Liceul Agricol Miroslava Mihai KogalniceanuLiceul Agricol Miroslava Mihai Kogalniceanu

Morfologia Articulatiilor

Profesor : Amrie Violeta Elev: Marian Vlad2015

CuprinsCAP I. Structura interna a oaselor....................................................................31.1. EVOLUTIA CRANIULUI........................................................................41.2. Sistemul osos.............................................................................................71.3. Regenerarea oaselor...................................................................................9CAP II. Articulatiile corpului uman...............................................................122.1 Anatomia articulatiilor..............................................................................122.2 Clasificarea articulatiilor..........................................................................13Bibliografie.....................................................................................................18CAP I. Structura interna a oaselor

Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite intre ele prin diferite articulatii. Marimea, respectiv forma diferitelor oase este determinata de functia anatomica. Cel mai mare os este femurul, avand 50 de cm, iar cel mai mic este scarita (2,6 mm) , unul din oscioarele auditive.

Oasele pot fi impartite in 4 mari grupe. Oasele lungi sau cilindrice dupa cum le arata si denumire, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a amortiza socurile. Din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului, degetelor. Oasele scurte, sau cubice, sunt colturoase, groase. Asa sunt de exemplu oasele carpiene si tarsiene. Oasele neregulate, conform denumirii, au forme si dimensiuni variate. Formeaza unele parti ale fetei si spatelui. In final oasele late-coastele, craniul, spata- reprezinta scuturi ale oaselor vitale.

1.1. EVOLUTIA CRANIULUI

Capul uman este format in totalitate din 29 de oase Neurocraniul este compus din 8 oase; acestea sunt bine sudate, pentru a proteja creierul sensibil la actiunile din exterior. Alte 14 oase intra in formarea fetei(craniul visceral), in cele 2 urechi mai exista 3 oscioare auditive, iar urmatorul si totodata ultimul os al fetei este mandibula. Cavitatile unor oase craniale reduc greutatea craniului. Oasele fetei protejeaza organele senzoriale ale capului, printre care ochiul si limba. Pe langa acestea, ofera un sprijin solid in mestecarea hranei, in vorbire, si pentru muschii responsabili de exteriorizarea sentimentelor. Oasele craniului la omul adult sunt bine sudate, in timp ce la nou nascut aceste articulatii sunt usor mobile, pentru a usura patrunderea capului prin ductul genital ingust.

In formarea coloanei vertebrale intra 26 de oase. Cele 7 vertebre cervicale sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late, puternice. Osul sacrum, situat intre oasele care formeaza bazinul, este alcatuit din sudarea a 5 vertebre sacre. Ultima vertebra a coloanei este coccisul. Acesta era format initial din 4 oase care s-au unit. Oasele care formeaza toracele sunt 25 la numar. Pe cele doua parti sunt aliniate una sub alta 12 perechi de coaste lungi si curbate, in centru fiind situat sternul. La extremitatea posterioara, coastele sunt in legatura directa cu vertebrele dorsale, iar in fata cele 10 perechi superioare de coaste se ataseaza de stern prin intermediul unui cartilaj. Oasele centurii scapulare, ale bratului, antebratului si mainii sunt in numar de 64, reprezentand aproximativ o treime din numarul total al oaselor corpului uman. In centura scapulara de o parte si de alta sunt situate cate o clavicula si o spata. Bratul este format dintr-un os, iar antebratul din 2 oase lungi: humerusul, respectiv radiusulul si ulna( prin aceasta anatomistii intelegand regiunea carpometacarpiana si regiunea falangelor). Centura pelviana si piciorul sunt formate din 62 de oase: si acestea reprezinta aproximativ o treime din numarul total de oase. Osul pereche al centurii pelviene, impreuna cu osul sacrum al coloanei vertebrale formeaza bazinul. De aici in jos urmeaza femurul, rotula, tibia si fibula. In regiunea gleznei de o parte si de alta se gasesc cate 7 oase tarsiene, cate 5 oase metatarsiene, si se termina cu cele 2 falange ale degetelor mari, respectiv cele cate 3 falange ale celorlalte degete de la picior. Structura interna a oaselor: Oasele organismului viu nu sunt deloc atat de uscate , albe si rigide precum am putea crede vazand scheletele expuse in muzee. Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrana rezistenta periost- prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati oaselor. Desi oasele par a fi compacte, in realitate sunt pline de mici cavitati. Sub periost urmeaza compacta osului, sau tesutul osos de tip Havers. Daca facem o sectiune transversala la nivelul unui os, in tesutul compact putem observa o multitudine de mici cercuri. Aceste asa numite canale Havers strabat longitudinal osul, avand rolul de a adaposti vasele si nervii care patrund din periost in os. In jurul acestor canale, in mici lacune osoase, sunt situate niste celule de dimensiuni microscopice: celule osoase sau osteocitele, care formeaza partea solida a osului. Stratul poros, buretos, ce se intinde sub tesutul compact, se numeste tesut osos spongios, cu toate ca si acesta este solid. In sfarsit, in interiorul osului, intalnim maduva osoasa. Aici este produsa mare parte a celulelor sangvine. Articulatiile: Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele. Unele articulatii sunt insa fixe, oasele fiind sudate intre ele la nivelul marginilor, astfel incat par a fi un singur os. Asa de exemplu, osul pereche al bazinului(osul coxal) este format de fapt din 3 oase: portiunea superioara este iliumul, partea inferioara, anterioara este pubisul, iar cea posterioara este ischiumul. La noii nascuti si la copii, aceste oase se pot deplasa putin unul fata de celalalt, dar pana la maturitate se osifica complet.

