121
l] SCHIARHIMANDRITUL ANDRONIC DUHOVNICUL (POPOVICI) ADUCERI AMINTE… ADUCERI AMINTE… Oareşcare aduceri aminte despre mine, mult păcătosul Andronic arhimandritul: de la naşterea mea şi pînă la anul 1892; şi cîte ceva ştiinţi dintre cele ce am întîmpinat în viaţa mea pe acest pămînt, şi despre oareşcare neamuri ale mele după trup. Editura frăţiei misionare Ortodoxe “Sf. Ciprian” 2002

Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Stareţul Andronic a fost unul din ucenicii Sfântului Paisie (Velicikovski) de la Neamţ, silit de împrejurările vitrege ale vremii să se retragă în Basarabia, unde întemeiază Mănăstirea Noul Neamţ. Autobiografia sa ne dezvăluie o faţă uitată a istoriei româneşti a adevărate de la sfârşit de veac XIX.

Citation preview

Page 1: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

l]

SCHIARHIMANDRITUL

ANDRONIC DUHOVNICUL

(POPOVICI)

ADUCERI AMINTE…ADUCERI AMINTE…

Oareşcare aduceri aminte despre mine, mult păcătosul Andronic arhimandritul: de la naşterea mea şi pînă la anul 1892; şi cîte ceva ştiinţi

dintre cele ce am întîmpinat în viaţa mea pe acest pămînt, şi despre oareşcare neamuri ale mele după trup.

Editura frăţiei misionare Ortodoxe “Sf. Ciprian”

2002

Page 2: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Shiarhimandritul Andronic duhovnicul (Popovici)1820-1893

SCHIARHIMANDRITUL

ANDRONIC DUHOVNICUL

(POPOVICI)

2

Page 3: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

ADUCERI AMINTE…ADUCERI AMINTE…

Tipărită cu binecuvîntarea PS Dorimedont,

Episcop de Edineţ şi Briceni

Editura frăţiei misionare ortodoxe “Sf. Ciprian”

2002

ADUCERI AMINTE…ADUCERI AMINTE…

1. Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor de mine, ticălosul, cum că om sînt şi eu muritoriu asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omului celui dintîiu zidit cu mîna lui Dumnezeu din pămînt şi cu voia lui Dumnezeu în pîntecele maicii mele, Mariei, m-am închipuit în vreme de nouă luni de zile şi m-am închegat în sînge, din sămînţă bărbătească din tata Nicolae şi mama, soţia sa, au fost însoţiţi de legea pravoslavnicei credinţe care cu poftă şi dulceaţă trupească, sărutîndu-se, s-au împreunat şi după ce m-am născut, am tras aerul cel de obşte şi asemenea pătimaş, precum şi născătorii mei, am căzut pe acest pămînt. Glasul cel dintîi al ieşirii întru această lume, precum şi al tuturor celorlalţi, mi-a fost plînsul. Şi, în scutece înfăşat, am fost hrănit cu lapte, din ţîţele maicii mele şi

3

Page 4: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

despre dînsa cu îngrijiri păzit şi povăţuit. Pentru că este foarte bine ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii, ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici, prin moarte măcar, deşi cu felurite chipuri.

2. Născătorii mei cei trupeşti au fost amîndoi pravoslavnici; şi din nepovestită milă şi rînduială preabunului Dumnezeu – tatăl meu, Nicolae Nan, a fost hirotonit diacon pentru satul Lungani, ce este la ţinutul Cărligăturii, în pămîntul Moldaviei, unde sînt şi născut eu în anul 1820 la patru zile ale lunii lui iulie. Şi din dumnezeiescul botez am fost numit Andrei după numele sfîntului ierarh Andrei Criteanul şi a primitorilor mei din scăldătoare a botezului.1

3. Deci după ce prin voia şi iconomia preabunului Dumnezeu am deschis eu, ticălosul, mai întîi, precum am zis, pîntecele maicii mele, apoi s-a mai născut un frate mie, care din Sfîntul Botez s-au numit Gheorghe,2 şi o soră care s-au numit Anastasia,3 şi s-au mai născut încă trei prunci, dar fiind eu nevîrstnic şi încă şi prost şi ei luaţi fiind de Dumnezeu în vîrstă pruncească, nu-i ţin minte cum s-au numit din Sfîntul Botez.

4. Rînduit fiind, între acestea, tatăl meu în anul 1829 la satul Brăieşti, întru acelaşi ţinut al Cărligăturii, şi hirotonindu-se preot de mitropolitul Veniamin Costache în biserica mitropoliei Iaşi la 29 de zile ale lunii lui august, apoi întru acelaşi ani după ce ne-am mutat în satul Brăieşti în zilele lunii lui octombrie, maică mea, Maria, s-a mutat către Domnul şi s-a îngropat lîngă biserica de acolo, aproape de strana stîngă, care sfîntă biserică este întru cinstea Sfinţilor mai Marilor Voievozi fără de trupuri. Şi tătăl meu pe mine m-a dat la şcoala sătească, în satul Lungani, la un dascăl anume Teodor, fiindcă, în vreme cît trăia, maică-mea mă învăţa ea, pentru că ştia bine carte şi cîntări. Şi cînd ne culcam noi, copiii, ea ne cînta în limba grecească “axion”, pînă ce adormeam. Iară tatăl meu, acum rămas văduv şi cu trebuinţele duhovniceşti ale norodului acelui sat, însărcinat, nu avea vreme să caute a ne învăţa pe noi carte, însă, ca un părinte născătoriu al nostru, se îngrijea.

5. Ocîrmuind el ca un părinte şi păstor duhovnicesc pe acel norod al lui Dumnezeu dintru acest sat pînă în anul 1831, atunci, la 20 de zile ale lunii lui ianuarie, a venit călare pe cal în satul Lungani şi, primblîndu-se prin mijlocul şcolii printre copiii ce învăţau şi vorbind cu dascălul Feodor şi cam zîmbindu-se, cînd a trecut pe lîngă mine, mi-a zis întru auzul tuturor, celor ce erau de faţă: “Andrei, tu sîmbătă să vii acasă numaidecît, că eu duminică seara am să mor”. Iară dascălul Teodor a început al întreba zicînd: “Nănaşule, da de unde ştii că ai să mori”. Şi el a răspuns zicînd: “Am găsit scris întru o carte la Caraiman despre aceasta4”, şi hotărîndu-i dascălului să mă trimiţă atunce acasă. Şi eu am zis că mă tem să merg singur, el a zis: “Vino, cu Dimitrie vărul tău”5. Aceasta zicînd, cam lăcrămînd, a ieşit din şcoală şi, încălecînd pe cal, s-a dus. Eu,

4

Page 5: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

urmînd poruncii părinteşti, sîmbătă m-am dus în Brăieşti. Şi cînd m-am apropiat de casă, am văzut în ogradă raclă de îngropare făcută şi pe căpacul ei zugrăvit închipuire de epitrahir. Un argat al nostru, anume Panteleimon, a început a-mi spune cum că tatăl meu este foarte bolnav şi că întru acea săptămînă a împărţit multă milostenie din vite, stupi, pîine, fîn şi altele şi că tot spune că are să moară duminică seara. Deci, intrînd eu în casă, m-a blagoslovit şi m-a sărutat şi, ca un părinte, mult m-a sfătuit, ca şi cum mîngîindu-mă, plîngînd şi eu şi el. Însă după ce a înserat a început a vedea năluciri diavoleşti şi, oareşicum oţărîndu-se, se uita grozav spre uşa casei şi striga: “Ce caută ţiganii aicea şi cioarele şi corbii”. Şi, fiindcă slăbise tare cu trupul şi nu putea singur a să purta, a zis: “Duceţi-mă să-i alung”. Luîndu-l, cei ce să aflase în casă l-au dus lîngă uşa casei, unde să cerea el, şi acolo a început cu băţul a bate prin ungheruri şi pe după sobă şi a răcni cu grozav glas, zicînd: “Fugiţi de aicea, că nu aveţi ce căuta, blestemaţilor”. Şi de la o vreme au început a zice: “Ha… i-am alungat afară, duceţi-mă pe pat…” şi dus fiind şi şezînd cu faţa în sus şi arătîndu-se vesel, a început a grăi aşa: “Iată ce hulubi frumoşi”. Şi mi-au zis mie: “Andrei, dă-mi icoana sfîntului Nicolae, că tare frumoşi hulubi sînt pe pervazul ei”. Suindu-mă pe pat şi pogorînd eu icoana aceea de pe perete şi ducînd-o înaintea lui, a început a o săruta cu mare dragoste şi cu lacrimi pe deasupra chivoţălului. După ce a sărutat-o, m-a trimis de am aşezat-o în biserică. Întru acea noapte a trimis de a poftit şi a rugat pe alt preot tot Nicolae cu numele, care îi era tovarăş la biserică întru acelaşi sat şi pe alţi preoţi de prin satele Albeşti, Scorţeşti şi Goieşti, ce sînt megieşite cu Brăieştii; de a venit şi i-a săvîrşit asupra-i rînduiala tainei Sfîntului Maslu şi l-a mărturisit şi l-a împărtăşit cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele ale lui Hristos Taine şi i-a rugat pe toţi ca să vie şi la îngroparea lui întru aceeaşi zi, duminică, la 26 de zile ale lunii lui ianuarie. După amiază-zi a chemat pe un argat, anume Panteleimon, şi i-a zis aşa: “Du-te degrabă la satul Albeşti la preot6 şi acolo vei afla pe un preot, anume Grigorie de la munţii de sus, înhămînd caii să pornească spre a sa casă, şi-i spune aşa: Părintele Nicolaie Nan, de la satul Brăieşti, zice cum că nu v-aţi văzut de cînd eraţi copii la şcoală în Tîrgul Roman. Şi, fiindcă este bolnav şi aproape de a muri, se roagă ca numaidecît să mergi să vă sărutaţi amîndoi, că vă aşteaptă. Şi, cînd a ajuns argatul acolo, l-a aflat cu adevărat pe acest preot înhămînd caii şi spunîndu-i cele zise de tatăl meu, a venit cam tîrziu întru aceeaşi seară. Şi îndată cum s-a văzut cu tatăl meu şi s-a iertat şi s-a sărutat amîndoi, aflîndu-se îmbrăţişaţi, şi-a dat tatăl meu cu mare linişte sufletul în mîinile preabunului Dumnezeu, Ziditorului său. Şi după a lui mai dinainte hotărîre a fost îngropat în rînduiala preoţească îmbrăcat, la picioarele maicii mele. La îngropare au fost acei preoţi pe carii îi rugase însuşi, precum am zis, şi alţii care au voit, şi fratele său cel mai mare, preotul Iacob din satul Lungani, şi alt preot, Dimitrie, tot din

5

Page 6: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Lungani, cu fiul său, diaconul Ioan, şi acel preot Grigorie despre care am pomenit mai sus, care atuncea era preot în satul Topoliţa, ce se mărgineşte cu satul Onci, iară în urmă aflîndu-se protoiereu de ţinutul Neamţului, în Tîrgul Neamţului. Cînd venea la mănăstire, povestea cu lacrimi preacuviosului arhimandrit şi stareţ al mănăstirilor noastre şi altor părinţi despre acest fericit sfîrşit al tatălui meu.

6. Neavînd noi însă în satul Brăieşti nici un fel de rudenii, fiindcă în scurtă au veţuit născătorii mei acolo pentru aceea împreună cu toată gospodăria părintească a noastră ce mai rămăsese şi vite şi totul, din pricină că şi casele acelea erau ale bisericii satului, ne-a luat iarăşi la satul Lungani fratele cel mai mare al tatălui meu, Sachelariul Iacob preotul. Şi am fost acolo pînă la începutul zilelor lunii lui aprilie. Văzînd eu cum că fratele tatălui meu cu adevărat, ca şi pe fiii săi, ne iubea, dar soţia sa, Vasilica, foarte cu mare urîciune şi oareşcare tiranie se purta cu noi, mergeam şi mă jeluiam la un văr al maicii mele, anume căpitanul Miron Vrînceanul, polcovnicul de post. Şi el foarte mult mă mîngîia, sfătuindu-mă să mai răbd, că ne va milui Dumnezeu.

7. Inima mea se mai veselea puţin dintru aceste sfaturi, dar, cu toate acestea, nu ştiam cînd şi cum se vor îndeplini aceste făgăduinţe. Şi întristările tot ni se înmulţeau. Însă căpitanul Miron a scris despre sfîrşitul amîndorora născătorilor noştri ştiinţă şi despre necazul nostru ce pătimeam shimonahului Daniil Badenschie, tatălui maicii mele, care era în sfînta mănăstire Neamţul. Şi el, primind scrisoare şi fiindu-i jale despre acest fel de întîmplare a noastră, a mers la preacuviosul stareţ al monastirilor, arhimandrit Dometian, şi, spunîndu-i lui jalnica stare a noastră, a unor copii nevîrstnici, s-a rugat şi a cerut blagoslovenie de a veni la Lungani şi ne-a luat de acolo şi prin iconomia dumnezeiască, eu am fost primit în numărul noilor începători, spre a învăţa rînduiala monahicească. Însă, fiindcă eram încă copil, pentru aceea m-a lăsat şi pe mine a sta la moşia Onci, unde era bătrînul Daniil de ascultare, ca să fiu de-a pururea sub povăţuirea şi grija lui; şi să cetesc pravila pentru toţi monahii şi ceilalţi ascultători de la acel mitoc; şi să fac şi altele ascultări după a mea putere. Şi aşa supunîndu-mă supt jugul dumnezeieştii ascultări, am rămas acolo, dar, fiindcă nu ştiam bine regulile tipicului bătrînul Daniil, pentru aceea a plătit două ruble la un psalt, anume Ioan Grecul, care ţinea şcoala pentru copii de limbă moldovenească şi grecească în Tîrgul Neamţului, aproape de biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghie, şi m-a învăţat cîte ceva acela. Dar însă cine poate să scrie după cum se cuvine ispitele şi supărările sufleteşti şi trupeşti cele multe pe care au început a le azvîrli asupra mea ispititoriul Mîntuitorului nostru şi vrăjmaşul a tot neamului omenesc. Aflîndu-mă la moşia Onci, că mai întîiu fiindcă eu eram copil, se jeluiau la nacialnicul monahii şi ceilalţi ascultători de acolo cum că se smintesc de mine şi ca să nu mă culc iarna în casa unde şedeau

6

Page 7: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cu toţii. Şi aşa bătrînul Daniil, văzînd această nepace a fraţilor, mi-a zis mie de mă culcam pe o prispă afară, care era făcută din doi dulapi de brad groşi şi prin mijloc nu era lipiţi bine. Deci pe deasupra mă acoperea însuşi bătrînul Daniil cu o blană a sa, iară pe dedesubt îngheţam de frig şi plîngeam cu nemîngîiere, neprincepîndu-mă ce să fac. Şi apoi, după multă zbuciumare, am aflat o mai bună locuinţă ce era subt hambarul cel mare al acelui mitoc: o sanie veche şi largă. Nemaiputînd a se întrebuinţa, am pus într-însa paie şi mă culcam acolo cu mare plăcere. Şi veneau doi cîini, Lupei şi Barcău, pe care eu îi crescusem, şi să culcau de o parte şi de alta şi mă încălzeau că se pricepeau însuşi ei cum că sînt copil necăjit.

8. Cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, însă în anul 1833 venind acolo preacuviosul shimonah Iust nacialnicul ce era asupra tuturor vacilor mănăstirii Neamţului, fiindcă la acea moşie Onci erau vacile cele sterpe iarna de mînca paie, la care părintele Iust avea din partea sa pus îngrijitori pe un monah, anume Darie. Simţindu-mi numitul bătrîn necazurile şi zbuciumările mele, mi-a făcut întrebare, zicîndu-mi, cum că dacă voi, voii ca să fiu de ascultare la văcărie pe moşia Buzaţi. Apoi el mă va cere la părintele stareţ Domitian. Eu îndată cu mare bucurie m-am învoit. Şi aşa, mergînd el la monastire cu alte trebuinţi, m-a cerut la stareţ ca să mă dea de ascultare la văcărie, să cetesc pravila pentru monahi şi ceilalţi ascultători de acolo şi altele trebi ce voi pute să fac ca un copil. Şi a dat blagoslovenie preacuviosul stareţ, ca să mă ia fără să mai întrebe pe altul cineva. Şi aşa viind el pe la moşia Onci, fiindcă era acolo vitele cele sterpe la iernat, precum am zis, a aşezat într-o sanie mare paie multe şi a pus vreo cîţiva viţei ce erau fătaţi nu de multă vreme, pentru ca să ducă cu mamele lor la Buzaţi, că aşa era regula, şi mi-a poruncit şi mie de m-am aşezat între viţei şi m-am dus la moşia Buzaţi, unde era mai mult de 400 de vaci cu lapte. Şi vacile, mamele viţeilor, au mers după sanie cu noi. Acolo, la Buzaţi, am aflat de ascultarea, chelariu, pe fratele trupesc al tatălui meu, schimonahul Ioachim, de care am pomenit mai sus, pe care încă nu-l văzusem niciodată. Şi acolo mi-a fost mai uşor, că ceteam pravila toată noaptea mai de multe ori, fiindcă ziua nu era vreme şi fraţii ceilalţi în fiecare zi dimineaţa şi seara mulgeau vacile, iară eu dam viţeilor drumul la mamele lor şi pritocem laptele de multe ori întru nişte cazane de arame mari, ca să se răcorească pînă a nu-l aşeza prin budăie. Şi spălam doniţi şi budăie şi alte trebi făceam.

9. Apoi în anul 1834, în sfîntul şi marele post, trimiţîndu-mă preacuviosul shimonah Iust la monastire, ca, după predania preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, să păzesc toată pravila bisericească o săptămînă întreagă, împreună cu alţi ascultători de acolo ca să mă împărtăşesc cu Preasfintele şi de Viaţă Făcătoarele ale lui Hristos Taine. După ce m-am împărtăşit, am mers la preacuviosul, părintele nostru stareţ Dometian, ca să cer blagoslovenie, să mă

7

Page 8: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

înapoiesc la Buzaţi. Însă stareţul nu m-a lăsat, ci m-a rînduit să fiu de ascultare la arhondaricul, întru care se primeau monahii cînd veneau cu vreo trebuinţă la mănăstire. Şi acolo era nacialnic un preacuvios bătrîn, anume Toma, care, fiindcă ştia şi a cînta bisericeşti cîntări, pentru aceea că mergea la biserica cea de la bolniţa bătrînilor, mă lua şi pe mine de îi ţineam ison. Însă şi acolo diavolul nu mă lăsa în pace, ci prin muierile cele tinere ce veneau acolo, tot felul de curse ale împuţitului păcat îmi întindea.

10. Războiul acest drăcesc ce mi-l pregătise satana, măcar că eram încă copil, dar însă din însuflare dumnezeiască înţelegîndu-l eu şi temîndu-mă ca nu cumva prin acea cursă ascunsă de Veliar, să mă înşel şi să cad în vreun păcat spurcat de moarte sufletească, mă rugam Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca, cu judecăţile care le ştie, să mă izbăvească. Şi pe lîngă aceasta, în zilele sfintelor Paşti, văzînd pe monahul Gheorghie nacialnicul de la moşia Onci, unde mai fusesem, precum am scris mai sus, tot felul de rugăminţi i-am făcut pînă ce l-am plecat de m-a cerut la preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian iarăşi acolo, la Onci, la ascultare. Iară preacuviosul stareţ m-a blagoslovit totodată dîndu-mi şi scufie şi m-a sfătuit să învăţ rînduiala monahicească bine. De atunci nu l-am mai văzut pe preacuviosul părintele nostru stareţ Dometian, pentru că el în luna octombrie întru acelaşi an s-a mutat către Domnul.

11. Hotărîrea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Dometian şi blagoslovenia părintească a sa cea mai de pe urmă primindu-o, eu cu mare bucurie sufletească m-am dus iarăşi la moşia Onci, precum am zis, ca şi cum uitînd necazurile cele ce am fost pătimit acolo. Şi foarte mult s-a bucurat şi bătrînul Daniil, tatăl maicii mele, văzîndu-mă iarăşi pe lîngă sineşi. Acolo ascultările mele să numărau multe. Însă cele mai hotărîte erau aceste, adică: a citi pravila pentru ceilalţi monahi şi alţi ascultători ce erau acolo, a duce mîncare la arii, la pluguri şi pe aiurea: la ascultătorii monahi şi fraţi ce era pe dealul Boşcana şi la Neteze, şi la Moara lui Ghihol şi pe aiurea; cu traista legată cu baierile pe capul meu şi cu patru oale sau şi şase uneori cu bucate în mîini ţinîndu-le legate cu aţe, mergînd desculţi prin sat şi sfădindu-mă cu cîinii satului, fiindcă încălţări numai una pereche inimii din piele proastă, unsă cu dohot, mi se da în fiecare an şi eu pe aceea o păstram într-o traistă, de a avea cu ce mă duce la biserică duminica şi sărbătorile şi la mănăstire cînd mă trimetea cu vreo trebuinţă. Aveam îndatorire şi de a mulge şase vaci, care întru toată vremea se da de la văcăria cea mare, sculîndu-mă cînd urma trebuinţa, şi a le hrăni pe ele şi viţeii, a griji fruptul şi a-l aduna după buna rînduială, şi a scrie toate lucrurile gospodăriei, acelei moşii, care cărţi, sănii, pluguri, boroane, topoare, bărzi, sfredele şi ca cuprinzători să zic pe toate instrumentele fierăriei, rotăriei şi altele. Şi lucrurile chelăriilor, bucătarilor şi a hambarilor şi cîţi cai,

8

Page 9: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

boi, porci, găini, raţe; şi aveam îndatorire şi de a pune mese la călugări şi la fraţi şi la musafiri şi a spăla vesele tingirile, cuţitele şi furculiţele şi strachinile şi lingurile şi sfeşnicele şi a face focurile prin sobele chiliilor şi a hrăni găinile, raţele, şi a aduna ouăle şi a pune cloşte, şi a creşte pui şi alte trebi de acest fel. Toate prin mine se isprăveau. Iară pentru hrănit găinile şi celelalte paseri aveam această regulă: ca noaptea mai ales în vreme de iarnă, după ce isprăveam de citit pravila cea obişnuită, adică utrenia, acatistul, ceasurile şi obedniţa cu Apostol şi Evanghelia, luam popuşoi care nu s-au copt toamna şi erau întinşi pe nişte poduri mari, întru nişte şuri, anume făcute din nuiele spre aceste trebuinţe. Şi mergînd în casa cea mare ce era plină de putoare a tiutiunului şi a beşinilor întru care dormea argaţii, ducînd popuşoi şi o chiuă mare de lemn, cu chilugul său de cele întru care se pisează şi grău pentru colivi şi altele. Şi aşezînd chiua în mijlocul casei, ca să mi se vază de la focul cel făcut din ciocălăi, pisam popuşoiul de aceea pînă ce îndeplineam două dimerlii, că atîta aveam măsură să dau la paseri în fiecare zi dimineaţa.

