Asociaţia Magistraţilor din RomâniaBucureşti, b-dul. Regina Elisabeta nr. 53, sector 5

POZIŢIA A.M.R. ASUPRA REFORMEI ÎN JUSTIŢIE

- document adoptat în şedinţa Consiliului Director al A.M.R., desfăşurat la Cluj-Napoca în 13-14 dec. 2003 şi dat publicităţii cu ocazia mesei rotunde organizate în 11.02.2004 la Bucureşti cu tema „Justiţie. Reformă. Integrare europeană. O ecuaţie

pentru societatea românească -

1

Asociaţia Magistraţilor din România - denumită în continuare A.M.R. - este persoană juridică de drept privat, apolitică, cu caracter non-profit, constituită ca organizaţie profesională a magistraţilor. Este singura asociaţie de acest gen constituită la nivel naţional, cuprinzând 37 de filiale judeţene. A fost înfiinţată în anul 1993, pe durată nedeterminată, în temeiul art. 37 din Constituţia României şi a art. 92 din Legea de organizare judecătorească, cu respectarea dispoziţiilor legale privind asociaţiile şi fundaţiile. A.M.R. este membră a Uniunii Internaţionale a Magistraţilor şi a Asociaţiei Europene a Magistraţilor. Asociaţia are ca scop apărarea şi promovarea intereselor magistraţilor în raport cu celelalte subiecte de drept pe plan intern şi internaţional, a independenţei justiţiei şi a demnităţii profesiei de magistrat, militează pentru înfăptuirea unui stat de drept în România şi pentru protejarea valorilor fundamentale ale democraţiei. Membrii săi sunt atât judecători, cât şi procurori (extras din statutul asociaţiei).

În zilele de 13 şi 14 dec. 2003 a avut loc la Cluj-Napoca şedinţa Consiliului Director - organismul executiv - al A.M.R., la care au participat reprezentanţi ai 21 de filiale. Pe lângă rezolvarea problemelor organizaţionale, Consiliul Director a luat hotărâri importante în ceea ce priveşte stadiul şi direcţia reformei în justiţie din România, cea mai importantă fiind adoptarea punctului de vedere a A.M.R. faţă de eficienţa reformei în justiţie şi organizarea pe această temă a unei mese rotunde, cu participarea tuturor autorităţilor responsabile de reformă, mass-media, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai organizaţiilor internaţionale care monitorizează acest domeniu.

Sarcina întocmirii acestei viziuni a revenit Comisiei pentru programe şi activitate profesională1. La elaborarea ei au participat sau au fost consultaţi magistraţi – judecători şi procurori – de la instanţele şi parchetele de toate gradele, inclusiv din organele de conducere şi au fost avute în vedere actele normative în vigoare, proiectele de lege avansate de Ministerul Justiţiei, Programul de guvernare din anul 2000, Bilanţul Ministerului Justiţiei pe anul 2002, Strategia de reformă în justiţie adoptată de Guvern în anul 2003, Raportul de ţară asupra României din 2003 întocmit de Comisia Europeană, documente internaţionale în materie, opiniile unor specialişti români şi străini.

1 Înfiinţarea acestei comisii a fost hotărâtă în cadrul şedinţei Consiliului Director al A.M.R. de la Amara din 10 mai 2003; ulterior, în cadrul Conferinţei Extraordinare a A.M.R. care a avut loc la Eforie-Sud în data de 11 octombrie 2003, s-a decis ca în componenţa acestei comisii să intre câte un membru din filialele Cluj, Vâlcea şi Satu-Mare ale asociaţiei.

2

Asociaţia Magistraţilor din RomâniaComisia pentru programe şi activitate profesionalăCluj-Napoca, Calea Dorobaţilor nr. 2-4, cam 174tel. 0264-596110, int. 305; e-mail: cristivdan@yahoo.com.

POZIŢIA A.M.R. ASUPRA REFORMEI ÎN JUSTIŢIE

Sectorul justiţiei este prioritar în reforma din România, alături de reforma administraţiei publice. Aceasta pentru că întreaga viaţă socială, toate relaţiile economice, toate valorile sociale depind de modul cum funcţionează justiţia.

De aceea, după cum arăta domnul Jonathan Scheele – şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România - în cadrul întâlnirii cu magistraţii clujeni din 17.11.20032, „Nu este nevoie de o reformă rapidă, ci de una în care să nu se greşească prea mult. Trebuie să se ţină seama de resursele umane şi de cele financiare, astfel că planul de acţiune trebuie să fie unul realist, nu rapid”.

Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003-2007 adoptată de către Guvern3 constituie una dintre cele mai înaintate viziuni de până acum asupra direcţiei justiţei româneşti către construcţia europeană. Aderarea României la Uniunea Europeană este iminentă, fiind doar o chestiune de timp. Aceasta implică însă nu numai restructurarea instituţională propriu-zisă, ci şi reformarea mentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului actual, precum şi costuri pe care societatea trebuie să şi le asume.

După noi, în materia reformei în justiţie sunt necesare abordări din următoarele direcţii: politică, judiciară şi socială.

2 Ambasadorul european a răspuns invitaţiei preşedintelui A.M.R.–filiala Cluj, jud. Alexandrina Rădulescu; întâlnirea a avut loc în Palatul de Justiţie din Cluj-Napoca, cu participarea a 60 de judecători şi procurori, inclusiv membri ai organelor de conducere din instituţie.

3 Strategia a fost aprobată prin H.G. nr. 1.052 din 4.09.2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12.09.2003.

3

I. Abordarea politică – legislativul şi legislaţia:

a) Cadrul generalAnii `90-2000 caracterizează România printr-un exces de de normativitate, lucru evitat de

societăţile consolidate. Putem vorbi chiar de o adevărată inflaţie legislativă. De exemplu, în cursul anului 2001, Parlamentul a adoptat 796 de legi, în timp ce Guvernul a adoptat 88 de ordonanţe, 195 de ordonanţe de urgenţă, 1366 de hotărâri; ministerele şi alte instituţii ale administraţiei centrale au adoptat 729 de ordine care au fost publicate în Monitorul Oficial. În anul 2002, în cele 956 de apariţii ale Monitorului Oficial, au fost publicate 682 de legi, 202 de ordonanţe de urgenţă şi 1485 de hotărâri ale Guvernului; în 2003 au apărut 941 de numere ale publicaţiei, cuprinzând 573 de legi, 92 de ordonanţe de urgenţă şi 1526 de hotărâri ale Guvernului.

Dinamica legiferării este foarte mare. De exemplu, Legea de organizare judecătorească nr. 92 din 19924, a fost modificată după republicarea ei în 1997 şi până în prezent de douăsprezece ori; Codul Penal a fost modificat de şapte ori în perioada nov. 2000 - mai 2002; Codul de Procedură Penală a fost modificat major în iunie 2003, din nou după două săptămâni şi iar în oct. 2003; aceste ultime modificări au însă mari neajunsuri, astfel că este imperioasă şi inevitabilă o nouă modificare...

Unul dintre specialiştii în drept spunea recent în cadrul unei conferinţe5: „Legislaţia nu este sistematizată. Riscăm să nu mai ştim legile. Astfel, principiul nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii) devine o pură ficţiune. Nu reuşim fiecare pe domeniul nostru să fim informaţi la zi, ceea ce prejudiciază statul de drept: o lege ce nu poate fi cunoscută nu poate fi practicată, iar în final nu poate fi respectată”.

La elaborarea proiectelor de lege trebuie să participe cei mai buni specialişti în domeniul respectiv. Trebuie implicaţi activ practicienii6, dar în prezent aceştia nu sunt nici măcar consultaţi. Sub acest aspect, este criticabilă dispoziţia din proiectul de Lege privind organizarea judiciară potrivit căreia „Magistraţii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale, cu acordul conducătorului instanţei sau al parchetului” (art. 10 alin.2). Necesitatea acestui acord nu are nici o logică: activitatea magistratului în acest domeniu nu are legătură cu subordonarea administrativă faţă de conducere; trebuie să fie un imbold şi o mândrie faptul că unii magistraţi sunt dispuşi să analizeze critic şi să propună noi reglementări, fără a exista posibilitatea de a li se limita acest drept.

Elaborarea actelor normative nu trebuie să se rezume la copierea unor întregi dispoziţii din legislaţia altor state fără adaptarea lor la specificul României. Amintim, ca exemplu, modificarea recentă a art. 304 din Codul de procedură penală7, potrivit căruia toate afirmaţiile, întrebările şi

4 Legea nr. 92 din 4.08.1992 pentru organizarea judecatorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13.08.1992, cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 179 din 11.11. 1999; OG nr. 73 din 27.08.1999 abrogată de OG nr. 7 din 19.07. 2001, respinsă de legea nr. 206 din 19.04.2002; OUG nr. 113 din 29.06.2000 respinsă de legea nr. 355 din 10.07.2001; legea nr. 188 din 1.10.2000; OUG nr. 18 din 1.02.2001; legea nr. 118 din 29.03.2001; legea nr. 46 din 16.01.2002; OUG nr. 20 din 20.02.2002; legea nr. 653 din 7.12.2002.

5 Este vorba de conferinţa având ca temă „Reforma în justiţie. Între actualitate şi necesitate”, organizată la data de 6 dec. 2003 la Cluj-Napoca, de către Asociaţia europeană a studenţilor în drept ELSA Cluj-Napoca şi EUROSIGN – Asociaţie pentru integrare europeană, având ca invitaţi pe Vasile Puşcaş –Ministru-Delegat, Negociator-şef al României cu Uniunea Europeană, prof. Liviu Pop – decanul Facultăţii de Drept a Univ. „Babeş-Bolyai”, prof. Dan Chirică, dep. Emil Boc, sen. Peter-Eckstein Kovacs, prof. Liviu Zăpârţan, jud. Alexandrina Rădulescu.

6 Deseori în literatura de specialitate juridică s-a subliniat necesitatea apelării la sprijinul practicienilor – a se vedea, cu titlu de exemplu, jud.Rodica Borza, „Consideraţii critice în legătură cu modificările aduse C.pr.civ. prin O.U.G. nr. 58/2003”, în revista Dreptul nr. 10/2003, p.29 şi dr. Iulian Poenaru, „Modificarea Codului de procedură penală”, în aceeaşi revistă, p.100.

7 Art. 304 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr. 281 din 2003, publicată în M. Of. nr. 468 din 1.07.2003.

4

susţinerile celor prezenţi se consemnează, prin înregistrarea cu mijloace tehnice, urmată de transcriere. Aceste prevederi sunt preluate din dreptul anglo-saxon, dar reglementarea noastră vine în contradicţie cu recomandările europene, ce prin înregistrarea mersului dezbaterilor vizează o simplificare a procedurilor8. În România, din contra, acestea se vor complica: nu există încă dotări tehnice suficiente; chiar dacă ar fi, nu există norme de aplicare a dispoziţiilor procedurale în această materie9; nu se justifică o evidenţă dublă a dezbaterilor – audio şi scrisă; activitatea grefierului de şedinţă – şi aşa foarte agomerat – va spori considerabil; comunicarea celor transcrise este inutilă şi nu va putea fi realizată în termenele prevăzute de lege.

b) Implicarea politicului în reforma justiţieiLa îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie contribuie şi normele privind statutul

magistratului10, organizarea sistemului judiciar11 şi consolidarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce presupune, în mod firesc, implicarea politicului.

Deşi s-a afirmat că aceste proiecte au fost elaborate cu asistenţa unui expert străin, considerăm că acesta nu a reuşit să cunoască realitatea sistemului organizaţional juridic din România. Ne întrebăm, firesc, dacă în ţară nu se găseau destui specialişti – teoreticieni şi practiceni, deopotrivă – care să participe la elaborarea acestor proiecte de lege. Ne întrebăm de ce corpul magistraţilor acestei ţări nu au fost invitaţi la nici o dezbatere în legătură cu aceste proiecte. Inclusiv membrii C.S.M. au fost contactaţi doar în ultima clipă, când s-au purtat discuţii cu reprezentanţii ministerului pe marginea proiectelor de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistratului pe parcursul unei durate insuficiente de timp pentru a fi atinse toate subiectele importante. În fine, aceeaşi grabă a fost invocată şi cu ocazia înaintării proiectelor de lege la Senat, solicitându-se adoptarea urgentă a lor pe motiv că am fi deja în întârziere.