O alta categorie importanta a legaturilor interosoase este articulatia mobila, dar masura miscarii este variabila. Cea mai mare articulatie a organismului nostru, articulatia genunchiului de exemplu functioneaza ca o balama: permite miscarea inspre inapoi a gambei, dar nu permite miscari laterale si orientate inainte. La fel functioneaza si articulatiile degetelor.

1.2. Sistemul osos

Articulatia coxo-femurala, dintre osul bazinului si femur, este insa o articulatie numita sferica, sau libera: suprafata sferica a capului articular al femurului se potriveste in cavitatea articulara a bazinului. Aceasta structura confera o mobilitate deosebita a articulatiei, permitand miscari ample inainte, inapoi si lateral. La fel este si articulatia umarului(intre humerus si spata). Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Vertebrele se deplaseaza putin fata de vertebrele invecinate, dar aceste deplasari mici, adunate la un loc, determina flexibilitate deosebita a coloanei vertebrale. Daca nu ar fi asa, nu ne-am putea apleca in fata, in spate sau lateral. La intalnirea capului si a coloanei vertebrale gasim un alt tip de articulatie. Datorita celor 2 proeminente(condili) ale osului occipital care se potrivesc in cavitatile articulare ele primei vertebre, ne putem apleca capul inainte si inapoi. Prima vertebra cervicala se numeste atlas (dupa titanul din mitologia greaca, care tine pe umeri intreaga lume). Atlasul, de forma unui inel, se potriveste cu a doua vertebra cervicala, axis. Articulatia dintre cele 2 vertebre se numeste articulatie pivotanta, care permite rotirea capului la stanga si la dreapta. La fel functioneaza si articulatia cotului, care permite rotirea antebratului. Cele mai simple articulatii ale scheletului sunt probabil cele in care o suprafata articulara aluneca peste cealalta. O asemenea articulatie este intre rotula si extremitatea distala a femurului, sau intre oasele carpiene. Oasele care se articuleaza in sa, se pot deplasa in directii diferite, dar nici nu se poate deplasa fata de celalalt os. O asemenea articulatie este intre osul metacarpian al degetului mare si oasele carpiene. Datorita acestei caracteristici a articulatiei in sa, ne putem intoarce degetul mare spre palma. Fara aceasta capacitate, ne-ar fi foarte greu sa apucam obiecte.