12. Ispitele însă şi întristările cele mari nu să depărtau de mine, pentru că după părintele Dometian, alegîndu-se şi puindu-se stareţ părintele arhimandrit Neonil, el au izgonit pe toţi copiii ce se aflau primiţi în mănăstire. Şi în anul 1835, viind cu revizia pe la acea moşie şi văzîndu-mă cu lencuţă călugărească îmbrăcat, stînd înaintea cailor trăsurii sale, a înţeles cum că şi eu sînt primit ca pentru călugărie. Şi în faţa mea a poruncit monahului Gheorghie ca să mă dea afară. Iară eu, auzid pe această înfricoşată hotărîre, nu puteam ţinea plînsul de frică. Atunci monahul Gheorghe s-a rugat ca să nu mă alunge, spunîndu-i cum că măcar patru călugări să-i dea în locul meu tot nu vor putea îndeplini trebile pe care le face băiatul acesta. Atunci preacuviosul stareţ, cam zîmbind, m-a chemat şi mi-a dat blagoslovenie şi iertăciune ca să rămîi acolo, însă pe la mănăstire să nu mă duc pînă voi creşte. Şi aşa, apoi după toate aceste eu cu adevărat am rămas acolo. Dar diavolul, împotrivnicul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul cel de obşte al neamului omenesc, văzînd cum că am şi crescut cu trupul, am început a mă supăra foarte cumplit cu patimile şi poftele şi zburdările trupeşti. Aflîndu-mă de ascultare acolo, în mijlocul lumenilor, de-a pururea şi cea mai multă vreme cu partea femeiască făcînd trebuinţele prăşitului şi plivitului ţarinilor şi a grădinilor. Însă Domnul Dumnezeu, care au păzit, întru întreaga înţelepciune, întreg, cu muierea aceea fără de ruşine pe dreptul Iosif cel preafrumos, m-a păzit şi pe mine prostul, neînvăţatul şi multpăcătosul cu dumnezeiesc darul său, de nu m-am atins cu trupul meu de nici un fel de muiere, nu numai la acea moşie, acolo, ci şi în toată viaţa mea. Cu toate că satana nu au avut nevoie de odihnă, ci prin tot chipul s-a sîrguit a mă arunca întru acea înficoşată prăpastie a spurcatei căderi, fiindcă să şi făgăduise întru acest chip. În anul 1836, într-o noapte, în zilele lunii lui noiembrie, aflîndu-mă

9

Page 10: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

eu în ascultarea chelăriei la acea moşie şi mergînd spre hambari ca să dau grăunţă, ovăz sau orz la vezitii pentru cai, aflîndu-mă singur prin ogradă, am văzut într-un loc, lîngă cărare, unde era o mică aşezătură de pămînt, o oareşcare dihanie mişcînd. Şi, deodată, socotind eu cum că este vreun cîine, am strigat asupra lui, după obiceiu, ca să fugă. Şi, fiindcă era luminoasă luna întru acea noapte şi văzînd că nu se urneşte din loc acea arătare, m-am uitat spre el şi el încă privea spre mine cu nişte ochi ca de văpaie de foc. La trup se arăta gras şi gros cum sînt porcii cei îngrăşaţi. Cu botul ca la cîine, însă scurt, şi nasul turtit cu patru picioare scurte şi cu coada scurtă şi pielea pe dînsul ca la porcii cei graşi tăiaţi şi raşi de păr şi sticlea. Şi a grăit pe aceste cuvinte cu un glas mornăit zicînd: “Ce mă alungi, eu sînt dracul curviei şi sînt rînduit să stau asupra ta pînă la 40 de ani ca să te arunc în prăpastia curviei”. Eu, simţind întru sine-mi tremurarea inimii dintru oareşcare frică ce m-a cuprins cînd vorbea el aceste bîrfituri, mi-am făcut chipul preacinstiei cruci asupra-mi şi am zis aşa: “Preasfîntă Stăpîna mea Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-mă de această primejdie sufletească!”. Şi îndată s-a făcut nevăzută acea urîtă arătare drăcească. Apoi, mai cumplit, a început a mă supăra patima aceasta blestemată a curviei şi a-mi trimite satana multe feluri de oameni mireni pînă şi de acei care să părea foarte cinstiţi ca pe nişte îngeri sau sfetnici ai săi ca să mă îndemne a mă pleca spre însurătoare, făgăduindu-mi mulţime de feluri de averi şi nenumărate păreroase bune norociri şi cinsti lumeşti, şi că mă vor face şi preot, dar nici de cum nu m-am învoit, fiind împuternicit şi înţelepţit de preabunul Dar cel dumnezeiesc.

13. Mare era însă această primejdie sufletească asupra mea şi, ca om tînăr, mă temeam ca să nu fiu biruit şi amăgit cu nişte de acel fel de înşelăciuni al sfaturilor diavoleşti, fiindcă după ce să duceau de la mine acei sfătuitori, apoi mai cumplit război drăcesc şi zburdare a patimilor şi a păcatelor curveşti în trupul meu simţeam. Şi aşa cunoscînd însuşi cum că nu este de folos, mai întru multă vreme a fi de ascultare la acea moşie, am mers la mănăstire şi am rugat pe părintele duhovnicul meu Filip şi pe alţi părinţi ca să mijlocească la stareţ şi la decasteria ce ocîrmuia monastirea, pentru ca să fiu luat de acolo la mănăstire. Şi aşa, în anul 1838, în zilele lunii lui martie, am fost luat şi rînduit ucenic la schimonahul Serafim Grecul Lăcustenul. Şi de acolo la chelăria de unde se împărţea vinul, la fraţii soborului, unde erau nacialnici preacuviosul Damaschin cel vestit în vremea aceea de bun.7 Şi după aceea m-a dat la legătoria de cărţi, unde era nacialinic vărul cel preamare al maicii mele, schimonahul Lavrentie.

14. Apoi, pe la sfîrşitul anului 1838, luîndu-mă şi de la legătoria de cărţi, m-a dat ucenic la un bătrîn monah Nichifor, şi acolo, aflîndu-mă în anul 1839 la 11 zile ale lunii lui martie, în sîmbăta săptămînii a cincea a Sfîntului şi Marelui Post, la praznicul cîntării acatistului Buneivestiri a Preasfintei Stăpînei nostre

10

Page 11: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Născătoare de Dumnezeu, în vremea Dumnezeieştii Liturghii împreună cu alţii 11, fără să ştie bătrînul Nichifor, căruia mă rînduise ucenic, am fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc al mantiei, numit fiind din Andrei, Andronic de către preacuviosul părintele nostru ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ sfintelor mănăstiri Neamţu şi Secu, Neonil, în sfînta sobornicească biserică liturghisind el cu sobor de mai mulţi ieromonahi şi ierodiaconi. Şi apoi, în luna lui noiembrie, întru acelaşi an, în zilele postului Naşterii Domnului ieromonahul Inochentie, tipicarul de la bolniţa cea mare a bătrînilor, punîndu-mă ca să spun învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Teodor Studitul în mijlocul bătrînilor, în biserica Sfîntului Marelui Mucenic şi Tămăduitorului Panteleimon de acolo, un monah, anume Isidor, care fusese ucenic la bătrînul Nichifor mai înainte de monahul Tadeu, ce au fost înaintea mea, aflîndu-se paraclisiarh la biserica bolniţei şi, pismuindu-mi mie, fiindcă el mai nimic nu putea ceti în biserică, a venit întru aceeaşi zi seara la bătrînul şi, aflîndu-mă eu faţă făcînd oareşcare treabă acolo în chilie, a început a spune către bătrînul, zicînd aşa: “Cinstite părinte, sfinţia ta nu ai ştiut, da Andronic îi dascăl? Şi bătrînul l-au întrebat zicînd: De unde ştii, Isidore? Şi el au răspuns aşa: Iaca au cetit în mijlocul bisericii un cuvînt, zicînd la început fraţilor şi părinţilor…, şi moşnegeii de la bolniţă stau în cîrji împrejurul lui, uitîndu-se ca la un sfînt la gura lui”. Atunci bătrînul Nichifor, auzind acestea şi întristîndu-se foarte, mi-a zis aşa: “Androniche, mie nu-mi trebuieşte dascăl-ucenic; cum de ai îndrăznit tu, un băiat care nu ai măcar un fir de păr în mustăţi şi în barbă, să spui un asemenea cuvînt în mijlocul bătrînilor? Nu-ţi era ruşine? De aceea, fiindcă aşa ai urmat apoi de astăzi înainte, îţi hotărăsc nici acolo nici întru altă biserică să nu te duci pînă ce nu-ţi voi da blagoslovenie”. Şi aşa, cerîndu-mi iertăciune, am rămas neducîndu-mă la biserică întru toată vremea iernii aceea, măcar deşi m-am încercat prin duhovnicul meu Filip ieroshimonah şi prin alţi bătrîni să-mi cîştig învoire, însă nu am dobîndit. Şi îmi era foarte mare jale, mai ales cînd auzeam sunîndu-se toate clopotele pe la toate praznicile cele mari, adică la Naşterea Domnului, la ianuarie întîi anul 1840, la Dumnezeiasca Arătare, la Duminica Stîlpărilor, la sfîntă Săptămînă a Patimilor, la Sfintele Paşti şi toată Săptămîna Luminată. Aşa, sîmbătă dimineaţa, în Săptămîna Luminată, auzind iarăşi clopotele sunîndu-se pentru proscomedie, m-am întristat foarte tare. Nemaiputînd răbda acel fel de depărtare a mea, de sfînta Dumnezeiasca Biserică, numai pentru acea pricină că am cetit pe acel cuvînt, îmbrăcîndu-mă cu rasa şi punîndu-mi potcapul şi camilauca pe cap şi închinîndu-mă înaintea sfintelor icoane, am ieşit fără blagoslovenie din chilie şi din ogradă şi m-am dus la biserică. Întîlnindu-mă cu ieromonahii Ierodion şi Trifilie, iconomii de ogradă, le-am spus necazul meu,8 şi ei, în lipsa mea, i-au dus alt ucenic, pe un nou începătoriu, anume Ieremia. Pe mine m-a rînduit de ascultare la prescurărie,

11

Page 12: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

unde era nacialnic un preacuvios schimonah, anume Nicon, care avea şi un alt frate trupesc mai mare, anume Teodosie shimonah, iarăşi blagoslovit bătrîn.

15. Netrecînd însă multă vreme după aceasta şi mutîndu-se către Domnul, preacuviosul părintele nostru, ieroschimonahul arhimandrit şi stareţ Mardarie şi venind mitropolitul Veniamin la mănăstire împreună cu alţi preasfinţiţi arhierei şi după alegerea fraţilor soborului, hirotesind arhimandrit pe duhovnicul Benedict şi punîndu-l stareţ, preacuviosul stareţ atuncea s-au rugat şi au cerut voie la mitropolitul ca să fie hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi aceia dintre fraţi a amîndurora mănăstirilor pe care i-ar alege împreună cu părinţi duhovnici, după predaniile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Şi Preasfinţitul mitropolit a dat blagoslovenie arhiereului Meletie Burdujanu Stavropoleos, ca să îndeplinească pe toată dorinţa preacuviosului stareţ şi să săvîrşească hirotoniile ce va cere asupra acelora pe care i-ar înfăţişa. Dînd arhipăstorească blagoslovenie tuturor fraţilor soborului, s-a dus de la mănăstire la Iaşi. Şi arhiereul au început a liturghisi în fiecare zi şi a săvîrşi hirotonii de ierodiaconi şi preoţi. Preacuviosul stareţ Benedict între alţii m-a însemnat şi pe mine ca să fiu hirotonit ierodiacon, dar, însă amestecîndu-se şi decasterioţii, la această lucrare ca cei ce era ca o altă începătorie în sfintele noastre mănăstiri, au început a înfăţişa şi ei pe care voiau fără de vreo alegere după hotărîrea sfintelor canoane. Şi mai ales dintre monahii cei din familia boierească şi nici de un folos pentru Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, proşti la carte şi şui: precum Galaction Duca, Nil Bonteş, Gherasim Codreanu, care era şi foarte tare surd şi alţii, iară pe mine mă tot înlătura cu felurite pricini. Şi văzînd arhiereul pe acea viclenie vederată a necanoniceştii decasterii, într-o zi cum a săvîrşit Dumnezaieasca Liturghie la biserica Adormirii Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi au hirotonit ierodiacon pe surdul Gherasim Codreanul, întristîndu-se foarte de acest fel de buimăceală, a ieşit din biserică şi, pogorîndu-se jos pe scările cele ce era prin sala chiliilor stareţiei vechi, nesimţindu-l nimeni, a mers aşa cu camilavcă, pe potcapec pe taină prin uliţa ce este pe dinaintea ctitoriei celei mari, la odaia cea mare, nesimţind şi neştiind nici însuşi arhidiaconul său Lavrentie Gheuca şi nici altul nimeni. Şi poruncind vezitiului să înştiinţeze pe arhidiaconul şi să înhame caii la trăsură şi, punînd toată lucrurile ce avea el să vie după dînsul, el însuşi au mers pe jos înainte pînă ce l-a ajus trăsura cu arhidiaconul şi aşa s-au dus la Iaşi. Apoi, după aceasta, vrăjmaşul diavol pentru ca să fiu necăjit şi să mă împuţinez cu duhul au găsit acest fel de maşinărie lesnicioasă, adică pe cuvioşia sa părintele arhimandrit şi stareţ Benedict, pînă la această vreme, după ce au ieşit din egumenia sfintei mănăstiri Secu, veţuise tot întru aceeaşi mănăstire şi nu de multă vreme primise treapta acea înaltă a stareţiei şi încă nu ştia anume pe fieştecare monah la ce fel de ascultare este. Şi aşa iconomii de ogradă, ieromonahii Serafim şi Ierodion, fără să mai ia blagoslovenie de la stareţ,

12

Page 13: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

luîndu-mă de la prescurărie, m-a dat bucătar la tălpălărie, că aşa se numea locul unde se dubia pelile de tot felul de dobitoace. Nacialnic era acolo monah Ferapont. Om foarte bun, frate cu shimonahul Iona cel blagoslovit, care fusese nacialnic la ciubotăria cea mare. Şi acolo, ducîndu-mi un dulap pe care îmi ceteam rugăciuni şi cărţile ce aveam şi icoanele. Am aşezat icoanele pe pereţi, că aveam multe, care toate acolo au şi rămas, pentru că, trecînd o săptămînă, m-a luat fără de veste iconomul Serafim şi de acolo cu răcnete în ograda mănăstirii înaintea bisericii Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghie, zicînd: “Diaconia te-a bolnăvit, te vom doftori noi, şi m-a dat la bucătăria arhondaricului celui mare, unde era nacialnic, arhondariu, monahul Daniil, care m-a şi pus la spălat tingirile şi tigăile, şi tavalele şi altele lucruri să fac şi să fiu supus ţiganului ce era bucătar mare. Apoi, întru aceeaşi zi, luîndu-mă şi de acolo, m-a dat la bucătăria cămării cei mari a mănăstirii, unde era ucenic cămăraşului Miron, un frate al meu din împreună tundere în chipul monahicesc, anume Ionafan, care, cum m-a văzut acolo, ca supus bucătarului, îndată a şi început a mă lua în rîs, zicînd: “Ha, mi-ai picat în mîini!” Şi eu m-am întristat foarte pentru că era tînăr ca şi mine. Destul eram eu necăjit, dar însă am tăcut. Iară a doua zi, chemîndu-mă iarăşi iconomul, m-a dat la bucătăria cojocăriei, unde era nacialnic un monah, anume Nicodim, care nu era călugărit în mănăstirile noastre şi nici vieţuia după aşezămînturile monahiceşti. Eu, văzîndu-mă aşa ca cu oareşcare tiranie necăjit, nu mi-am mai luat nimic din cele ce am fost dus la tălpălărie, precum am mai zis, ci m-am rugat la monahul Evstrafie, care îmi era frate din împreună tundere în chipul monahicesc şi se afla nacialnic la ciubotăria cea mare a mănăstirii, de m-a cerut şi m-a dat iconomii ca să fiu bucătar la ciubotărie.

16. Deci un preacuvios părinte shimonah bătrîn dintre cei vechi ai mănăstirii, foarte nevoitor spre mîntuirea sufletului, anume Narcis, văzînd şi auzind zbuciumările mele, m-a cerut la preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict ca să-i fiu ucenic. Şi m-a luat stareţ de la ciubotărie, fără să ştie iconomii ceva şi m-a dat să ascult pe acel sfînt bătrîn, dar însă iconomii de ogradă, ascultînd mai mult decît pe stareţ, pe decasterioţi mai cu cumpliţie, sau pornit asupra mea. Şi mă necăjea mai tare prin invitarea pizmaşilor, luîndu-mă fără de ştiinţa bătrînului Narcis şi trimiţîndu-mă cu care cu orz la chiule cele din Branişte, împreună cu alţi fraţi, de făceam crupe pentru bucatele mesei de obşte şi la alte trebi. Şi aşa preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedinct, simţindu-le pe acestea toate şi voind ca să mă izbăvească de pornirea acelor pismaşi la 13 zile ale lunii iulie, fiind ziua vineri întru acelaşi an 1840, a trimis pe ieromonahul Irodion, iconom de ogradă, de m-a chemat la sineşi şi, înfăţişîndu-mă înaintea înaltpreacuvioşiei sale şi primind blagoslovenie mai întîi părinteşte, m-a sfătuit foarte mult cele de folos

13

Page 14: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

sufletului. Între altele, încă spunîndu-mi şi această, adică cum că fericitul părintele nostru stareţ Paisie pe care-i dintre tinerii monahi îi cunoştea cu duhul, cum că în viitorime vor fi de bun folos mănăstirilor şi fraţilor, pe aceia îi rînduia în ascultările sfintei mănăstiri Secul ca la un loc mai liniştit, unde poate să se iscusească fiecare spre lucrarea faptelor celor bune. Apoi mi-a poruncit ca să mă duc la sfînta mănăstire Secu şi să fiu de ascultare paraclisiarh acolo. Şi aşa, primind blagoslovenie întru aceeaşi zi şi, fiind încă şi ploaie, m-am dus. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat întru acea sfîntă ascultare cu mare bucurie sufletească, nădăjduind cum că aicea poate voi fi scutit de scîrbe şi de necazuri stîrnite de pismăreţul neamului omenesc. Iată, o, fraţilor mei preaiubiţi, întru Preasfîntul Duh, că aceasta au fost călătoria mea în lumea aceasta din cinci zile ale lunii lui iulie anul 1820 pînă la 13 iulie 1840 pe care, încă, nu cu totul o am scris întreagă.

17. Răutatea cea veche însă, satana, s-au arătat şi în sfînta mănăstire Secu, încurcîndu-mă cu ale sale măiestrii prin curasarii săi întru mare supărări, pentru că acolo, la mănăstirea Secu, era un vechil, anume Dimitrie ieromonah, cu nume de egumen, ca cum protrivit glăsuirii paragrafului al 19-lea din aşezămîntul monastirii,9 dar însă nu era ales întru această sfîntă mare ascultare după duhul glăsuirii aceluiaşi punct ca vechil în locul stareţului a acestor sfinte monastiri. Şi să nu facă nimic fără de ştiinţa stareţului, ci era pus de decasterie ca cela ce era clen al aceea decasterii. Care după cît putea, mai toate le lucra în mănăstire fără legiuta blagoslovenie şi ştiinţa stareţului, şi încă, şi împotriva lui.10 Şi acel ieromonah Dimitrie, aflîndu-se puternic după înăltul loc ce se suise tot atunci în anul 1840 în zilele lunii lui septembrie, m-a luat de la eclesiarhie ca să-i fiu chileinic la dînsul împreună cu alţii şi în luna lui octombrie preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict m-a chemat la sineşi şi m-a trimis la Iaşi cu scrisoare la mitropolitul Veniamin, rugîndu-l ca să fiu hirotonit ierodiacon. Mergînd şi înfăţişîndu-mă la mitropolitul şi primind blagoslovenie şi dîndu-i scrisoarea stareţului, el, după ce o au citit, mi-a poruncit ca să vin a doua zi ca să primesc ecdos, să merg la preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos, ca să mă hirotonească. Iară seara tîrziu, întru aceiaşi zi, la mitocul mănăstirii ce era în Iaşi, lîngă zidul ogrăzii mitropoliei, în dreptul hanului numit Vanghelie, la care mitor eram eu, la cvartiră, a venit călare, cu calul plin de spume, un vizitiu, anume Ioan Buţă, cu scrisoare de la decasteria din mănăstirea noastră, adresată către Tanasache, directorul mitropoliei. Şi, întrebîndu-l ce caută, el mi-a răspuns cum că are scrisoare de la decasterie la logofătul cel mare al mitropoliei. Eu, neştiind pentru ce este acea scrisoare, fiindcă aveam să merg la mitropolie a doua zi, am cerut-o, zicînd că voi duce eu dimineaţă, dar vizitiul mi-au dat răspuns că nu are voie să o dea în mîna mea şi să o dea însuşi în mîna logofătului celui mare al mitropoliei şi să ia răspuns de la dînsul şi să se şi

14

Page 15: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

înapoiască grabnic. Aşa şi au făcut. Că, întru acea noapte, primind răspunsul, s-a înapoiat la mănăstire. Iară eu a doua zi, după porunca mitropolitului, m-am dus dimineaţa şi, stînd în sala cea mare a caselor mitropoliei şi văzîndu-mă arhimandrit Visarion Spînul, eclesiarhul cel mare şi cu arhidiaconul Miletie Istratie, au spus mitropolitului că am venit. Mitropolitul a trimis pe arhidiaconul la directorul ca să-mi scrie ecdos către arhiereul Meletie Stavropoleos, precum îmi zisese. Însă în grabă a auzit sfădinsu-se directorul Tanasache cu arhidiaconul Meletie.11 Ieşind întristat foarte tare arhidiaconul şi uitîndu-se cu mare mîhnire, nemaimergînd la mitropolitul, s-a coborît pe treptele cele de piatră şi în grabă am văzut cum că au ieşit şi acel Tanasache ce primise noaptea scrisoare decasteriei, ţinînd în mînă scrisoarea cea de la stareţ Benedict şi, privind grozav spre mine, au intrat la mitropolitul şi l-am auzit grăind mitropolitului cam cu sfadă. După puţină vreme, trîntind uşa la cabinetul mitropolitului, cînd au ieşit, am mers repede mînios în canţelarie şi, ieşind arhimandrit Visarion eclesiarhul cel mare, mi-a zis să merg la mitropolitul. Intrînd în cabinet, mitropolitul sta pe scaun, ţinînd scrisoarea stareţul Benedinct în mînă şi acum nu a mai vorbit către mine aşa precum în ziua trecută, vesel, ci, foarte fiind mîhnit de împotrivirea directorului Tanasache, a început a mă întreba cîţi ani sînt de la naşterea mea şi eu i-am răspuns adevărul. Atunci el a zis, apoi macăr deşi stareţul, arhimandrit Benedict în scrisoarea către mine te laudă cum că ai purtări cinstite şi că eşti monah bun şi mijloceşte ca să te hirotonesc ierodiacon, însă după hotărîrea sfintelor canoane pînă ce vei fi în vîrstă de 25 de ani nu se poate să fii hirotonit. Şi eu am răspuns: “Înaltpreasfinţite stăpîne, eu de ascultare am venit, nerugîndu-mă la nimeni despre aceasta!” Mitropolitul mi-a poruncit, zicînd: “Mergi la Mitoc şi îţi voi trimite răspunsul către stareţul!”

18. Isprăvindu-se de directorul, cu toată sîrguinţa, forma cade, după plăcerea decasterioţilor, către mitropolitul şi, primind eu plicul acela cu răspunsul către stareţul, m-am înapoiat spre mănăstire şi seara, cînd am ajuns la moşia Timişeşti a mănăstirii Neamţului, care este chiar lîngă rîul Moldova, aproape de drumul cel mare, intrînd în ograda mitocului, a acei moşii, unde era nacialnic un bun monah, anume Nazarie, voind ca să mîi acolo întru acea noapte. Iată că acolo venise şi preacuviosul stareţ al monastirilor, arhimandrit Benedict şi cu toţi decasterioţii care ştiau foarte bine ce fel de răspuns, a primit de la directorul Tanasache la a lor scrisoare şi au început cu rîs a mă heretisi, zicîndu-mi: “Să-ţi fie de bine, părinte diacone!” Dar eu nu prea făceam haz de acest fel de heretismose, pentru că, cum am văzut acest fel de prefacere a lucrurilor mitropolitului după ducerea lui Ioan Buţă, vizitiului mănăstirii, îndată duhul meu a simţit cum că această prefacere a urmat după acea scrisoare de decasterie către Tanasache. Şi aşa intrînd la preacuviosul stareţ Benedict şi

15

Page 16: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

primind blagoslovenia cuviincioasă, i-am dat răspunsul mitropolitului. Stareţul, cetindu-o, şi, neştiind ce au făcut decasterioţii, s-au întristat foarte, pentru că nu i-a îndeplinit mitropolitul rugămintea şi recomandaţia, însă pe mine m-a mîngîiat, sfătuindu-mă părinteşte ca să nu mă întristez peste măsură, că iarăşi mă va trimite şi voi fi hirotonit şi mi-a poruncit să mă duc la mănăstirea Secu înapoi. Şi aşa, a doua zi, ducîndu-mă, cînd am ajuns acolo, ieromonahul Dimitrie era într-o grădină a igumeniei ce este lîngă hambarul cel mare şi, înfăţişîndu-mă la dînsul şi făcînd metanie mare, înaintea lui ca să primesc blagoslovenie ca de la mai marele meu, el, cum să aflase cu mîna şezînd pe spate, aşa mi-au întins de o am sărutat şi nici cum uitîndu-se spre mine. Eu am cerut cheia chiliei întru care şezusem, fiindu-i cheleinic, negîndind pînă atunci una ca aceea, cum că el cu fratele său Isaia ar fi făcut acea lucrare de nu am fost hirotonit. Dar el, ca cu glasul altuia, mi-au zis: la chilia aceea este altul, iară tu iaţi lucrurile de acolo şi te mută unde îţi va zice ieromonahul Valerian, iconomul. Şi aşa, văzînd acea răceală şi urîciune negîndită despre dînsul, m-am dus la iconomul şi l-am întrebat unde să mă mut şi el mi-a zis să fiu la ciubotărie şi să ajut şi la strana cîntăreţilor şi aşa am şi urmat.

