este foarte laxă şi tapetată pe suprafaţa interioară de un strat sinovial: 2) membranele atlantoaxoidiene, sunt două formaţiuni fibroconjuctive întinse de la atlas la axis. Deosebim: a) membrana atlantoaxoidiană anterioară şi b) membrana atlantoaxoidiană posterioară. Prima este o membrană fibroasă ce se întinde de la marginea inferioară a arcului anterior al atlasului, la faţa anterioară a corpului axisului. înaintea acesteia se află ligamentul vertebral longitu-dinal anterior. Cea de-a doua membrană se întinde între arcul posterior al atlasului şi cel similar al axisului.ARTICULAŢIA ATLANTOAXOIDIANĂ MEDIANA sau ATLANTOODONTOIDIANA (articulatio altantoaxialis mediana) este încadrată în grupul articulaţiilor trohoide.Suprafeţele articulare. Sunt reprezentate de un inel osteofibros atlantoidian, pe de o parte, şi de proeminenţa verticală a axisului numită dinte (dens), pe de altă parte1) Inelul atlantoidian este constituit din două porţiuni distincte: a) înainte, de arcul anterior al atlasului prevăzut pe faţa lui posterioară cu o feţişoară articulară circulară şi mediană: b) înapoi, de o bandeletă fibroasă întinsă transversal între cele două mase laterale ale atlasului numită ligamentul transvers al atlasului (lig. transversum atlantis). Faţa anterioară a acestuia vine în raport cu dintele axisului. Faţa posterioară este acoperită de membrana tectoria. Aceasta îl separă de ligamentul vertebral lon-gitudinal posterior. De pe marginile ligamentului transvers se desprind două fascicule

longitudinale; unul ascendent şi altul descendent. Cel dintâi se inseră pe şanţul bazilar aflat pe faţa endocraniană a porţiunii bazilare a occipitalului. Acesta este denumit fascicul transversooccipital. Cel de-al doilea se fixează pe faţa. posterioară a corpului axisului şi se numeşte fasciculul transversoaxoidian. Ansamblul format de ligamentul transvers împreună cu aceste două fascicule longitudinale este cunoscut

sub denumirea de ligamentul cruciform al atlasului (lig. cruciforme atlantis). Ligamentul transvers împarte orificiul atlasului în două porţiuni: una anterioară, pentru dintele axisului, şi alta posterioară, pentru bulbul rahidian.2) Dintele axisului. Prezintă o feţişoară articulară anterioară pentru arcul anterior al atlasului şi alta posterioară, pentru ligamentul transvers.Mijloacele de unire. Acestea sunt reprezentate de: 1) ligamentul apical al dintelui (lig. apicis dentis); 2) ligamentele alare (ligg. allaria); 3) membrana tectoria (membrana tectoria).1) Ligamentul apical al dintelui) se întinde de la partea anterioară a găurii occipitale la vârful dintelui axisului. El se află între membrana occipitoatlantoidiană, dispusă anterior şi fasciculul superior al ligamentului cruciform, dispus posterior. Acest ligament are semnificaţia unui disc intervertebral care uneşte ultima vertebră craniană cu prima vertebră cervicală.21 Ligamentele alare sunt două formaţiuni fibroconjunctive scurte, groase şi pu-ternice cu direcţia uşor oblică ascendentă. Ele se inseră în sus, pe faţa medială a condililor iar în jos pe laturile dintelui axisului. Membrana tectoria formaţiune fibroasă de formă patrulateră, care acoperă întregaparatul ligamentar precedent. Se găseşte între occipital şi axis, ocupând o poziţie anterioară faţă de ligamentul vertebral longitudinal posterior. In jos ea se inseră pe faţa posterioară a corpului axisului, iar în sus pe porţiunea bazilară a occipitalului şi pe faţa internă a condililor occipitali. Împreună cu dura mater, membrana tectoria separă articulaţia de bulb, protejându-1. Deci dinainte înapoi dispoziţia ligamentelor mai sus menţionate este următoarea: l)ligamentul vertebral longitudinal anterior; 2) membranele anterioare atlantooccipitală şi atlantoaxoidiană; 3) ligamentul apical al dintelui şi ligamentele alare; 4) ligamentul cruciform; 5) membrana tectoria; 6) ligamentul vertebral longitudinal posterior; 7) membranele posterioare atlantoocci-pitală şi atlantoaxoidiană.MIŞCĂRILE CAPULUI. In cele două articulaţii descrise: atlantooccipitală şi atlantoaxoidiană se produc următoarele mişcări: 1) flexie-extensie; 2) rotaţie; 3) înclinare laterală.Flexia-extensia, în grad foarte redus (20—30°) se produc în articulaţia atlantooccipi-tală, în jurul untui ax transversal care trece prin centrul condililor occipitali. Mişcările de flexie-extensie de amplitudine mai mare antrenează şi restul coloanei cervicale. Flexia este limitată de formaţiunile ligamentare posterioare, pe când extensia, prin întinderea celor anterioare.Rotaţia. In articulaţia atlantoaxoidiană (trohoidă) se produce un singur fel de mişcare, rotaţia. Aceasta se execută în jurul unui ax vertical care trece prin dintele axisului. In jurul acestuia inelul osteofibros al atlasului execută mişcări de rotaţie. In cursul executării acestor mişcări, feţişoareleatlantoidiene alunecă pe cele axoidiene astfel: atunci când capul se roteşte spre stânga, feţişoara atlantoidiană stângă este dusă înapoi, acoperind jumătatea posterioară a feţişoarei axoidiene corespunzătoare; când, dimpotrivă, feţişoara atlantoidiană dreaptă este rotată înainte, ea va acoperi jumătatea anterioară a feţişoarei axoidiene drepte. Deoarece suprafeţele articulare atlantoaxoidiene sunt convexe dinainte înapoi, se înţelege că ele vor descinde fie înainte, fie înapoi, de câte ori se deplasează în cele două sensuri. Capul, care este solidar cu atlasul, va descinde şi el cu ocazia fiecărei rotaţii.

Mişcările de rotaţie a capului sunt relativ reduse (aproximativ 30c). Sunt posibile şi mişcări de rotaţie mai accentuate, însă acestea se produc ca şi în cazul mişcărilor de flexie-extensie, prin antrenarea celorlalte articulaţii vertebrale. Mişcările de rotaţie sunt limitate de ligamentele alare. Înclinarea laterală. Se execută în jurul unui ax antero-posterior (sagital) care trece prin fiecare condil. Acest fel de mişcare este foarte limitată (aproximativ 15°).MUŞCHII MOTORI AI ARTICULAŢIILOR ATLANTOOCCIPITOAXOIDIENEMuşchii flexori ai capului: lungul capului, dreptul anterior al capului, sternocleidomastoi-dianul. Muşchii extensori ai capului: marele drept posterior al capului, oblicul superior al capului. Muşchii rotatori ai capului: oblicul inferior al capului, marele drept posterior al capului, splenius, complexul mare, sternoclei-domastoidianul, trapezul. Muşchii care produc mişcarea de lateralitate a capului: dreptul lateral al capului, sternocleidomastoidianul, oblicul superior al capului, complexul mic, splenius.