Lubrifierea articulatiilor- In articulatii, capetele osoase care se intalnesc, se deplaseaza unul fata de celalalt, iar uneori chiar se ating si se freaca intre ele. Pentru a nu se uza, capetele osoase sunt acoperite de un strat neted, lucios, numit cartilaj. Pe langa acesta, articulatia este inconjurata de un sac, care produce lichidul articular(lichid sinovial) vascos. Acest lichid sinovial siropos are rolul de a lubrifia articulatia, la fel ca vaselina, sau uleiul in masinarii. Cartilajul si lichidul articular previn tocirea si uzura capetelor osoase in urma frecarii intre ele. In articulatiile dintre vertebre, care (cu exceptia articulatiei dintre atlas si axis) permit doar miscari limitate, se gasesc niste discuri intervertebrale cartilaginoase. Daca unul dintre discuri este dislocat si apasa un nerv, se produce una din afectiunile dureroase, numite hernia de disc. Fiecare articulatie mobila este tinuta de ligamente elastice, care se prind pe capetele osoase care formeaza articulatia. Aceste ligamente protejeaza articulatia de deplasarile oaselor care depasesc limita obisnuita si care ar forta prea mult articulatia, respectiv de luxatii. Craniul- Fata In desenul de mai sus, sunt prezentati Australopithecus afarensis (centru), cel mai timpuriu din cele trei specii; Homo erectus (stanga), o specie de tranzitie; si Homo sapiens sapiens (dreapta), sau omul modern..1.3. Regenerarea oaselor Asemenea celorlalte organe, si oasele sunt in permanenta schimbare, se uzeaza si se regenereaza. Sb efectul fortelor care actioneaza asupra oaselor, de la nastere, pana la moarte, se produce dizolvarea tesutului osos vechi si formarea tesutului osos nou. Aceasta inseamna ca in primul rand se transforma oasele regiunilor corporale puternic solicitate. Calaritul, de exemplu, determina regenerarea oaselor coapsei si fesei. Acele oase care nu sunt solicitate atat de intens, slabesc. Daca cineva se misca putin o perioada mai lunga, de exemplu din cauza unei boli, oasele lui vor fi mai slabe.

Oasele pot fi comprimate, si nu sunt atat de fragile: se pot indoi putin si pot amortiza energia unor lovituri mai mici sau zguduituri. Cand sarim, asupra oaselor noastre actioneaza forte extrem de mari. Femurul rezista la o presiune atat de mare, ca si cand pe fiecare centimetru patrat s-ar distribui greutatea unui hipopotam. Insa in anumite situatii, osul se poate crapa sau rupe cu usurinta.

Vindecarea oaselor- Medicul repune fara intarziere osul fracturat, deoarece imediat dupa accident incep procesele de vindecare. La inceput se formeaza un hematom mare intre capetele osoase fracturate, apoi substantele minerale sunt indepartate de la nivelul fracturii prin intermediul sangelui. Intre timp, cheagul de sange este impanzit de o retea fibroasa, care va prinde capetele fracturate. Osteocitele care migreaza in reteaua fibroasa, vor forma un os nou, puternic. Aproximativ in 3 saptamani ia nastere acea formatiune osoasa bogata in calciu , care va uni din nou capetele osoase fracturate. Aceasta formatiune, numita calus, se transforma treptat in tesut osos adevarat. In urmatoarele luni si ani se netezesc proeminentele sau muchiile eventual ramase la nivelul fracturii, osul fiind ca inainte de accident.CAP. II. Articulatiile corpului uman

Prin articulatie intelegem legatura dintre doua sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros si ligamentar. Dupa definitia data de Testut, articulatia este Mun ansamblu de parti moi si dure, prin care se unesc doua sau mai multe oase vecine".

2.1. Anatomia articulatiilor

Anatomia studiaza articulatiile in capitolul de artrologie sau sindesmologie.

Studiul articulatiilor prezinta importanta atit pentru ana-tomisti, cit si pentru fiziologi si chirurgi; pentru fiziologii, datorita rolului mecanic important al articulatiilor, pentru chirurgi, in rezolvarea interventiilor chirurgicale in afectiuni cu sediu articular.

