ASOCIAȚIA BAROULUI AMERICAN INI IA IVA JURIDIC PENTRU ...old.csm1909.ro/csm/linkuri/09_05_2007__9654_ro.pdf · Mare parte din substanţa şi documentaţia proiectului se datorează

ituaţia 1

Aspecte de practică

privind percheziţia şi

arestarea preventivă

Martie 2007

A S O C I A Ț I A B A R O U L U I A M E R I C A N

I N I Ț I A Ț I V A J U R I D I C Ă P E N T R U E U R O P A C E N T R A L Ă Ş I E U R A S I A

Acest proiect a fost posibil datorită susţinerii acordate de către Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, Secţiunea Penală, Biroul pentru Dezvoltare, Asistenţă şi Instruire Internaţională pentru Procurori (OPDAT), Oficiul Programului pentru Justiţie, în condiţiile contractului nr. 2006-AB-CX-0001.

Iniţiativa Juridică pentru Europa Centrală şi Eurasia (CEELI) a Asociaţiei Baroului American este autorul afirmaţiilor şi analizei din raportul de faţă şi este singura responsabilă pentru conţinutul acestuia. Punctele de vedere exprimate în această lucrare nu au fost aprobate de Camera Delegaţilor sau de Consiliul Director al Asociaţiei Baroului American şi, prin urmare, nu trebuie percepute ca exprimând politica Asociaţiei Baroului American. Mai mult decât atât, nimic din ceea ce conţine raportul de faţă nu trebuie considerat ca acordare de consultanţă juridică pentru cazuri specifice iar cititorii au responsabilitatea de a obţine astfel de consultanţă de la avocaţii lor personali.

A S O C I A Ț I A B A R O U L U I A M E R I C A N I N I Ț I A Ț I V A J U R I D I C Ă P E N T R U E U R O P A C E N T R A L Ă Ş I E U R A S I A

Aspecte de practică privind percheziţia şi arestarea

preventivă

Martie 2007

Mulţumiri

Adresăm calde mulţumiri şi aprecieri doamnei consilier juridic Ana Maria Andronic, care a coordonat acest proiect încă de la iniţierea sa şi a contribuit la structurarea analizei şi raportului final. De asemenea, dorim să menţionăm contribuţia doamnei consilier juridic Ramona-Elena Cherciu la elaborarea raportului final şi la coordonarea seminariilor organizate în cadrul proiectului, împreună cu doamnele Genoveva Bolea, coordonator de programe, şi Adina Edu, director financiar.

Mare parte din substanţa şi documentaţia proiectului se datorează talentului şi dăruirii domnilor judecători Roxana Trif şi Alexandru Vasiliu, de la Curtea de Apel Braşov, care au moderat dezbaterile din cadrul seminariilor şi au elaborat raportul iniţial.

Proiectul de faţă nu ar fi beneficiat de atâtea informaţii consistente şi importante fără opiniile şi munca asiduă a grupului de lucru de la CEELI şi a grupului de lucru virtual.

Nu în ultimul rând, dorim să mulţumim tuturor magistraţilor care au participat la seminariile organizate de CEELI la Timişoara, Iaşi şi Cluj pentru comentariile şi opiniile dumnealor. Observaţiile acestora din cadrul raportului prezintă realitatea şi dificultăţile cotidiene cu care se confruntă magistraţii din România.

Madeleine Crohn

Director ABA/CEELI

România

În calitate de ataşat juridic al Ambasadei SUA în România din partea Departamentului de Justiţie (USDOJ/OPDAT1), mă bucur că am posibilitatea să vă împărtăşesc câteva gânduri legate de compendiul de procedură penală Aspecte de practică privind percheziţia şi arestarea preventivă elaborat de către ABA/CEELI. Chiar dacă biroul nostru a susţinut şi promovat acest proiect, munca propriu-zisă a revenit de fapt echipei ABA/CEELI şi talentatului grup de lucru alcătuit de aceasta.

Utilitatea unui forum de dezbateri cu privire la procedura penală a apărut ca urmare a modificărilor Constituţiei României, adoptate prin referendum în octombrie 2003. Aceste modificări au transferat responsabilitatea de a emite mandate de percheziţie şi de arestare din sarcina procurorului în cea a judecătorului. Deoarece nu toţi judecătorii aveau experienţă nemijlocită în ceea ce priveşte aspectele legate de aceste proceduri, a fost uşor de remarcat necesitatea unui simpozion pentru membrii sistemului judiciar, pentru a discuta experienţele acestora şi pentru a identifica acele domenii în care lipsea uniformitatea. Primul simpozion, susţinut financiar de Biroul Ataşatului Juridic al Ambasadei SUA, care a avut loc la Olăneşti în luna mai 2004, a condus la planificarea altor astfel de simpozioane în următorii ani, la Hunedoara, în 2005 şi la Alba Iulia, în 2006.

Fiecare dintre aceste simpozioane a beneficiat de participarea ABA/CEELI şi a numeroşi judecători şi specialişti în diferite domenii ale justiţiei penale din Statele Unite. Prezentările şi celelalte intervenţii ale participanţilor americani au servit drept catalizator sau punct de plecare pentru o examinare a problemelor din perspectiva tradiţiei juridice româneşti. Pentru contribuţiile aduse la succesul acestor simpozioane, aş dori să mulţumesc domnului James Moran, judecător superior, Districtul de Nord, Illinois; doamnei Cynthia Imbrogno, judecător magistrat, Districtul de Est, Washington; domnului John Kennedy, judecător de instanţă superioară, Districtul Contra Costa, California; domnului Robert Gerardi, Biroul pentru Operaţii Poliţieneşti al Departamentului de Justiţie al SUA, domnului Andrew Levchuk, Divizia pentru Infracţiuni Informatice şi Proprietate Intelectuală a Departamentului de Justiţie al SUA; şi domnilor procurori asistenţi Jarred Kimball şi Stephanie Lister, ambii din Districtul de Est, Washington.

Încă de la primul simpozion, s-a observat în mod clar că problemele ridicate ar fi putut beneficia de o analiză mai aprofundată. În acelaşi timp, părea important să se reţină cât mai multe informaţii cu putinţă dintr-o astfel de analiză, pentru ca acestea să poată fi utilizate ca punct de referinţă pentru ceilalţi şi ca bază de plecare pentru elaborarea unui ghid judiciar în următorii ani.

1 OPDAT este Biroul pentru Dezvoltare, Asistenţă şi Instruire Internaţională pentru Procurori al Departamentului de Justiţie al Statelor Unite ale Americii.

Între intenţiile de atunci şi rezultatul concret de astăzi, reprezentat de compendiumul de faţă, stau o documentare, coordonare şi o muncă susţinute. Pentru a desfăşura un proiect de o asemenea anvergură, este nevoie şi de mult curaj, în afara aptitudinilor juridice şi organizatorice. Îi suntem profund recunoscători doamnei Madeleine Crohn, director ABA/CEELI România, şi colectivului acestei organizaţii pentru desfăşurarea acestui proiect în acord cu propria viziune şi la standarde ridicate. Eforturile acestora, canalizate prin intermediul unui grup de lucru, au depăşit cu mult aşteptările modeste ale primului simpozion. Prin atingerea obiectivului imediat de a elabora compendiul de faţă, ABA/CEELI a pus de asemenea bazele unui material de referinţă flexibil şi viabil, de pe urma căruia vor putea beneficia judecătorii, procurorii şi ceilalţi practicieni din domeniu.

Timothy J. Ohms

Ataşat juridic – România

CUPRINS

CAPITOLUL I ........................................................................................................................................................................ 1 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE .................................................................................................................................... 1

SECŢIUNEA 1 - CONTEXT LEGISLATIV ŞI DE PRACTICĂ .......................................................................................................... 1 SECŢIUNEA 2 - PREZENTAREA PROIECTULUI ......................................................................................................................... 3

1.2.1. Necesitate .............................................................................................................................................................. 3 1.2.2. Scop ....................................................................................................................................................................... 4 1.2.3. Metodologie .......................................................................................................................................................... 5

Etapa I: Activitatea grupurilor de lucru ......................................................................................................................................... 5 A: Grupul de lucru din Bucureşti ............................................................................................................................................... 5 B: Grupul de lucru „virtual” ....................................................................................................................................................... 6

Etapa a II-a: Seminariile pentru judecători „Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia” ................................................. 7 1.2.4. Durată ................................................................................................................................................................... 7 1.2.5. Rezultate................................................................................................................................................................ 8 1.2.6. Perspective ............................................................................................................................................................. 8

CAPITOLUL II ...................................................................................................................................................................... 9 ACTIVITATEA GRUPURILOR DE LUCRU .................................................................................................................... 9

SECŢIUNEA 1 - PERCHEZIŢIA: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII ................................................................................ 9 2.1.1. Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de solicitarea emiterii unui mandat de percheziţie ................. 9 2.1.2. Autorizarea percheziţiei ....................................................................................................................................... 10 2.1.3. Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărire penală ............................................................................ 12 2.1.4. Calea de atac împotriva încheiereii prin care s-a dispus cu privire la autorizarea percheziţiei. ........................ 15 2.1.5. Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie.......................................................................................... 16 2.1.6. Perioada de timp în cursul zilei când poate fi efectuată percheziţia ................................................................... 17 2.1.7. Problematica martorilor asistenţi la derularea percheziţiei ............................................................................... 18 2.1.8. Particularităţi ale derulării percheziţiei: ............................................................................................................. 18

A: Infracţiunile flagrante şi de crimă organizată ...................................................................................................................... 18 B: Percheziţia în sisteme informatice ....................................................................................................................................... 20 C: Percheziţia autovehiculelor ................................................................................................................................................. 20

2.1.9. Percheziţia fără mandat: lipsa reglementării unor situaţii de excepţie ............................................................... 20 2.1.10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau eficienţă ............................................................................................... 21

SECŢIUNEA 2 - ARESTAREA PREVENTIVĂ: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII ............................................................ 21 2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigenţele art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ................................... 21

(1) Înţelesul noţiunii de lipsire de libertate .............................................................................................................................. 22 (2) Condiţii de conformitate .................................................................................................................................................... 23 (3) Infomarea cu privire la motivele arestării .......................................................................................................................... 24 (4) Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa unui judecător sau a altui magistrat ................................. 25 (5) Caracterul rezonabil al duratei detenţiei ............................................................................................................................ 25 (6) Dreptul la despăgubiri ....................................................................................................................................................... 26

2.2.2 Cazurile de privare de libertate prevăzute de articolul 148 din Codul de procedură penală ............................. 26 (1) Înţelesul noţiunilor de pericol de fugă, pericol de influenţare a martorilor şi pericolul săvârşirii de noi infracţiuni ......... 28 (2) Înţelesul noţiunii de probe ................................................................................................................................................. 29 (3) Înţelesul noţiunii de indicii temeince ................................................................................................................................. 29 (4) Înţelesul noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică .............................................................................................. 31

2.2.3. Semnarea de către procuror(i) a referatului cu propunerea de arestare preventivă ........................................... 33 2.2.4. Problematica prezentării instanţei de judecată a întregului dosar de urmărire penală ...................................... 34 2.2.5. Arestarea învinuitului reţinut sau în stare de libertate: natura termenelor procedurale .................................... 34 2.2.6. Ascultarea obligatorie a învinuitului sau inculpatului ......................................................................................... 35 2.2.7. Posibilitatea învinuitului/inculpatului de a solicita termen în vederea pregătirii apărării. ................................ 36 2.2.8. Procesul deliberării. Cauze de incompatibilitate ................................................................................................ 37 2.2.9. Menţinerea duratei arestării şi prelungirea arestării: situaţia specială a depăşirii duratei reţinerii ................. 41 2.2.10. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurii arestării preventive ....................................................... 43

(1) În cursul urmăririi penale ....................................................................................................................................................... 43

A: Organele judiciare competente ............................................................................................................................................ 43 B: Procedura de judecare ......................................................................................................................................................... 44 C: Calea de atac. Efectele exercitării acesteia şi procedura de judecare ................................................................................... 44

(2) În cursul cercetării judecătoreşti ............................................................................................................................................. 46 2.2.11. Excepţia de neconstituţionalitate invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 si 3002 din Codul de procedură penală ........................................................................................................................................................... 49 2.2.12. Arestarea în lipsă a inculpatului ........................................................................................................................ 51 2.2.13. Mandatul de arestare preventivă nepus în executare ........................................................................................ 53 2.2.14. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii .......................................................................................................... 54 2.2.15. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul de urmărire penală............................................................... 54 2.2.16. Particularităţile căilor de atac prevăzute de art. 1403 din Codul de procedură penală .................................... 55 2.2.17. Probematica asistenţei legale obligatorii .......................................................................................................... 56 2.2.18. Particularităţi ale arestării în cauzele cu minori ............................................................................................... 56 2.2.19. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar ................................................................................... 57 2.2.20. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente: plângerea împotriva ordonanţei de reţinere .................................. 58

SECŢIUNEA 3 – IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN MATERIA PERCHEZIŢIEI, REŢINERII ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE ................ 58 SECŢIUNEA 4 – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE ........................................................................................................ 61

2.4.1. Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de arestare .... 64 2.4.2. Proceduri prealabile judecăţii ............................................................................................................................. 66 2.4.3. Arestarea persoanei solicitate ............................................................................................................................. 67 2.4.4. Audierea persoanei arestate ................................................................................................................................ 67 2.4.5. Hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare ...................................................................... 68 2.4.6. Regula specialităţii .............................................................................................................................................. 69 2.4.7. Termenele prevăzute în cazul acestor proceduri ................................................................................................. 70 2.4.8. Predarea persoanei urmărite ............................................................................................................................... 70 2.4.9. Predarea amânată sau condiţionată .................................................................................................................... 71 2.4.10. Tranzitul unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare .......................................... 71 2.4.11. Despre predarea ulterioară ............................................................................................................................... 72 2.4.12. Predarea ulterioară unei extrădări şi extrădarea ulterioară............................................................................. 72 2.4.13. Imunităţi şi privilegii .......................................................................................................................................... 73 2.4.14. Relaţia cu alte instrumente juridice ................................................................................................................... 73

CAPITOLUL III ................................................................................................................................................................... 75 PREZENTARE COMPARATIVĂ A INSTITUŢIILOR PERCHEZIŢIEI ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN GERMANIA, STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ ....................................................... 75

SECTIUNEA 1 - UNIUNEA EUROPEANĂ ................................................................................................................................ 77 3.1.1. Percheziţia ........................................................................................................................................................... 78 3.1.2. Arestarea ...................................................................................................................................................... 79

SECŢIUNEA 2 - GERMANIA .................................................................................................................................................. 80 3.2.1. Percheziţia ........................................................................................................................................................... 81 3.2.2. Arestarea .............................................................................................................................................................. 83

SECŢIUNEA 3 - STATELE UNITE ALE AMERICII .................................................................................................................... 83 3.3.1. Percheziţia ........................................................................................................................................................... 84 3.3.2. Arestarea .............................................................................................................................................................. 85

CAPITOLUL IV ................................................................................................................................................................... 87 SEMINARIILE PENTRU JUDECĂTORI ........................................................................................................................ 87 „ASPECTE DE PRACTICĂ PRIVIND ARESTAREA ŞI PERCHEZIŢIA” ................................................................ 87

SECŢIUNEA 1 - PREZENTARE GENERALĂ ............................................................................................................................. 87 4.1.1. Abordare .............................................................................................................................................................. 87 4.1.2. Calendarul seminariilor: ..................................................................................................................................... 87 4.1.3. Metodologie ........................................................................................................................................................ 88

SECŢIUNEA 2 - ASPECTE DE PRACTICĂ ANALIZATE ............................................................................................................. 89 4.2.1. Percheziţia ........................................................................................................................................................... 89

(1) Sesizarea telefonică a instanţei de judecată ........................................................................................................................ 89

(2) Este instanţa de judecată ţinută să acorde autorizaţia de percheziţie pe perioada cerută de procuror? ............................... 90 (3) Este posibilă întreruperea desfăşurării unei percheziţii şi reluarea acesteia la un moment ulterior? ................................... 90 (4) Motivarea referatului cu propunerea de autorizare a percheziţiei ....................................................................................... 90 (5) Prezentarea instanţei de judecată, o dată cu propunerea de autorizare a percheziţiei, a întregului dosar de urmărire penală ....................................................................................................................................................................................... 90 (6) Controlul legalităţii efectuării percheziţiei ........................................................................................................................ 91 (7) Plângerea împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia ............................................................................................. 91 (8) Participarea presei la efectuarea percheziţiei ...................................................................................................................... 92

4.2.2. Arestarea preventivă ............................................................................................................................................ 92 (1) Competenţa materială a instanţei de judecată sesizată cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă ................... 92 (2) Prezentarea de către procuror instanţei de judecată a unui volum de fotocopii ale unor acte din dosarul de urmărire penală ....................................................................................................................................................................................... 92 (3) Semnarea referatului cu propunerea de arestare preventivă ................................................................................................ 93 (4) Obligativitatea audierii inculpatului de către procuror, în vederea propunerii arestării preventive a acestuia .................... 93 (5) Motivarea referatului de propunere a arestării preventive .................................................................................................. 94 (6) Intervalul de timp acordat apărătorului din oficiu ............................................................................................................... 95 (7) Încălcarea termenului de 5 zile prevăzut de lege pentru depunerea la instanţă a dosarului de urmărire penală .................. 95 (8) Înlocuirea măsurii arestării preventive, dispusă de instanţa de judecată cu ocazia judecării propunerii de prelungire ....... 95 (9) Există posibilitatea legală a inculpatului de a formula o cerere de verificare a arestării preventive şi nu o cerere de revocare ori de înlocuire a măsurii arestării preventive? .......................................................................................................... 96 (10) Obligativitatea ascultării imediate a inculpatului care nu a fost prezent la luarea măsurii arestării preventive ................ 97 (11) Motivarea încheierii de menţinere a arestării preventive .................................................................................................. 97 (12) Durata rezonabilă a arestării ............................................................................................................................................ 97 (13) Există posibilitatea legală a inculpatului de a declara recurs separat, numai asupra dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, cuprinsă în decizia instanţei de apel? ....................................................................................................... 98 (14) Calcularea termenului de declarare a recursului în cazul restiturii cauzei la procuror ...................................................... 98 (15) Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cursul soluţionării propunerii de arestare preventivă............................... 99 (16) Soluţionarea recursului exercitatat împotriva propunerii de arestare preventivă, în lipsa inculpatului liber şi legal citat, dar reprezentat de apărătorul ales .................................................................................................................................... 99 (17) Este legală soluţia instanţei de a revoca măsura arestării preventive a inculpatului care a fost identificat şi prins numai în faza de judecată, după ce mandatul de arestare a fost emis încă în faza de urmărire penală? .................................. 100 (18) Este necesar ca inculpatul să declare recurs pentru ca să poată fi cenzurată măsura dispusă iniţial?.............................. 100 (19) Există posibilitatea învinuitului sau a inculpatului, reţinut sau nu, de a solicita termen pentru pregătirea apărării în situaţia în care i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare? .............. 101 (20) Necesitatea corelării deciziei nr. XII/2005 a Î.C.C.J şi a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 la art. 1403 alin. (1) şi art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie. ........................................... 101 (21) Modificarea art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală ............................................................................................... 101 (22) Există posibilitatea legală a învinuitului sau inculpatului reţinut căruia i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare de a solicita termen pentru pregătirea apărării? .................................. 102 (23) Arestarea preventivă cu element de extraneitate ............................................................................................................ 102

ANEXE ................................................................................................................................................................................ 103

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 1

Capitolul I ______________________________________________

Consideraţii introductive

SECŢIUNEA 1 - CONTEXT LEGISLATIV ŞI DE PRACTICĂ

Începând cu anul 1990, dispoziţiile procesual-penale în materia percheziţiei şi a arestării preventive au suferit o serie de modificări adoptate, în principal, prin următoarele acte normative: Decretul-lege nr. 12/1990, Legea nr. 32/1990, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 45/1993 şi Legea nr. 141/1996.1)

Urmare acestor numeroase modificări, astfel cum s-a prevăzut în articolul IV al Legii nr.141/1996, Codul de procedură penală (C.proc.pen.) a fost republicat.2) În reglementarea anterioară, arestarea preventivă şi percheziţia, în faza de urmărire penală, puteau fi dispuse de către organul de urmărire penală, respectiv procurorul, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată. Percheziţia putea fi totuşi efectuată în lipsa autorizării procurorului sau a instanţei de judecată, în caz de infracţiune flagrantă ori dacă persoana la domiciliul căreia urma a fi efectuată percheziţia consimţea în scris la aceasta. Legea nr. 281/2003 şi-a propus să armonizeze prevederile Codului de procedură penală cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele internaţionale în domeniul justiţiei penale şi să transpună în legislaţia naţională prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Protocoalelor sale adiţionale3), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Schimbarea de substanţă, produsă în urma acestei modificări a Codului de procedură penală a constat în faptul că judecătorului i-a revenit (printre altele) competenţa exclusivă de a dispune arestarea preventivă şi de a autoriza efectuarea percheziţiei, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. În contextul acestor frecvente schimbări legislative, noile atribuţii ale instanţelor judecătoreşti au creat în mod obiectiv dificultăţi în interpretarea şi aplicarea unitară a textelor de lege. 1) Decret-lege nr. 12/1990 privind abrogarea şi modificarea unor dispoziţii din Codul penal şi din Codul de procedură penală (publicat în „Monitorul Oficial al României”-M.Of.-, partea I nr. 7/12.I.1990); Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală (publicată în M.Of., partea I nr. 128/17.XI.1990); Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 (publicată în M.Of., partea I nr. 244/01.X.1992); Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (publicată în M.Of., partea I nr. 147/01.VII.1993) şi Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (publicată în M.Of., partea I nr. 289/14.XI.1996). 2) V. M.Of., partea I nr. 78/30.IV.1997. 3) Denumită în continuare „Convenţia”.

Capitolul I: Consideraţii introductive

2 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă

Recentele şi probabil nu ultimele dintre amendamentele în materia arestării preventive şi a percheziţiei sunt cuprinse în Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006.4)

Modificări ce prezintă importanţă din punct de vedere practic sunt enumerate exemplificativ în cele ce urmează. Dezbaterea detaliată şi argumentată a reglementărilor problematice este prezentată, pe larg, în capitolele următoare.

A: Percheziţia

a. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, numai de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

b. Cuprinsul autorizaţiei de percheziţie este prevăzut în mod expres în

art. 100 alin. (41) C.proc.pen. Aceasta trebuie să conţină:

denumirea instanţei emitente; data şi locul emiterii; numele, prenumele şi calitatea persoanei care emite autorizaţia de percheziţie; perioada pentru care aceasta este emisă; locul; numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia; numele învinuitului sau inculpatului.

Aşadar, perioada pentru care s-a emis autorizaţia se stabileşte de către judecător şi se indică în autorizaţie.

c. Autorizaţia poate fi folosită o singură dată.

d. S-a reglementat percheziţia asupra vehiculelor care, ca regim juridic, se aseamănă cu percheziţia corporală.

B: Arestarea preventivă

a. Necesitatea motivării actului procesual prin care se dispune luarea

unei măsuri preventive, cu indicarea expresă a cazului prevăzut în art. 148, precum şi a temeiurilor concrete din care rezultă existenţa

acestuia.

b. Asigurarea tratamentului medical sub pază permanentă, fără ca situaţia medicală să mai poată constitui temei legal de revocare a măsurii arestării preventive.

4) Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (publicată în M.Of., partea I nr. 677/07.VIII.2006); O.U.G nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (publicată în M.Of., partea I nr. 764/7.IX.2006).



c. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive la expirarea

termenului prevăzut în art. 160b alin. (1), dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii în acest termen.5)

d. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi

penale, revocarea, înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.6)

e. Prevederea referitoare la termenul minim de 24 de ore a fost

înlocuită cu formularea de „timp necesar pentru pregătirea apărării” acordat apărătorului din oficiu.

f. Obligaţia instanţei de a verifica temeiurile legale ale adoptării

măsurii preventive şi de a dispune, atunci când este cazul, revocarea acesteia pe motive de nelegalitate.

g. Definirea noţiunii de „indicii temeinice”, inclusă în Titlul III al

Codului de procedură penală, alături de celelalte norme privitoare la materia probaţiunii, cu introducerea sintagmei de „presupunere rezonabilă”.

h. Judecătorul de la prima instanţă sau, după caz, preşedintele

completului de la instanţa de recurs emite mandatul de arestare preventivă, de îndată ce a fost întocmită hotărârea prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.

SECŢIUNEA 2 - PREZENTAREA PROIECTULUI

1.2.1. Necesitate Numeroasele modificări legislative reprezintă o constantă a activităţii legislative din România ultimilor ani. Aceasta a condus la necesitatea unor permanente confruntări de idei şi argumente juridice cu privire la modul de interpretare şi aplicare a legilor. Noile atribuţii ale judecătorului, respectiv ale instanţei judecătoreşti, în materia percheziţiei şi a arestării preventive, în contextul acestor frecvente schimbări legislative7), au creat dificultăţi în interpretarea şi aplicarea unitară a textelor de lege.

Iniţiativa lansării prezentului demers a aparţinut Biroului pentru Dezvoltare, Asistenţă şi Instruire Internaţională pentru Procurori (OPDAT) şi în special domnului Timothy

5) V. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. VII/2006, pronunţată în judecarea unui recurs în interesul legii, în Secţii Unite. 6) Modificare în acord cu Decizia nr. XII/2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi. 7) V. Legea nr. 281/2003 şi, mai recent, Legea nr. 356/2006 şi OUG nr. 60/2006.



Ohms, ataşatul juridic al Ambasadei Statelor Unite ale Americii din România. Împreună cu echipa OPDAT8), domnia sa a desfăşurat, pe parcursul unei perioade de aproxmativ trei ani (2004-2007), numeroase activităţi practice care s-au circumscris activităţii cu procurorii din România. Biroul OPDAT a sponsorizat şi organizat în parteneriat cu instituţiile române de resort – Consilul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – un simpozion anual în domeniul dreptului penal şi al dreptului procesual penal. La aceste simpozioane au participat atât procurori cât şi judecători români. Au fost de asemenea invitaţi şi experţi americani. Perspectiva comparativă a acestora a contribuit la lărgirea orizontului de cunoaştere a practicienilor români. Concluziile acestor dezbateri au relevat faptul că între practicienii români există numeroase diferenţe de opinie cu privire la modul de aplicare a legii. Sigur că o astfel de situaţie reprezintă, până la un punct, un semn de sănătate şi vigurozitate a unui sistem de drept. S-a constatat însă că multe dintre aceste divergenţe au generat nu numai controverse serioase, dar au produs nenumărate efecte nedorite, cu consecinţa reducerii credibilităţii şi imparţialităţii actului de justiţie din România şi a diminuării încrederii publicului în autorităţile judecătoreşti. Drept urmare, s-a considerat extrem de util ca problemele dezbătute să fie prinse într-un instrument scris care să poată fi distribuit şi altor practicieni din ţară. S-a apreciat că diseminarea unor astfel de informaţii la o scară naţională cât mai largă va oferi opinii şi argumente cu privire la soluţiile identificate în domeniile care au format obiect de controversă. Totodată, această iniţiativă va contribui la uniformizarea practicii şi la îmbunătăţirea imaginii actului de justiţie. Propunerea echipei OPDAT de a lansa acest proiect în parteneriat cu Biroul din România al Asociaţiei Baroului American/Iniţiativa Juridică pentru Europa Centrală şi Eurasia (ABA/CEELI) a reprezentat momentul conceperii acestui demers şi începutul a ceea ce avea să devină o experienţă inedită şi extrem de benefică pentru toţi practicienii implicaţi în derularea sa.

1.2.2. Scop Proiectul a fost implementat în principal de biroul ABA/CEELI. Proiectul şi-a propus ca scop general identificarea aspectelor problematice cu care se confruntă practica judiciară românească în materia percheziţiei şi arestării. Iniţiativa s-a dovedit ambiţioasă, unul din scopurile adiacente fiind acela de a aduna şi analiza informaţii, de la un număr cât mai mare de practicieni din ţară, despre cât mai mute aspecte de practică neunitară şi controversată. Provocarea unei asemenea abordări a indicat procedeul metodologic.

8) Membrii biroului OPDAT: Monica Custura (consilier juridic), George Bădescu (consilier juridic), Corina Pascu (asistent administrativ).



1.2.3. Metodologie

Etapa I: Activitatea grupurilor de lucru

A: Grupul de lucru din Bucureşti

Proiectul a debutat prin crearea unui grup de lucru format din practicieni din cadrul instanţelor şi parchetelor din Bucureşti. La sediul ABA/CEELI din Bucureşti (Strada Caimatei nr. 8) s-au întâlnit săptămânal un număr de opt practicieni experimentaţi: judecători, procurori, avocaţi şi poliţişti. Aceştia au răspuns cererii lansate de organizatori şi şi-au manifestat disponibilitatea de a realiza materialul documentar de bază. Componenţa grupului a fost următoarea (în ordine alfabetică)9):

Ioana Bogdan, judecător la Tribunalul Bucureşti; Brânduşa Chiujdea, judecător la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti; Iulia Ciolcă, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie; Titi Cristian Dondonel, ofiţer principal, Direcţia Cercetări Penale,

Inspectoratul general al Poliţiei Române; Traian Gherasim, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Corneliu Gogoneaţă, avocat; Raoul Ioan Iancovici, avocat; Tiberiu Moldovan, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La lucrările grupului a participat şi domnişoara Monica Custura, consilier juridic în cadrul biroului OPDAT de la Bucureşti.

Coordonarea lucrărilor a fost asigurată de biroul ABA/CEELI, în principal prin doamna Ana Maria Andronic, fost judecător la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, consilier juridic în cadrul biroului ABA/CEELI şi doamna Madeleine Crohn, directorul pentru România al ABA/CEELI.10)

Membrii grupului au avut treisprezece întâlniri pe parcursul a cinci luni în perioada noiembrie 2005 - martie 2006. Acestea au avut loc în baza unui calendar al dezabaterilor11) elaborat de grupul de lucru şi au avut ca scop imediat identificarea şi dezbaterea principalelor aspecte controversate din practica instanţelor bucureştene.

9) Facem precizarea că documentul de faţă menţionează funcţiile ocupate de membrii grupurilor de lucru la momentul participării acestora la proiectul aici descris. 10) La fel de important în derularea în bune condiţii a proiectului în această etapă a fost sprijinul oferit de doamna Genoveva Bolea, coordonator de program al biroului ABA/CEELI, care a asigurat traducerea unor materiale bibliografice ale grupului de lucru şi interpretarea în timpul şedinţelor grupului la care au participat partenerii americani. 11) V. Anexa 1.



În afara normelor legale interne în materie, a doctrinei şi practicii judiciare româneşti, grupul de lucru a avut la îndemână şi un material documentar consistent12) din legislaţia altor ţări europene şi legislaţia americană. Urmare a discuţiilor avute în grup, fiecare membru al acestuia a avut sarcina de a elabora secţiunile materialului documentar pe diferite teme şi probleme identificate, încercând să acopere cât mai multe din chestiunile dificile ivite în interpretarea şi aplicarea legală a dispoziţiilor vizând mandatul de arestare preventivă şi mandatul de percheziţie.

B: Grupul de lucru „virtual”

Necesitatea completării acestei faze iniţiale a proiectului a apărut ca urmare a constatării existenţei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, datorată interpretării diferite a dispoziţiilor legale. Întrucât din grupul iniţial au făcut parte doar persoane care activau în cadrul instituţiilor bucureştene, materialul elaborat de acestea a fost distribuit unui colectiv de practicieni din întreaga ţară, selectaţi de ABA/CEELI cu scopul de a completa analiza de practică începută la Bucureşti. Acest grup a fost numit „virtual” pentru că membrii săi au fost răspândiţi la nivel naţional şi nu s-au întâlnit niciodată direct. Comunicarea cu aceştia s-a realizat în scris, prin tele-conferinţe şi corespondenţă electronică. Membrii grupului virtual au fost (în ordine alfabetică):

1. Marian Alexandru, procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa;

2. Mihai Ciorcaş, judecător la Tribunalul Satu-Mare; 3. Mircea Creţu, judecător la Tribunalul Timiş; 4. Robert Kelemen, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj; 5. Augustin Lazăr, procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Alba-Iulia; 6. Ştefan Lucaciuc, judecător la Tribunalul Arad; 7. Adina Lupea, judecător la Tribunalul Cluj; 8. Ioana Morar, judecător la Curtea de Apel Cluj; 9. Remus Nemeş, judecător la Tribunalul Satu-Mare; 10. Cristian Popovici, prim-procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Botoşani; 11. Monica Rodina, judecător la Tribunalul Cluj; 12. Gabriela Scutea, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Braşov; 13. Mihai Udroiu, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Membrii grupului virtual au primit documentul elaborat de grupul de lucru iniţial, fiind rugaţi să facă observaţii pe marginea acestuia, în cazul în care practica în domeniu în instanţele de unde proveneau era diferită. Totodată, au fost încurajaţi

12) O analiză comparativă a acestor documente face parte integrantă din prezentul raport (v. capitolul III).



să adauge probleme care nu au fost evidenţiate în materialul iniţial dar care apar în practica judiciară, precum şi soluţiile la care s-a ajuns cu ocazia interpretării textelor de lege controversate din materia arestării preventive şi a percheziţiei.

Toate observaţiile grupului de lucru virtual au fost colectate de biroul ABA/CEELI România într-un document separat. Ele au fost apoi încorporate în materialul iniţial care a început în acest fel să prindă contur.

Etapa a II-a: Seminariile pentru judecători „Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia”

Cea de-a doua etapă importantă în derularea proiectului a constat în organizarea, în parteneriat cu Institutul Naţional al Magistraturii, a unei serii de trei seminarii pentru judecători, în trei locaţii diferite din ţară: Timişoara, Iaşi şi Cluj Napoca. Scopul acestor activităţi nu a fost însă unul tradiţional didactic. Activităţile au urmărit reunirea unui număr cât mai mare de practicieni care să dezbată aspectele controversate ale instituţiilor arestării şi percheziţiei şi să aducă în discuţie aspecte noi, neacoperite de membrii grupurilor de lucru. Seminariile au reunit un număr de peste 100 de judecători şi s-au desfăşurat după metoda interactivă a studiului de caz. Speţele au fost elaborate pornind de la aspectele discutate în cadrul grupurilor. Moderatorii discuţiilor din cadrul celor trei seminarii au fost doamna Roxana Maria Trif şi domnul Alexandru Vasiliu. Ambii moderatori sunt reputaţi profesionişti, judecători în cadrul Curţii de Apel Braşov, formatori colaboratori ai Institutului Naţional al Magistraturii şi colaboratori statornici ai ABA/CEELI. O prezentare detaliată a metodologiei, problematicii, discuţiilor şi concluziilor participanţilor din timpul acestor seminarii este redată în capitolul IV.

1.2.4. Durată

Proiectul s-a derulat pe o perioadă totală de 18 luni, după următorul calendar:

Perioada ETAPA I

Grupul de lucru din Bucureşti

Noiembrie 2005 - Martie 2006

Grupul de lucru „virtual”

Martie 2006 - Iunie 2006

ETAPA A II-A

Seminarul de la Timişoara

22-23 iunie 2006

Seminarul de la Iaşi 7-8 Septembrie 2006

Seminarul de la Cluj Napoca

14-15 Septembrie 2006

ETAPA A III-A

Elaborarea Raportului Noiembrie 2006 - Martie 2007

Diseminarea Raportului Aprilie 2007



1.2.5. Rezultate Ultima etapă a proiectului a constituit-o structurarea materialului obţinut în derularea celor trei etape. Procesul a fost unul extrem de laborios datorită necesităţii corelării următorilor parametri:

modificările legislative intervenite în decursul derulării proiectului;13)

intervenţia şi stilul diferit de redactare al tuturor celor care au contribuit la elaborarea materialului;

prezentarea informaţiei într-o manieră utilă şi atractivă pentru practicieni, principalii destinatari ai acestui raport.

O contribuţie importantă la elaborarea ştiinţifică şi la asigurarea coerenţei documentului final a revenit domnilor judecători Roxana Maria Trif şi Alexandru Vasiliu, precum şi doamnei Ana Maria Andronic, în calitate de colaboratori ai ABA/CEELI. Materialul va fi distribuit tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor din ţară, dar şi Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a fi avut în vedere la elaborarea unor viitoare modificări legislative necesare în domeniu. Un alt beneficiar al materialului va fi Institutul Naţional al Magistraturii care va putea folosi acest document în cadrul programului de perfecţionare continuă a magistraţilor.

1.2.6. Perspective Contextul legislativ din România „se joacă” deocamdată cu minţile şi resursele ştiinţifice ale practicienilor, astfel că dezbaterile aprinse ale juriştilor vor continua, probabil, să antreneze vâltoarea argumentelor juridice. Dar există speranţa că, o dată „tranziţia” încheiată, sălile de judecată din România vor impresiona justiţiabilul prin solemnitate, acurateţe juridică şi unitate de practică. În astfel de condiţii, pe masa judecătorului s-ar putea afla un îndrumar în activitatea judiciară privind domeniul arestării preventive şi a percheziţiei. Materialul de faţă îşi propune să reprezinte punctul de plecare al unui astfel de document viitor.

13) Prezentul material încorporează inclusiv analiza unor aspecte controversate ale celor mai recente modificări legislative, respectiv Legea nr.356/2006 şi O.U.G nr. 60/2006.


Capitolul II ______________________________________________

Activitatea grupurilor de lucru

SECŢIUNEA 1 - PERCHEZIŢIA: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

2.1.1. Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de solicitarea emiterii unui mandat de percheziţie

Sub aspect terminologic, trebuie făcută pentru început distincţia cuvenită între percheziţiile cu caracter judiciar, care cad sub incidenţa Codului de procedură penală şi activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale, ca de exemplu, percheziţia vamală, percheziţia antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării unui infractor periculos, ori percheziţia corporală obligatorie la primirea în arest a reţinuţilor, arestaţilor preventiv sau condamnaţilor. Consideraţiile juridice ce urmează se referă la percheziţia cu caracter judiciar. Potrivit art. 100 alin. (6) C.proc.pen., pentru a solicita emiterea unei autorizaţii de percheziţie este necesară începerea urmăririi penale. Cerinţa legală de a situa astfel, din punct de vedere procedural, percheziţia în cadrul procesului penal este pe deplin justificată. Efectuarea unei percheziţii vizează unul dintre drepturile fundamentale ale omului – inviolabilitatea domiciliului sau a persoanei – şi autorizarea sa nu se poate situa în afara procesului penal. Este necesar să existe un minim de date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care să permită începerea urmăririi penale. Procedura începerii urmăririi penale este, în general, simplă şi sumară şi nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru realizarea operativă a unei percheziţii domiciliare. În opinia practicienilor care efectuează urmărirea penală, de la momentul comiterii unei infracţiuni şi până la finalizarea actelor premergătoare în vederea începerii urmăririi penale, precum şi până la data obţinerii mandatului de percheziţie, trece în general o perioadă mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la pierderea momentului operativ, propice efectuării percheziţiei. Mai mult, în acest interval lung de timp, probele ce se caută pot dispărea sau pot fi distruse. De asemenea, există posibilitatea ca făptuitorul să ia cunoştinţă, prin intermediul celorlalte persoane implicate în procesul penal (martori, partea vătămată, etc.), de

Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru


activităţile desfăşurate de organele de anchetă, fapt ce îl poate determina să ascundă, să înstrăineze ori să distrugă mijloacele de probă necesare soluţionării cauzei.14)

O altă situaţie semnalată de practică se referă la distincţia făcută de unele instanţe între începerea urmăririi penale in rem şi in personam. Deşi izolat, există în practica judiciară solicitări de autorizare a percheziţiei respinse de către instanţele de judecată, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost începută in personam sau că nu vizează persoana ce urmează a fi percheziţionată. Analizând dispoziţiile legale în această materie, în sprijinul infirmării unei asemenea practici s-ar putea aduce următoarele argumente:

• Art. 100 alin. (6) C.proc.pen. nu distinge cu privire la tipurile de începere a urmăririi penale, deci nici instanţa nu ar trebui să o facă;

• Urmărirea penală priveşte fapta şi nu făptuitorul, astfel încât este

irelevant dacă s-a început urmărirea cu privire la persoana cunoscută şi presupusă a fi comis fapta, sau mai întâi cu privire la faptă, urmând a se identifica ulterior făptuitorul;

• Probele ridicate în cursul efectuării unei astfel de percheziţii pot

conduce la identificarea făptuitorului şi, deci, la începerea urmăririi penale şi in personam;

• Sunt des întâlnite situaţiile în care instanţele de judecată au autorizat

percheziţionarea unui domiciliu aparţinând unei alte persoane decât cea care este cercetată.

2.1.2. Autorizarea percheziţiei Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., „percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii”. În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecător în camera de consiliu, fără citarea părţilor, participarea procurorului la şedinţa de judecată fiind obligatorie. Astfel, în cursul urmăririi penale doar procurorul poate solicita judecătorului dispunerea unei percheziţii domiciliare. Chiar dacă persoana vătămată sau organul de cercetare penală ar aprecia utilă efectuarea unei astfel de proceduri, acestea nu pot solicita în mod direct judecătorului

efectuarea actului procesual. Ei vor trebui să se adreseze procurorului care, dacă va considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înainta o cerere în acest sens judecătorului. Potrivit art. 203 alin. final C.proc.pen., procurorul poate solicita emiterea autorizaţiei de percheziţie la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu.

14) Opinia trebuie considerată în contextul schimbărilor legislative intervenite, cu implicaţii asupra prerogativelor organului de urmărire penală care multă vreme a avut posibilitatea de a dispune efectuarea unei percheziţii.



Cererea procurorului trebuie motivată şi elaborată sub formă scrisă. Din considerente legate de tactica efectuării percheziţiei şi de reuşita acesteia, unii practicieni au opinat că cererea procurorului poate fi făcută şi prin notă telefonică sau telegrafică.15)

Cererea procurorului va fi înregistrată în registrul general de dosare al instanţei, dar şi în registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale, registru ţinut separat de grefierul-şef al instanţei. Instanţa va soluţiona cererea procurorului de efectuare a percheziţiei domiciliare în şedinţa din camera de consiliu ce va avea loc fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului, după verificarea existenţei vreunui caz de incompatibilitate şi a competenţei de soluţionare a cererii (materiale, teritoriale sau după calitatea persoanei). În măsura în care o apreciază ca fiind întemeiată, instanţa de judecată o va admite sau, în caz contrar, o va respinge. Instanţa de judecată se va pronunţa asupra solicitării procurorului prin încheiere motivată, care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 305 alin. (1) C.proc.pen. - cu excepţia celor de la 305 alin. (1) lit. e), f), g) C.proc.pen. Potrivit art. 305 alin. (2) C.proc.pen., încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

Dacă cererea procurorului este admisă, judecătorul emite autorizaţia de percheziţie care se comunică procurorului pentru a proceda la efectuarea acesteia. Art. 100 alin. (41) C.proc.pen. prevede care sunt datele pe care trebuie să le cuprindă autorizaţia de percheziţie.16)

Încheierea prin care judecătorul soluţionează cererea procurorului de autorizare a efectuării percheziţiei este, conform art. 311 C.proc.pen., o hotărâre judecătorească. Practicienii au dezbătut problema dacă ea trebuie să cuprindă sau nu menţiunea pronunţării în şedinţă publică prevăzută de art. 310 alin. (1) C.proc.pen.:

Dacă s-ar aprecia că şi această încheiere trebuie pronunţată în şedinţă publică, s-ar aduce, în acest fel, atingere principiului lipsei de publicitate a fazei de urmărire penală, scopul acestei faze procesuale fiind tocmai acela al strângerii în condiţiuni propice a probelor.