19. Trebuieşte încă şi aceasta de a nu o lăsa întru neaducere aminte: că în sfînta mănăstire Neamţu era predanie de a nu se primi la strana cîntăreţilor copii sau tineri fără păr în barbă. De aceea eu în mănăstirea Neamţul nici am putut să învăţ cîntările bisericeşti, pentru că, măcar că eram tînăr, voiam şi doream şi puteam să învăţ, dar însă pe unde am fost de ascultare, nicidecum nu am fost slobozit. Iară întru puţină vreme cît am fost ucenic schimonahului Narcis, el mi-a dat blagoslovenie şi am început a învăţa Teoriticonul la zugravul, monahul Agapie, cîntăreţul soborniceştii biserici. Şi acum în mănăstirea Secu, aflîndu-mă la ascultare la ciubotărie şi la strana cîntăreţilor şi fiindu-mi duhovnic însuşi părintele Neofit, tipicarul mănăstirii, el cu toată dragostea părintească a început a mă învăţa însuşi cîntările cîte ceva din Anatasimatariu, Irmologhion, Heruvic-chinonicariu şi Polieeleie şi altele. Şi după ce am putut înţelege şi am început a şi scrie în anul 1841 pe psaltichie cîntări, apoi şi singur ostenindu-mă mult, m-am mai învăţat prin bun darul lui Dumnezeu.

20. Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, numai însuşi ştie cît de tare mă întristam acuma eu. Nu atîta că a doua oară întru acelaşi an am fost recomenduit spre hirotonie de ierodiacon, precum am spus, necerînd de la nimeni eu însumi şi iarăşi înapoit, ci mă mîhneam numai de aceea că cei fără de frica lui Dumnezeu îşi făceau rîs din mine: că uneori mă striga careiva, cînd mergeam prin ograda mănăstirii, zicînd: “Părinte Andronic”. Şi eu, neştiind pentru ce sunt strigat, răspundeam. Acela, rîzînd împreună cu alţii, zicea: “Iaca, ţi se tîrîie orariul”. Altele dăţi, după priveghere sau după cîntarea utreniei după ce trecea vreun ceas, venea la uşa chiliei cîte un ierodiacon şi zicea rugăciune şi

16

Page 17: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

după ce îi deschideam uşa zicea: “Am dat peste ispită în somn, te rog liturghiseşte în locul meu!” Eu, auzind aceasta, nu mă sfădeam şi închideam uşa în grabă, cu mare întristare, şi mai ales doi irodiaconi, Gavriil şi Isache, care mai înainte de mine fuseseră chileinici ucenici la ieromonahul Dimitrie, îmi făceau aceasta.

21. Ieşind cu mare necinste ieromonahul Dimitrie din egumenia sfintei monastiri Secului şi punîndu-se preacuviosul duhovnic Isihie Stamate. Apoi în anul 1842 preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict iarăşi trimiţîndu-mă la Iaşi, Domnul aducîndu-şi aminte de mine la 5 zile ale lunii lui aprilie în duminica a cincea a sfîntului şi Marelui Post prin mila Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu mijlocirile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie am fost şi eu mult păcătosul şi nevrednicul Andronic hirotonit ierodiacon, în capitalia Iaşi în dumnezeiasca biserica Bunavestire a Preasfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, de către preasfinţitul ierarh Meletie Stavropoleos. După înapoierea de la Iaşi la mănăstire ascultarea ciubotăriei o am mai purtat încă întru multă vreme şi ajutam şi la strana cîntăreţilor. Iară în rînduiala diaconească aflîndu-mă pînă în anul 1850, niciodată măcar nu m-am învrednicit a liturghisi sau altă sfîntă slujbă diaconească a face în soborniceasca biserică a mănăstirii Neamţului. Măcar deşi de multe ori m-am sîrguit pentru că era şi slujbele bisericeşti dintre fraţii aceia care se ţinea de povăţuirile decasterioţilor şi tot felul de împiedicări mi-au făcut cu măiestrite pricinuiri. Ba încă şi de multe ori mă lăsa şi mă închinam după obicei împreună cu ieromonahii şi ierodiaconii şi intram în sfîntul altar şi mă închinam şi sărutam după rînduiala dumnezeiasca Evanghelie, preacinstita cruce şi dumnezeiescul prestol şi mă dezbrăcam de rasă şi încă de vreo cîteva ori cu blagoslovenia stareţului Neonil mă pregăteam şi mă închinam împreună, că liturghisea şi el, întru acele praznice şi niciodată nu m-am jeluit la dînsul, ci pătimeam ca să nu mă numesc pîrîtoriu. După ce aşteptam multă vreme ca să-mi dea strigariul, apoi se apropia către mine, ierodiaconul veşmîntar şi cam cu melanholios graiul îmi zicea: cinstite părinte, să nu te scîrbeşti, să fii aşa de bun şi să te duci la bogoslov sau la bolniţă să liturghiseşti pentru că aicea nu este loc, măcar deşi era numai trei ierodiaconi şi ieromonahi mai mulţi. Eu, înţelegînd vicleşugul, mă îmbrăcam iarăşi cu rasa şi îmi puneam camilavca şi, ieşind din dumnezeiescul altar, şedeam într-o strană în biserică, pentru că ce aveam să caut la biserică bogoslovului sau la bolniţă, cînd poate pe acea vreme era pe la acele biserici ieşiţi de la liturghie, fiindcă intrau mai dimineaţă. Şi dacă cumva mă întreba părintele stareţ sau altcineva de ce nu am slujit, că m-am văzut închinîndu-mă cu ceilalţi, răspundeam cum că m-am simţit bolnav.

17

Page 18: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

22. Răutatea însă şi a decasterioţilor, care erau prieteni cu ieromonahul Dimitrie, între care era şi fratele său Isaia, precum am zis, tot nu s-au plecat spre dragoste frăţească către mine, pentru că chiar în anul 1842, pe la sfîrşitul zilelor lunii lui iulie, am avut o foarte mare supărare cu dînşii pentru ciubotărie, căci că piele pentru încălţările fraţilor soborului le primeam pe fiecare lună de la tălpălăria mănăstirii Neamţului cu ţidula cămăraşului şi a decasteriei. Şi, mergînd după obişnuita regulă şi înfăţişîndu-mă la decasterie, decasterioţii m-a tot purtat cu vorbe pînă ce să întîrzîiase vremea şi trăsura cu care mersesem cu caii înhamaţi şedea înaintea hambarului celui mare, pentru că tot aşteptam din ceas în ceas, doar, îmi vor da ţidulă să primesc pieile şi să mă înapoiesc la mănăstirea Secu. Apoi, un cilen al decasteriei, anume Gavriil, mi-a zis mie: du-te, părinte Andronic, la arhondaric şi mănîncă ceva, că şi noi ne ducem să mîncăm, pentru că este tîrziu şi vei veni pe urmă şi îţi vom da ţidulă. Şi aşa, mergînd la arhondaric, am spus unui posluşnic Vasiliel, ce era cămăraş acolo, porunca decasteriei. Posluşnicul mi-a zis să mai stau pe un scaun acolo şi îmi va da. Deci, stînd eu pe scaun şi venind monahul Cosma, nacialnicul arhondaricului, care era de aproape prieten de decasterioţii, cum m-a văzut neîntrebîndu-mă nimic, m-a luat de spate şi mi-a dat două brînci aşa de grozave, că am ajuns tocmai la uşile beciului cu curechi şi foarte tare m-am stîlcit mai ales de treptele cele de piatră ale arhondaricului, peste care m-a tăvălit şi m-a izbit. După ce m-am sculat de la pămînt, uitîndu-mă spre dînsul, i-am zis cu lacrimi: “Pentru ce este aceasta, părinte Cosma?” şi el mi-a mai răspuns nişte ocări asupra-mi. Şi aşa m-am dus întristat despre masa recomandruită mie de decasterie. Şi aşteptînd multă vreme pe decasterioţi şi văzînd că nu mai vin, m-am dus la monahul Ghermano Colţa Adam care ţinea nişte zevozi în ograda chiliei ce era lîngă poarta prescurăriei în lanţuri ziua. Şi, bătînd în portiţă, mi-au deshis un tînăr ucenic Grigorie al lui, dar mi-a spus cum că doarme. Eu însă, nemaiputînd răbda să-l aştept ca să se scoale, m-am dus şi am zis rugăciune la uşa salei de vreo cîteva ori, pînă ce, mînios sculîndu-se şi ieşind în sală, a început a răcni la mine zicînd, că pentru ce nu-i dau pace să doarmă. Şi eu i-am răspuns că caii stau înhamaţi de astăzi dimineaţă, mîncîndu-i muştile la soare şi sunt flămînzi, precum şi eu. Atunci iarăşi au răcnit la mine, zicînd: “Du-te la decasterie, că voi veni eu acolo în grabă. Şi, aşa venind, mi-au dat ţidulă şi, primind peile de la tălpălărie, m-am înapoiat la mănăstirea Secului chiar seara. Aşa fel de treburi făcea decasterioţii.

23. O asemenea neomenie şi altele mai cumplite s-au mai urmat şi cu alţi mulţi din părinţii soborului de către decasterioţi şi tovarăşii lor. Că pe mulţi părinţi cinstiţi şi bătrîni i-au surghiunit din sobor cînd au surghiunit şi pe însuşi arhimandrit şi stareţ Nionil în vreme de iarnă. Şi aşa, nemaiputîndu-se suferi o asemenea necanonicească ocîrmuire în mănăstire, s-a desfiinţat cu desăvîrşire în

18

Page 19: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

anul 1843 şi s-a pus stareţ singur ocîrmuitorul iarăşi pe părintele Neonil, la 19 zile ale lunii lui iunie cu învoirea guvernului şi a mitropoliei.

24. S-au mai întîmplat mie multe supărări şi altele încă şi în sfînta mănăstire Secu, că în anul 1844 la 30 de zile ale lunii lui martie, cînd a ars toată mănăstirea, atunci mi-a ars tot ce am avut în chilie. Şi întru acelaşi an, fiindcă nu aveam chilie, am vieţuit pe nişte lemne, de cele tăiate pentru foc subt străşina unui gard la una din chiliile cele afară de ogradă, cu aşternut de fîn. Întru aceeaşi vreme, în multe feluri de socotinţi, mă vîra diavolul, pentru că şi mămăligă şi altceva mîncare trebuia să-mi fac însumi. Căci şi bucătăria şi pităria arseseră desăvîrşit şi pe lîngă acestea apoi iarăşi mai trebuia ca să aleg de prin moluz şi scrumul pojarului piroane de fer de tot felul şi să le îndrept cu ciocănaşul pe muchia toporului după porunca egumenului Chiriac, şi fiindcă cei mai mulţi dintre ieromonahi şi ierodiaconi şi monahi şi posluşnici după pojar s-au împrăştiat pe la mănăstirea Neamţului şi pe la schituri, neavînd chilie să vieţuiască şi să se odihnească, eu, aflîndu-mă pe loc, ţineam şi rînduiala diaconească duminicile şi sărbătorile şi ajutam şi la strana cîntăreţilor după cît puteam cu toate neajunsurile ce aveam.

25. Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru, cu întrutot lăudata Preasfînta Preacurata Dumnezeiasca sa Maică, între toate aceste necazuri şi greutăţi, m-a înţelepţit cum să mă port pentru ca să nu caz din sfintele făgăduinţele monahiceşti. Dar însă iată ce mi s-a întîmplat atuncea în anul 1844. Un arhiereu, anume Irinarh Miclescu, cu titlul dioclias, ce şedea în Iaşi la biserica numită a tălpălariului, avînd nevoie de diacon, nu ştiu dintru a cui îndemna re m-a cerut pe mine la preacuviosul părintele arhimandrit şi stareţ Neonil. Stareţ mi-a hotărît să mă duc. Şi eu, aflîndu-mă foarte necăjit în mănăstirea Secu, precum am zis, m-am plecat a mă duce, neştiind cum că arhiereul mănîncă carne. Şi sfîntul post al Adormirei Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu l-am petrecut în pace, iar în ziua de Adormire, liturghisind cu arhiereul la o biserică a boierului Nicolae Roznovanu, cînd am venit la curte, văzînd cum că pe masă numai bucate de carne sunt, nu m-am învoit să mănînc nicidecum macăr de mă şi silea însuşi arhiereul, zicînd că el îmi dă blagoslovenie, scoţîndu-mi însuşi o bucată de carne pe farfurie. Dar eu i-am răspuns cu îndrăzneală, spunîndu-i cum că nici el ca monah nu are voie să mănînce carne. Aşa văzînd scîrba aceea arhierească şi boierească, pentru că şi boierul se tulburase şi se sluţea asupra mea, strigînd că sînt un grubian, de la acea masă nu ne-am văzut încă în veacul acesta, pentru că, luînd blagoslovenie pentru ca să mă înapoiesc în Iaşi şi tăinuindu-mă de toţi, am fugit la mănăstirea Secu înapoi. Şi m-a cam ocărît părintele stareţ Neonil de odată, dar, în urmă, m-a iertat. Şi am intrat iarăşi în greutăţile sfintei monastirii Secului. Însă acum eram mai uşurat puţin, fiindcă rînduise şi pe un alt ierodiacon anume Iosif aicea.

19

Page 20: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

26. Inima mea s-au întărit întru Domnul Dumnezeu iarăşi, umplîndu-mă de nepovestită bucurie sufletească despre aceasta, pentru că am scăpat iarăşi la mănăstire. Însă diavolul, pismăreţul mîntuirii neamului omenesc, tot nu mă lăsa în pace, ci căuta feluri de măiestrite chipuri, ca doar m-ar scoate iarăşi din mănăstire în lume. Şi aşa, în anul 1845, au îndemnat pe un egumen de la schitul Zgura, anume Arsenie, ca să mă sfătuiască pe mine şi pe un duhovnic, anume Vasilisc, să ne ducem la schitul Zgura cu totul. Acela, viind la mănăstirea Secu şi spunînd cum că schitul acela este foarte liniştit şi că întru toată cuprinderea numitului schit nu calcă nici picior de femeie, nici parte femeiască, vreun dobitoc sau păsări măcar, pînă şi nici mîţe sau găini sau raţe, şi că are iaz cu peşte şi moară şi pădure şi de toate cele de trebuinţă. Aşa, auzindu-le pe acestea, m-am cam plecat cu gîndul, bucurîndu-mă de liniştea cea potrivită monahilor şi i-am dat răspuns cum că voi mai vedea şi mă voi mai socoti ce este mai temeinic. El mi-au dat bilet iscălit de dînsul şi cu pecetea schitului, ca să fiu slobod la drum, numind în bilet minciună, zicînd că sunt de acolo, pe care schit nici o dată nu l-am văzut nici pînă atuncea şi nici pînă astăzi. Pe preacuviosul duhovnic Vasilisc l-au amăgit şi l-au luat atuncea cu tot calambalîcul cu sineşi, pentru că şi acel sfînt bătrîn era cu veţuirea sfîntă şi tot linişte căuta întru tot chipul. Apoi, spunînd eu duhovnicului meu acel fel de chemare şi sfătuire ale lui Arsenie şi arătîndu-i şi biletul de drum cel dat de Arsenie, l-a scuipat şi l-a aruncat în foc, zicîndu-mi aşa: “Eu nu-ţi dau blagoslovenie să te duci nicăierea. Şezi pe loc după făgăduinţele monahiceşti şi rabdă orişice ţi se va întîmpla în mănăstire, că lucrurile se vor îndrepta şi va fi iarăşi linişte, iar că s-a amăgit Vasilisc, vei vedea singur mai pe urmă”. Şi aşa, netrecînd multă vreme, am auzit cum că, năvălind tîlharii în schit într-o noapte pe Arsenie, l-au bătut şi i-au scrijeluit cu cuţit palmele mîinilor şi talpele picioarelor, cerînd bani, iară pe bătrînul Vasilisc, bătîndu-l şi lovindu-l în cap, degrab a şi murit. Iată ce fel de linişte era acolo şi în ce fel de primejdii mă băgam dacă ascultam pe Arsenie şi am mulţămit cu lacrimi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu că m-a izbăvit. Apoi şi după aceasta am întîmpinat multe ispite şi scîrbe sufleteşti, însă cu ajutorul Preasfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu prin toate am trecum nevătămat.

27. Mutîndu-se dintru această viaţă la cea veşnică, preasfinţitul mitropolit Veniamin în anul 1846 la 18 zile ale lunii lui decembrie, fiind ziua miercuri şi aflîndu-se la linişte în sfînta mănăstire Slatina, m-a trimis şi pe mine preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil la mănăstirea Slatina de m-am îmbrăcat şi eu, prostul, la prohodul lui şi la îngropare, care s-au săvîrşit sîmbătă la 21 zile ale lunii lui decembrie, de episcopul Romanului Veniamin Rosăt şi cu sobor de arhimandriţi, ieromonahi şi preoţi de mir şi ierodiaconi. Purtarea de grijă pentru toate cele trebuitoare la îngropare şi după îngropare osebit de

20

Page 21: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

arhimandrit Meletie Istratie, care îi fusese arhidiacon şi acum era igumen mănăstirii acesteia, nimeni altul nu s-au ivit dintre cei morţi care, cînd era în slujbă, îl înconjura cu multe felurite linguşiri fără numai nepoţii săi, fraţii amîndoi, Alecu şi Ştefănică Forescu, care, între altele, pregătise bucatele pentru masă din peşte. Însă nici un părinte dintre fraţii soborului sfintelor noastre mănăstiri Neamţu şi Secu nu s-au învoit a mînca peşte întru acea zi, măcar de să şi pusese la masă. Atunci Ştefănică Forescu, văzînd această neaşteptată întîmplare, a zis, rîzînd un cuvînt ca de haz: “Da, eu am uitat cum că babaca de la Ignat pînă la Naşterea Domnului nu ne lasă să mîncăm carne”. Şi aşa, bucatele ce pregătise pentru noi, călugării, le-au ridicat de pe masă şi le-au dat norodului, puind în loc icre, măsline şi rîşcovi. După masă ne-am pornit cu toţii şi ne-am înapoiat la sfintele noastre mănăstiri.

28. Osebit de toate acestea, în anul 1847, mai înnoindu-se mănăsirea Secu, după ardere, am fost rînduit de ascultare ca să fiu tipicar soborniceştii biserici în locul părintelui duhovnic Neofit, care îmbătrînise şi nu putea să mai ţie pe acea ascultare, pentru că pătimise încă şi mare primejdie cînd a fost pojarul, că i-au ars barba şi i-a fript obrazul şi mîinile şi picioarele, fiindcă el pe toate cărţile mănăstirii le ţinea într-un dulap în chilie şi s-au sîrguit pe cît s-au putut de le-au scăpat şi l-a încongiurat para focului acolo şi prin pară fugind pe trepte din rîndul al doilea al chiliilor au scăpat vătămat de foc, precum am zis. Eu, primind pe această sfîntă ascultare ca din mîna lui Dumnezeu de la preacuviosul egumen Teodosie şi duhovnicul Neofit şi de la ceilalţi fraţi ai soborului, îndată am pus în lucrare şi am întemeiat biblioteca de asupra sfintei porţi, subt clopotniţa cea mare, care am încredere cum că va fi şi acum, şi pentru totdeauna cu ajutorul prea întrutotînduratului Dumnezeu şi prin acoperămîntul preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacinstitului Înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului Ioan şi a celui întru sfinţi părintelui nostru, marelui ierarh Nicolaie, făcătorul de minuni. Şi m-am sîrguit, de am adunat tot felul de cărţi în limba moldovenească, slavenească şi grecească, aşezîndu-le în două dulapuri mari. Şi am făcut despre fereastră un pat mare din dulapi groşi de brad pe care să întind cărţile de se usucă, neurmînd nevoia de a se mai scoate afară niciodată.

29. Necăutînd Domnul Dumnezeu spre nevrednicia mea şi spre prostimea minţii mele şi neînvăţătura de ştiinţi înalte apoi, în anul 1850, la patru zile ale lunii lui iunie prin nemăsurata milă şi preaînalta dumnezeiasca Sa bunătate şi cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu mijlocirile tuturor sfinţilor şi a preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, şi cu alegerea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Neonil şi al sfîntului duhovnicescului sobor al fraţilor, am fost şi eu, ticălosul Andronic, învrednicit a primi darul întru tot Preasfîntului Duh la hirotonia de preot întru sfînta soborniceasca biserică a sfintei mănăstiri Neamţului prin punerea mîinilor a preasfinţitului ierarh

21

Page 22: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Mardarie Apamias, care ţinea şi loc de mitropolit al Moldovei. În duminica cea de după Înălţarea Domnului, care este a pomenirii sfinţilor 318 purtători de Dumnezeu părinţi din Niceea, şi după aceasta, prin mijlocirea preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţ Neonil în anul 1853, la 15 zile ale lunii lui mai, am fost hirotesit în treapta de duhovnic în soborniceasca biserică a mitropoliei Moldaviei în Iaşi, cu blagoslovenia preasfinţitului mitropolit Sofronie de preasfinţitul ierarh Nectarie Sotiriopoleos, vicarul mitropoliei.

30. Apoi, avînd de multă vreme dorinţă ca să mă duc şi să mă închin la izvorul Maicii Domnului ce se numeşte “Baluclie”, care este aproape de cetatea Ţarigradului, am luat tot atuncea blagoslovenie de la preasfinţitul mitropolit Sofronie şi am scos paşaport după regulile ţării şi, mergînd la mănăstire, am luat blagoslovenie şi de la preacuviosul, părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, şi cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu m-am dus şi am ajuns acolo cu pace. Stînd la Baluclie vreo cîteva zile şi umblînd prin Ţarigrad şi văzîndu-l după cît s-au putut şi închinîndu-mă la locul bisericii din Vlaherna, şi la 11 zile ale lunii lui iulie, închinîndu-mă în soborniceasca biserică a patriarhiei, am sărutat moaştele sfintei mare muceniţe şi prealăudatei Eufimia şi a sfintei Teofanei împărătesei şi a sfintei Solomii, muma celor şapte muceniţi Macabei.

31. Hotărîsem în mintea mea ca să stau mai multă vreme prin Ţarigrad şi să văd bine pe toate sfinţeniile cele ce încă se mai păstrează printr-însul. Însă, simţind cum că turcii se pregătesc de bătălie cu Rosia, m-am înapoit la Moldova. Venind în mănăstire la întîia zi a lunii lui august, am aflat ridicată nepace de către diavolul asupra mea chiar din partea egumenului Feodosiei şi economului Antim. La 16 zile ale lunii lui august, mutîndu-se către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Benedict, care era cel mai de pe urmă dintre ucenicii preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie Velicicovskii, dintre aceea pe care i-am aflat încă între cei vii la intrarea noastră din început în mănăstirea Neamţului şi după ieşirea din stareţie, se liniştise acolo, în mănăstirea Secu. După îngroparea lui, mîhnindu-mă de neaşteptata nepace, m-am cerut la egumenul ca să mă duc la mănăstirea Neamţului să mă arăt la preacuviosul părintelui nostru stareţul Neonil, să iau blagoslovenie şi să-i vestesc despre a mea înapoire din Ţarigrag, şi totodată, cerînd şi trăsură. El cam cu mînie abia mi-a dat mîna de i-am sărutat-o, zicîndu-mi: “Cale bună, dar trăsură nu-i pentru tine”. Şi aşa, măcar că era glod mare, m-am dus pe jos la mănăstirea Neamţului şi, înfăţişîndu-mă la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil şi, primind părinteasca blagoslovenie, i-am spus scîrbele mele. El îndată mi-au poruncit să mă mut iarăşi în mănăstirea Neamţului şi să fiu duhovnic la bolniţa cea mare a bătrînilor şi a tinerilor monahi celor foarte bolnavi şi a orbilor, totodată rînduindu-mi şi două chilii alăturea cu biserica sfîntului

22

Page 23: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

marelui mucenic Ioan şi ucenic pe un monah tînăr, anume Vasilisc. Şi aşa luînd blagoslovenie ca să stau tot la mănăstirea Secului pînă ce se va săvîrşi praznicul cel mare al hramului mănăstirii, care este tăierea cinstitului cap al sfîntului marelui prooroc Ioan Înaintemergătorului şi Botezătorul Domnului, hotărînd ucenicului Vasilisc ca să grijască chiliile ca pentru vremea de iarnă ce se aştepta în grabă şi de voi trimite cîte ceva dintre lucrurile chiliei în zilele din vremea praznicului prin trăsurile care vor merge de la mănăstirea Secu la mănăstirea Neamţu să le aşeze în chilie. M-am înapoiat tot pe jos la mănăstirea Secu, şi, înfăţişîndu-mă la egumenul Teodosie, am cerut să rînduiască pe cineva să fie tipicar ca să-i dau toate cărţile mănăstirii pe seamă, spunîndu-i cum că eu, văzînd nepacea pornită asupra mea după porunca dumnezeiască, am dat loc mîniei şi, mergînd, am spus preacuviosului părintelui nostru, stareţul şi părintele stareţ, cunoscînd cum să sînt adevărate cele spuse de mine, m-a rînduit să fiu duhovnic la bolniţa cea mare şi că după săvîrşirea praznicului mănăstirii mă duc îndată. Dar egumenul şi cu iconomul Antim ce se afla acolo de faţă au început a răcni la mine aşa de grozav, parcă le făcusem ceva mare rău şi nu au însemnat pe nimenea să fie tipicar. Eu, văzînd pe această şi mai înfricoşată supărare stîrnită de diavolul asupra mea, am rugat pe ieromonahul Teofan, ce fusese ucenic preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Benedict, de a primit el asupra sa grija acestei ascultări pînă ce vor însemna pe cineva. În vremea zilelor praznicului mănăstirii am purtat tot eu ascultarea tipicăriei, pentru ca să nu fie vreo nerînduială în sfintele biserici şi în trapeză. Cu încetul prin trăsurile ce mergeau la mănăstirea Neamţului am trimis acolo tot ceea ce aveam în chilie, rămănînd numai eu pînă după praznic. Şi aveam mare dorinţă ca să liturghisesc în soborniceasca biserică a sfîntului Ioan Botezătorul acum în praznicul acesta al mănăstirii întru care am făcut ascultări, precum am scris de la 13 iulie 1840 şi pînă acum, însă nu m-a lăsat şi aşa am liturghisit în biserica sfîntului marelui ierarh Nicolae.