Urmare a acestei proceduri de elaborare, proiectele emise în anul 2003 de către Ministerul Justiţiei, conţin unele aspecte criticabile şi inadvertenţe majore.

De exemplu, după ce se consacră drept principiu în art. 2 din proiectul Legii de organizare judiciară că “Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” (redactare identică cu cea din art. 124 alin.2 din Constituţia revizuită în 200312), se prevede în art.120 că “Instanţele militare sunt organizate şi funcţionează potrivit legii”, de unde deducem că acestea vor cunoaşte o reglementare separată.

În primul rând, această normă nu menţionează nimic de parchetele militare. Or, atât timp cât vor exista instanţe militare, e justificată existenţa acestor parchete13.

În al doilea rând, formularea clară a textului constituţional ar trebui să implice consecinţa desfiinţării instanţelor militare, fiind anacronică existenţa unor justiţii paralele14. În aceste condiţii,

8 Conform pct. III c.2  din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale (adoptată în 17 septembrie 1987, în cadrul celei de-a 410-a adunări a delegaţiei de miniştri): “Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu aduc elemente noi faţă de cele aflate deja la dosar, consemnarea în scris a procesului trebuie sa fie redusă la minimum şi să se limiteze la notări într-un proces-verbal sumar“.

9 În acest sens, ar trebui elaborată o lege privind folosirea telecomunicaţiilor în cadrul procedurilor sau cel puţin elaborate norme amănunţite în regulamentul intern de organizare şi funcţionare al instanţelor.

10 Proiectul de Lege privind statutul magistraţilor a fost înregistrat la Senat pentru dezbatere cu nr. L324 prin adresa nr.E 220 din 20.08.2003 şi a fost adoptat de această cameră a Parlamentului pe 17.12.2003 (nr. voturi: DA= 98, NU=8, AB=2).

11 Proiectul de Lege privind organizarea judiciară a fost înregistrat la Senat pentru dezbatere cu nr. L323 prin adresa nr.E 219 din 20.08.2003 şi a fost adoptat de această cameră pe 08.12.20003 (nr. voturi: DA= 79, NU=30, AB=2).

12 Constituţia României a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003.13 Omisiunea a fost înlăturată în urma dezbaterilor din Comisia Juridică a Senatului.

5

chiar oportunitatea menţinerii instanţelor militare funcţionând cu magistraţi militari15 este discutabilă. Credem că instanţele militare, dacă se vor păstra, ar putea fi doar instanţe specializate, compuse din judecători civili. Legiuitorul a înţeles acest lucru încă din 1997 când s-a desfiinţat secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie, astfel că în prezent cauzele care ajung la instanţa supremă se judecă de către secţia penală, unde activează magistraţi civili16, nu militari. De altfel, cauzele care se judecă la instanţele militare sunt doar cele de natură penală şi sunt foarte puţine la număr, urmând să scadă şi mai mult pe măsură ce se vor reduce efectivele de militari. Sistemul separat de instanţe militare prezintă analogii structurale cu cel al instanţelor obişnuite, procedura de judecată este aceeaşi ca pentru cauzele penale judecate de magistraţii civili, infracţiunile care atrag competenţa acestor instanţe penale sunt prevăzute tot în acelaşi cod penal.

Pe de altă parte, judecătorii militari nu sunt independenţi şi subordonaţi numai legii, încălcându-se art. 123 alin. 2 din Constituţie, ci ei sunt subordonaţi ierarhic şefilor militari, deasupra tuturor fiind Consiliul Superior de Apărare a Ţării şi ministrul apărării naţionale, care este om politic şi membru al executivului. Or, norma juridică care reglementează independenţa magistraţilor este o normă constituţională, de la care nici o normă legală nu poate deroga.

De asemenea, ei nu sunt nici inamovibili, căci sunt avansaţi în grad de ministrul apărării, iar generalii şi amiralii de Preşedintele României. Pentru abateri de la regulamentele militare ei răspund nu în faţa Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) – singurul organ competent pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare pentru judecători – ci în faţa comisiilor de judecată, ministrului apărării sau preşedintelui ţării; astfel, ei pot fi retrogradaţi, iar dacă gradul conferit astfel unui magistrat militar este inferior celui necesar pentru a fi magistrat la o anumită instanţă militară, automat acesta îşi pierde şi funcţia - încă o situaţie specifică de derogare de la statutul inamovibil, care trebuie să caracterizeze magistratul.

Un alt exemplu pe care îl considerăm ca fiind un mod de reglementare inadecvat este reprezentat de dispoziţiile proiectului de lege privind organizarea judiciară, care permit completarea legii prin regulamente emise ulterior de către ministrul justiţiei: Colegiul permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:…. e)  alte atribuţii prevăzute în Regulament privind organizarea administrativă şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 27 alin. 1). Adunările generale ale judecătorilor prevăzute la art.53 alin.(2) au, în principal, următoarele atribuţii:….. îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente (art. 54 lit f). Magistraţii consultanţi…exercită…precum şi alte atribuţii prevăzute în Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor judecătoreşti (art. 100).

Or, în nici un caz atribuţiile acestora nu pot fi completate prin regulamente ulterioare, a căror menire este nu de a crea, ci de a explica norme legale deja existente.

În aceeaşi idee, este plină de contraziceri reglementarea cadru a Parchetului Naţional Anticorupţie: este structură autonomă, este coordonat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, funcţionează sub autoritatea ministrului justiţiei, este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice (art. 76, 77).

14 A se vedea în acest sens, prof.univ.dr.Ion Deleanu, „Revizuirea Constituţiei”, în revista Dreptul nr. 12/2003, p.27-28. Este de subliniat faptul că autorul a participat ca expert propus de Preşedintele României la lucrările Comisiei pentru elaborarea proiectului de revizuire a Constituţiei.

15 A se vedea pentru o argumentare completă: conf.univ.dr. Corneliu-Liviu Popescu, „Existenţa instituţiei magistraţilor militari în raport cu dispoziţiile constituţionale”, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 3/1993, p. 23-28; Corneliu-Liviu Popescu, Comentariu la decizia Curţii Constituţionale nr. 273 din 26.06.2003, în revista „Curierul Judiciar” nr. 10/2003, p.14-19, unde se indică şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg în această materie, care vine în completarea susţinerilor noastre; pentru un punct de vedere contrar, a se vedea gen. - mr. magistrat Cornel Bădoiu, „Constituţia şi magistratura militară”, în revista Dreptul nr. 5/1995, p.6-9.

16 De altfel, prin decizia nr. 175 din 4.11.1999 (publicată în M.Of. nr. 11 din 13.01.2003), Curtea Constituţională a decis că judecarea cauzelor penale având ca inculpaţi militari de către instanţe compuse din judecători civili nu încalcă principiile egalităţii în drepturi, al accesului liber la justiţie ori principiul realizării justiţiei de instanţele judecătoreşti stabilite de lege.

6

Subliniem şi lipsa de raţiune a prevederii din art. 81: ”Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie se stabilesc prin lege specială”. Din moment ce s-a găsit normal ca cei peste 2.000 de procurori din parchetele ordinare să nu beneficieze de o lege proprie, ar fi fost cu atât mai firesc ca reglementarea referitoare la cei 98 procurori din cadrul P.N.A. să fie inclusă în acelaşi act normativ; ca să nu mai menţionăm că şi poliţia judiciară va beneficia de o lege aparte (art. 63 alin.3 din proiect).

În fine, lipsa existenţei unui dialog între oamenii politici şi magistraţi cu consecinţe deosebit de grave pentru înfăptuirea justiţiei se reflectă şi în modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/200317 care au atribuit instanţei supreme competenţa de a judeca recursurile. În condiţiile în care dorinţa unificării practicii judiciare la nivel naţional este de înţeles pentru a motiva o atare prevedere, nu credem că acestea se justifica şi pentru cazuri banale (ex. pensii de întreţinere, datorii băneşti către companiile de telefonie etc.).

Rămâne de neînţeles însă introducerea acestor modificări mai înainte de a se asigura instanţei supreme logistica necesară. În momentul de faţă, activitatea secţiei civile şi a secţiei comerciale riscă să se blocheze dintr-o clipă în alta: nu există spaţiu suficient de depozitare a dosarelor sosite din întreaga ţară, nu există personal auxiliar suficient, judecătorii au de judecat sute de dosare într-o săptămână, distanţa dintre termenele de judecată sunt foarte mari, justiţiabilii sunt nevoiţi să străbată întreaga ţară pentru cauze de o însemnătate redusă.

II. Abordarea juridică - justiţia privită ca sistem, ca organizare

17 OUG nr. 58 din 25.06.2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 460 din 28.06.2003.

7

1. Punctul de plecare în reforma justiţiei trebuie să fie chiar sistemul de învăţământ juridic, care necesită a fi reformat. Unul dintre profesorii în drept, în aceeaşi conferinţă din 6.12.2003, arăta: „acest sistem este foarte puţin compatibil cu ceea ce este în Europa”.

Foarte rar în occident se utilizează testele tip grilă pentru examinarea studenţilor, acest sistem reprezentând în sistemul juridic românesc o regulă. Justificarea principală rezidă în corectarea cu uşurinţă a testelor de către examinator, faţă de numărul mare de studenţi. Studentul este nevoit să-şi însuşească o cantitate mare de informaţie doar pentru scurt timp, când scopul ar trebui să fie însuşirea principiilor, a instituţiilor juridice de bază şi formarea gândirii logice; studentul trebuie învăţat unde anume să caute o instituţie de drept cu care se poate confrunta la un moment dat şi care sunt problemele sesizate de practica şi doctrina juridică, şi nu pus să redea conţinutul acesteia, atât timp cât în practică va avea tot timpul la dispoziţie actele normative, manualele şi culegerile de jurisprudenţă.

Cu regret constatăm înlăturarea examenului la limba română – gramatică - pentru admiterea în facultăţile de drept. Dacă adăugăm şi faptul că examenele din timpul studenţiei sunt de tip grilă, este de înţeles insuficienta pregătire a unora dintre tinerii magistraţi în ceea ce priveşte calitatea motivărilor actelor judiciare.

De asemenea, având în vedere poziţia şi importanţa carierei de magistrat, credem că ar fi util ca studenţii să urmeze cursuri speciale care să pună accent pe rolul magistratului în societate, pe abilităţile care i se cer acestuia, pe administrarea instanţelor, pe obligaţiile, restricţiile, interdicţiile pe care le presupune o asemenea funcţie.

2. Apoi, la nivelul instanţelor de judecată, trebuie recunoscut că abundenţa legislativă solicită specializarea acestora şi, în cadrul lor, a judecătorilor.

Modul în care redactorii proiectului de lege privind organizarea judiciară au înţeles să pună în evidenţă acest principiu încalcă însă un altul, cel al liberului acces la justiţie. Astfel, în anexa la acest proiect, se prevede că instanţele specializate vor fi înfiinţate doar în anumite judeţe, ceea ce ar implica ca justiţiabilii să se deplaseze, chiar pentru a ajunge la prima instanţă, în alte judeţe decât cele în care domiciliază sau în care s-a comis fapta ilicită. Aceasta va genera cheltuieli costisitoare din partea lor şi va împiedica soluţionarea cauzelor cu celeritate18.

3. Capacitatea profesională a magistraţilor trebuie să fie una ridicată, la fel şi calităţile lor morale. Normele de drept trebuie ridicate la nivelul principiilor europene: reforma e şi una morală, a conştiinţelor. Astfel, realizăm că asigurarea independenţei justiţiei nu se poate baza doar pe principii, ci mai ales pe lucrătorii din Justiţie.