Anatomistii au facut o serie de clasificari ale articulatiilor, dintre care o vom cita numai pe aceea folosita in prezent.

Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologica a articulatiilor, impartindu-le in articulatii mobile si imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze, respectiv sinartroze. Alaturi de aceste doua clase mai intilnim si articulatii cu mobilitate foarte redusa, pe care Winslow finaintea lui Bichat) le-a numit articulatii semimobile sau amfiartroze.2.2 Clasificarea articulatiilor

Adoptind clasificarea functionala, impartim articulatiile dupa gradul lor de mobilitate in:

1. Articulatii fixe sau sinartroze, in care oasele nu pot executa nici o miscare sau fac miscari foarte reduse. Aceste tipuri de articulatii le intilnim la oasele cutiei craniene si la articulatiile cutiei toracice. Legatura dintre oasele care alcatuiesc o sinartroza poate fi facuta prin tesut carti-laginos, tesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Dupa felul tesutului care leaga oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:

a) Sincondroza este o articulatie unde legatura oaselor se face prin tesut cartilaginos, a carui elasticitate ii confera un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.

b) Sindesmoza se caracterizeaza prin faptul ca legatura dintre oase se face prin tesut conjunctiv fibros. Exemple se gasesc la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze il constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legatura se face printr-un tesut conjunctiv fibros.

c) Sinostoza este o articulatie fixa, in care oasele sint legate prin tesut osos. Ea deriva dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care tesutul de legatura s-a osificat. Sinostoza craniana apare la o virsta inaintata, cind tesutul de legatura dintre oasele cutiei craniene se osifica.

2. Amfiartrozele sint articulatii cu miscari ceva mai ample, deci semimobile. Ele se gasesc in organism la coloana vertebrala, unde legatura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale si prezinta la periferie o serie de lame concentrice din tesut fibrocartilaginos, iar in centru o substanta gelatinoasa numita nucleu pulpos. Structura functionala a acestor discuri asigura imbinarea calitatilor de elasticitate si rezistenta, necesare mobilitatii coloanei vertebrale. Astfel, tesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat in mod diferit de la lamela la lamela, marindu-se rezistenta la rasuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos ofera posibilitatea efectuarii unor miscari la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos sufera deformatii elastice in functie de miscarile coloanei care apropie sau departeaza marginile corpurilor vertebrale. Miscarile la nivelul vertebrelor sint de mica amplitudine, insa, insumate pe intreaga coloana, ele imprima acesteia o flexibilitate destul de accentuata. Practicarea exer-citiilor fizice determina modificari in structura discurilor intervertebrale in sensul ca rezistenta la tractiune, rasucire sau presiune se mareste concomitent cu cresterea elasticitatii. Corpurile vertebrale mai sint legate intre ele, in afara de discuri, printr-o serie de ligamente care maresc rezistenta la tractiune a coloanei (vezi articulatiile coloanei vertebrale).

3. Diartrozele sint articulatiile mobile cele mai raspandite in organism. Caracteristica lor generala o constituie prezenta unei cavitati articulare, in care se gaseste o mica cantitate de lichid sino-vial, o capsula articulara, captusita in interior de membrana sinoviala si cartilajul hialin articular. Datorita acestor elemente anatomice, diartrozele sint articulatii mobile. Mobilitatea lor variaza insa in functie de forma pe care o prezinta suprafetele articulare ale oaselor, ce determina si diferitele tipuri de diartroze.

Suprafetele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafete articulare sint net delimitate prin santuri sau margini proeminente.