32. Şi, după săvîrşirea sfîntului praznic al sfîntului marelui prooroc Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cerînd trăsură ca să mă duc la mănăstirea Neamţului împreună cu schimonahul Nichita, tipicarul mănăstirii Neamţului şi tipograf, nu mi s-a dat. Şi aşa, fiindcă era glod mare, ne-am descălţat amîndoi împreună cu bătrînul Nichita şi, ţinînd încălţările în mîini, ne-am dus prin pădure pe jos. Ajungînd la sfînta mănăstirea Neamţul, m-am aşezat în dumnezeiasca ascultare cea rînduită mie la bolniţă. Însă diavolul împotrivitorul a tot binele şi aflătorul a toată răutatea, nu i-a plăcut să rămîi eu în pace numai cu atîtea supărări ce au ridicat asupra mea întru cîtă vreme am fost în mănăstirea Secu, ci şi după ieşirea mea de acolo a mai încercat vicleanul a mă necăji tot cu trebile acestei mănăstiri pe care el le încurcase. Fiindcă eu cărţile bibliotecii mănăstirii din pricină că nu-mi însemnase pe nimeni igumenul

23

Page 24: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

şi cu iconomul cui să le încredinţez, le-am lăsat pe seama ieromonahului Teofan împreună cu tipicăria, precum am zis, dîndu-i şi catalogul cărţilor după cum era înmulţite de mine, iar catalogul prin care eu am primit cărţile la rînduirea mea în ascultarea de a fi tipicar l-am păstrat la mine şi aşa, după cîteva zile din ieşirea mea din mănăstirea Secului, au invitat pe egumenul Teodosie de au trimis pe trei părinţi duhovnici bătrîni anume: Ilarion, Antim şi Doroteiu care îmi fusese şi duhovnic acolo şi au venit la mănăstirea Neamţului de au clevetit asupra mea la preacuviosul părintele nostru stareţ Neonil, spunîndu-i cum că mulţime de cărţi nu se ajung după izvodul stareţul Paisie. Cerînd ca să merg acolo înapoi pentru ca să dau socoteală lămurită şi chemîndu-mă preacuviosul stareţ, a început a mă întreba de faţă cu dînşii despre aceasta. Eu, avînd catalogul vechi cu sine, precum am zis, întru care era iscălit şi duhovnicul Antim (care numai el însuşi era pornitorul acestor supărări), clevetitorul asupra mea, fiindcă a fost rînduit de egumenul Teodosie la darea cărţilor mie pe seamă, l-am arătat şi preacuviosului stareţul Neonil şi lor şi le-am şi zis aşa: “Părinţilor sfinţi, eu am înmulţit cărţile precum vedeţi adevărul din catalogul acesta şi din cel ce l-am lăsat acolo în mîna ieromonahului Teofan, dar îmi este ruşine de aceasta că sunteţi mult mai bătrîni decît mine şi supăraţi pe părintele nostru stareţ şi, fără să judecaţi cu mintea, mai înainte grăiţi alături cu adevărul, zicînd cum că după izvodul stareţul Paisie nu se ajung cărţile monastirei. De unde se poate adeveri această zicere că este dreaptă, cînd în sfînta mănăstirea Secu numai două cărţi tipărite în anul 1652 în Tîrgovişte, ce se numesc “Îndreptarea legii”, dăruite mănăstirii de mitropolitul Moldovei Misail, se află vechi, iară celelalte toate, cele mai multe sînt tipărite aici, în mănăstirea Neamţului, unde tipografia nu se afla încă întemeiată în vremea părintelui nostru, stareţul Paisie, şi osebit de aceea dacă mănăstirea Secu s-au ars de turci la anul 1820, întru care an eu sunt născut şi a stătut mănăstirea pustie desăvîrşit doi ani, precum înşivă ştiţi, şi mi-aţi şi spus, apoi măcar şi de vor fi fost niscavai cărţi de pe vremea părintelui nostru, stareţul Paisie, cine le-a putut apăra de acea înfricoşată primejdie. Mă mir că încă se păstrează acele două pravili, se înţelege că au fost luate mai înainte de acea întîmplare grozavă de vreun părinte din cei ce au fugit atuncea în Basarabia şi pe aiurea. Liniştindu-se tulburările şi înnoindu-se iarăşi mănăstirea Secu, cînd s-au înapoit iarăşi, le-au adus la locul lor în mănăstire. De aceea, vă rog liniştiţi-vă şi nu mai supăraţi pe părintele nostru stareţ cu aceste scorniri. Şi aşa ne-am iertat de faţă cu părintele stareţ şi s-au înapoiat ei la locul lor şi de mine nu a mai urmat nevoie ca să mă duc acolo la mănăstirea Secu,12

că întru acest chip s-au sfărîmat scornirea iubitorului de turburare, diavol.33. Isprăvindu-se prin aceste căi strîmte şi cu scîrbe toată vieţuirea mea în

sfînta mănăstire Secu şi aflîndu-mă în bolniţa sfintei mănăstiri Neamţul, precum am zis, şi, purtînd cu ajutorul Preacuratei Maici lui Dumnezeu sfînta ascultare

24

Page 25: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cea încredinţată mie cu toată dragostea sufletească, mă socoteam cum că voi fi de acum înainte mai în pace. Însă fiindcă războiul este toată viaţa omului pe pămînt, apoi nu am putut scăpa de supărări şi aicea. Că întru aceeaşi lună, septembrie la 18 zile, ieromonahul Teodosie Florescu, aflîndu-se de rînd în săptămîna aceea la biserica din bolniţă a sfîntului marelui mucenic Ioan, ale căruia sfinte moaşte se află în Suceava, după ce au ieşit de la cîntarea vecerniei, fiindcă trăiam bine cu dînsul, a intrat la mine în chilie. Între alte vorbe ce grăiam între noi, a început a-mi zice aşa: “Pentru ce, sfinţia ta, ai ieşit din mănăstirea Secu, că acolo erai în numărul proistoşilor, iar aicea vei fi cel mai de pe urmă, adică pe aicea prin bolniţă şi pe la altele locuri deasemenea. Dar în soborniceasca biserică nu crede că vei fi vreodată a liturghisi, fiindcă abia odată pe fiecare an dacă încape vreun părinte duhovnic dintre cei mai bătrîni să ţie săptămîna, fiindcă este rînduiala stareţul Paisie aşa ca să se ţie numaidecît rîndul la biserică o săptămînă în limba moldovenească de ieromonah moldovean cu ierodiacon rus şi altă săptămînă în limba rusească de ieromonah rus cu ierodiacon moldovean. Şi din privirea că ruşi nu sunt de ajuns spre a îndeplini pe această rînduială, apoi unii dintre ieromonahii moldoveni, iubind cinstea aceasta, adecă ca la zile de praznic, cînd se săvîrşeşte slujba cu sobor, fiindcă, trebuieşte a fi numaidecît pereche un rus, şi un moldovean, ei să stea mai sus decît cei mai bătrîni cu nume de rus se sîrguiesc de învaţă măcar cît de prost de citeşte cîte un vozglas în limba rusească ca atunci cînd va fi la rîndul său să-l poată zice. De acolo el este în rîndul ruşilor şi prin acea meşteşugire, acela de multe ori este de rînd multe săptămîni peste tot anul”. Acestea auzindu-le eu, i-am răspuns, zicînd: “Dacă este aşa rînduiala părintelui stareţul Paisie, apoi eu voi ţine săptămîna la soborniceasca biserică în limba rusească”. Şi îndată el tulburîndu-se foarte tare de acest fel de răspuns al meu, mi-au zis cu supărare mare, aşa: “Să ştii că dacă vei începe a urma aşa apoi ne vom aduna toţi preoţii moldoveni şi îţi vom coase gura cu ibrişin”. Eu i-am răspuns cu îndrăzneală aşa: “Aceasta nu o veţi putea face niciodată”. El, auzindu-le acestea, s-a dus la chilia sa mîhnit.

34. După aceasta, apoi sîmbătă la 19 zile ale lunii lui septembrie, mergînd eu din bolniţă spre sfînta poartă a ogrăzii mănăstirii şi văzîndu-mă părintele, duhovnicul Natanail Slaveanul, m-a chemat la sine şi în chilie şi mi-a grăit aceste cuvinte: “Părinte Andronic, eu am auzit cum că sfinţia ta la monastirea Secu, cînd liturghiseai, ziceai vozglasuri în limba slavenească. Deci săptămîna aceasta de deseară eu am să o încep şi mîine voi liturghisi, dar, fiindcă sînt rînduit de părintele mitropolit să merg la mănăstirea Agapia pentru o comisie, trebuieşte să mă duc tot mîine. Apoi, te rog, ţine sfinţia ta săptămîna toată în locul meu şi pe la care locuri vei putea zi măcar vozglasurile în limba slavenească, ca să nu se strice predaniile preafericitului, părintelui nostru,

25

Page 26: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

stareţul Paisie”. Iară eu i-am răspuns, zicîndu-i cum că nu numai vozglasurile, ci şi ectenii pot să zic şi evanghelii şi acatist şi orişice ar urma trebuinţa. Atunci el, sărutîndu-mă de bucurie, m-a luat cu sineşi şi am mers la preacuviosul, părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, căruia, spunîndu-i cele făgăduite de mine, cum că le voi îndeplini foarte, s-a bucurat preacuviosul stareţ şi m-a blagoslovit spre această sfîntă începere. Şi aşa, duminică seara, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi rugăciunile preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie în 20 spre 21 de zile ale lunii lui septembrie, de la ceasul al nouălea al vecerniei, am început în limba slavenească a săvîrşi dumnezeieştile slujbe în soborniceasca biserică a sfintei mănăstiri Neamţul, unde, cînd eram în rînduiala diaconească, nici la o mică slujbă nu m-am învrednicit, precum am zis, să înţelegem, că din împotrivirile celor ce era întru-un cuget cu cela ce au zis cum că îmi vor coase gura cu ibrişin, dacă aşi porni a îndeplini slujbele în limba rusească.

35. Urmînd apoi după aceasta în grabă tot anul 1853 alte prefaceri în sfintele noastre mănăstiri, pentru că la 16 zile ale lunii lui octombrie, fiind ziua vineri, s-au mutat către Domnul preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil, întru aceeaşi zi şi moşul meu, shimonahul Lavrentie legătorul cel bun de cărţi s-a mutat. Apoi, alegîndu-se după rînduială şi punîndu-se arhimandrit şi stareţ părintele duhovnic Natanail, el m-a luat de la bolniţă şi m-a rînduit să fiu nacialnic şi purtător de grijă la fabrica unde se lucra cu maşinile postavul trebuitor pentru îmbrăcămintea tuturor fraţilor soborului.

36. Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru cu judecăţile pe care le ştie însuşi între toate acestea au mai pus în mintea preacuviosului stareţ Natanail de m-a rînduit pe mine prostul întru sfînta ascultare bisericească cea mai înaltă a mănăstirii, adică a fi eclesiarh mare sfintei mănăstiri Neamţului. Pe la începutul zilelor lunii lui ianuarie, în anul 1855, în vremea aceea, pe cînd era să se pornească cele mai grozave lucrări de guvernul domnului Grigorie Ghica Voievod, asupra acestor sfinte monastiri şi a fraţilor soborului din ele, pe care toate le-a pornit tirania acelui domn chiar din zilele lunii lui ianuarie la 30 zile anul 1855, trimiţînd felurite ofise cu forme № 617 şi 618 prin miniştrii săi şi prin arhimandrit Antonie Dumbravă, care forme toate avea duhul acela, ca şi cum sfintele noastre mănăstiri ar fi ţinînd spioni ruseşti tăinuiţi prin ele şi cu de acest fel de socotinţe. În săptămîna cea întîiu a sfîntului şi marelui post la 8 zile ale lunii lui februarie, marţi seara a venit cu dînsul trimişi nişte batjocoritori în sfînta mănăstire Neamţu, fără de veste, cu jandarmi înarmaţi şi au pecetluit chiliile stăreţiei mănăstirei şi chiar şi a eclesiarhiei întru care eu vieţuiam, aflîndu-mă eclesiarh mare, precum am zis, şi ale altor cinstiţi părinţi care erau prin ascultările cele mai mari ale mănăstirii, şi cancelaria cea mare a mănăstirii şi cămara obştei cea mare, şi la arhivă şi la bibliotecă, punînd la fiecare uşă

26

Page 27: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

jandarmi cu puşti şi ştîcuri. Cine poate să povestească precum se cuvine batjocurile care au făcut acei miniştri domneşti în mănăstirea noastră, răscolind prin toate dulapurile şi seltarele meselor de prin chiliile ce le-au pecetluit uşile şi pe subt pături căutînd şi, fiindcă nu aflau nimic din acele ce gîndeau ei, suduiau cruci şi răscruci călugăreşti. După ce s-au dus aceia, apoi joi la 24 de zile a lunii lui februarie, Antonie Dumbravă, arhimandritul cel trimis de Grigorie Ghica, a îndepărtat cu mare batjocură din treapta de stareţ pe părintele nostru arhimandrit Natanail şi s-au pus el însuşi ocîrmuitorul mănăstirilor acestora.

37. Osebit de toate acestea şi altele ca acestea, tot în anul 1855, prin poruncile domnitorului Grigoria Ghica, cele aduse la mănăstire de bătrînul evreu, Iosif Bolocan, la 10 zile ale lunii lui aprilie măcar şi nevrînd a făcut mănăstirea învoire cu evreii de le-a întemeiat sinagoga evreiască în Tîrgul Neamţului pe locul mănăstirii care şi l-au ales însuşi evreii, cu tot materialul trebuitor, adică piatră, cărămidă, var, nisip şi toată feresteaua trebuitoare şi piroane. Toate acestea scoase, cumpărate, făcute şi cumpărate de iconomia mănăstirii la faţa locului zidirii şi 1200 galbeni zimţi, pentru plata lucrului tuturor meşterilor şi un monah anume Ghervasie Botoşăneanul, zapciu asupra salahorilor. La toate aceste nelegiute lucrări, fiindcă mă aflam ecleziarh mare al mănăstirii, vrîndnevrînd, a trebuit să fiu împreună lucrător după poruncă, care lucrări mi-au pricinuit mari dureri sufleteşti, pentru că, din început, neînvoindu-ne a o îndeplini pe această nelegiută poruncă, el, ca cel tare şi puternic, a trimis pe un boier Miloş execuţ în mănăstire de ne-a silnicit pe noi, pe toţi fraţii soborului, spre îndeplinirea acestei porunci, căruia boierul, după porunca lui Grigorie Ghica, îi plătea mănăstirea pe fiecare zi cîte doi galbeni austrieci şi la doi soldaţi care erau cu el împreună execuţi cîte un galben în fiecare zi, osebit de mîncare şi băutură pentru dînşii şi pentru caii lor fîn şi grăunţe în vreme de trei luni de zile, şezînd înlăuntru mănăstirii la arhondaricul cel mare.

38. Văzînd domnul Grigorie Ghica cum că spre a sa veşnică pomenire, după a sa dorinţă sufletească, şi-a pus lucrare pe aceste nelegiuite porunci, prin asprele măsuri ce a uneltit, iarăşi cu mai cumplite silnicii prin fiul său Iancu Ghica şi Gheorghie Sturza, care amîndoi erau încinşi cu săbii pe lîngă sineşi şi care ne îngrozeau pe toţi cu înfricoşate răcnetele lor. Cînd au intrat în ograda mănăstirei spre a-şi îndeplini dorinţele, pe ale cărora îngroziri eu unul, nemaiputînd suferi să le aud, am fugit în sfînta biserică, oftînd şi suspinînd către Dumnezeu, cerînd ajutor dintru înălţime, ei cu lucrările formale din 14 zile ale lunii lui mai №№ 229, 230, 2760, 2762, 2763 şi din mai 18 № 343, 2974, mai 25 № 3064, mai 28 № 363, 367, 3062, 3063, 7895 şi mai 29 № 3074, care forme toate erau pline de vicleşug şi de otravă ascunsă şi cu nişte prihănitoare ocări asupra alegerii de stareţ ce s-au făcut în anul 1853 în faţa părintelui

27

Page 28: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

duhovnicul Natanail, fiind el de limbă rusească, au luat de mînă acei boieri pe arhimandrit Dionisie Romanul şi l-au pus stareţ acestor sfinte mănăstiri, numindu-l ei singuri ca să şază în strana stareţească. Care, primind cu de acest fel de forme mireneşti treapta cea înaltă a stareţiei îndată, cu mare batjocură a izgonit din mănăstire pe fostul stareţ, arhimandritul Natanail.

39. Noi, după cît s-a putut, am scris, ştiinţi în cartea a şaptea a istoriei sfintelor mănăstiri Neamţul şi Secul despre acest Dionisie, de ajunse şi adevărate mărturii. Deci cela ce voieşte ca să ştie cu lămurire cîte zbuciumări şi boale sufleteşti a suferit toată frăţimea soborului, acestor sfinte mănăstiri cu care şi eu eram numărat în vremea părutei stareţii, acela să citească acolo şi va înţelege. Eu aicea fac aducere aminte numai de vreo cîteva supărări mai mari ce am pătimit eu însumi în vremea părutei stăreţii, dintru care m-a izbăvit numai însăşi Preacurata Maica lui Dumnezeu cu preaînalt şi puternic darul său. Una este aceasta, că în anul 1856 la 24 de zile ale lunii lui martie, fiind ziua de sîmbătă, un ieromonah tînăr, anume Petru Gheorghiu, care era din satul Oancea, aflîndu-se la ziua sfîrşitului săptămînii pe care o ţinea el de rînd în soborniceasca biserică, cînd a mers în dumnezeiasa biserică, ca să se închine după obicei şi să înceapă sfînta proscomedia, avînd întru sine tăinuită pizmă asupra mea, mai dinainte, şi aflînd vreme cu prilej, nefiind paraclisiarhul acolo, şi el, ştiindu-se întru bună relaţie cu Dionisie, părutul stareţ şi, uitînd frica lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a furat o salbă, care era pusă pentru podoaba din toate zilele la sfînta şi făcătoarea de minuni icoana cea mare a Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi au ascuns-o. Eu, ca cela ce eram eclesiarh mare al mănăstirii şi îmi erau încredinţate toate podoabele mănăstirii şi toată zestrea bisericească, ştiind cum că, în vremea cîntării utreniei, salba a fost şi, văzînd că în vremea săvîrşirii dumnezeieştii liturghii nu este foarte tare, m-am întristat. Şi, neştiind fapta ceea ce s-a făcut, şi mai ales că nici nu puteam să socotesc cum că ieromonahul cela ce liturghisea atuncea ar fi făcut una ca aceasta, am început a o căuta peste tot locul, socotind cum că, văzînd acela ce făcuse fapta, acest necaz al meu, o va arunca undeva, nefiindu-i de trebuinţă, pentru că ce putea să facă cu acele podoabe dintru care ea era alcătuită. Adică cu cruciţi ferecate cu diamanturi, cu topazuri, cu rubinuri şi bănişori mărunţi de aur şi altele împodobiri cusute pe dînsa. Şi aşa după otpustul dumnezeieştii liturghii, am spus arhimandrit Dionisie părutului stareţ, despre această întămplare şi l-au rugat să-mi dea blagoslovenie ca să trag clopotul cel mare, să dau ştiinţă fraţilor soborului prin aceasta să facă rugăciuni soborniceşte fiecare, ca să se afle salba. Însă el nu mi-a dat voie la această socotinţă a mea, ci a răcnit la mine cumplit şi m-a ocărît, numindu-mă măgar şi nu mi-a dat voie să trag clopotul. Atunci eu, şi mai tare întristîndu-mă cu sufletul, îndată am pus regulă în soborniceasca biserică şi în celelalte biserici,

28

Page 29: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

ca să se cînte paraclisul către Preacurata Maica lui Dumnezeu şi cu rugăciuni de cereri asupra vrăjmaşului. Întru acea zi nu am mîncat nimic şi, după căutarea ce am uneltit prin tot lucrul printre veşmintele bisericeşti şi prin sertarele meselor şi al dulapurilor bisericeşti cu scopul arătat mai sus, şi nu am aflat nici un mic semn din salbă, am regulat cele de cuviinţă, pentru toată slujba praznicului Buneivestiri, ce era atuncea spre duminică, şi, încredinţîndu-o pe seama ierodiaconului Ipolit, veşmîntarul, şi, spunîndu-i cum să se săvîrşească în soborniceasca biserică, eu în vremea privegherii aceea, fiind plin de nepovestită întristare, am mers în biserica Buneivestiri, care este subt clopotniţă deasupra sfintei porţi, a ogrăzii mănăstirii întemeiată şi, intrînd în dumnezeiescul altar şi stînd acolo am plîns neîncetat, întru toată vremea cîntării privegherii, care şi acolo se săvîrşea. Gînditor, făceam întrebare Preacuratei Stăpînei noastre de Dumnezeu, zicînd aşa fel de cuvinte: Preacurată Maica lui Dumnezeu! Cum şi în ce chip ai lăsat pe un asemenea obraznic îndrăzneţ de şi-a întins mîinile fără de ruşine şi frică şi au luat salba de la sfîntul, gîtul sfinţiei tale. Cum de nu l-ai bătut atuncea, pentru ca să-l vadă fiecare şi, înţelepţindu-se, cu mare frică să se ferească de o asemenea păgînească neruşinoasă faptă. Apoi, în vremea pe cînd s-a început sfînta proscomedie, am umblat repede prin toate bisericile mănăstirii şi am rugat pe toţi ieromonahii care liturghiseau de au scos părticele cu rugăciunile pentru cerere şi pentru vrăjmaşi. Totodată, şi pe acel Petru l-am rugat, care liturghisea în biserica Buneivestiri. Însă el a răspuns cum că nu le ştie pe de rost pe acele rugăciuni şi aşa i le-am cetit eu, iară el a scos părticele. Iarăşi neîncetat plîngeam şi mă tînguiam, întrebînd gînditor pe Preacurata, Stăpîna noastră şi zicîndu-i aşa fel de cuvinte: “Maica Domnului, nădejdea mea cea neruşinată, ca ce fel de zi de Bunăvestire pentru bucuria a toată lumea este ziua buneivestiri ce se prăznuieşte astăzi, cînd eu mă aflu întru nemîngăiată mîhnire, căci, după cum au luat salba, de asemenea putea să mai ia şi alte odoare bisericeşti”. Deci, aşa eu şi întru acea zi mult tînguindu-mă şi rugîndu-mă Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cînd am mers seara în altarul soborniceştii biserici, pentru ca să fiu la cîntarea vecerniei şi, tot aşa întristat, stînd lîngă dulapul cel cu veşmintele şi cu altele lucruri bisericeşti, ce este subt locul scaunului celui de sus, a venit un ierodiacon, anume Chesarie, ca să ia un orari de acolo, că avea să se îmbrace la vecernie după obicei şi iată că s-a aflat salba lepădată acolo, întru acel sertar al dulapului dintru care a luat orarul. Şi mi-a zis numitul ierodiacon cu un ton grosiatic: “Iaca, părinte, salba, pentru care atît de mult huet, s-a făcut. Şi eu îndată am intrat în păreri, că a ştiut numitul ierodiacon de lepădarea salbei acolo, de a venit anume la acel sertar să ia orar, că ştiam foarte bine, cum că de multe ori am căutat pe acolo şi am scos de prin toate sertarele toate lucrurile ce erau şi le-am scuturat.