În lumina principiului supremaţiei dreptului internaţional asupra dreptului naţional în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, este necesară perfecţionarea magistraţilor în ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului19 şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg; totodată, pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană necesită şi consolidarea în

18 Astfel, conform proiectului, nu vor fi tribunale pentru minori şi familie în 13 dintre judeţele ţării – cele de pe raza Curţilor de Apel Alba, Bacău, Oradea, Cluj, Târgu-Mureş. De exemplu, instanţele cele mai apropiate în această materie în cazul unui minor ce ar domicilia în jud. Maramureş, ar fi la Braşov sau Timişoara. Din acest punct de vedere, varianta iniţială a unui proiect de”Lege privind statutul magistraţilor şi organizarea judiciară” comunicat la câteva instanţe în luna decembrie 2002, era net superioră, prevăzând înfiinţarea unor astfel de instanţe specializate la nivelul fiecărui tribunal, deci în fiecare judeţ.

19 Sub această denumire mai este cunoscută Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Convenţia a fost încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei; ea a fost amendată şi completată prin Protocoalele nr. 2, 3, 5, 6, 7, 9 şi 10. România a ratificat acest act prin Legea nr. 30 din 18.05.1994, publicată în M.Of. nr.135 din 31 mai 1994. Protocolul nr.11 încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 prin care s-a restructurat mecanismul de control stabilit prin Convenţie, a fost ratificat de România prin Legea nr.79 din 6.06.1995 (M.Of. nr.47 din 13 iulie 1995), care a modificat astfel Legea nr.30/1994. În fine, România a ratificat şi protocolul nr. 13 la Convenţie, privind abolirea pedepsei cu moartea, prin Legea nr. 7 din 9.01.2003 (M.Of. nr. 27 din 20.01.2003).

8

rândul magistraţilor a cunoştinţelor de drept comunitar, cunoaşterea instituţiilor uniunii, a acquis-ului european şi a jurisprudenţei comunitare a instanţei europene de la Luxembourg20.

4. Cât priveşte statutul magistratului, trebuie să se recunoască că acesta face parte dintr-o categorie socio-profesională aparte, după cum afirmă însăşi instanţa de contencios constituţional21. Aceasta impune anumite cerinţe:

Inamovibilitatea (pentru judecător), respectiv stabilitatea (pentru procuror) trebuie să aibă un conţinut real. Conform proiectului de lege privind statutul magistraţilor, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi. Judecătorii inamovibili nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, fără acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de prezenta lege” (art. 3); „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate, în condiţiile prezentei legi. Procurorii care se bucură de stabilitate nu pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, fără acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de prezenta lege” (art. 4).

4.1. În legătură cu suspendarea din funcţie, unul din cazurile pentru care se va dispune acestă măsură va fi începerea urmăririi penale contra magistratului şi se va dispune de C.S.M. (art. 59 şi 60). Măsura este mai severă decât cea din legea în vigoare, nr. 92/1992, unde cazul de suspendare este punerea în mişcare a acţiunii penale (adică emiterea actului de acuzaţie); suspendarea operează de drept şi se comunică de ministrul justiţiei. Situaţia care se creează astfel magistraţilor este mai drastică decât pentru orice altă categorie socială22.

20 În acest sens, este salutară încheierea, în data de 11.11.2003, de către Ministerului Afacerilor de Externe şi Institutul Naţional al Magistraturii a unui protocol de coalaborare care are ca obiect pregătirea judecătorilor şi procurorilor în domeniul drepturilor omului. Rămâne ca obiectivul propus să se realizeze într-adevăr, cu implicarea unei mase cât mai largi de magistraţi.

21 Sunt trei decizii ale Curţii Constituţionale în acest sens: decizia nr. 275 din 24.10.2002 (M.Of. nr. 135 din 3.03.2003), decizia nr. 340 din 5.12.2003 (M.Of. nr. 140 din 4.03.2003) şi decizia nr. 32 din 28.01.2003 (M.Of. nr. 161 din 13.03.2003).

22 Redăm, în sprijinul acestei afirmaţii, următoarele prevederi:a) art. 65 din Legea nr. 360 din 6.06.2002 privind Statutul poliţistului (M.Of. nr. 440 din 24.06.2002), modificată prin OUG nr. 89 din 2.10. 2003 (M.Of. nr. 715 din 14 octombrie 2003): (1) În cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmarirea penală sau a fost trimis în judecată, menţinerea sa în activitate se hotarăşte dupa soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obişnuită. (2) Pe timpul urmăririi penale şi judecării pentru infracţiuni săvârşite din culpă, poliţistul este pus la dispoziţie. Poliţistul pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite, în scris, de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege. (3) În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni contra păcii sau omenirii, contra statului sau contra autoritaţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a oricărei alte infracţiuni săvârşite cu intenţie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, precum şi pe timpul arestării preventive, poliţistul este suspendat din funcţie. În perioada suspendării poliţistul nu beneficiază de nici un drept dintre cele prevăzute în prezenta lege şi este obligat sa predea armamentul, legitimaţia şi insigna. (4) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum şi în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.b) art. 79 din Legea nr. 188 din 8.12.1999 privind Statutul funcţionarilor publici (M.Of. nr.600 din 8.12.1999), modificată prin Legea nr. 161 din 19.04. 2003 (M.Of. nr. 279 din 21.04.2003): (1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. (2) În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevazute la art. 49 lit. h) - infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care impiedică înfaptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie - , conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. (3) Dacă se dispune scoaterea de sub urmarire penală ori încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care instanţa

9

Tocmai ca acest caz de suspendare să nu constituie o presiune psihică asupra magistratului şi pentru ca eventuala începere a urmăririi penale cu privire la el să nu-l dezavantajeze în raport cu ceilalţi funcţionari sau simpli salariaţi, considerăm că trebuie păstrată prevederea actuală. Ca şi orice altă persoană, şi magistratul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie; începerea urmăririi penale este o măsură firească, de deschidere a cadrului juridic pentru strângerea probelor în legătură cu o presupusă faptă comisă de magistrat. În condiţiile în care imediat el este suspendat din funcţie se încalcă principiul de mai sus şi magistratul este lăsat practic fără nici un venit până la finalizarea procesului. Indiferent de forma finală a textului, credem că este evident că în perioada suspendării trebuie să se înlăture prevederile referitoare la incompatibilitatea de a exercita o altă funcţie publică sau privată, tocmai pentru a lăsa magistratului posibilitatea de a-şi câştiga mijloacele de subzistenţă, în condiţiile în care - şi practica a dovedit-o - durata soluţionării procesului poate fi uneori de câţiva ani.

De asemenea, o reglementare incompletă este cuprinsă în art. 60 alin.2: „Dacă se constată nevinovăţia magistratului, suspendarea sa din funcţie încetează, iar magistratul este repus în situatia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă”. Or, întrucât asupra vinovăţiei unei persoane nu poate statua decât instanţa de judecată şi numai în anumite cazuri, iar procedura asupra magistratului se poate finaliza şi în cursul urmăririi penale, încetarea suspendării ar trebui să opereze pentru orice soluţie procesuală, alta decât condamnarea23.

Tot în legătură cu acest text, era necesar a se prevedea o limitare în timp a suspendării. Aceasta pentru că, un magistrat - chiar şi suspendat din funcţie - nu poate desfăşura o altă activitate aducătoare de venituri, astfel că nelimitarea în timp a măsurii ar provoca consecinţe dramatice pentru el şi familia sa. În acest sens trebuie urmată regula înscrisă în „Principii de bază ale independenţei justiţiei”24: „Orice acuzaţie sau plângere făcută împotriva unui judecător, în ceea ce-i priveşte capacitatea judiciară sau profesională, va fi luată în considerare fără întârziere şi în mod echitabil, după o procedură adecvată”.

4.2. O încălcare a principiului inamovibilităţii este şi eliminarea prin proiectul de lege privind statutul magistraţilor a reglementării instituţiei promovării pe loc. Recunoaşterea performanţelor profesionale ale magistraţilor şi un element al carierei acestora îl constituie nu doar promovarea efectivă în funcţii de execuţie, ci şi promovarea pe loc, fără mutare efectivă. Acest sistem s-a dovedit până în prezent de o reală utilitate practică: astfel, dacă magistraţii de la instanţele care au sediul diferit de cel al instanţelor superioare nu ar dori să se mute (cu carieră, domiciliu, familie), nu se poate limita dreptul lor de acces la gradul superior doar pentru că doresc să rămână mai departe în aceeaşi localitate, tocmai ca o recunoaştere a meritelor profesionale.

În aceeaşi idee, menţionăm că o atingere a inamovibilităţii judecătorilor se aduce şi prin dispoziţiile cuprinse în art. 50 din proiectul de Lege privind statutul magistraţilor: „Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii de la curţile de apel care au calificativul „foarte bine” în ultimii 5 ani, nu au fost sanctionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o vechime

judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. (4) În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.c) art. 50 din Legea nr. 53 din 24.01.2003, Codul muncii (M.Of. nr. 72 din 5.02.2003): Contractul individual de munca se suspendă de drept în urmatoarele situaţii:.... h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură penală.

23 Din acest punct de vedere, reglementările care-i privesc pe poliţişti şi pe funcţionarii publici – redate în notele anterioare de subsol – sunt net superioare, din punctul de vedere al rigorii ştiinţifice.

24 Act adoptat la al 7–lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor, care a avut loc la Milano din 26 august până la 6 septembrie 1985 şi susţinut prin rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985.

10

minimă de 15 ani în funcţia de judecător sau procuror”. Nu vedem care este raţiunea pentru accesul la această funcţie doar a judecătorilor de la curţile de apel, nu şi a judecătorilor de la judecătorii şi tribunale care au gradul de judecător de curte de apel.

4.3. De asemenea, şi independenţa magistraţilor trebuie să fie reală. Magistraţii trebuie să simtă că sunt întradevăr independenţi. Construcţia Europeană se clădeşte pe imperative, iar un element de baza de bază este separaţia puterilor în stat. Principiul a fost introdus în Constituţie - art.1 alin.4 - iar o componentă a acestuia este garantarea independenţei justiţiei. Transpunerea sa în realitate este recunoscută ca unul dintre obiectivele strategice ale reformei în sistemul judiciar.

În condiţiile actuale, nu se pote vorbi însă de o reală independenţă a justiţiei, şi - apreciem noi - aceasta nu va fi realizată nici prin reforma preconizată – cel puţin cea rezultată din cele trei proiecte de lege analizate. Repere despre ceea ce înseamnă independenţa le regăsim în Recomandarea Consiliului Europei nr. (94) 12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor25: ”Judecătorii trebuie să ia decizii în deplină independenţă şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Legea trebuie să prevadă sancţiuni contra persoanelor care vor să influenţeze astfel pe judecători. Judecătorii trebuie să fie liberi în mod absolut, să hotărască în mod imparţial asupra cauzelor, după intima lor convingere şi propria interpretare a faptelor, în conformitate cu normele de drept în vigoare. Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor. Orice persoană implicată într-o cauză, aici înţelegându-se şi organele de stat sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului.”