Este util de semnalat faptul că există instanţe de judecată la care minuta unei astfel de încheieri dată în şedinţa din camera de consiliu se consemnează în Registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiilor date de judecător în cursul urmăririi penale17) - care nu este destinat publicităţii - fără consemnarea acesteia în condica şedinţelor de judecată18) aflată la Arhiva instanţei şi pusă la dispoziţia publicului. Totodată, dosarul penal având ca obiect cererea procurorului de

15) V. Ţuculeanu, A., „Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în privinţa

percheziţiei”- Revista Dreptul nr. 7/2004, pag. 147. 16) Alin. 41 al art. 100 a fost introdus prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006. 17) V. art. 83 pct. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, adoptat prin Hotarârea C.S.M. nr. 387/22.09.2005, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 958/28.X.2005, cu modificările şi completările ulterioare. 18) V. art. 83 pct. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.



eliberare a unei autorizaţii de percheziţie este păstrat separat de către grefierul-şef al instanţei.

Majoritatea practicienilor au dat o altă interpretare dispoziţiilor art. 100 alin. (4) C.proc.pen., apreciind că expresia “se dispune în camera de consiliu”, conduce la concluzia că pronunţarea se face tot în camera de consiliu.

În cursul judecăţii, percheziţia domiciliară poate fi efectuată cu ocazia unei cercetări locale. Această dispoziţie procedurală indică faptul că instanţa de judecată nu poate efectua percheziţia ca act procedural autonom.

2.1.3. Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărire penală Spre deosebire de procedura luării, menţinerii sau prelungirii măsurii arestării preventive19), procedura emiterii autorizaţiei de percheziţie reglementată de art. 100 alin. (3) şi (4) C.proc.pen., nu specifică expres necesitatea prezentării de către procuror a propunerii de autorizare a percheziţiei însoţită de dosarul de urmărire penală20). Se poate evidenţia, cu această ocazie, oportunitatea oferită de lege practicii de a reglementa această procedură după principiul eficienţei şi managementului raţional al timpului şi dosarului. În aceste condiţii, practica instanţelor şi parchetelor (din Bucureşti) a variat în funcţie de modalitatea aleasă de către procuror sau de instanţa de judecată. Se disting, în această reglementare, trei situaţii posibile:

19) V. art. 146 alin. (2) C.proc.pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale) – astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 73 din Legea nr. 356/2006 (: „Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea.”); art. 1491 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale) – modificate prin art. I pct. 76 din Legea nr. 356/2006 (: (1) Procurorul (...) întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului. (2) Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta (...)”; art.159 alin. (1) C.proc.pen. (procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale) – modificat prin art. I pct. 83&84 din Legea nr. 356/2006 (: “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător.” 20) V. art. 100 alin. (3) – modificat prin art. I pct. 52 din legea nr. 356/2006: “Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii (...)”. În continuare, alin. (4) precizează: “Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.”



(1) Procedura cel mai des întâlnită: se prezintă judecătorului, alături de referatul de sesizare a instanţei în vederea emiterii autorizaţiei de percheziţie, întregul dosar de urmărire penală.

Argumentele aduse de către instanţe în favoarea unei astfel de interpretări a dispoziţiilor legale s-au circumscris considerentelor următoare:

a. necesitatea ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea să efectueze verificările necesare la sesizarea instanţei, precum şi

b. necesitatea ca instanţa de judecată să îşi formeze convingerea cu privire la existenţa indiciilor temeinice din dosarul de urmărire penală; formarea unei astfel de convingeri a judecătorului va conduce la decizia cu privire la necesitatea sau oportunitatea luării unei astfel de măsuri pentru descoperirea şi strângerea probelor;

c. necesitatea ca judecătorul să poată verifica orice act al cauzei pe care îl apreciază relevant – mai ales sub aspectul legalităţii - în vederea fundamentării deciziei.

Există şi reprezentanţi ai organelor de urmărire penală care sunt în favoarea unei astfel de practici, apreciind că documentarea cât mai amănunţită a instanţei de judecată este necesară pentru obţinerea rezultatului dorit, acela al autorizării percheziţiei şi valorificării momentului operativ. Practica a semnalat dificultăţi ce pot interveni în instrumentarea dosarelor de urmărire penală care conţin un volum mare de informaţii (dosare de urmărire penală cu mai multe volume) cum sunt cele în care se investighează infracţiuni economice sau de crimă organizată. În aceste situaţii, instanţa de judecată se confruntă cu reale dificultăţi în a examina şi selecta, într-un timp de cele mai multe ori extrem de scurt, cantitatea enormă de informaţii conţinută în filele dosarului de urmărire penală, pentru a identifica acele informaţii certe şi indicii temeinice care pot sta la baza emiterii sau, dimpotrivă, infirmării necesităţii emiterii unei astfel de autorizaţii de percheziţie. (2) Cu o frecvenţă redusă, se întâlneşte situaţia prezentării, o dată cu sesizarea

instanţei, a unui referat motivat al procurorului ce solicită autorizarea percheziţiei.

Linia argumentării folosite în susţinerea acestei practici are următoarea

desfăşurare:

a. Legea procedural penală nu prevede exact natura actului prin care procurorul sesizează instanţa cu propunerea de efectuare a percheziţiei. Dată fiind tăcerea legii, este aşadar în interesul bunei derulări a urmăririi penale ca această cerere să aibă la bază un referat motivat al procurorului, în care să fie indicate în mod expres probele sau indiciile temeinice care justifică în opinia parchetului autorizarea percheziţiei şi necesitatea acestui act procedural în ansamblul probator al cauzei;

b. Aşadar, referatul trebuie să învedereze instanţei de judecată indiciile temeinice

apreciate de către organul de urmărire penală a exista în dosar şi care pot conduce la concluzia că se impune emiterea unei astfel de autorizaţii pentru descoperirea şi strângerea de probe necesare aflării adevărului în cauză. În



susţinerea celor afirmate, organul de urmărire penală va ataşa la actul de sesizare şi copiile acelor acte procesuale relevante din dosarul de urmărire penală, pe care le va certifica pentru conformitate. O astfel de practică ar fi benefică deopotrivă organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată, deoarece: organele de urmărire penală care cunosc în detaliu conţinutul dosarului, pot proceda în consecinţă la o selectare relativ rapidă a informaţiilor din dosar şi la prezentarea sistematizată numai a acelora care prezintă relevanţă pentru formarea convingerii judecătorului că autorizarea percheziţiei este oportună. c. În egală măsură, la examinarea unui astfel de referat motivat (însoţit de actele doveditoare ale indiciilor temeinice existente în faza investigativă a cauzei), instanţa de judecată se află în faţa unei administrări judicioase şi eficiente a timpului necesar studierii unui astfel de dosar, acordându-se astfel maximul de timp procesului deliberării. d. Soluţia prezintă un interes deosebit mai ales în contextul actual nefericit al supraîncărcării cu dosare a instanţelor de judecată şi al căutării de soluţii pentru degrevarea judecătorului. e. Nu în ultimul rând, trebuie subliniate încă o dată caracterul de celeritate şi supleţe al unei astfel de proceduri a cărei finalitate este aceea de utilizare judicioasă a momentului operativ. Se apreciază, în consecinţă, că o astfel de practică vine în consonanţă cu o astfel de finalitate. Practica judiciară adoptă frecvent forma primei situaţii descrise, care se află în acord cu principiul privind independenţa şi imparţialitatea instanţei de judecată: procurorul nu poate fi acela în măsură să decidă ce acte trebuie să examineze instanţa de judecată şi ce acte de procedură ar fi relevante în autorizarea percheziţiei. Această apreciere trebuie să o facă nemijlocit instanţa de judecată. Contraargumentele (de text) aduse de practicieni împotriva argumentării celei de a doua situaţii sunt următoarele:

a. [v.supra a)] Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., procurorul se adresează cu o cerere („la cererea procurorului”). Este evident că cererea trebuie să cuprindă motivarea în fapt şi în drept şi, de dorit, indicarea actelor relevante din dosar, pentru a uşura sarcina de verificare a instanţei. Deci, ideea unui referat motivat nu are suport legal. De altfel, referatul este un act de procedură specific mai mult organului de cercetare penală.

b. [v. supra b)] Practica de a prezenta instanţei – ca autoritate decizională, acte de urmărire penală în copie nu are suport legal şi poate fi privită cel puţin ca un adaos la lege, dacă nu chiar ca fiind contrară prevederilor nou introduse ale art.

205 alin.2 C.proc.pen.21), anume acelea că la soluţionarea oricăror cereri sau propuneri făcute de procuror în cursul urmăririi penale, acesta este cel care păstrează copii pentru a-şi continua urmărirea penală.

Aşadar problema pare a fi tranşată de noua reglementare, care contribuie la celeritatea urmăririi penale, desfăşurarea acesteia nefiind întreruptă pe perioada în care dosarul se află la instanţă.22)

21) Alin. (2) şi (3) de la art. 205 C.proc.pen. au fost introduse prin art. I pct. 115 din Legea nr. 356/2006.



Nimic nu se opune însă iniţiativei procurorului de a ajuta instanţa, cu ocazia prezentării întregului dosar, indicând în propunerea sa actele de procedură pe care îşi bazează sesizarea, cu scopul facilitării identificării actelor relevante pentru examinarea la care va proceda judecătorul. (3) Deşi foarte rar întâlnită în practică, există şi o a treia situaţie care se limitează la prezentarea instanţei de judecată doar a referatului întocmit de organul de urmărire penală. Apreciem că, în măsura în care un astfel de referat este foarte bine motivat, el poate veni în sprijinul accelerării procesului decizional, dar nu va putea sta singur la baza unei decizii a instanţei de judecată în dosarul respectiv. După cum am arătat, este esenţial ca instanţa de judecată să îşi formeze convingerea şi să îşi bazeze decizia pe actele existente în dosarul de urmărire penală cu privire la indicii temeinice sau date certe că este necesară percheziţionarea locuinţei respective. Uniformizarea unor astfel de practici presupune însă o coeziune subiectivă şi obiectivă de percepţii şi, respectiv, de cunoştinţe teoretice şi practice între reprezentanţii celor trei organe judiciare implicate în derularea procesului penal: organele de cercetare penală, cele de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Este necesară convingerea şi încrederea judecătorului în profesionalismul organelor de cercetare penală şi al celor de urmărire penală. Buna credinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, respectarea legii sunt principii ce trebuie să călăuzească organele judiciare în înfăptuirea actului de justiţie.

Este necesară o simetrie completă de înţelegere între organele de urmărire penală şi instanţele de judecată cu privire la noţiunile de indicii temeinice sau date certe. Întrucât acestea sunt definite destul de echivoc în lege, este necesară o înţelegere similară a acestor noţiuni precum şi o delimitare clară a lor de noţiunea de probe.

Nu în ultimul rând, este necesară o pregătire profesională de specialitate a judecătorilor care instrumentează astfel de cauze, în sensul familiarizării lor cu specificitatea probatoriului necesar instrumentării acestui tip de cauze.

2.1.4. Calea de atac împotriva încheiereii prin care s-a dispus cu privire la autorizarea percheziţiei.

Încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei nu are cale de atac.

Legiuitorul a omis să reglementeze separat o astfel de cale de atac a încheierii prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei sau s-a respins cererea organelor de urmărire penală formulată în acest sens. În consecinţă, potrivit art. 361 alin. (2) C.proc.pen., încheierea va putea fi atacată doar o dată cu fondul. O astfel de lacună legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituţia României, întrucât art. 129 din Constituţie precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Cum legea

22) V. Vasiliu, Al., Noile modificări ale Codului de procedură penală: comentarii şi explicaţii, Ed. Hamangiu, 2006, pag. 114.



tace însă în această materie, spre deosebire de materia măsurilor preventive, unde există dispoziţii speciale atât în Codul de procedură penală23), cât şi în textul Constituţiei României24), practicienii au confirmat faptul că o astfel de încheiere nu este susceptibilă de o cale de atac separată. Se poate subînţelege într-o oarecare măsură intenţia legiuitorului de a reglementa o procedură rapidă în cazul unor astfel de cauze care au nevoie de valorificarea rapidă a momentului operativ. Legea prevede posibilitatea reiterării unei astfel de cereri atunci când se apreciază de către organele de urmărire penală că există indicii cu privire la existenţa în locuinţa respectivă a unor probe necesare aflării adevărului în cauză.

2.1.5. Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie În prezent nu există o limitare în timp a duratei de valabilitate a unei autorizaţii de percheziţie emisă de instanţa de judecată. În baza alin. (41) al art. 100 C.proc.pen.25, instanţele emit autorizaţii de percheziţie indicând totuşi în cuprinsul acestora perioada de valabilitate a acesteia. Şi anterior acestei reglementari au existat instanţe de judecată (de ex., Tribunalul Bucureşti) care, la solicitarea organului de urmărire penală, au emis autorizaţii de percheziţie valabile o anumită perioadă de timp, expres indicată în cuprinsul autorizaţiei emise (de ex., pentru o perioadă de 7 zile). Majoritatea practicienilor care au contribuit la elaborarea acestui material au apreciat că instanţa de judecată ar trebui să fie în măsură să stabilească, în funcţie de complexitatea cauzei, perioada de valabilitate a autorizaţiei emise. Acest lucru este oportun tocmai pentru a permite organelor de urmărire penală să efectueze acest act de procedură în intervalul de timp cel mai potrivit. Deşi până la intervenţia Legii nr.356/2006 Codul de procedură penală nu prevedea un termen de valabilitate al autorizaţiei de percheziţie, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevede, în art.83 pct.8, printre categoriile de registre care se întocmesc şi se păstrează pentru evidenţa activităţii instanţelor, registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale. În acest registru se fac următoarele menţiuni:

numărul curent;

23) V. art. 146 alin. (12) C.proc.pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale): „Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.”; art. 1491 alin. (13) C.proc.pen. (arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale): „Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.”; art. 159 alin. (8) C.proc.pen. (procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale): „Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheirii atacate”; art. 160a alin. (2) C.proc.pen. (arestarea inculpatului în cursul judecăţii): „Încheierea poate fi atacată separat cu recurs (...)”. 24) V. art. 23 alin. (7) din Constituţia României: „Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.” 25) Alin. (41) şi (42) de la art. 100 C.proc.pen. au fost introduse prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006.



numărul şi data adresei parchetului; numărul dosarului instanţei; numărul şi data încheierii de autorizaţie; data şi ora emiterii; numele şi prenumele persoanei; sediul unităţii publice sau al persoanei juridice la care se efectuează percheziţia, a sistemelor informatice şi a suporturilor de stocare a datelor informatice;

perioada de valabilitate; numele şi prenumele judecătorului.

2.1.6. Perioada de timp în cursul zilei când poate fi efectuată percheziţia Potrivit art.103 din Codul de procedură penală, percheziţia se poate face între orele 6:00-20:00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Termenul de infracţiune flagrantă este cel definit în art. 465 C.proc.pen.26) În ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei într-un local public, în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (4) din Constituţie, art. 103 C.proc.pen. nu-şi mai găseşte aplicabilitatea. Este vorba de o abrogare implicită a acestui text de lege, dat fiind că Legea fundamentală interzice percheziţiile din timpul nopţii, afară de cazul delictului flagrant. Nu aceeaşi este situaţia percheziţiilor începute între orele 6:00-20:00, care pot continua şi în timpul nopţii din motive de oportunitate. O asemenea reglementare se justifică, deoarece o percheziţie întreruptă nu şi-ar putea atinge scopul. Până la reluarea percheziţiei, persoanele vizate pot să distrugă sau să ascundă într-un alt loc obiectele căutate de organele judiciare. Dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt în dezacord cu Legea fundamentală, câtă vreme pătrunderea în domiciliul persoanei s-a făcut înainte de momentul de la care se consideră că începe noaptea. În literatura juridică de specialitate, prin sintagma ”în timpul nopţii” se înţelege timpul când întunericul este efectiv instalat. Amurgul nu face parte din noapte (întunericul nu s-a instalat, atenţia oamenilor nu este influenţată de noapte), pe când zorile da (deoarece întunericul mai persistă şi, mai ales, pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor)27). Fără îndoială că dispoziţiile menţionate se referă la percheziţia domiciliară, întrucât în cazul celei corporale legiuitorul a prevăzut limitări doar cu privire la persoana care o efectuează (să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată). 26) V. art. 465 C.proc.pen.: „ (1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

(2) Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. (…)”

27) Loghin, O., Filipaş, A., Drept penal român, partea specială, ediţie revizuită, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992.



Există şi unele opinii potrivit cărora eficienţa măsurii ar fi asigurată pe deplin în cazul în care procurorul ar fi cel care, în cursul urmăririi penale, ar dispune percheziţia (ca în reglementarea anterioară Legii nr. 281/2003), excluzându-se posibilitatea unor abuzuri, dat fiind că, de lege lata, orice act al procurorului este supus cenzurii, potrivit art. 275-2781 din Codul de procedură penală. Pe aceeaşi linie a eficienţei se înscrie şi propunerea de lege ferenda, conform căreia analiza solicitării autorizaţiei de percheziţie ar urma să se facă exclusiv pe baza referatului întocmit pe propria răspundere de către procuror, indicându-se inclusiv bunurile ce se intenţionează a fi găsite.

2.1.7. Problematica martorilor asistenţi la derularea percheziţiei Potrivit art. 104 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu. Pentru a exista garanţia că această activitate se desfăşoară în coordonatele legii, operaţiunile de percheziţionare se efectuează de către organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi. Dificultăţile ivite în practică privind asigurarea prezenţei martorilor asistenţi (locaţii aflate în zone mai puţin circulate, atitudinea refractară a unor persoane de a compărea ca martori într-o cauză penală) au conturat opinia conform căreia, în situaţia actului efectuat de către procuror, se poate opta între consfinţirea rezultatelor percheziţiei prin semnarea de către martorii asistenţi a procesului-verbal şi înregistrarea prin mijloace audio-video a percheziţiei. De interes pentru acest din urmă aspect ar fi o posibilă viitoare intervenţie a legiuitorului, în sensul reglementării situaţiei în care nu persoana percheziţionată ci organul judiciar este cel care vrea să facă o înregistrare video în domiciliul unei persoane. Înfiinţarea unui serviciu independent, pe lângă primării, de contactare a persoanelor care să participe în calitate de martori asistenţi la efectuarea percheziţiei prezintă însă, pe lângă avantaje, inconvenientul creării unor “martori de profesie”.

2.1.8. Particularităţi ale derulării percheziţiei:

A: Infracţiunile flagrante şi de crimă organizată

Potrivit art. 27 alin. (4) din Constituţia României, percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. Codul de procedură penală nu prevede în mod expres maniera în care se dispune ori se efectuează percheziţia în cazul infracţiunilor flagrante, adoptându-se aceeaşi



procedură (care poate fi numită de drept comun) şi pentru aceste tipuri de infracţiuni. Art. 280 alin. (1) C.proc.pen. stipulează faptul că, în caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În situaţia infracţiunilor flagrante însă este necesară, de cele mai multe ori, şi efectuarea imediată a percheziţiei domiciliare sau corporale pentru a ridica probele deja existente la faţa locului. Au existat discuţii cu privire la posibilitatea aplicării în această situaţie a dispoziţiilor prevăzute de art. 213 C.proc.pen., invocând urgenţa în astfel de cazuri, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 467 alin. (2) C.proc.pen., care stipulează că în cazul infracţiunilor flagrante, cu ocazia întocmirii de către organele de urmărire penală a procesului-verbal de constatare a infracţiunii, „dacă este necesar, organul de urmărire penală strânge şi alte probe”, incluzându-se în această situaţie şi efectuarea unei percheziţii. Practicienii au apreciat că o astfel de interpretare nu este însă acceptabilă, întrucât dispoziţiile art. 213 C.proc.pen. se referă la acte efectuate de organele de cercetare penală, iar cele prevăzute de art. 467 alin. (2) C.proc.pen. se referă la activitatea organelor de urmărire penală de a strânge probe care se află deja la faţa locului, fără a fi necesară efectuarea unei percheziţii pentru ridicarea lor. Trebuie menţionat faptul că, pe timpul efectuării percheziţiei, organul judiciar este obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică întotdeauna. În acelaşi timp, trebuie luate măsuri pentru ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se face percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. În cazul infracţiunilor de crimă organizată care presupun, uneori, situaţia urmăririi şi desfăşurării anchetei sau acţiunii operative privind presupusul infractor (sau presupuşii infractori) pe teritoriul mai multor judeţe, se ridică problema competenţei teritoriale a instanţei care poate emite un mandat de percheziţie. În acest caz, pentru a valorifica momentul operativ plănuit şi pregătit pentru a descoperi bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, organul de urmărire penală va trebui să acţioneze rapid, solicitând astfel eliberarea unei autorizaţii de percheziţie de la instanţa de la locul unde se presupune că se află bunurile. Prevederile art. 100 alin. (3) C.proc.pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/200628), au instituit criteriile de competenţă potrivit cărora este desemnată instanţa competentă să autorizeze percheziţia domiciliară. Astfel, instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă sau instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. O bună cooperare între organele judiciare implicate într-o astfel de cauză ar putea asigura sesizarea promptă a instanţei competente potrivit legii, putându-se pregăti anume un astfel de moment procesual, pentru a fi operativ şi eficient.

28) V. art. I pct. 52 din Legea nr. 356/2006.



B: Percheziţia în sisteme informatice

Art.56 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei29) prevede că „ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, organul competent prevăzut de lege poate dispune emiterea unei autorizaţii.” Alin. (3) al articolului stipulează că „în cazul în care, cu ocazia cercetării unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, se poate dispune, de îndată, autorizarea efectuării percheziţiei în vederea cercetării tuturor sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice căutate”, alin. (4) al aceluiaşi articol indicând că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la efectuarea percheziţiei domiciliare se aplică în mod corespunzător. Rezultă aşadar că, pentru efectuarea unei percheziţii informatice este necesară o autorizaţie de percheziţie emisă de judecător, la solicitarea procurorului, după examinarea temeiniciei acestei cereri, în şedinţa din camera de consiliu, care are loc fără citarea părţilor şi cu participarea obligatorie a procurorului conform art. 100 alin. (4) C.proc.pen.

C: Percheziţia autovehiculelor

Codul de procedură penală nu prevedea, anterior Legii nr. 356/2006, în mod expres, maniera în care se dispune ori se efectuează percheziţia autovehiculelor, creând astfel dificultăţi semnificative practicienilor confruntaţi frecvent cu astfel de situaţii. Deşi alin. (2) al art. 100 C.proc.pen. omite a enumera percheziţia vehiculelor, noua formulare a alin. (5) al aceluiaşi articol30) menţionează faptul că percheziţia vehiculelor urmează regimul percheziţiei corporale.

2.1.9. Percheziţia fără mandat: lipsa reglementării unor situaţii de excepţie Întrucât norma constituţională nu permite nici un fel de derogări în materie, se constată lipsa excepţiilor de la această procedură, adică lipsa reglementării

speciale a acelor situaţii în care percheziţia ar putea fi efectuată şi fără existenţa unui mandat. Există opinia necesităţii reglementării unei astfel de excepţii, cu precădere în cazul constatării sau investigării unor infracţiuni flagrante. În aceste situaţii speciale, rapiditatea comiterii faptelor de natură penală reclamă existenţa unei proceduri rapide şi eficiente care să permită valorificarea momentului operativ. Reglementarea

29) Publicată în M.Of., partea I nr. 279/21.IV.2003. 30) V. Legea nr. 356/2006, art. I pct. 54.



detaliată, conţinută în art. 110 şi art. 111 C.proc.pen. nu este de natură a facilita eficient atingerea scopului unei astfel de proceduri, respectiv acela de identificare şi strângere a probelor necesare aflării adevărului în cauză. Motivaţia reglementării unei astfel de excepţii constă în faptul că, o dată cu întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, organul de cercetare penală şi cel de urmărire penală pot constata direct şi nemijlocit existenţa acelor indicii temeinice din care rezultă că efectuarea percheziţiei este necesară. Timpul necesar întocmirii procesului-verbal, sesizării instanţei şi înaintării dosarului acesteia duc, în mod evident, la pierderea momentului propice efectuării percheziţiei. Totodată, majoritatea practicienilor au subliniat necesitatea utilizării în aceste cazuri a mijloacelor simple şi rapide de comunicare cu instanţa, soluţie ce ar fi în acord cu normele constituţionale. Faxul, telefonul, corespondenţa electronică sunt instrumente care permit derularea în timp util a procedurii şi operaţiunii de efectuare a percheziţiei.

2.1.10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau eficienţă

În conformitate cu art. 102 alin. (1) C.proc.pen., percheziţia domiciliară poate fi efectuată şi în cursul judecăţii, instanţa putând proceda la efectuarea acesteia cu ocazia unei cercetări locale. Aşa cum a fost menţionat anterior31), în raport cu această dispoziţie, instanţa nu poate efectua percheziţia ca act procedural autonom. Dat fiind caracterul public al şedinţei de judecată, o asemenea măsură devine ineficientă şi permite, datorită publicităţii, posibilitatea distrugerii sau ascunderii bunurilor căutate prin percheziţie. În raport cu aceste aspecte, practicienii au apreciat că dispoziţia legală ce reglementează percheziţia domiciliară în cursul judecăţii este fără utilitate şi ineficientă.

SECŢIUNEA 2 - ARESTAREA PREVENTIVĂ: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigenţele art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale32) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Articolul 5 din Convenţie conţine o serie de reglementări fundamentale cu valoare de principii în această materie, cum ar fi principiul protejării libertăţii individuale,

31 V. Supra cap. II.a. ii). 32) Publicată în M.Of., Partea I nr. 135/31.V.1994 şi denumită în continuare „Convenţia”.



enumerând în acelaşi timp, în mod expres şi limitativ, cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile persoanei private de libertate şi se stipulează dreptul la despăgubiri al persoanei, victimă a unei arestări sau a unei reţineri în condiţiile contrare dispoziţiilor articolului 5. Art. 5 alin. (1): „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare”.

(1) Înţelesul noţiunii de lipsire de libertate

În sensul Convenţiei, această noţiune include detenţia, arestul, reţinerea unei persoane, dar nu şi simplele restrângeri ale libertăţii individuale. Potrivit interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg33), lipsire de libertate în sensul alineatului (1) din articolul 5 înseamnă revocarea liberării condiţionate, deşi aceasta este o măsură ce priveşte o persoană deja condamnată, internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică, chiar dacă a avut loc cu acordul părinţilor.34)

Restricţiile impuse de serviciul militar nu intră, în principiu, sub incidenţa articolului 5, întrucât serviciul militar, în sine, nu presupune o privare de libertate, activitatea militară, prin natura şi specificul său impunând anumite restrângeri ale libertăţii de mişcare a militarilor.35) Se poate vorbi însă despre o privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenţie dacă restricţiile se îndepărtează net de condiţiile normale de viaţă în cadrul forţelor armate.

Nu constituie măsuri privative de libertate măsurile disciplinare luate împotriva deţinuţilor, cum ar fi consemnarea în cazarmă a militarilor după programul normal şi/sau interdicţia de a ieşi în oraş. Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, dacă este vorba despre o privare de libertate sau despre o simplă restrângere a libertăţii individuale, Curtea a arătat că 33) Denumită în continuare Curtea. 34) V. CEDO, Guzzardi c. Italiei (decizia din 6 noiembrie 1980); Nielsen c. Danemarcei (decizia din 28 noiembrie 1988). 35) V. CEDO, Engel şi alţii c. Olandei (decizia din 8 iunie 1976).



trebuie să se ţină seama de situaţia în care se află persoana în cauză, cu particularităţile acesteia, de tipul măsurii dispuse, de durata acesteia, de efectele produse, dar şi de modul în care a fost adusă la îndeplinire măsura respectivă, pentru că „distincţia dintre privarea de libertate şi restrângerea libertăţii este una de intensitate şi nu una de natură sau de substanţă”.36)

(2) Condiţii de conformitate

Pentru ca măsura privării de libertate a unei persoane să fie conformă Convenţiei, trebuie îndeplinite două condiţii:

trebuie să se încadreze în unul din cazurile prevăzute la articolul 5

alineat (1) literele a)-f); trebuie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză.

lit. a - reglementează privarea de libertate a unei persoane „dacă este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent”. Această ipoteză se referă la privarea de libertate ca pedeapsă, aplicată printr-o hotărâre pronunţată de o instanţă competentă. lit. b - prevede că este conformă Convenţiei privarea de libertate a unei persoane „dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”.

Această dispoziţie are în vedere două situaţii:

privarea de libertate a persoanei „dacă aceasta a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată conform legii, de către un tribunal”, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o hotărâre a unei instanţe pe care o persoană nu o respectă de bună voie (e.g. hotărârea prin care se dispune aducerea martorilor cu mandat, obligarea unei persoane la efectuarea testării psihiatrice)37);

privarea de libertate ce poate fi dispusă pentru garantarea executării unei obligaţii prevăzută de lege şi nu pentru a sancţiona neexecutarea ei.38)

lit. c - Convenţia admite privarea de libertate a unei persoane dacă aceasta a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. Ipoteza reglementată mai sus se referă la persoana arestată sau reţinută, scopul arestării sau reţinerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei în cauză în faţa autorităţii judiciare competente, însă ea se aplică numai în cazul în care există motive

36) V. CEDO, Engel şi alţii c. Olandei (decizia din 8 iunie 1976). 37) V. CEDO, Worwa c. Poloniei (decizia din 27 noiembrie 2003). 38) V. CEDO, Vasileva c. Danemarcei (decizia din 25 septembrie 2003); Ciulla c. Italiei (decizia din 22 februarie 1989).



verosimile, temeinice, că s-a săvârşit o infracţiune, că se va comite o infracţiune sau că autorul va fugi după comiterea infracţiunii. Această ipoteză trebuie coroborată în dreptul nostru intern cu dispoziţiile art. 143 C.proc.pen. lit. d - se referă la privarea de libertate a unei persoane dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente. Ipoteza priveşte detenţia legală a unui minor hotărâtă fie pentru educaţia sa sub supraveghere, chiar dacă nu a săvârşit o infracţiune, fie pentru aducerea acestuia în faţa autorităţii competente, măsura putând fi dispusă fie de instanţă fie de un organ administrativ, în acest din urmă caz fiind necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe. lit. e – se referă la o ipoteză destul de clară şi fără echivoc.39)

Pentru ca o persoană să fie privată de libertate pentru motiv de alienaţie trebuie întrunite următoarele condiţii: dovedirea stării de alienaţie, care trebuie să se caracterizeze printr-un grad şi o amploare care să justifice privarea de libertate, internarea neputându-se prelungi decât în măsura în care starea subzistă.40) În ceea ce priveşte noţiunea de „alcoolic”, Convenţia a avut în vedere nu numai persoana care suferă de alcoolism, ci şi pe aceea a cărei conduită, sub influenţa alcoolului, creează o stare de pericol pentru ordinea publică şi pentru sine, fiind astfel necesară privarea de libertate pentru a împiedica un comportament periculos. lit. f - Prima teză a textului vizează situaţia în care se poate dispune privarea de libertate a unei persoane ce încearcă să pătrundă ilegal în ţară, în timp ce teza a II-a se referă la privarea de libertate a persoanei faţă de care se desfăşoară o procedură de extrădare sau expulzare, măsura putând fi luată numai în cursul acestor proceduri, după începerea formalităţilor specifice şi înainte de finalizarea acestora.

(3) Infomarea cu privire la motivele arestării

Conform articolului 5 alineatul (2) din Convenţie, orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Dispoziţia corelativă din dreptul nostru intern este art. 1371 alin. (1) C.proc.pen.41), potrivit căruia „persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării şi învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (...)”.

39) A se vedea şi reglementările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) în acest sens. 40) V. CEDO, H.L. c. Marii Britanii (decizia din 5 octombrie 2004). 41) V. Vasiliu, Al., op.cit., cu privire la modificarea art. 1371 alin. (1), prin art. I pct. 58 din Legea nr. 356/2006: „ (...) noua prevedere garantează dreptul persoanei de a se folosi de limba pe care o înţelege, garanţie care este corelată cu obligaţia pe care organele judiciare o au în a se asigura că persoana înţelege limba română, iar în caz contrar, în obligaţia de a asigura – în mod gratuit – interpret”.



(4) Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa unui judecător sau a altui magistrat

Magistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie să aibă puterea de a ordona punerea în libertate a persoanei în cauză şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Procurorul nu a fost considerat de Curte „magistrat” în sensul dispoziţiilor articolului 5 alineatul (3) din Convenţie.42)

(5) Caracterul rezonabil al duratei detenţiei

Potrivit CEDO, principiul general aplicabil în această materie se referă la faptul că „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală, şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă”, aprecierea limitelor rezonabile urmând a se face în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte.43)

Curtea a statuat de asemenea că anumite infracţiuni, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat, în acest caz urmând a se demonstra că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atât timp cât ordinea publică ar fi efectiv ameninţată.44)

La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei trebuie avute în vedere complexitatea cauzei şi dreptul acuzatului reţinut la soluţionarea mai rapidă a cauzei sale cu necesitatea lămuririi acesteia sub toate aspectele.

Articolul 5 alineatul (3) stipulează şi dreptul persoanei private de libertate de a fi eliberată pe durata procedurii, organele competente fiind obligate să analizeze în ce măsură este suficientă existenţa unei garanţii care să asigure prezenţa persoanei în cauză la judecată.

Convenţia reglementează, în articolul 5 alineatul (4), dreptul persoanei private de libertate de a exercita o cale de atac în faţa unui organ judiciar, împotriva măsurii luate, cale de atac în cadrul căreia să fie examinată legalitatea măsurii dispuse. În acelaşi timp însă, se stipulează dreptul persoanei lipsite de libertate de a beneficia de o procedură rapidă în cadrul verificării legalităţii măsurii luate împotriva sa.

42) V. CEDO, Pantea c. României (decizia din 3 iunie 2003), cu trimiterea la Vasilescu c. României (decizia din 22 mai 1998). 43) V. CEDO, Wemhoff c. Germaniei (decizia din 27 iunie 1968) în care se enumeră „criteriile” sau „elementele” de avut în vedere pentru aprecierea de la caz la caz: 1. durata efectivă a detenţiei; 2. durata detenţiei prin raportare la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă; 3. efectele morale, materiale sau de altă natură asupra persoanei deţinute; 4. conduita celui deţinut; 5. dificultăţile privind investigarea cazului; 6. maniera în care au fost conduse investigaţiile; 7. conduita autorităţilor judiciare. 44) V. CEDO, Letellier contra Frantei (decizia din 26 iunie 1991).



Din interpretarea jurisprudenţei Curţii cu privire la noţiunea de procedură rapidă, a reieşit faptul că „un interval de 3 (trei) luni si 28 (douăzeci şi opt) de zile este incompatibil cu noţiunea de termen scurt prevăzută de articolul 5 alineatul (4) din Convenţie”.45)

(6) Dreptul la despăgubiri

Acest drept la reparaţie al persoanei este garantat atât atunci când este încălcat articolul 5 din Convenţie cât şi în ipoteza în care anumite dispoziţii din dreptul intern, care stipulează o protecţie mai extinsă decât cea prevăzută de articolul 5, sunt încălcate. Prevederile legale corelative din dreptul nostru intern care vin în aplicarea acestor principii sunt art. 504 şi art. 505 C.proc.pen. Acestea prevăd că ”(...) are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (...)” şi, respectiv că „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate precum şi de consecinţele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă (...)”.

2.2.2 Cazurile de privare de libertate prevăzute de articolul 148 din Codul de procedură penală Conţinutul art. 148 C.proc.pen. a fost substanţial modificat prin intervenţia Legii nr. 356/2006 şi a OUG nr. 60/2006.46) Întrucât dispoziţiile sale reprezintă esenţa materiei arestării preventive, apare ca oportună prezentarea formei actualizate a articolului. „Art. 148. Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului. (1) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;47)

b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

45) V. CEDO, Pantea c. României. 46) V. Vasiliu, Al., op.cit., pag. 76-77, referitor la modificarea art. 148 C.proc.pen., prin art. I pct. 75 din Legea nr. 356/2006. 47) Lit. a1) de la alin. (1) al art. 148 a fost introdusă prin O.U.G nr. 60/2006. Textul se coroborează cu prevederile art. 145 alin. (3) C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin art. I pct.6 din O.U.G. nr. 60/2006.



f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani." O analiză concisă a acestor dispoziţii legale pune în evidenţă următoarele modificări semnificative:

abrogarea cazurilor de arestare prevăzute la literele a), b) şi f) din vechea reglementare;

introducerea unui nou caz – lit. a1; modificarea conţinutului unora dintre cazurile care au fost păstrate; introducerea unei condiţii generale privitoare la limitele de

pedeapsă: pedeapsa să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani.

În doctrină se susţine că măsurile preventive, ca măsuri procesuale, funcţionează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor situaţii de natură să pună în pericol normala desfăşurare a procesului penal, cum ar fi: pericolul sustragerii învinuitului sau inculpatului, pericolul influenţării martorilor, pericolul săvârşirii de noi infracţiuni, pericolul tulburării ordinii publice.

Cazurile prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C.proc.pen. se regăsesc, în linii mari, între situaţiile menţionate de articolul 5 alineatul (1) din Convenţie, acceptate cu unele nuanţări şi de jurisprudenţa Curţii:

pericolul sustragerii de la desfăşurarea procesului penal; o Cu toate că riscul de fugă este prezumat în cazul săvârşirii unor

infracţiuni grave, această circumstanţă referitoare la faptă trebuie asociată şi cu alte circumstanţe, privitoare la persoana în cauză: moralitatea, situaţia familială, profesia etc.

o Pericolul de fugă ar putea fi înlăturat prin depunerea unei cauţiuni de natură să asigure prezenţa inculpatului la audiere sau prin punerea inculpatului sub control judiciar.

pericolul influenţării martorilor; o Deşi acest risc este real la început, el poate descreşte în cursul

desfăşurării procedurilor judiciare, fără a dispărea complet decât la sfârşitul acestora.

pericolul comiterii de noi infracţiuni;

o Riscul de repetare a infracţiunilor poate fi dedus având în vedere natura infracţiunilor precedente şi numărul pedepselor suportate în consecinţă. Cu toate acestea, chiar şi în cazul unui cumul de infracţiuni, eliberarea unui mandat de arestare împotriva unei persoane aflate deja în detenţie nu se justifică.



pericolul tulburării ordinii publice. o Gravitatea deosebită a unor fapte şi reacţia publicului la

săvârşirea lor pot suscita o tulburare socială, de natură să justifice arestarea preventivă. Trebuie însă ca dreptul intern să cunoască noţiunea de tulburare a ordinii publice provocată de o infracţiune. Arestarea preventivă va fi menţinută atât timp cât se face dovada că punerea în libertate a celui în cauză ar tulbura efectiv ordinea publică. Dispariţia acestor temeiuri conduce la punerea în l ibertate a persoanei arestate. În această privinţă, este important ca motivarea pe care se bazează instanţa să f ie concretă, consistentă ş i edificatoare.

o În evaluarea pericolului pentru ordinea publică trebuie luate în

considerare şi alte elemente în afară de gravitatea infracţiunii, cum ar fi, spre exemplu, comportamentul instabil, perturbant sau agresiv al persoanei în cauză.

Din perspectiva celor prezentate mai sus, majoritatea practicienilor a concluzionat că situaţiile reglementate în art. 148 C.proc.pen. răspund exigenţelor formulate de Convenţie. Cazurile în care se dispune reţinerea sau arestarea învinuitului/inculpatului, enumerate limitativ în art. 148 alin. (1) lit.a)-f) C.proc.pen. reprezintă, în sensul art. 137 C.proc.pen., temeiurile concrete care determină privarea de libertate a unei persoane. Ca atare, ele trebuie menţionate în actele de arestare: ordonanţă, rechizitoriu, hotărâre judecătorească, mandat de arestare. Menţionarea temeiurilor concrete care determină reţinerea sau arestarea face posibilă cunoaşterea scopului urmărit prin luarea măsurii preventive în raport cu care se exercită controlul legalităţii privării de libertate conform art. 1401, art. 141, art. 275-278, art. 300 alin. (3) C.proc.pen. În activitatea curentă a instanţelor judecătoreşti, următoarele probleme de practică au generat însă numeroase discuţii şi dezabateri: (1) Înţelesul noţiunilor de pericol de fugă, pericol de influenţare a martorilor şi pericolul săvârşirii de noi infracţiuni, prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.a), lit.b), respectiv lit.c)-f) C.proc.pen. Pentru înţelegerea lor corectă se impun anumite explicaţii:

Ipotezele cuprinse în textul art. 148 alin. (1) lit.a) C.proc.pen. sunt alternative. Pentru ca textul să poată fi aplicat este necesar să existe dovezi în sensul că învinuitul sau inculpatul a dispărut de la domiciliu sau de la locul de muncă ori a făcut pregătiri în acest sens, în scopul de a se sustrage de la desfăşurarea procesului penal ori de la executarea pedepsei.

Ipotezele menţionate în prima şi ultima parte a textului art. 148 alin.

(1) lit. b) C.proc.pen. comportă, de asemenea, necesitatea existenţei unor date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unui martor sau



expert (prin exercitarea oricărei presiuni). În acest sens, trebuie avute în vedere aici presiunile exercitate asupra co-inculpaţ i lor, părţ i i vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente etc.

Cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.c) şi d) C.proc.pen. se

referă la două aspecte şi au în vedere o persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată care a comis o infracţiune ori faţă de care există date care justifică temerea că va săvârşi altă infracţiune:

o Atât săvârşirea unei noi infracţiuni cât şi ivirea temerii

comiterii de noi infracţiuni trebuie să fie posterioare începerii urmăririi penale sau punerii în mişcare a acţiunii penale în dosarul iniţial.

o Nu este suficientă o simplă bănuială privind iminenţa comiterii

altei infracţiuni, ci trebuie ca organul judiciar să se bazeze pe date certe.

(2) Înţelesul noţiunii de probe

Unii practicieni au opinat că noţiunea de probe la care se referă art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen. nu se confundă cu noţiunea de mijloace de probă definită prin dispoziţiile art. 64 C.proc.pen. Aceasta din urmă poate include acele probe sau indicii temeinice la care fac referire dispoziţiile art. 143 C.proc.pen., dar poate avea o sferă mai largă, incluzând şi elemente de fapt din care să rezulte periculozitatea socială sporită care ar justifica arestarea preventivă (spre exemplu, aplicarea unor sancţiuni administrative sau contravenţionale anterior, depoziţii testimoniale din care ar rezulta un potenţial agresiv al inculpatului la adresa altor persoane, indicii în sensul că acesta a încercat să intimideze partea vătămată sau martorii, chiar dacă nu e vorba de ameninţări propriu-zise etc.). Alţi practicieni sunt de părere că noţiunea de probă trebuie înţeleasă în sensul în care este definită în art. 63 alin. (1) C.proc.pen. Definiţia este cuprinsă în dispoziţiile generale ale Titlului III, care se referă la probe şi la mijloacele de probă, şi care sunt aplicabile întregului proces penal. Noţiunea de probă nu se poate confunda, însă, cu aceea de mijloc de probă, adică procedeul legal de administrare a unei probe.