29

Page 30: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

40. Inima mea s-a bucurat foarte despre aceasta, adică că s-a aflat. Că era lucru cunoscut cum că au fost furată şi, văzînd cum eu tot pun rugăciuni ca să se afle acel ce au furat-o, a socotit ca, în taină lepădîndu-o acolo, să se socotească, lucrul acesta ca şi cum ar fi pus-o vreun paraclesiarh şi a uitat-o între orare, dar a mea socotinţă nu a rămas numai cu atîta, căci s-au aflat ce am dorit ca să ştiu pe făptuitorul, nădăjduind cu neîndoire cum că îl va arăta Preacurata Maica lui Dumnezeu; pentru că mă îngrijeam ca să nu se mai apuce şi de altceva mai rău. Aşa am poruncit ierodiaconului Ipolit, veşmîntarul, de a luat salba şi a pus-o iarăşi la icoană, la locul ei obişnuit. Totodată, am hotărît de s-au pus rugăciuni de mulţumire pentru că s-a aflat salba. Şi alte rugăciuni de cereri ca numaidecît Preacurata Stăpînă neruşinată nădejdea noastră să mi-l arate, cine este anume acela ce au făcut această păgînească faptă, făgăduindu-mă înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cum că voiesc numai să-l ştiu eu şi toţi fraţii soborului şi îndată îl iert, orişicine ar fi acela. Deci duminică seara, după ce a înnoptat, venind la mine în chilie ieromonahul Petru, cela ce se ştia însuşi vinovat, între alte cuvinte a început să-mi grăiască despre salba aceea, cum că este un fleac şi ca o zgardă ţigănească şi că pentru ce mai fac atîta huiet că iată s-a aflat. Dar eu, nemaiputînd răbda să mai aud asemenea cuvinte şi stăpînindu-mă cu bun darul lui Dumnezeu, ca să nu-l lovesc cu ceva, am fugit din chilie, lăsîndu-l lehăind. După ce am ieşit eu, s-a dus şi el. Deci eu, ca cela ce eram eclesiarh mare, precum am zis, aveam îngrijire să facem lumînări de ceară pentru sfintele praznice cele mari, care era aproape. Şi, fiindcă ceara care se lua din Tîrgul Neamţ în fiecare an, ca un bezmăn pentru fiecare dughiană se da ca o împosesie vreunei feţe mireneşti de acolo şi însuşi tîrgul care avea îngrijire pe întreg un an de o aduna la sineşi şi, cînd mănăstirea trimetea pothozi, o lua îndată de la el, apoi era dată lui Ioan Grigoriu, fiul protoiereului Grigorie, la a cărui casă Dionisie, părutul stareţ, de multe ori benchetuia. Eu, luni, dimineaţa, dînd poruncă veşmîntarului şi paraclisiarhilor ca să aibă îngrijire de salbă şi de toate, am luat voie de la părutul stareţ Dionisie şi m-am dus la numitul mai sus Ioan Grigoriu în Tîrgul Neamţului, pentru ca să primesc ceara. El mi-au înfăţişat rospiscă iscălită de Dionisie arhimandritul, părutul stareţ, şi adeverită cu pecetea mănăstirii, întru care el adeverea cum că ceara toată pe anul 1856 au primit-o deplin de la Ioan Grigoriu. Eu, văzînd această minciună vederată, am rămas plin de supărare sufletească, nedumerindu-mă cu ce chip să fac lumînările, pentru că, măcar, deşi Ioan Grigoriu ca cela ce îmi era prieten încă din copilăria noastră, mi-a spus drept cum că nu au dat nici o litră de ciară, dar eu ce am putut să răspund împotriva cvitanţei formale. Aşa, plin fiind de întristare şi de ruşine, pornind din Tîrgul Neamţului, am ajuns la mănăstire seara şi a mai fost încă o deosebită scîrbă pentru fapta care se săvîrşise atunci. Adică, întru aceeaşi seară, mai

30

Page 31: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

înainte de sosirea mea în mănăstire, în vremea cîntării pavecerniţei celei mari, fiind adunaţi toţi fraţii soborului în soborniceasca biserică după obicei, a intrat şi acel ieromonah Petru Gheorghiu, îmbrăcat cu rasă şi cu camilavcă după rînduială şi, drept prin mijlocul bisericii mergînd, cînd a ajuns înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în privirea tuturor, au smuncit salba de la gîtul chipului Maicii Domnului şi, ieşindu-şi din minte, a început a o rupe bucăţi. Aşa a ieşit repede din biserică cu dînsa în mîini, bîiguind din gură, şi, pînă ce l-au prins fraţii, el mulţime de fire mărgăritare şi mărgen şi altele podoabe au prăpădit şi vreo cîteva cruciţi cu diamante împodobite, dintre care două s-au aflat prin glod de un monah, anume Galaction, înaintea uşii chelăriei, cei pentru împărţirea vinului la fraţi. El, cînd fugea cu salba aşa ruptă în mîini, o au dat unui paraclisiarh, anume Ierotei, zicînd: “Dă-o lui Andronic, eclesiarhului celui mare, cînd va veni!”. Deci, sosind eu de la tîrg în mănăstire şi văzînd salba ruptă şi aflînd cine a făcut această faptă, am hotărît după făgăduinţa ce am dat, să îl iert, pentru că eu numai atîta am voit ca să ştiu, cine este cela ce a făcut această blestemată faptă şi judecată nu cer de la nimeni asupra lui. Cu toate acestea, Preacurata Stăpînă tot nu l-au lăsat în pace numai cu a mea hotărîre, căci, în aceeaşi zi, el mai tare pierzîndu-şi mintea fără să spuie cuiva, ceva a luat o traistă proastă deşartă pe umăr şi cu rasa îmbrăcat cu potcapul pe cap, ieşind din ograda mănăstirii, a apucat la fugă, prin glodul cel mare ce era atuncea, mergînd spre oraşul Iaşi şi, cu oricine se întîlnea, povestea la toţi fără de nici o soferire, cum că el alt rău n-a făcut fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului. Asemenea, după ajungerea în Iaşi, mergînd şi la preasfinţitul mitropolitul Sofronie, aşa feşteluit de glod şi cu traista pe umăr, căzînd la pămînt, înaintea picioarelor lui, tot aceleaşi cuvinte au zis, cum că el alt rău nu a făcut fără numai, că au luat o salbă de la icoana Maicii Domnului. Şi, fiindcă mitropolitul l-a hirotonit nu de multă vreme preot şi ştiindu-l foarte bine, a început a-l mai întreba să-i spuie pricina pentru ce a făcut aceasta. Dar el mai mult nimic nu zicea, fără numai pe aceleaşi cuvinte, şi, ieşind de la mitropolitul tot aceleaşi cuvinte, zicea ori şi către cine se întîlnea în vreme de 38 de zile. Un boier, anume Teodor Codrescu, prieten al său, văzîndu-l într-o aşa proastă stare şi fiindu-i jale de dînsul, l-au luat în trăsura sa, ca să-l aducă la mănăstire. El, venind aşa pînă în Tîrgul Frumos, a sărit fără de veste din trăsura acelui boier şi, iarăşi umblînd ca un îndrăcit pe uliţile acelui tîrg şi prin alte locuri, a început a spune aceleaşi cuvinte, adică cum că el alt rău nu a făcut fără numai că a luat o salbă de la icoana Maicii Domnului. Umblînd el din loc în loc, a mers şi la mănăstirea Raşca şi de acolo, prin alţi prieteni ai săi, a fost adus în mănăstirea Neamţului, care a şi venit împreună cu monahul Anatolie, tipicarul mănăstirii, la mine şi m-a rugat ca să-i citesc vreo rugăciune şi să-l iert, după cum mă şi făgăduisem. Eu,

31

Page 32: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

văzînd stînd afară de chilie unde şedeam la ecleziarhie pe acel ieromonah Petru, am mers şi, luîndu-l de mînă şi ducîndu-l în chilie, l-am sfătuit în destul cele de cuviinţă. Apoi, mergînd în soborniceasca biserică şi puindu-l de au stătut în genunchi înaintea sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi luîndu-mi epitrahilul şi cetindu-i rugăciunile cuviincioase, l-am iertat desăvîrşit. Îndată şi Preacurata Stăpînă, Maica cea preabună a Celui Milostiv, milostivindu-se, i-a dat iarăşi minte sănătoasă la loc, precum era şi mai înainte. Eu, văzînd aceasta, foarte mult m-am bucurat cu duhul şi l-am rînduit de a liturghisit în toate zilele sfîntului şi marelui praznic al mănăstirii în biserica sfîntului apostol şi evanghelistului Ioan, de Dumnezeu cuvîntătorul.13

41. Către aceste scîrbe ce am primit întru sine tot în anul 1856 eu ca cela ce eram în ascultare de ecleziarh mare, ţinîndu-mă de predaniile părinteşti cele vechi ale mănăstirii, între altele, am regulat de s-au săvîrşit după buna rînduială şi atuncea litania care este datorie de a se face în fiecare an după luminatul praznic al Învierii Domnului, a doua zi, luni. Dionisie arhimandrit, părutul stareţ, auzind din chilie huietul sunetului clopotelor, fiindcă el nu ştia rînduiala tipicului bisericesc şi, aflînd pricina, au ieşit şi el numai în rasă îmbrăcat, cu potcapetul cu camilavcă pe cap încongiurat, cu vreo cîţiva din linguşitorii săi mireni, vorbind şi rîzînd, mergea şi el, cam pe de o parte de drum, petrecînd litania pînă aproape de shitul Vovedeniei. De acolo nu ştiu unde a intrat cu ai săi prieteni, pentru că nu a mers mai înainte. În vremea mergerii sale la deal spre schitul Vovedeniei, l-au întrebat un boier anume, Vasilie Bucşănescul, zicînd: “Ce este aceasta, părinte stareţ, pentru ce atîta huiet de clopote şi atîta hargalîc?”. El a răspuns, zicînd: “Da cine poate să-i oprească pe aceştia de la aceste obiceiuri ruginite între ei? Dacă nu-mi va ajuta guvernul nu-mi va ajuta nimic”. Tot în această vreme, aflîndu-se în mănăstire şi profesorii Baronţu Patriciu şi Cătănescu, cei puşi de Grigorie Ghica la internatul cel din Tîrgul Neamţului al mănăstirii. Şezînd la vorbă în arhondaricul cel mare, împreună cu ieromonahul Isaia Teodorescu (care ne-a şi spus acestea întru aceiaşi zi), profesorul cel mic de stat, văzînd pornirea din mănăstire a acestei litanii, l-au întrebat: “Ce este acest huiet? Ce fac călugării acum? Iar el le-a spus, zicînd, cum că fac litania cu aşa formă, mergînd cu praporii înainte. Ei îndată, fără de ruşine, neîngrozindu-se de Dumnezeu care vede toate, au început a-şi face rîs de acea sfîntă litanie şi a asemăna praporii soborniceştii biserici ai mănăstirii cu ale lor mădulare de ruşine de la părţile cele ascunse ale trupului, zicînd cu mare hohot: “Ha, ha, ha! Călugării scot praporii, ia să ne scoatem şi noi. Iertaţi-mă, iubiţilor cititori, că îmi este ruşine de a grăi prin condei mai mult; înţelegeţi ce au zis”.

32

Page 33: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

42. După aceasta, tot în anul 1856, eu am regularisit ca să se săvîrşească rînduiala sfîntului marelui praznic al mănăstirii după predaniile cele vechi. Mergînd în drumul lor obişnuit, ţeremoniile praznicului la 24 de zile ale lunii lui mai, în ziua de prealuminatul praznic al Înălţării Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, joi, a şasea săptămînă după Paşti, fiind farmacleacurile chiliilor mănăstiri şi toată ograda plină de boieri şi de tot felul de norod din toată starea după cum este obiceiul a se aduna la praznic, el a trimis de m-a chemat din dumnezeiescul altar, cînd aveam cea mai mare treabă, fiindcă liturghiseam cu arhiereul Calinic Miclescu, de care trebuia să stau nedepărtat de el şi, cum am ajuns în cerdacul chiliilor stareţiei cei numite nouă, sus, fiind de faţă şi arhondariu cel mare al mănăstirii, Isaia monahul, îndată a început a răcni ca un leu la mine, zicînd: “Ce sînt acestea şi de ce treabă huim clopotele aşa de mult şi de ce treabă facem atîta sfinţiri de apă şi atîtea masle, şi pentru ce s-au mai cîntat acatistul în soborniceasca biserică şi paraclisul şi sfinţirea apei în ziua de praznic, căci cu acestea numai se lungeşte pravila în zadar”. Încă au mai adaos, a răcni, zicînd cum că călugării mănăstirii Neamţului pe aceste le-au făcut şi le fac numai ca să amăgească norodul. Însă să nu mai gîndească una ca aceasta, căci s-au trecut vremile cele de demult şi lumea s-a civilizat. Cele de ieri astăzi nu se mănîncă; că Hristos şade în cer, iar pămîntul l-a dat oamenilor, ca să facă ce vor vrea pe el. Şi dacă călugărilor le trebuiesc acatiste, paraclise şi sfinţiri de apă, să şi le facă prin chilii, iar să nu îngreuieze norodul cu acestea. Şi alte multe vorbe putrede necreştineşti mi-a mai zis. Eu pe toate acestea auzindu-le, nenădăjduit din gura aceluia care ni se numea stareţ, fiindcă aveam treabă grabnică în dumnezeiescul altar, numaidecît, precum am zis, nu am răspuns nici un cuvînt, ci am făcut metanie şi am cerut iertăciune şi am alergat în biserică la ascultarea mea.

43. Ispitele acestea şi alte multe întristări, ca de acest fel aflîndu-se revărsate peste noi între ele, a mai sosit şi alta, încă iarăşi urîtă. Pentru că jidovii din Tîrgul Neamţului prin ajutorul domnului Moldovei Grigorie Ghica şi a miniştrilor săi a silnicit pe mănăstire aşa de tare, ca să le facă un feredeu în numitul tîrg, întrucît noi, fraţii soborului, văzînd cum că nici un fel de chip nu este scăpare, am fost nevoiţi de am încheiat un act de învoială cu numiţii jidovi, întocmai după a lor voinţă, la 15 zile ale lunii lui mai, anul 1856, şi le-a dat 550 de galbeni austrieci; 10 coşuri de piatră cărată gata cu boii şi oamenii mănăstirii pe locul unde şi-au însemnat ei să-şi facă feredeu şi 200 de dulapi de brad grosime de două ţoluri, şi în lungime de zece palme; tot lemnul trebuitor pentru feredeu tăiat, gata cărat la locul lui. A plătit încă tot mănăstirea şi arsul cărămizei după smerul ce l-au dat jidovii şi aşa am scăpat puţin.

44. Netrecînd însă multă vreme după aceasta, domnul Moldovei Grigorie Ghica, mazelindu-se din numita domnie, a mers la Paris de s-a împuşcat singur,

33

Page 34: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

iar noi, fraţii soborului sfintelor mănăstiri Neamţu şi Secu, am început a ne lupta cu părutul stareţ, arhimandrit Dionisie, cel pus cu silnicie de Grigorie Ghica, precum am zis. A ţinut lupta aceasta din 10 zile ale lunii lui iulie anul 1856 şi pînă la sfîrşitul arătatului an. Adică pînă ce cu mare greu s-au izbăvit mănăstirile noastre de dînsul numai prin însăşi fuga lui,14 cu înţeleptele lucrări ale preasfinţitului mitropolit Sofronie şi ale binecredinciosului boier, Teodor Baloş Caimacamul, ocîrmuitorul Moldovei, care a venit însuşi şi a stătut în mănăstire la noi o săptămînă întreagă, cercetînd pe toate prihănitele căi ale lui Dionisie.15

45. S-au poruncit de preasfinţitul mitropolit al Moldovei Sofronie, preacuviosului arhimandrit şi stareţ Gherasim, ca numaidecît să înfăţişeze mitropoliei istoria în scurt, dar cuprinzătoare, despre începutul acestor sfinte mănăstiri şi a schiturilor lor şi despre toţi egumenii şi stareţii care le-au ocîrmuit, şi despre toate cele ce s-au întîmplat prin ele, despre toate averile lor. Şi pe această sfîntă ascultare prin luminarea Preasfîntului Duh, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, eu, prostul, o am îndeplinit, adunînd, după cum am putut mai în grabă, o istorie cuprinzătoare de acel fel de ştiinţi ce se cerea însă în scurt care s-a şi tipărit atunci în anul 1857 la 20 de zile ale lunii lui martie pe patru coale şi jumătate de hîrtie, coala în două, adică pe nouă file în tipografia sfintei mănăstiri Neamţu.

46. Făcîndu-se după aceasta sobornicească alegere, ca să se trimiţă vechil la moşiile aflătoare în Basarabia a sfintelor monastiri Neamţu şi Secu, s-a găsit de cuviinţă atît de către preasfinţitul mitropolit Sofronie, precum şi de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim şi de către fraţii soborului, ca să fiu rînduit eu pentru aceea. La 7 zile ale lunii lui octombrie, la anul 1857, mi s-a hotărît soborniceşte de am încredinţat pe toată zestrea bisericească şi pe toate odoarele mănăstirii care le-am avut încredinţate supt a mea îngrijire împreună cu ascultarea de ecleziarh mare, preacuvioşiei sale, duhovnicului Teodosie Florescu. Eu am început a mă pregăti să pornesc în Basarabia, dar Domnul Dumnezeu, văzînd mai înainte ceva mai bun pentru noi cu judecăţile pe care le ştie însuşi, mi-a oprit atunci pornirea la Basarabia. Pentru că s-au făcut trei răni chiar la înghiţitoarea gîtlejului şi începîndu-se anul 1858, eu, neputînd a mă însănătoşa desăvîrşit, am fost nevoit şi preacuviosul stareţ Gherasim, toţi fraţii soborului de au rînduit pe ieromonahul Feofan Cristea întru acestă sfîntă ascultare, care lucrare, a fost, oarecare rînduială dumnezeiască, precum se va vedea.

47. Inima mea oarecum s-a cam făcut în pace de acea sfîntă ascultare, fiindcă eram bolnav şi nu am putut a o primi. Însă tot în anul 1858, miercuri spre joi, în săptămîna întîi a sfîntului şi marelui post spre a 6 zi a lunii lui februarie, seara, după ce mi-am isprăvit pravila cuviincioasă, iată ce fel de

34

Page 35: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

vedere m-a întîmpinat. Culcîndu-mă în chilie să mă odihnesc puţin, aflîndu-mă foarte învăluit de oarecare gînduri cu totul mîhnicioase, pentru oarecare smreduiri ce se simţea în sfintele noastre mănăstiri revărsate prin soborul fraţilor de oarecare fraţi netemători de Dumnezeu, cunoscînd eu cu duhul cum că acele urmări nepotrivite rînduielii călugăreşti vestesc mai înainte sosirea mîniei lui Dumnezeu şi sfărmare a bunelor rînduieli şi împrăştire a fraţilor soborului. Adormind eu puţin, mi s-au arătat acest fel de vedenie: că m-am făcut ca şi cum eram întru oareşcare loc, unde erau adunaţi toţi fraţii soborului, a acestor sfinte mănăstiri şi acolo ieromonahul Teodosie, ecleziarhul cel mare al mănăstirii, se arăta că împărţea făclii de ceară la norod. Iar la ieromonahi şi ierodiaconi le da şi veşminte bisericeşti împreună cu făcliile cele de ceară şi încă se arăta cu o oareşcare mare veselie. Deci au venit şi la mine şi îmi da şi mie veşminte, făclie, zîmbindu-se şi zicînd: îmbracă-te să facem moleben, pentru că dăm ruşii afară de la strană. Eu foarte tare m-am întristat de acea obrăznicie a lui şi de cuvintele cele fără de frica lui Dumnezeu şi i-am răspuns, zicînd: „Eu nu mă învoiesc la aceasta cinstite, părinte, fiindcă aceasta este una din predaniile preacuviosului părintelui nostru, stareţul Paisie, aşezată încă din sfîntul Munte Athos, ca în acest chip, adică în două limbi, să se săvîrşească toată pravila bisericii la soborul fraţilor cel adunat întru numele Domnului de sfinţia sa spre mîntuirea sufletului. Pentru aceasta este mare păcat şi de a cugeta aceasta macar”. El tot mă silea încă şi cu o oareşcare îngrozire, zicîndu-mi ca numaidecît să mă îmbrac şi să fiu la acest moleben. Eu, auzindu-le pe acestea, oftam din scîrba cea mare şi nicidecum nu mă învoiam. Şi aşa, pricindu-ne amîndoi, numai iată că am văzut cum că ne aflam cu toţi fraţii soborului sfintelor mănăstirilor acestora în pridvodul cel din mijloc al soborniceştii biserici a Înălţării Domnului. Acolo erau despărţiţi călugării în trei cete. O ceată, nu tocmai mare, sta înaintea icoanei Acoperemîntului Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în partea de miazănoapte, unde se citeşte Povecernia şi Polunoşniţa, care se cheamă a ruşilor, întru care eram, stînd şi eu care vedeam aceasta. A doua ceată era şi mai mică decît aceasta, care sta în partea de miazăzi, în dreptul mormîntului episcopului Pavel, unde înaintestătător se vedea preacuvioşia sa, părintele nostru arhimandrit Gherasim, stareţ sfintelor mănăstiri cu mantia îmbrăcat şi cu camilavca şi cu potcapul pe cap şi foarte îngrijorat, plîngînd, toţi se uitau cu mare frică spre uşa cea din mijloc, prin care este intrarea din pridvor în biserică, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. A treia ceată sta grămadă în mijlocul pridvorului, prin tindă, pe lîngă biserică, şi prin toată ograda mănăstirii, foarte tare îngroziţi. Fiind tăcere adîncă, iată că s-a văzut un bătrîn foarte luminos cu culion şi cu camilavca pe cap, îmbrăcat în mantie, ieşind din biserică, acolo, în pridvorul cel din mijloc, cu o cruce foarte mare în mîini şi, stînd în dreptul uşii cu faţa spre fraţii soborului, ridicînd crucea în sus

35

Page 36: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

de trei ori cu jalnic şi înfricoşat glas, a strigat, zicînd aşa: „Eu pentru crucea lui Hristos am ieşit din lume! Prin cruce m-am nevoit şi prin aceasta ucenici am adunat, iar pe voi nu vă mai pot suferi!” Şi aşa a început a bate cu crucea pe toţi fraţii soborului care erau în mijlocul pridvorului. Ei, cu mare amărăciune văitîndu-se, cădeau unii peste alţii, voind să iasă afară din biserică, iar de la unii, ce erau mai în faţă, se vedeau gălătuşi de bale ieşind din gură, parcă era bucăţi de pînză. Şi era un freamăt şi un ţîpet foarte grozav cu neputinţă de povestit. Deci, acestea aşa făcîndu-se, s-au întors acel stareţ luminos, către ceata ce sta de partea stranei ruseşti, care nu căzuse unde eram şi eu. Puţin zîmbind, a zis către noi: „Aşa-i că le-am făcut bine, nu am putut să-i mai răbd, însă voi nu vă temeţi.” Acestea zicînd, s-a vîrît cu crucea înapoi în biserică şi au intrat în mormîntul preafericitului părintelui nostru stareţul Paisie. Se înţelege că sfinţia sa a fost, pentru că şi semăna la faţă cu icoana sa, care de-a pururea stă la capul mormîntului său, înaintea căruia neîncetat stă aprinsă candela. Eu, îndată după vederea aceasta, m-am deşteptat, plîngînd şi mergînd, am spus părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Gherasim pe toate acestea, fiind de faţă şi duhovnicul Antim, cămăraşul cel mare al mănăstirii.