În concret, în România putem vorbi de două categorii de presiuni, imixtiuni sau influenţe asupra magistraţilor, în special asupra judecătorilor:

A. în fapt: - Într-un mod mai degrabă ocult, s-a creat şi se menţine în rândul acestora o stare de temere

vizavi de existenţa unei supravegheri continue asupra lor, atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi în ceea ce priveşte viaţa privată. Astfel, sunt magistraţi convinşi că telefoanele personale şi cele de la serviciu le sunt interceptate; că există microfoane instalate în birouri; că în sala de judecată şi pe stradă sunt urmăriţi de membrii ai serviciilor secrete26; de asemenea, sunt magistraţi care se plâng de deschiderea frauduloasă sau chiar de dispariţia corespondenţei cu prieteni, rude sau instituţii din străinătate; în permanenţă magistraţii au temerea că pot fi arestaţi în baza unei simple declaraţii ale unui rău-voitor;

- Sunt şi umilinţe, ameninţări şi imixtiuni făţişe: judecătorii nu au acces liber în Ministerul Justiţiei, lovindu-se de „superioritatea” de netrecut a unor subofiţeri de la poartă; cu ocazia susţinerii examenelor sau a unor interviuri în aceeaşi clădire, sunt lăsaţi să aştepte ore întregi, pe holuri, fără a li se asigura minimele condiţii cerute de funcţia lor; derularea proceselor şi hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt comentate deseori răutăcios de către jurnalişti fără pregătire juridică; aproape ca au devenit o modă declaraţiile date presei de către oameni politici de vază în cursul vreunui proces cu implicaţii diverse, care să determine schimbări spectaculoase de opinie ale magistraţilor27; sunt magistraţi ameninţaţi

25 Recomandarea a fost adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 13 oct. 1994, cu prilejul a celei de-a 516-a reuniuni a delegaţiilor de miniştri.

26 Există chiar temerea unor colegi cum că sunt Palate de Justiţie în care conducerea administrativă a alocat încăperi ofiţerilor din cadrul Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie (S.I.P.A. este serviciul intern de informaţii al Ministerului Justiţiei).

27 Reamintim cele mai cunoscute cazuri de astfel de imixtiuni: discursul Preşedintelui României din 1994 în privinţa restituirii caselor naţionalizate care a determinat un val de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului -

11

sau supuşi violenţelor de către părţile ale căror dosare le-au instrumentat, fie în afara instanţei, fie în incinta instituţiei sau chiar în sala de judecată28; sunt magistraţi care au fost revocaţi din funcţia de conducere pentru că au „îndrăznit” să dea soluţii prin care a obligat însuşi Ministerul Justiţiei la plata debitelor de natură salarială; sunt magistraţi care au fost puşi sub acuzare, şi ca urmare au fost suspendaţi din funcţie, însă soluţionarea dosarelor acestora este tergiversată; sunt magistraţi care sunt trecuţi de la o secţie la alta fără acordul lor, fără a se ţine seama de specializarea lor şi fără a se ţine seama de regula conform căreia unui judecător nu i se poate lua o cauză decât pentru motive temeinice (ex. incompatibilitate, boală gravă); sunt magistraţi ameninţaţi şi privaţi de drepturile lor ca urmare a activităţii desfăşurate în cadrul asociaţiilor profesionale. Adaugăm aici şi practicile unor judecători inspectori care, în urma unor sesizări ale Ministerului Justiţiei, „verifică modul de soluţionare” a anumitor dosare, în special cele intens mediatizate, uitând parcă că acesta este atributul exclusiv al instanţelor de control; aceste practici sunt cu atât mai inadmisibile cu cât privesc uneori cauze care nu au fost încă soluţionate, creând o presiune suplimentară asupra judecătorului chemat să soluţioneze cauza. Pe aceeaşi judecători inspectori îi găsim uneori în sălile de judecată pentru a asista la modul de desfăşurare a dezbaterilor, ca după şedinţă să cheme în biroul lor pe judecător să îi atragă atenţia asupra dispoziţiilor luate de acesta, care nu corespund cu viziunea sa.

S-a ajuns la situaţia ilară ca magistraţii să fie suspectaţi de influenţe chiar şi atunci când dau hotărâri bune.

Noua reglementare consituţională care consacră răspunderea materială a magistratului pentru eroare judiciară în caz de gravă neglijenţă, poate fi de asemenea un mijloc de presiune asupra acestora. Este absolut necesară definirea sintagmelor “eroarea judiciară” şi “grava neglijenţă”29, pentru a se evita arbitrariul. Apoi, din conţinutul reglementării, va trebui să rezulte în mod explicit că răspunderea principală este a statului şi numai în subsidiar a magistratului, printr-o acţiune în regres exercitată doar de stat.

Acest domeniu trebuie reglementat cât mai urgent, căci în ţară deja au fost promovate acţiuni împotriva unor colegi având ca obiect obligarea acestora la plata de daune morale pentru soluţii pronunţate de ei. Or, atâta vreme cât Constituţia nu prevede expres inadmisibilitatea acţiunilor directe, ar rezulta că se aplică dreptul comun, art 998-999 Cod civil, magistraţii fiind puşi în situaţia de a face apărări pe fond, confruntându-se direct tocmai cu justiţiabilii nemulţumiţi de soluţia pronunţată.

B. În drept, există mai multe norme juridice, atât în actuala reglementare, cât şi în proiectele de lege avansate de ministerul de resort, care permit imixtiuni în justiţie:

- Consiliul Superior al Magistraturii: Potrivit reglementărilor în vigoare, doar magistraţii de la instanţele superioare pot să-

şi aleagă reprezentanţi în C.S.M. Această concepţie se menţine, din păcate, şi în proiectul de

lipsa de verticalitate a unor judecători a făcut ca, după doar câţiva ani, această obedienţă să fie scump plătită prin pierderea mai multor procese, al căror număr este în creştere, de statul român la Strasbourg; la fel, în 2002, a fost de ajuns ca premierul să se îndoiască de eficienţa “arestărilor de vineri” pentru ca o persoană acuzată de grave fapte de corupţie, să fie pusă în libertate.

28 Protecţia în instanţe este minimă: nu există poliţişti suficienţi pentru fiecare sală de judecată, numărul de jandarmi pentru paza holurilor este redus.

29 Aceasta ar putea însemna, de exemplu, crasa necunoaştere a dosarului, a legii sau a jurisprudenţei.

12

Lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii30, fiind susţinută de înşişi membrii actualului C.S.M.

Se încalcă în acest fel prevederile art 1.3 din Carta europeană privind statutul judecătorilor31 care indică faptul că modalităţile de alegere a reprezentanţilor judecătorilor în cadrul C.S.M. trebuie să le asigure acestora cea mai largă reprezentare posibilă. De aceea, A.M.R. solicită ca membrii consiliului să fie aleşi de către adunările generale ale tuturor magistraţilor, cuprinzându-i deci şi pe cei de la judecătorii şi parchetele de pe lângă acestea. În primul rând pentru că numărul acestora este mai numeros decât cel al magistraţilor de la toate celelalte instanţe, respectiv parchete superioare, calculate împreună(!)32. În al doilea rând, pentru că ne-am confrunta cu o situaţie ilară: mulţi judecători de la judecătorii deţin gradul de judecător de tribunal sau de curte de apel, în urma examenelor de promovare pe loc; aceşti judecători însă nu pot să-şi desemneze reprezentanţii în C.S.M. ca şi egalii lor în grad aflaţi deja la tribunal/curte, pentru simplul motiv că funcţionează încă la judecătorie.

Or, C.S.M. este un organism care decide cu privire la activitatea şi cariera tuturor magistraţilor, indiferent de nivelul ierarhic al instanţei, respectiv parchetului la care aceştia funcţionează.

Pentru realizarea unei adevărate independenţe a justiţei, care în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg este analizată în raport cu celelalte puteri şi în special cu executivul, este necesar în primul rând definirea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii şi neta delimitare de Ministerul Justiţiei. În condiţiile în care art. 133 alin.1 din Constituţia revizuită defineşte C.S.M. drept garantul independenţei justiţiei, este imperios necesar ca imixtiunea legislativului şi executivul să fie înlăturată.

În această idee, este necesară depolitizarea numirilor în cadrul C.S.M.: rolul validării membrilor astfel aleşi de către Senat – prevăzută în Constituţie - nu poate avea altă justificare decât aceea de verificare a îndeplinirii condiţiilor formale ale acestor alegeri; legislativul nu poate decât să ia act de voinţa democratică a corpului de magistraţi. În acest sens, Carta europeană a statutului magistraţilor prevede în mod expres că acest organism trebuie să fie independent de puterea legislativă şi de cea executivă (pct. 1.3), iar în expunerea de motive se prevede: „Carta indică faptul că judecătorii membri ai instanţei independente sunt aleşi de către egalii lor. Ea a considerat că independenţa care trebuie sa fie legată de instanţa respectivă exclude alegerea sau desemnarea judecatorilor membri de către o autoritate politică aparţinând puterii executive sau puterii legislative” (pct. 1.3 alin.6). Această concepţie este însuşită în proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea C.S.M. (art. 15 alin.2).

De asemenea, subliniem politizarea componenţei C.S.M.: menţinerea în continuare a ministrului justiţiei în acest consiliu, chiar fără drept de vot, rămâne o imixtiune clară a puterii executive, pe care suntem nevoiţi să o acceptăm doar datorită noilor prevederi

30 Este vorba de art. 5 şi 6 din proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, în forma după şedinţele C.S.M. din 20.11.2003, 28.11.2003 şi 12.12.2003, potrivit cărora judecătorii de la judecătorii, respectiv procurorii de la parchetele de pe lângă judecătorii nu au reprezentanţi în acest organism.

31 Carta a fost adoptată de către participanţii la reuniunea multilaterală consacrată statutului judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei la Strasbourg, între 8 şi 10 iulie 1998.32 ? De exemplu, în 2001, din totalul de 3575 de judecători, 2153 erau de la judecătorii şi 1422 de la tribunale şi curţi de apel (960, respectiv 462); în anul 2002, din 3626 posturi de judecători finanţate, au fost ocupate 3551, din care 2125 judecători la judecătorii, şi 1426 la tribunale şi la curţile de apel (963, respectiv 463); la instanţa supremă, numărul judecătorilor a fost de 100.

13

constituţionale în acest sens33; rămâne legii speciale să stabilească exact atribuţiile sale în C.S.M.

În fine, mai menţionăm un aspect: dacă statutul procurorului va fi menţinut în limitele actuale34, în prezent acesta fiind definit ca „agent al puterii executive”35 şi cum din C.S.M. fac parte şi magistraţi procurori, se ajunge la situaţia ca procurorii – şi astfel, indirect, puterea executivă – să analizeze activitatea judecătorilor şi să dispună cu privire la viitorul profesional al acestora, ceea ce ar fi un nou exemplu de imixtiune a executivului în puterea judecătorească.

Independenţa justiţiei implică şi instituirea unor garanţii în acest sens. În ceea ce priveşte C.S.M. se impune asigurarea transparenţei activităţii acestuia. Astfel, în prezent, există carenţe în informarea magistraţilor din întreaga ţară cu privire la posibilităţile de comunicare, ordinea de zi, precum şi deciziile luate de C.S.M. Nici proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea C.S.M. nu răspunde acestor nevoi. Mai mult, în art. 24 alin. 4 se prevede că „Hotărârile aceastei instituţii se pot publica, integral sau în extras, în Buletinul Oficial al acesteia”, fără a se fixa criteriile ce ar putea sta la baza deciziei de a publica sau a nu publica o hotărâre. În baza aceloraşi considerente, propunem ca la şedinţele C.S.M. să ia parte, cu vot consultativ, şi persoana desemnată în acest sens de către asociaţia naţională a magistraţilor. De asemenea, propunem ca activitatea C.S.M. să fie permanentă, la fel ca în statele europene; astfel, şi salarizarea membrilor săi va fi unică36.

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:Considerăm că este discutabilă crearea unei comisii care să propună C.S.M.

candidaturile pentru ocuparea posturilor vacante la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum se preconizează37. Cât timp C.S.M. este un organism independent, el va trebui să

33 „Ministrul justiţiei – om politic, membru al Guvernului şi obiedent unui partid politic – este indezirabil ca membru al Consiliului” (I.Deleanu, op.cit., p.30); „O modificare nu tocmai inspirată este şi cea prin care ministrul justiţiei dobândeşte dreptul de a participa la luarea deciziei în cazul numirilor în funcţiile de magistrat” (conf.univ.dr. Elena Simina Tănăsescu, „Revizuirea Constituţiei”, în revista „Curierul Judiciar” nr. 10/2003, p.87).