Suprafetele articulare sint acoperite de un cartilaj articular hialin, ce se muleaza perfect pe toata suprafata articulara

Cartilajul hialin este alb-side&u, foarte lucios, ceea ce inlesneste miscarile in articulatie. El nu are vase sanguine si se hraneste prin ioihibitie din lichidul sinovial. Numarul redus de fibre colagene din substanta fundamentala a cartilajului hialin il face sa fie putin rezistent la factorii mecanici de incovoiere (indoire). Datorita acestui fapt el se fisureaza destul de frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor de la articulatia genunchiului si se vindeca foarte greu, neavind o circulatie activa, asigurata de vase sanguine. Calitatea functionala principala a cartilajului hialin o constituie rezistenta la presiune. Cu cit presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin creste. in structura sa intima apar o serie de aspecte tipice; el mai poarta numele de cartilaj seriat. Aceasta structura se caracterizeaza prin dispunerea celulelor cartilaginoase in siruri, formind un fel de resorturi microscopice, oare determina cresterea rezistentei cartilajului hialin la piresiune. Ori de cite ori, la nivelul unei articulatii, se produc leziuni care impiedica activitatea ei normala au ioc fenomene de degenerescenta a cartilajului ce ingreuiaza miscarile. De aceea, dupa leziunile articulare sint indicate tratamente prin miscari usoare, cu incarcari progresive in ceea ce priveste presiunea, pentru refacerea structurii si a calitatilor mecanice ale cartilajului hialin.

In unele diartroze, suprafetele articulare nu concorda perfect datorita faptului ca una dintre ele este mai mica decit cealalta sau cele doua suprafete nu se muleaza perfect.

Ne-concordanta dintre suprafetele articulare se corecteaza cu ajutorul fibrocartilajelor articulare, care contribuie si la amortizarea loviturilor.

Fibrocartilajul de marire poarta numele de labru glenoidal sau burelet articular. El se prinde pe marginea suprafetei articulare mai mici, marind-o (de exemplu, fibrocartilajul de pe cavitatea glenoida a scapuiei).

Fibrocartilajele de restabilire a concordantei suprafetelor articulare sint:

discul interarticular care separa complet cele doua suprafete articulare (de exemplu discul articulatiei temporo-mandibulare); meniscul interarticular care este un fibrocartUaj incomplet, prezentind un orificiu la nivelul caruia supr&ietele articulare vin in contact |de exemplu meniscurile articulatiei genunchiului)

Am amintit mai sus ca suprafetele articulare ale diartro-zelor au forme multiple si ca forma suprafetelor articulare conditioneaza in mare masura variabilitatea, amplitudinea si directia miscarilor. Din aceste considerente, diartrozele pot fi clasificate si dupa forma si gradul lor de mobilitate:

1. Articulatiile sferice (enartroze) prezinta o suprafata articulara sferica si alta concava, care se numeste cavitate glenoida. Din punct de vedere al conformatiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:

artrodie, cind capul articular este mai mic decit o jumatate de sfera (de exemplu, articulatia scapulohumerala); enartroza, cind capul articular este mai mare decit o jumatate de sfera (de exemplu, articulatia coxofemurala).

2. Ginglimul (trohleartroza) prezinta una din suprafetele articulare sub forma de trohlee (asemanatoare unui mosor), iar cealalta de forma concava, pentru a primi trohleea (articulatia cotului).

3. Articulatiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafetele articulare oa un elipsoid miai mult sau mai putin prelungit, -iar cealalta ca o cavitate glenoida (de exemplu, articulatia radiocajrpiaiia si atlantoocoipitala).

4. Articulatia in sa prezinta suprafetele articulare de forma concava intr-un sens si de forma convexa in alt sens, con-cavitaitea uneia raspunzand oonvexitatii celeilalte (articulatiile intre oasele carpiene).

5. Articulatiile in pivot (trohoide) prezinta suprafetele articulare constituite dintr-un cilindru osos, continut intr-un inel ostedifabros (articulatia radioulnara proximala).

6. Diartrozele planitorme au suprafetele articulare plane (articulatiile intre apofizele articulare ale vertebrelor toracale).

Bibliografie 1. Viorica Ianusevici-(2008), Articulatii ghid, Editura Medicala

2. Smith Tom, (2006) , Tipuri de oase ale corpului uman, Editura Antet, Bucuresti

3. POPOVICI, C., (2004), Sistemul nervos. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star

4. RAJNOVIC, V. (1972), Craniul uman Bucureti: Editura Stadion3