48. Nu se cuvine a o lăsa în uitare încă şi pe această ştiinţă. Adică cum că tot în anul 1858, în joia săptămînii a cincea a sfîntului şi marelui post, noaptea, spre vineri în a 7 zi a lunii lui martie, eu după rugăciunile obişnuite culcîndu-mă să mă odihnesc puţin, iată că mi s-a părut că acum am ieşit din trup şi nu mai sînt încă în această lume trecătoare. Şi mă purta oareşicine pe la multe frumoase lăcaşuri, ale celor fericiţi şi mi le arăta. Vîrîndu-mă într-o cămară, care se părea a fi toată întemeiată cu cristal şi împodobită cu multe fire de mărgăritare, cu multe feluri de pietre scumpe şi foarte luminoase, stînd într-un ungher al acestei cereşti chemări, mi-a arătat o masă în mijloc foarte împodobită, cu nişte bunătăţi aşezate pe dînsa, care nu se pot povesti de limbă omenească. Lîngă acea dumnezeiască masă sta pe un scaun strălucit un preacuvios stareţ, ce era foarte bine încuviinţat îmbrăcat în haine monahiceşti, cu camilavcă, cu potcapul pe cap, care se părea a fi tot ca o lumină revărsînd din sine raze ca fulgerul strălucitoare şi ca de soare luminoase în toate părţile, iar statul trupului său era ca de mijloc. Gura şi nasul potrivite, ochii mici, căprui, lin l-a căutătură, barba îi era lungă pînă mai jos de genunchi şi albă, toată mai mult decît zăpada, însă nu era toată lată, ci de la un loc să arăta mai îngustă, aşa de tare, încît că pînă jos, la capătul ei, era rămasă ca chipul unui fus. Asemena şi părul în cap îi era alb, însă nu mult. Iară într-o ce fel de veselie era şi în ce chip se afla podoaba mesei aceea şi a toatei cămări şi ce cîntări minunate se auzeau acolo nu este cu putinţă limbii omeneşti a povesti cu amănuntul. Pentru că nici mă socoteam, eu atunci cum că mai sînt în trup. Cînd le priveam pe acestea stînd lîngă ungheriul, lîngă uşă, prin care am intrat şi

36

Page 37: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

mirîndu-mă de nepovestita slavă cea cerească, care mi se descoperise, mulţumeam Preabunului Ziditorului a toate şi Dumnezeu pentru că m-a izbăvit din ticăloşiile înşelătoare lumi. Socotind eu, sărmanu şi ticălosul, cum că nu mai sînt încă în trup, precum am zis, iarăşi voind ca să asemenez cu vreo frumuseţe sau veselie pămîntească pe acea nepovestită podoabă ce vedeam şi, privind parcă pe toată lumea cu toate împărăţiile şi bogăţiile înaintea ochilor mei, o vedeam pe toată lumea ca şi cum ar fi un fir de nisip împuţit pe lîngă acea cerească cămară şi căinam pe neamul omenesc şi cugetam înnăuntrul meu, zicînd că de nu ştie omenirea, de acea slavă cerească, ca să nu se mai amăgească cu laţurile lumii şi altele mai multe, ca de acest fel cugetam. Eu, văzîndu-mă întru asemenea mare veselie şi socotind că nu mai sînt încă în trup, precum am mai zis, cînd cugetam eu pe acestea, atuncea acel sfînt bătrîn, ce şedea pe scaun, precum am zis mai sus, căutînd cu lină şi veselă faţă la mine şi, cunoscînd ce cuget, mi-a zis aceste cuvinte: “Dar oare socoteşti tu cum că de acum nu mai eşti încă în lume? Aşteaptă, că de acum au să vă ajungă primejdii mari de care nici gîndiţi. Însă îndrăzniţi a alerga cu credinţă neîndoită şi a cere ajutorul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Cu voi este Dumnezeu şi acoperemîntul Împărătesei cerului şi al pămîntului, numai de veţi păzi şi făgăduinţele voastre monahiceşti predaniile părinteşti. Tu eşti adus aicea numai ca să vezi acestea şi iarăşi să mergi înapoi, ca să vesteşti acestea fraţilor şi să le ştiţi.” Şi altele multe mi-au mai zis pe care nu pot să le povestesc nici cu limba măcar, necum cu condeiul. Şi aşa mergînd eu, făcînd metanie acelui sfînt stareţ, văzînd cum că mă despărţesc de vederea feţei lui şi cugetînd să-l întreb cum se numeşte, îndată mi-au răspuns, însuşi bătrînul zicînd: “Eu sînt Gavriil, care am scris cartea ce o ţii acum pe masa ta în chilie”. Din acest blagoslovit glas m-am trezit plin de veselie duhovnicească iarăşi în trupul meu, în chilia mea. Îndată, luînd pe acea sfîntă carte care este scrisă la anul 6856, am sărutat asemenea şi iscălitura a aceluia sfînt stareţ Gavriil cu nepovestită bucurie, mulţumind întru tot înduratului Dumnezeu pentru aceasta, căci m-a învrednicit pe mine, nevrednicul, a vedea acea veselie cerească măcar din parte şi întru puţină vreme, pe care ochiul trupesc nu o au văzut, urechea nu o au auzit şi la inima omului nu s-au suit, care o au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe el şi păzesc poruncile lui.

49. Tot în anul 1858, văzînd eu cum că pătimesc dureri cumplite din pricina acelor trei rane, ce se făcuseră înlăuntrul gîtului apoi am găsit de cuviinţă să mă duc la izvorul Maicii Domnului, ce se numeşte Baluclie, lîngă cetatea Ţarigrad, unde mai fusesem şi în anul 1853. Şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sîmbătă la 9 zile ale lunii lui august, împreună cu cel întîi preaiubit ucenic al meu, Calistrat ierodiacon, Galactionov, cu cuviincioasa blagoslovenie şi cu mijlocirea cu înscris către mitropolit a preacuviosului arhimandrit şi stareţ

37

Page 38: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Gherasim, am pornit din sfînta mănăstirea Neamţu. Şi după ce am ajuns la Iaşi prin lucrurile cuviincioase din partea mitropolitului Sofronie, mi s-a dat paşaport legiuit cu numărul 1374. Şi, mergînd la Galaţi după lucrurile cuviincioase, de acolo, duminică, spre 24 de zile ale lunii august, am pornit cu vaporul şi la 26 zile am ajuns în Ţarigrad. Dar însă, văzînd cum că nu este loc ca să stau la Baluclie, apoi, la 30 de zile august, am pornit din Ţarigrad şi la 3 zile septembrie, cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu am ajuns la Sfîntul Munte Athos. Şi, umblînd prin toate sfintele locaşuri de acolo, i-am sărutat pe toate sfinţeniile ce le-am aflat, cerînd ajutorul dumnezeiesc.

50. Eu însă, fiindcă de multă vreme aveam dorinţă ca să mă duc şi la sfintele locuri din Ierusalim şi după toată multa osteneală şi umblare, prin tot sfîntul munte Athos, cunoscînd că nu tocmai bine m-am însănătoşit de durerile ce pătimeam, apoi marţi, la 13 zile ale lunii lui ianuarie, în anul 1859, pornind din Sfîntul Munte la 28 de zile ianuarie, am ajuns la Iafa şi de acolo, mergînd pe uscat duminică la 1-a zi a lunii lui februarie, am ajuns la sfînta cetate Ierusalim. Şi închinîndu-mă după dorinţa sufletească, dumnezeiescului mormînt al Mîntuitorului nostru şi la sfînta Golgota şi la Ghetsimani, la mormîntul Maicii Domnului, şi la muntele Eleonului, şi la Vifleem, şi la stejarul de la Mamvri de unde am luat şi o crenguţă spre blagoslovenie, şi la Nazaret, şi pe muntele Tabor, unde am şi liturghisit, şi ca în scurt cuprinzător să zic, pe la toate sfintele locuri din Palestina. Apoi luni, la 20 de zile ale lunii lui aprilie, mulţumind Domnului Dumnezeu şi pornind din Ierusalim, am mers la Iafa. Şi de acolo, duminică, la 26 de zile ale lui aprilie, pornind cu vaporul în miercurea înjumătăţirii praznicului, la 6 zile ale lunii lui mai, am ajuns în sfîntul munte Athos, unde la 26 de zile ale lunii lui iunie, liturghisind în biserica schimbării la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe vîrful Sfîntului Munte, apoi la 11 zile ale lunii lui iulie, cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am pornit din sfîntul munte şi duminică spre 12 zile ale lui iulie am ajuns la Tesalonic, unde m-am închinat la mormîntul sfîntului marelui mucenic Dimitrie, şi l-am sărutat, aşijderea şi altor sfinţenii de acolo. Şi luni, la 13 zile ale lunii lui iulie, pornind, am ajuns la Constantinopol vineri, la 17 zile ale lui iulie. Şi de acolo, pornind cu toată bucuria şi pacea sufletească, m-am înapoiat în Moldavia.

51. Lăsînd eu cu ajutorul Preabunului Dumnezeu într-o parte ostenelile şi supărările călătoriei prin ţară stăpînită de păgîni şi uitîndu-le pe toate şi intrînd întru părută patria mea, pămîntească, precum am zis, apoi la 30 de zile ale lunii lui iulie, fiind ziua joi, prin acoperămîntul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, am ajuns şi la sfînta mănăstirea noastră Neamţu şi am intrat în chilie şi mă aflam oareşicum săltînd de bucurie, mulţumind pentru toate bunătăţile dumnezeieşti. Dar însă, văzînd cu ochii mei tirăniile cele cumplite ce se lucrau atuncea întru sfintele noastre mănăstiri, din poruncile lui Alexandru Cuza, domnului

38

Page 39: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

României şi a miniştrilor săi şi cu ce dispreţ la 18 zile ale lunii lui octombrie în anul 1859, au scos limba slavenească de prin bisericile sfintelor noastre mănăstiri şi au oprit cu totul ca să nu mai pomenească la otpust, preacuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi ceilalţi făcători de minuni ai Pecerscăi şi slujbele lor împreună şi a sfîntului, marelui cneaz Vladimir, şi a fericitei cneaghinei Olga, şi a sfîntului ierarhi Dimitrie, mitropolitul Rostovului, şi al cuvioşilor mucenici Eufimie, Ignatie şi Acachie, şi alte răutăţi, şi cum că a desfiinţat tipografia, legătoria de cărţi, fabrica de postav şi de potcafiche şi altele, şi cum, de cu mare batjocură şi fără de ruşine în anul 1860, în vremea cînd ceteam eu acatistul Bunei Vestiri în soborniceasca biserică, în sîmbăta săptămînii, atuncea a sfîntului şi marelui post, s-a purtat asupra mea fără frica lui Dumnezeu Sofronie Vîrnav16 şi iarăşi, văzînd la 22 de zile ale lunii lui aprilie cu ce fel de tirănie înconjuraţi cu jandarmi au surghiunit pe unii dintre duhovniceştii fraţii noştri, nejudecaţi nicidecum, m-am rugat la preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim de a da blagoslovenie, şi am primit asupra-mi sfînta şi marea schimă îngerească, a chipului celui desăvîrşit monahicesc, la 25 de zile ale lunii lui aprilie, în soborniceasca biserică a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, voind ca întru tot felul de întîmplare să fie gata.

52. Era însă acest numai aşa, lucrîndu-se întru acest fel de chip, întru ale noastre sfinte monastiri pînă acum. Dar apoi la 26 de zile ale lunii lui iulie, cu mare batjocură, s-a şi scos din stareţie preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Gherasim. Şi în chiliile stareţiei celei vechi a mănăstirei îndată s-au mutat ieromonahul Petru Gheorghe, care şi-a adus şi pe maica sa cea trupească şi cu nişte copii mici şi o ţinea cu dînsul în stareţie şi se făcea mari mişelii atuncea acolo, chiar înlăuntrul ogrăzii monastirii! Despre care îmi este ruşine a le mai scrie. Însă a trebuit să le vedem cu ochii şi să tăcem, răbdînd îndelung, că nu după multă vreme, cu mare batjocură, înconjurat de jandarmi, între puşti şi săbii, din porunca domnului României, Alexandru Cuza, a fost surghiunit mitropolitul Sofronie la 8 zile ale lui noiembrie şi arhimandrit şi stareţ mănăstirilor noastre Gherasim, la 13 zile ale lunii noiembrie, în anul 1860.

53. Mai trecînd nu multă vreme după aceste cumplite tiranii, apoi în anul 1861, în zilele lunii lui februarie, venind la mănăstire un amploiat al guvernului, anume Gheorghe Dubău, şi la 9 zile delaolaltă silnicindu-ne cu felurite chipuri îngrozitoare ca să iscălim o hîrtie, pe care o adusese scrisă gata cu totul nelegiuită, toţi duhovnicii monastirei nu ne-am învoit, şi nici ne-am îngrozit de schimonositurile şi loviturile cu picioarele pe pămînt şi răcnitele lui Dubău şi aşa s-au dus numai cu o mică hîrtie din partea arhimandrit Timotei, care se pusese stareţ după surghiunia stareţul Gherasim.

54. Obişnuinţă avînd ca o fire întru mine sădită ca orişiîntrucare vreme, ar fi fost vorbă cu cineva despre Rusia, eu să-i laud lucrurile ei, cum că sînt bune

39

Page 40: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

şi temeinice şi după plăcerea lui Dumnezeu. Şi aşa, tot în anul 1861, la a 30 zi a lunii lui iunie, după săvîrşirea Dumnezeieştii Liturghii cu sobor şi după ieşirea de la masa obştească a trapezei, mergînd eu la chilie afară, fiind şi cam trudit, aflîndu-mă în rîndul săptămînii la soborniceasca biserică şi stînd cu o carte în mîini în cerdacul chiliei, numai iată că mi-a stătut înainte un monah, anume Ghenadie Bălanul, şi mi-a spus cum că mă cheamă ispravnicul ţinutului la arhondaric. Iară eu, nechemat fiind pînă acum niciodată în viaţa mea de vreun ispravnic şi nedumerindu-mă ce este pricina şi, fiindcă şi ploua tare, i-am zis să-i spuie cum că eu am liturghisit şi sînt foarte trudit şi că mă voi duce după ce va mai sta de curs ploaia. Însă el, după porunca de a avut boierească, nu m-a slăbit pănă ce nu m-am dus. Şi, intrînd eu în arhondaricul cel mare în chiliile de sus unde era boierul, a început de îndată a răcni la mine Manuil Filipesco, ispravnicul din Tîrgul Piatra, şi cu Grigorie Gozadin din Tîrgul Neamţului şi a-mi zice între altele aceste cuvinte: “Măi călugăre, pentru ce visezi cum că moscalii vor să scoată dreptăţile călugărilor şi că Teofan vrea să facă monastire în Basarabia şi că boierii Moldaviei, care au luat averile de la mănăstiri, vor să ardă în focul cel nestins şi de ce mai spui pe aceste visuri pe la ceilalţi călugări şi îi tulburi?” Şi încă Grigorie Gozadin a mai adaos, zicînd şi acestea cum că el ştie tare bine că mulţime de hrisoave ce erau pentru moşiile monastirii au trecut călugării în Rusia şi încă şi argintării cînd eram eu ecleziarh mare al mănăstirii Neamţului şi că acele caruri cu care s-au trimis acestea chiar pe dinaintea porţilor ogrăzii curţilor sale, prin Tîrgul Neamţului au trecut. Şi altele. Iară eu, auzind acestea de la acei boieri care stăteau unul cu luleaua şi celălalt cu ţigara un ciuciuleşte gros din frunze de tutun în gură, şi mă înfruntau cu acest fel de cuvinte, le-am răspuns, zicînd aşa: “Eu, domnilor, încă nici n-am auzit de acestea pe pămînt vreun fel de meşteşug spre a opri visurile ca să vie la om cînd doarme şi nici de este vreo judecătorie pentru visuri. Şi dacă cineva m-a ascultat cînd visam şi ştie în ce fel erau bisericile, să vie să spuie de faţă. Iar cum că au să ardă în focul cel nestins cei ce au prădat mănăstirile de averile cele afierosite lor această să fiţi încredinţaţi cum că se vor întîlni acolo cu toţii şi nu le va mai părea vis al meu. Dar pentru moscali să ştiţi că ei se tem de moldoveni şi nici nu le trebuiesc argintării ale mănăstirilor noastre şi, cînd vor voi, ne vor scoate şi ne vor da dreptăţile fără de a le mai trebui hrisoave. Că lor nu le sînt de nevoie hrisoavele moldoveneşti şi de mirare poate să se socotească orişicărui om cu mintea întreagă cum de s-a putut să treacă acele care prin Tîrgul Neamţului, despre care spune domnul Gozadin şi nu au fost oprite”. Şi altele, le-am mai zis, cîte m-a înţelepţit Dumnezeu. Dar ei, mîniindu-se foarte cumplint şi hotîrîndu-mi ca să nu mai vorbesc despre acelea nimănui şi îngrozindu-mă cu suduitoare spurcate cuvinte cum că dacă vor mai auzi de acest fel de vorbe revărsate printre fraţii soborului, apoi foarte aspru mă vor pedepsi şi mă vor surghiuni ca

40

Page 41: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

pe un rusolatru. Au strigat să ies afară dinaintea lor, iară eu, auzindu-le pe acestea, am ieşit de la arhondaric şi m-am dus la chilia mea, bucurîndu-mă cu duhul, căci, fără să gîndesc despre acestea, m-am învrednicit a auzi din gura acelor boieri ai Moldaviei, cum că le este c-am în grijă despre partea stăpînirii împărăţiei Rusiei pentru prădarea ce au făcut-o ei cu nelegiuire a averilor monastirilor şi fraţilor din ele.

55. Netrecînd multă vreme după acestea, apoi, tot în anul 1861, a venit la mănăstire Dimitrie Rosăt, mitropolitul bisericesc şi a poruncit de ne-am adunat toţi fraţii soborului din sfintele monastiri Neamţu şi Secu şi de pe la schiturile lor cele de pe aproape. Şi vineri, la 21 de zile ale lunii lui iulie, intrînd el în chiliile stareţiei celei vechi, unde ne aflam noi, ne-a zis: “Spuneţi-mi mie, călugărilor, ce fel de nemulţumire mai aveţi şi declaraţi-vă aceasta cu înscris, pentru că eu am putere mai multă decît un mitropolit, fiindcă eu sunt şi asupra mitropolitului şi asupra a toată tagma duhovnicească mai mare”. Şi noi toţi am făcut o mică declaraţie cuprinzătoare de aceste ziceri: “Domnule ministru! Fraţii soborului acestor sfinte mănăstiri nu cerem alta fără numai ca măria sa, domnitorul, să se milostivească şi să dea fraţilor soborului dreptăţile pe care le-au avut mai înainte aceste sfinte mănăstiri, hărăzite de la binecredinciosul Alexandru Voievod cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Bun şi de la ceilalţi preafericiţi domni ai Moldaviei”. Şi, iscălindu-o stareţul şi noi, duhovnicii, şi ierodiaconii la numărul 74, a luat hîrtia în mînă ministru, nelăsînd să se iscălească mai mulţi şi a început a răcni la un leu şi a ne ocărî, şi a ne ponegri pe toţi fraţii cu cuvinte proaste şi pline de otravă! Numindu-ne pe toţi vînzători, patriei şi rusolatri, răi şi vagabonzi, din toate părţile lumii şi gelaţi şi, hotărîndu-ne cu aceste cuvinte aşa: “Cum că numai atuncea, vom dobîndi dreptăţile cele vechi ale monastirilor noastre pe care le cerem şi le dorim cînd ţarul, Alexandru Nicolaievici al Rusiei, ni le va da. Iar de la guvernul, domnul Alexandru Ioan I, să nu le nădăjduim vreodată pentru că el nu va putea acorda acest fel de cereri şi nici nu va putea face una ca aceasta şi altele a mai zis. Atuncea duhul a grăit înlăuntru meu întru acest chip: Vezi pe acest ministru, el ca cel ce se numeşte mai puternic decît mitropolitul, apoi ca şi Caiafa arhiereul, fiind al anului acestuia, a proorocit cum că împăratul Alexandru al Rusiei va da fraţilor mănăstirilor Neamţului şi Secului toate dreptăţile ctitoriceşti cele dorite care să folosească nu numai pe fraţii numitei lavre, ci încă şi pe nenumărata mulţime şi aşa trebuieşte ca precum Mîntuitorul nostru, după cea proorocit acestea, apoi, nu mai umbla pe faţă între iudei, ci s-a dus într-o latură aproape de pustie. Aşa, după pilda aceea, se cuvine a lăsa de acum lăcaşul acel vechi şi a alerga în lături în loc pustiu de lăcaşuri monahiceşti, spre a primi dreptăţile ctitoriceşti cele dorite şi ştiute, că întru alt chip nu este scăpare spre liman de mîntuire. Şi,

41

Page 42: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cunoscînd bine cum că acest sfat este trimis de Dumnezeu întru inima şi mintea mea, îndată m-am şi învoit ca aşa să urmez.

56. Apoi, ministru, tot atuncea cînd stam pe picioare între alte cuvinte, a mai răcnit, zicînd cum că acum altătadă are să surghiunească numai 74 de călugări pentru totdeauna din mănăstire, fiindcă el a cunoscut că ei sînt pricina a toată nepacea. Şi că nu se dumireşte acum cu ce să trimită pe atîţia la surghiuni, fiindcă tiriaschiu a apucat a vinde pe toţi bivolii şi caii şi alte cuvinte batjocoritoare şi îngrozitoare, adică s-a înţeles de orişicine, cum că pe acei ce iscăliseră declaraţia, noi toţi păstorii duhovniceşti ai fraţilor mănăstirilor. Pentru că el, numindu-se creştin, ştia cum că scris este: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei. Şi aşa se înţelege cum a socotit cum că dacă nu vor fi acei ce au iscălit declaraţia în mănăstire, apoi uşor se vor risipi ceilalţi călugări şi în grabă, prin viclean chip şi drăcească maşinărie a început a ne depărta din mănăstire pe toţi cei ce am iscălit acea declaraţie. Şi pe alţii i-a dat să fie preoţi prin osebite locuri, iară mie mi-a dat poruncă de m-am dus la moşia Oncea, ca să fiu preot boierului Grigorie Gorovei, posesorului de acolo la cele ce îmi va porunci el şi muierea lui. De unde a treia zi noaptea am fugit pe jos prin ogrădăria foarte mare de am scăpat cu ajutorul lui Dumnezeu de obrăznicia muierească la mănăstire.

57. Sosind după aceasta apoi a 15 zi a lunii lui august, în ziua praznicului Adormirei Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu, aflîndu-se mulţimea fraţilor soborului în soborniceasca biserică, şi mulţime de boieri şi alt norod în vremea aceea, cînd citeam eu în mijlocul bisericii molitva cea de după amvon, adică “Cel ce blagosloveşti, pe cei ce bine te cuvintează Doamne”, şi celelalte, fiindcă la locul cuviincios nu am zis: Alexandru Ioan, precum îl pomenea pe aiurea pe domnul Romîniei pe Cuza, ci am zis numai aşa: “Preablagocestivului marelui domnului nostru Alexandru, după cum şi totdeauna zicem eu aşa, şi pe la ectenii, din vremea de pe cînd intrase Cuza domn şi începuse tirăniile asupra mănăstirilor şi a monahilor, pentru aceea nu am mai putut tăinui diavolul pisma ce o aveau asupra mea, fiindcă a simţit, cum că mă pregăteam a trece graniţa în Rusia pe taină, ci a descoperit-o pe această socotinţă a mea înaintea tuturor. Că îndată Sofronie Vîrnav, instrumenul lui aflîndu-se atuncea la strana cea mică a cîntăreţilor, a început a striga întru acest chip cît ce putea: “Aşa! Alexandru sfinţiei tale cel de pe peste graniţă, Alexandru sfinţiei tale cel de pe peste graniţă, Alexandru sfinţiei tale cel de pe peste graniţă. Poftorind-o pe această zicere aşa de trei ori delaolaltă şi voind să-l opresc de la acea obraznică strigare, i-am dat răspuns aşa precum citeam, fără să mă schimonosesc ceva, ci numai cît m-am uitat la dînsul. Şi am zis cu linişte aşa: “Eu nu sînt de peste graniţă”. Şi, zicînd aceste cuvinte, am isprăvit de citit molitfa şi celelalte ale liturghiei după rînduială. Încă din cuvintele acestea ale

42

Page 43: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

proorociei lui Sofronie Vîrnav, care, precum şi Dimitrie Roset, nevrînd a ghici pe cele ce era să fie, lămurindu-mă mai bine cum că trebuieşte a îndeplini voia lui Dumnezeu şi a trece numaidecît întru stăpînirea Rusiei spre a fi cu adevărat eu al lui Alexandru împăratului Rusiei, cel de peste graniţă, şi Alexandru al meu. Apoi am început mai mult a cugeta în ce chip să pot a scăpa în Rusia şi mă rugam preacuratei Maicii lui Dumnezeu, ca să-mi iconomisească ducerea mea, fără de primejdie, precum ştie sfinţia sa că îmi este de folos.