(3) Înţelesul noţiunii de indicii temeince

Art. 14348), art. 14649) şi art. 148 C.proc.pen. condiţionează privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului de existenţa unor probe sau indici i temeinice 48) V. Vasiliu, Al., op.cit., pag. 62-63, privind modificarea art. 143 C.proc.pen., prin art. I pct. 65 din Legea nr. 356/2006: S-a eliminat din acest articol definirea noţiunii de „indicii temeinice”, aceasta fiind introdusă în titlul destinat probelor şi mijloacelor de probă, la art. 681. 49) V. Ibid., pag. 72-73, privind modificarea art. 146 C.proc.pen., prin art. I pct. 73 din legea nr. 356/2006:



privind săvârş irea unei fapte penale. Este deci necesar ca, în momentul luării unei măsuri privative de libertate, aceste probe, astfel cum sunt definite de art.63 C.proc.pen., să fi fost deja administrate, să fie de natură a demonstra că cel în cauză a comis o infracţiune. În ceea ce priveşte indiciile temeinice, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii: acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate însă pe

deducţii logice având ca premise datele existente în cauză; acestea din urmă nu pot fi confundate însă cu datele sau informaţiile ce ar

justifica începerea urmăririi penale (fază procesuală care se poate derula şi in rem, în timp ce o măsură preventivă nu poate fi dispusă decât împotriva unei persoane determinate);

În sensul art. 681 C.proc.pen.50), există indicii temeince atunci când, din examinarea datelor aflate la dosar, se desprinde insistent presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit fapta pentru care este urmărit ori atunci când organul de urmărire penală surprinde o persoană în condiţii suspecte, determinând sesizarea din oficiu şi începerea urmăririi penale. De exemplu, o persoană este găsită cu bunuri de genul celor sustrase ori provenind dintr-o sustragere şi a căror provenienţă nu o poate explica51) sau o persoană având asupra sa instrumente care servesc la săvârşirea unor spargeri este găsită în apropierea unui imobil care a făcut obiectul unor repetate încercări de spargere, etc. Aceste din urmă situaţii pot fi menţionate în conţinutul procesului-verbal întocmit de organul de urmărire penală, în conformitate cu art. 221 alin. (1) C.proc.pen.52)

În practică, instanţele judecătoreşti au consacrat soluţia potrivit căreia, pentru luarea măsurilor preventive în faza de început a procesului penal, este suficientă existenţa unor indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Tot practica judiciară a decis că în lipsa probelor sau indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, luarea unei măsuri preventive este nelegală. Jurisprudenţa CEDO admite posibilitatea de a li se recunoaşte autorităţilor judiciare naţionale o anumită marjă de apreciere a dovezilor, deoarece ele se află mult mai bine plasate să evalueze situaţia de fapt decât autorităţile juridice internaţionale. Astfel, în acord cu reglementările europene care precizează că săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană reprezintă, în general, un temei suficient pentru

S-a înlăturat cerinţa anterioară „să existe probe”, care apărea ca un adaos la exigenţa probării cazurilor de la art. 148. 50) Introdus prin art. I pct. 36 din Legea nr. 356/2006. 51) Nu trebuie să se piardă însă din vedere că prezumţia constituţională de provenienţă licită a bunurilor scuteşte pe deţinător de a face dovada modului de dobândire. 52) V. abrogarea art. 228 alin. (3) prin art. I pct. 128 din Legea nr. 356/2006, reglementarea conţinută de acesta fiind preluată de art. 228 alin. (11) şi art. 221 alin. (1), introdus prin art. I pct. 127 din Legea nr. 356/2006 şi, respectiv modificat prin art. I pct. 122 din Legea nr. 356/2006.



deţinerea preventivă, legea română a introdus garanţii suplimentare, menite a înlătura arbitrariul:

legea română prevede ca inf rac ţ iunea să prez inte o anumită grav i tate materializată într-un minimum de pedeapsă de 4 ani;

existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte penale;

existenţa în cauză a unui învinuit (a fost începută urmărirea penală) sau a unui inculpat (a fost pusă în mişcare acţiunea penală);

organele judiciare vor recurge la măsuri preventive numai dacă acestea sunt considerate ca fiind necesare realizării scopului specificat de prevederile art. 136 C.proc.pen.53) O dată acest scop atins, devin incidente prevederile art. 139 C.proc.pen.

(4) Înţelesul noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică

Jurisprudenţa instanţelor a reţinut că pericolul pentru ordinea publică nu este identic cu pericolul social al faptei penale. Pericolul concret are un sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă a acelei fapte în rândul colectivităţii, de natură a naşte temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient. Sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii poate proveni din împrejurarea că o persoană care a comis o infracţiune de o gravitate ieşită din comun este cercetată în stare de libertate, circumstanţe ce ar putea încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni. Pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurări le în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia şi elementele care caracterizează persoana infractorului; arestarea preventivă a unei persoane în temeiul art. 148 lit.f) C.proc.pen. se impune, având în vedere amploarea faptelor în care a fost implicată şi consecinţele săvârşirii infracţiunii54). Instanţele de judecată au evidenţiat următoarele criterii ce pot fi avute în vedere la evaluarea acestui tip de pericol:

datele privind persoana inculpatului - comportamentul agresiv sau perturbant, antecedenţa penală, mai ales cea caracterizată;

infracţiunea de săvârşirea căreia acesta este învinuit; pericolul social concret al infracţiunii; posibilitatea ca lăsarea în libertate a inculpatului să încurajeze alte persoane să comită fapte asemănătoare;

crearea în sânul opiniei publice sau în rândul unei colectivităţi a unui sentiment de insecuritate;

53) Potrivit art. 136 C.proc.pen., măsurile preventive au drept scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului/inculpatului de la urmărire penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei. Buna desfăşurare a procesului penal implică, în mod necesar, atingerea obiectivelor specificate de art. 1 şi implicit art. 200 C.proc.pen. 54) Prin decizia nr.26/2000 şi decizia nr.73/2000 Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că prevederile art. 148 lit.f (fostă lit.h) C.proc.pen. sunt conforme cu dispoziţiile Constituţiei.



acreditarea ideii că justiţia nu ar acţiona suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de un accentuat pericol social;

posibilitatea ca lăsarea în liberate a inculpatului să influenţeze mersul anchetei;

frecvenţa comiterii unor fapte penale; gradul de complexitate a cauzei.

În practica judiciară recentă a instanţei supreme s-a acreditat ideea că astfel de interpretări ale dispoziţiilor art. 148 lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală s-ar abate de la înţelesul strict riguros al acestor prevederi şi pot da naştere la arbitrariu, situaţii inadmisibile atunci când este vorba de o măsură restrictivă de libertate. În acest sens, s-a susţinut că pericolul concret pentru ordinea publică, care justifică arestarea, trebuie demonstrat prin existenţa la dosar a unor probe din care să rezulte, fără putinţă de tăgadă, că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie prin lăsarea în libertate a infractorului. Astfel, pentru a constata existenţa sau inexistenţa acestei condiţii cerute de art.148 lit.f) C.proc.pen., se porneşte de la pericolul social al infracţiunii de a cărei comitere este bănuit inculpatul, însă apare imperios necesară şi existenţa unor date şi probe care să convingă judecătorul că pentru siguranţa publică se impune privarea de libertate a acestuia. În aceste condiţii, în lipsa unei perseverenţe infracţionale a inculpatului, în lipsa datelor că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare s-a apreciat că nu se poate vorbi de existenţa unor probe certe.

Există însă anumite tipuri de infracţiuni care, prin însăşi natura lor, conduc la ideea creării unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă prin impactul negativ asupra întregii colectivităţi fie prin limitele ridicate de pedeapsă stabilite de lege. În aceste condiţii, chiar şi în lipsa antecedentelor penale, luarea măsurii arestării se justifică, dacă există probe sau indicii temeinice că inculpatul este autorul infracţiunii reţinute în sarcina lui (trafic de droguri, trafic de persoane, organizarea şi sprijinirea unui grup de crimă organizată, infracţiuni de corupţie săvârşite de persoane cu atribuţii în combaterea acestui fenomen etc.). Împrejurările specifice, precum rezonanţa socială a faptei, reacţia opiniei publice sau crearea unui sentiment acut de insecuritate în rândul unei colectivităţi, trebuie nuanţate de la caz la caz: pot exista situaţii concrete în care infracţiuni de furt, tâlhărie, viol, sau chiar delapidare, comise într-o colectivitate restrânsă, pot fi de natură a stârni o reacţie de oprobriu general atât de puternică încât să determine şi să justifice concluzia că cercetarea în libertate a făptuitorului reprezintă un pericol pentru ordinea publică.

Majoritatea practicienilor a opinat că legiuitorul ar trebui să definească mai multe criterii obiective în determinarea pericolului concret pentru ordinea publică. Până la acel moment însă, judecătorul care se pronunţă asupra acestei măsuri preventive ia în mod nemijlocit, prin propriile simţuri, act de lucrările dosarului, îl audiază obligatoriu pe inculpat şi astfel se poate pronunţa dacă lăsarea în libertate a acestuia reprezintă sau nu un pericol pentru ordinea publică. Trebuie ţinut cont de faptul că, în cazul aspectelor care nu pot fi surprinse exhaustiv într-o normă cuprinzătoare, excesul de reglementare poate avea efecte negative deosebite. Astfel, a fost formulată opinia că, atunci când elementele de fapt predomină în stabilirea unei situaţii juridice, ca în cazul de faţă, revine judecătorului – respectiv, practicii judiciare - sarcina de a interpreta



şi de a aplica legea, în scopul de a realiza o concordanţă concretă între diversitatea deosebită a elementelor de fapt (imposibil de anticipat de legiuitor) şi norma legală. Unii practicieni au opinat că soluţia ar fi înfiinţarea instituţiei judecătorului de instrucţie. Alţii au optat pentru majorarea duratei reţinerii, asigurându-se astfel timpul necesar culegerii datelor şi formării convingerii nemijlocite a instanţei de judecată cu privire la faptul dacă s-a creat o stare de insecuritate în rândul opiniei publice şi dacă există credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale. Articolul 5 alineatul (1) litera c) din Convenţie se referă la arestarea şi reţinerea preventivă. Acestea se pot dispune atunci când există motive verosimile de a bănui că o persoană a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea împiedicării săvârşirii unei infracţiuni sau a fugii, după săvârşirea acesteia. În practica CEDO s-a dezvoltat o noţiune autonomă de motive plauzibile.55) Această noţiune depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci ele trebuie să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune. În hotărârile pronunţate împotriva Marii Britanii în cauzele Brogan şi Murray56), Curtea a arătat că articolul 5 nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit inculparea şi, cu atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea. În baza acestor dispoziţii, precum şi în condiţiile reglementate de Constituţia României care garantează principiul independenţei judecătorului, instanţa de judecată poate să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există date certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru opinia publică şi aceasta având în vedere toate datele care pot conduce la o astfel de concluzie şi, totodată, caracterul de excepţie al privării de libertate. Judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra a ceea ce s-ar întâmpla în cazul în care inculpatul ar fi judecat în stare de libertate, anume ce impact ar avea acest aspect asupra ordinii publice.

2.2.3. Semnarea de către procuror(i) a referatului cu propunerea de arestare preventivă În practica judiciară s-a întâlnit situaţia în care un colectiv de procurori este desemnat cu soluţionarea cauzei. Unii practicieni au opinat că, în această situaţie, referatul cu propunerea de arestare preventivă trebuie semnat de toţi procurorii implicaţi în

55) V. CEDO, Fox, Campbell şi Hartley c. Marii Britanii (decizia din 30 august 1990). 56) V. CEDO, Brogan şi alţii c. Marii Britanii (decizia din 29 noiembrie 1988); Murray c. Marii Britanii (decizia din 21 septembrie 1994).



instrumentarea cauzei, sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia, pentru neîndeplinirea unei condiţii de formă a actului de sesizare a instanţei.57)

Alţi practicieni experimentaţi au opinat că soluţia trebuie să pornească de la principiul lipsei de colegialitate a organului de urmărire penală. Procurorul desfăşoară o activitate judiciară unipersonală58). Legea nu prevede constituirea procurorilor în anumite compuneri, aşa cum sunt completele de judecată, pentru a desfăşura anumite activităţi procedurale. Astfel, faptul că referatul cu propunerea de arestare este semnat de unul sau mai mulţi procurori nu aduce în discuţie încălcarea unei norme de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii. Firesc ar fi ca actele să fie semnate de procurorul care este învestit cu desfăşurarea sau supravegherea desfăşurării urmăririi penale, chiar dacă este ajutat şi de alţi procurori în realizarea unor activităţi procedurale.

2.2.4. Problematica prezentării instanţei de judecată a întregului dosar de urmărire penală

În sistemul judiciar românesc, procurorul este obligat ca, o dată cu referatul cu propunere de arestare preventivă să înainteze instanţei dosarul de urmărire penală în integralitatea lui59), indiferent dacă în cauză sunt mai mulţi învinuiţi/inculpaţi şi doar pentru unul singur s-a solicitat arestarea. Se impune trimiterea întregului dosar, cel puţin din interpretarea ad literam a art. 146 şi 1491 C.proc.pen. În situaţii justificate, se acceptă de către instanţe trimiterea de fotocopii ale întregului dosar, certificate de procuror pentru conformitate cu originalul. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, având obligaţia de a încunoştinţa şi procurorul precum şi apărătorul învinuitului/inculpatului conform art. 146 alin. (2)60), respectiv 1491 alin. (3) C.proc.pen.

2.2.5. Arestarea învinuitului reţinut sau în stare de libertate: natura termenelor procedurale În cazul în care consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive a învinuitului/inculpatului reţinut, organul de cercetare penală întocmeşte un

referat cu propunerea de luare a acestei măsuri, referat pe care, în termen de 10 ore de la momentul reţinerii, îl înaintează procurorului. Acesta va decide dacă sesizează instanţa de judecată cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive.

57) V. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, încheierea nr. 27şi 1492R/20.06.2005. 58) V. Volonciu, N., Tratat de procedură penală, ed. Paideia, 1997, vol.II, pag. 12. 59) Spre deosebire de sistemul american, unde judecătorul primeşte doar o declaraţie/cerere motivată, pe propria răspundere, din partea procurorului. 60) Cf. modificării din Legea nr. 356/2006.



Jurisprudenţa a susţinut constant interpretarea conform căreia termenul de 10 ore este unul de recomandare, în conformitate cu art. 144 alin. (3) C.proc.pen. Dacă dosarul se află în ancheta proprie a procurorului sau când măsura reţinerii este luată de procuror, acesta ar trebui ca, în acelaşi termen de 10 ore de la reţinere, să prezinte dosarul cauzei instanţei de judecată, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive, conform art. 144 alin. (4) C.proc.pen. Şi în această situaţie, jurisprudenţa a susţinut constant interpretarea conform căreia termenul de 10 ore este unul de recomandare. Este interesant de remarcat faptul că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea luării măsurii arestării preventive faţă de un învinuit/inculpat aflat în stare de libertate. Acest aspect creează echivoc cu privire la termenul de citare a învinuitului/inculpatului, respectiv, dacă acesta se circumscrie dispoziţiilor art. 313 alin. (2) C.proc.pen. sau poate fi mai mic de 5 zile.

2.2.6. Ascultarea obligatorie a învinuitului sau inculpatului

O condiţie necesară, anterioară întocmirii referatului cu propunerea de arestare preventivă şi prezentării dosarului instanţei de judecată este ascultarea învinuitului / inculpatului, în prezenţa apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

Ascultarea învinuitului/inculpatului de către procuror este o condiţie esenţială, necesară şi obligatorie atât pentru legalitatea sesizării instanţei cu propunere de arestare, astfel cum rezultă din art. 1491 alin. (1) C.proc.pen., cât şi pentru luarea măsurii arestării preventive, aşa cum prevede art. 150 alin. (1) C.proc.pen. Ascultarea învinuitului/inculpatului în momentele procesuale stabilite imperativ de legiuitor reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la apărare. Încălcarea acestei dispoziţii atrage nulitatea absolută a sesizării, potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen.61) Această opinie este împărtăşită şi de jurisprudenţă.62) O problemă care s-a întâlnit în practică şi care a generat chiar soluţii de respingere a propunerii arestării preventive a fost aceea că, anterior formulării propunerii de arestare preventivă, făptuitorul a fost ascultat doar ca învinuit în condiţiile art. 146 alin.(1) C.proc.pen. şi nu şi ca inculpat în condiţiile art. 150 C.proc., după punerea în mişcare a acţiunii penale (eventual chiar în aceeaşi zi). Faţă de această împrejurare s-a apreciat că a fost încălcat dreptul acestuia la apărare. Unii practicieni au opinat că dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. nu instituie o nulitate absolută în acest caz. Această împrejurare duce la concluzia că se poate discuta despre existenţa unei nulităţi relative care ar afecta propunerea de arestare preventivă a procurorului, partea care o invocă (respectiv inculpatul) trebuind să dovedească vătămarea care i-a fost produsă. Ca atare, în cazul invocării acestor dispoziţii legale, situaţiile trebuie examinate cu atenţie de la caz la caz, cu atât mai

61) Modificat prin art. I pct. 110 din Legea nr. 356/2006. 62) Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB), Secţia I Penală, încheierea din 24.02.2006, dosar 7188/3/2006, TMB, Secţia I Penală, încheierea din 01.03.2006, dosar 6513/3/2006.



mult cu cât o astfel de problemă nu a fost discutată niciodată, spre pildă, în următoarea situaţie: prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, în condiţiile art. 257 C.proc.pen., moment ulterior căruia acţiunea penală s-a pus în mişcare prin rechizitoriu, acesta dobândind doar la momentul trimiterii în judecată calitatea de inculpat. Alţi practicieni au considerat că dispoziţia privitoare la ascultarea învinuitului ori a inculpatului este imperativă. Dacă nu este ascultat, acestuia i se încalcă grav dreptul la apărare şi garantarea unei juste soluţionări a cauzei, ceea ce ar atrage aplicarea prevederilor art. 197 alin. (4), teza finală din Codul de procedură penală, vătămarea procesuală fiind evidentă. Modificarea poziţiei procesuale – din învinuit în inculpat – atrage o modificare consistentă a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor procesuale, precum şi a posibilelor consecinţe în ceea ce priveşte arestarea preventivă pe care cel în cauză trebuie să le cunoască, pentru a se putea apăra în mod corepunzător.

2.2.7. Posibilitatea învinuitului/inculpatului de a solicita termen în vederea pregătirii apărării Practica a întâmpinat dificultăţi în această materie, în situaţia în care învinuitului /inculpatului i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare. Un punct de vedere exprimat în jurisprudenţa recentă apreciază ca legală solicitarea inculpatului de a fi ascultat (de instanţă, dar şi de procuror), după ce a luat cunoştinţă de învinuiri şi după ce a beneficiat de un termen util care să-i permită asigurarea unei apărări calificate prin intermediul apărătorului. A da o declaraţie în lipsa cunoaşterii şi analizării învinuirilor, a probelor, şi în lipsa pregătirii unei apărări calificate, echivalează cu îndeplinirea formală, fără conţinut, a unui act procedural.63) Chiar dacă primul moment procesual în care legiuitorul a prevăzut expresis verbis posibilitatea apărătorului inculpatului de a consulta dosarul cauzei potrivit art. 159 alin. (1) C.proc.pen.64) este acela al primei prelungiri a măsurii arestării preventive, în mod constant, instanţa de judecată permite apărătorului studierea referatului şi a întregului dosar de urmărire, înaintea judecării propunerii de luare a măsurii arestării preventive. Chiar şi în aceste condiţii, se consideră că se impune acordarea unui termen util pentru studiul dosarului şi pregătirea apărării, atunci când timpul acordat pentru studiu este insuficient. Un alt punct de vedere apreciază necesitatea ca, de lege ferenda, în vederea garantării şi respectării dreptului la apărare, prevederile art. 149¹ alin. (2) şi (3)

din Codul de procedură penală să fie modificate. În actuala reglementare, ele pot fi interpretate ca încălcând într-o anumită măsură dreptul la apărare al inculpatului, fiindcă acesta nu-şi poate pregăti o apărare calificată, câtă vreme apărătorul său nu are posibilitatea de a consulta dosarul de urmărire penală. Într-adevăr, în practică, deşi această posibilitate este permisă pentru prima dată doar la faza în care se solicită 63) TMB, Secţia I Penală, încheierea din 24.02.2006, dosar 7188/3/2006; TMB, Secţia I Penală, încheierea din 01.03.2006, dosar 6513/3/2006. 64) Modificat prin art. I pct. 84 din Legea nr. 356/2006, în corelare cu abrogarea art. 156 alin. (4) şi cu modificarea adusă art. 146.



prelungirea măsurii arestării preventive, în condiţiile art. 159 alin. (1) C.proc.pen., instanţa de judecată permite apărătorilor consultarea dosarului. Un remediu procesual ar fi acela ca, înainte de formularea unei propuneri de arestare preventivă, să se prevadă ca inculpatului să-i poată fi prezentat, în prezenţa apărătorului, materialul probator din care rezultă probele sau indiciile temeinice în sensul dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen. care pot sta la baza formulării unei propuneri de arestare preventivă de către parchet, o procedură similară cu aceea a prezentării materialului de urmărire penală. Faza de urmărire penală este doar nepublică, nu secretă (ceea ce înseamnă că orice persoană acuzată trebuie să cunoască în prealabil care sunt învinuirile care i se aduc la momentul formulării propunerii de arestare preventivă, precum şi probele sau indiciile temeinice care stau, în opinia procurorului , la baza acestei propuneri).

2.2.8. Procesul deliberării. Cauze de incompatibilitate Luarea unei hotărâri (în sensul admiterii sau respingerii propunerii de arestare preventivă) presupune ca judecătorul să evalueze, prin prisma prevederilor art. 143 C.proc.pen., existenţa probelor sau indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către învinuit sau inculpat. Acest lucru implică ab initio (anterior cercetării împrejurării dacă în cauză există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen.), o analiză a materialului probator administrat în faza de urmărire penală. Ca şi în reglementarea anterioară când, cu prilejul judecării unei plângeri împotriva ordonanţei de arestare preventivă emisă de către procuror în baza prevederilor art. 140¹ C.proc.pen., era necesar ca judecătorul să „tatoneze” fondul cauzei, şi în reglementarea actuală acesta este chemat să verifice temeinicia propunerii de arestare preventivă, alături de legalitatea ei. Soluţionarea propunerii de arestare preventivă implică o procedură orală şi contradictorie, în cadrul căreia inculpatul este ascultat şi se dă cuvântul atât procurorului cât şi avocatului inculpatului cu privire la propunerea formulată. În cursul soluţionării propunerii de arestare preventivă, nu pot fi administrate mijloace de probă, o cerere în acest sens fiind inadmisibilă, întrucât administrarea probelor în această fază se face exclusiv de către organele de cercetare sau urmărire penală, iar şedinţa are loc în camera de consiliu, fără ca şedinţa să fie publică. Faptul că normele de procedură penală nu determină înţelesul exact al noţiunii de „cameră de consiliu” a dus la formularea, în opinia unor autori consacraţi, a interpretării că, de vreme ce legea nu o prevede expres, nu poate fi vorba de o lipsă de publicitate. Aşadar, de lege ferenda, se recomandă o definire clară a noţiunii. Deşi legislaţia nu consacră expres procesul deliberării în această materie, el reprezintă neîndoielnic esenţa întregii proceduri. Mai puţin discutat în practică este modul în care ar trebui să se desfăşoare acest proces sau care aspecte anume trebuie să vizeze faza deliberării în acest context? Rolul judecătorului se rezumă doar la a verifica întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 148 C.proc.pen., concomitent cu examinarea împrejurării dacă există probe sau indicii temeinice care justifică luarea măsurii?



Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu, întrucât „tatonând” fondul cauzei, judecătorul poate constata că există aspecte discutabile şi interpretabile, atât sub aspectul materialului probator cât şi al încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, care poate atrage competenţa materială sau personală a altui organ de urmărire penală sau a altei instanţe, prin prisma dispoziţiilor art.149¹ alin. (2) C.proc.pen.

Se disting aşadar două situaţii particulare: În faza de urmărire penală, când competenţa (materială sau după calitatea

persoanei) aparţine unui alt organ, superior sau de acelaşi nivel, însă dintr-o altă structură a parchetului.

În mod evident, într-o astfel de situaţie se impune respingerea propunerii, întrucât întreaga urmărire penală poate fi afectată de nulitate, cu consecinţa, în faza de judecată, a restituirii cauzei în condiţiile art. 332 C.proc.pen.65), într-o pricină în care, prin ipoteză, există inculpaţi arestaţi. Judecătorul învestit cu soluţionarea unei pricini, prin prisma dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C.proc.pen. poate şi are obligaţia ca, din oficiu, să verifice legalitatea şi regularitatea sesizării, inclusiv în cadrul unei propuneri de arestare preventivă, formulată în faza de urmărire penală. Deşi sunt faze procesuale distincte, judecătorul este învestit legal printr-un act al procurorului (propunere de arestare preventivă sau rechizitoriu) şi va pronunţa o hotărâre motivată, supusă unei căi de atac. Nu i s-ar putea imputa judecătorului în acest caz depăşirea limitelor învestirii atunci când ar respinge propunerea apreciind că au fost încălcate normele privind competenţa personală sau încadrarea juridică corectă a faptelor, care ar atrage competenţa unui alt organ de urmărire penală, chiar dacă în cursul urmăririi penale atributul schimbării încadrării juridice a faptei revine exclusiv organului de urmărire penală. Din contră, examinând legalitatea şi oportunitatea măsurii arestării preventive, judecătorul trebuie să examineze implicit şi legalitatea tuturor actelor de urmărire penală. Alţi practicieni au opinat că în faza de urmărire penală judecătorul este ţinut de încadrarea juridică dată faptei de către procuror sau de către organul de cercetare penală. Dacă judecătorul constată că încadrarea juridică nu este corect reţinută, va dispune în consecinţă cu privire la soluţionarea propunerii de arestare.

În faza de judecată, când competenţa de soluţionare a cauzei ar reveni altei

instanţe, chiar inferioară în grad. Această situaţie presupune următorul scenariu: judecătorul este sesizat cu o propunere de arestare preventivă pentru infracţiunea de tentativă de omor, dar

indiciile şi probele administrate până la acel moment relevă clar împrejurarea că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni de vătămare corporală simplă sau chiar de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C.proc.pen., pentru care competenţa de judecată ar reveni direct judecătoriei, iar măsura arestării preventive nu poate fi dispusă, deoarece legea prevede şi sancţiunea alternativă a amenzii. Într-o astfel de situaţie, chiar dacă nu va pune în discuţie calificarea juridică dată faptei, constatând că probele

65) Modificat prin art. I pct. 157 din Legea nr. 356/2006.



şi indiciile temeinice nu probează existenţa infracţiunii penatru care a fost sesizat, judecătorul va proceda în consecinţă. În lipsa unor reglementări exprese, soluţiile sus-menţionate s-ar justifica prin prisma dispoziţiilor procedural-penale care guvernează faza de urmărire penală. Similar cu situaţia procurorului care, în condiţiile art. 234-236 C.proc.pen., se pronunţă prin ordonanţă motivată asupra propunerii organului de cercetare penală privind punerea în mişcare a acţiunii penale (existând în practică şi soluţia respingerii acestor propuneri), judecătorul trebuie să-şi motiveze încheierea. Faptul că această hotărâre trebuie să se refere exclusiv la temeiurile arestării şi la probele sau indiciile pe care se întemeiază, fără a face referiri exprese la fondul cauzei, este o creaţie a practicii judiciare, legea procedural penală nefăcând distincţii în acest sens. Desigur, trebuie evitată o abordare sau o analiză amănunţită a acestor probe, această sarcină revenindu-i judecătorului învestit cu soluţionarea fondului cauzei. În cazul inexistenţei sau insuficienţei probelor sau indiciilor temeinice care justifică luarea măsurii, a contrarietăţii acestora sau a lipsei lor de temeinicie, prin prisma dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen., instanţa de judecată va respinge propunerea de arestare preventivă. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, probele care trebuie avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu trebuie să aibă greutatea celor ce ar justifica trimiterea în judecată sau chiar condamnarea şi nu trebuie confundate cu împrejurările care fac dovada temeiurilor de arestare prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Cât priveşte indiciile, acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate însă pe deducţii logice având ca premise datele existente în cauză. Acestea din urmă nu pot fi confundate cu datele sau informaţiile ce ar justifica începerea urmăririi penale (fază procesuală care se poate derula şi in rem, în timp ce o măsură preventivă nu poate fi dispusă decât împotriva unei persoane determinate). Ca atare, ele trebuie privite ca o veritabilă punte de legătură între fapta săvârşită şi persoana bănuită de comiterea acesteia. Ele pot rezulta inclusiv şi în faza actelor premergătoare, iar sursa procesuală poate fi diferită de cea a probelor, acestea din urmă trebuind să se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 63 C.proc.pen. şi să fie obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, conform dispoziţiilor art. 64 C.proc.pen. În practica judiciară, s-a exprimat ideea că judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă nu poate interpreta sau corobora materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi nici nu poate releva, prin motivarea hotărârii, aceste aspecte, deoarece riscă astfel să se antepronunţe asupra fondului cauzei. Raţionamentul poate fi combătut cu cel puţin două argumente:

În primul rând, în cazul admiterii propunerii de arestare preventivă, analizând (sau doar enunţând) în conţinutul hotărârii mijloacele de probă din care se desprind probele şi indiciile temeinice care justifică luarea măsurii, judecătorul face implicit o analiză coroborată a acestora. Nu există un motiv pentru care nu



ar fi permis un raţionament similar în cazul respingerii propunerii, judecătorul trebuind să se folosească de acesta în contextul obiectului cu care a fost sesizat.

În al doilea rând, este inechitabil şi nejustificat ca, în cazul în care

materialul probator furnizează şi date care susţin apărările inculpatului, acestea să nu fie analizate sau invocate în motivarea respingerii propunerii de arestare preventivă.

S-a apreciat astfel că, în condiţiile în care legiuitorul a dat în sarcina judecătorului luarea acestei măsuri procesuale preventive, cea mai gravă din punct de vedere al restrângerii libertăţii persoanei, în cursul urmăririi penale, i-a acordat implicit acestuia deplină libertate atât în aprecierea probelor, examinarea legalităţii actelor de urmărire penală şi verificarea respectării normelor de competenţă de către toate organele judiciare implicate în derularea acelui proces penal, cât şi în cenzurarea propunerii procurorului în acest sens. Altfel, ar apărea ilogic ca procurorul să poată respinge motivat (deci, implicit, cu referire la temeinicia probelor sau indiciilor şi la încadrarea juridică a faptei) o propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, iar judecătorului să i se limiteze posibilitatea unei astfel de analize, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, în aceeaşi fază procesuală. Desigur că, spre deosebire de procuror, în conţinutul unei hotărâri prin care se soluţionează o astfel de propunere, judecătorul nu poate da „instrucţiuni” organului de urmărire penală, dar nimic nu-l împiedică să facă referire la aspectele apreciate ca fiind deficitare în cursul urmăririi penale şi deci, implicit, la cele care justifică respingerea propunerii de arestare preventivă.

Se deduce astfel concluzia că, în cursul soluţionării unei propuneri de arestare preventivă, judecătorul poate şi chiar are obligaţia de a examina respectarea normelor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen., precum şi de a analiza şi „tatona” fondul cauzei - chiar dacă aceasta implică o succintă analiză a mijloacelor de probă administrate sau exprimarea unui punct de vedere motivat faţă de încadrarea juridică a faptei ori raportat la competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei, în condiţiile art. 149¹ C.proc.pen., conferind eficienţă unor astfel de aspecte în soluţionarea obiectului cauzei. Având aşadar în vedere că legea nu-i permite a se pronunţa asupra a ceea ce nu a fost investit să judece, judecătorul nu se poate referi la alte instituţii juridice, în afara celor care formează obiectul cauzei cu care a fost învestit. Relevante în acest context sunt dispoziţiile art. 48 alin. (1) C.proc.pen. lit. a) –

cf. reglementării anterioare – respectiv, lit. a1) – cf. modificărilor din Legea nr. 356/200666): Faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit.a), teza a II-a C.proc.pen., în lipsa unei

reglementări exprese şi pentru evitarea oricărei suspiciuni asupra imparţialităţii sau obiectivităţii sale, în condiţiile respingerii unei astfel de propuneri pentru alte temeiuri decât acela că nu ar fi incidente nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen., judecătorul învestit cu soluţionarea fondului aceleiaşi cauze poate

66) V. art. I pct. 22 din Legea nr. 356/2006.



formula o declaraţie de abţinere prin prisma dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen, urmând a fi soluţionată de către un alt complet de judecată în condiţiile art. 52 C.proc.pen.

Eventualitatea antepronunţării (în cazul admiterii propunerii de arestare) a fost definitiv eliminată de legiuitor, care a instituit expres cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit.a) C.proc.pen. cu privire la judecătorul care a emis mandatul de arestare. În acest context, judecătorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive nu mai prezintă garanţii suficiente de imparţialitate şi obiectivitate, întrucât a considerat implicit că există probe şi indicii temeinice cu privire la faptul că inculpatul (trimis deja în judecată) a săvârşit fapta imputată.

Lit. a1) a art. 48 alin. (1) C.proc.pen. a extins situaţia de incompatibilitate astfel încât, în prezent, este incompatibil judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale. Unii practicieni67) consideră că modificarea a extins foarte mult această incompatibilitate, deşi în practica judiciară nu apărea ca fiind necesară. S-a considerat astfel că reglementarea anterioară era mai adecvată, fiind totodată concordantă cu jurispridenţa Curţii Europene.68)

De asemenea, în prezent, activitatea instanţelor se confruntă cu mari probleme în găsirea resurselor umane necesare pentru constituirea completelor specializate, ca urmare a noului caz de incompatibilitate insituit la art. 48 lit. a1) C.proc.pen.

2.2.9. Menţinerea duratei arestării şi prelungirea arestării: situaţia specială a depăşirii duratei reţinerii

În faza de urmărire penală, prelungirea arestării se dispune, ca şi luarea măsurii, numai de către instanţa de judecată, pentru o durată maximă de 180 zile, fiecare prelungire acordată neputând depăşi 30 de zile, conform art. 159 alin. (13) C.proc.pen. În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, intervalul maxim de control fiind de 60 de zile. Măsura arestării preventive încetează de drept atunci când durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, potrivit art. 140 alin. (2) C.proc.pen.

Cu ocazia solicitării prelungirii arestării preventive, procurorul va depune dosarul cauzei integral, la instanţa de judecată, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Acesta este şi primul moment procesual în care legiuitorul a prevăzut expresis verbis posibilitatea apărătorului inculpatului de a consulta dosarul

67 V. Vasiliu, Al., op. cit., pag. 12-14. 68) V. CEDO, Ilijkov c. Bulgariei (decizia din 26 iulie 2001), cu trimitere la Lutz c. Germaniei (decizia din 25 august 1987) şi Hauschildt c. Danemarcei (decizia din 24 mai 1989): luarea sau prelungirea măsurii preventive nu presupune, în mod necesar şi de la sine, o stare de incompatibilitate.



cauzei în faza de urmărire penală, acela al primei prelungiri a măsurii arestării preventive, conform art. 159 alin. (1) C.proc.pen. Succesiunea de acte de urmărire penală, acte procesuale şi procedurale prevăzute de lege obligatoriu a fi efectuate în cazul în care se urmăreşte arestarea învinuitului/inculpatului reţinut69) este de natură a crea inconveniente majore, datorită intervalului de timp limitat al reţinerii, de maxim 24 de ore. Este posibil ca intervalul de 24 de ore de reţinere să nu fie suficient pentru realizarea în bune condiţii a actelor menţionate anterior, consecinţa fiind recăpătarea stării de libertate a celui reţinut anterior judecării propunerii de luare a măsurii arestării preventive. Inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie prezent personal în instanţă, procurorul având obligaţia de a se îngriji de aducerea acestuia. Asistarea inculpatului arestat de către un avocat este obligatorie. În cazuri de excepţie, când inculpatul arestat este internat în spital şi starea sănătăţii nu-i permite transportul sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea de prelungire poate fi examinată, dar numai în prezenţa apărătorului inculpatului, sub sancţiunea nulităţii absolute a încheierii. În toate cazurile, sunt aplicabile dispoziţiile imperative referitoare la asistenţa juridică obligatorie a inculpatului prevăzute de art. 171 alin. (41) C.proc.pen.70 Astfel, dacă apărătorul ales nu se prezintă în mod nejustificat şi nu ia măsuri pentru substituirea sa, instanţa desemnează un apărător din oficiu, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. Într-o atare situaţie, în practică, se poate ajunge la expirarea duratei reţinerii sau arestării preventive şi, prin urmare, la încetarea de drept a măsurii preventive privative de libertate, cu consecinţa punerii imediate în libertate a inculpatului. Practicienii au apreciat intervalul de 24 ore prevăzut pentru reţinerea învinuitului sau inculpatului ca fiind prea scurt, deoarece astfel cum s-a argumentat mai sus, în acest interval de timp trebuie efectuate o multitudine de acte procedurale, astfel încât, în mod obiectiv se poate îngreuna activitatea de urmărire penală nu doar în cauzele complexe, ci chiar şi în cele care, aparent, au o complexitate redusă. Odată cu mărirea duratei acestei reţineri de la 24 la, eventual, 72 de ore, este necesară însă şi modificarea dispoziţiilor art. 171 alin. 4¹ din Codul de procedură penală, respectiv a tezei finale a acestui articol care să prevadă în mod expres că, în cazul soluţionării cererilor având ca obiect arestarea preventivă, asistenţa juridică să poată fi asigurată de apărătorul din oficiu, dacă apărătorul ales nu se prezintă la un termen fixat pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau în faţa instanţei de judecată, termen care să nu poată fi mai mic de 12 ore.

69) Asigurarea asistenţei juridice, prin apărător ales sau desemnat din oficiu; aducerea la cunoştinţa celui reţinut, de îndată, a motivelor reţinerii, în prezenţa unui avocat; întocmirea procesului verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii; luarea declaraţiei olografe de învinuit; luarea declaraţiei de învinuit pe formular; întocmirea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale; luarea declaraţiei de inculpat pe formular; întocmirea referatului cu propunere de arestare preventivă; prezentarea dosarului judecătorului şi apărătorului celui reţinut, într-un timp util care să le permită studiul acestuia. 70) Cf. art. I pct. 98 din Legea nr. 356/2006.



2.2.10. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurii arestării preventive

(1) În cursul urmăririi penale

A: Organele judiciare competente

În faza de urmărire penală, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi acesta, dacă apreciază că informaţiile primite justifică înlocuirea sau revocarea arestării, sesizează instanţa conform art.139 alin. (3) şi (31) C.proc.pen. Totodată, dacă procurorul constată că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii arestării preventive, acesta are obligaţia să sesizeze instanţa, în vederea înlocuirii sau revocării arestării, îndatorire ce incumbă însă şi instanţei de judecată conform art.139 alin. (2) C.proc.pen.71) În caz de încetare de drept a măsurii arestării preventive (pentru motivele reglementate în art. 140 alin. (1)72) şi (2) C.proc.pen., instanţa de judecată este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, atât din oficiu cât şi la sesizarea procurorului. Deşi legiuitorul nu a prevăzut expres organul judiciar care poate dispune în faza de urmărire penală asupra înlocuirii, revocării sau încetării de drept a măsurii arestării preventive, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale prevăzute de art.139 alin. (32) şi art.1403 C.proc.pen., rezultă că în această materie competenţa îi aparţine exclusiv instanţei de judecată. Un alt argument în acest sens îl reprezintă şi faptul că măsura arestării preventive poate fi luată şi prelungită în condiţiile legii numai de către judecător, motiv pentru care doar acesta are posibilitatea să revină asupra măsurii dispuse, înlocuind-o sau revocând-o, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. Codul de procedură penală nu prevede care este instanţa de judecată competentă material să se pronunţe asupra înlocuirii sau revocării măsurii arestării preventive însă, potrivit art. 139 alin. (2) C.proc.pen., procurorul poate sesiza instanţa de judecată ce a luat măsura preventivă. Această instanţă este cea competentă să judece cauza în fond, sau cea corespunzătoare circumscripţiei unde se află locul de detenţie. Aşadar, rezultă că în cursul urmăririi penale, înlocuirea, revocarea sau constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive poate fi dispusă numai de instanţa competentă să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie.

71) V. art. I pct. 59 şi pct. 60 din Legea nr. 356/2006, respectiv modificarea alin. (2) al art. 139, cu preluarea reformulată a prevederilor alin. (33) al aceluiaşi articol, care a fost abrogat. 72) V. art. I pct. 61 din Legea nr. 356/2006 care a modificat litera a) a alin. (1) al art. 140 C.proc.pen.



B: Procedura de judecare

Soluţionarea acestor incidente privind înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive se face de instanţa de judecată, în şedinţă publică, conform normelor de drept comun prevăzute de art. 290 alin. (1) C.proc.pen. Excepţia reglementată de dispoziţiile art.146 alin. (4), art.1491 (alin.4) şi art.159 alin. (2) C.proc.pen. este judecarea în camera de consiliu a cererilor de arestare preventivă şi de prelungire a măsurii arestării. Unii practicieni au apreciat că această excepţie nu poate fi extinsă pe cale de analogie. Cu toate acestea, în cazul în care sunt formulate cereri de înlocuire, revocare sau constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, în cadrul soluţionării unei cereri de prelungire sau a verificării legalităţii şi temeiniciei arestării, dezbaterile vor avea loc în şedinţa din camera de consiliu, conform art. 3001 C.proc.pen., nefiind aplicabile prevederile referitoare la publicitatea şedinţei de judecată conţinute în art.197 alin. (2) C.proc.pen., a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută. Argumentul este acela că, întrucât aceste cereri au fost formulate pe cale incidentală, sunt aplicabile regulile de procedură ce guvernează soluţionarea cererii principale. Un alt punct de vedere reţine că cererile de înlocuire, revocare sau constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive se soluţionează sau nu în camera de consiliu, în funcţie de faza procesuală în care se află cauza, pentru aceleaşi raţiuni avute în vedere la luarea, prelungirea şi respectiv menţinerea măsurii arestării preventive. Soluţionarea pe cale incidentală a unor asemenea cereri nu poate fi apreciată ca inadmisibilă, o interpretare contrară reprezentând, în fapt, o încălcare a normelor potrivit cărora, în orice fază a procesului penal, instanţa poate dispune, la sesizarea inculpatului, a parchetului sau din oficiu, asupra înlocuirii, revocării şi încetării de drept a măsurii arestării preventive, fiind chiar obligată să revoce arestarea când constată că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, conform art. 139 C.proc.pen.