34 Chiar imediat după apariţia Legii 92 din 1992, specialiştii au arătat că Ministerul Public face parte în fapt din puterea executivă - a se vedea Lucian Mihai, „Separarea puterilor în stat; propuneri de modificare a Constituţiei”, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 2/1993, p.10; Renate Weber, „Memorandumul MAE - raportul Konig-Jansson, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 5/1994, p.54.

35 Pentru statutul actual al procurorilor, a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 367 din 30.09.2003 (M.Of. nr. 787 din 07.11.2003), decizia nr. 73 din 4.06.1996 (M.Of. nr. 255 din 22.10.1996), definitivă ca urmare a deciziei nr. 96 din 24.09.1996 (M.Of. nr. 251 din 17.10.1996) şi, mai ales, decizia nr. 259 din 24.09.2002 (M.Of. nr. 770 din 23.10.2002) unde Curtea a statuat în mod expres: „Ministerul Public, deşi face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecatorească, reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. Aşa cum se prevede în art. 131 – în prezent art. 132 (subl.ns.) - alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfaşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive”. A se vedea şi Monica Macovei, „The procuracy and its problems”, East European Constitutional Review, Volume 8, Nos. 1-2, Winter/Spring 1999.

36 Potrivit OUG nr. 177 din 6.12.2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor (M.Of. nr. 924 din 18.12.2002), modificată prin legea nr. 347 din 10 iulie 2003, în prezent membrii C.S.M. primesc pe de o parte indemnizaţie în considerarea calităţii lor de magistraţi, iar pe de altă parte indemnizaţie ca membri în acest organism.

37 Art.50 din proiectul de Lege privind statutul magistraţilor – (1) Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii de la curţile de apel care au calificativul „foarte bine” în ultimii 5 ani, nu au fost sancţionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o vechime minimă de 15 ani în funcţia de judecător sau procuror ... (3) Magistraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin.(1) îşi pot depune candidaturile pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însoţite de dosarul profesional, în termen de 30 zile de la publicare, la Consiliul Superior al Magistraturii. (4) Candidaturile prevăzute la alin.(3) sunt analizate de către o comisie formată din Preşedintele Curţii Constituţionale, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei, care prezintă Consiliului Superior al Magistraturii un raport cuprinzând propunerile motivate de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de

14

analizeze direct candidaturile, fără a mai fi necesar trecerea prin „filtrul” acestei comisii, mai ales că din ea face parte şi ministrul justiţiei, având astfel semnificaţia unei imixtiuni a executivului în justiţie.

Constatăm că reprezentarea justiţiei nu este reglementată decât la nivelul instanţei supreme. Astfel, conform art. 26 alin.1 din proiectul de Lege privind organizarea judiciară, “Preşedintele reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în relaţiile interne si internaţionale”. Firesc este însă ca acesta să reprezinte însăşi justiţia ca putere în stat în raporturile cu autorităţile interne şi internaţionale.

Sub acest aspect, ministrul justiţiei nu are vreo implicare, deoarece potrivit art. 6 alin.2 din H.G. nr. 736 din 3 iulie 2003 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Justiţiei38, ministrul conduce intreaga activitate a ministerului şi il reprezintă în raporturile cu alte ministere şi organe de specialitate ale administratiei publice centrale, cu alte autorităţi, instituţii publice şi organizaţii centrale şi locale, precum şi cu persoane juridice şi fizice, din ţară şi din străinatate.

Nici C.S.M. nu este reprezentant al justiţiei române, căci potrivit proiectului de lege în ceea ce-l priveşte, acesta este reprezentantul autorităţii judecătoreşti, sintagmă care nu se confundă cu cea de putere judecătorească.

- Controalele asupra activităţii magistraţilorÎn opinia noastră, controalele efectuate de către inspectorii generali din Ministerul

Justiţiei sunt susceptibile de a fi interpretate ca pornind din raţiuni politice; din acest motiv, ele ar trebui să revină în atribuţia C.S.M. De altfel, acest punct de vedere este adoptat în proiect pentru cazul procurorilor – art. 62 prevede posibilitatea exercitării controlului doar prin procurori inspectori. Chiar Curtea Constituţională a statuat că „Nici o autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de instanţă ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată”39.

În acelaşi proiect se prevede că “Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti …asigură şi verifică respectarea legii …. de către judecători. (art. 49 alin. 1). De asemenea, prin proiectul de lege privitor la C.S.M. inspectorii generali din corpul de control al acestuia sunt abilitaţi să verifice activitatea magistraţilor (art. 48 alin. 4). Acestea sunt exemple de alte temeiuri legale ale imixtiunii în activitatea judiciară, care constituie totodată şi izvoare ale presiunii la care pot fi supuşi magistraţii. Singura cale de a se verifica respectarea legii nu poate fi decât prin intermediul instanţelor superioare, ca urmare a exercitării căilor de atac.

Totodată, atât timp cât ministrul justiţiei dispune efectuarea cercetării prealabile şi cât timp tot el este cel ce sesizează C.S.M. în vederea aplicării unei sancţiuni disciplinare magistratului (art. 98 din proiectul de Lege privind statutul magistraţilor) este evidentă din nou imixtiunea executivului în justiţie. Magistraţii sunt şi vor fi în continuare sub ameninţarea unui iminent control, chiar a unei cercetări şi a unei confruntări inegale în raport cu ministrul justiţiei în faţa C.S.M. - pe de o parte datorită înaltei funcţii a acestuia, pe de altă parte datorită bănuielii de imparţialitate ce planează asupra C.S.M., din moment ce în şedinţele ordinare ministrul este şi el membru în consiliu, deci coleg cu cei în faţa cărora el susţine acţiunea disciplinară.

Casaţie şi Justiţie. 38 Publicată în M.Of. nr. 482 din 7.07.2003.39 Decizia nr. 127 din 27.03.2003, publicată în M.Of. nr. 275 din 18.04.2003.

15

- Bugetul instanţelorConsiderăm că, atât timp cât ministrul justiţiei păstrează calitatea de ordonator

principal de credite40, nu se va putea vorbi de o reala independenţă a magistraţilor şi a justiţiei. Credem că ţine de domeniul evidenţei că administrarea bugetului justiţiei trebuie să revină C.S.M. sau chiar curţilor de apel şi nu Ministerului Justiţiei, căci nu se poate concepe o independenţă reală fără bani. În acest sens sunt şi prevederile pct. 1.8 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, conform cărora prin reprezentanţii şi organizaţiile lor profesionale, judecătorii participă la deciziile referitoare la stabilirea bugetului, pe plan naţional şi local.

De altfel, în proiectul de Lege privind organizarea judiciară, se prevede că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite (art. 16 alin. 3) şi, respectiv, dreptul Procurorului General al Parchetului de pe lângă aceasta de a fi ordonator principal de credite, căci acest parchet gestionează bugetul Ministerului Public (art.67). Cu toate acestea, în cazul celorlalte instanţe judecătoreşti s-a păstrat calitatea ministrului justiţiei de ordonator principal de credite.

- Institutul Naţional al Magistraturii

Intervenţia executivului este prezentă chiar de la începutul carierei magistraţilor. Astfel, conducerea acestei instituţii este coordonată de ministrul justiţiei şi acesta numeşte directorul ei (art. 91, 92 din proiectul de lege privind organizarea judiciară).

Apoi, ministrul va fi cel care va stabili cadrul desfăşurării întregii cariere a magistraţilor. Astfel, conform art.106 din proiectul de lege privind Statutul magistraţilor, după obţinerea avizului conform al C.S.M., prin ordin al ministrului justiţiei publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, se aprobă: 1. Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire al Institutului Naţional al Magistraturii, care prevede modul de organizare, tematica, probele de examen, procedura de desfăşurare a concursului de admitere şi a examenului de absolvire, precum şi media minimă de admitere şi de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii; 2. Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii (care se vrea a fi singura modalitate pentru a intra în magistratură); 3. Regulamentul privind examenul de capacitate al magistraţilor stagiari, care prevede modul de organizare, tematica, probele de examen, procedura de desfăşurare şi media minimă de promovare a examenului de capacitate al magistraţilor stagiari; 4. Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a avocaţilor şi notarilor; 5. Regulamentul privind modul de desfăşurare a cursurilor de formare profesională continuă a magistraţilor şi atestare a rezultatelor obţinute; 6. Regulamentul privind concursul de promovare în funcţii superioare de execuţie a magistraţilor; 7. Regulamentul privind concediile magistraţilor.

4.4. Independenţa magistratului este ocrotită şi prin salarizarea sa. Astfel, conform proiectului de Lege privind statutul magistraţilor „Stabilirea drepturilor magistraţilor ţine seama de rolul justiţiei de putere în stat, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de magistrat, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru magistraţi şi urmăreşte garantarea independenţei şi impartialităţii acestora” (art.71) şi „Pentru activitatea desfăşurată, magistraţii au dreptul la remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu

40 Conform art. 6 alin 4 din H.G. nr. 736 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, ministrul justiţiei este ordonator principal de credite, iar preşedinţii tribunalelor sunt ordonatori secundari de credite. În proiectul de Lege privind organizarea judiciară, se prevede la art. 115 alin.2 că bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite; potrivit art.47, preşedinţii curţilor de apel vor avea calitatea de ordonatori secundari de credite, iar preşedinţii tribunalelor vor avea calitatea de ordonatori terţiari de credite.

16

vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege” (art. 72 alin.1). În acelaşi timp, este necesar să se ţină seama şi de prevederile art. 6 alin. 1 din Carta europeană a statutului judecătorilor: „Exercitarea cu titlu profesional a funcţiilor judecătoreşti este insoţită de o remuneraţie a judecătorului, al cărei nivel este fixat in aşa fel încît să îi pună la adapost de presiunile care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional, alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea”.

Sub acest aspect, nu se justifică necesitatea unor legi separate cu privire la salarizarea magistraţilor, respectiv a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum prevede art. 72 din proiectul de Lege privind organizarea judiciară. Modul de remunerare al tuturor magistraţilor, corespunzător funcţiilor de demnitate publică41, ar trebui reglementat printr-o singură lege specială.

În prezent, activităţile nejurisdicţionale şi orele suplimentare prestate de magistraţi nu sunt remunerate42. Şi nu este vorba neaparat de orele peste program când magistraţii rămân de bună-voie – dacă se poate concepe aşa ceva totuşi – pentru a-şi finaliza la timp lucrările, ci îndeosebi de activităţile impuse: de exemplu, judecătorul poate fi chemat în timpul sărbătorilor, vacanţei, week-end-ului, chiar noaptea la sediul instanţei pentru a soluţiona propunerea de arestare a unei persoane, sau de autorizare a percheziţiei; şi împreună cu el trebuie să vină şi cel puţin un membru al personalului auxiliar.

În acest fel, se ajunge ca magistraţii şi personalul auxiliar să aibă un statut mai defavorabil în raport cu salariaţii obişnuiţi. Astfel, aceştia din urmă beneficiază de următoarele prevederi în Codul Muncii43: „Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână (art. 109 alin.1); durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare (art. 111 alin. 1). Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 109, este considerată muncă suplimentară. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident (art. 117 alin. 1 şi 2). La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară cu respectarea prevederilor art. 111. Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor alin. (1) este interzisă (art. 118 alin 1 şi 2). Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru (art. 119 alin. 1 şi 2). În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi platită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia (art. 120)”.

Având în vedere că activitatea magistraţilor nu este normată - orele petrecute peste program nefiind considerate ore suplimentare şi remunerate ca atare - considerăm că menţinerea condicilor de prezenţă reprezintă o practică umilitoare şi chiar aberantă. Propunem introducerea unui program de muncă flexibil, evident cu respectarea programului şedinţei de judecată.