58. Tot în anul 1861, la 17 zile ale lunii lui septembrie, au venit la chilie unde şedeam eu, monahul Ionatan, cel pus de comitet iconom de ogradă, şi cu un străjer, anume Vasilie, spunîndu-mi că mă cheamă comitetul. Mie mi-au fost de mirare venirea iconomului cu străjerul la mine, lucrare neobişnuită la noi în soborul fraţilor. M-am făcut c-am trecut cu vederea la o asemenea rînduială nu bună şi am zis iconomului să se ducă, că voi veni mai pe urmă. El mi-au răspuns, zicînd că nu se poate, ci trebuieşte să meargă împreună, că aşa este porunca comitetului. Deci, mergînd eu acolo, mi-au spus monahii Sofronie Vîrnav cu Eremia Iane şi cu Anastasie Racleş cum că este porunca Ministerului ca să merg egumen la schitul Sihăstria mănăstirii Secului. Eu, cunoscînd foarte bine că aceasta este o oarecare iconomie dumnezeiască spre a putea trece graniţa mai cu lesnire în Basarabia Rusiei, am primit porunca aceea. Aşa, joi, la 21 de zile ale lunii lui septembrie, mergînd la Sihăstrie împreună cu monahul Crichentie, al doilea iconom de ogradă şi cu duhovnicul Dorotei, din partea igumenului mănăstirii Secului, Isihie Stamatie, am primit pe seama mea toată zestrea numitului schit şi apoi, făcînd iconomie ca să nu înstrăineze ceva din zestrea schitului, am lăsat acolo îngrijitor tot pe ieromonahul Gavriil, care fusese igumen pînă atunci, zicîndu-i ca să se pregătească cu încetul şi să-şi care calabalîcul tot, şi pînă atunci să aibă grijă şi de schit tot el. Eu la 26 de zile ale lunii lui septembrie, marţi, după ce am săvîrşit privegherea şi liturghia, făcînd sfătuire cuviincioasă la cei 27 de monahi ce erau vieţuitori în Sihăstria şi, lăsînd acolo actele prin care îmi încredinţase igumenia pe masă în chilie igumenească, am ieşit şi am mers la sfînta mănăstirea Neamţului, la duhovniceasca mea maică. Intrînd în soborniceasca biserică şi închinîndu-mă şi sărutînd, mai întîi, sfînta şi făcătoarea de minuni icoană a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cerînd blagosovenia ei, întru a mea călătorie, aşijderea închinîndu-mă şi sărutînd piatra mormîntului preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie, şi încredinţîndu-mă apărării, înţelepciunii şi acoperemîntului lor, am mers şi la preacuviosul arhimandrit şi stareţ Timoteiu şi, luînd blagoslovenie de la dînsul, i-am spus lui tot adevăratul meu scop, cum că de acum cu ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu trec în Basarabia Rusiei, cu neîndoită nădejde şi credinţă cum că puterea celui Preaînalt ne va ajuta şi vom afla milă de către pravoslavnicul împărat al Rusiei şi vom întemeia măcar cît de mic lăcaş monahicesc. După

43

Page 44: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

aceasta, sărutîndu-ne unul cu altul cu lacrimi şi mergînd şi mai luîndu-mi de la chilie cîte ceva cărţi şi altele lucruri, am pornit întru aceeaşi zi seară acum fiind. În chilie am lăsat pe un ucenic al meu, anume Isihie, ierodiacon Donciu. În noaptea aceea, rămănînd în Tîrgul Neamţului, a doua zi am pornit şi am călătorit înainte şi am ajuns la Sculeni tocmai vineri seara. Sîmbătă, odihnindu-mă acolo, am trecut în taină, noaptea, într-o albie de cele pentru spălat cămeşi, rîul cel mare, Prutul, fără de nici o primejdie, spre întîia zi a lunii lui octombrie, duminică. Am scăpat din Moldavia întru stăpînirea împărăţiei Rusiei prin Acoperemîntul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu în pace.

59. Inima mea de nepovestită întristare era cuprinsă, în minutele zilelor acestora, văzînd cum că de acolo veşnic mă despărţesc de patria pămîntească, întru care m-am născut şi am răsuflat şi am început plînsul necazurilor mele, m-am luminat prin dumnezeiescul botez iarăşi şi de sfintele mănăstiri întru care, din mica copilărie, am crescut trupeşte şi duhovniceşte, întru care am fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc, mai întîi în mantie, apoi în sfînta mare îngereasca shimă şi întru care dumnezeieşti locaşuri, am fost hirotonit ierodiacon, ieromonah şi hirotesit duhovnic, întru care am purtat ascultările cele grele dintru care numai vreo cîteva ce le-am socotit mai de căpetenie am însemnat, acum, fără să fac vreo obişnuită vrednică de pedeapsă, să mă cunosc fugar fără paşaport prin aşa fel de chip, precum am zis.

60. Răutăţile, pismele şi urîciunile cîte le-am suferit în sfintele monastiri Neamţu şi Secu sînt văzute prin paragrafurile acestor aduceri aminte, vreo cîteva, care au fost mai de cuviinţă a le însemna. Asemenea şi vicleşugurile diavoleşti, cele uneltite prin subţire şi delicat meşteşul pentru ca să fiu depărtat din mijlocul fraţilor, spre a avea înlesniri uşoare de căderi în păcate spurcate. Cu ce fel de supărări mi-a fost mutarea din sfînta mănăstire Secu, iarăşi în mănăstirea Neamţului ce fel de necazuri am suferit aicea, le-am însemnat iarăşi numai în parte prin paragrafele cele de mai sus. Cu ce chiupuri am călătorit şi pe la sfintele locuri Athos şi Ierusalim şi cu care silnicii tiraniceşti s-au pornit luptele cele cumplite asupra sfintelor mănăstiri şi asupra a toată orînduiala călugărească, de către Alexandru Cuza şi miniştrii săi, pînă ce şi către unii dintre sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu au oprit să nu ne rugăm. Toate le-am încheiat în paragrafele cele de mai sus.

61. Izbăvindu-mă cu iconomiile cu care au ştiut preabunul Dumnezeu şi cu părinteasca milostivire a sa din toate acele ispite scîrbe şi rele porniri sataniceşti, nu pot să dau uitării cu desăvîrşire şi boalele cele cumplite, loviturile, care am pătimit în felurite chipuri prin deosebite vremi, după cît îmi aduc aminte în viaţa aceasta trecătoare şi pămîntească în Moldavia. Adică, mai întîi, cînd eram copil ca de şapte ani în casa născătorilor mei, am zăcut multă vreme de boala care se numeşte “lungoare”. După moartea născătorilor mei

44

Page 45: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cînd eram tot copil, aflîndu-mă la moşia Onci, de ascultare am zăcut foarte tare de boala care se numeşte “vărsat”, umplut fiind de la cap pînă în picioare peste tot trupul de bube. În anul 1833, asemenea, tot la Onci copil fiind, am mai zăcut şi de o altă cumplită boală, căreia pe acolo, prin Moldavia îi zic “de dînsele”, adică mă cuprinsese o mare slăbănogire întru tot trupul aşa de tare, încît doi monahi, anume Ştefan şi Teofan, şi alţii cu mare greu mă duceau în spate, cînd mă silea nevoia firii spre a-mi slobozi udul şi celelalte prisosinţi dinlăuntru trupului afară dintru care, după pătimire de multă vreme, făcîndu-mi-se vană cu nişte buruiană care se numeşte “slăbănog” şi prin ajutorul preacuratei Maicii lui Dumnezeu m-a izbăvit.

62. Noi pe căputa cea de deasupra palmei a mîinii celei stîngi purtăm un semn de tăietură aproape de rădăcină, a celor două degete, adică arătătorul şi cu cel de alături. Să se ştie cum că aceasta, care se cunoaşte foarte bine, adeverează că, atunci cînd eram copil la moşia Onci, lucrînd la linguri şi rupîndu-se gavanul lingurii cînd ciopleam barda, a tăiat două vine de degete desăvîrşit şi încă la al treilea deget au pişcat puţin vîna cu care tăietură foarte multă vreme am pătimit mari şi cumplite dureri. Mult sînge a curs pînă ce s-au lipit vinele la locul lor şi s-au tămăduit. Asemenea şi tăietura care se vede pe căputa piciorului celui stîng adeverează cum că eu tot copil, aflîndu-mă de ascultare bucătar, tot de la moşia Onci şi, umblînd desculţ, tăind cu toporul aşchii dintr-un butuc cioturos şi uscat de răchită, ca să fie mai uşor la ars pentru fiert bucatele, viind bucătarul acela ce era tot un nou începător, anume Constantin, mai mare de vîrstă decît mine şi silindu-mă cu lovirea cu pumnul ca să tai mai repede, eu, înfricoşîndu-mă şi plîngînd, am scăpat toporul pe căpută. S-au tăiat iarăşi desăvîrşit două vine de la rădăcina degetelor cu care tăietură foarte multe dureri am răbdat. La aceste două tăieturi nimic alta nu s-au legat, fără numai mai întîi sare măruntă, cu mămăligă de asupra de făină de popuşoi, pînă ce au stătut de curs sîngele şi nişte buruiană, care se numeşte “argintuţă”, pisată bine aşa verde şi amestecată cu slănină de porc nesărat. Asemenea şi semnul tăieturii, care se vede la încheietura vîrfului degetului arătător al mîinii stîngi, adeverează cum că atunci cînd eram tot copil la moşia Onci, de ascultare, adunînd nişte tăieţei de pe masă, pe care îi tăia un nou începător, anume Dimitrie Penu, el, tăind repede, din neluare aminte, mi-au tăiat degetul aşa de tare, încît, dacă nu Preacurata Maica lui Dumnezeu îmi ajuta, se putea să rămîn fără de vîrful degetului cu care iarăşi foarte multe dureri am suferit pînă ce m-am văzut vindecat.

63. Iară în anul 1838, cînd mă aflam cheleinic, ucenic la shimonahul Serafim Lăcusteanu în sfînta mănăstire Neamţu, mi s-a făcut mare umflătură în grumaz. M-a lecuit schimonahul Pamfil, la schitul Vovedeniei, cu cimbrişor de cel de cîmp şi cu altele buruiene fierte. În anul 1843, cînd eram ierodiacon în

45

Page 46: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

sfînta mănăstire Secu, mai întîi am început a boli la cap, că îmi vuia capul aşa de tare, de nu puteam să aud mai nici de cum. Cînd ziceam ecteniile, mă uitam la gurile cîntăreţilor, ca să văd de zic “Doamne miluieşte” şi celelalte. După o vreme, mi s-au umflat şi pieptul şi spatele împreună şi grumazul şi am rămas slăbănog cu tot trupul. Şi, văzîndu-mă întru o asemenea stare, de aşa fel de neputinţă ce m-a cuprins17, fraţii soborului, apoi însuşi părintele egumen Chiriac, a pus pe alţi părinţi de m-a scos singuri din chilia întru care şedeam înlăuntru şi m-a mutat în chilia monahului Darie afară din ogradă. Acolo, după puţină vreme, am început a simţi cum că trebuieşte să suflu nasul ca pentru ieşirea mucilor, dar în urmă, strîngînd pe subt pleoapele ochilor nasul cu bucată pînză leşească groasă, ieşea din cap clăbuci de sînge închegat cu cumplite şi mari dureri. În vreme de două luni de zile un doctor a hotărît de ţineam la căldură lîngă sobă o butîlcă mare de sticlă, întru care încăpea trei ochi spirt de cel de pîine şi trei ochi de spirt puneam două dramuri ţinobru şi beam cîte două păhăruţe în fiecare sutcă. În loc de apă, fierbeam rădăcini de urzică şi de chir şi ciucălăi de popuşoi fără grăunţă. Zeama aceea, ţinîndu-o caldă, beam cînd îmi era sete şi cu aşa fel de urmare deşi, au fost necăjicioase, însă foarte mult m-a uşurat de dureri prin ieşirea acelui mult sînge măcar că dintru acea vreme mai cu desăvîrşire l-am pierdut şi auzul de la urechea stîngă.

64. Mai trecînd nu multă vreme după aceasta, iarăşi m-am îmbolnăvit foarte cumplit în piept şi în spate. În anul 1844, în zilele lunii lui septembrie, cu blagoslovenia preacuviosului părintelui nostru stareţul Neonil, am mers din sfînta mănăstire Secu în sfînta mănăstire Neamţu, la bolniţa cea mare. Acolo, într-o chilie unde şedea monahul Ghelasie, cîntăreţ spiţeriul Calistrat făcîndu-mi vană din stoh de fîn, se înţelege cum că au fost foarte fierbinte,18 fiindcă, după ce m-am lăsat în vană, lăsîndu-mă singur întru acea chilie, s-au dus fiecare pe unde au voit. Eu, încet-încet, pe nesimţite, se putea să mor acolo în vană dacă nu Dumnezeu mă păzea. Din întîmplare, un monah, căutînd pe Ghelasie, deschizînd uşa chiliei şi văzîndu-mă cum că mă aflu în primejdie de înnecare întru aceeaşi apă în vană, au strigat în grabă şi pe alţii şi m-a scos din vană fără să simţesc eu ceva. Au început spiţerul monah Calistrat şi cu un nou începător Augustin şi cu alţii a-mi face tot felul de meşteşuguri duhovniceşti spre a mă învia. Cînd am simţit şi am văzut cu ochii meşteşugurile lor, care îmi făcea prin gură, prin nas, prin urechi, prin şezut, prin părţile cele ascunse ale trupului cu gîdiliri şi frecături, văzîndu-mă cu trupul meu tot gol întru mulţime de monahi şi noi începători, foarte tare m-am întristat de ruşine.19 Acea boală m-a ţinut pînă în anul 1845, în zilele lunii lui ianuarie. Atuncia, simţind cum că îmi este mai îndămînă, m-am înapoiat în sfînta mănăstire Secu.

65. Ţesîndu-se aşa, întru acest fel de întîmplări curgerea zilelor vieţii mele în anul 1849, în zilele lui octombrie, bolnăvindu-mă pentru păcatele mele foarte

46

Page 47: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cumplit, întru tot trupul mi s-au făcut trei rane înăuntrul grumazului şi în vreme de 12 zile şi nopţi nu am putut nici măcar cît de puţin să înghit ceva mîncare sau băutură şi nici a dormi. Ba încă şi gura mi se încleşta din pricina umflăturilor celor cumplite mai cu totul. Văzîndu-mă părintele Feodosie, egumentul mănăstirii Secului şi cu ceilalţi părinţi duhovnici întru asemenea primejdioasă stare, le-a fost milă de mine şi, îmbrăcîndu-mă şi îmbodolindu-mă bine, fiindcă era foarte frig, au rînduit pe părintele duhovnic Epifanie de m-a pus într-o sanie şi m-a dus în Tîrgul Neamţului, la spiţăria mănăstirii, fiindcă gospitalul cel mare încă nu era întemeiat. Chiar acolo, în drum, stînd eu în sanie, înaintea spiţăriei Breidimaier, spiţerul, cu mare greutate descleştîndu-mi gura puţin şi văzînd bubele acelea, a zis către duhovnicul Epifanie că mai mult de trei ceasuri nu se poate să mai fiu viu, dacă se vor apropia ranele acelea una de alta. Dar foarte mult rugîndu-l, numitul duhovnic, ca să facă tot chipul de ajutor ce va putea spre a mă vindeca el au hotărît ca să mă lese la dînsul în casa spiţăriei şi el, dîndu-mi în gură bulion de carne de găină neagră, are nădejde cum că se vor muia şi vor sparge acele rane şi aşa mă vor uşura. Deci, viind duhovnicul Epifanie acolo la sanie, în drum, unde stam îmbodolit şi spunîndu-mi aceste socotinţi ale Breidimaier, eu nicidecum nu m-am învoit a gusta bulion de carne şi nici să rămîn la spiţărie, ca nu cumva să mă amăgesc, fiindcă de cînd am intrat la viaţa călugărească nici printr-un fel de pricinuire nu am gustat carne. Pentru a mea însănătoşire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu şi a preacuratei Maicii lui Dumnezeu de cît spiţerul să-mi dea numai niscaivai doctorii şi eu pe acelea le voi întrebuinţa aşa, dîndu-mi nişte apă într-o butîlcă să fac galgară în gură şi în gît şi nişte prafuri, ca să mi le sufle în gît printr-un bucium de hîrtie şi nişte făină de sămînţă de in, ca să fac mămăligă de cu lapte şi să leg împrejurul grumazului. M-am dus la mitocul moşiei Vînătorii, care este aproape de tîrg şi acolo, făcînd acele poruncite pînă ce s-au spart acele rane, am răbdat foarte cumplite dureri nu numai în gît, ci şi în tot trupul. Îndată cum s-au spart şi au curs puroile din ele, m-am răcorit şi mi-a venit în fire şi gust de mîncare. Am zis bucătarului de acolo de au fiert într-o oală de lut perjă şi într-o altă oală sfecle întregi. Amestecînd zeama aceea launloc, o întrebuinţam cu încetul în loc de bulionul ce zise să fie din carne de găină. A patra zi, venind Breidimaier acolo, cînd au văzut acest fel de mîncare ce am întrebuinţat, au zis cum că el hotăra că putem să mor îndată macar dacă aş fi gustat de acestea. Aşa, cu de acest fel de mîncare, mai întărindu-mă, la 28 de zile ale lunii lui octombrie, m-am înapoiat la mănăstire sănătos cu ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

66. Unele dintre întîmplările primejdioase, ce am pătimit din pricina lungimii vremeii, le-am uitat. Îmi aduc aminte încă şi de aceasta, că în anul 1853, la 17 zile ale lunii lui mai, în vreme de noapte, venind de la căpitala Iaşi,

47

Page 48: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

spre mănăstire, împreună cu monahul Chiriac Dobrovici, cînd mergeam aproape de poarta curţilor satului Ruginoasa, fără de a simţi noi, s-a prăvălit trăsura cu noi, fiindcă două roate au mers alături cu un podişor ce era pe un mic părîuţi şi două ridicate pe podeţ. Fiind trăsura acoperită ca în chip de acoperemînt de faeton cu acoperemînt stătător, făcut din vergi de lemn şi de fier, şi acoperit cu piele groasă de dobitoc, că aşa erau toate trăsurile mănăstirii noastre, eu am picat cu umărul drept peste numitul ieromonah şi m-am lovit cu capul de acoperemînt şi la genunchiul piciorului stîng, din care lovituri multe dureri am suferit. Tot în anul 1853, la 20 de zile ale lunii lui iulie, în pădurea ceea ce este aproape de Tîrgul Bîrladului, prin dreptul mănăstirei Adamul, cînd veneam noaptea de la tîrgul Galaţi, prăvălindu-se trăsura, iarăşi m-am stîlcit foarte tare.

67. La luna lui noiembrie, întru acelaşi an 1853, aflîndu-mă eu duhovnic în bolniţa cea mare, precum am zis,20 pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare. Mai cu deosebire în gît, fiindcă s-a umflat predinlăuntru şi predinafară, împrejur, din pricina că chilia întru care vieţuiam se afla totdeuna sîroste. Orişice fel de lucru ar fi fost pus pe pardoseală, jos, mucezea. Aşa, dintru acele preacumplite dureri, dacă nu Preacurata Maica lui Dumnezeu şi-ar fi făcut milă cu mine, puţin a rămas de nu am murit. Însă Ea a îndemnat atunci pe un ierodiacon bătrîn, anume Anastasie, ce fusese mai înainte spiţerul, spre a mă lecui, care, văzîndu-mă într-o aşa fel de mare primejdioasă stare din pricină că mai nici nu puteam vorbi, a fiert nişte cununi din cele din cozi de usturoi şi le-a legat fierbinţi după cît am putut suferi în jurul grumazului şi cu două ulcioare de lut vechi din acelea, care era ca lepădate în cămările mănăstirii. Fiindcă era dubite în unt de lemn, punînd în ele uncrop fierbinte, mă tot aburea din ele cu aburul ce ieşea prin borţile gîturilor lor, după cît iarăşi puteam suferi fierbinţeala în jurul a tot grumazului. Cu mila dumnezeiască, prin acel fel de meşteşugire, încet-încet, m-am tămăduit.

68. Şi apoi după aceasta, am mai pătimit încă multe feluri de boale, dar nu aşa cumplite. În anul 1858, prin zilele lunii lui mai, iarăşi m-am înbolnăvit în tot trupul foarte tare, mai cu deosebire înnăuntru, la stomac şi în gît. De multe ori din cea mare durere răcneam şi mă văietam tare, fiindcă în gît rămăsese încă din anul 1857 netămăduite bine nişte bube. Atunci, un doctor, dîndu-mi nişte doctorii ca să beau, mi-a poruncit ca să fiu totdeauna pregătit de a-mi ieşi fără de voie vreo încurcală prisosinţele prin şezut cînd voi simţi că mă silesc să ies. Aşa, întru multă vreme pătimind necaz din cuprinderea acelor mari dureri, într-o zi m-a silit repede fireasca nevoie a trupului. Prin scîrnă a ieşit dinlăuntrul meu un vierme mare, lung şi gros şi roşu, care era încă viu şi l-am ucis, l-am arătat doctorului şi el au zis că acela se numeşte “limbriciu”. Toată pricina durerilor ce am pătimit acela a fost, fiindcă după ieşirea lui din mine, cu

48

Page 49: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

ajutorul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, în grabă am fost uşurat din acele cuplite dureri.

69. Istorisind eu, prostul, despre călătoria mea cea pămîntească pe la Sfîntul Munte Athos şi pe la alte locuri vrednice de neuitat, în anul 1858-59 acolo, întru acea carte, care este scrisă pe 200 file coala în două şi legate bine cu macava şi îmbrăcată cu piele peste tot, în anul 1860 şi are numărul la început înlăuntru 78, va afla preaiubitul cititor foarte multe interesante ştiinţi şi de suflet folositoare.

70. Sufletul meu însă, după ce am călătorit pe uscat şi printre sălbaticile valuri ale mării, pînă la acest sfînt loc, nu a rămas liniştit numai cu atîta, ci mi-a îndemnat de m-am dus şi la sfînta cetate Ierusalim de m-am închinat preasfîntului şi de viaţă primitorului mormînt al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi al preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi celelalte mari sfinţenii de prin Palestina. Pentru care sfîntă călătorie, iarăşi am scris o altă frumoasă carte cu mîna aceasta păcătoasă pe 118 file coala de cîrtie în două şi oricare va citi pe această carte a călătoriei la Ierusalim, nu va rămînea nemişcat cu duhul, care carte este legată bine cu macava şi îmbrăcată cu piele peste tot şi poarte numărul 79, care cuprinde această sfîntă isotirisire. Între altele va afla şi de cîte mili dumnezeieşti am fost învrednicit şi dintru cîte primejdii vederate m-a izbăvit Preacurata Maica lui Dumnezeu printre sălbaticile valuri ale mării şi pe uscat printre norodul cel păgînesc.

71. Eu prin toate paragrafurile de la numărul 3 pînă la numărul 51 am mai însemnat vreo cîteva necazuri şi supărări, care am mai suferit prin Moldavia, însă cele din însemnările de la numărul 51 şi pînă la 69 le-am purtat mai cu simţită şi cu mare greutate decît pe toate celelalte. Dar Preacurata Maica lui Dumnezeu cu milostivirea sa m-a ajutat de am trecut prin acoperemîntul ei cel preaputernic biruind, iar nu biruindu-mă.

72. Cu ajutorul Preabunului şi întru tot lăudatului Dumnezeu şi prin Acoperemîntul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi a preafericituliu părintelui nostru stareţul Paisie, trecînd din Moldavia în Basarabia, precum am zis în paragraful 58, de acum înainte nu mai scriu nimic de cele întîmplate mie prin Moldavia, decît numai atîta cu curata ştiinţa mea mărturisesc că am fost din mica pruncie întru ostenele multe şi de multe feluri şi am călătorit vremea vieţii mele cu călătorii primejdioase în bătăi, în primejdii de moarte de multe ori, în primejdii de tîlhari, în primejdii de rudenii, în primejdii în mare şi pe uscat, precum se văd mărturiile prin călătoriile mele cele scrise şi alăturate aici. În primejdii între fraţii cei mincinoşi şi din răutatea celor mîndri, în supărări, în foame şi în sete, în frig şi golătate pentru toţi fraţii din sfintele noastre mănăstiri şi a păzirii rînduielii bisericeşti şi monahiceşti. Cine este neputincios şi eu să nu fiu neputincios. Cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind.

49

Page 50: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

De se cuvine a mă lăuda de neputinţele şi slăbiciunile minţii mele, mă voi lăuda. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, cela ce este binecuvîntat în veci, ştie că nu minţesc, s-a dat mie îmbolditor trupului îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz, pentru ca să nu mă înalţ. În anul 1856, aflîndu-mă duhovnic şi eclesiarh mare a sfintei mănăstiri Neamţu, chiar întru însăşi chilia eclesiarhiei, întru care vieţuiam înlăuntrul ogrăzii mănăstirii, într-o noapte aşa de cumplit m-a supărat diavolii cu zburdările trupeşti şi mîrşăva patimă a curviei, întrucît nicidecum nu le-am putut domoli. Am adormit, aflîndu-mă întru aceleaşi spurcate cugetări, iară Preacurata Maica lui Dumnezeu, căruia m-am rugat şi mă rog totdeauna ca cu judecăţile care ştie să mă izbăvească de această întunecată şi înfricoşată cădere a păcatului, iată prin ce fel de chip m-a înţelepţit că întru toată viaţa să fug de o asemenea urîtă de Dumnezeu faptă. Că, dormind eu, am văzut o parte din cumplitele şi înfricoşatele munci ale iadului şi cum se muncesc cu amar sufletele păcătoşilor. Că erau sufletele omeneşti, numai ca păingenul de subţiri, cunoscîndu-se închipuirea omenească întru totul, pînă şi ochii, şi trecea suflet prin suflet cu ţipete şi tînguiri, care nu se pot grăi din limbi omeneşti, şi era un freamăt şi nişte putoare cu totul neputîndu-se a se suferi de omul viu cu trup. Tînărul care îmi arăta acestea mi-a zis: “Iată acesta este locul celor ce curvesc. De aceea fugi întru toată viaţa de această urîtă de Dumnezeu şi pierzătoare de suflet faptă”. Întru acelaşi minut m-am trezit înspăimîntat din somn şi am mulţumit Preacuratei Maicii lui Dumnezeu pentru asemenea folositoare mie arătare.