C: Calea de atac. Efectele exercitării acesteia şi procedura de judecare

Modificările aduse prin Legea nr. 365/2006 articolelor 1403 şi 141 C.proc.pen.73) au consacrat legislativ faptul că încheierea prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu poate fi atacată separat cu recurs de către inculpatul arestat, ci doar o dată

cu fondul cauzei.

Discuţii şi controverse cu privire la concordanţa acestor noi reglementări cu prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 5 alin. (4) al Convenţiei.

Într-o opinie, s-a apreciat că lipsa posibilităţii de a ataca separat cu recurs încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în

73) V. art. I pct. 62-64 din Legea nr. 356/2006.



apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 alin. (4) din Convenţie. S-a interpretat de asemenea că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, art. 5 alin. (4) al Convenţiei nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.74)

Argumentele de mai sus, întemeiate pe dispoziţiile art. 4142 alin. (2) C.proc.pen., susţinute şi de prevederi ale art. 1403 şi art. 141 C.proc.pen75), trebuie interpretate în acord cu dispoziţiile art. 20 precum şi cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie. În caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. A recunoaşte doar procurorului dreptul de a declara recurs împotriva unei astfel de încheieri în cazul în care se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii constituie o încălcare evidentă a principiului egalităţii armelor în procesul penal. De asemenea, argumentarea conform căreia o astfel de cerere poate fi reiterată oricând în cursul judecăţii în cazul respingerii ei ar putea funcţiona, per a contrario, şi în cazul procurorului, în sensul că acesta ar putea solicita oricând, în condiţiile legii, luarea din nou a măsurii arestării preventive dacă există temeiuri noi. În vederea judecării recursului declarat în condiţiile art. 140 alin. (3) C.proc.pen., dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 24 de ore, iar soluţionarea acestuia se va face în 48 de ore sau în 3 zile, în funcţie de calitatea persoanei arestate, completul de judecată pronunţându-se în aceeaşi zi, prin încheiere. Este de menţionat că termenele prevăzute în art. 1403 alin. (5) şi alin. (6) C.proc.pen. sunt termene de recomandare, iar nerespectarea lor nu este sancţionată de lege. La judecarea recursului participă procurorul, apărătorul ales sau din oficiu al inculpatului, precum şi acesta din urmă, instanţa urmând să se pronunţe după ascultarea lui şi după ce reprezentantul parchetului şi avocatul pun concluzii. Inculpatul nu participă la judecarea recursului doar în cazul în care nu este posibilă deplasarea sa la sediul instanţei din motive de sănătate sau din orice alte cauze obiective. Recursul declarat împotriva încheierii de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive nu este suspensiv de executare, împrejurare ce determină punerea de îndată în libertate a inculpatului la data pronunţării acesteia, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză conform art. 1403 alin. (8) C.proc.pen. Per a contrario, până la soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii primei instanţe prin care s-a admis cererea de înlocuire sau revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul nu este pus în libertate. Cât priveşte caracterul suspensiv sau nesuspensiv al recursului declarat împotriva încheierilor pe care instanţa le pronunţă în cursul procesului în legătură cu măsura

74) V. CEDO, Negoescu c. RO (decizie de inadmisibilitate din 17.03.05) 75) V. modif acestora de la art. I pct. 200, pct. 63 şi respectiv pct. 64 din Legea nr. 356/2006.



arestării preventive, se disting următoarele situaţii, prin prisma dispoziţiilor art. 1403, 141, 160a şi 160b C.proc.pen.76):

Luarea unei măsuri preventive: recursul nu este suspensiv de executare prin prisma dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen.;

Menţinerea măsurii arestării preventive: recursul nu este suspensiv de executare prin prisma dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen.;

Înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă: recursul este suspensiv de executare prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.pen.;

Revocarea măsurii preventive: recursul este suspensiv de executare prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.pen. Potrivit dispoziţiilor art. 139, art. 300¹ alin. (2) şi art. 160b alin. (2) C.proc.pen., deşi legea face vorbire de „punerea de îndată în libertatea a inculpatului arestat” în cazul revocării măsurii, în mod paradoxal prin prisma dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen., acest lucru se va produce abia după expirarea termenului de recurs sau după respingerea recursului, după caz;

Constatarea încetării de drept a măsurii preventive în condiţiile art. 140 C.proc.pen.: recursul nu este suspensiv de executare, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi alin. (3) raportate la art. 140 alin. (3) C.proc.pen.

(2) În cursul cercetării judecătoreşti O problemă ivită tot mai des în practică, în special după intrarea în vigoare a Regulamentului de ordine interioară a instanţelor de judecată, este aceea de a stabili completul de judecată competent a soluţiona cererile de înlocuire, revocare sau încetare de drept a măsurii arestării preventive, formulate după trimiterea în judecată a inculpatului, în condiţiile în care principiul repartizării aleatorii a dosarelor intră în contradicţie cu principiul judecării cererii incidentale de către completul învestit cu soluţionarea cauzei în fond. În unele instanţe, cererile de înlocuire, revocare sau încetare de drept a măsurii arestării preventive, formulate separat, sunt înregistrate distinct de fondul cauzei, fiind repartizate spre soluţionare altor complete, din cadrul aceleiaşi secţii sau din secţii diferite. Această împrejurare atrage anumite

disfuncţionalităţi, generate atât de ataşarea dosarului de fond şi care conduc la prelungirea judecării, fie a fondului cauzei, fie a cererii privind măsura arestării preventive, cât şi de timpul necesar unei cunoaşteri aprofundate a actelor dosarului. O astfel de practică este cel puţin discutabilă. Practica a demonstrat că, pentru o bună funcţionare a actului de justiţie, cererile de înlocuire, revocare sau încetare de drept a măsurii arestării preventive, formulate separat, trebuie să fie conexate la dosarul de fond, în toate instanţele, urmând a fi 76) V. modificarea art. 160b prin art. I pct. 85 din Legea nr. 356/2006.



soluţionate de completul de judecată învestit cu judecarea fondului, situaţie în care nu s-ar încălca nici principiul repartizării aleatorii şi nici acela al judecării cererii incidentale împreună cu cea principală. În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile – conform art. 3002

C.proc.pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive. Instanţa va menţine această măsură dacă apreciază că temeiurile avute în vedere la luarea acesteia subzistă şi impun, în continuare, privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice o asemenea măsură. Cu toate acestea, respingerea unei cereri de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive fără verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive - în condiţiile art.3002 raportat la art.160b alin. (3) C.proc.pen. - nu echivalează cu o menţinere implicită a arestării. Această împrejurare atrage, astfel, aplicarea dispoziţiilor art.140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi, pe cale de consecinţă, punerea de îndată în libertate a inculpatului. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive intervine şi atunci când judecătorul fondului pune în discuţie legalitatea şi temeinicia arestării preventive, după împlinirea termenului de 60 de zile sau omite să pună în discuţie această chestiune, în termenul stabilit de lege conform art. 140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Ca şi în încheierile date în timpul urmăririi penale, şi acelea pronunţate în primă instanţă şi în apel, prin care s-a dispus revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive pot fi atacate separat de către procuror, cu recurs. Este de menţionat că legiuitorul a reglementat în art. 141 C.proc.pen. aceeaşi procedură cu privire la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor de înlocuire, revocare sau încetare a arestării preventive, date în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi aceleaşi efecte ale exercitării căii de atac ca şi în cazul încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale. Însă, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.160b alin. (4) C.proc.pen., raportate la art. 160a alin. (2) teza finală C.proc.pen., ar rezulta că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive77) nu este suspensiv de executare, fapt ce impune punerea de îndată în libertate, la data pronunţării soluţiei. Este evidentă astfel necorelarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 141 alin. (2) Cod proc.pen. potrivit cărora recursul declarat împotriva încheierii de revocare dată în cursul judecăţii amână punerea în libertate a inculpatului până la soluţionare, fiind astfel suspensiv de executare. O altă problemă dezbătută în practică a fost măsura în care instanţa învestită cu o cerere de prelungire sau cu verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive formulată în baza art. 3001 sau 3002 C.proc.pen. poate dispune revocarea măsurii arestării preventive, când constată că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, cu toate că aceasta fusese deja examinată de instanţele de control judiciar, intrând astfel în puterea autorităţii de lucru judecat.

77) Pe motiv că au încetat temeiurile ce au determinat luarea unei asemenea măsuri sau că acestea, deşi există nu impun în continuare privarea de libertate şi nici nu există altele noi care să o justifice.



Unii practicieni au opinat că într-o asemenea situaţie, datorită caracterului imperativ al dispoziţiilor legale, instanţa este obligată să revoce din oficiu măsura arestării preventive, chiar dacă prin aceasta s-ar aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat. Din modalitatea de redactare a art. 139 alin. (2) C.proc.pen. rezultă intenţia legiuitorului de a conferi supremaţie principiului legalităţii în faţa celorlalte principii care guvernează procedura judiciară. În timp ce înlocuirea şi revocarea măsurii arestării preventive (cu excepţia cazului de revocare prevăzut în art. 139 C.proc.pen.) este un act procesual asupra oportunităţii căruia apreciază organul judiciar, constatarea încetării de drept a arestării preventive este obligatorie pentru acesta. Astfel, potrivit art. 140 C.proc.pen., măsura arestării preventive încetează de drept când:

a expirat termenul stabilit de lege sau de organul judiciar pentru măsura luată;

a survenit scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, respectiv achitarea ori încetarea procesului penal;

durata arestării preventive a atins, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în primă instanţă, jumătate din maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea în legătură cu care s-a luat măsura;

a intervenit orice altă cauză anume prevăzută de lege care produce încetarea de drept a arestării preventive.

Într-o altă opinie, art. 160b şi art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. impun revocarea măsurii arestării preventive şi în situaţia în care temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, însă instanţa apreciază, în raport de anumite circumstanţe ale cauzei, că nu mai există temeiuri noi care să justifice această măsură sau că temeiurile iniţiale nu mai impun privarea de libertate. O astfel de interpretare se desprinde din analiza coroborată a dispoziţiilor art. art. 160b şi art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. Ambele dispoziţii au în vedere două condiţii alternative şi nu cumulative (care însă nu se exclud reciproc), respectiv subzistenţa temeiurilor iniţiale avute în vedere la luarea măsurii şi/sau ivirea unor temeiuri noi. În aceste condiţii, revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii nu aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat în raport cu hotărârile anterioare (ale instanţei de fond sau ale instanţei de control judiciar prin care s-a menţinut această măsură). Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 160b şi art. 300¹ C.proc.pen., oportunitatea menţinerii acestei măsuri se apreciază în funcţie de factori variabili:

dacă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă sau nu există temeiuri noi care să impună privarea de libertate.

Aceste elemente de fapt şi chiar de drept se pot modifica în cursul judecăţii, fiind necesar ca la momentele anterioare ale menţinerii măsurii aceste condiţii să fie întrunite. Dinamica procesului penal şi garantarea drepturilor inculpatului arestat impun verificarea periodică a măsurii arestării preventive la intervale de 30 sau, respectiv, 60 zile dar judecătorul care se pronunţă aupra menţinerii măsurii la unul sau mai multe dintre termenele de judecată nu devine incompatibil să soluţioneze pricina în



continuare pe motiv că şi-ar fi spus părerea asupra oportunităţii menţinerii arestării preventive.

2.2.11. Excepţia de neconstituţionalitate invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 si 3002 din Codul de procedură penală

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată78), Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Altfel spus, în situaţia în care într-un litigiu se invocă, din oficiu sau de către una dintre părţi, excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege, instanţa judecătorească este obligată mai întâi să stabilească dacă aceasta are sau nu legătură cu soluţionarea cauzei. În ipoteza în care, cu ocazia judecării unei propuneri de arestare preventivă ori a unei cereri de prelungire a arestării preventive sau a verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii privative de libertate în condiţiile art. 3001 ori art. 3002 C.proc.pen., se invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale din această materie, este evidentă aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, existând o legătură între dispoziţiile cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate şi obiectul cauzei. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care reglementează măsura arestării preventive invocată în cereri cu un asemenea obiect este admisibilă, o altă interpretare conducând la situaţia paradoxală ca atare excepţii să nu poată fi niciodată ridicate, întrucât s-ar considera că nu au legătură cu cauza. Efectul imediat al invocării unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la măsura arestării preventive este suspendarea judecării cauzei, care se dispune de către instanţă până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională, prin încheiere motivată, conform art. 303 alin. (6) C.proc.pen.79) şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată. Suspendarea judecăţii este însă incompatibilă, prin efectele pe care le produce, cu obiectul şi natura cauzei care vizează arestarea preventivă. Legea procedural-penală stabileşte că măsura privativă de libertate nu poate fi luată decât pe o perioadă determinată de timp – maximum 10 zile, respectiv 30 de zile – în condiţiile art. 146, respectiv art.1491 C.proc.pen. şi poate fi prelungită sau menţinută pe o durată de cel mult 30 de zile, respectiv 60 de zile în condiţiile art.155, art. 3001 şi respectiv ale art. 3002 C.proc.pen. În această situaţie, dacă instanţa ar suspenda judecarea propunerii de arestare preventivă, a cererii de prelungire a arestării sau a verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, s-ar ajunge la situaţia încetării de drept a măsurii

78) V. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004, publicată în M.Of. partea I, nr.502/03.VI.2004, dându-se textelor o nouă numerotare. 79) Cf. modificării din Legea nr.356/2006, art. I pct. 149.



preventive ca urmare a expirării termenelor, întrucât timpul rămas până la această dată nu este suficient pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Pe de altă parte, este de neacceptat ca prin invocarea unei asemenea excepţii să se ajungă la punerea în libertate a persoanelor presupuse a fi comis fapte grave prevăzute de legea penală, împrejurare care ar face ineficientă însăşi admiterea excepţiei. Pentru a evita consecinţele ce decurg din imposibilitatea examinării în termen a cererilor formulate în materia arestării preventive, în practică, instanţele de judecată au respins uneori ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile legale care reglementează această materie. În cazul în care consideră că acestea au legătură cu cauza, sesizează Curtea Constituţională, fără a suspenda însă judecata cauzei, soluţionând astfel cererile cu care au fost învestite. Demersul de a pune în acord aceste reglementări apare astfel ca imperativ. În cazul cererilor care au ca obiect luarea, prelungirea sau verificarea legalităţii arestării preventive, se impune modificarea dispoziţiilor legale referitoare la suspendarea cauzei în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul înlăturării măsurii de suspendare, având în vedere caracterul urgent al pricinii, fără ca prin aceasta să fie prejudiciată persoana pusă sub acuzaţie, chiar dacă a fost privată de libertate, întrucât admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate îşi produce efecte pentru viitor, respectiv de la data pronunţării hotărârii de către Curtea Constituţională. În plus, modificarea este imperios necesară pentru că suspendarea obligatorie a cursului judecăţii a făcut ca, de multe ori, invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate să fie făcută numai pentru a tergiversa soluţionarea cauzei penale respective, ştiut fiind că, de la invocarea excepţiei şi până la soluţionarea ei de către Curtea Constituţională se parcurge un interval de câteva luni. Actuala reglementare permite o folosire discreţionară a invocării excepţiilor de neconstituţionalitate, ceea ce se poate transforma într-un abuz de drept, sub protecţia legii. Până la o nouă modificare legislativă care să coreleze dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 147/1992 cu caracterul de urgenţă al pricinilor în care există inculpaţi arestaţi preventiv, soluţia concretă care poate fi abordată de către instanţe pentru a evita situaţiile în care măsura arestării preventive ar înceta de drept în cazul suspendării cauzei (suspendare obligatorie, potrivit art. 303 alin. (6) C.proc.pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată), este dată atât de interpretarea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) C.proc.pen., cât şi de împrejurarea că admiterea unei astfel de excepţii de către Curtea Constituţională îşi produce efectele doar pentru viitor.

Astfel, unii practicieni au considerat că instanţele au obligaţia de a suspenda judecarea pricinii în cazul în care sesizează Curtea Constituţională, însă până la soluţionarea excepţiei dispoziţiile procedural penale nu împiedică - de plano - fixarea unui termen de control în interiorul celor 30 sau 60 de zile după caz, termen la care să se discute doar legalitatea măsurii arestării preventive prin prisma dispoziţiilor art. 300² C.proc.pen. Aceeaşi practicieni au apreciat că în nici un caz dispoziţiile art. 303 alin. (6) C.proc.pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată nu pot fi interpretate



restrictiv, în sensul unei apărări excesive a drepturilor persoanelor arestate preventiv în detrimentul societăţii civile sau a ordinii publice, care trebuie să fie în continuare protejate. Or statul de drept nu poate conferi eficient o astfel de protecţie prin lăsarea în libertate a unor persoane bănuite sau cercetate pentru comiterea unor infracţiuni grave.

2.2.12. Arestarea în lipsă a inculpatului Pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpatului, trebuie îndeplinite cumulativ atât condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 C.proc.pen. cât şi unele specifice, precum punerea în mişcare a acţiunii penale şi ascultarea persoanei puse sub acuzaţie de către procuror şi de către judecător. Deşi măsura privativă de libertate poate fi luată numai după ascultarea inculpatului de către procuror şi de către judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care acesta poate fi arestat fără a fi audiat în prealabil conform art. 150 alin. (1) C.proc.pen., teza finală. Astfel, când inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori se află în stare de reţinere sau arestare conform art.146 C.proc.pen. şi, din motive de sănătate ori din cauză de forţă majoră sau de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare preventivă va fi examinată în lipsa acestuia. Potrivit art. 1491 alin. (2) C.proc.pen., procurorul prezintă dosarul cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. Aşadar, din analiza coroborată a acestor dispoziţii şi a celor prevăzute în art.150 alin. (1) C.proc.pen., teza finală, rezultă că propunerea de arestare preventivă poate fi examinată când inculpatul lipseşte (întrucât este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată) exclusiv de către instanţa competentă să judece cauza în fond. În cazul în care inculpatul se află în una din situaţiile expres reglementate în art. 1491 alin. (6) C.proc.pen., competenţa este alternativă, instanţa competentă să judece fiind cea corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. După primirea dosarului, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora soluţionării propunerii de arestare preventivă până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere conform art. 1491 alin. (3) C.proc.pen. Per a contrario, când inculpatul lipseşte fiindcă este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire penală, termenul de soluţionare a cererii de arestare preventivă se fixează astfel încât să se poată îndeplini procedura de citare a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie. Aceasta înseamnă că vor fi avute în vedere motivele invocate în propunerea de arestare preventivă dar şi natura urgentă a pricinii.



Odată îndeplinită procedura de citare, la termenul de judecată fixat, propunerea de arestare preventivă este examinată în şedinţa din camera de consiliu, în prezenţa procurorului şi a apărătorului ales sau desemnat din oficiu pentru inculpatul lipsă care formulează, pe rând, concluzii. Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin încheiere motivată arătând, în cazul în care dispune arestarea preventivă a inculpatului lipsă, temeiurile care justifică privarea de libertate, precum şi durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile, termen care curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă. Admiţând propunerea, judecătorul emite, de îndată, mandatul de arestare preventivă care trebuie să conţină menţiunile prevăzute de art. 151 alin. (2) C.proc.pen. Mandatul se înaintează, în dublu exemplar, organului de poliţie în vederea punerii în executare, indiferent de motivul care a determinat lipsa inculpatului. Organul de poliţie, găsind pe inculpatul a cărui privare de libertate a fost dispusă, procedează la arestarea acestuia, îi predă un exemplar al mandatului şi îl aduce la judecătorul care a emis mandatul, în vederea ascultării. Aceeaşi procedură este aplicabilă şi când inculpatul se află în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1491 alin. (6) C.proc.pen. (nu este adus din motive de sănătate, din cauză de forţă majoră sau de necesitate), aducerea acestuia în faţa judecătorului în vederea ascultării făcându-se de îndată ce a încetat cauza care a determinat imposibilitatea deplasării sale. O asemenea interpretare se impune faţă de împrejurarea că legiuitorul nu face nici o distincţie în raport cu motivele care au determinat arestarea fără ascultarea inculpatului. Deşi norma procedurală stabileşte că inculpatul găsit este condus la judecătorul care a emis mandatul, în ipoteza în care acesta este prins după dezînvestirea instanţei de fond, ascultarea sa se face de către prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, după caz. Ascultarea inculpatului nu mai are loc când acesta este prins după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece într-o asemenea situaţie încarcerarea se face în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii, mandatul de arestare preventivă fiind lipsit de efecte juridice. Cu ocazia ascultării, inculpatul poate ridica obiecţii doar în legătură cu punerea în executare a mandatului de arestare preventivă, obiecţii ce vor fi rezolvate de judecătorul care a emis mandatul sau de un alt judecător de la aceeaşi instanţă ori de la o altă instanţă corespunzătoare în grad (instanţa unde a fost găsit), aşa cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 152 alin. (4) şi art. 153 alin. (1) C.proc.pen.

Numai în ipoteza în care obiecţiile privesc identitatea, inculpatul este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, instanţă care poate solicita relaţii judecătorului ce a emis mandatul, în cazul în care consideră acest lucru necesar. În celelalte cazuri, soluţionarea unor asemenea obiecţii este de competenţa exclusivă a instanţei care a analizat propunerea de arestare preventivă. Până la soluţionarea obiecţiilor privind identitatea, instanţa, în măsura în care consideră că nu există un pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei pe numele căreia s-a emis mandatul, iar în cazul în care constată, în urma



examinării acestora, că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate sau confirmă executarea mandatului, când obiecţiile privind identitatea sunt nefondate. Rezultatul rezolvării obiecţiilor (de către instanţa locului unde a fost găsit inculpatul) se consemnează în încheierea pronunţată şi se trimite judecătorului care a emis mandatul. Este discutabil dacă în procedura ascultării inculpatului pot fi verificate obiecţiunile cu privire la legalitatea şi temeinicia încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă sau dacă examinarea acestora se va putea face doar pe calea recursului exercitat împotriva încheierii ce constată măsura preventivă, procedura aplicabilă la judecarea căii de atac fiind identică cu cea prevăzută în cazul arestării inculpatului prezent, conform art. 141 C.proc.pen., întrucât instanţa este obligată să verifice şi din oficiu legalitatea luării măsurii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în această materie, hotărârile nu au autoritate de lucru judecat. Când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de poliţie încheie un proces-verbal prin care constată această împrejurare şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul de arestare, precum şi organele competente pentru darea în urmărire conform art. 154 C.proc.pen.

2.2.13. Mandatul de arestare preventivă nepus în executare După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite, de îndată, în baza art. 151 C.proc.pen.80), mandatul de arestare. Punerea în executare se face de îndată, de asemenea, în situaţia în care mandatul a fost emis după ascultarea inculpatului, conform art. 152 C.proc.pen. Excepţia de la această regulă o constituie arestarea în lipsă a inculpatului, când mandatul emis se va înainta în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Dacă persoana este găsită, organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul, în vederea audierii conform art.152 alin. (3) C.proc.pen. Mandatul de arestare preventivă nu poate fi pus în executare când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, caz în care organul însărcinat cu executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi înştiinţează organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în urmărire în baza art. 154 C.proc.pen. În cazul în care, odată cu întocmirea rechizitoriului, procurorul consideră că este necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestare a inculpatului. În acest caz, se impune judecarea propunerii de arestare preventivă cu prioritate şi în camera de consiliu, mai înainte de verificarea sesizării instanţei cu judecarea pe fond a cauzei (aşa cum impune art. 300 C.proc.pen.), datorită faptului 80) V. modificarea art. 151 alin. (1) C.proc.pen. prin art. I pct. 77 din Legea nr. 356/2006.



că propunerea făcută de către procuror coincide cu desesizarea acestuia, deşi nu ne aflăm încă în faza judecăţii. În situaţia în care mandatul de arestare preventivă nu a fost pus în executare, nu se poate pune problema incidenţei dispoziţiilor art.3001 C.proc.pen., atât timp cât acest text de lege se referă la cauzele în care inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest, iar obligaţia instanţei de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia incumbă doar cu privire la o măsură ce este funcţională şi efectivă.

2.2.14. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

Inculpatul poate fi arestat şi în cursul judecăţii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C.proc.pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Practica judiciară a exemplificat astfel de situaţii: arestarea preventivă în cazul sustragerii de la judecată, în cazul zădărnicirii aflării adevărului prin influenţarea unui martor sau expert sau prin distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, comiterea unei noi infracţiuni sau necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni, precum şi dacă există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta. Se remarcă însă necesitatea manifestării unei prudenţe în luarea măsurii preventive în cursul judecăţii pentru evitarea unui eventual caz de incompatibilitate, mai ales în situaţiile prevăzute de art. 47 alin. (2) C.proc.pen. Deşi au existat controverse cu privire la problema incompatibilităţii judecătorului care se pronunţă cu privire la măsura preventivă, în prezent, legiuitorul a tranşat acest aspect. Judecătorul este incompatibil să judece, dacă în cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a acesteia în cursul urmăririi penale conform art. 48 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., teza finală. În situaţia particulară a unei cauze disjunse, opinia dominantă este că o nouă arestare preventivă a inculpatului se poate dispune doar dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate conform art.160a C.proc.pen., alineat final.

2.2.15. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul de urmărire penală

În cazul restituirii cauzei cu inculpatul arestat la organul de urmărire penală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C.proc.pen.81) În cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată în baza art. 272 C.proc.pen.82) şi în situaţia în care inculpatul este arestat, iar instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data

81) În caz de reluare a urmăririi penale prevăzută în art. 270 alin. (1) lit. a) şi c) şi în art.273, termenul privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri (…). 82) V. Vasiliu, Al., op. cit., pag. 129 şi 152-157, ref. art. I pct. 137 din Legea nr. 356/2006 şi subsecvent abrogarea art. 333 şi modificările aduse art. 335-337 C.proc.pen.



pronunţării hotărârii. Potrivit denumirii marginale de la art. 274 C.proc.pen., acest termen curge numai de la momentul reluării urmăririi penale. Termenul de 30 de zile are în vedere faza de urmărire penală şi nu faza de judecată, care durează până la rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a cauzei.

2.2.16. Particularităţile căilor de atac prevăzute de art. 1403 din Codul de procedură penală

Încheierea prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul se pronunţă asupra propunerii de arestare preventivă cât şi încheierea privind arestarea preventivă a inculpatului, pronunţată în cursul judecăţii, sunt supuse recursului. Recursul nu este suspensiv de executare, astfel că măsura dispusă îşi va produce efectul până la judecarea acestuia, conform art. 1403 alin. (8) C.proc.pen. Din punct de vedere al momentului procesual, se disting două situaţii: Exercitarea căii de atac – recursul – împotriva încheierii prin care s-a dispus

asupra propunerii de arestare preventivă sau de prelungire a acesteia, pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale.

În această fază procesuală, persoanele îndrituite să exercite calea de atac sunt învinuitul sau inculpatul, pe de o parte, iar pe de altă parte, procurorul. Termenul de declarare a recursului este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru prezenţi şi de la comunicare, pentru absenţi. La judecarea recursului, învinuitul sau inculpatul este adus în faţa instanţei şi este ascultat numai în prezenţa apărătorului. În cazuri excepţionale când, din cauza unei suferinţe produse de o boală gravă, inculpatul nu poate fi adus în faţa instanţei, recursul se va soluţiona în lipsa acestuia, cu concluziile obligatorii ale procurorului şi ale apărătorului. Dosarul cauzei se înaintează instanţei de recurs, care fixează termen de judecată în interiorul celor 24 de ore scurse de la înregistrarea cererii, conform art. 1403 alin. (5)-(9) C.proc.pen. La dosarul fondului, trebuie ataşată încheierea judecătorului (motivată in extenso) prin care s-a admis sau s-a respins propunerea de arestare preventivă. În situaţia unui învinuit arestat, recursul se va soluţiona în termen de 48 de ore de la înregistrarea cauzei şi în situaţia unui inculpat arestat, într-un termen de cel mult 3 zile. În practică, datorită termenelor relativ scurte pe care legea le prevede, se întâmpină greutăţi în circuitul dosarelor şi, mai cu seamă, în studierea acestora de către apărători, în vederea pregătirii apărării. Aceste termene au impietat, uneori, şi cu privire la posibilitatea redactării de îndată a încheierii prin care judecătorul fondului şi-a motivat soluţia, făcând imposibil de motivat temeinic recursul declarat de inculpat, îngrădindu-se, astfel, posibilitatea unei apărări eficiente. Indiferent de soluţia emisă în recurs, dosarul se restituie, în termen de 24 de ore, instanţei de fond. Exercitarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului, în faza de judecată.



Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive poate fi atacată, separat, cu recurs, în termen de 24 de ore, conform art. 1413 C.proc.pen. Acest termen curge în mod diferit faţă de prezenţi sau absenţi. Persoanele îndrituite să facă recurs sunt inculpatul sau procurorul. După declararea recursului, în termen de 24 de ore, dosarul se înaintează instanţei de recurs care va soluţiona cauza în termen de 3 zile de la sesizare. Indiferent de soluţia emisă în cauză, dosarul se restituie în temen de 24 de ore instanţei de fond sau apel. Majoritatea practicienilor a considerat termenele de 48 ore, respectiv 3 zile (pentru soluţionarea recursului declarat de învinuitul sau inculpatul arestat), termene de recomandare. Desigur că, în principiu, aceste cauze sunt urgente, însă nerespectarea acestor termene (câtă vreme nu se depăşeşte un termen rezonabil) nu atrage sancţiuni sau decăderi. Spre exemplu, în mod constant, practica instanţelor clujene a consacrat audierea nemijlocită a inculpatului sau învinuitului arestat la judecarea recursului, atât pe motivele de recurs, cât şi pe sesizarea propriu-zisă a parchetului.

2.2.17. Probematica asistenţei legale obligatorii

Dreptul la apărare este consfinţit în art. 24 din Constituţia României. Este un drept garantat pe întreg parcursul procesului penal, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. În spiritul acestor prevederi constituţionale, art.171 C.proc.pen. înscrie obligativitatea asistenţei învinuitului sau inculpatului de către apărător .

În faza efectuării anumitor acte de urmărire penală, în special când faţă de făptuitor sunt propuse măsuri preventive, sau când făptuitorul este minor, militar în termen etc., asistenţa juridică este obligatorie. Actele întocmite în aceste momente procesuale, fără prezenţa apărătorului, deci cu încălcarea dreptului acestora la apărare, sunt lovite de nulitate conform art.197 alin. (2) C.proc.pen., teza a 2-a.

2.2.18. Particularităţi ale arestării în cauzele cu minori Arestarea preventivă a minorilor prezintă anumite particularităţi. Măsura arestării minorilor între 14-16 ani poate fi luată numai în situaţia în care aceştia au comis o faptă pentru care legea prevede detenţia pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani şi nici o altă măsură preventivă nu este îndestulătoare.

Durata arestării preventive a minorului între 14-16 ani nu poate depăşi 15 zile, putând fi prelungită, de fiecare dată, cu cel mult 15 zile, până la un termen rezonabil de 60 de zile. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi arestat preventiv pentru cel mult 20 de zile, iar prelungirea arestării se poate face pentru o perioadă de 20 de zile de fiecare dată, dar nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional însă, pentru infracţiuni deosebit de grave, măsura arestării preventive poate fi prelungită pentru o perioadă de cel mult 180 de zile. Din punct de vedere practic, atât procurorul cât şi judecătorul trebuie să atragă atenţia organelor de detenţie unde se află minorul arestat, ca acestuia sa-i fie



respectate condiţiile de detenţie de care beneficiază minorii arestaţi (separaţi de majori, condiţii de hrană, acces la studii, etc.). În cursul judecăţii, inculpatul minor poate fi arestat dacă sunt întrunite condiţiile cerute de art.143 C.proc.pen. şi dacă se regăsesc şi condiţiile cerute de art.148 C.proc.pen. Măsura se dispune prin încheiere care este supusă recursului, în termen de 24 de ore.

2.2.19. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar

Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată la cerere, atunci când s-a depus cauţiunea şi sunt întrunite anumite condiţii prevăzute de lege în art.1602 C.proc.pen.83)

Liberarea sub control judiciar se acordă în cazurile infracţiunilor săvârşite din culpă sau atunci când făptuitorul a comis o faptă pentru care legea prevede o pedeapsă care să nu depăşească 18 ani. Ea nu se acordă atunci când inculpatul este recidivist, sau când există date că acesta este predispus să comită alte infracţiuni. Pe lângă condiţiile legale necesare pentru a acorda o astfel de liberare, aceste două instituţii ale dreptului procesual penal presupun şi formarea convingerii magistratului că, beneficiind de liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune, se realizează faţă de făptuitor scopul pedepsei, respectiv atât cel educativ cât şi cel preventiv. În practică însă, aceste instituţii sunt mai puţin uzitate, lucru datorat, în egală măsură, faptului că:

dispoziţiile legale sunt destul de restrictive - mai ales în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă- încât ele sunt, practic, aplicabile doar cu privire la o categorie restrânsă de fapte şi făptuitori;

există o reticenţă a magistraţilor în a pune în aplicare aceste măsuri,

motivată poate de faptul că lipseşte reglementarea unei proceduri şi infrastructuri necesare monitorizării comportamentului inculpaţilor astfel eliberaţi;

există o ezitare a inculpaţilor în a le cere (prin apărătorii lor), chiar dacă s-ar putea întruni condiţiile cerute de lege.

Practicienii apreciază şi în această situaţie necesitatea amendării acestor dispoziţii legale în sensul de a permite mult mai frecvent aplicarea lor şi, deci, de

83) V. Ibid., pag. 87-92, ref. modificările aduse de art I pct. 87 şi 90 din Legea nr. 356/2006 şi respectiv, art. I pct. 8 şi 9 din O.U.G. nr. 60 /2006, cu privire la obligaţiile pe care le poate impune organul judiciar şi pe care trebuie să le respecte inculpatul pe durata liberării provizorii.



a permite mai multor categorii de fapte şi făptuitori să beneficieze de aceste măsuri.

2.2.20. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente: plângerea împotriva ordonanţei de reţinere

Reţinerea, ca măsură preventivă prevăzută de art. 136 lit. a) C.proc.pen. poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror, atunci când sunt întrunite condiţiile art. 143 şi art. 148 C.proc.pen. Durata măsurii este de cel mult 24 de ore. Din această durată se deduce timpul cât persoana reţinută a fost condusă la locul de reţinere, precum şi cel consumat cu formalităţi administrative. Ordonanţa de reţinere trebuie să conţină menţiuni privitoare la data, ora şi ziua la care reţinerea a început. Plângerea împotriva ordonanţei prin care s-a dispus măsura reţinerii se adresează procurorului care supraveghează cauza, în situaţia în care măsura a fost dispusă de organele de cercetare penală sau procurorului şef, atunci când reţinerea a fost dispusă de procuror conform art. 1401 C.proc.pen. Soluţionarea plângerii trebuie efectuată în termen de 24 de ore. Intervalul extrem de redus al duratei acestei măsuri preventive cât şi al depunerii şi soluţionării plângerii – 24 de ore – duce, de cele mai multe ori, la epuizarea duratei înseşi a reţinerii până la soluţionarea plângerii, făcând cvasi-ineficientă această dispoziţie legală. În această situaţie, deşi statuată în lege, instituţia plângerii împotriva măsurii reţinerii nu poate căpăta valenţe practice, conducând la concluzia inutilităţii unei astfel de reglementări. Pentru o rezolvare a acestei situaţii, ar fi necesare modificări legislative, atât ale Codului de procedură penală cât şi ale Constituţiei, care să vizeze termenele prevăzute în această materie, în sensul creşterii duratei acestora, pentru a permite efectuarea propice a actelor procesuale şi procedurale. Întrucât însă aceste modificări presupun demersuri legislative ample, iar Constituţia se modifică după proceduri speciale, singura posibilitate rămasă este aceea ca persoanele îndrituite să soluţioneze aceste plângeri într-un termen mai scurt, respectiv de 5-10 ore.

SECŢIUNEA 3 – IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN MATERIA PERCHEZIŢIEI, REŢINERII ŞI

ARESTĂRII PREVENTIVE

Conform dispoziţiilor din Regulamentul Senatului84) şi cel al Camerei Deputaţilor85), atât senatorii cât şi deputaţii se bucură de imunitate parlamentară pe durata exercitării mandatului, de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub 84) Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 948/25.X.2005. 85) Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 35/16.I./2006.



condiţia validării. Acest privilegiu are drept scop garantarea libertăţii de exprimare a parlamentarului şi protejarea acestuia împotriva unor atitudini şicanatoare. Conform articolului 72 din Constituţia României, nici voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu atrag răspunderea juridică a celui care le-a exprimat. Aspectele imunităţii parlamentare care se referă la chestiunile legate de reţinerea, arestarea preventivă şi percheziţionarea parlamentarilor sunt reglementate de art. 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 172 din Regulamentul Senatului. Deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor, după ascultarea lor. Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor de către ministrul justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei Juridice, de Disciplină şi Imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu motive temeinice pentru aprobarea cererii. Astel cum este reglementată această instituţie în legislaţia românească, ea a generat şi generează controverse, dat fiind că permite săvârşirea de către parlamentari a unor infracţiuni de drept comun, la adăpostul imunităţii parlamentare. Practicienii români au apreciat că distincţiile făcute între demnitari aleşi (parlamentari) – care se bucură de imunităţi - şi demnitari numiţi (membrii executivului) nu justifică un asemenea privilegiu, câtă vreme protecţia primilor trebuie să vizeze activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului încredinţat de electorat, nu săvârşirea de infracţiuni pentru care să nu poată fi traşi la răspundere ca oricare cetăţean. Această reglementare instituie un tratament juridic preferenţial al unei anumite categorii sociale. Astfel, deşi prevăzută de Legea fundamentală a statului, nu se poate însă ignora faptul că instituţia în sine - în actuala sa reglementare - creează discriminări între cetăţeni, încălcându-se flagrant articolul 16 al aceleiaşi Legi fundamentale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii Spre deosebire de legea română, în alte legislaţii există nuanţări cu privire la instituţiile reţinerii, arestării preventive şi percheziţiei, care dau eficienţă dar, în acelaşi timp, şi pertinenţă imunităţii parlamentare. Astfel, legislaţiile ţărilor din Uniunea Europeană acordă niveluri diferite de imunitate parlamentarilor:

În Olanda, parlamentarul nu are mai multe drepturi decât oricare cetăţean, încă din 1884. El poate fi percheziţionat şi trimis în judecată fără ca Parlamentul să aibă vreun cuvânt de spus.

Parlamentarii britanici nu au avut niciodată imunitate în faţa legii penale. O situaţie asemănătoare (lipsa imunităţii) există şi în Irlanda.



Alte legislaţii europene, care asigură imunitatea parlamentarilor în ceea ce priveşte reţinerea şi arestarea, nu îi protejează împotriva percheziţiilor sau a altor acte investigative.

În Belgia, Franţa, Grecia şi Portugalia percheziţionarea parlamentarilor poate fi făcută fără a fi nevoie de o aprobare a Parlamentului. Pentru arestare sau alte proceduri penale este nevoie de acceptul aleşilor. Atât în Franţa cât şi în Belgia imunitatea parlamentară a fost restrânsă în ultimii ani astfel încât urmărirea penală să poată începe fără acceptul Parlamentului.

Austria, Danemarca, Germania, Italia, Luxemburg, Spania şi Suedia le acordă parlamentarilor protecţie în faţa oricărei proceduri de ordin administrativ sau penal.

Este adevărat că „aprobarea cererii de către Comisia Juridică“ a Camerei din care face parte respectivul parlamentar este o condiţie prealabilă sesizării judecătorului cu solicitarea de percheziţie sau arestare preventivă. Dar la fel de adevărat este că verificarea existenţei motivelor temeinice de admitere a cererii de către puterea legislativă, printr-una dintre comisiile sale, reprezintă o imixtiune în actul de justiţie, un amestec între puterile statului, respectiv între cea legislativă şi cea judecătorească. Mai mult, această imixtiune este deplin conturată în reglementarea situaţiilor prevăzute de art. 194 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 172 alin. (5) teza finală din Regulamentul Senatului, cu privire la erijarea puterii legislative în instanţă de judecată în situaţia aprecierii temeiniciei reţinerii unui parlamentar.86) Aşa cum se poate observa, nu poate fi vorba de o şedinţă de judecată, în care să se respecte principiul contradictorialităţii, nu se prevede o cale de atac şi nici actul prin care puterea legislativă hotărăşte cu privire la o măsură luată de autoritatea judecătorească, fiind aşadar mai mult decât o încălcare a dispoziţiilor legale în materie, chiar o justiţie paralelă. Controverse a generat şi distincţia pe care legiuitorul a făcut-o, în aceleaşi reglementări normative, între urmărirea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor care se efectuează în baza dreptului comun şi reţinerea, percheziţionarea şi arestarea preventivă care nu se pot efectua fără încuviinţarea Camerei din care aceştia fac parte. Explicaţia constă în caracterul măsurilor, ultimele trei fiind măsuri restrictive de drepturi şi, ca atare, mai grave. Total nejustificată apare şi prevederea conform căreia cererea de reţinere,

arestare sau percheziţie se înaintează grupului parlamentar din care face parte deputatul iar acesta îşi va exprima punctul de vedere într-un raport scris în termen de 5 zile de la data sesizării, conform art. 193 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Se observă caracterul vădit partinic al măsurii.

86) În cazul în care Camera/Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri, care se execută de îndată prin ministrul justiţiei.



Astfel cum se poate constata, nu există deosebiri de esenţă între Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului privind reglementarea instituţiei imunităţii parlamentare. Există însă şi diferenţe de reglementări, tot în sensul instituirii unor (să le numim) aparente proceduri judiciare paralele cum ar fi, spre exemplu, în cazul senatorilor.

Conform art. 172 alin. (6) din Regulamentul Senatului, cererea de autorizare a trimiterii în judecată penală ori contravenţională se va adresa preşedintelui Senatului de către ministrul justiţiei. Există şi deosebiri, mai puţin relevante, de termene înlăuntrul cărora se efectuează anumite acte sau măsuri: Camera Deputaţilor trebuie să se pronunţe asupra măsurii în termen de 20 de zile de la sesizare iar în cazul Senatului, biroul permanent supune spre dezbatere şi aprobare plenului raportul Comisiei Juridice în termen de 15 zile de la data depunerii lui.

Aceste prevederi referitoare la instituţia imunităţii parlamentare apar drept discriminatorii. Considerăm că se impune reconsiderarea acestora, atât ca noţiune cât şi ca eficienţă, într-o formă care să permită stabilirea unei distincţii clare şi pertinente între imunitatea parlamentară şi impedimentele procedurale care împiedică tragerea la răspundere penală sau contravenţională.

SECŢIUNEA 4 – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE Modificările şi completările aduse Legii nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală de către Legea nr. 224/200687) pornesc de la experienţa statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, Titlul III a fost redenumit „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre”.88)

În esenţă, completările aduse reglementează expres în art. 89-91, art. 941, art. 942, drepturile şi garanţiile procedurale de care se bucură persoana care face obiectul unui mandat european de arestare. De asemenea, prin modificarea art. 77 şi a art. 85 alin. (1) din Lege, s-a urmărit îndreptarea unor erori existente în textul iniţial al legii, din cauza traducerii deficitare, iar modificarea şi completarea art. 81 acoperă un viciu al textului iniţial al legii – absenţa reglementării procedurii de emitere a unui mandat european de arestare de către instanţele române competente. Modificările aduse art. 82 şi 83 urmăresc coerenţa acestor texte şi transpunerea exactă a Deciziei-cadru, iar cele aduse art. 100 şi art. 102, îndreptarea unor erori materiale.

87) Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 534/21.VI.2006. 88) Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.



Art. 77 defineşte mandatul european de arestare ca fiind o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene. Scopul urmărit îl reprezintă arestarea şi predarea către un alt stat membru UE a unei persoane solicitate, pentru:

efectuarea urmăririi penale; a judecăţii; în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Principiul pe care se bazează executarea mandatului european de arestare îl constituie recunoaşterea şi încrederea reciprocă, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru. Potrivit teoriei generale a actelor de procedură penală pe care se fundamentează dreptul procesual penal român, mandatul de arestare, chiar european, poate fi considerat fie o decizie – deci un act procesual – fie un act de punere în executare a dispoziţiei de arestare – adică un act procedural. Practicienii au exprimat opinia potrivit căreia cea de-a doua interpretare ar fi cea corectă şi că traducerea definiţiei mandatului european de arestare ar fi trebuit să fie corelată cu regulile pe care se bazează reglementarea internă şi care nu contravin celor din reglementarea internaţională. Pentru a fi pus în executare, mandatul european de arestare trebuie să conţină următoarele informaţii:

identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente;

indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din prezenta Lege;

natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 85 din Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificat acesta prin Legea nr. 224/2006;

o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. Prin lege, s-a prevăzut un model cu privire la modul în care se întocmeşte

mandatul european de arestare, indicat în anexa legii. De asemenea, este stabilită obligaţia ca mandatul european de arestare să fie tradus fie în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare, fie în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituţiilor Comunităţilor Europene, în situaţia în care statul solicitat le acceptă, acceptarea unei astfel de variante fiind menţionată expres în declaraţia care se găseşte depusă la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Dacă mandatul european de arestare este transmis spre executare autorităţilor române, el trebuie tradus în limba română ori în una din limbile engleză sau franceză. Autorităţile competente în materia mandatului european de arestare sunt:



autorităţile judiciare emitente, care sunt instanţele judecătoreşti; autorităţile judiciare române de executare, respectiv curţile de apel; autoritatea centrală română, Ministerul Justiţiei, acesta având în principal

sarcina de a sprijini comunicarea dintre autorităţile judiciare şi obţinerea informaţiilor necesare.

Emiterea unui mandat european de arestare se face de către instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de executare, din oficiu sau la cererea procurorului, cu respectarea următoarelor condiţii:

în situaţia în care solicitarea se face în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, trebuie ca fapta să fie pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;

dacă este vorba despre executarea pedepsei, atunci pedeapsa aplicată trebuie să fie mai mare de 4 luni.

De asemenea, instanţa care a emis mandatul european de arestare poate solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care constituie mijloace materiale de probă. În situaţia în care persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa trebuie să informeze de îndată Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor despre emiterea mandatului european de arestare. Dacă se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare, ceea ce reprezintă o evidentă simplificare a procedurii de transmitere a mandatului. Atunci când este necesar, autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări.

În acest scop, art. 82 al Legii nr. 302/2006, aşa cum fost el modificat prin Legea nr. 224/2006, precizează că se aplică dispoziţiile articolului 95 al „Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune Schengen”. Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen este considerată echivalentă cu un mandat european de arestare, cu condiţia să fie însoţită de informaţiile prevăzute în anexa la lege. Cu titlu tranzitoriu, până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate în anexă, semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european în aşteptarea trimiterii originalului.

Transmiterea mandatului european de arestare se poate realiza prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Dacă locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin:

Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene;

Ministerul Justiţiei;



Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol) sau orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiţii care permit ca

autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea – ipoteză similară cu aceea a cazului în care locul unde se află persoana este cunoscut.

Pentru orice dificultate care poate interveni, se va stabili un contact între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare. Dacă acest lucru nu este posibil, se va cere sprijinul Ministerului Justiţiei. În orice situaţie, autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiţiei.

2.4.1. Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de arestare Atunci când s-a emis un mandat european în situaţia prevăzută la art. 81 alin. (1) lit. a) din Lege, autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii. În articolul 85 sunt enumerate faptele pentru care, indiferent de denumirea infracţiunii în statul membru emitent, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, dacă fapta este sancţionată în statul membru emitent cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani:

participare la un grup criminal organizat; terorism; trafic de persoane; exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă; trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; corupţie;

fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

spălare a produselor infracţiunii; contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro; fapte legate de criminalitatea informatică; fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de dispariţie;

facilitarea intrării şi şederii ilegale;



omor şi vătămare corporală gravă; trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane; lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici; rasism şi xenofobie; furt organizat sau armat; trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; înşelăciune; deturnare de fonduri; contrafacere şi piraterie de bunuri; falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate; falsificare de mijloace de plată; trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive; trafic de vehicule furate; viol; incendiere cu intenţie; crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; sechestrare ilegală de nave şi aeronave; sabotaj.

După cum se poate observa, enumerarea de mai sus este extrem de cuprinzătoare, referindu-se la o paletă largă de infracţiuni. Dacă este vorba despre alte fapte decât cele enumerate mai sus, predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia. Procedurile prealabile şi condiţiile speciale cărora le poate fi supusă executarea unui mandat european de arestare sunt cele arătate în cuprinsul art. 86 şi art. 87 din Lege. Refuzul executării mandatului are o ipoteză imperativă şi una facultativă. Refuzul este impus de norma legală dacă:

din informaţiile de care se dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

Executarea mandatului european de arestare se mai poate refuza, deci, în urma unei examinări şi aprecieri a autorităţii judiciare, în următoarele cazuri:

în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta Lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de



reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;

când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;

când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.

când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;

când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;

când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.

2.4.2. Proceduri prealabile judecăţii Mandatul european de arestare sau semnalarea în Sistemul Informatic Schengen se adresează curţii de apel, care este instanţa competentă în această materie. Potrivit prevederilor art. 881, introdus prin Legea nr. 244/2006, preşedintele secţiei penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet format din doi judecători. Această prevedere necesită două scurte comentarii:

repartizarea „în condiţiile legii” nu poate fi decât o repartizare aleatorie şi nu o desemnare făcută de preşedintele de secţie, pentru că s-ar încălca

principiul repartizării aleatorii, instituit prin Legea nr. 304/2004, completată şi modificată, ca un garant al independenţei şi imparţialităţii instanţei;

compunerea instanţei reprezintă o derogare de la regula că judecata în primă instanţă, la nivelul curţilor de apel, se face de un complet compus dintr-un singur judecător. Nu ne sunt cunoscute raţiunile acestei derogări.

În cadrul procedurii prealabile, instanţa va verifica dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile cerute de lege. Dacă acestea sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea, va solicita de urgenţă autorităţii judiciare



emitente informaţiile suplimentare necesare, fixând un termen limită pentru primirea acestora dar ţinând cont de termenele maxime prevăzute la art. 95. Dacă se constată că mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, instanţa solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.

2.4.3. Arestarea persoanei solicitate În cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei competente. Instanţa are obligaţia să informeze persoana solicitată asupra:

existenţei unui mandat european de arestare împotriva sa; conţinutului acestuia; posibilităţii de a consimţi la predarea către statul membru emitent; drepturilor sale procesuale.

2.4.4. Audierea persoanei arestate Instanţa va proceda la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia şi o va întreba:

dacă îşi dă consimţământul la predare, voluntar şi în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în special caracterul irevocabil al acestuia;

dacă renunţă la efectele regulii specialităţii, în aceleaşi condiţii. Dacă persoana arestată consimte la predare, nu se mai procedează la audierea sa. În această ipoteză:

se întocmeşte un proces-verbal, care se semnează de persoana solicitată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public şi de grefier; în procesul-verbal se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite de regula specialităţii.

Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia.

Opoziţia se poate baza numai pe: existenţa unei erori cu privire la identitatea acesteia; existenţa unui motiv de refuz al executării mandatului european de

arestare.

Dacă persoana audiată sau procurorul vor propune probe şi ele sunt admise, instanţa poate fixa, cu respectarea termenelor maxime prevăzute la art. 95 din Lege, un termen pentru administrarea lor sau pentru transmiterea unor informaţii suplimentare, dacă acestea sunt necesare, de către autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării. Procurorul va fi prezent şi va pune concluzii în toate cazurile. Pentru garantarea respectării dreptului la libertate, în cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului dar şi ale persoanei în cauză, care trebuie să fie



prezentă şi asistată de un apărător, va dispune, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate. Dacă persoana va fi pusă în libertate, instanţa va lua toate măsurile necesare pentru a evita fuga acesteia, inclusiv măsurile preventive prevăzute de lege. În acest scop, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare. Persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare îi sunt asigurate următoarele drepturi:

să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare; să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă; dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba română, să i se asigure un interpret, gratuit, de către instanţă.

Legea permite şi predarea temporară sau luarea declaraţiei persoanei solicitate, în condiţiile arătate la art. 92 din Lege. Astfel, în situaţiile prevăzute la art. 81 alin. (1) lit. a), dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, se poate aproba:

predarea temporară a persoanei solicitate în statul membru emitent sau se procedează la luarea unei declaraţii acestei persoane.

În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare. Dacă nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent.

Audierea persoanei solicitate se face:

potrivit prevederilor Codului român de procedură penală; în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate.

Executarea mandatului european de arestare în cazul în care persoana solicitată consimte la predare: în acest caz, hotărârea instanţei prin care se ia act de consimţământul acesteia are aceleaşi efecte juridice ca hotărârea de predare prevăzută la art. 94 din Legea 302/2004, aşa cum a fost modificată. Ea este definitivă.

2.4.5. Hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora, ţinându-se cont de termenele maxime prevăzute la art. 95. Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare. Termenul de pronunţare este de maxim 5 zile, de la data la care a avut loc



audierea persoanei solicitate, având natura juridică a unui termen de recomandare. Împotriva încheierilor se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare. Aceasta presupune obligaţia instanţei de a pronunţa hotărârea în prezenţa persoanei în cauză, pentru a putea exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege. În cazul hotărârii menţionate la art. 94 din lege, aceasta poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul formulat în scris trebuie motivat. Dacă recursul este declarat oral, acesta trebuie motivat în 24 de ore de la declarare, în cazul în care termenul de recurs este de 24 de ore şi în 5 zile, în celălalt caz. O atenţie sporită necesită prevederea privind obligaţia motivării recursului, anume aceea a consecinţelor nemotivării sale în condiţiile şi termenele cerute de lege. Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică părţii interesate. În situaţia în care recursul va fi declarat de persoana solicitată, rămâne ca practica judiciară să consacre care ar putea fi partea interesată căreia ar trebui să i se comunice cererea de recurs şi motivele pe care acesta se întemeiază. În cazul declarării recursului, cauza se transmite de îndată ce acesta este motivat sau la expirarea termenului pentru motivarea lui Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recursul se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2.4.6. Regula specialităţii Această regulă impune, în principiu, ca arestarea persoanei să se facă numai pentru fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare. Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4) din art. 100, persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării, decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile cerute de lege. Dacă România este statul membru de executare, statul membru emitent va trebui să solicite autorizarea iar autoritatea judiciară română de executare va decide, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care motivează cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

De la această regulă există următoarele excepţii:

consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru de executare a notificat Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene în acest sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune altfel prin hotărârea de predare;



când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;

când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat atunci când dă declaraţia de renunţare.

când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate; când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de

libertate sau o măsură de siguranţă.

2.4.7. Termenele prevăzute în cazul acestor proceduri În principiu, mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă. Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este definitivă şi executorie. În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 60 de zile de la arestare. Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării. Când, din motive excepţionale, autoritatea judiciară română nu poate respecta termenele de executare, aceasta are obligaţia să informeze despre aceasta Eurojust, precizând motivele întârzierii.

2.4.8. Predarea persoanei urmărite Predarea se realizează de către poliţie. Dacă din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în

acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată



autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare. Predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte.

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica.

2.4.9. Predarea amânată sau condiţionată Când persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. Totuşi, în situaţia în care autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă.

2.4.10. Tranzitul unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte următoarele date:

existenţa unui mandat european de arestare; identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului

european; încadrarea juridică a faptei; descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv

data şi locul. Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează de îndată Curţii de Apel Bucureşti. Cererea şi informaţiile nu trebuie prezentate în cazul tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată. Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din 2 judecători ai Secţiei penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent.



În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât dacă este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 87 alin. (2) din Lege.

2.4.11. Despre predarea ulterioară Consimţământul la predarea de către statul român a unei persoane către alt stat membru, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către toate acele state membre care au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară română de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. Consimţământul autorităţii judiciare române de executare la predarea ulterioară a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un alt stat nu este necesar dacă persoana solicitată:

având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în baza unui mandat european de arestare.

Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;

renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) lit. a)- c) din Lege.

În situaţiile nereglementate, este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare. Când România nu a transmis notificarea, consimţământul statului român la predarea unei persoane de către statul emitent unui stat terţ, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune anterioară predării sale de către statul român se exprimă pe baza cererii de autorizare formulate de către statul emitent. Cererea se aprobă de către autoritatea română de executare, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, dacă infracţiunea care motivează cererea constituie motiv de predare în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. Regulile se aplică în mod corespunzător şi în cazul

în care România este stat membru emitent.

2.4.12. Predarea ulterioară unei extrădări şi extrădarea ulterioară În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ în care aceasta a fost protejată cu privire la regula specialităţii, prin dispoziţiile acordului



în baza căruia a fost extrădată, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent. Termenele prevăzute la art. 95 din Lege vor începe să curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea. În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare.

2.4.13. Imunităţi şi privilegii Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare trebuie să comunice această împrejurare autorităţii judiciare emitente. În timpul în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii. Termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii. Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele prevăzute la alineatul precedent încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul.

2.4.14. Relaţia cu alte instrumente juridice De la condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a mandatului european de arestare stabilite în lege se poate excepta prin convenţiile bilaterale sau



multilaterale la care România este parte, dacă prin acestea se simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2 al art. 31 al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Potrivit prevederilor tranzitorii din lege, dispoziţiile din prezentul titlu se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar atunci când se referă la fapte anterioare acestei date în timp ce procedurile de extrădare în curs în momentul intrării în vigoare a prezentului titlu vor continua să se soluţioneze potrivit titlului II.


Capitolul III ______________________________________________

Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

Capitolul de faţă conţine o prezentare comparativă privind procedura emiterii mandatelor de percheziţie şi arestare aprobate de judecător în Germania şi Statele Unite precum şi în Uniunea Europeană. Procesul de documentare a constat din mai multe etape. În primul rând, au fost studiate reglementările de bază din fiecare sistem juridic: Legea Uniunii Europene privind mandatul de arestare din 2003, Codul de procedură penală al Germaniei şi Reglementările federale de procedură penală din SUA. Ulterior, au fost analizate domeniile cheie privind mandatele aprobate de judecător, cum ar fi metoda de iniţiere şi standardele judiciare de examinare şi a fost notat modul în care sistemele juridice în cauză se deosebeau unele de altele sau se asemănau între ele. Aceste domenii cheie sunt prezentate în tabelele de mai jos, care prezintă studiul în rezumat. Tabelele sunt urmate de o descriere a abordării fiecărui regim juridic în parte. Aceste descrieri sunt bazate pe informaţiile incluse în tabele şi explică detaliat abordarea fiecărui regim juridic, cu concluziile de rigoare.

SUA Germania UE

Metoda de iniţiere

Un ofiţer (districtual sau federal) de poliţie sau un procuror solicită mandatul de la judecătorul care are autoritatea de a emite mandate.

Metoda este neclară. Judecătorul autorizează percheziţia sau, în împrejurări excepţionale, procurorul este cel care face acest lucru.

n/a

Motivele pentru care

poate fi emis

mandatul

Descoperirea de probe privind comiterea unui delict, contrabanda, bunurile obţinute prin comiterea unor infracţiuni sau alte bunuri deţinute ilegal, bunuri destinate spre a fi

Pentru a aresta suspectul; pentru a descoperi probe.

n/a

Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană


PERCHEZIŢIA

ARESTAREA PREVENTIVĂ

folosite sau folosite în fapt pentru comiterea de infracţiuni.

Procesul de autorizare

Judecătorul examinează cererea şi probele aduse în sprijinul acesteia pentru a determina dacă există indicii temeinice pentru a crede că probele se află la adresa respectivă.

Percheziţiile sunt permise în cazurile în care împrejurările de fapt arată că percheziţia va avea drept rezultat găsirea persoanei, a obiectului anchetei sau un anume obiect care este căutat.

n/a

Probele necesare pentru

obţinerea mandatului

Declaraţie sau depunere de mărturie sub jurământ a ofiţerului de poliţie şi/sau surse confidenţiale şi alţi martori.

Codul nu face nici o menţiune în acest sens.

n/a

Metodologia de

percheziţie

Menţionarea obligatorie a datei şi orei la care se execută mandatul. Bunurile confiscate sunt inventariate şi o copie a listei acestora va fi înmânată persoanei afectate. Mandatul se remite judecătorului care l-a emis.

Ocupantul imobilului sau reprezentantul acestuia poate să fie de faţă pe parcursul percheziţiei. Reprezentanţi ai municipalităţii sau doi membri ai comunităţii locale care nu sunt ofiţeri de poliţie sau procurori vor asista la percheziţie.Toate bunurile confiscate sunt marcate cu ştampilă şi o copie a listei acestora se va înmâna persoanei afectate, la cerere. După încheierea percheziţiei, ocupantul imobilului poate primi, la cerere, o notificare în scris privind motivele percheziţiei şi infracţiunea în legătură cu care s-a efectuat aceasta.

n/a



SUA Germania UE

Metoda de iniţiere

Procurorul (districtual sau federal) emite o sesizare: o declaraţie scrisă cuprinzând faptele esenţiale care constituie infracţiunea vizată.

Persoana este arestată, apoi adusă în faţa unui judecător care decide dacă emite un mandat de arestare sau eliberează persoana.

Autoritatea judecătorească din statul respectiv emite un mandat pe numele persoanei împotriva căreia statul intenţionează să iniţieze proceduri penale sau al persoanei care a fugit din statul respectiv după ce o sentinţă a fost pronunţată deja pe numele său.

Procesul de autorizare

Judecătorul va evalua sesizarea pentru a decide dacă poate stabili indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea.

Persoana arestată este adusă în faţa judecătorului care decide dacă arestarea este justificată. În cazul în care este justificată, judecătorul emite un mandat de arestare. Dacă nu este justificată, judecătorul cere eliberarea persoanei.

După ce a fost emis mandatul de arestare, instanţa supremă a statului care îl primeşte trebuie să andoseze mandatul. Instanţa trebuie să fie convinsă că au fost respectate toate prevederile legii.

Executarea Inculpatul este arestat, i se arată mandatul şi este informat asupra infracţiunii de care este acuzat. Mandatul se remite judecătorului care l-a emis.

Persoana este arestată, informată cu privire la conţinutul mandatului şi i se înmânează o copie a acestuia. Ulterior, persoana este adusă în faţa judecătorului.

Mandatul este transmis statului în cauză, persoana arestată este informată cu privire la drepturile sale în momentul arestării şi i se înmânează o copie a mandatului. Persoana este adusă ulterior în faţa instanţei supreme.

SECTIUNEA 1 - UNIUNEA EUROPEANĂ

În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat Legea Uniunii Europene privind mandatul de arestare. Aceasta reglementează mandatele de arestare şi extrădările dintr-un stat membru în altul. Legea a fost concepută pentru a simplifica procesul de extrădare în



cadrul Uniunii Europene. Statele trebuie să adopte legea pentru ca aceasta să fie aplicabilă. Legea urmează modelul adoptat de Irlanda.89)

Legea abordează atât procedurile privind efectuarea percheziţiilor pentru descoperirea persoanelor sau a probelor în conformitate cu mandatul european de arestare cât şi procedurile de emitere a acestor mandate.

3.1.1. Percheziţia Secţiunea 25 din Lege permite unui ofiţer de poliţie să pătrundă şi să percheziţioneze acele imobile unde există motive întemeiate de a crede că persoana pentru care a fost emis un mandat de arestare poate fi găsită. Organele care efectuează percheziţia au dreptul să percheziţioneze imobilul şi pe orice persoană aflată acolo şi pot confisca orice obiect care constituie mijloc de probă sau care are legătură cu infracţiunea specificată în mandatul de arestare, inclusiv orice bun primit în legătură cu infracţiunea. Pentru a obţine permisiunea pentru acest tip de percheziţie, o cerere trebuie înaintată unui judecător. Judecătorul trebuie să se asigure că există “motive rezonabile” pentru a se crede că în imobilul respectiv se găsesc probe în legătură cu infracţiunea prevăzută în mandat sau bunuri obţinute sau primite ca urmare a comiterii infracţiunii. Dacă decide că standardele au fost îndeplinite în mod corespunzător, judecătorul va emite mandatul, autorizând nominal un membru al agenţiei abilitate să pătrundă în imobil şi să efectueze percheziţia, în decurs de o lună de la data emiterii mandatului. Reprezentantul numit are de asemenea autoritatea de a confisca orice bunuri prevăzute de mandat. În momentul efectuării percheziţiei, organul judiciar poate cere oricărei persoane prezente în imobil să-şi lase numele şi adresa şi poate aresta orice persoană care obstrucţionează sau încearcă să obstrucţioneze percheziţia, care nu se poate identifica sau care dă un nume sau o adresă despre care organul de percheziţie are motive rezonabile să creadă că sunt fie false fie eronate. Persoanele arestate pentru motivele de mai sus pot fi sancţionate prin aplicarea unei amenzi sau a pedepsei cu închisoarea, ori a ambelor. Bunurile confiscate în timpul percheziţiei vor fi predate autorităţilor guvernamentale abilitate, acolo unde au fost reţinute, în scopul folosirii lor în cadrul procedurilor penale. Acolo unde este cazul, reprezentanţii guvernamentali trebuie să declare că vor restitui bunurile cât mai curând cu putinţă după finalizarea procedurilor. Chiar dacă Uniunea Europeană nu are o reglementare uniformă privind

mandatele de percheziţie, care să fie separată de menţiunea inclusă în Legea privind mandatul de arestare, aceasta se află în proces de a adopta aşa-numita “Lege a Uniunii Europene privind mandatul de ridicare a probelor”. Dacă va fi adoptată, această lege se va concentra asupra metodelor de obţinere a probelor (precum

89) Textul integral al Legii (European Arrest Warrant Act, 2003) poate fi găsit la adresa: http://www.oireachtas.ie/documents/bills28/acts/2003/a4503.pdf



obiecte, documente etc.) şi asupra altor proceduri de utilizare a datelor (precum ordine de administrare a probelor, mandate de percheziţie şi confiscare). Acesta este un domeniu în care se aşteaptă schimbări pe viitor.

3.1.2. Arestarea 90)

În momentul în care este emis, mandatul de arestare permite arestarea în orice stat UE şi predarea către statul membru corespunzător a oricărei persoane acuzată de comiterea uneia dintre cele 32 de infracţiuni prevăzute în Lege.

Procesul se iniţiază în momentul în care o autoritate judiciară din orice stat emite un mandat european de arestare, în conformitate cu Legea. Persoana în cauză este ulterior arestată şi predată statului care a emis mandatul. Legea prevede că mandatul trebuie emis de autoritatea judiciară din statul care emite mandatul. De asemenea, legea prevede că mandatul trebuie să includă numele şi naţionalitatea persoanei, numele şi datele de identificare ale autorităţii judiciare care a emis mandatul, infracţiunea în legătura cu care s-a emis mandatul, împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi încadrarea juridică. În momentul în care un stat primeşte un mandat, autorităţile centrale trebuie să-l trimită la instanţa supremă, pentru andosare. După ce instanţa supremă decide că mandatul este în conformitate cu prevederile Legii, îl va andosa pentru executare. Persoana în cauză este ulterior arestată şi informată asupra drepturilor sale de a consimţi să fie predată statului care a emis mandatul, de a fi reprezentată legal şi de a folosi un interpret, acolo unde este cazul. Persoana este ulterior adusă în faţa instanţei supreme care o cercetează în stare de arest sau stabileşte cauţiunea. Dacă persoana nu consimte să fie predată, instanţa supremă poate totuşi decide predarea, după ce s-a asigurat că prevederile Legii au fost respectate şi că persoanei i s-au acordat anumite garanţii. Ulterior, persoana are dreptul să depună o plângere prin care să atace ordinul, în decurs de zece zile. În perioada în care se desfăşoară procedurile legate de această plângere, persoana nu va fi predată statului care a emis mandatul. Persoanele care consimt iniţial să fie predate, au dreptul să-şi retragă consimţământul. În anumite circumstanţe, instanţa poate de asemenea pronunţa o hotărâre prin care să trimită persoana într-un centru de detenţie până la predare. Legea prevede o serie de situaţii în care persoana nu va fi predată, în ciuda emiterii unui mandat de arestare valabil care solicită predarea acesteia. Instanţa supremă poate de asemenea amâna predarea persoanei către statul care a emis mandatul din motive umanitare. Amânarea rămâne în vigoare până în momentul în care instanţa supremă decide că motivele care au determinat amânarea nu mai există. În situaţiile în care persoana în cauză trebuie să fie predată unui stat care nu este membru al UE, persoana nu va fi predată decât dacă legislaţia statului care a emis mandatul interzice ca persoana să fie predată altui stat membru sau dacă autoritatea judiciară care a emis mandatul dă instanţei supreme o declaraţie în scris 90) V. Supra, cap. d): Mandatul european de arestare, pentru o prezentare mai detaliată a aplicabilităţii acestor dispoziţii legale în legislaţia naţională.



că persoana nu va fi predată unui alt stat membru. Persoana nu va fi predată dacă această predare contravine drepturilor fundamentale, aşa cum sunt definite de Lege, inclusiv a celor prevăzute de Convenţia europeană. În afară de aceasta, sunt anumite infracţiuni pentru care o persoană nu va fi predată, cum ar fi infracţiunile care nu corespund unei infracţiuni conform legislaţiei acelui stat şi potrivit unor directive de condamnare ale statului care a emis mandatul. În plus, persoana nu va fi predată în situaţiile în care acesteia i s-a acordat o amnistie pentru acţiunea specificată în mandat. Persoana nu va fi predată în situaţia în care trecerea timpului prescrie procedurile împotriva acesteia. Persoana este, de asemenea, protejată împotriva predării în cazurile în care aceasta ar fi expusă unei ameninţări duble. De exemplu, nu se va face predarea în cazul în care procurorul general sau directorul acuzării publice nu au decis încă dacă să iniţieze proceduri împotriva persoanei pentru un delict sau dacă au fost iniţiate deja proceduri împotriva persoanei pentru delictul specificat în mandat şi acestea se află în desfăşurare. De asemenea, o persoană nu va fi predată dacă vârsta acesteia nu permite iniţierea unei astfel de proceduri împotriva sa. Persoana nu va fi predată dacă infracţiunea specificată în mandat a fost comisă în alt loc decât statul care a emis mandatul şi, drept urmare, nu constituie o infracţiune conform legislaţiei acelui stat. Persoanelor condamnate în contumacie (care nu au fost prezente în momentul în care cauza lor a fost judecată şi au fost condamnate pentru infracţiunea prevăzută de mandat), fără a fi notificate asupra acestor proceduri, cu condiţia predării, li se va acorda posibilitatea de a fi rejudecate pentru infracţiunea în cauză, vor fi informate asupra procedurilor şi li se va permite să fie prezente la aceste proceduri. În sfârşit, persoanele care beneficiază de imunitate împotriva acuzării penale, în virtutea faptului că deţin o anumită funcţie sau poziţie, nu vor fi predate în perioada în care deţin această funcţie.

SECŢIUNEA 2 - GERMANIA Deşi Germania este un stat membru al Uniunii Europene, instanţa sa supremă a adoptat poziţia conform căreia Legea privind mandatul de arestare european contravine Constituţiei germane şi, prin urmare, este nulă.91) Drept urmare, Germania aplică prevederile Codului său de procedură penală tuturor aspectelor privind mandatele de percheziţie şi arestare. Informaţiile privind mandatele de percheziţie pot fi găsite în capitolul VIII al Codului german de procedură penală.92) Capitolul abordează confiscarea, interceptarea comunicărilor, percheziţiile asistate de computer, utilizarea mijloacelor tehnice şi utilizarea investigatorilor şi a cercetărilor sub acoperire.

Capitolul este împărţit în diferite secţiuni, fiecare dintre ele abordând un subiect specific. 91) V. BVerfG, 2 BvR 2236/04 of 07/18/2005, para. (1 - 202), text disponibil în limba engleză la adresa: http://www.bverfg.de/entscheidungen/rs20050718_2bvr223604en.html 92) V. „Strafprozeßordnung”, text disponibil în limba engleză la adresa: www.iuscomp.org/gla/statutes/StPO.htm



Legislaţia internă germană în aceste materii este similară sub multe aspecte cu abordarea românească, cea a Uniunii Europene şi cea a Statelor Unite ale Americii. Cu toate acestea, Codul german conţine multe prevederi unice, abordate în continuare. În afară de aceasta, s-ar părea că în sistemul german, faţă de toate celelalte sisteme studiate, există o suprapunere mai mare între competenţele judecătorului şi cele ale parchetului: de exemplu, judecătorul poate iniţia percheziţii în anumite situaţii, dacă un procuror nu este disponibil.

3.2.1. Percheziţia

Numai judecătorul poate ordona confiscarea de bunuri, cu excepţia împrejurărilor excepţionale, caz în care parchetul poate autoriza astfel de confiscări. Confiscările dispuse de parchet trebuie să fie aprobate de un judecător în decurs de trei zile de la emiterea ordinului – şi nu de la data îndeplinirii – sau acestea devin nule. Există, de asemenea, o altă situaţie în care funcţiile judecătorului şi ale procurorului se suprapun: judecătorul are autoritatea de a desigila bunurile confiscate însă poate delega această autoritate parchetului. Percheziţiile pot fi corporale sau ale proprietăţii private a persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni penale sau de a fi servit drept complice la o asemenea infracţiune. Percheziţiile sunt permise în situaţiile în care se poate presupune că percheziţia va duce la descoperirea de probe. Alte persoane pot fi supuse percheziţiei în vederea capturării persoanei inculpate, în vederea continuării anchetei sau a confiscării anumitor bunuri şi numai dacă circumstanţele faptice arată că percheziţia va captura persoana, obiectul anchetei sau anumite obiecte ce sunt căutate. Percheziţia se poate efectua pentru a confisca obiecte ce sunt importante ca mijloace de probă - permisele de conducere sunt incluse în această prevedere şi, prin urmare, supuse confiscării. Persoanele care deţin asemenea obiecte în custodie trebuie să le predea şi, dacă refuză să procedeze astfel, autorităţile pot obliga aceste persoane să predea aceste obiecte. Anumite obiecte, precum rezultatele unor examene medicale, nu sunt supuse confiscării în anumite cazuri. Numai judecătorul poate ordona percheziţiile, cu excepţia “împrejurărilor excepţionale” în care parchetul poate face acest lucru. Dacă o autoritate confiscă un obiect fără un ordin judecătoresc, aceasta va solicita un asemenea ordin în decurs de trei zile de la confiscare, dacă nici persoana afectată, nici o rudă adultă a acesteia nu a asistat la confiscare sau dacă o astfel de rudă a înaintat obiecţii exprese împotriva confiscării. Persoana afectată se poate adresa judecătorului în orice moment. Codul german de procedură penală include, de asemenea, prevederi privind compararea şi transmiterea automată de date personale. Acesta prevede că, în anumite cazuri, unde există fapte suficiente care să indice că a fost comisă o infracţiune penală gravă, cum ar fi traficul de droguri sau infracţiuni împotriva securităţii naţionale, autorităţile au dreptul de a compara datele personale privind persoane care “prezintă unele caracteristici ale presupusului infractor” cu alte date, în vederea excluderii persoanelor care nu sunt bănuite sau a identificării altor persoane care prezintă caracteristici importante pentru anchetă. Acest tip de comparare poate



fi ordonat doar de judecător, cu condiţia să nu existe “împrejurări excepţionale,” caz în care parchetul poate ordona compararea. Acest tip de protecţie a datelor personale nu este prevăzut expres în legislaţia altor sisteme juridice analizate în acest capitol. Codul german permite de asemenea confiscarea corespondenţei adresate inculpatului care va fi încredinţată în custodia altor persoane. În afară de aceasta, există condiţii separate care trebuie îndeplinite pentru interceptarea şi înregistrarea comunicărilor. Judecătorul trebuie să emită un ordin specific pentru astfel de interceptări, cu condiţia ca, după tipicul german, să nu existe împrejurări excepţionale care să-i permită parchetului să aprobe o astfel de interceptare. Orice ordin de acest fel se va da în scris şi va specifica numele şi adresa conexiunii de comunicare a persoanei vizate, precum şi alte informaţii de identificare. Un astfel de ordin se limitează la maximum trei luni. În unele situaţii, judecătorul poate dispune anumite măsuri care pot fi luate fără ştiinţa persoanei vizate, cum ar fi fotografierea şi filmarea acesteia, precum şi ascultarea şi înregistrarea convorbirilor personale. Cu toate acestea, după ce au fost dispuse astfel de măsuri, parchetul trebuie să raporteze asupra procedurilor către autoritatea judiciară relevantă. De regulă, percheziţiile sunt efectuate în timpul zilei, cu excepţia anumitor împrejurări excepţionale în care percheziţiile sunt permise în timpul nopţii. Ordinele de percheziţie sunt emise de judecător, cu excepţia anumitor împrejurări excepţionale în care parchetul poate emite asemenea ordine. Executarea mandatului impune prezenţa unei autorităţi municipale sau a doi membri ai comunităţii pentru a asista în cazurile în care urmează a fi percheziţionată o reşedinţă privată sau un sediu, ori o proprietate împrejmuită, iar judecătorul sau procurorul nu sunt prezenţi. Aceasta este o altă situaţie unde competenţele judecătorului se suprapun cu cele ale procurorului. Aceste persoane nu pot fi ofiţeri de poliţie sau reprezentanţi ai parchetului. Ocupantul imobilului sau proprietarul obiectivelor care sunt percheziţionate ori reprezentantul acestuia pot fi de faţă. Proprietarul sau reprezentantul acestuia trebuie să fie informaţi asupra scopului percheziţiei înainte de începerea acesteia. În momentul finalizării percheziţiei, proprietarul sau reprezentantul acestuia poate primi o notificare în scris asupra motivelor percheziţiei şi o listă a obiectelor confiscate, la cerere. Obiectele confiscate trebuie să fie inventariate şi etichetate cu ştampilă oficială. Codul permite de asemenea utilizarea agenţilor sub acoperire pentru a pătrunde în imobile private. Acest tip de acţiuni necesită aprobarea unui judecător. În împrejurări excepţionale, parchetul poate da această aprobare. Cu toate acestea, în cazul în care decizia parchetului nu poate fi obţinută la timp, măsura poate fi luată iar decizia parchetului poate fi obţinută ulterior. Totuşi, dacă în

decurs de trei zile judecătorul nu-şi dă acordul, ancheta sub acoperire trebuie să ia sfârşit. Persoanele ale căror imobile au fost supuse unei astfel de urmăriri trebuie să fie informate cu privire la această operaţie cât mai curând cu putinţă. O altă prevedere unică din codul german permite poliţiei să stabilească filtre de verificare pe drumurile publice unde există fapte care justifică prezumţia că, procedând astfel, se va ajunge fie la capturarea infractorului fie la colectarea de probe în acel caz. În aceste filtre de verificare, ofiţerii pot cere tuturor persoanelor să se



identifice şi pot să le percheziţioneze. Asemenea puncte de verificare trebuie aprobate de către judecător sau de către parchet, în împrejurări excepţionale. În mod similar, codul german permite confiscarea permisului de conducere a persoanei în anumite cazuri, confiscare ce va fi de asemenea dispusă de către un judecător.

3.2.2. Arestarea

Capitolul IX al Codului german se referă la arestări. Secţiunea 114 prevede că mandatele de arestare trebuie să conţină numele inculpatului, infracţiunea de care se face vinovat, precum şi locul şi data comiterii acesteia, prevederile legale aplicabile şi sancţiunea corespunzătoare, motivele arestării şi faptele care determină arestarea.

Persoana inculpată trebuie să fie informată cu privire la conţinutul mandatului în momentul arestării şi să-i fie înmânată o copie a acestuia. Ulterior, persoana inculpată trebuie să compară în faţa unui judecător fără întârziere. Judecătorul va audia inculpatul, prezentându-i circumstanţele care au dus la arestarea sa şi oferindu-i posibilitatea să se apere. Dacă judecătorul consideră că arestarea nu este justificată, acesta poate dispune eliberarea imediată a persoanei. În caz contrar, acesta va emite un mandat de arestare sau, dupa caz, de reţinere. Această prevedere este cel putin interesantă – persoana este mai întâi arestată, apoi adusă în faţa judecătorului pentru audiere şi, ulterior, este emis mandatul de arestare, dacă judecătorul consideră că arestarea este justificată. În cazurile în care a fost emis un mandat de arestare doar pe baza temerilor că persoana în cauză s-ar putea ascunde, judecătorul trebuie să suspende mandatul dacă se poate ajunge la aceleaşi rezultate prin măsuri mai puţin drastice. Mandatul poate fi de asemenea suspendat dacă judecătorul decide să stabilească o cauţiune, iar inculpatul plăteşte acea cauţiune. În perioada în care se află în detenţie, inculpatul are dreptul să solicite o audiere în instanţă în orice moment. Prin aceasta, inculpatul poate face apel împotriva mandatului de arestare şi poate încerca să obţină revocarea sau suspendarea acestuia. Ulterior, va avea loc o audiere. Mandatul de arestare se emite de către judecător înainte să fie formulate acuzaţiile publice. Codul permite de asemenea oricărei persoane să aresteze o altă persoană care este surprinsă comiţând o acţiune ilegală sau care este urmărită, chiar fără un ordin judecătoresc. Aceasta este o altă prevedere unică ce nu este inclusă în nici una dintre procedurile penale ale celorlalte sisteme juridice analizate în acest capitol.

SECŢIUNEA 3 - STATELE UNITE ALE AMERICII



Sistemul juridic american are la bază o structură de tip federalist. Aceasta înseamnă că există două tipuri de instanţe – districtuale şi federale—fiecare fiind suverană în domeniul său. Datorită faptului că sistemele variază de la un stat la altul, această analiză va avea în vedere doar abordarea federală, care este standardizată la nivelul întregii ţări. Abordarea americană privind percheziţia şi arestarea este prevăzută în detaliu în cadrul Reglementărilor federale de procedură penală. Reglementările sunt promulgate de către Curtea Supremă a Statelor Unite în conformitate cu autoritatea conferită prin Constituţie. Legile federale sunt aplicabile în toate jurisdicţiile federale. Reglementarea 41 guvernează mandatele de percheziţie iar Reglementarea 4 este cea care guvernează mandatele de arestare. Datorită faptului că sistemul juridic al Statelor Unite se bazează pe dreptul anglo-saxon (common law), reglementările sunt formulate în sens larg şi stabilesc principiile de bază care sunt apoi aplicate pentru rezolvarea fiecărui caz în parte.

3.3.1. Percheziţia Reglementarea 41 din Reglementările federale de procedură penală stabileşte procedurile necesare pentru percheziţionarea persoanelor şi a proprietăţilor, precum şi pentru confiscarea oricăror bunuri în cadrul acestor percheziţii. Aceasta prevede autoritatea de a emite mandate, persoanele sau proprietăţile supuse confiscării, modul în care se obţine un mandat, maniera în care se emite un mandat şi obligaţia de executare şi remitere a mandatului, precum şi moţiunile pentru restituirea bunurilor şi cele pentru reţinere. Reglementarea 41 prevede faptul că un ofiţer de poliţie federal trebuie să solicite eliberarea unui mandat de către un judecător care are autoritatea de a emite astfel de mandate. Mandatele sunt emise pentru:

a descoperi probe privind comiterea unui delict; a descoperi “bunuri de contrabandă, bunuri obţinute din comiterea unei infracţiuni sau alte bunuri deţinute ilegal”;

a descoperi bunuri destinate folosirii sau chiar folosite la comiterea unei infracţiuni;

a descoperi o persoană care trebuie arestată sau o persoană care a fost reţinută ilegal.

Pentru obţinerea unui mandat de percheziţie, judecătorul trebuie să constate că împrejurările în cauză prezintă indicii temeinice că probele care sunt căutate se află, într-adevăr, în imobilul/la persoana care urmează a fi percheziţionat(ă). Ofiţerul federal de poliţie sau procurorul trebuie să depună o cerere pentru un

mandat şi o declaraţie scrisă în sprijinul mandatului, care include declaraţiile sub jurământ ale martorilor confidenţiali şi ale ofiţerilor de poliţie precum că există fapte care stabilesc indiciile temeinice necesare pentru emiterea unui mandat. Mandatele pot fi emise prin telefon dar procesul este mult mai laborios, deoarece mărturia trebuie înregistrată şi autentificată.



Ulterior, mandatul se emite pe numele unei autorităţi care este abilitată să-l execute. Mandatul trebuie să prezinte identitatea persoanei sau a proprietăţii care trebuie percheziţionată sau confiscată şi să desemneze judecătorul către care se remite mandatul după executare. În afară de acestea, mandatul trebuie să-i impună ofiţerului:

să execute mandatul în decursul unei anumite perioade de timp (nu mai mult de 10 zile);

să execute mandatul în timpul zilei (dacă nu există o excepţie acordată de judecător);

să remită mandatul judecătorului desemnat. Mandatul se execută prin efectuarea percheziţiei. Ora şi data percheziţiei se vor menţiona pe faţa mandatului, iar inventarul tuturor bunurilor confiscate se va face în prezenţa persoanei de la care sau din locuinţa căreia au fost ridicate bunurile, precum şi a unui alt ofiţer. O copie a mandatului şi o chitanţă a bunurilor confiscate trebuie înmânate persoanei afectate sau lăsate la locul de unde au fost confiscate bunurile. Mandatul trebuie ulterior remis judecătorului desemnat în cuprinsul acestuia, împreună cu o copie a inventarului bunurilor confiscate. Persoana afectată poate depune o cerere pentru restituirea bunurilor dacă aceasta consideră că percheziţia a fost ilegală. De asemenea, persoana poate înainta o cerere solicitând interzicerea folosirii acestor probe în cadrul procesului.

3.3.2. Arestarea Reglementarea 4 guvernează mandatele de arestare. Pentru emiterea unui mandat de arestare, trebuie ca mai întâi să existe o plângere. Aceasta este o declaraţie scrisă prezentând faptele legate de infracţiunea în cauză. Plângerea se face sub jurământ, în faţa unui judecător. Dacă plângerea stabileşte indicii temeinice că inculpatul a comis infracţiunea în cauză, judecătorul trebuie să emită mandatul. Mandatul trebuie să menţioneze numele inculpatului sau o descriere care să identifice persoana cu certitudine, trebuie să descrie infracţiunea reclamată în plângere, să dispună ca inculpatul să fie arestat şi adus fără întârzieri nejustificate în faţa unui judecător sau, în cazul în care nu este nici un judecător disponibil, în faţa unei autorităţi judecătoreşti districtuale sau locale, iar mandatul trebuie să fie semnat de către un judecător.