4.5. Una dintre erorile de neadmis ale proiectului de Lege privind organizarea judiciară este lipsa reglementării unei noi instituţii – aceea a judecătorului competent în cadrul procedurilor auxiliare - introduse în Codul de procedură penală prin Legea 281 din 2003. Pe lângă grava

41 Magistraţii numiţi de Preşedintele României se includ în rândul persoanelor care exercită demnităţi publice (a se vedea pentru o amplă argumentare în acest sens, dr. Şerban Beligrădeanu, „Natura raportului juridic de muncă al magistraţilor”, în revista Dreptul nr. 7/2003, p.29-42).

42 În perioada 1996 – 2000, pentru orele prestate peste durată normală de lucru, se prevedea dreptul personalului încadrat în funcţii de execuţie de a li se compensa cu timp liber corespunzător sau, la cerere, prin plata unui spor calculat la salariul de bază (art. 45 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată în M.Of. nr. 563/1999).

43 Legea nr. 53 din 24.01.2003, publicată în M.Of. nr. 72 din 5.02.2003.

17

inconsecvenţă a legiuitorului penal în atribuirea acestor proceduri penale adiacente în competenţa unui judecător44, iar a altora în cea a instanţei45 sau chiar a procurorului46, nicăieri nu se arată cine este acest „judecător” competent în astfel de proceduri. Or, în legea de organizare judiciară ar trebui să-şi aibe locul reglementarea expresă a procedurii de desemnare a acestuia, a modului de funcţionare a acestei instituţii din care pot face parte chiar mai mulţi magistraţi, a duratei mandatului, a competenţei sale, a actelor de dispoziţie pe care le poate lua şi regimul juridic al căilor de atac împotriva acestora47.

În practică se vor ridica probleme inedite în legătură cu aceste aspecte: de exemplu, cine este competent a dispune arestarea în cursul judecăţii: instanţa de judecată? – dar regula nouă este că judecătorul dispune în această materie; dar dacă judecătorul e competent, cum este el sesizat de instanţă? - căci nu există o atare reglementare. Reglementarea hibridă care a fost creată în iunie 2003 urmează cu siguranţă a fi îndreptată, şi exemplele europene – Franţa, Italia, Germania, Elveţia – trebuie să fie urmate. Lipsa însă în legea de organizare judiciară a reglementării acestei instituţii este criticabilă.

4.6. Un alt aspect legat de statutul magistratului, il reprezintă redefinirea rolului procurorului. Din punct de vedere al reformei mentalităţii, prin pierderea atribuţiei esenţiale din cursul urmăririi penale – arestarea preventivă – constatăm că Ministerul Public a devenit parte în proces. Dacă judecătorul are în exclusivitate rolul de garant al libertăţii şi drepturilor cetăţenilor, procurorul are rolul de apărător al legalităţii şi ordinii de drept.

Este necesară adoptarea unor măsuri de înlaturare a eventualelor suspiciuni care planează asupra imixtiunii procurorului în pronunţarea hotărârilor judecătoreşti şi asupra imparţialităţii judecătorului. De exemplu, locul procurorului nu mai este la masă cu judecătorul: procurorul este magistrat de parchet, iar locul său este la acelaşi nivel cu apărarea – cu care este egal din punct de vedere procesual; singur, judecătorul este magistrat de scaun şi stă la tribună. Justiţiabilul trebuie să aibă încredere în imparţialitate judecătorului, şi nu să bănuiască existenţa unei înţelegeri între el şi procurorul cu care împreună a intrat în sala de judecată şi cu care tot împreună a părăsit-o.

A.M.R. susţine că trebuie întărit statutul procurorului48. Legea prevede că procurorul se bucură de stabilitate. Dar această noţiune nu este folosită în

textul Constituţiei. Şi întrucât procedura de recrutare, numire, promovare, transfer, detaşare, suspendare din funcţie, indemnizaţia lunară a procurorilor este aceeaşi ca şi în cazul judecătorilor, trebuie prevăzut că şi aceştia sunt inamovibili, deoarece distincţia între inamovibilitate şi stabilitate

44 Conform art. 100 alin. 3 C.proc.pen., percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale numai de judecător; de asemenea, conform art. 136 alin. 5 C.proc.pen., măsura arestării preventive poate fi luată numai de judecător.

45 Conform art. 911 alin. 1 C.proc.pen., interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei; aceeaşi este procedura, conform art. 98 alin. 11 C.proc. pen., şi pentru reţinerea şi predarea de către orice unitate poştală sau de transport a corespondenţei şi a obiectelor trimise/adresate învinuitului sau inculpatului.

46 Conform art. 2242 alin. 1 C.proc.pen., investigatorii sub acoperire pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

47 Este criticabilă prevederea din art. 1403 alin.1 C.proc.pen. care prevede posibilitatea atacării încheierii judecătorului cu recurs la instanţa superioară, căci judecătorul nu poate fi decât distinct de instanţă, astfel că faţă de el nu poate exista o instanţă superioară.

48 Din contra, prin modificarea Codului de procedură penală şi prin proiectele de lege abordate, statutul procurorul a fost coborât: el a ajuns la nivelul poliţistului, căci dacă până acum el aresta, acum poate doar reţine, ca şi poliţistul; de asemenea, tot ca acesta, procurorul face cercetări şi propuneri în cursul urmăririi penale; a mai păstrat distinct doar dreptul de a dispune stingerea acţiunii penale în cursul urmăririi penale, această atribuţie urmând a fi, în viitor, încredinţată instanţei de judecată.

18

este doar formală în aceste condiţii, numeroşi specialişti subliniind această idee chiar sub imperiul actualei legi de organizare judecătorească49.

Acordarea statutului de inamovibilitate procurorilor se întemeiază şi pe recunoaşterea Ministerului Public ca parte a autorităţii judecătoreşti şi a calităţii procurorilor de magistraţi, precum şi pe faptul că în perioada interbelică unor anumite categorii de procurori li s-a acordat inamovibilitate50.

De asemenea, ei trebuie să fie independenţi în luarea deciziilor. Desfăşurarea activităţii acestora sub autoritatea ministrului justiţiei trebuie regândită şi limitată doar la aspectele administrative, din moment ce este deja consacrat - prin Legea 281/2003 de modificare a Codului de procedură penală – posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra actelor de urmărire. În acelaşi context, este evident că ministrul justiţiei nu mai poate avea dreptul să ordone începerea urmăririi penale, ca în prezent.

Cât priveşte principiul subordonării ierarhice şi controlului ierarhic, în practică acesta creează numeroase obstacole de ordin organizatoric şi unele chiar în detrimentul înfăptuirii justiţiei. Astfel, deseori sunt cazurile în care, deşi legea le permite, procurorii nu pun concluzii în mod liber; de exemplu, dacă inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, concluziile procurorului de şedinţă vor fi de condamnare, în caz contrar procurorul urmând să răspundă în faţa şefilor săi că a îndrăznit să nu susţină un act procesual al colegului său – nici nu se pune problema că acuzatul ar putea fi închis pe nedrept, ci ideea este ca nu cumva să se descopere netemeinicia sau ilegalităţi comise în cursul unei urmăriri penale.

În fine, dacă procurorii ar fi independenţi, este evident că nu s-ar mai pune problema legitimităţii prezenţei reprezentanţilor lor în componenţa Ministerului Public. De altfel, această chestiune este a fost asumată de actualul Guvern, care în Programul de guvernare din anul 200051

şi-a propus: „Se va reda autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi se va asigura independenţa tuturor membrilor Ministerului Public - ca reprezentanţi ai intereselor generale ale societaţii, în apărarea legalităţii, aflaţi în prima linie a confruntării directe cu criminalitatea - prin scoaterea condiţiei lor profesionale şi sociale de sub influenţa politicului şi renunţarea la subordonarea lor excesivă faţă de puterea executivă”.

5. Pentru a asigura o latură a funcţionalităţii justiţiei, A.M.R. constată că se impune a fi

reformate şi principiile de desemnare a conducătorilor. O deficienţă nerezolvată de strategia abordată de minister este sistemul de desemnare a organelor de conducere la instanţe şi parchete. Potrivit proiectelor avansate de minister, numirea acestora se va face de către C.S.M.52.

Susţinem însă că cea mai bună soluţie este alegerea acestora de către membrii colectivului de magistraţi, cu validarea lor apoi de către C.S.M. În prezent, promovarea magistraţilor în funcţii

49 Chiar unul dintre foştii procurori generali ai României susţinea că „Este imposibil de făcut distincţie între statutul de inamovibilitate al judecătorului şi cel de stabilitate al procurorului” (Nicolae Cochinescu, „Totul despre Ministerul Public”, Ed. Lumina Lex, 2000, p.104). Un alt cunoscut specialist afirma că „deosebirea dintre cele două noţiuni este iluzorie” (Şerban Beligrădeanu, op.cit., p.40, nota de subsol 40).

50 Este vorba de procurorii generali ai Curţii de Casaţie, procurorii parchetelor de pe lângă aceasta şi procurorii generali ai curţilor de apel.

51 Este vorba de Programul de guvernare pentru care s-a acordat încrederea Parlamentului prin Hotarârea nr. 39 din 28.12.2000, publicată in M.Of. nr. 700 din 28.12.2000.

52 În proiectul iniţial de”Lege privind statutul magistraţilor şi organizarea judiciară” se reglementa: „Numirea în funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti şi parchete se face pe o perioadă de 6 ani de Consiliul Superior la Magistraturii, în urma susţinerii unui concurs sau examen” (art.63). În actualul proiect de Lege privind statutul magistraţilor, „Numirea în funcţii de conducere la instanţele judecătoreşti şi parchete se face pe o perioadă de 5 ani, fără posibilitatea reînvestirii, de Consiliul Superior al Magistraturii, dintre magistraţii care au calificativul „foarte bine” în ultimii 5 ani, nu au fost sanctionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o bună capacitate de organizare şi decizie” (art. 47 alin.1). În raport cu aceste prevederi, care exclud varianta concursului sau examenului, necesitatea susţinerii acestuia ni se pare mai oportună şi de preferat, în codiţiile în care nu se va accepta totuşi propunerea avansată de noi.

19

de conducere nu este un proces transparent: de la propunerile înaintate de conducerile superioare până la numirile de către C.S.M., totul se desfăşoară într-o discreţie totală: corpul magistraţilor nu este consultat şi uneori nici măcar informat când se numesc noi şefi pe linie administrativă. Dacă va fi implementat sistemul propus de noi, vor fi respectate cu adevărat principiile democraţiei53, va dispărea servilismul faţă de organul de numire, iar atenţia conducătorilor va fi orientată spre cei care i-au ales, spre satisfacerea nevoilor acestora şi rezolvarea împreună a problemelor organizatorice ivite în cadrul colectivului.

De asemenea, considerăm că pentru creşterea capacităţii administrative a instanţelor, conducătorii ar trebui să beneficieze de o pregătire în domeniul planificării strategice, conducerii personalului, gestionării dosarelor, principiilor bugetare.

53 Credem că propunerea noastră este tocmai un aspect al intenţiei de depolitizare şi democratizare a actului de justiţie, afirmată în Programul de guvernare.

20

III. Abordarea socială - justiţia privită ca finalitate; actul de justiţie.

a) Eficienţa actului de justiţieCalitatea actului de justitie depinde şi de condiţiile materiale în care magistratul işi

desfaşoară activitatea. Sub acest aspect, proiectul de Lege privind organizarea judiciară prevede că ”Statul este obligat să asigure sediile şi celelalte mijloace materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a activităţii instanţelor şi parchetelor” (art. 122). Este criticabil însă că nu se prevede nici un termen şi nici o sancţiune în caz de neîndeplinire a acestor obligaţii.