Mandatele sunt executate prin arestarea inculpatului, care poate fi efectuată doar de către un ofiţer autorizat. În momentul arestării inculpatului, ofiţerul trebuie să-i prezinte mandatul de arestare sau, în cazul în care ofiţerul nu are mandat, acesta trebuie să informeze inculpatul cu privire la existenţa mandatului şi la infracţiunea reţinută în sarcina lui. La cererea inculpatului, trebuie să-i prezinte acestuia mandatul cât mai curând cu putinţă. Ca şi în cazul mandatelor de percheziţie, o copie a mandatului de arestare trebuie remisă judecătorului în faţa căruia va fi adus inculpatul.



Un mandat neexecutat trebuie remis şi anulat de către un judecător magistrat sau, în cazul în care nu există un judecător disponibil, de către o autoritate judiciară districtuală sau locală.


Capitolul IV ______________________________________________

Seminariile pentru judecători „Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia”

SECŢIUNEA 1 - PREZENTARE GENERALĂ

4.1.1. Abordare Cea de-a doua etapă a proiectului a constat în organizarea, în perioada iunie-septembrie 2006, a unei serii de seminarii în trei jurisdicţii distincte din ţară. Scopul acestei activităţi a fost acela de a extinde şi mai mult aria aspectelor de practică analizate în materia percheziţiei şi arestării preventive. Dezbaterile organizate cu ocazia seminariilor au generat comentarii, observaţii şi propuneri cu privire la reglementările legale în aceste materii. Moderatorii seminariilor au fost doamna Roxana Maria Trif şi domnul Alexandru Vasiliu, reputaţi judecători ai Curţii de Apel Braşov, colaboratori statornici ai ABA/CEELI. Pe parcursul acestei etape, au intervenit modificări legislative de substanţă, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 şi respectiv, a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006. Acestea au determinat revizuirea problemelor care nu mai erau actuale şi înlocuirea acestora cu examinarea unor aspecte de interes, consecinţă a noutăţilor legislative.

4.1.2. Calendarul seminariilor:

Perioada Număr de participanţi

Timişoara 22-23 iunie 2006 19 judecători din raza teritorială a Curţii

de Apel Timişoara

Iaşi 7-8 septembrie 2006 34 de judecători din raza teritorială a Curţilor

de Apel Iaşi şi Suceava

Cluj Napoca 14-15 septembrie 2006 25 de judecători din raza Curţilor de Apel

Cluj şi Oradea

Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia


4.1.3. Metodologie

Conform metodologiei utilizate în mod tradiţional de ABA/CEELI, seminariile au avut un pronunţat carater interactiv. Acest lucru a contribuit la stimularea discuţiilor şi la încurajarea participării la dezbateri chiar şi a participanţilor mai rezervaţi. Metoda studiului de caz a fost aleasă din mai multe considerente:

a permis prezentarea problematicilor discutate sub forma unor situaţii reale ce se pot ivi oricând în practca instanţelor de judecată;

a asigurat implicarea directă şi cvasipermanentă a tuturor participanţilor la seminarii;

a pus în valoare profilul profesional al participanţilor, practicieni cu experienţă bogată în domeniu, obişnuiţi cu examinarea problemelor în cadrul unor dezbateri argumentate;

a eliminat reticenţa participanţilor la prezentări ex cathedra. Participanţii au primit în avans, din partea organizatorilor şi formatorilor, mapa seminarului cu documentele legislative necesare dezbaterilor93) şi au fost rugaţi, de asemenea, să aibă asupra lor Codul penal şi Codul de procedură penală. Au fost de asemnea încurajaţi să pregătească şi să supună discuţiei cu ocazia dezbaterilor de la finalul fiecărui seminar probleme cu care s-au confruntat în practica judiciară a propriilor instanţe, în materia precheziţiei şi arestării preventive. În cadrul seminariilor, participanţii au fost organizaţi pe grupuri restrânse de lucru, pentru a încuraja discuţiile informale şi a stimula dezbaterile. Studiile de caz94) au fost anume create şi adaptate pentru a asigura abordarea unui număr cât mai mare de aspecte controversate, cu conţinut doctrinar sau jurisprudenţial. De asemenea, astfel cum am menţionat mai sus, ele au fost puse în acord cu modificările legislative intervenite pe parcursul perioadei de desfăşurare a seminariillor. Fiecare seminar s-a încheiat cu o sesiune de evaluare a acestora, ocazie oferită participanţilor de a exprima sugestii pentru îmbunătăţirea acestor activităţi în viitor.95)

În ansamblu, particianţii au apreciat în mod deosebit utilitatea unui astfel de demers, exprimându-şi sprijinul faţă de proiectul derulat de ABA/CEELI şi disponibilitatea de a participa în viitor la astfel de activităţi:

93) Acestea au constat în extrase ale articolelor relevante din următoarele texte: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (publicată în M.Of., Partea I nr. 279/21.IV.2003); Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (publicată în M. Of., Partea I nr. 305/09.V.2002); Constituţia României (publicată în M. Of., Partea I nr. 767/31.X.2003); Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Legea nr. 356/2006. 94) V. Anexa 2. 95) V. Anexa 3.

Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia”


„Necorelarea textelor legale în materia arestării preventive creează multe probleme aplicării acestora; tema este actuală şi astfel utilă pentru cunoaşterea cât mai multor opinii sau soluţii practice; problemele dezbătute cu privire la percheziţie sunt de asemenea utile, datorită situaţiilor inedite şi multiple apărute în practică”;

„Metoda de predare este una modernă, interactivă, iar problemele prezentate şi modul de expunere au stimulat interpretarea atentă şi nuanţată dată textelor puse în discuţie de moderatori”.

„Fiecare membru al grupurilor de lucru create a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere; succesul discuţiilor s-a datorat şi faptului că au fost prezenţi judecători de la instanţe reprezentând toate gradele de jurisdicţie”;

„Discuţiile au avut o notă de respect şi decenţă în raport cu toate opiniile exprimate, nefiind impuse păreri exclusiviste, intolerante; libertatea de exprimare şi tonul degajat au caracterizat dezbaterile”.

SECŢIUNEA 2 - ASPECTE DE PRACTICĂ ANALIZATE

4.2.1. Percheziţia

(1) Sesizarea telefonică a instanţei de judecată

Participanţii au discutat ipoteza sesizării telefonice a instanţei de judecată de către procurorul aflat la o distanţă considerabilă de sediul instanţei şi care nu are posibilitatea de a se deplasa în timp util pentru a formula o propunere scrisă. Majoritatea participanţilor au fost de părere că acceptarea unei astfel de sesizări este uşor controversată, putând prezenta dificultăţi pentru instanţa de judecată. Toţi participanţii au fost de acord că în această fază procedurală primează valorificarea momentului operativ, iar instanţele de judecată, de multe ori, sunt puse în situaţia dificilă de a aplica nişte norme procedurale laborioase în detrimentul valorificării acestui moment. S-a remarcat reticenţa judecătorilor în a accepta utilizarea mijloacelor moderne de comunicare (fax, telefon, e-mail). În finalul dezbaterilor însă, a fost acceptată această posibilitate, cu următoarea condiţie: în urma sesizării, instanţa va intra în legătură cu parchetul în cadrul căruia lucrează procurorul care a făcut sesizarea şi dosarul de urmărire penală va fi prezentat instanţei, iar solicitarea de emitere a autorizaţiei de percheziţie va fi susţinută de un procuror care se va afla la sediul instanţei. S-a mai susţinut că instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra conţinutului sesizării şi asupra pertinenţei acesteia pe baza notei telefonice pe care grefierul o va întocmi în urma convorbirii avute cu procurorul, pe baza examinării dosarului de urmărire penală şi pe baza concluziilor ce vor fi puse de procurorul aflat în instanţă. Examinarea dosarului va permite să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile legale de autorizare ale unei percheziţii domiciliare.



Formatorii au atras atenţia asupra necesităţii modernizării practicilor de comunicare cu instanţele, în acord cu dezvoltarea firească a societăţii. O altă soluţie propusă a fost aceea ca procurorul care a solicitat instanţei autorizaţia să telefoneze unui coleg procuror şi acesta să sesizeze în scris instanţa de judecată.

(2) Este instanţa de judecată ţinută să acorde autorizaţia de percheziţie pe perioada cerută de procuror?

În mod unanim, participanţii au decis că instanţa de judecată are libertatea deplină de a aprecia cu privire la durata perioadei pentru care emite autorizaţia, ţinând cont de durata de timp necesară, în mod obiectiv, organului de urmărire penală pentru realizarea acestei activităţi procedurale. De asemenea, s-a mai apreciat că, de regulă, instanţa de judecată va fixa o perioadă scurtă, dat fiind că percheziţia trebuie efectuată de urgenţă, ca un element surpriză în derularea cercetărilor, autorizarea acesteia fiind cerută atunci când este necesară.

(3) Este posibilă întreruperea desfăşurării unei percheziţii şi reluarea acesteia la un moment ulterior?

O astfel de posibilitate a fost respinsă de toţi participanţii, dat fiind că percheziţia autorizată se poate efectua o singură dată, rezultatul trebuind să fie consemnat într-un proces-verbal care va arăta modul în care s-a desfăşurat şi s-a încheiat această activitate. Dacă ulterior apare necesitatea unei noi percheziţii, se va cere o nouă autorizaţie. Organul de urmărire penală trebuie să îşi organizeze desfăşurarea efectuării percheziţiei astfel încât să dispună de forţele şi dotările necesare, în raport de situaţia spaţiului ce urmează a fi percheziţionat.

(4) Motivarea referatului cu propunerea de autorizare a percheziţiei

Practicienii au susţinut că o astfel de motivare trebuie să aibă un caracter concret, cu indicarea exactă a elementelor de fapt pe care se bazează şi cu indicarea actelor de procedură aflate în dosar, pe care se întemeiază sesizarea. Instanţa este aceea care trebuie să manifeste exigenţă în examinarea propunerii pe care o formulează procurorul şi care trebuie să impună un anumit standard calitativ corespunzător.

(5) Prezentarea instanţei de judecată, o dată cu propunerea de autorizare a percheziţiei, a întregului dosar de urmărire penală



Această problematică a fost dezbătută pe larg în cadrul grupurilor de lucru.96) Cu ocazia dezbaterilor din cadrul seminariilor au fost aduse argumente suplimentare pro şi/sau contra:

S-a insistat asupra faptului că judecătorul poartă răspunderea în ceea ce

priveşte autorizarea unei astfel de activităţi şi trebuie să se asigure că sunt îndeplinite toate cerinţele legale;

Chiar dacă efectuarea unei percheziţii poate constitui un moment operativ urgent, nu există nici un impediment ca dosarul să fie pus la dispoziţia instanţei atunci când se fac demersurile de sesizare a acesteia;

Caracterul nepublic al urmăririi penale nu este opozabil instanţei învestite cu soluţionarea cauzei;

Instanţa va trebui să verifice, de exemplu, dacă este începută urmărirea penală şi dacă actele de urmărire penală aflate la dosar îndeplinesc condiţia legalităţii;

Situaţia este foarte asemănătoare cu aceea de la propunerea de arestare preventivă a unei persoane pentru că în ambele cazuri este pusă în discuţie respectarea unor drepturi fundamentale ale omului. În cazul propunerii de arestare preventivă, prezentarea dosarului în instanţă este însă obligatorie;

Există şi sisteme judiciare care au o procedură simplificată.97) Procedura are însă la bază alte reglementări cum ar fi, spre exemplu, faptul că procurorul prezintă propunerea de autorizare a percheziţiei sub forma unei declaraţii sub prestare de jurământ şi poartă răspunderea directă a exactităţii datelor din respectiva declaraţie;

Din punct de vedere al momentului operativ, prezentarea în instanţă a unui dosar cu fotocopii selectate de procuror sau a întregului dosar reprezintă acelaşi efort şi acelaşi timp alocat acestei activităţi.

(6) Controlul legalităţii efectuării percheziţiei

S-a constatat că, deşi legiuitorul a omis să prevadă acest lucru, în practică, procurorul depune la instanţa de judecată un exemplar al procesului-verbal în care se consemnează efectuarea percheziţiei şi astfel judecătorul care a dat autorizaţia poate constata în ce condiţii s-a desfăşurat percheziţia.

(7) Plângerea împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia

S-a pus în discuţie situaţia în care dosarul de urmărire penală nu este finalizat cu rechizitoriu, iar persoana al cărei domiciliu a fost percheziţionat consideră că a fost lezată în drepturile şi interesele sale şi formulează o plângere împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia.

96) Vezi cap. II. 97) Vezi capitolul 3.3 - abordarea americană.



Practicienii au opinat că art. 21 din Constituţie garantează liberul acces la justiţie inclusiv pentru astfel de situaţii, chiar dacă plângerea nu se încadrează în condiţiile cerute de art. 2781 C.proc.pen., pe motiv că nu se îndreaptă împotriva soluţiei din dosar ci împotriva modului în care s-a făcut percheziţia. O astfel de plângere trebuie primită de instanţa de judecată şi trebuie soluţionată, pentru că este pus în discuţie un drept fundamental al omului, respectiv inviolabilitatea domiciliului şi, implicit, respectarea vieţii private. Au fost participanţi care au apreciat că soluţionarea unei astfel de plângeri ar putea urma procedura prevăzută în cazul măsurilor asiguratorii.

(8) Participarea presei la efectuarea percheziţiei

Ultima problematică discutată în materia percheziţiei: poate organul de urmărire penală solicita prezenţa presei la efectuarea unei percheziţii domiciliare? Răspunsul a fost categoric negativ. În ceea ce priveşte persoana la domiciliul căreia se efectuează percheziţia, participanţii au fost de acord că aceasta poate să procedeze la înregistrarea video a activităţii pe care o desfăşoară organul de urmărire penală.

4.2.2. Arestarea preventivă

(1) Competenţa materială a instanţei de judecată sesizată cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă

Determinantă în stabilirea competenţei materiale este infracţiunea pentru care este începută urmărirea penală, şi nu infracţiunea pentru care s-a făcut propunerea de arestare preventivă şi pentru care urmărirea penală este începută şi desfăşurată, în mod conex, în aceeaşi cauză penală. Totodată, s-a mai făcut precizarea că este absolut necesar să fie începută urmărirea penală pentru infracţiunea care atrage competenţa materială a instanţei, şi să nu fie vorba doar de cercetări întreprinse ca acte premergătoare. Judecătorul este obligat să-şi verifice competenţa în raport de toate infracţiunile pentru care se desfăşoară urmărirea penală în cauză. În cadrul discuţiilor a existat şi o opinie separată, în care s-a susţinut că, în acest caz, instanţa îşi verifică competenţa în raport de infracţiunea pentru care se face propunerea de arestare preventivă. S-a susţinut că instanţa este limitată de conţinutul propunerii de arestare preventivă. Acest punct de vedere nu este în concordanţă cu prevederile art. 1491 alin. (2) C.proc.pen., care

foloseşte noţiunea de cauză şi nu pe aceea de infracţiune atunci când fixează criteriul de stabilire a competenţei.

(2) Prezentarea de către procuror instanţei de judecată a unui volum de fotocopii ale unor acte din dosarul de urmărire penală



Participanţii au fost unanimi în a concluziona că este nelegală şi inacceptabilă o astfel de practică. Procurorul ar fi trebuit să trimită instanţei întregul dosar, conform dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 1491 şi art. 150 C.proc.pen. S-a subliniat că procurorul este obligat să pună la dispoziţia instanţei întregul dosar de urmărire penală, pentru ca judecătorul să poată verifica, în mod nemijlocit, legalitatea actelor de urmărire penală pe care se întemeiază propunerea, competenţa instanţei şi oricare alt act de procedură. Judecătorul este cel care îşi asumă răspunderea asupra soluţiei pe care o va pronunţa şi, din acest motiv, trebuie să aibă acces la dosarul cauzei. În plus, inculpatul trebuie să aibă acces la dosarul cauzei, la probe, pentru exercitarea dreptului la apărare şi pentru a răspunde acuzaţiilor. În sensul celor de mai sus, s-a făcut trimitere şi la prevederile art. 205 alin. (2) C.proc.pen. S-au adus în discuţie exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană şi jurisprudenţa CEDO cu privire la asigurarea accesului apărării la actele dosarului, la respectarea principiului egalităţii de arme şi de şanse şi la accesul nelimitat pe care trebuie să îl aibă judecătorul la dosarul cauzei, ca o garanţie a independenţei şi imparţialităţii acestuia.98)

(3) Semnarea referatului cu propunerea de arestare preventivă

S-a constatat că, la nivelul parchetelor, s-a format o anumită cutumă profesională, în sensul că unele acte de urmărire penală sunt semnate de mai mulţi procurori implicaţi în efectuarea urmăririi penale în aceeaşi cauză. Din acest motiv, au existat situaţii în care referatul cu propunere de arestare preventivă era semnat de 3 procurori, în timp ce alte acte de urmărire penală erau semnate de 5 procurori. În această situaţie s-a invocat nulitatea referatului cu propunere de arestare preventivă. Unele soluţii, rămase izolate, au admis o astfel de excepţie. Participanţii la dezbateri au pornit în mod unanim de la premisa că activitatea judiciară desfăşurată de procuror are caracter unipersonal. Chiar dacă procurorul cauzei este ajutat în efectuarea urmăririi penale şi de alţi procurori, legea nu prevede o organizare judiciară cu caracter colegial decât în cazul instanţelor de judecată. În consecinţă, este suficient ca referatul cu propunere de arestare preventivă să fie semnat de procurorul cauzei. Dacă, în lipsa unei obligaţii legale, referatul se semnează şi de alţi procurori, nu se poate invoca existenţa nulităţii referatului, şi deci a actului de sesizare a instanţei, din perspectiva art. 197 alin. (2) C.proc.pen.

(4) Obligativitatea audierii inculpatului de către procuror, în vederea propunerii arestării preventive a acestuia

În cazul supus discuţiei, făptuitorul a fost ascultat în calitate de învinuit, după începerea urmăririi penale, fără a mai fi însă ascultat în calitate de inculpat, după

98) V. CEDO, Lamy c. Belgiei (decizia din 30 martie 1989); Sanchez-Reisse c. Elveţiei (decizia din 21 octombrie 1986); Kampanis c. Greciei (decizia din 13 iulie 1995); Nikolova c. Bulgariei (decizia din 30 septembrie 2004); Shishkov c. Bulgariei (decizia din 9 ianuarie 2003).



punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de a se propune instanţei arestarea celui în cauză în calitate de inculpat. S-a arătat că schimbarea calităţii procesuale implică o altă poziţie procesuală, cu alte consecinţe şi cu un tratament juridic diferit în materia arestării preventive, aşa încât omisiunea audierii inculpatului de către procuror va conduce la respingerea propunerii de arestare preventivă. Unele instanţe au procedat la respingerea propunerii iar altele au dispus restituirea cauzei la procuror în vederea audierii inculpatului. S-a opinat că prima soluţie este preferabilă; propunerea de arestare preventivă trebuie respinsă atunci când nu îndeplineşte toate condiţiile cerute în mod imperativ de lege.

(5) Motivarea referatului de propunere a arestării preventive

Dezbătând această chestiune, participanţii au exprimat opinia că s-ar putea chiar stabili un model cu toate menţiunile ce ar trebui să fie cuprinse în conţinutul unui astfel de referat. A existat, de asemenea, şi propunerea ca legiuitorul să intervină pentru a stabili conţinutul minimal al unui referat cu propunere de arestare preventivă. S-a acceptat şi ideea că judecătorul poate fi acela care, manifestând exigenţa cerută de lege, poate şi are obligaţia să determine procurorul să întocmească un referat complet, care să cuprindă date precum:

starea de fapt prezentată pe scurt; încadrarea juridică a faptei; indicarea concretă a probelor şi a indiciilor temeinice existente în

dosarul de urmărire penală, precum şi a probelor sau datelor care demonstrează existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen.

Eliminând un formalism excesiv al instanţelor, participanţii la dezbateri au exprimat un punct de vedere majoritar în sensul că, atunci când actele de urmărire penală din dosar demonstrează fără nici un dubiu îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se dispune arestarea preventivă a celui în cauză, instanţa ar trebui să admită propunerea, trecând peste deficienţele calitative ale actului de sesizare. Este adevărat însă că instanţa trebuie să rămână rezervată şi în cadrul limitelor cu care a fost investită prin referatul procurorului. Nu este permisă o examinare extensivă a acestuia sau complinirea unor date care ţin exclusiv de exercitarea funcţiei acuzatorii,

precum încadrarea juridică dată faptei în faza de urmărire penală sau starea de fapt care a fost invocată ca temei de arestare. Aceeaşi problemă a motivării referatului întocmit de procuror apare şi în situaţia solicitării de prelungire a arestării preventive. Simpla invocare a faptului că urmărirea penală nu este terminată, echivalează cu o nemotivare a referatului. S-a conchis că referirile privitoare la existenţa unor simple informaţii legate de o posibilă implicare a inculpatului în săvârşirea unor alte infracţiuni nu pot fi primite de instanţă şi nu pot fi avute în vedere ca motiv de prelungire a măsurii arestării preventive. S-a concluzionat



că este necesar ca judecătorul să ceară ca referatul procurorului să fie întocmit în mod exigent şi în condiţiile legii.

(6) Intervalul de timp acordat apărătorului din oficiu

Anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006, în situaţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, când apărătorul ales nu se mai prezenta, apărătorului numit din oficiu i se putea acorda un timp necesar care nu putea fi mai mic de 24 de ore. Această limitare a termenului de apărare a creat nenumărate dificultăţi în practică. Această prevedere a fost abrogată prin reformularea art. 171 alin. (41)

C.proc.pen., care statuează doar necesitatea acordării unui timp necesar pentru pregătirea apărării, fără a mai fixa un termen minim decât în situaţia dezbaterilor pe fondul cauzei.

(7) Încălcarea termenului de 5 zile prevăzut de lege pentru depunerea la instanţă a dosarului de urmărire penală

Participanţii au fost de acord că acesta este un termen de recomandare. Nerespectarea acestuia permite posibilitatea invocării unei vătămări procesuale, ce trebuie însă dovedită, cu respectarea condiţiilor cerute în materia nulităţilor relative. S-a considerat că nu poate fi vorba de o nulitate absolută, deoarece termenul nu se referă la condiţiile de sesizare a instanţei, ci la termenul de depunere a dosarului de urmărire penală în instanţă.

(8) Înlocuirea măsurii arestării preventive, dispusă de instanţa de judecată cu ocazia judecării propunerii de prelungire

Opiniile participanţilor au fost variate. Unii practicieni au susţinut faptul că instanţele procedează în mod greşit la înlocuirea măsurii, trebuind să se limiteze doar la respingerea propunerii. Au existat însă şi participanţi care au argumentat cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi alin. (35) C.proc.pen., în sensul că măsura dispusă de instanţă este legală. Argumentaţia în această situaţie s-a extins şi la dispoziţiile art. 136 C.proc.pen., articol cu care se coroborează prevederile invocate mai sus, stabilind măsurile preventive şi scopul acestora. Relevante pentru această discuţie sunt modificările aduse prin Legea nr. 356/2006. Art. 136 alin. (4) C.proc.pen. stabileşte faptul că măsurile preventive prevăzute de art. 145 şi art. 1451 C.proc.pen. se pot lua şi de judecător în cursul urmăririi penale. Discuţii s-au purtat cu privire la soluţia care poate fi pronunţată de instanţa de judecată:

S-a susţinut şi s-a acceptat că, atunci când propunerea de arestare preventivă nu poate fi primită, instanţa trebuie să o respingă şi, în măsura în care este legal, să dispună luarea altei măsuri preventive;



În situaţia propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, majoritatea participanţilor au susţinut ideea că, dacă propunerea nu este întemeiată, ea trebuie respinsă, urmând ca instanţa să dispună luarea unei alte măsuri preventive şi nu înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă. Acest punct de vedere s-a întemeiat pe necesitatea interpretării restrictive a prevederilor art. 136 alin. (4) C.proc.pen. care vorbeşte numai despre posibilitatea de a se lua o altă măsură preventivă de către judecător, în cursul urmăririi penale, şi nu de posibilitatea înlocuirii măsurii iniţiale a arestării preventive cu o altă măsură;

Într-o altă opinie, care se bazează pe interpretarea coroborată a mai multor texte de lege, s-a apreciat că o astfel de interpretare este excesivă şi că trebuie avute în vedere şi prevederile art. 139 C.proc.pen., potrivit cărora o măsură preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, atunci când s-au schimbat temeiurile, indiferent de faza procesuală în care se află, dispoziţie care este obligatorie pentru judecătorul cauzei, fiind pusă în discuţie o chestiune de legalitate.

(9) Există posibilitatea legală a inculpatului de a formula o cerere de verificare a arestării preventive şi nu o cerere de revocare ori de înlocuire a măsurii arestării preventive?

Utilitatea unei astfel de întrebări este determinată de împrejurarea că numai în prima ipoteză inculpatul are posibilitatea legală de a exercita calea de atac a recursului. În celelalte două ipoteze, inculpatul nu mai are acest drept. De asemenea, s-a pus întrebarea dacă o astfel de cerere depusă la instanţă între termenele de judecată poate fi înregistrată separat, ca o cauză nouă, cu stabilirea completului prin repartizarea aleatorie sau se depune la dosarul cauzei de fond, care se prezintă completului investit cu judecarea cauzei, pentru a dispune asupra termenului. Cea mai mare parte a participanţilor a opinat că inculpatul poate formula o astfel de cerere, dar această cerere nu poate fi înregistrată separat, ci se va discuta la termenul de judecată care urmează. S-a acceptat totuşi şi posibilitatea de a judeca această cerere cu precădere, înainte de termen, atunci când în cuprinsul ei sunt invocate situaţii care nu au fost cunoscute de instanţă la termenul anterior şi care obligă la o verificare urgentă a acestora, în cadrul procesual adecvat. Unii participanţi au considerat că o astfel de cerere nu poate fi formulată de

inculpat. Numai instanţa de judecată este cea care poate proceda la verificarea arestării preventive, inculpatul trebuind să precizeze dacă doreşte să solicite revocarea sau înlocuirea măsurii. În această din urmă ipoteză, dacă instanţa va respinge o cerere de revocare ori de înlocuire a măsurii arestării preventive, ar trebui să dispună şi menţinerea măsurii arestării preventive, ca o consecinţă implicită, menţinere împotriva căreia inculpatul poate declara recurs. În mod unanim s-a stabilit că nu este legală înregistrarea cererii separat, ca o cauză nouă, ea trebuind să fie prezentată completului cauzei, respectându-se astfel principiul continuităţii.



(10) Obligativitatea ascultării imediate a inculpatului care nu a fost prezent la luarea măsurii arestării preventive

Ipotezele cuprinse în art. 150 alin. (1) C.proc.pen. obligă la ascultarea imediată a celui în cauză, în condiţiile stipulate expres în alin. (2) al aceluiaşi articol. Acest alineat nu acoperă însă şi situaţiile avute în vedere de art. 1491 alin. (6) C.proc.pen., situaţii prevăzute în alin. (1), dar omise în alin. (2).

Astfel, s-ar putea concluziona că, în situaţia în care inculpatul nu a putut fi ascultat din cauza stării sănătăţii de către instanţa care a dispus arestarea sa preventivă, nu mai există obligaţia de a-l asculta de îndată ce impedimentul prezentării sale în instanţă a încetat. Această concuzie este inadmisibilă. Pornind de la prevederile art. 139 alin. (2) C.proc.pen., potrivit cărora legalitatea luării măsurii arestării preventive trebuie verificată ori de câte ori se examinează dacă se impune menţinerea, înlocuirea ori revocarea măsurii preventive, participanţii au fost de acord că hotărârile pronunţate în această materie în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii nu au autoritate de lucru judecat, indiferent dacă au fost sau nu supuse căii de atac a recursului, fiind posibil oricând să se revină asupra unor dispoziţii iniţiale prin care s-a hotărât cu privire la legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive.

(11) Motivarea încheierii de menţinere a arestării preventive

S-au purtat discuţii ample pe marginea acestui aspect, considerat de către toţi participanţii la dezbateri ca foarte important. S-a subliniat necesitatea motivării concrete, cu argumente bazate pe demonstrarea îndeplinirii cerinţelor cerute de lege în situaţia luării măsurilor preventive. S-a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO.99) S-a mai subliniat că, deşi o motivare insuficientă sau deficitară nu are drept consecinţă nulitatea actului de procedură, ea este în măsură să influenţeze, în mod direct, eficacitatea exercitării controlului judiciar cu privire la aprecierea temeiniciei cu care a fost examinată luarea unei măsuri preventive.

(12) Durata rezonabilă a arestării

Situaţia apare frecvent în cauzele trimise spre rejudecare care prelungesc în mod nejustificat derularea procedurilor, fără ca inculpatul să aibă vreo culpă procesuală în acest sens. Participanţii la dezbateri au arătat că, în mod constant, instanţele de judecată aplică mai multe criterii atunci când urmează a se stabili dacă măsura arestării preventive se înscrie sau nu într-un termen rezonabil100:

Gradul de complexitate a cauzelor;

99) V. CEDO, Tomasi c. Franţei (decizia din 27 august 1992) şi Letellier c. Franţei (decizia din 26 iunie

1991). 100) V. CEDO, Wemhoff c. Germaniei (decizia din 27 iunie 1968); B c. Austriei (decizia din 28 martie 1990); Toth c. Austriei (decizia din 12 decembrie 1991).



Comportamentul procesual al inculpatului ; Contribuţia organelor judiciare la prelungirea duratei procedurilor.

(13) Există posibilitatea legală a inculpatului de a declara recurs separat, numai asupra dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, cuprinsă în decizia instanţei de apel?

Practicienii au apreciat în urma unor ample dezbateri contradictorii că decizia instanţei de apel este supusă recursului, în condiţiile de drept comun, chiar dacă critica se referă doar la menţinerea măsurii arestării preventive. Fiind o decizie şi nu o încheiere, judecata nu are loc separat şi cu precădere, ci se va proceda la o judecare a recursului, după procedura prevăzută de art. 3851 şi următoarele din Codul de procedură penală. Au existat şi opinii divergente, singulare, care au considerat că inculpatul poate declara recurs împotriva măsurii de menţinere a arestării preventive, bazându-se pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţia României şi art. 159 alin. (8) C.proc.pen., urmând ca recursul să fie declarat în termen de 24 de ore şi să fie judecat în termen de 3 zile.

(14) Calcularea termenului de declarare a recursului în cazul restiturii cauzei la procuror

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 art. 332 C.proc.pen., în cazul în care instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, este prevăzut un termen special de 3 zile de declarare a recursului. Acest termen curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Cu privire la momentul de la care se calculează curgerea termenului de verificare a duratei arestării preventive, după pronunţarea unei soluţii de restituire a cauzei la procuror, au existat dezbateri aprinse. S-a făcut trimitere la prevederile art. 274 alin. (2), coroborat cu art. 332 C.proc. pen. alineat ultim şi s-a arătat că în practica judiciară s-au conturat două puncte de vedere:

Într-o primă opinie, din formularea de la art. 274 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căreia termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării hotărârii, ar rezulta că, din momentul în care instanţa a dispus restituirea cauzei la procuror, începe să curgă un termen de 30 de zile, înlăuntrul căruia este obligatorie verificarea măsurii arestării preventive şi

prelungirea sau revocarea măsurii, după regulile care se aplică în cursul urmăririi penale.

o În această opinie nu are relevanţă faptul că dosarul se restituie procurorului numai după rămânerea definitivă a hotărârii şi numai dacă aceasta nu a fost schimbată în recurs.

Într-o altă opinie, majoritară, textele de lege arătate mai sus trebuie

interpretate coroborat:



o În primul rând, trebuie să se ţină cont de faptul că denumirea marginală a art. 274 C.proc.pen. se referă la durata arestării după reluare şi de faptul că acest articol se află în Titlul I al părţii speciale, care se referă la activitatea de urmărire penală.

o Pe de altă parte, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea cauzei, dosarul se află încă în faza de judecată şi se supune tuturor regulilor din această fază, inclusiv cele privitoare la verificarea arestării preventive la intervale de cel mult 60 de zile. Numai după restituirea cauzei la procuror se va reveni la procedura de prelungire a arestării preventive, în condiţiile art. 155 şi art. 159 C.proc.pen. De altfel, art. 332 alin. (5) C.proc.pen. precizează expres acest lucru.

În finalul dezbaterilor pe această temă, participanţii au subliniat faptul că reglementarea de la art. 274 alin. (2) C.proc.pen. este deficitară şi nu este concordantă cu reglementarea din art. 332 alin. (5) C.proc.pen. şi, din acest motiv, a apărut o practică judiciară neunitară. Totodată, s-a remarcat faptul că, la calcularea duratei maxime a arestării preventive în această situaţie (care nu poate depăşi 180 de zile) va fi luată în considerare, prin cumul, perioada de arestare preventivă din faza de urmărire penală şi perioada de arestare preventivă după reluarea urmăririi penale, omiţându-se intervalul în care cel în cauză a fost arestat preventiv în cursul judecăţii.

(15) Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cursul soluţionării propunerii de arestare preventivă

Opinia majoritară a învederat că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este de natură să conducă la suspendarea judecării propunerii de arestare, în condiţiile art. 303 alin. (6) C.proc.pen., întrucât nu este vorba de o judecare a cauzei pe fond, ci este vorba de soluţionarea unei cereri în cursul urmăririi penale. În acelaşi context referitor la invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate şi efectul suspensiv asupra cursului judecăţii, participanţii au fost unanimi în a aprecia ca necesară o modificare legislativă care să pună capăt posibilităţii invocării abuzive a unor astfel de excepţii, numai pentru a determina tergiversarea soluţionării cauzelor.

(16) Soluţionarea recursului exercitatat împotriva propunerii de arestare preventivă, în lipsa inculpatului liber şi legal citat, dar reprezentat de apărătorul ales

Participanţii la dezbateri au opinat că, pentru ca instanţa de recurs să asigure un proces echitabil, cu egalitate de arme şi de şanse, aceasta trebuie să procedeze la ascultarea celui în cauză, chiar atunci când se află în stare de libertate. În acest sens pledează prevederile art. 150 C.proc.pen., în care se arată că măsura arestării



inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia, fiind exceptate numai situaţiile expres enumerate în acelaşi articol. Ca argumente suplimentare de text, au fost indicate prevederile art. 378 alin. (11) şi art. 38514 alin. (11) C.proc.pen., precum şi jurisprudenţa CEDO.101)

(17) Este legală soluţia instanţei de a revoca măsura arestării preventive a inculpatului care a fost identificat şi prins numai în faza de judecată, după ce mandatul de arestare a fost emis încă în faza de urmărire penală?

Practicienii au fost de părere că, indiferent de momentul în care a fost identificat şi prins inculpatul împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare, instanţa este datoare, chiar din oficiu, aşa cum arată art. 139 alin. (2) C.proc.pen., să procedeze de îndată la ascultarea celui în cauză, verificând legalitatea şi temeinicia măsurii. S-a prezentat şi punctul de vedere potrivit căruia numai judecătorul care a emis mandatul poate audia pe cel arestat şi poate verifica legalitatea măsurii, întemeiat pe prevederile art. 152 alin. (3) C.proc.pen., însă opinia majoritară a fost că această dispoziţie este aplicabilă numai atât timp cât dosarul penal se află încă în faza de urmărire penală. În faza de judecată şi în căile de atac, instanţele legal investite devin competente să se pronunţe şi asupra măsurii arestării preventive. Spre exemplu, instanţa ar putea dispune revocarea măsurii arestării preventive chiar înainte ca inculpatul să fi fost identificat sau arestat, atunci când constată că temeiurile legale au dispărut. Situaţia prevăzută la art. 153 alin. (3) C.proc.pen. are în vedere numai ipoteza în care cel arestat ridică obiecţii privind identitatea. În cazul în care cel arestat solicită revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive, el va fi prezentat la instanţa la care se află dosarul în acel moment, iar aceasta, verificând îndeplinirea cerinţelor legale şi temeinicia măsurii, va proceda în consecinţă.

(18) Este necesar ca inculpatul să declare recurs pentru ca să poată fi cenzurată măsura dispusă iniţial?

Practicienii au fost de părere că inculpatul nu trebuie să declare recurs împotriva încheierii prin care s-a dispus iniţial luarea măsurii arestării preventive, deoarece acea hotărâre nu are autoritate de lucru judecat iar verificarea legalităţii acestei măsuri constituie o obligaţie permanentă a instanţei.

101 V. CEDO, Ekbatani c. Suediei (decizia din 26 mai 1988 ) şi Toth c. Austriei.



(19) Există posibilitatea învinuitului sau a inculpatului, reţinut sau nu, de a solicita termen pentru pregătirea apărării în situaţia în care i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare?

Participanţii au fost de acord că această situaţie este încă neacoperită de actuala reglementare, punând serioase probleme instanţelor de judecată (atunci când se confruntă cu ea).

(20) Necesitatea corelării deciziei nr. XII/2005 a Î.C.C.J şi a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 la art. 1403 alin. (1) şi art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie.

În urma recentelor modificări, încheierea prin care instanţa de judecată respinge în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Similar, încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Este însă de observat că aceste modificări legislative nu au pus capăt unor controverse generate de exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia europeană cu privire la asigurarea egalităţii de arme şi de şanse între acuzare şi apărare, principiu care se încalcă atunci când inculpatului nu îi sunt puse la dispoziţie aceleaşi căi de atac pe care le are procurorul în legătură cu măsura arestării preventive. Potrivit opiniei participanţilor la seminarii, instanţele trebuie să acorde întâietate aplicării prevederilor art. 6 din CEDO, atât timp cât este în discuţie un drept fundamental al omului.102)

(21) Modificarea art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală

Această intervenţie legislativă a generat numeroase controverse care sunt mai mult determinate de dificultăţile care apar în faza de judecată în alcătuirea completelor de judecată, ca urmare a incompatibilităţilor generate de soluţionarea propunerilor de arestare preventivă ori de prelungire a acestei măsuri. Astfel, s-a pus întrebarea dacă soluţionarea propunerii de arestare ori de prelungire a arestării are în vedere atât soluţia din primă instanţă cât şi soluţia din recurs sau

102) V. CEDO, Samoilă şi Cionca c. României (decizia de admisibilitate din 6 aprilie 2006).



numai soluţia din primă instanţă. S-a încercat a se argumenta că ar trebui avută în vedere numai soluţia din primă instanţă, dar aceasta numai în ideea de a limita efectele pe care le au numeroasele incompatibilităţi în desfăşurarea activităţii de judecată pe fond. Opinia majoritară a fost în sensul că faţă de redactarea de la art. 48 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere atât judecata în primă instanţă cât şi judecata în recurs, mai ales că instanţa de recurs poate fi aceea care dispune arestarea sau prelungirea măsurii arestării. Participanţii au fost de acord că această modificare legislativă nu era necesară şi că redactarea anterioară era mai bună.

(22) Există posibilitatea legală a învinuitului sau inculpatului reţinut căruia i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare de a solicita termen pentru pregătirea apărării?

Toţi participanţii au fost de acord că învinuitul sau inculpatul reţinut în aceste condiţii are posibilitatea legală de a solicita temen pentru pregătirea apărării. A proceda altfel înseamnă a încălca dreptul acestuia la apărare.

(23) Arestarea preventivă cu element de extraneitate

Participanţii au dezbătut situaţia în care o persoană este arestată preventiv într-un stat străin iar apoi este transferată în România pentru efectuarea urmăririi penale. Întrucât în această situaţie procedurile sunt de relativ lungă durată, s-a pus întrebarea dacă arestarea provizorie din statul străin, până la momentul transferării în România, ar trebui sau nu inclusă în totalul celor 180 de zile care reprezintă durata maximă de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Opinia majoritară a fost în sensul că perioada de arestare preventivă din statul străin nu se cumulează cu arestarea preventivă din România. Argumentele se bazează pe principiul suveranităţii celor două state implicate în derularea unei astfel de proceduri şi pe principiul teritorialităţii legii procedural penale române. Perioada de arestare preventivă din străinătate urmează însă a se deduce din pedeapsa finală.


ANEXE ______________________________________________

Anexa I

Mandatul de percheziţie şi mandatul de arestare

Calendarul întâlnirilor grupului de lucru

NOIEMBRIE

2005

1. Săpt. 14-18/16 Întâlnire preliminară/organizatorică Persoana responsabilă

2. Săpt. 21-25/24 I. Consideraţii generale asupra cadrului legislativ care reglementează mandatul de arestare şi mandatul de percheziţie.

1. Prezentare succintă asupra evoluţiei

reglementărilor în materie. 2. Organele judiciare implicate în derularea

procedurilor. Competenţele acestora (Schemă cronologică).

3. Derularea procedurilor - aspecte teoretice privind procedura emiterii mandatelor de arestare şi percheziţie.

Tiberiu Moldovan

DECEMBRIE

2005

3. Săpt. 28-02/30 II. Mandatul de percheziţie: aspecte de practică dificil de implementat, neclare sau controversate.

1. Aspecte legate de obligativitatea începerii

urmăririi penale pentru solicitarea emiterii unui mandat de percheziţie (distincţie in rem sau in personam).

2. Aspecte particulare ale acestei proceduri în cazul infracţiunilor flagrante sau de crimă organizată.

3. Percheziţia autovehiculului.

Titi Dondonel

4. Săpt. 05-09/07 4. Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie - propunere legislativă de 7 zile.

5. Autorizarea percheziţiei este un proces deliberativ ce are loc în camera de consiliu, dar hotărârea trebuie pronunţată în şedinţă publică – dificultăţi întâmpinate cu privire la eficienţa unei astfel de proceduri.

6. Percheziţia informatică.

Brânduşa Chiujdea

5. Săpt. 12-16/15 7. Lipsa excepţiilor de la această procedură (de ex. efectuarea percheziţiilor fără mandat, folosirea mijloacelor rapide de comunicare: tel., fax etc.).

8. Problematica aducerii întregului dosar pe masa judecătorului pentru consultare (a se vedea sistemul american, unde judecătorul primeşte doar o declaraţie/cerere motivată, pe propria răspundere, din partea procurorului).

9. Dreptul de recurs.

Ana Maria Andronic

6. Săpt. 19-23/21 10. Perioada de timp în cursul unei zile când poate fi efectuată percheziţia (dificultăţi în ceea ce priveşte eficienţa acestei măsuri).

11. Problematica martorilor asistenţi care trebuie să semneze procesul-verbal de percheziţie.

12. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente.

Iulia Ciolcă

ANEXE


IANUARIE

2006

7.

Săpt. 09-13/12 III. Mandatul de arestare: aspecte de practică dificil de implementat, neclare sau controversate

1. Durata reţinerii – dificultăţi în investigarea

cauzelor complexe. 2. Motivele arestării: corelarea dispoziţiilor legale

prevăzute de art. 143, art.146 şi art.148 C.proc.pen.