Pentru eficientizarea justiţiei, este necesară rezolvarea a două probleme acute: numărul mare de cauze ce revin spre soluţionare fiecărui judecător şi sarcinile sale nejurisdicţionale.

1. În legătură cu prima problemă, însuşi Guvernul României recunoaşte existenţa „unor disfuncţionalităţi serioase în înfăptuirea actului de justiţie, date în special de supraaglomerarea instanţelor judecătoreşti, numărul cauzelor aflate pe rolul acestora fiind în continuă creştere, comparativ cu numărul judecătorilor şi al personalului implicat în această activitate”54. Astfel, în Raportul de ţară pentru România al Comisiei Europene din anul 2003 se arată: „Numărul posturilor vacante în sectorul judiciar era de 73 anul trecut (2002), şi 308 anul acesta (2003), iar numărul mediu de dosare pe judecător a crescut în egală măsură, de la 531 anul trecut la 550 în acest an”55. Pentru aceasta, trebuie mărite schemele de personal, atât cu magistraţi, cât şi cu personal auxiliar.

În ce-i priveşte pe judecători, credem că măsurile preconizate de minister vor accentua actuala criză. Astfel, în proiectul noii Legi privind organizarea judiciară, se prevede reintroducerea principiul colegialitaţii pentru soluţionarea cauzelor în primă instanţă, stabilindu-se totuşi şi excepţii, în care unele cauze mai simple se judecă de un singur judecător. Se revine astfel la un sistem abandonat în 1997, în scopul - declarat în Strategie - de a garanta imparţialitatea şi a asigura controlul reciproc între judecători. În ceea ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu aceasta din următoarele motive :

- dacă se susţine că acest sistem trebuie să aibă şi excepţii, ar rezulta că nevoia de a garanta imparţialitatea judecătorilor de primă instanţă nu trebuie asigurată în toate cauzele, ceea ce este inadmisibil;

- adoptarea principiului nu se impune pe motive de oportunitate: în condiţiile în care pe rolul instanţelor numărul cauzelor de soluţionat este în creştere, iar nevoia de mărire a schemelor de personal nu este satisfăcută, dublarea numărului de judecători în completul de primă instanţă ar însemna, implicit, o dublare a numărului cauzelor de soluţionat pentru fiecare dintre aceştia, ceea ce ar conduce, inevitabil, la scăderea calităţii actului de justiţie56;

- în aceeaşi idee, menţionăm că sunt multe instanţe care au o schemă de încadrare de 3 - 5 judecători; introducerea completului colegial ar face practic imposibilă asigurarea actului de justiţie. Faţă de această chestiune, în Bilanţul Ministerului Justiţiei pe anul 2002 se propune desfiinţarea a 32 de judecătorii cu volum mic de activitate, dar ne punem întrebarea dacă cineva îşi poate asuma responsabilitatea inevitabilelor nemulţumiri din partea a 100-150 de judecători şi a 100 de procurori, ce vor trebui să se mute, cu tot cu familii, în alte localităţi, după ce acestora li s-a

54 Punctul de vedere al Guvernului, exprimat în legătură cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate – a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 247 din 17.09.2002, M.Of. nr. 767 din 22.10.2002.

55 Cu toate acestea, statisticele din sistemul judiciar arată că, deşi instanţele sunt aglomerate, procentul de soluţionare a proceselor este foarte ridicat. Aceasta doar pentru că magistraţii fac eforturi uriaşe de a respecta termenele legale, lucrând în afara orelor de program; atunci când nu procedează astfel, soluţionarea grabnică a unui dosar are incidenţe negative asupra calităţii actului de justiţie.

56 Colegii consultaţi de noi, magistraţi de dinainte de 1997 şi care asfel au experienţa completelor de primă instanţă alcătuite din câte doi judecători, au confirmat faptul că, datorită comasării a două şedinţe de judecată corespunzătoare în prezent fiecărui judecător, se va ajunge în situaţia ca doar unul dintre ei – cel care va prezida şedinţa de judecată - să cunoască dosarele din şedinţa respectivă, în timp ce colegul său se va concentra pe studierea dosarelor din următoarea şedinţă, pe care o va conduce el.

21

oferit ocazia de a funcţiona la instanţe/parchete situate teritorial în localităţi mai convenabile, poate chiar de domiciliu şi ani de-a rândul li s-a spus că beneficiază de stabilitate;

- în condiţiile în care în Strategia de reformă a sistemului judiciar, Guvernul României îşi propune ca direcţie de acţiune, printre altele, a aplicării fără întârziere a recomandărilor Consiliului Europei57, prevederea completului de judecată colegial este contrară Recomandării nr. (86) 12 în legătură cu anumite măsuri vizând prevenirea şi reducerea asupra aglomerării activităţii instanţelor58 şi Recomandării nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale care solicită statelor membre generalizarea instituirii judecătorului unic în primă instanţă. Tendinţa europeană este certă în favoarea judecătorului unic, nu a colegiului. Sigur că nu Europa este forul de decizie în Justiţie, dar trebuie respectate îndrumările date şi instituţiile cristalizate deja şi considerate eficiente.

În realitate, garantarea imparţialităţii şi asigurării controlului judecătorilor nu are nici o legătură cu principiul colegialităţii. Simbolul independenţei şi imparţialităţii justiţiei este judecătorul unic în primă instanţă, acel judecător bine pregătit, care cunoaşte dosarul, legea şi jurisprudenţa, în faţa căruia justiţiabilul se prezintă cu încredere şi care nu are nevoie să fie controlat de către colegul de complet, ci doar de către instanţa superioară, căreia prin definiţie îi revine acest rol.

Nu vedem ca o soluţie scoaterea tuturor posturilor libere din sistemul judiciar la concurs, aşa cum intenţionează ministerul. După ce se sublinează importanţa absolvirii cursurilor Institutului Naţional al Magistraturii59, ministerul organizează în prezent concursuri pentru ocuparea directă a posturilor libere de magistraţi, de către juriştii cu cel puţin 5 ani vechime. Or, aceştia, dacă nu mai urmează cursurile la Institut, devin direct magistraţi definitivi. Experienţă în magistratură însă nu au, timp de acomodare nu li se acordă, astfel încât avem îndoieli serioase asupra calităţii actelor jurisdicţionale ce vor fi întocmite de aceştia, ceea ce va aduce o atingere intereselor justiţiabililor şi prestigiului instanţelor. Dacă totuşi se va păstra această formă de admitere în magistratură, credem că Institutul Naţional al Magistraturii ar trebui să instituie un program de pregătire intensiv pentru aceşti judecători.

2. O mare parte din timpul petrecut la locul de muncă este ocupat de sarcini nejurisdicţionale, precum: activitate la Registratura instanţei, la Biroul de Carte Funciară, la Camera de Comerţ – Oficiul Registrului Comerţului, la Administraţia Financiară, supravegherea compartimentelor auxiliare, învestirea cu formulă executorie a hotărârilor, etc.

Sub acest aspect, este criticabilă reglementarea din proiectul de lege privind organizarea judiciară, conform căreia „Preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată” (art. 50). În viziunea noastră, judecătorului nu i se pot încredinţa funcţii exterioare exerciţiului judiciar fără acordul său – în acest sens este reglementarea cuprinsă în art 7 alin. 2 din Statutul universal al judecătorilor din 199960; de asemenea, Consiliul Europei – prin Recomandarea nr (86) 12 - recomandă statelor membre să evite creşterea volumului sarcinilor nejurisdicţionale încredinţate judecătorilor şi să le diminueze progresiv, încredinţându-le altor persoane sau organe.

A.M.R. propune menţionarea expresă că „Sarcinile nejurisdicţionale vor fi încredinţate altor persoane” (ex: funcţionarilor de justiţie – adică unui personal auxiliar instruit pentru fiecare

57 Consiliul Europei, prima organizaţie interguvernamentală europeană postbelică, a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi numără în prezent 45 de state membre şi 6 state cu statut de observator la APCE sau Comitetul de Miniştri (Canada, Israel, Japonia, SUA, Vatican si Mexic). Romania a aderat la statutul său prin Legea nr. 64 din 4.10.1993 şi a devenit membră la data de 7.10.1993.

58 Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptată 16 septembrie 1986 în urma celei de-a 399-a reuniuni a delegaţiilor de miniştri.

59 În prezent, admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii reprezintă „modalitatea principală de recrutare a magistraţilor” (art. 76 din Legea nr. 92 din 1992, modificat prin Legea nr. 89 din 12.07.1996, M.Of. nr. 150 din 17.07.1996). În art.12 din proiectul de Lege privind statutul magistraţilor se prevede că „recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii”.

60 Statutul a fost aprobat în unanimitate de către Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor la reuniunea de la Taipei (Taiwan) din 17 noiembrie 1999, unde au fost prezenţi membri delegaţi ai 42 de state.

22

domeniu), aşa cum prevede Rec. nr. (86)12 privind măsurile referitoare la prevenirea şi reducerea supraîncărcării muncii în tribunale, Rec. nr. (94)12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor şi Rec. (95)12 asupra administrării justiţiei penale61.

Ar trebui regândită inclusiv instituţia judecătorului de serviciu, pentru eliminarea contactului direct cu justiţiabilii care, cel puţin în condiţiile actuale, îl expun pe magistrat unor presiuni, ameninţări (cu atât mai mult cu cât protecţia nu ne este asigurată de nici un agent de ordine, accesul un biroul judecătorului de serviciu fiind practic liber) şi suspiciuni (din moment ce într-o zi trebuie să vorbească cu partea care îi cere o relaţie sau îi înmânează vreun act pentru dosar, iar a doua zi aceeaşi parte compare în faţa aceluiaşi judecător, în sala de judecată).

Iar până la degrevarea de sarcini nejurisdicţionale, se impune acordarea unor sporuri celor delegaţi la diverse compartimente, cu menţiunea ca toţi să primească astfel de sarcini, în egală măsură şi prin rotaţie. De asemenea, ar trebui luată în seamă şi acordarea unor sporuri judecătorilor din instanţele în care numărul anual de dosare pentru fiecare depăşeşte, cu un anumit procent, media de dosare pe ţară.

Tot în scopul scăderii numărului de dosare, sunt deja gândite şi experimentate sisteme alternative de soluţionare a conflictelor. Acestea trebuie aplicate neîntârziat, apelându-se la ceea ce a dat deja rezultate în Europa62 şi recunoscându-se efortul O.N.G.-urilor din România în această materie. Aceasta pentru că în faţa judecătorilor trebuie să ajungă doar cauzele serioase, pentru restul trebuind să se aplice proceduri precum medierea, sau conclierea, ori judecătorul de pace.

În fine, o altă soluţie, inspirată din practica europeană, ar fi introducerea instituţiei magistratului part-time. De exemplu, judecătorii şi procurorii pensionaţi ar putea fi reintroduşi, temporar, în sistem pentru a rezolva lucrările celor transferaţi în minister, plecaţi în concedii, cu burse etc.

Datorită realităţilor interne însă, magistraţii nu mai au timp suficient de studiere a dosarelor, de documentare legislativă, de analiză a doctrinei şi practicii judiciare. O bună pregatire profesională a magistratului presupune nu numai însuşirea de cunoştinţe juridice, dar şi acumularea de cunoştinţe din alte discipline, precum psihologia sau sociologia63, însă în condiţiile supraaglomerării rolului instanţelor, aceste necesităţi sunt neglijate.

Împreună cu magistraţii au de suferit şi funcţionarii din personalul auxiliar. Într-un număr insuficient (fiecare grefier deserveşte mai mulţi judecători; toţi stau peste orele de program la serviciu aproape în fiecare zi); fără dotări corespunzătoare64 (dactilografii încă redactează hotărâri la maşina de scris şi, datorită mersului greoi al acestei activităţi, s-a ajuns la situţia în care judecătorii şi-au adus de acasă propriile computere şi îşi dactilografiază singuri hotărârile) şi fără un statut juridic adecvat, aceştia depun eforturi extraordinare de a face faţă cerinţelor impuse de activităţile de pregătire a şedinţei de judecată, de desfăşurare a acesteia şi de după aceasta. În ce priveşte personalul auxiliar, amintim că dacă în Europa sunt câte 2-3 asfel de persoane pentru fiecare judecător, în România raportul este de 0,5 la unu.

Lipsa condiţiilor adecvate pentru desfăşurarea activităţii (spaţiu insuficient, absenţa echipamentului informatic, imposibilitatea accesării libere a unui program legislativ; accesul limitat la consumabile, hârtie de scris, pixuri, indigo, toner) constituie, de asemenea, probleme. Sunt mulţi magistraţi şi funcţionari din personalul auxiliar din justiţie care suferă de boli profesionale, oboseală cronică sau stres profesional; sunt deja persoane care suferă de boli psihice; sunt cazuri de magistraţi care au decedat în birou, cu capul pe dosare.

61 Recomandare adoptata de Comitetul de Miniştri in 11 septembrie 1995, in timpul celei de a 54-a reuniuni a delegaţiilor de miniştri.

62 A se vedea şi Recomandarea Consiliului Europei nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale.63 Art. 2.3 şi 4.4 din Carta Europeană a Statutului Judecătorilor.64 Revenind la magistraţi, arătăm că sunt mulţi care nu au robe, insigne sau legitimaţii.

23

Susţinem că trebuie identificate nevoile reale ale lucrătorilor din justiţie, că trebuie promovate soluţiile pentru optimizarea muncii acestora în colaborare cu Ministerul Justiţiei şi conducerile administrative ale instanţelor şi parchetelor.

În legătură cu aceste aspecte, Asociaţia Magistraţilor din România – prin Comisia pentru managementul activităţii magistratului65 - a intrat în dialog cu Ministerul Justiţiei în vederea stabilirii normelor de psiho-igienă a muncii. Înfiinţarea acestei comisii a avut la bază iniţierea şi finanţarea de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, membri ai filialei Cluj a A.M.R., în perioada aprilie-septembrie 2003, a primului studiu organizaţional din ţară realizat în scopul evaluarii şi cuantificării gradului de încărcare profesională, respectiv relevarea nivelului de implicare/solicitare a resurselor psihice la locul de muncă specifice profesiei de judecator.

Studiul s-a realizat în patru etape: observaţie directă şi interviuri; studiul de analiză a muncii; testări psihologice şi chestionar organizaţional. Autorul său concluzionează că, la nivelul instituţiei, judecătorii au o muncă suprasolicitantă profesional, accentuată, generatoare de erori de muncă, şi subliniază că dacă această situaţie se va menţine, este posibil ca suprasolicitarea să degenereze în stres profesional, cu consecinţe grave asupra sănătăţii individului, comportamentului şi mediului profesional.

Deficitul mare în raportul om/volum de muncă, lipsa normelor de psiho-igienă profesională şi lipsa unor criterii de normare a muncii, au generat acest fenomen care de mult timp afectează actul de justiţie în esenţa sa, funcţionalitatea şi integritatea profesională a magistraţilor, reflectate întocmai pe plan naţional şi european prin imaginea nedorită de întreaga societate, şi pe care suntem nevoiţi să o suportăm.

b) Imaginea justiţieiEa este în strânsă legătura cu percepţia omului despre justiţie ca funcţie socială: el apelează

la justiţie pentru a i se face dreptate, pentru a obţine o hotărâre dreaptă pe care să o pună apoi în executare. El este însă total dezorientat când, intrând într-un palat de justiţie, nu găseşte un birou de informaţii sau vreun ghid de unde să obţină cele mai elementare informaţii (de ex. cu privire la procedura de depunere a unei cereri), nu găseşte indicatoare cu privire la locul unde se găsesc sălile de judecată sau oficiul pentru avocaţi; apoi, intrând în sala de judecată, nu ştie cine este cel care îl judecă, nu înţelege de ce procurorul e la acelaşi nivel - la tribună - cu judecătorul, nu înţelege mai nimic din procedura de judecată.

Sistemul juridic trebuie să devină credibil pentru justitiabilul de rând, care să găsească în actul de justiţie o soluţionare corectă şi imparţială, chiar dezavantajoasă uneori. Sub acest aspect, ar trebui regândit sistemul de pronunţare a hotărârilor. Sub actuala reglementare, judecătorul trebuie să delibereze şi să ia hotărârea după o zi de judecată, în care a cercetat câteva zeci de dosare şi a ascultat alte câteva zeci de persoane. Iar dacă la dezbateri au luat parte mai mulţi judecători, nimeni nu poate aproxima cât timp va dura deliberarea, pentru o analiză temeinică a tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale cauzelor de soluţionat. Cu toate acestea, soluţiile trebuie date în aceeaşi zi. Există posibilitatea legală ca pronunţarea să se amâne pentru o altă zi. Dar potrivit unor reguli nescrise, impuse totuşi, nu se permite amânarea pronunţării la mai mult de o jumătate din numărul dosarelor finalizate; iar potrivit regulamentului intern, nu este voie să se amâne pronunţarea hotărârii decât o singură dată66, deşi legea nu prevede această limitare. Ne întrebăm, firesc, ce încredere mai poate avea justiţiabilul care, în sală fiind, vede grămada de dosare rămase în pronunţare, şi ştie că hotărârea se va da în aceeaşi zi de către un judecător obosit şi tracasat.

65 Înfiinţarea acestei comisii de lucru a fost decisă în cadrul Conferinţei Extraordinare a A.M.R. care a avut loc la Eforie-Sud în data de 11 octombrie 2003; în componenţa sa intră câte un membru din filialele Cluj, Bucureşti, Maramureş, Neamţ şi Satu-Mare. Prima întâlnire cu reprezentanţii ministerului a avut loc în data de 15 ian. 2004, fiind acceptate toate propunerile avansate de către reprezentanţii asociaţiei.

66 Art. 110 alin. 2 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, aprobat de ministrul justiţiei prin ordinul nr. 125/C/17.01.2000.

24

De aceea, susţinem că ar trebui prevăzut un termen pentru pronunţarea hotărârilor, în sensul că - după dezbaterea fondului - să se stabilească un temen la care se va pronunţa hotărârea, ocazie cu care aceasta va putea fi, eventual, şi comunicată în întregime. Or, în sistemul actual, după dezbateri mai întâi se pronunţă hotărârea şi de-abia ulterior ea se motivează – ceea ce este contrar normelor elementare de logică şi este de natură să conducă, mai ales în caz de supraaglomerare, la erori de judecată . De asemenea, justiţiabilul nemulţumit de soluţia dată de judecător într-un dosar penal este nevoit să o atace într-un termen mai scurt decât cel permis de lege judecătorului pentru redactarea hotărârii, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a analiza justeţea acesteia67. În condiţiile în care ar şti motivele hotărârii care îl nemulţumeşte, justiţiabilul ar putea chiar aprecia pertinenţa acestora şi să nu mai atace acea hotărâre.

Executarea hotărârilor este o imposibilitate pentru justiţiabilii rămaşi fără resurse materiale. Trebuie soluţionată neîntârziat şi această chestiune, repere putând fi găsite în Recomandarea Consiliului Europei nr. (93)1 referitor la accesul efectiv la drept şi justiţie a persoanelor în situaţie de mare dificultate materială68.

Astăzi, sistemul juridic nu este credibil în România, principalele cauze constând in: incultura juridică a cetăţeanului, slaba pregătire profesională a unor magistraţi, aglomerarea instanţelor, precum şi abundenţa legislativă. Situaţia riscă să fie agravată ca urmare a unor paşi greşiţi în reformă. Aceasta ar trebui realizată în mod gradual, cu luarea în considerare a tuturor implicaţiilor sale.

Trebuie realizată o apropiere a omului de rând de sistemul juridic, prin informare şi răspândire a unor cunoştinţe elementare privind procedurile de judecată. În final, toţi trebuie să avem încredere în justiţie, şi nu să căutăm o justiţie paralelă, la alte instituţii. Şi noi dorim aducerea justiţei mai aproape de cetăţean, conlucrarea cu O.N.G.-urile, avocaţii, notarii prin organizarea de mese rotunde, conferinţe, dezbateri.

Transpunerea completă a acquis-ului comunitar cu privire la justiţie nu trebuie făcută în grabă şi superficial. Obiectivul nu trebuie să fie doar închiderea formală a

67 Astfel, pentru procesele penale, termenul de redactare a hotărârilor este de 20 zile de la pronunţare, pe când cel de atac este de 10 zile de la acelaşi moment. Rezultă că, dacă hotărârea nu este redactată de judecător pînă în a 10-a zi, partea nemulţumită de soluţie va trebui să atace hotărârea şi doar ulterior să depună motivele sale, după ce va analiza motivarea instanţei.

68 Recomandarea a fost adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe data de 8 ianuarie 1993, cu ocazia celei de-a 484-a reuniuni a delegaţiilor de miniştri.

25

cap. 24 de negociere a aderării României la Uniunea Europeană - Justiţie şi Afaceri Interne - ci ar trebui să se ţină seama şi de nevoile concrete ale celor dinăuntrul sistemului, pentru a se ajunge la o justiţie responsabilă, eficientă şi independentă.

Suntem de acord cu unul din principiile susţinute de către Ministrul-Negociator-Şef cu U.E., Vasile Puşcaş, în conferinţa din 6.12.2003, potrivit căruia „este necesar un consens al tuturor actorilor sociali”. Dar până la realizarea acestui consens este necesară iniţierea unor legături, consultări, tratative. Or, magistraţii nu au fost implicaţi în nici un fel în reforma justiţiei. Tocmai de aceea găsim drept crucial pentru o reformă profundă rolul asociaţiilor profesionale ale acestora. Însă reforma se face fără noi, şi pe alocuri chiar împotriva noastră.

Susţinem că celelalte puteri ale statului ar trebui să conlucreze strâns cu cei implicaţi direct în actul de justiţie. De altfel, atât puterea executivă, cât şi cea legiuitoare şi-au propus ”un parteneriat real între guvern şi reprezentanţii autentici ai societaţii civile”, respectiv ”consultarea organizaţiilor societăţii civile interesate în procesul de elaborare a diferitelor iniţiative legislative”69. De aceea judecătorii, procurorii, magistraţii consultanţi, cei asistenţi, avocaţii, notarii, executorii judecătoreşti, jurisconsulţii trebuie consultaţi şi, mai mult, implicaţi activ în elaborarea şi modificarea actelor normative care îi privesc şi nu numai. În contextul schimbării mentalităţilor de care am făcut menţiune mai sus aceasta apare, dacă nu o chestiune de oportunitate, atunci cel puţin una de bun simţ.

Pe plan european, aceste aspect îşi găseşte următoarea reglementare: “Prin reprezentanţii şi organizaţiile lor profesionale judecătorii participă la deciziile referitoare la administrarea jurisdicţiilor, la determinarea mijloacelor lor materiale şi la distribuirea acestora pe plan naţional şi local. Ei sunt consultaţi, în aceleaşi condiţii, în legătură cu proiectele de modificare a statutului lor şi cu definirea condiţiilor referitoare la remuneraţia şi protecţia lor socială”70; „Criteriile pentru administrarea eficace a sarcinilor de lucru şi a tratamentului adecvat pentru soluţionarea cauzelor, se stabilesc în colaborare cu personalul judiciar şi alte autorităţi interesate”71.

pentru ASOCIAŢIA MAGISTRAŢILOR DIN ROMÂNIA,judecător Danileţ V. Cristi,

preşedinte al Comisiei pentru programe şi activitate profesională a A.M.R.

69 Acestea sunt principii cuprinse în Programul de guvernare din anul 2000.70 pct. 1.8 din Carta europeană privind statutul jdecătorilor.71 pct. 2.5 din Recomandarea Consiliului Europei nr. (95) 12 asupra administrării justiţiei penale.

26