3. Noţiunea de indicii temeinice. Noţiunea de pericol concret.

Traian Gherasim

8. Săpt. 16-20/

Contramandat

9.

Săpt. 23-27/26

4. Problematica aducerii întregului dosar pe masa judecătorului pentru consultare (a se vedea sistemul american, unde judecătorul primeşte doar o declaraţie/cerere motivată, pe propria răspundere, din partea procurorului).

5. Procedura menţinerii şi prelungirii duratei arestării - aspecte practice, neclare, controversate. Cazuri particulare când se depăşeşte durata reţinerii.

6. Revocarea. Înlocuirea măsurii arestării.

Raoul Ioan Iancovici

10. Săpt. 30-03/02 7. Pronunţarea pe starea de arest. Obligativitea/Neobligativitatea scrierii minutei. Recurs în interesul legii.

8. Excepţia de neconstituţionalitate invocată la soluţionarea propunerii arestării preventive sau la prelungirea duratei arestării preventive – excepţii prevăzute de art. 303 C.proc.pen.

9. Arestarea inculpatului în lipsă.

Ioana Bogdan

FEBRUARIE

2006

MARTIE

2006

11. Săpt. 06-10/9

Contramandat

12. Săpt. 13-17/16 10. Mandatul de arestare preventivă nepus în executare. Sesizarea instanţei cu rechizitoriu art. 300/1 C.proc.pen.

11. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii - art.160/a C.proc.pen.

12. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul de urmărire penală. Coroborarea dispoziţiilor art. 338 C.proc.pen. şi art. 274 C.proc.pen.

13. Proceduri speciale - minori.

Tiberiu Moldovan

13. Săpt. 20-24/23 14. Problema căilor de atac. Particularităţi prevăzute de art.140/3 C.proc.pen.

15. Problematica asistenţei legale obligatorii. 16. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente.

Plângerea împotriva ordonanţei de reţinere. 17. Liberarea pe cauţiune si sub control judiciar.

Corneliu Gogoneaţă

14. Săpt. 27-03/02 IV. Perspectivă comparativă asupra procedurilor emiterii mandatelor de arestare şi percheziţie în diferite sisteme de drept. Mandatul european de arestare. Practică CEDO.

Traian Gherasim

Brandusa Chiujdea

15. Săpt. 06-10/09 V. Percheziţia în cazul parlamentarilor. VI. Percheziţia în mediul informatic.

Iulia Ciolcă

Ioana Albani


ANEXA II STUDII DE CAZ – SEMINAR TIMIŞOARA (22-23 iunie 2006)

STUDIU DE CAZ I

Situaţia 1

La data de 20.04.2006, D.N.A. a sesizat Tribunalul Z cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de ”înşelăciune”, prevăzută de art. 215, alin. 1, 2, 3 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. În cauză, inculpatul este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de „dare de mită” (infracţiune pentru care nu s-a cerut, însă, arestarea).

În motivarea referatului de propunere a arestării preventive, semnat de doi dintre cei trei procurori care au efectuat acte de urmărire penală în cauză, organele de urmărire penală au arătat că: “în perioada 2004-2005, cu ocazia încheierii unor contracte comerciale, inculpatul a indus în eroare un număr de 11 societăţi comerciale, emiţând 11 file cec fără acoperire şi cauzând un prejudiciu de peste un miliard de lei. Faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt dovedite cu actele cuprinse în volumul pus la dispoziţia instanţei.” Ataşat propunerii, s-a transmis instanţei un volum format din fotocopii, despre care se afirmă că are în conţinut toate actele procedurale relevante pentru examinarea propunerii de arestare de către instanţa de judecată.

Din fotocopiile prezentate instanţei de judecată, rezultă faptul că la data de 20.04.2006, după începerea urmăririi penale, inculpatul a fost audiat de procuror, în calitatea de învinuit pe care o avea la acel moment, pentru fapta pentru care s-a propus arestarea.

La termenul de soluţionare a propunerii de arestare, apărătorul ales al inculpatului a comunicat instanţei printr-o cerere depusă prin serviciul registratură faptul că nu se mai prezintă în cauză. Instanţa a numit pe loc un apărător din oficiu şi, pentru a evita expirarea duratei reţinerii (de 24 de ore) înainte de judecarea propunerii de arestare, a acordat avocatului un interval de timp de 3 ore pentru studiul cauzei.

La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţie din oficiu competenţa materială, cu motivarea că în temeiul art. 25 din Codul de procedură penală, judecarea în primă instanţă a infracţiunii pentru care s-a cerut arestarea inculpatului nu este de competenţa tribunalului, ci a judecătoriei.

Examinând studiul de caz în integralitatea sa, vă rugăm să identificaţi acele aspecte pe care le apreciaţi incorecte din punct de vedere procesual şi/sau procedural.

ANEXE


Situaţia 2

La data de 5 martie 2006 (inclusiv), Judecătoria X a dispus arestarea inculpatului G.B. pe o durată de 29 de zile.

La data de 1 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a solicitat instanţei de judecată prelungirea arestării preventive a inculpatului G.B. În acest sens, a înaintat instanţei propunerea de prelungire a duratei arestării preventive împreună cu dosarul cauzei.

În conţinutul propunerii de prelungire a arestării preventive se arată starea de fapt avută în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv „deţinerea fără drept a unui pistol şi a unui număr de 6 cartuşe.” De asemenea, se mai arată că, „din unele informaţii, ar rezulta că inculpatul ar putea fi implicat în comercializarea ilegală de arme.”

În motivarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a arătat că “urmărirea penală nu este completă.”

Soluţionând propunerea de prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului G.B., instanţa a respins cererea şi, totodată, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea expusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria X în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive?

2. Cum apreciaţi soluţia instanţei de judecată, atât din punctul de vedere al motivelor prezentate în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive cât şi sub aspectul înlocuirii măsurii arestării preventive?

STUDIU DE CAZ II

Situaţia 1

În cursul judecăţii, între termene, inculpatul M.N. a formulat o cerere de verificare a arestării preventive.

(În urmă cu 7 zile, la termenul de judecată, instanţa dispusese verificarea arestării preventive cu dispoziţia de a se menţine arestarea preventivă, încheierea nefiind atacată cu recurs).

ANEXE


Fiind considerată o nouă cauză, cererea s-a înregistrat separat. Prin repartizarea aleatorie, cauza a fost repartizată la un alt complet decât acela care avea cauza pentru soluţionarea pe fond.

La termenul de judecare a cererii, inculpatul M.N. a fost întrebat de către instanţa de judecată dacă cererea sa este o cerere de revocare a măsurii preventive sau o cerere de înlocuire a măsurii preventive. Cel în cauză a susţinut că este numai o cerere de verificare.

Având cuvântul, procurorul de şedinţă a învederat instanţei de judecată că inculpatul nu are un temei legal pentru o astfel de cerere, având la dispoziţie posibilitatea de a cere fie revocarea, fie înlocuirea măsurii arestării preventive.

Întrebare:

Care este opinia dumneavoastră cu privire la posibilitatea inculpatului de a formula o cerere de verificare a arestării preventive?

Vă rugăm argumentaţi răspunsul.

Situaţia 2

Instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe pentru lipsa încheierii în care trebuiau consemnate dezbaterile şi a trimis cauza pentru rejudecare cu indicaţia precisă de a se relua dezbaterile şi a se pronunţa o nouă hotărâre.

Prima instanţă a reluat în întregime cercetarea judecătorească, activitate pe care o desfăşoară de circa 1 an.

În cursul reluării cercetării judecătoreşti (urmare a deciziei pronunţate de către instanţa de apel prin care s-a trimis cauza pentru rejudecare), prima instanţă a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului T.S., cu următoarea motivare: „verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, luată în baza art. 143 şi art. 148 lit. h) Cod procedură penală, se constată că temeiurile care au determinat arestarea nu au dispărut şi nu s-au schimbat, motiv pentru care se impune în continuare privarea de libertate”.

Inculpatul T.S. a declarat recurs şi a cerut să se revoce măsura arestării preventive, invocând lipsa unui pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, inculpatul T.S. a mai pus în discuţie durata rezonabilă a măsurii arestării preventive cu motivarea că acest aspect nu a fost examinat de prima instanţă. Inculpatul era arestat de 1 an şi 11 luni, sub acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune de tâlhărie, care a constat în faptul că i-a cerut vânzătoarei de la chioşcul de la care îşi făcea în mod obişnuit cumpărăturile să-i dea o sticlă de votcă pe datorie. Fiind refuzat, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a devenit agresiv şi a ameninţat-o cu bătaia de vânzătoare, agitând un băţ pe care îl avea în mână. În felul acesta, inculpatul a primit sticla de băutură fără să o plătească. Acelaşi inculpat este

ANEXE


acuzat şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, a săvârşit şi o infracţiune de furt calificat, care a constat în faptul că, pe timp de noapte, a sustras din magazia imobilului în care locuia un consătean al său, o sticlă cu borş şi 5 kg. de slănină. Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor şi a achitat prejudiciile cauzate. El este recidivist, fiind condamnat în urmă cu 5 ani la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat. Inculpatul este divorţat şi are în întreţinere 3 copii minori. Obţine venituri din munci agricole.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea instanţei privind menţinerea arestării preventive?

2. Cum apreciaţi susţinerile inculpatului privind durata „rezonabilă” a arestării preventive?

Situaţia 3

Instanţa de apel a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale privind inculpatul P.T. Cu aceeaşi ocazie, instanţa a dispus menţinerea arestării preventive pentru inculpatul P.T.

Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de apel de restituire a cauzei.

Inculpatul P.T. a declarat şi el recurs, în termen 24 de ore, numai împotriva dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Instanţa de recurs a judecat separat recursul inculpatului P.T., în interiorul termenului de 3 zile. Recursul a fost respins.

Inculpatul P.T. a fost apoi transferat la un alt penitenciar şi retransferat ulterior pentru a se judeca recursul parchetului, ceea ce s-a întâmplat după un interval de 40 de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de apel.

La termen, inculpatul a invocat încetarea de drept a stării de arest, la 30 de zile de la data pronunţării deciziei din apel, ca o consecinţă a dispunerii restituirii cauzei la parchet, condiţii în care termenul pentru verificare este de 30 de zile şi nu de 60 de zile.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi, în situaţia dată, posibilitatea inculpatului de a declara recurs numai asupra măsurii de menţinere a arestării preventive?

2. Care este momentul de la care se calculează curgerea termenului

pentru verificarea duratei arestării preventive?

ANEXE


STUDIUL DE CAZ III

Situaţia 1

Recurs al inculpatului la încheierea de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive. Dec. XII/2005 a ICCJ. Invocarea nerespectării art. 6 CEDO, cu privire la egalitatea de arme şi şanse, procurorul având la îndemână o cale de atac ce nu este recunoscută şi inculpatului (Vezi cazul Samoilă şi Cionca împotriva România, art. 5 alin. 3 şi 4 şi art. 6 alin.2)

Vă rugăm să comentaţi asupra posibilităţii exercitării de către inculpat a recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a arestării preventive.

Situaţia 2

Propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.M. (pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie”) a fost respinsă de Tribunalul T. Parchetul de pe lângă tribunalul T. a declarat recurs.

Între timp, încetând măsura preventivă a reţinerii, inculpatul M.M. a fost pus în libertate.

Acesta a fost citat la judecarea recursului Parchetului de pe lângă tribunalul T., însă nu s-a prezentat. Avocatul ales a fost, însă, prezent şi a pus concluzii.

Curtea de apel a admis recursul şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului, dispunând ca judecătorul care a judecat cauza la tribunal să emită mandatul de arestare.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi soluţia instanţei de recurs sub aspectul admiterii sale?

2. Dar sub aspectul emiterii mandatului de arestare?

ANEXE


Situaţia 3

Inculpatul B.I. a fost arestat în lipsă.

Identificarea şi prinderea sa s-au realizat ulterior, când cauza era în faza de judecată.

Adus de îndată în faţa instanţei, inculpatul a fost ascultat. Cu această ocazie, acesta a invocat o serie de elemente de fapt noi şi de circumstanţe personale care au determinat instanţa să revoce măsura arestării preventive, constatând că arestarea preventivă a inculpatului B.I. devenise netemeinică şi nelegală.

Parchetul a declarat recurs şi a susţinut că instanţa a procedat în mod greşit la revocarea măsurii arestării preventive, deoarece aceasta era competentă doar să verifice identitatea celui arestat. Mai mult, dacă inculpatul nu era de acord cu măsura dispusă de instanţa care luase măsura preventivă, trebuia să declare recurs împotriva acelei încheieri şi numai instanţa de recurs putea să decidă dacă arestarea inculpatului fusese sau nu temeinică şi legală.

Întrebare:

Cum comentaţi soluţia instanţei de judecată, prin prisma argumentelor parchetului (şi nu numai)?

STUDIU DE CAZ IV

Situaţia 1

Parchetul de pe lângă Tribunalul M. a cerut Tribunalului M. emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul numitei S.G., sora inculpatului S.T., întrucât din probele administrate rezulta că la domiciliul acesteia se află mai multe acte financiar-contabile ale firmei comerciale la care inculpatul S.T. este asociat unic şi administrator (inculpatul tăgăduind existenţa acestor documente).

Aflându-se în efectuarea anchetei, la intrarea în domiciliul numitei S.G. (aflat în afara localităţii T.), procurorul M.S. a constatat că numita S.G. tăgăduieşte faptul că ar deţine documente financiar-contabile ale firmei comerciale la care inculpatul S.T. este asociat unic. În această situaţie, procurorul M.S. a adresat telefonic instanţei de judecată cererea de autorizare a percheziţiei, aceasta fiind consemnată de grefierul instanţei sub forma unei note telefonice. Cu ocazia convorbirii telefonice, procurorul M.S. a indicat actele de urmărire penală pe care îşi întemeia solicitarea. R.D., un coleg procuror prezent în instanţă, a prezentat dosarul şi a pus concluzii.

Judecătorul a pus în discuţie durata de valabilitate a autorizaţiei. Procurorul R.D., care a participat la judecarea cererii, a susţinut că autorizaţia trebuie acordată

ANEXE


pe o durată nedeterminată, întrucât legea nu permite fixarea unui termen limită. Judecătorul a admis cererea şi a dispus ca percheziţia să fie efectuată în termen de 48 de ore.

Încheierea a fost pronunţată în Camera de Consiliu.

Ulterior, în faza de judecată, inculpatul a invocat la primul termen nulitatea absolută a încheierii de admitere a cererii de autorizare a percheziţiei, pe motiv că pronunţarea nu se făcuse în şedinţă publică.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi asupra posibilităţii de a sesiza telefonic instanţa de judecată cu o cerere de autorizare a percheziţiei?

2. Este legală acordarea autorizaţiei de percheziţie pe o durată determinată?

3. Cum apreciaţi asupra noţiunii de „Cameră de Consiliu? Dar asupra pronunţării în Camera de Consiliu?

Situaţia 2

Parchetul de pe lângă Tribunalul T a cerut Tribunalului T emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul inculpatului V.R., cu motivarea că „ar deţine unele dintre bunurile despre care se susţine că sunt sustrase prin săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie.” Cererea a fost însoţită de câteva dintre actele din dosarul de urmărire penală (în fotocopie) pe care procurorul le-a apreciat ca relevante pentru instanţa de judecată.

Cerera a fost respinsă de către instanţa de judecată, apreciind motivele invocate ca nefiind probate. Mai mult, în motivarea instanţei s-a arătat că, în lipsa dosarului de urmărire penală, pe care procurorul a refuzat să îl prezinte integral, pe motiv că faza de urmărire penală nu este publică, instanţa de judecată nu a putut să verifice şi să constatate dacă există indicii sau probe care să conducă la concluzia că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de care era acuzat.

În motivarea încheierii, instanţa a mai arătat că urmărirea penală a fost începută „in rem” şi, din acest motiv, nu se putea dispune percheziţionarea domiciliului inculpatului.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea oferită de Parchetul de pe lângă Tribunalul T cu privire la cererea de autorizarea a percheziţiei?

2. Cum apreciaţi motivarea instanţei sub toate aspectele respingerii cererii de autorizare a percheziţiei?

ANEXE


STUDII DE CAZ

SEMINARII IAŞI (7-8 septembrie 2006) şi CLUJ (14-15 septembrie 2006)

STUDIU DE CAZ I

Situaţia 1

La data de 20 aprilie 2006, D.N.A. a sesizat Tribunalul Z cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de „înşelăciune”, prevăzută de art. 215, alin.1, 2, 3 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. În cauză, inculpatul este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de „dare de mită” (infracţiune pentru care nu s-a cerut, însă, arestarea).

În motivarea referatului de propunere a arestării preventive, semnat de doi dintre cei trei procurori care au efectuat acte de urmărire penală în cauză, organele de urmărire penală au arătat că: “în perioada 2004-2005, cu ocazia încheierii unor contracte comerciale, inculpatul a indus în eroare un număr de 11 societăţi comerciale, emiţând 11 file cec fără acoperire şi cauzând un prejudiciu de peste un miliard de lei. Faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt dovedite cu actele cuprinse în volumul pus la dispoziţia instanţei.” Ataşat propunerii, s-a transmis instanţei un volum format din fotocopii, despre care se afirmă că are în conţinut toate actele procedurale relevante pentru examinarea propunerii de arestare de către instanţa de judecată.

Din fotocopiile prezentate instanţei de judecată rezultă faptul că la data de 20 aprilie 2006, după începerea urmăririi penale, inculpatul a fost audiat de procuror, în calitatea de învinuit pe care o avea la acel moment, pentru fapta pentru care s-a propus arestarea.

La termenul de soluţionare a propunerii de arestare, la ora 8 dimineaţa, apărătorul ales al inculpatului a comunicat instanţei, printr-o cerere depusă prin serviciul registratură, faptul că nu se mai prezintă în cauză, întrucât rudele inculpatului au reziliat contractul de asistenţă juridică. Instanţa a numit pe loc un apărător din oficiu şi, pentru a evita expirarea duratei reţinerii (de 24 de ore) înainte de judecarea propunerii de arestare, a acordat avocatului un interval de timp de 3 ore pentru studiul cauzei. Avocatul numit din oficiu a invocat complexitatea cauzei şi volumul mare de acte care trebuie studiate şi a solicitat să i se acorde un termen de 24 de ore, pentru studiul acestora şi pregătirea apărării. Acesta a invocat şi faptul că la instanţă nu se află toate volumele care compun dosarul şi a solicitat să se dispună de îndată ca parchetul să prezinte la instanţă întreg dosarul. Inculpatul personal a arătat că nu este de acord să i se numească un apărător din oficiu şi că doreşte să-şi angajeze un alt avocat. În acest sens a cerut să se amâne judecarea cauzei. Instanţa a respins ambele solicitări şi a fixat judecata pentru ora 11.

ANEXE


La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţie din oficiu competenţa materială, cu motivarea că, în temeiul art. 25 Cod de procedură penală, judecarea în primă instanţă a infracţiunii pentru care s-a cerut arestarea inculpatului nu este de competenţa tribunalului, ci a judecătoriei.

Examinând studiul de caz în integralitatea sa, vă rugăm să identificaţi acele aspecte pe care le apreciaţi incorecte din punct de vedere procesual şi/sau procedural.

Situaţia 2

La data de 5 martie 2006, Judecătoria X a dispus arestarea inculpatului G.B. pe o durată de 29 de zile.

La data de 1 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a solicitat instanţei de judecată prelungirea arestării preventive a inculpatului G.B. În acest sens, a înaintat instanţei propunerea de prelungire a duratei arestării preventive împreună cu dosarul cauzei.

În conţinutul propunerii de prelungire a arestării preventive se arată starea de fapt avută în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv „deţinerea fără drept a unui pistol şi a unui număr de 6 cartuşe”. De asemenea se mai arată că, „din unele informaţii, ar rezulta că inculpatul ar putea fi implicat în comercializarea ilegală de arme”.

În motivarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a arătat că “urmărirea penală nu este completă”.

Soluţionând propunerea de prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului G.B., instanţa a respins cererea şi, totodată, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea expusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria X în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive?

2. Cum apreciaţi soluţia instanţei de judecată, atât din punctul de vedere al motivelor prezentate în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive cât şi sub aspectul înlocuirii măsurii arestării preventive?

ANEXE


STUDIU DE CAZ II

Situaţia 1

În cursul judecăţii, între termene, inculpatul M.N. a formulat o cerere de verificare a arestării preventive.

(În urmă cu 7 zile, la termenul de judecată, instanţa dispusese verificarea arestării preventive cu dispoziţia de a se menţine arestarea preventivă, încheierea nefiind atacată cu recurs).

Fiind considerată o nouă cauză, cererea s-a înregistrat separat. Prin repartizarea aleatorie, cauza a fost dată unui alt complet decât acela care avea cauza pentru soluţionarea pe fond.

La termenul de judecată, inculpatul M.N. a fost întrebat de către instanţă dacă cererea sa este o cerere de revocare a măsurii preventive sau o cerere de înlocuire a acestei măsuri, dar cel în cauză a susţinut că este numai o cerere de verificare a legalităţii măsurii arestării preventive. În acest sens, inculpatul a arătat că, atunci când s-a dispus arestarea sa preventivă, el fiind în stare de reţinere, nu a fost adus în faţa judecătorului din motive de sănătate, instanţa luând această măsură fără să îl fi ascultat. La primul termen de judecată, care a fost fixat înainte de expirarea celor 29 de zile de arestare preventivă, atunci când s-a dispus menţinerea, deşi a fost prezent, nu a fost audiat în legătură cu măsura preventivă. Inculpatul a invocat nulitatea absolută a dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Având cuvântul, procurorul de şedinţă a învederat instanţei de judecată că inculpatul nu are un temei legal pentru o astfel de cerere, având la dispoziţie posibilitatea de a cere fie revocarea, fie înlocuirea măsurii arestării preventive.

Întrebări:

1. Care este opinia dumneavoastră cu privire la posibilitatea inculpatului de a formula o cerere de verificare a arestării preventive? Vă rugăm argumentaţi răspunsul.

2. Cum apreciaţi susţinerile formulate de inculpat în apărare?

ANEXE


Situaţia 2

Instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe pentru lipsa încheierii în care trebuiau consemnate dezbaterile şi a trimis cauza pentru rejudecare, cu indicaţia precisă de a se relua dezbaterile şi de a se pronunţa o nouă hotărâre.

Prima instanţă a reluat în întregime cercetarea judecătorească, activitate pe care o desfăşoară de circa 1 an.

În cursul reluării cercetării judecătoreşti (urmare a deciziei pronunţate de către instanţa de apel prin care s-a trimis cauza pentru rejudecare), prima instanţă a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului T.S., cu următoarea motivare: „verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, luată în baza art. 143 şi art. 148 lit. f Cod procedură penală (conform modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006), se constată că temeiurile care au determinat arestarea nu au dispărut şi nu s-au schimbat, motiv pentru care se impune în continuare privarea de libertate”.

Inculpatul T.S. a declarat recurs şi a cerut să se revoce măsura arestării preventive, invocând lipsa unui pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, inculpatul T.S. a mai pus în discuţie durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, cu motivarea că acest aspect nu a fost examinat de prima instanţă. Inculpatul era arestat de 1 an şi 11 luni, sub acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune de tâlhărie, care a constat în faptul că i-a cerut vânzătoarei de la chioşcul de la care îşi făcea în mod obişnuit cumpărăturile să-i dea o sticlă de votcă pe datorie. Fiind refuzat, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a devenit agresiv şi a ameninţat-o cu bătaia pe vânzătoare, agitând un băţ pe care îl avea în mână. În felul acesta, inculpatul a primit sticla de băutură fără să o plătească. Acelaşi inculpat este acuzat şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, a săvârşit şi o infracţiune de furt calificat, care a constat în faptul că, pe timp de noapte, a sustras din magazia imobilului în care locuia un consătean al său, o sticlă cu borş şi 5 kg de slănină. Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor şi a achitat prejudiciile cauzate. El este recidivist, fiind condamnat, în urmă cu 5 ani, la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat. Inculpatul este divorţat şi are în întreţinere 3 copii minori, obţinând venituri din munci agricole.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea instanţei privind menţinerea arestării preventive?

2. Cum apreciaţi susţinerile inculpatului privind durata „rezonabilă” a

arestării preventive?

Situaţia 3

Instanţa de apel a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale privind pe inculpatul P.T. Cu aceeaşi ocazie, instanţa a dispus menţinerea arestării preventive.

ANEXE


Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de apel de restituire a cauzei.

Inculpatul P.T. a declarat şi el recurs, în termen de 24 de ore, numai împotriva dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Instanţa de recurs a judecat separat recursul inculpatului P.T., în interiorul termenului de 3 zile. Recursul a fost respins.

Inculpatul P.T. a fost apoi transferat la un alt penitenciar şi retransferat ulterior pentru a se judeca recursul Parchetului, ceea ce s-a întâmplat după un interval de 40 de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de apel.

La termen, inculpatul a invocat încetarea de drept a stării de arest, la 30 de zile de la data pronunţării deciziei din apel, ca o consecinţă a dispunerii restituirii cauzei la Parchet, condiţii în care termenul care curge pentru verificare este de 30 de zile şi nu de 60 de zile.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi, în situaţia dată, posibilitatea inculpatului de a declara recurs numai asupra măsurii de menţinere a arestării preventive?

2. Care este momentul de la care se calculează curgerea termenului de

30 de zile pentru verificarea duratei arestării preventive?

STUDIU DE CAZ III

Situaţia 1

Organul de urmărire penală a fost sesizat de către numitul G.G. că a fost victima unei infracţiuni de trafic de influenţă. Acesta a susţinut că, în urmă cu o săptămână, a intrat în legătură cu o persoană care, aflând că doreşte să susţină examen pentru permis de conducere, i-a spus că poate interveni pe lângă un ofiţer de poliţie care se ocupă de această problemă şi că îl poate convinge să îi elibereze un permis fără susţinerea examenului, contra sumei de 300 de euro.

G.G. a susţinut că i-a predat acelei persoane suma de 300 de euro, dar că ulterior nu a mai găsit-o, dându-şi seama că a fost indus în eroare.

În urma unor verificări poliţia l-a reţinut pe numitul I.G. ca presupus autor al acestei fapte.

I.G. a negat constant că ar fi săvârşit fapta şi a susţinut că nu îl cunoaşte pe reclamant.

ANEXE


Pentru identificarea acestui presupus autor de către partea vătămată, s-a organizat o

recunoaştere din grup, recunoaştere la care G.G. l-a indicat pe I.G. ca fiind autorul faptei.

A fost propusă arestarea preventivă a lui I.G., însă acesta a continuat să nege că ar fi autorul faptei, invocând în faţa instanţei că nu există nici probe şi nici indicii temeinice împotriva sa. Apărătorul inculpatului a susţinut că la recunoaşterea dintr-un grup de 4 persoane, celelalte 3 erau îmbrăcate cu cămaşă, iar cel în cauză era îmbrăcat cu cămaşă şi cu vestă din material textil, iar partea vătămată declarase anterior că poate să-l recunoască pe autor după faptul că este îmbrăcat cu o vestă din material textil.

Din procesul verbal încheiat cu ocazia prezentării pentru recunoaştere rezultă că partea vătămată l-a recunoscut pe I.G. după vestă.

Procurorul a invocat faptul că la dosar se află declaraţia fratelui părţii vătămate care confirmă că, l-a data la care se susţine că s-ar fi săvârşit fapta, partea vătămată i-ar fi cerut cu împrumut suma de 300 de euro şi i-ar fi spus că sunt pentru obţinerea unui permis de conducere.

Întrebări:

1. Apreciaţi că la dosar există probe sau indicii temeinice în sensul cerut de art. 143 alin.1 Cod procedură penală? Vă rugăm să argumentaţi răspunsul.

2. Care consideraţi că ar fi exigenţele în interpretarea noţiunii de indicii temeinice, având în vedere şi prevederile art. 681 Cod procedură penală (introdus prin Legea nr. 356/2006)?

Situaţia 2

Propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.M. (pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie”) a fost respinsă de Tribunalul T. Parchetul de pe lângă tribunalul T. a declarat recurs.

Între timp, încetând măsura preventivă a reţinerii, inculpatul M.M. a fost pus în libertate.

M.M. a fost citat la judecarea recursului Parchetului de pe lângă tribunalul T., însă nu s-a prezentat. Avocatul ales a fost prezent.

ANEXE


Întrebat dacă are de formulat cereri, apărătorul inculpatului a invocat neconstitu-ţionalitatea art. 143 Cod procedură penală şi a invocat suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei.

Curtea a dat cuvântul procurorului şi apărătorului pentru a pune concluzii atât cu privire la excepţie cât şi cu privire la recursul declarat.

Curtea de apel a admis recursul, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Întrebare:

Cum apreciaţi modul în care a procedat instanţa de recurs?

Situaţia 3

Inculpatul B.I. a fost arestat în lipsă.

Identificarea şi prinderea acestuia s-au realizat ulterior, când cauza era în faza de judecată.

Adus de îndată în faţa instanţei, inculpatul a fost ascultat. Cu această ocazie, acesta a invocat o serie de elemente de fapt noi şi de circumstanţe personale care au determinat instanţa să revoce măsura arestării preventive, constatând că arestarea preventivă a inculpatului B.I. devenise netemeinică şi nelegală.

Parchetul a declarat recurs şi a susţinut că instanţa a procedat în mod greşit la revocarea măsurii arestării preventive, deoarece aceasta era competentă doar să verifice identitatea celui arestat. Mai mult, dacă inculpatul nu era de acord cu măsura dispusă de instanţă, trebuia să declare recurs împotriva acelei încheieri şi numai instanţa de recurs putea să decidă dacă arestarea inculpatului fusese temeinică şi legală.

Întrebare:

Cum comentaţi soluţia instanţei de judecată, prin prisma argumentelor Parchetului (şi nu numai)?

ANEXE


STUDIU DE CAZ IV

Situaţia 1

Parchetul de pe lângă Tribunalul M. a cerut Tribunalului M. emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul numitei S.G., sora inculpatului S.T., întrucât din probele administrate rezulta că la domiciliul acesteia se află mai multe acte financiar-contabile ale firmei comerciale la care inculpatul S.T. este asociat unic şi administrator (inculpatul tăgăduind existenţa acestor documente).

Domiciliul numitei S.G. se află în afara oraşului, la mare distanţă de localitate.

Aflându-se în efectuarea anchetei, la intrarea în domiciliul acesteia, procurorul M.S. a constatat că numita S.G. tăgăduieşte faptul că ar deţine documente financiar-contabile ale firmei comerciale a inculpatul S.T. În această situaţie, procurorul M.S. a adresat telefonic instanţei de judecată cererea de autorizare a percheziţiei, aceasta fiind consemnată de grefierul instanţei sub forma unei note telefonice. Cu ocazia convorbirii telefonice, procurorul M.S. a indicat actele de urmărire penală pe care îşi întemeia solicitarea. R.D., un coleg procuror care era prezent în instanţă, a prezentat dosarul şi a pus concluzii.

Procurorul R.D., care a participat la judecarea cererii, a solicitat ca autorizaţia să fie acordată pentru o perioadă de 7 zile, susţinând că instanţa nu poate să cenzureze perioada de valabilitate a autorizaţiei cerută de procuror. Judecătorul a admis cererea şi a dispus ca percheziţia să fie efectuată în termen de 48 de ore. Încheierea a fost pronunţată în Camera de Consiliu.

Ulterior, în faza de judecată, inculpatul a invocat la primul termen nulitatea absolută a încheierii de admitere a cererii de autorizare a percheziției, pe motiv că pronunțarea nu se făcuse în şedință publică.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi asupra posibilităţii de a sesiza telefonic instanţa de judecată cu o cerere de autorizare a percheziţiei?

2. Este legală acordarea autorizaţiei de percheziţie pe o altă durată decât cea cerută de procuror?

3. Care apreciaţi că este înţelesul noţiunii de Cameră de Consiliu? Este legală pronunţarea în Camera de Consiliu?

Situaţia 2

ANEXE


Parchetul de pe lângă Tribunalul T. a cerut Tribunalului T. emiterea unei autorizaţii de percheziţie la domiciliul numitului V.R., cu motivarea că „ar deţine unele dintre bunurile despre care se susţine că sunt sustrase prin săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie”.

Cererea a fost însoţită de câteva dintre actele din dosarul de urmărire penală (în fotocopie) pe care procurorul le-a apreciat ca relevante pentru instanţa de judecată.

Cererea a fost respinsă de către instanţa de judecată, apreciind motivele invocate ca nefiind probate. Mai mult, în motivarea instanţei s-a arătat că, în lipsa dosarului de urmărire penală, pe care procurorul a refuzat să îl prezinte integral, pe motiv că faza de urmărire penală nu este publică, instanţa de judecată nu a putut să verifice şi să constatate dacă există indicii sau probe care să conducă la concluzia că s-ar fi săvârşit infracţiunea pentru care era începută urmărirea penală.În motivarea încheierii, instanţa a mai arătat că urmărirea penală a fost începută „in rem”, şi din acest motiv nu se putea dispune percheziţionarea domiciliului numitului V.R.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea oferită de Parchetul de pe lângă Tribunalul T cu privire la cererea de autorizare a percheziţiei?

2. Cum apreciaţi motivarea instanţei de respingere a cererii de autorizare a percheziţiei?

ANEXA III

ANEXE


TIMIŞOARA, 22-23 IUNIE 2006

19 participanţi

REZULTATELE CENTRALIZATE ALE EVALUĂRII

I. Utilizând o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să răspundeţi la întrebările de mai jos:

1) Cum apreciaţi acest seminar din punct de vedere organizatoric?

1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 1 participanţi 5- 17 participanţi - 1 participant nu a răspuns la întrebare

Comentarii:

- organizarea a fost foarte bună, cu excepţia zgomotului făcut la începutul seminarului de constructorii care lucrau la clădirea hotelului –1 participant;

- durata seminarului a fost adecvată, problematica abordată a fost foarte bine structurată prin prezentarea de cazuri practice iar încadrarea în timp a fost corespunzătoare – 1 participant;

- excelent, însă pentru evitarea unor carenţe în rezervarea locurilor/cazări, propun contactarea directă a participantului – 1 participant;

- abordarea prin studii de caz – 1 participant; - organizarea în grup restrâns şi cu un număr mic de judecători este

foarte bună, permite un dialog intensiv, o participare interactivă şi un schimb de opinii într-un timp relativ scurt de timp – 1 participant;

- organizarea a fost ireproşabilă din toate punctele de vedere iar moderatorii au fost deosebit de interesanţi, abordând problemele supuse atenţiei în mod deosebit – 1 participant;

- organizarea a fost ireproşabilă din toate punctele de vedere – 2 participanţi;

- foarte bună, atât în ceea ce priveşte structurarea dezbaterilor cât şi ordinea abordării problemelor – 1 participant;

- apreciez în mod special discuţiile pe grupuri – 1 participant; - nu a lipsit nimic pentru a te face să te simţi excepţional – 1

participant.

2) Cum apreciaţi seminarul din punctul de vedere al metodei de predare?

ANEXE


1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 0 participanţi 5- 19 participanţi

Comentarii:

- majoritatea cazurilor dezbătute îmi sunt de un real folos – 1 participant;

- apreciez metoda de predare pentru faptul că nu a fost de tipul student-profesor ci un real schimb de experienţă, util din toate punctele de vedere – 1 participant;

- metoda interactivă este extrem de utilă – 1 participant; - a dus la identificarea aspectelor care ridică probleme deosebite în

practică – 1 participant; - metoda de predare este modernă, moderatorii abordând tematica din

punct de vedere teoretic şi practic, oferind posibilitatea participanţilor de a dobândi cunoştinţe complete; caracterul interactiv al seminarului a permis abordarea directă a problemelor de teorie şi practică; metodele utilizate au fost plăcute, captivând total atenţia şi interesul participanţilor – 1 participant;

- metoda aleasă a dat posibilitatea participanţilor să-şi exprime opiniile şi să-şi perfecţioneze cunoştinţele profesionale iar moderatorii au oferit o metodă de lucru plăcută, interesantă şi deosebit de captivantă – 1 participant;

- metoda propusă este sistemică şi conduce la soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor deduse judecăţii – 1 participant;

- urmare a problemelor de drept dezbătute, m-am lămurit cu privire la unele aspecte controversate privind arestarea, în general, arestarea minorilor, în special, şi a modului concret de efectuare a percheziţiei – 1 participant;

- foarte util, mai ales în condiţiile în care competenţa transferată relativ recent judecătorilor întâmpină dificultăţi datorită lipsei de experienţă; de asemenea, date fiind omisiunile şi lacunele legiuitorului, se impune cunoaşterea modului de aplicare a legii şi de alţi colegi magistraţi, respectiv informatizarea practicii judiciare – 1 participant;

- discuţiile purtate în grup dar şi expunerea ideilor în mod liber au fost foarte bine coordonate de moderatori, care au realizat o performanţă din acest punct de vedere – 1 participant;

- modalitatea de lucru, modul de conducere al seminarului şi problematica abordată au captat atenţia tuturor judecătorilor participanţi – 1 participant.

3) Apreciaţi că acest seminar a fost util pentru activitatea dumneavoastră?

ANEXE



Comentarii:

- în activitatea mea, m-am confruntat cu unele din temele alese – 1 participant;

- deosebit de utile, pentru că s-au pus în discuţie multe probleme practice, care exced textului strict al legii – 1 participant;

- am găsit rezolvarea multor situaţii întâlnite în practică şi cărora nu întotdeauna le-am dat cea mai corectă (legală) soluţie – 1 participant;

- toate aspectele discutate au fost întâlnite în practica instanţei unde funcţionez, astfel că apreciez utile discuţiile purtate – 1 participant;

- da, deoarece sunt specialist în cauze penale – 1 participant; - necorelarea textelor legale în materia arestării preventive creează

multe probleme aplicării acestora; tema este actuală şi utilă pentru cunoaşterea a cât mai multe opinii sau soluţii practice; problemele dezbătute cu privire la percheziţie sunt de asemenea utile, datorită situaţiilor inedite şi multiple apărute în practică – 1 participant;

- problema supusă atenţiei interesează în mod deosebit din punctul de vedere al implicaţiei asupra drepturilor inculpatului şi prin faptul că i se aduce atingere unui drept fundamental – 1 participant;

- practica fără doctrină ar fi empirică iar doctrina fără practică ar fi metafizică; se poate analiza şi evoluţia istorică a instituţiilor respective – 1 participant;

- tema aleasă este foarte utilă, s-au clarificat aspecte controversate, necunoscute – 1 participant;

- seminarul şi tematica abordată constituie o pregătire foarte importantă pentru mine, deoarece mi-am lămurit multe aspecte practice, chiar şi dintre cele cu care încă nu m-am confruntat – 1 participant;

- da, şi de natură a contribui la uniformizarea practicii judiciare în problemele abordate – 1 participant.

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor?


Comentarii:

- discuţiile au fost foarte utile, soluţiile pe speţe fiind arareori

ANEXE


concordante, diferenţele de opinie dovedind independenţa judecătorului în activitatea de judecată – 1 participant;

- părerile argumentate ale colegilor mi-au deschis o altă perspectivă practică cu privire la unele dispoziţii legale – 1 participant;

- foarte util; interacţiunea participanţilor/grupurilor a dat naştere la discutarea respectivelor teme – 1 participant;

- foarte utile, pentru a putea adopta o practică unitară, cunoscând totodată şi opinia judecătorilor de la instanţa ierarhic superioară – 1 participant;

- am avut posibilitatea de a cunoaşte punctele de vedere ale altor colegi ce au dus la discuţii interesante pe baza speţelor puse în dezbatere – 1 participant;

- discuţiile contradictorii, chiar între membrii aceluiaşi grup, au condus în final la elaborarea unei opinii unitare a acestuia, astfel că argumentele aduse de fiecare participant au completat cunoştinţele celorlalţi sau au prezentat moduri de abordare diferite – 1 participant;

- schimb de păreri, conturarea de opinii noi pe baza cunoaşterii şi a altor puncte de vedere – 1 participant;

- este foarte util să poţi cunoaşte opiniile practicienilor care s-au confruntat cu diverse probleme practice – 1 participant;

- s-au găsit soluţii pentru multe cazuri în care, datorită lacunelor legislative, poate s-au făcut erori la pronunţarea hotărârilor – 1 participant;

- da, mai ales că au participat judecători de la niveluri diferite de instanţă, care au putut prelua din activitatea celorlalţi – 1 participant;

- discuţiile s-au purtat la un înalt grad de profesionalism – 1 participant.

II. Pe o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să evaluaţi următoarele afirmaţii:

1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină la un nivel înalt motivarea participanţilor:


2) Toate sarcinile au fost clar explicate:


3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună?

ANEXE



4) Aţi prefera un seminar mai interactiv?

1- 7 participanţi 2- 1 participant 3- 1 participant 4- 1 participant 5- 4 participanţi - 6 participanţi nu au răspuns la întrebare.

III. Vă rugăm să răspundeţi cu DA sau NU la întrebările de mai jos:

1) Apreciez că seminarul a fost deosebit de interesant şi util:

DA - 19 participanţi

NU – 0 participanţi

2) Voi folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul seminarului în exercitarea atribuţiilor de serviciu:



3) Consideraţi că ar trebui îmbunătăţit cadrul legislativ privind arestarea şi percheziţia?



Vă rugăm argumentaţi răspunsul:

- necorelări între texte unificate/neunificate; haos de reglementare;

ANEXE


- îmbunătăţirea cadrului legislativ privind percheziţia şi arestarea va duce la expansiunea legiferării situaţiilor de practică judiciară;

- eliminarea omisiunilor legislative este necesară pentru a preveni apariţia unor soluţii diferite la instanţele din ţară;

- îmbunătăţirea cadrului legislativ se impune având în vedere importanţa acestor instituţii;

- reglementările privind arestarea şi percheziţia ar trebui perfecţionate în sensul armonizării cu practica CEDO;

- 1) durata reţinerii: în prezent este de 24 de ore – nu este suficientă pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă; cu inculpatul în stare de arest, nu există nici un impediment ca propunerea de arestare preventivă să fie admisă şi, după cele 24 de ore, când inculpatul se află în stare de libertate, acesta să fie rearestat; însă, arestarea ulterioară a acestuia antrenează activităţi, cheltuieli etc.; 2) percheziţia autovehiculelor nu este reglementată de actualul Cod de procedură penală, ceea ce creează o problemă practică deosebită;

- ar trebui corelate dispoziţiile Codului de procedură penală cu exigenţele CEDO în ceea ce priveşte: cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă, durata reţinerii precum şi garantarea dreptului la apărare;

- mai ales la percheziţie: modalitatea sesizării instanţei; perioada acordării autorizaţiei; obligativitatea/neobligativitatea depunerii întregului dosar de către procuror; includerea percheziţiei autovehiculului;

- există foarte multe situaţii practice care nu au un corespondent legal; - o serie de probleme discutate la seminar comportă discuţii datorate legislaţiei

lacunare în această materie; - legislaţia este lacunară, necorelată, chiar dacă au fost făcute modificări

succesive; - armonizarea dispoziţiilor care reglementează arestarea preventivă cu aspectele

de ordin practic (timp pentru studierea dosarului, asigurarea prezenţei învinuitului/inculpatului şi a apărătorului etc.; reglementarea mai detaliată a procedurii percheziţiei);

- sunt multe aspecte procedurale nereglementate; în plus, legislaţia naţională nu este încă aliniată 100% la legislaţia europeană;

- corelarea cu CEDO; precizie în texte; apreciere dacă şi în apel măsura arestării preventive trebuie să aibă cale de atac.

IAŞI, 7-8 SEPTEMBRIE 2006

34 participanţi

ANEXE






Comentarii:

- denotă preocuparea permanentă a organizatorilor de a asigura un cadru adecvat desfăşurării în condiţii optime a seminarului – 1 participant;

- organizarea seminarului a fost excelentă, desfăşurându-se conform agendei – 1 participant;

- din punct de vedere organizatoric, consider acest seminar ca fiind foarte util (excelent organizat) – 1 participant;

- organizatorii ne-au asigurat toate condiţiile pentru a ne simţi foarte bine la acest seminar – 1 participant;

- nici o disfuncţionalitate; totul a fost ireproşabil – 1 participant; - a fost evidentă preocuparea organizatorilor pentru realizarea unui climat

colegial, în care participanţii se simţeau stimulaţi să-şi exprime părerile – 1 participant;

- seminarul a fost bine organizat din toate punctele de vedere: cazare, masă, program de lucru etc. – 1 participant;

- organizare corectă, ireproşabilă – 1 participant; - poate ar fi trebuit invitaţi şi procurori; poate ar fi fost mai bine dacă durata

seminarului era mai mare – 1 participant; - foarte bine organizat – 1 participant; - mapa seminarului întocmită judicios, studiile de caz bine selectate, metoda

seminarului – de folos – 1 participant; - excelent – 1 participant; - bine organizat – 1 participant; - s-au prezentat situaţii pentru studiile de caz care au generat discuţii utile

pentru participanţi – 1 participant; - au fost deficienţe dar ele nu sunt imputabile organizatorilor (unii colegi nu au

înţeles că trebuie să lase şi pe alţii să vorbească, intervenind constant în expunerile celorlalţi – 1 participant;

- apreciez că seminarul a fost foarte bine organizat, începând cu agenda, documentele puse la dispoziţia participanţilor, timpul destinat dezbaterilor, urmărindu-se eficienţa acestora şi, nu în ultimul rând, condiţiile oferite

ANEXE


participanţilor – 1 participant; - desfăşurarea seminarului a avut loc cu respectarea programului – 1 participant; - am fost anunţaţi din timp cu privire la data când va avea loc seminarul, ni s-au

comunicat materialele prin corespondenţă la instanţele unde funcţionăm iar organizarea seminarului a fost excelentă – 1 participant;

- seminarul a fost foarte bine organizat – 1 participant; - organizare bună, s-a adus la cunoştinţa participanţilor în timp util tematica

abordată, materialele necesare, astfel încât participarea să fie cât mai activă, în cunoştinţă de cauză; unele minusuri sub aspectul problemelor subsidiare, legate de cazare – 1 participant;

- apreciez organizarea seminarului ca fiind foarte bună, atât din punct de vedere al condiţiilor de lucru cât şi din cel al temei puse în discuţie -1 participant;

- condiţiile de cazare, masă şi desfăşurare a seminarului au fost foarte bune; atmosfera de lucru şi discuţiile purtate au fost foarte plăcute – 1 participant.


1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 1 participant 5- 33 participanţi

Comentarii:

- această modalitate de discutare în plen a fiecărei speţe a reuşit să menţină permanent atenţia asupra subiectului discutat – 1 participant;

- metodă de predare modernă, interactivă, iar problemele prezentate şi modul de expunere au stimulat interpretarea atentă şi nuanţată dată textelor puse în discuţie de moderatori. Felicitări moderatorilor! – 1 participant;

- asigură schimbul de informaţii şi implicarea tuturor participanţilor în discuţii – 1 participant;

- sistemul propus de organizatori a suscitat interesul participanţilor, stimulând exprimarea opiniilor fiecăruia; problemele ridicate de colegi, întâlnite în practică, sunt un câştig pentru fiecare dintre noi, reprezentând teme de gândire şi alte perspective de abordare a situaţiilor cu care ne confruntăm – 1 participant;

- metoda de abordare a temelor dezbătute a fost eficientă întrucât fiecare participant la seminar a fost pus în situaţia de a-şi exprima un punct de vedere în cadrul grupului, discuţiile au fost libere şi au menţinut viu interesul magistraţilor – 1 participant;

- consider că este metoda cea mai potrivită şi care motivează implicarea participanţilor – 1 participant;

- metoda de predare mi s-a părut interesantă şi eficientă – 1 participant;

- discuţiile pe baza unor cazuri practice au fost utile şi acest mod de abordare a temei seminarului este important, având în vedere calitatea participanţilor; de apreciat este şi faptul că s-au putut invoca chestiuni

ANEXE


ce nu erau legate în mod necesar de speţe – 1 participant; - metoda este interesantă şi foarte eficientă – 1 participant; - metoda adoptată e excelentă, pentru că asigură implicarea tuturor

participanţilor pe tot parcursul seminarului, datorită caracterului sau interactiv – 1 participant;

- deosebit de eficient şi dinamic – 1 participant; - stilul interactiv este benefic şi recomandat faţă de prezentările

teoretice, stereotipe care, de obicei, duc rapid la pierderea atenţiei şi interesului – 1 participant;

- apreciez ca fiind foarte eficientă purtarea discuţiilor pe grupe de lucru, iar metoda de predare a moderatorilor este foarte bună – 1 participant;

- tema foarte bine aleasă, într-un moment potrivit, având în vedere noile modificări ale legislaţiei penale, prezentând un interes deosebit; moderatorii au dat dovadă de mult tact şi diplomaţie, au antrenat toţi participanţii în discuţii interactive; consider că seminarul şi-a atins scopul – 1 participant;

- metodă interactivă şi mult mai eficientă şi antrenantă – 1 participant; - utilă, datorită schimbului interactiv de opinii – 1 participant; - excelent, pentru că s-a evitat predarea cunoştinţelor şi materiei în mod

scolastic– 1 participant; - discuţiile şi dezbaterea opiniilor divergente sunt constructive; acestea

pot forma sau modifica (îmbunătăţi) convingerea proprie a fiecărui judecător – 1 participant;

- metoda aleasă de moderatori este interesantă şi deosebit de utilă datorită faptului că participanţii au fost împărţiţi pe grupuri de lucru formate din judecători care provin de la curţi de apel diferite şi care au avut spre dezbatere speţe ce au ridicat aspecte de drept soluţionate în mod neunitar şi faptului că participanţii au fost implicaţi în dezbaterea cazurilor puse în discuţie – 1 participant;

- moderatorii au reuşit să-i facă pe participanţi să colaboreze, au menţinut constant interesul faţă de problemele controversate ale tematicii şi au pus în discuţie speţe interesante – 1 participant;

- analizele şi discuţiile pe marginea studiilor de caz, datorită prezentării unor puncte de vedere diferite, argumentate şi chiar împărtăşite ulterior, sunt cele mai benefice – 1 participant;

- de excepţie – 1 participant; - s-a dat posibilitatea fiecărui judecător să pună în discuţie problemele

cu care s-a confruntat în instanţă – 1 participant; - metoda de predare a fost eficientă – 1 participant; - pentru prima data particip la un seminar organizat cu această metodă

şi o consider foarte bună şi mult mai eficientă decât cele folosite în seminariile la care am participat până în prezent – 1 participant.


ANEXE



Comentarii:

- extrem de util, având în vedere neconcordanţele legislative – 1 participant;

- tema este utilă întrucât eu soluţionez doar cauze cu arestaţi – 1 participant;

- tema aleasă este deosebit de utilă pentru activitatea mea, sunt probleme cu care ne confruntăm zilnic, legislaţia în materie este uneori interpretabilă, astfel încât punctele de vedere exprimate în cadrul seminarului vor fi avute în vedere de noi şi vor duce la creşterea calităţii activităţii mele şi a colegilor mei, cărora le voi împărtăşi din ideile expuse – 1 participant;

- foarte util, în condiţiile actuale generate de modificările Codului penal şi ale Codului de procedură penală – 1 participant;

- având în vedere modificările frecvente şi problemele care apar în practică în materia arestării preventive şi a percheziţiei şi care, nu de puţine ori, nu îşi găsesc o soluţionare unitară, consider că atât tema cât şi seminarul sunt utile pentru orice magistrat – 1 participant;

- consider că este o temă de maxim interes datorită problemelor practice care pot apărea şi a răspunderii judecătorului care dispune în această materie – 1 participant;

- având în vedere modificările legislative succesive şi problemele practice care au apărut în materiile arestării preventive şi percheziţiei, consider că era necesar un asemenea seminar, pentru o soluţionare unitară a cauzelor – 1 participant;

- sunt de părere că acest seminar este foarte util, având în vedere că în materia arestării preventive şi cea a percheziţiei, aşa cum sunt reglementate în prezent, sunt destul de puţine lucrări în doctrină şi, de multe ori, acestea se limitează la a reda textele de lege; în plus, nu există o practică unitară pe multe dintre problemele pe care le ridică aplicarea legii – 1 participant;

- am învăţat foarte multe la acest seminar – 1 participant; - foarte util, mai ales că s-au discutat aspecte cu caracter practic – 1

participant; - în mod cert, având în vedere modificările dispoziţiilor legale în materie

şi aplicarea neunitară a acestora – 1 participant; - atât seminarul cât şi tema aleasă sunt utile pentru activitatea mea la

instanţă, întrucât s-au lămurit unele probleme controversate în materia arestării preventive şi a percheziţiei – 1 participant;

- foarte util pentru activitatea practică şi în vederea unificării practicii judiciare, dat fiind faptul că mai sunt încă multe soluţii contradictorii cu privire la această instituţie de drept procesual – 1 participant;

- tema aleasă este deosebit de utilă în activitatea pe care o desfăşor – 1 participant;

- extrem de util în acest moment al modificărilor legislative în materie –

ANEXE


1 participant; - de maximă importanţă, date fiind drepturile şi libertăţile persoanei cu

care interferează (libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, a vieţii private sau a corespondenţei) – 1 participant;

- extrem de util în condiţiile modificărilor consecutive ale dispoziţiilor de procedură – 1 participant;

- este util deoarece în prezent sunt judecător specializat în drept penal şi procesual penal şi având în vedere modificările intervenite la Codul penal şi la Codul de procedură penală – 1 participant;

- datorită diversităţii problemelor ce pot apărea in practică – 1 participant;

- seminarul pe tema propusă este deosebit de util, având în vedere importanţa arestării preventive şi a percheziţiei în practica judiciară, într-un moment în care au intervenit modificări semnificative în redactarea Codului penal şi a celui de procedură penală şi frecvenţa acestor instituţii de drept în practică – 1 participant;

- singura problemă este că nu rezolvă controversele şi nu duce la crearea unei interpretări unitare a legii şi la o practică unitară – 1 participant;

- tema seminarului constituie subiectul unor lungi controverse, unele dintre acestea beneficiind de rezolvări juridice – 1 participant;

- tema este utilă în activitatea oricărui judecător şi voi împărtăşi din informaţiile culese cu această ocazie colegilor mei; se observă necesitatea specializării, lipsa acesteia se resimte raportat la complexitatea abordărilor de la acest seminar, la capacitatea de sinteză pe care o poate avea un judecător specializat – 1 participant;

- acest seminar şi tema aleasă sunt foarte utile pentru activitatea mea, arestarea şi percheziţia sunt teme foarte importante în vederea intrării în UE – 1 participant;

- acest seminar cât şi tema aleasă sunt foarte utile în activitatea mea, întrucât soluţionez cauze în materie penală şi, deşi unele dintre problemele discutate aici nu le-am întâlnit în practică, îmi vor fi utile pe viitor, în eventualitatea apariţiei lor – 1 participant;

- cu aceste instituţii de drept ne confruntăm zi de zi şi, din acest considerent, tema propusă a fost foarte utilă pentru noi – 1 participant.

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor? 1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 4 participanţi 5- 30 participanţi

Comentarii:

- interesante şi utile – 1 participant;

ANEXE


- consider că discuţiile din cadrul grupurilor sunt utile pentru activitatea mea; am auzit soluţii la probleme practice pe care nu le-am întâlnit în cauzele pe care le-am soluţionat până în prezent – 1 participant;

- discuţiile din cadrul grupurilor sunt foarte utile pentru că membrii grupurilor se pot consulta tot timpul – 1 participant;

- grupul a fost alcătuit în principal din judecători de la instanţe cu cazuistică relativ limitată pentru tema aleasă – 1 participant;

- grupurile de lucru au avut în componenţă judecători de la curţi de apel şi instanţe diferite în grad, ceea ce a făcut ca în cadrul aceluiaşi grup să apară abordări diferite ale problematicii puse în discuţie; concluzia este că e necesară realizarea unei practici unitare atât la nivelul fiecărei curţi de apel cât şi la nivel regional – 1 participant;

- este benefică întâlnirea cu colegii de la alte instanţe pentru a putea afla modul în care au soluţionat probleme care apar în materia arestării şi percheziţiei – 1 participant;

- foarte utile – 1 participant; - s-a realizat un util schimb de informaţii şi de experienţă între

practicieni din diferite curţi de apel – 1 participant; - opiniile colegilor sunt demne de luat în seamă – 1 participant; - utile şi interesante, cu impact pozitiv asupra activităţii din practică şi a

instanţei în ansamblu – 1 participant; - discuţiile din cadrul grupurilor au fost interactive şi instructive – 1

participant; - este interesant să afli şi alte păreri care nu pot decât să-ţi lărgească

orizontul şi modalitatea de interpretare şi aplicare a legii – 1 participant;

- s-au putut aprofunda aspectele discutate prin contribuţia fiecăruia şi s-a acoperit cvasitotalitatea problemelor ridicate de diversele speţe – 1 participant;

- discuţiile au fost interesante şi utile pentru activitatea noastră – 1 participant;

- s-au discutat probleme din practică pe care nu le-am întâlnit dar, dacă se vor ivi în practica instanţei, voi şti să le rezolv; am constatat că unele soluţii pe care le-am aplicat în materie nu sunt cele mai corecte, existând alte soluţii mai bine argumentate – 1 participant;

- maniera de abordare a temei seminarului şi discuţiile purtate în cadrul grupurilor mi s-au părut foarte eficiente, utile şi instructive – 1 participant;

- discuţiile purtate în cadrul grupurilor au contribuit la un schimb de idei privind aspectele controversate, legate îndeosebi de arestarea preventivă, şi au permis judecătorilor să împărtăşească din practica instanţelor de la care provin – 1 participant;

- utile, necesare şi conduc la crearea, uneori, a unui punct de vedere unitar cu privire la o anumită problemă de drept – 1 participant;

- discuţiile din cadrul grupurilor au fost utile, am discutat cu colegi de la alte instanţe şi am aflat puncte de vedere asupra unor probleme controversate la care nu mă gândisem până în prezent – 1 participant;

- discuţiile au fost utile însă părerile colegilor nu au fost întotdeauna şi ale mele, iar unele dintre argumentele lor (în diferite probleme) nu m-au convins să fiu de acord cu ei – 1 participant;

- utilitatea acestor discuţii este dată de faptul că auzi şi alte opinii/interpretări şi argumente aduse în favoarea acestora, având în vedere faptul că nimeni nu este atotştiutor – 1 participant.

ANEXE



1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină motivarea participanţilor la un nivel înalt:



1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 2 participanţi 5 - 32 participanţi

3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună:

1- 0 participanţi 2- 0 participanţi 3- 0 participanţi 4- 2 participanţi 5 - 32 participanţi


1- 21 participanţi 2- 5 participanţi 3- 3 participanţi 4- 2 participanşi

ANEXE


5- 0 participanţi - 3 participanţi nu au răspuns la întrebare.








- 1 participant nu a răspuns la întrebare




Vă rugăm să argumentaţi răspunsul:

- cadrul legislativ să fie stabil; - modificarea Legii Curţii Constituţionale cu privire la suspendarea cauzei când se

invocă excepţia de neconstituţionalitate; - se împiedică judecarea cauzelor cu celeritate, mai ales la dosarele cu arestaţi

preventiv; - raportat la aspectele semnalate în timpul seminarului, se impune acoperirea

lacunelor legislative şi lămurirea neclarităţilor existente; - aspectele cu privire la practica judiciară unitară ar trebui să fie subiecte de

discuţie pentru CSM şi MJ, în vederea luării unor măsuri corespunzătoare;

ANEXE


- din discuţii au reieşit mai multe aspecte ce trebuie îmbunătăţite, clarificate şi referitor la care practica instanţelor nu este unitară; în acest sens, ar fi util ca aceste aspecte să fie aduse la cunoştinţa CSM şi a MJ, pentru a se propune modificarea sau îmbunătăţirea cadrului legislativ într-un termen rezonabil;

- în materia excepţiei de neconstituţionalitate, prin eliminarea obligativităţii suspendării cauzei în acest fel, în materia incompatibilităţilor (art. 8, lit. a) şi în toate celelalte chestiuni controversate supuse dezbaterilor;

- cred că ar trebui ca legiuitorul să clarifice unele probleme: ce înseamnă judecarea cauzei, ce se întâmplă când se ridică excepţiile de neconstituţionalitate în timpul urmăririi penale şi, în general, problemele discutate în contradictoriu (s-au găsit soluţii diferite de către grupurile de lucru la aceeaşi problemă discutată);

- dispoziţii legale mai precise şi clare, care să acopere majoritatea problemelor care pot apărea în practică;

- se menţin în continuare dispoziţii contradictorii, chiar în condiţiile modificării privind Legea nr. 356/2006;

- da, însă în mod unitar şi nu succesiv; - dispoziţiile legale în materie necesită precizări din partea legiuitorului, pentru a

se putea crea o practică unitară; - ar trebui corelate toate dispoziţiile Codului de procedură penală în această

materie, atât în ceea ce priveşte procedura în faza de urmărire penală, cu dispoziţiile referitoare la procedura în faza de cercetare judecătorească;

- corelarea legislaţiei noastre cu legislaţia europeană; - argumentele au fost prezentate de participanţi pe durata seminarului; - legea să fie clară, concisă, fără a mai da loc la interpretări; ar trebui să fie

avute în vedere hotărârile CEDO unde chiar alte state europene au fost condamnate, în legătură cu aspectele puse în discuţie;

- ar trebui modificat cadrul legal pentru a păstra confidenţialitatea percheziţiei (persoana la domiciliul căreia se face percheziţia să nu poată participa la judecarea cererii pentru autorizarea percheziţiei);

- dispoziţiile articolului 18, alin.1, lit. a) al Codului de procedură penală ar trebui extinse şi în cazul menţinerii arestării preventive pentru instanţa de recurs pentru că, şi în cazul soluţionării recursului declarat împotriva încheierii prin care prima instanţă a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 300/2 al Codului de procedură penală, judecătorii din recurs se antepronunţă;

- chiar şi după ultimele modificări legislative au rămas multe reglementări insuficient de clare, care dau loc la interpretări contradictorii;

- dispoziţiile legale trebuie să fie clar şi succint exprimate şi să dea posibilitatea aplicării în toate situaţiile concrete ivite în practică, deci să nu dea naştere la interpretări şi, pe cale de consecinţă, la soluţii diferite;

- se impune a se înlătura neconcordanţele dintre diversele acte normative, pentru asigurarea unui cadru legislativ unitar, şi a se elimina dispoziţiile cu caracter ambiguu, ce pot da naştere la multiple interpretări; în cadrul discuţiilor purtate, s-a arătat în mod concret care sunt dispoziţiile ce se impune a fi modificate;

- cadrul legislativ trebuie să fie clar şi stabil; - chiar din discuţiile purtate în cadrul seminarului au rezultat mai multe deficienţe

ale textelor de lege; - apreciez că este necesară crearea unui cadru legislativ care să nu lase loc la

interpretare personală; - deşi au intervenit modificări, există suficiente aspecte discutabile; lipsa unor

precizări exprese dă naştere la echivoc, cu consecinţe grave în practică;

ANEXE


- dispoziţiile actuale un sunt clare, sunt lapidare şi dau naştere la interpretări şi soluţii neunitare;

- trebuie introduse reglementări mai explicite cu privire la dispunerea celor două măsuri în cursul urmăririi penale; apreciez că ar trebui modificată Legea Curţii Constituţionale în materia suspendării judecării cauzei la invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate – aceste dispoziţii contravin soluţionării cu celeritate a tuturor cauzelor;

- în momentul de faţă, se modifică în mod constant unele texte de lege, fără a se aprecia legea în ansamblul ei la momentul elaborării proiectului; consecinţa este, evident, neconcordanţa unor texte cu altele şi o practică neunitară a instanţelor de judecată.

CLUJ, 14-15 SEPTEMBRIE 2006

25 participanţi





Comentarii:

- s-au oferit condiţii bune de cazare, de prezentare a modului de desfăşurare a seminarului, organizatorii arătând un interes deosebit pentru desfăşurarea în condiţii optime a seminarului – 1 participant;

- apreciez că acest seminar, prin problemele puse în discuţie, a fost bine structurat, astfel încât, chiar dacă timpul de desfăşurare a fost scurt, au fost atinse şi oarecum rezolvate mare parte din problemele cu care ne-am confruntat şi ne confruntăm la ora actuală în practica legată de cele două instituţii – 1 participant;

- fără cusur – 2 participanţi; - instanţa la care funcţionez a înregistrat până acum un număr foarte

redus de cauze având ca obiect instituţia arestării sau a percheziţiei şi, din acest motiv, problemele practice care s-au ridicat au fost şi ele

ANEXE


foarte reduse; seminarul a fost un prilej de a mă informa în legătură cu multe alte probleme ce pot apărea în aceste materii şi mai ales cu soluţiile corecte care ar trebui date unor astfel de probleme – 1 participant;

- fără comentarii – 1 participant; - organizatorii au asigurat condiţii bune pentru desfăşurarea discuţiilor,

au stabilit un grafic de desfăşurare care a permis atât aprofundarea problemelor discutate cât şi relaxarea necesară ulterior; formatorii au asigurat participarea egală la discuţii a tuturor grupurilor şi au furnizat materialele necesare seminarului – 1 participant;

- speţele au uneori un caracter prea rezumativ şi oferă informaţii insuficiente pentru soluţionare, situaţie care în practică nu se regăseşte (dosarul aflându-se la dispoziţia judecătorului) - 1 participant;

- poate ar fi fost şi mai interesant dacă erau invitaţi şi procurori, având în vedere că tematica seminarului este specifică urmăririi penale – 1 participant;

- seminarul a fost foarte bine structurat, atât ca durată cât şi ca format; organizarea pe grupuri de lucru a implicat participanţii în discuţii – 1 participant;

- am apreciat faptul că acest seminar a fost organizat la Cluj, fiind destul de rare ocaziile în care ne-am întâlnit în acest oraş – 1 participant;

- tema fiind una de mare actualitate, evident că orice discuţii asupra numeroaselor controverse legate de jurisprudenţa în materie nu pot să fie decât extrem de utile – 1 participant;

- organizatoric, seminarul a fost excelent din toate punctele de vedere – 1 participant;

- deosebit, nimic de reproşat; timpul petrecut la acest seminar a fost nu numai foarte util ci şi plăcut – 1 participant;

- deosebit din punct de vedere organizatoric; probabil o durată mai mare de 2 zile ar fi benefică, datorită faptului că nu avem ocazia prea des să participăm la asemenea seminarii – 1 participant;

- s-au abordat probleme de drept ce suportă discuţii contradictorii; din punct de vedere organizatoric, seminarul a fost reuşit – 1 participant;

- seminarul a fost organizat în timp util şi eficace în raport cu modificările survenite în materia procedurii penale; problemele dezbătute au fost axate pe practica actuală a instanţelor – 1 participant;

- 1. foarte util dacă privim problemele abordate din perspectiva modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006 şi OUG 6/2006; 2. tema a fost selectată corect, având în vedere problemele care se ridică în practica judiciară în materia arestării preventive, în special, dar şi în materia percheziţiilor domiciliare; 3. a fost excelentă ideea organizatorilor de a proceda la întocmirea grupurilor de lucru dar şi aceea de a stabili locaţia aproape de instanţele care şi-au desemnat participanţii – 1 participant.


ANEXE



Comentarii:

- metodă de predare adecvată – toţi participanţii au avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere; au fost discuţii animate şi interactive – 1 participant;

- 1. discuţiile libere pe baza studiilor de caz fac ca seminarul să fie unul interactiv; 2. metoda de lucru permite cunoaşterea practicii judiciare a mai multor instanţe din ţară pe problematica abordată; 3. metoda de predare a permis fixarea unor probleme de drept şi aprofundarea noilor dispoziţii legale, prin prisma modificărilor Codului de procedură penală survenite recent – 1 participant;

- metoda de predare a fost bună deoarece s-au aflat părerile participanţilor faţă de problema de drept aflată în discuţie şi fiecare a putut să-şi lămurească aspectele considerate controversate – 1 participant;

- formatorii au dovedit o foarte bună pregătire, metodele de predare au fost de asemenea clare, la obiect şi au reuşit să răspundă cu promptitudine la problemele ridicate – 1 participant;

- această metodă de predare, prin solicitarea participanţilor de a-şi exprima verbal punctele de vedere asupra problemelor ridicate, este antrenantă, stimulativă şi, nu în ultimul rând, foarte utilă – 1 participant;

- tema seminarului a fost bine aleasă în sensul că este de actualitate, având în vedere noile modificări ale Codului de procedură penală, faptul că nu există o practică unitară şi că libertatea unei persoane este unul dintre drepturile fundamentale ale omului care, dacă este încălcat, aduce mari prejudicii acesteia – 1 participant;

- este extrem de util faptul că s-au discutat studii de caz şi nu s-au făcut prelegeri sterile iar moderatorii sunt cu adevărat bine pregătiţi profesional şi comunicativ, ultimul aspect având importanţă la fel de mare ca şi primul – 1 participant;

- interactivitatea discuţiilor şi implicarea cursanţilor în toate discuţiile sunt binevenite – 1 participant;

- am apreciat această metodă interactivă de predare; un punct deosebit de important a fost faptul că seminarul a avut un caracter preponderent practic – 1 participant;

- foarte bună; notă maximă pentru moderatori – 1 participant; - moderatorii au excelente calităţi de comunicare, stăpânesc subiectele

iar interactivitatea a fost reală şi suficientă – 1 participant; - discuţiile au fost libere prin modalitatea în care s-au abordat

problemele ridicate de către moderatori, aceştia prezentând temele la obiect – 1 participant;

- metoda formării de grupuri, precum şi discutarea punctuală a

ANEXE


problemelor pe grupuri a dus la evidenţierea unor probleme de practică şi a soluţiilor diferite care pot apărea la diferite instanţe; de asemenea, a asigurat o oarecare ordine în desfăşurarea discuţiilor şi în exprimarea opiniilor – 1 participant;

- este cea mai bună modalitate de soluţionare a problemelor juridice care dă posibilitatea formulării de concluzii, în mod metodic, pentru fiecare punct discutat, lucru benefic pentru fixarea cunoştinţelor – 1 participant;

- moderatorii seminarului au reuşit într-adevăr să menţină motivarea participanţilor la un nivel înalt – 1 participant;

- metoda de predare abordată (discutarea cazurilor pe grupe şi prezentarea soluţiilor aduse prin purtătorul de cuvânt al grupei) este potrivită şi binevenită întrucât încurajează participarea la rezolvarea cazului şi a judecătorilor mai timizi care nu doresc să-şi exprime opinia altfel decât într-un cadru mai restrâns al grupului din care fac parte – 1 participant;

- modul de desfăşurare a seminarului a fost practic, axat pe dezbateri, speţele au fost inspirat alese, ridicând tocmai problemele ivite de curând, insuficient reglementate şi care sunt susceptibile de interpretări – 1 participant;

- foarte bună – s-a ales un mod de lucru cu participanţii bine gândit – 1 participant;

- moderatorii seminarului, prin alegerea cazurilor prezentate, au reuşit să puncteze principalele probleme cu care se confruntă magistraţii în practică în aplicarea dispoziţiilor privind arestarea şi percheziţia – 1 participant;

- metoda de predare aleasă, cea a discuţiilor în cadrul grupurilor, pe baza studiilor de caz, este mai utilă şi mai benefică decât metoda de predare tradiţională, având în vedere că seminarul urmăreşte lămurirea unor probleme practice ale practicienilor care s-au lovit de numeroase probleme în activitatea desfăşurată – 1 participant.



Comentarii:

- având în vedere că temele alese pentru acest seminar comportă discuţii în practică, le apreciez ca fiind foarte utile, întrucât, din discuţiile purtate în cadrul grupurilor, mi-am putut forma o viziune asupra modului în care şi alţi colegi au perceput aceste instituţii - 1 participant;

ANEXE


- da, tema aleasă este foarte utilă datorită complexităţii problemelor ce se ridică în practică; ar fi util să existe o continuitate în organizarea acestor seminarii, cu aceeaşi tematică – 1 participant;

- acest seminar şi, implicit, tema aleasă, în contextul actual al survenirii unor noi modificări, sunt utile pentru activitatea noastră, pentru că numai astfel ne mai putem clarifica unele neclarităţi legate de interpretarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor privind arestarea şi percheziţia – 1 participant;

- da, tema este foarte utilă, de actualitate, cu implicaţii şi răspunderi deosebite – 1 participant;

- este foarte util, având în vedere importanţa dreptului la libertate şi siguranţă, respectiv a dreptului la viaţă privată şi de familie şi consecinţele pe care judecătorul riscă să le suporte încălcând aceste drepturi – 1 participant;

- tema aleasă este foarte utilă în activitatea pe care o desfăşurăm şi ne ajută la rezolvarea unor chestiuni care s-au ivit sau s-ar putea ivi în legătură cu tema dezbătută – 1 participant;

- prin natura lor şi procedura de aplicabilitate, temele seminarului prezintă o importanţă deosebită – 1 participant;

- ambele teme sunt utile pentru activitatea desfăşurată la instanţă, deoarece sunt probleme cu care instanţele se confruntă frecvent sau, date fiind modificările aduse prin Legea 356/2006, se pot confrunta în viitor, având în vedere că dispoziţiile legale referitoare la tema aleasă sunt, uneori, interpretabile – 1 participant;

- soluţionând cauze penale, consider că problemele legate de arestarea preventivă trebuie discutate, astfel încât acest seminar mi-a fost de ajutor – 1 participant;

- foarte util, prin prisma faptului că s-a modificat Codul de procedură penală, practica nu este unitară şi, prin astfel de dezbateri, se poate ajunge la concluzii practice care să fie aplicate în vederea creării unei practici unitare – 1 participant;

- da, în special prin prisma modificărilor recente ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală – 1 participant;

- da, pentru că s-au pus în discuţie aspecte practice pe care încă nu le-am întâlnit în practica instituţiei la care lucrez – 1 participant;

- da, s-au discutat aspecte extrem de actuale, legate de o cazuistică bogată – 1 participant;

- deosebit de util, mai ales că, datorită noilor modificări, se impune discutarea şi crearea unei practici unitare – 1 participant;

- cred că ar fi necesară şi în viitor organizarea unor seminarii pe asemenea teme, extrem de utile pentru practicieni în general şi pentru judecători în special – 1 participant;

- consider că, în prezent, aspectele legate de măsurile preventive sunt cele mai controversate în dreptul de procedură penală; prin urmare, organizarea unui astfel de seminar constituie o reală surpriză plăcută – 1 participant;

- de interes maxim – 1 participant; - foarte util – 1 participant; - tema este foarte interesantă şi de actualitate şi am primit răspuns la o

serie de probleme practice privind instituţiile arestării şi percheziţiei – 1 participant;

ANEXE


- seminarul cât şi temele propuse sunt foarte utile, având în vedere că legislaţia în materie a suferit recent numeroase modificări, unele susceptibile de interpretări – 1 participant;

- seminarul şi tema aleasă sunt foarte utile pentru activitatea desfăşurată – 1 participant;

- tema a venit în întâmpinarea problemelor ridicate de practica judiciară; seminarul şi tema sunt deosebit de utile – 1 participant.

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor?


Comentarii:

- discuţiile din cadrul grupurilor au fost foarte utile deoarece fiecare şi-a spus părerea referitor la textul de lege discutat şi astfel s-au lămurit mai multe aspecte ce suportă interpretări diferite – 1 participant;

- opiniile colegilor au fost relevante şi argumentate într-un mod foarte adecvat, ceea ce a dus la înţelegerea fiecărui raţionament la soluţionarea problemelor – 1 participant;

- fiecare membru al grupurilor de lucru create a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere; succesul discuţiilor s-a datorat şi faptului că au fost prezenţi judecători de la instanţe reprezentând toate gradele de jurisdicţie – 1 participant;

- foarte utile; deşi s-au adus o serie de argumente extrem de convingătoare pentru toate opiniile prezentate, în final am reuşit să aflăm care ar fi soluţia legală şi corectă într-o anumită cauză – 1 participant;

- având în vedere că au fost puţine grupuri şi s-a limitat participarea, comunicarea cu celelalte grupuri a fost posibilă şi utilă; dacă numărul participanţilor ar fi fost mai mare, discuţiile nu ar fi fost posibile – 1 participant;

- au existat situaţii în care am avut iniţial o opinie dar părerile şi argumentele celor din grupul meu de lucru sau din celelalte două grupuri m-au determinat să-mi schimb opinia iniţială – 1 participant;

- foarte utile; eram interesaţi să aflăm şi părerea celorlalţi colegi – 1 participant;

- constructive; toţi participanţii şi-au putut exprima şi argumenta punctele de vedere - 1 participant;

- discuţiile au fost foarte utile, cu atât mai mult cu cât aspectele puse în discuţie şi-au găsit, relativ, şi o rezolvare – 1 participant;

- s-au pus şi unele probleme ce denotă o conformaţie încă prea teoretică a unora dintre participanţi: de pildă, discuţiile referitoare la întreruperea percheziţiei, tranşată, evident, de legiuitor – există o

ANEXE


tendinţă excesiv tehnică – 1 participant; - ne-au oferit posibilitatea de a cunoaşte modul în care gândesc colegii,

interpretează normele şi, acolo unde opiniile sunt diferite, susţinerea argumentelor duce la progres şi soluţii – 1 participant;

- discuţiile au dat posibilitatea formulării a numeroase ipoteze precum şi a diferitelor soluţii care ar putea fi întâlnite; argumentele colegilor au contribuit la găsirea unei soluţii mai bune – 1 participant;

- posibilitatea de a purta discuţii în cadrul grupurilor pentru formarea unei (unor) opinii majoritare este binevenită, argumentele prezentate de fiecare component al grupului fiind de natură să contureze o opinie mult mai repede decât în cazul în care nu s-ar fi lucrat pe grupuri şi în cazul în care discuţiile s-ar fi purtat individual – 1 participant;

- practice şi utile pentru stabilirea unor interpretări unitare ale instituţiilor de drept puse în discuţie – 1 participant;

- discuţiile din cadrul grupurilor au fost foarte utile deoarece s-au putut cunoaşte opiniile celorlalţi colegi de la alte instanţe cu privire la problemele dezbătute şi la practica acestora – 1 participant;

- luând în considerare faptul că am făcut parte dintr-un grup cu participanţi bine pregătiţi şi cu multă experienţă în domeniile abordate, nu pot spune altceva decât că discuţiile pe grupuri au fost utile – 1 participant;

- foarte utile; s-au identificat probleme, s-au aprofundat argumentări, s-au deschis noi perspective – 1 participant;

- discuţiile au avut o notă de respect şi decenţă în raport cu toate opiniile exprimate, nefiind impuse păreri exclusiviste, intolerante; libertatea de exprimare şi tonul degajat au caracterizat dezbaterile – 1 participant.


1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină motivarea participanţilor la un nivel înalt:



ANEXE



3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună:




- 4 participanţi nu au răspuns la întrebare.










ANEXE



Vă rugăm argumentaţi răspunsul:

- în privinţa căilor de atac (art. 141); în privinţa incompatibilităţilor; - în privinţa cadrului procesual; - reglementarea şedinţei secrete în cazul percheziţiei; - reglementarea posibilităţii de invocare a excepţiilor de neconstituţionalitate, cu

stabilirea unor termene şi condiţii, pentru a se evita invocarea abuzivă; - prelungirea la 48 sau 72 de ore a duratei reţinerii şi stabilirea unui termen de

sesizare a instanţei care să dea posibilitatea acesteia de a studia suficient dosarul şi de a-l pune şi la dispoziţia apărătorului;

- incompatibilitatea judecătorului ce a soluţionat propunerea de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia – art. 48, lit. a, Codul de procedură penală;

- art. 141, teza finală, Codul de procedură penală – încheierea de respingere a cererii de revocare, înlocuire ori încetare de drept a măsurii arestării preventive;

- excepţia de neconstituţionalitate invocată în cursul urmăririi penale; - legiferarea dreptului părţii lezate în cadrul procedurii percheziţiei de a cere

justiţiei să examineze renunţarea sa relativă la drepturile şi interesele ce i-au fost încălcate în derularea acestei proceduri;

- reglementări riguroase în privinţa anumitor instituţii juridice interpretabile; - o mai bună armonizare a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei europene şi

cu jurisprudenţa CEDO; - problematica arestului preventiv în cursul urmăririi penale în situaţia invocării

unei excepţii de neconstituţionalitate; - inadmisibilitatea declarării recursului de către inculpat, prin prisma prevederilor

art. 6 al Convenţiei europene; - ascultarea inculpatului arestat în lipsă şi care este prins în faza de judecată; - problematica incompatibilităţii judecătorului care a soluţionat propunerea de

arestare sau prelungire etc.; - ar trebui reglementată modalitatea în care s-ar putea exercita controlul asupra

modului de efectuare a percheziţiei de către judecător; - ar trebui reglementată expres procedura în cazul ridicării unei excepţii de

neconstituţionalitate cu ocazia soluţionării propunerii de luare a măsurii de arestare preventivă;

- cu siguranţă, cadrul legislativ privind arestarea şi percheziţia trebuie îmbunătăţit, aspect ce rezultă şi din problemele ridicate în cadrul seminarului, impunându-se armonizarea dispoziţiilor din Codul de procedură penală cu cele din Convenţia europeană a drepturilor omului şi din Constituţie;

- consider că în Codul de procedură penală ar trebui precizată o cale de atac în privinţa măsurilor preventive (revocare, încetare), care să fie în concordanţă cu CEDO; ar fi utilă prevederea unei sancţiuni pentru nerespectarea termenelor stabilite pentru prezentarea dosarului (înregistrarea propunerii) pentru propunerea de prelungire a măsurii arestării;

- plângerea împotriva modului de efectuare a percheziţiei – competenţe; - noţiunea de “cameră de consiliu” – definire legală clară; - durata reţinerii – 72 de ore; - abrogarea art. 140/1, teza finală;

ANEXE


- modificarea art. 140/1, alin. 6 al Codului de procedură penală, în sensul ca instanţa de recurs să se pronunţe prin decizie şi nu prin încheiere;

- completarea art. 150, alin. 2 al Codului de procedură penală şi cu situaţia în care inculpatul nu a putut fi ascultat din cauza stării precare de sănătate;

- reglementarea mai riguroasă a modalităţii de soluţionare a cauzelor pe fond în condiţiile în care judecătorii s-au pronunţat cu privire la luarea/prelungirea măsurii arestului preventiv, incompatibilitate despre care vorbeşte codul;

- în ce priveşte percheziţia - explicitarea/înlocuirea aspectului legat de pronunţarea în camera de consiliu de către judecător;

- posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate la momentul propunerii luării măsurii de arestare preventivă /altor măsuri –reglementarea acestei proceduri;

- pentru percheziţie – să se prevadă şi posibilitatea de a emite autorizaţia de percheziţie instanţa în a cărei rază teritorială se află domiciliul celui percheziţionat;

- arestare – art. 48 al Codului de procedură penală – rezolvarea problemei incompatibilităţilor, modificarea art. 141, alin.1, teza finală, în sensul acordării dreptului inculpatului la recurs (revocare, înlocuire şi încetare a măsurii arestării preventive);

- modificarea art. 141, alin.1 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte reglementarea unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de înlocuire, revocare sau încetare a măsurii arestării preventive;

- neconcordanţa dintre prevederile art. 148, lit. a/1 şi cele ale art. 145 ale Codului de procedură penală;

- discuţiile purtate pe marginea studiilor de caz au demonstrat că legislaţia poate fi încă perfecţionată; ar fi aici de amintit art. 141, alin. 1, teza finală, unde este necesară lămurirea sintagmei “camera de consiliu,” posibilitatea sesizării judecătorului care emite autorizaţia de percheziţie domiciliară prin mijloace moderne: telefon, fax, e-mail etc.; de asemenea, apreciem că ar fi benefică stabilirea competenţei alternative în favoarea instanţei în raza căreia se află domiciliul percheziţionat;

- în ceea ce priveşte percheziţia, ar trebui reglementată modalitatea în care se pronunţă încheierea prin care se autorizează percheziţia;

- în ceea ce priveşte arestarea preventivă, trebuie să se suplimenteze incompatibilităţile în aşa măsură încât să nu se ajungă la judecarea fondului cauzei de către judecătorii care nu sunt specializaţi în drept penal;

- la percheziţie ar trebui reglementată o modalitate în care judecătorul care a emis autorizaţia de percheziţie să poată cenzura actele sau măsurile procurorului sau ale organului de cercetare penală luate pe parcursul percheziţiei;

- deşi au intervenit modificări cu privire la cele două instituţii şi privind Legea nr. 356/2006, au rămas multe lacune legislative care dau naştere la interpretări: de exemplu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faza propunerii privind arestarea (deşi acest aspect ar trebui inserat în Legea nr. 47/1991), prevederea expresă a dreptului inculpatului de a putea ataca cu recurs orice încheiere cu privire la starea sa de arest (art. 141 al Codului de procedură penală) nu e în concordanţă cu Convenţia europeană;

- ţinând seama de importanţa măsurii de arestare preventivă, cadrul legislativ trebuie să fie mai explicit şi mai concis;

- au rămas mai multe probleme nesoluţionate de către legiuitor, probleme ce vor crea inconveniente în practica judiciară – de exemplu, instituirea unor incompatibilităţi va crea situaţia de a nu exista complet penal care să

ANEXE


soluţioneze fondul unei cauze; există încă situaţii în practica judiciară în materie care nu îşi găsesc dezlegare în textele de lege, aşa cum au fost ele modificate;

- pe parcursul seminarului s-au ridicat anumite probleme de drept care nu sunt reglementate în prezent şi, în consecinţă, este necesară intervenţia legislativului;

- din dezbateri a reieşit necesitatea corectării normative a ultimelor modificări la legea de procedură penală, cel puţin cu privire la instituţia juridică a incompatibilităţii judecătorului care se pronunţă asupra măsurilor preventive;

- pentru că anumite dispoziţii legale contravin celor europene în materie; - unele texte legale modificate sunt ambigue, dând naştere la interpretări, iar

rolul judecătorului este acela de a aplica legea şi nu de a o interpreta.

Documents

ASOCIAȚIA BAROULUI AMERICAN INI IA IVA JURIDIC PENTRU ...old.csm1909.ro/csm/linkuri/09_05_2007__9654_ro.pdf · Mare parte din substanţa şi documentaţia proiectului se datorează