73. Unde oare mă voi arăta eu, multpăcătosul, cela ce de acest fel de cugete mîrşave am fost biruit devreme ce dreptul de abia se mîntuieşte, pentru că se hotărăşte cum că cei ce pătimesc după voia lui Dumnezeu, ca celui credincios ziditorul să-şi încredinţeze sufletele sale prin fapte bune. Apoi ce fel de sfinţenie am făcut eu cît am trăit pe pămînt, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, că am socotit şi am avut grijă cu adevărat întru toată vremea vieţii mele pe pămînt prin tot locul călătoriei mele, ca să nu fiu lipsit de darul lui Dumnezeu. Dar din prostimea minţii, din mica copilărie, m-am amăgit ticălosul cu curveşti cugete şi zburdări ale trupului, precum aţi văzut mai sus şi cu altele. Sfîntul Apostol Pavel hotărăşte, zicînd să nu fie cineva curvar sau spurcat ca Isav, care, pentru o mîncare, şi-a vîndut naşterea cea dintîi. Şi iarăşi zice nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vîrtos şi mustraţi că cele ce se fac întru ascuns de către dînşii ruşine este a le grăi, iară toate vădindu-se de lumină se arată. Tot ce se arată lumină este. Pentru aceea zice. Deşteaptă-te, cela ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos. De aceea eu, ca unul ce nu sînt învăţat şi din vîrsta tinereţilor dintru neştiinţă nesocotind cum că sînt păcate, cugetele cele curveşti şi învoindu-mă cu dînsele în minte, precum a-ţi văzut, mai sus măcar, deşi nu m-am atins de nici un fel de

50

Page 51: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

muiere, întru toată viaţa, precum am mai zis; este bine ştiut că noi, oamenii, sîntem foarte lesnicioşi plecaţi către păcatele cele ce se fac cu mintea. Faptele cele ce se fac cu trupul au trebuinţă şi de vreme şi de prilej, şi de osteneli, şi de ajutorări, şi de cealaltă înlesnire, iară mişcările minţii se lucrează fără zăbavă, se săvîrşesc fără osteneală, se alcătuiesc fără greutate, toată vremea o au îndemnatecă. Şi ca în scurt şi pe înţeles să zic, în cămara cea ascunsă a inimii, zugrăvind arătată dezmierdarea întru sine, a lucrat păcat înlăuntrul fără mărturie necunoscut tuturor, pînă va veni cela ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi arată sfaturile inimilor. Dar în urmă, luminîndu-mă întru Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi deşteptîndu-mă ca din somn, m-am sculat ca din morţi din înşelăciune şi nădăjduiesc fără îndoire spre bogata mila lui că voi fi miluit şi iertat desăvîrşit, după cum am şi primit vestire.

74. La anul 1861, urmînd trebuinţă, ca să se facă un act care era foarte trebuincios numaidecît, pentru sfintele noastre mănăstiri Neamţu şi Secu şi pentru întemeierea sfintei mănăstiri Noul Neamţ, precum îl cerea ieromonahul Teofan Cristea, ce se afla în Basarabia şi trebuia să fie iscălit de preacuviosul arhimandrit şi stareţ Gherasim, ce se afla surghiunit la sfînta mănăstire Coşula, eu, scriindu-l în ce chip trebuia în vinerea săptămînii stălpărilor, la 14 zile ale lunii lui aprilie, primind peceţile ale amîndorura mănăstirilor, de la arhimandrit Timotei, le-am legat la părţile trupului cele ascunse şi m-am dus la sfînta mănăstire Coşula spre această trebuinţă. Acolo, în duminica stîlpărilor, prin mijlocirea arhiereului Marchian Ierapolios, care era egumen al acestei mănăstiri, am fost slobozit a intra la preacuviosul stareţ Gherasim. Care măcar deşi el nu au voit să iscălească, temîndu-se de mai cumplită urgie a prinţului României, Alexandru Cuza ce-l surghiunise acolo şi avea jandarm pus la uşă păzitor, frica mea cine o va poate povesti, că mă temeam ca nu cumva să mă caute jandarmul, fiindcă ştiam cum că îmi caută pricini vrăjmaşii mănăstirilor să mă prinză ca pe un împotrivnic socotinţilor lor celor necreştineşti. Osebit de aceasta, vrăjmaşul cel mai mare al mănăstirilor şi al tuturor monahilor, Sofronie Vîrnav cel îmbrăcat cu vicleşug în chipul monahicesc, care, văzînd cum că nu mă arăt prin mănăstire în ziua de sîmbăta învierii lui Lazăr şi Duminica Stîlpărilor, a dat telegrămi la Iaşi, la Sculeni şi prin alte locuri ca să mă prindă, spunînd cum că am fugit să trec peste rîul Prut. Acestea mi le-a spus monahul Ieremia Iane, iconomul cel mare al mănăstirii şi arhimandrit Timotei, care ţinea locul stareţul Gherasim, celui fără de nici o vină şi nejudecat osîndit la surghiunire şi care Timoteiu îmi dăduse şi peceţile mănăstirilor, precum am zis, şi ştia pentru care trebuinţă m-am dus la stareţ Gherasim, fiindcă şi el însuşi, văzînd cum că trebuieşte un asemenea act, mi-a încredinţat peceţile pe amîndouă, zicînd cum că le va iscăli stareţ Gherasim, ca din vremea pe cînd ocîrmuia el mănăstirile, iarăşi se poate face lucrarea aceea pentru care trebuia

51

Page 52: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

actul. Însă preacurata Maica lui Dumnezeu, prin preaputernicul său acoperemînt, m-a păzit şi de această primejdie vederată. Şi în sfînta şi marea zi luni m-am înapoiat cu pace în sfînta mănăstire. Acestea, o, preaiubiţilor, sînt călătoriile vieţii mele cu mila lui Dumnezeu prin Acoperemîntul preacuratei Maicii lui Dumnezeu pe pămîntul Moldovei de la naşterea mea şi pînă am trecut în Basarabia, subt sceptrul pravoslavnicei împărăţii a Rusiei. Măcar, deşi nu toate, însă de cîte mi-am putut aduce aminte acum în anul 1892.

Nastoiateli sfintei mănăstiri Noul-Neamţ – shiarhimandrit Andronic duhovnicul.

CATALOG

Despre toate cărţile alcătuite de mine cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi scrise cu mîina mea şi de cele copiate de prin altele alcătuiri, din care an fiecare s-au scris şi cîte file se află în fiecare carte. Acele cărţi care se află aicea în biblioteca mănăstirii Noul-Neamţ legate gata, 1889, august 25.

AnulCite file sunt

Denumirea cărţilor şi ce cuprind în ele

1841 285

O carte, “Psaltichie, cu slujba de noapte a privegherilor”. Cu însemnarea la sfîrşit de cele ce se află în ea.

1844 328

O carte, „Psaltichie, cu rînduiala Dumnezeieştii Liturghii”, cu însemnarea la început de cele cuprinse în ea.

1849 413

O carte, „Psaltichie, cu slujbă de noapte a privegherilor”. Cu scara la început de cele ce se află în ea.

1849 545 O carte, „Psaltichie, cu rînduiala Dumnezeieştii

52

Page 53: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Liturghii”. Cu scara la început de cele cuprinse în ea. Aceste două sunt împreună cu o carte pentru pravilă tipărită în anul 1848, într-un futlear îmbrăcat cu piele.

1851 462

O carte pentru pravila în chilie: cu acatiste, canoane, slujbe ale sfinţilor, rugăciuni ş.a.

1851 247

O carte cuprinzătoare de povestiri pentru Rusia şi istoria pentru începutul Ţarigradului şi proorociile lui; risipirea Ierusalimului de Tit, Vespasian şi robirea Ţarigradului de turci ş.a.

1853 150

O carte cuprinzătoare de doftorie duhovnicească la tulburarea gîndurilor şi hronograf de la facerea lumii pînă la anul de la Hristos 326, şi veacul al VIII-lea de la Hristos.

1856 85O carte cuprinzătoare de aducerea aminte a vieţii celei preoţeşti.

1857 42

O carte cuprinzătoare de voroavă în sîmbăta cea din săptămîna întîiu a începerii triodului, la pomenirea preacuvioşilor părinţilor noştri egumeni şi stareţi.

1859 22 O carte cuprinzătoare de istorie pentru sfînta şi făcătoarea de minuni icoana cea mare a Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care se află în

53

Page 54: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

sfînta mănăstire Neamţu şi vreo cîteva minuni.

1859 118

O carte cuprinzătoare de călătoria mea la Palestina şi istorie pentru sfînta cetate Ierusalimul.

1859 201

O carte cuprinzătoare de călătoria mea la sfîntul munte Athos şi istoriile pentru toate mănăstirile şi sfinţeniile de acolo.

1859 19

O carte cuprinzătoare de pătimirea şi slujba sfîntului marelui mucenic Ioan Românul.

1861 108

O carte cuprinzătoare cu dovediri din Sfînta Scriptură împotriva ereziei lui Sofronie Vîrnav şi a altora de o socotinţă cu dînsul, în Moldova, şi apologia arhiereului Neofit Scriban cu lămuriri a luptei pravoslavnicei Biserici Române.

1861 159

O carte cuprinzătoare de canoane, sinaxar, rugăciuni şi acatiste. La sfîrşitul ei rînduiala ispitirii în vis, tipărite pe 8 file.

1863 49

O carte cuprinzătoare de ispitirea Mîntuitorului în pustie; pentru a omului întoarcere în rai.

1864 7O carte cuprinzătoare din viaţa sfîntului Atanasie Patelarie, patriarhul Ţarigradului.

1864 204 Zapiscă cuprinzătoare de copii de prin raporturile şi

54

Page 55: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

răspunsurile ce s-au ţesut între ieromonahul Feofan Cristea şi Andronic Popovici. Cu altele lămurite ştiinţi care au privit întemeierea sfintei mănăstiri Noul-Neamţ în Basarabia din anul 1861 pînă la sfîrşitul anului 1864.

1864 495

O carte cuprinzătoare de tipic pentru rugăciunea minţii şi povăţuire; pentru lucrarea ei şi descoperire pentru adevărata sfînta lumină şi altele care se lămuresc în scara cea de la începutul ei.

1864 259

O carte cuprinzătoare de istoria despre începutul sfintei mănăstiri Neamţului cei vechi, la Moldova, cartea I.

1865 10

O carte cuprinzătoare de acatist la Naşterea Maicii Domnului în limba slavenească.

1865 8

O carte cuprinzătoare de acatist al preacinstitei Cruci în limba slavenească, însă amîndouă fără canon.

1865 90

O carte cuprinzătoare de călătoria mea la Kiev şi pe aiurea şi pentru sfinţeniile de acolo.

1867 526

O carte cuprinzătoare de sinaxar: septembrie şi octombrie şi multe adăugiri în fiecare zi foarte de folos de prin filocalie şi de prin alte cărţi.

1869 109O carte cuprinzătoare de ştiinţi pentru începutul rînduielii

55

Page 56: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

monahiceşti şi pentru toate mănăstirile şi schiturile de prin toată lumea.

1870 849

O carte cuprinzătoare de sinaxar, noiembrie, cu multe adăugiri din filocalie şi de prin alte cărţi.

1872 160Partea a doua a cărţii sfîntului Simeon, Noului Bogoslov.

1872 39Cartea a treia la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1872 369

O carte istorisire pentru începutul creştinătăţii şi al ierarhiei în pămîntul Moldovei.

1874 161

Cartea a doua la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu. Pentru începutul mănăstirii Secului.

1874 241Cartea a patra la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1875 225Cartea a şasea la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1876 308Cartea a şaptea la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1877 298Cartea a opta la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1880 432Cartea a cincea la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1881 129Cartea a zecea la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1881 465 Cartea întîia a sfintei mănăstiri

56

Page 57: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

Noul-Neamţ.

1886 404Cartea a noua la istoria sfintelor monastiri Neamţu şi Secu.

1887 242Cartea a unsprezecea pentru sfintele mănăstiri a Moldovei. Istorie.

1888 167Istoria pentru începutul creştinătăţii şi a ierarhiei în pămîntul Valahiei.

1888 66Cartea a doua la istoria sfintei mănăstiri Noul-Neamţ.

1888 50Cartea a treia la istoria sfintei mănăstiri Noul-Neamţ.

1888 75

O carte cuprinzătoare de cuvinte la suirea la scaun a mărirei sale, împăratului a toată Rusia, şi la ziua încoronării şi altele.

1888 129

O carte cuprinzătoare de sinaxar pe cinci zile ale lui decembrie, cu multe adăugiri folositoare de suflet şi arătare pentru sfîrşitul lumii; pentru raiul drepţilor, pentru dreptul Melhisedec ş.a.

1888 42O carte cuprizătoare de patericul sfinţilor din Moldo-Vlahia.

1888 10O carte cuprizătoare de istoria comorii lui Andronic.

1888 25Cartea a douăsprezecea, veacul monahicesc. I

1888 4Cartea a treisprezecea, veacul monahicesc. II

1888 9Cartea a paisprezecea, veacul monahicesc. III

1888 29 Cartea a cinsprezecea, veacul

57

Page 58: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

monahicesc. IV

1888 21Cartea a şaisprezecea, veacul monahicesc. V

1888 10Cartea a şaptesprezecea, veacul monahicesc. VI

1888 12Cartea a optsprezecea, veacul monahicesc. VII

1888 21Cartea a nouăsprezecea, veacul monahicesc. VIII

1888 14Cartea a douăzecea, veacul monahicesc. IX

1888 12Cartea a douăzeci şi una, veacul monahicesc. X

1888 9Cartea a douăzeci şi doua, veacul monahicesc. XI

1888 6Cartea a douăzeci şi treia, veacul monahicesc. XII

1888 3Cartea a douăzeci şi patra, veacul monahicesc. XIII

1888 4Cartea a douăzeci şi cincea, veacul monahicesc. XIV

1888 3Cartea a douăzeci şi şasea, veacul monahicesc. XV

1888 5Cartea a douăzeci şi şaptea, veacul monahicesc. XVI

1888 6Cartea a 28, veacul monahicesc. XVII

1888 53Cartea a 29, veacul monahicesc. XVIII

1888Cartea a 30, veacul monahicesc. XIX

1890 208

O carte cuprinzătoare de istoria despre începutul sfintei mănăstiri Neamţului cel vechi în Moldova. Cartea I

1892 47

O carte cuprinzătoare de o oarecare aducere aminte despre mine, mult păcătosul Andronic arhimandritul.

58

Page 59: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

NOTE:

1. Vătavul Andrei al boierului Banu Nicolae Drăghiciu, stăpînul al acestui sat şi tatăl meu, au avut tată cu numele Ioan Nan, care mirean s-au dus din lumea aceasta, iar maică-sa, Maria, în sfînta mănăstire, în sfînta shimă cea mare monahicească, a fost numită Matroana şi maica ei Susana, în sfînta mănăstire Văratec. A mai avut încă maica tatălui meu patru fraţi trupeşti, care au fost ucenici preafericitului părintelui nostru, stareţul Paisie Velicicovski, şi anume: Iacob ieroshimonah şi duhovnic, care era foarte milostiv, Onufrie shimonah, pusnic, Afanasie shimonah pe care l-a trimis preafericitul, părintele nostru stareţ Paisie în Austria, de au propovăduit ca un apostol moldovenilor celor de pe acolo, ca să nu se plece a primi uniaţia, ci mai bine prin tot felul de chipuri să treacă în taină în Moldova şi să-şi păzească în pace pravoslavnica credinţă. Atunci au şi venit mulţi în Moldavia aceea, care se numesc şi pînă în ziua de astăzi ţuţuieni şi după înlesnirile ce le-au făcut mănăstirea. S-au aşezat la Tîrgul Neamţului şi pe la alte moşii ale mănăstirii noastre. Însă pe shimonahul Afanasie, prinzîndu-l ocîrmuirea nemţească, l-au pus în obezi de fier şi l-au silnicit spre a răni grajdurile şi alte trebi grele a face. Întru al şaptele an l-au slobozit, de a venit la mănăstire, unde în mare cuvioşie petrecînd, s-a mutat către Domnul. Al patrulea, shimonahul Agapie, neiubitorul de agoniseală, care în vremea cînd petrecea prefericitul părintele nostru stareţ Paisie în sfînta mănăstire Dragomirna, atunci el au fost tipicar acolo. Cînd am fost eu primit în sfînta mănăstire Neamţu, el era bătrîn, însă lua lînă de la cămara mănăstirii şi, torcîndu-o cu roata, însuşi făcea metanii de care purtăm noi, monahii, şi le ducea la cămară. Însă cînd mergea la biserică sau la trapeză şi se înapoia cu mîinile, împletea neîncetat la lucrul metaniilor. După ce ajungea în biserică sau în trapeză, le punea în buzunar, ce îl avea în sîn. Uşa chiliei întru care vieţuia nu o încuia niciodată, că nu se temea cum că îl va prăda cineva, neavînd în chilie nimic afară de o sfîntă icoană, răstignirea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Noul Testament, Ceaslov, Psaltire, roata cu care torcea, o gărafă de sticlă întru care ţinea apă pentru băut şi hainele. Haine avea numai acele ce erau pe dînsul, adică o cămaşă de lînă, o pereche de izmene, o dulamă, o shimă cu analavuri, o cruce la piept, o curea pentru încins, o rasă, un potcap, o camilaucă, mantia, încălţările şi metaniile cu care s-a îngropat. Patul lui era trei scînduri proaste peste care era aşternut, o ceargă proastă. Odată monahul Cozma, care era de ascultare arhondariu, ducîndu-se la chilia unde locuia acest bătrîn, cu nişte

59

Page 60: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cucoane dintre boieri şi, neaflîndu-l în chilie, văzînd puse într-un cui multe perechi de metanii de care lucra bătrînul, cucoanele acelea au pus pe masă patru galbeni de aur austrieci. Au luat patru perechi de metanii şi s-au înapoiat la arhondaric. După puţină vreme, bătrînul, venind în chilie şi văzînd cum că lipsesc din numărul metaniilor, vreo cîteva şi aflînd pe masă acei galbeni, i-a luat cu o surcică, punîndu-i peste o bucată de scoarţă de fag şi, mergînd în ograda mănăstirii, stînd înaintea bisericii sfîntului marelui mucenic Gheorghie, privind spre arhondaric, a început a striga, zicînd: “Luaţi-vă valeţiile acestea şi îmi daţi metaniile cămării monahiceşti”. Ieşind din casă, monahul Cozma arhondariu, îl ruga să tacă, zicîndu-i cum că cucoanele au luat pe acele metanii ca de blagoslovenie. El a zis cu hotărîre că nu poate să dea nimănui zestrea mănăstirii, şi, azvîrlind galbenii jos, s-a înapoiat la chilie. Cînd, aproape de mutarea sa către Domnul, la 4 zile ale lunii lui mai, în anul 1840, ducîndu-mă eu la dînsul şi aflîndu-mă împreună cu shimonahul Nichita, ce a fost tipograf şi tipicarul mănăstirii, el sta cu faţa în sus şi foarte vesel. Multe ne-au povestit despre preafericitul părintele nostru, stareţ Paisie, foarte de folos. Apoi mult ne-au sfătuit ca să nu ne spăimîntăm de supărările cele ce au să se întîmple în mănăstire în zilele vieţii noastre, care s-au şi întîmplat toate ce ne-a spus. După aceea, în vremea cînd era să-şi dea sufletul lui Dumnezeu, voind să se afle singur, ne-a zis să ieşim pe un sfert de oră din chilie şi apoi iarăşi să ne înapoiem. Cînd am intrat, l-am aflat cu mîinile pe piept aşezate după rînduială şi că îşi dăduse sufletul. Iară tatăl meu, osebit de preotul Iacob cel pomenit mai sus, a mai avut încă şi alt frate trupesc, anume Ioachim shimonah, în sfînta mănăstire Neamţul, şi o soră, anume shimonahia Susana, şi altă soră, monahia Marina. Amîndouă s-au nevoit monahiceşte şi s-au săvîrşit în sfînta mănăstire Văratec, împreună cu maica lor. Însă Marina a fost măritată în satul Agapia, numindu-se atunci Anna. Bărbatul ei, Petru Balan, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc în sfînta mănăstire Neamţu, numindu-se Porfirie. Maica mea, Maria, a avut tată, anume Dimitrie Badenshi, care în sfînta shimă cea mare a monahilor a fost numit Daniil. Despre care pomenesc în numărul 7. Acest preacuvios bătrîn între altele fapte bune, avea încă şi acest bun obicei, că în vremea cînd păzea săptămîna, ca să se împărtăşească cu sfintele taine atunci întru toate zilele săptămînii aceleia, nu mînca nimic fără numai cît îşi spăla gura cu puţină apă. Dar dintru care vreme începuse a ţinea el pe această regulă nu-mi este mie ştiut. Aşa în anul 1841, de la începutul zilelor lui octombrie, cu aceeaşi regulă, păzind săptămîna sîmbătă după împărtăşirea cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, viind de la biserică la legătoria de cărţi, unde era vărul maicii mele, Lavrentie shimonah, nachialtin, au stătut puţin în casa cea mare a legătoriei. Cînd a mers părintele Lavrentie cu ceilalţi legători ca să şadă la masă, l-au poftit şi pe dînsul. El a zis unui tînăr nou începător, anume Petru,

60

Page 61: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

ca să-i aducă într-o sticlă apă. Părintele Lavrentie cu ceilalţi au intrat în trapeză, iară noul începător s-a înapoit, aducîndu-i apă. Cînd au intrat în casă, l-au aflat aşezat pe pat cu faţa în sus, mîinile pe piept aşa îmbrăcat în toată rînduiala chipului monahicesc, cum era venit de la biserică şi sufletul lui dat lui Dumnezeu ziditorului său. Născătorii acestui bătrîn s-au numit Chiriac Ursa, iară soţia ce o avut el în lume se numea Maria, care în lume s-au şi săvîrşit. Maica mea a avut un frate, anume Ioan, care a fost preot în satul Ivăneşti, la ţinutul Bîrladului, care a născut pe ieromonahul Teodorit, duhovnicul sfintei mănăstiri Agapia şi pe monahia Anastasia, tot dintru acea mănăstire, şi pe preotul Dimitrie Badenschie la Tîrgul Aţiiudul, şi pe Nicolae Badenschi, şi pe alţii. A mai avut maică-mea încă şi pe alt frate trupesc, anume Mihail, care, cînd s-au pus graniţa între Moldova şi Rusia, rîul Prut, atuncea a rămas în casa şi răzeşia părintească în Basarabia la un sat Plop, fiindcă bătrînul Daniil cu maica mea şi cu Ioan au rămas în Moldova.

2. Care, în urmă fiind în vîrstă, a fost ostaş, unter ofiţer în Moldova, şi de colo, venind în Basarabia, s-au mutat către Domnul, aflîndu-se aceea în sfînta mănăstire Noul-Neamţ, la 15 zile ale lunii lui februarie în anul 1882.

3. Care s-au săvîrşit în vîrstă de cinci ani la sfînta mănăstire Văratec.

4. Acela era un boiernaş bătrîn în acel sat vieţuind, dar de a mai avut alt nume afară de Caraiman nu pot să ştiu.

5. Care învăţa cu mine în şcoală, însă era mai mărişor. După ce au crescut în vîrstă, au fost dascăl la biserica aceluiaşi sat.

6. Preotul Grigorie.

7. Despre care nu este de cuviinţă a trece aşa în scurt cu tăcere şi să rămîie neuitat minunat sfîrşitul acestui bun monah. Că el, în ziua sfîrşitului său, m-a trimis pe mine la părintele duhovnicul său Gherman, poruncindu-mi să-i spun că îl roagă să vie degrab să-l îmbrace în sfînta shimă cea mare a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, fiindcă el are să se răfuiască pe buntari şi degrab a murit. A mers de la chilia cea din ograda mănăstirii, la chilia de afară, ce era pe malul pîrîului Magherniţa, de la vale de hambarul cel mare al mănăstirii. Chemînd la sineşi pe botnari, ce erau tocmiţi cu bani la mănăstire, le-a făcut socoteală în cerdacul chiliei în grab şi le-au dat raspiscă de lucrul lor şi de plata ce au primit şi ceea ce li se mai cuvenea. Eu, ducîndu-mă la duhovnicul Gherman şi spunîndu-i

61

Page 62: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

rugămintea părintelui Damaschin, el s-au cam zîmbit, auzind de la mine cum că s-au dus să se răfuiască cu botnarii şi că cere ca să se facă shimnic şi să se împărtăşească cu sfintele taine că degrab va muri. Din îmtîmplare, tocmai atuncea venind duhovnicul Gudiil cu o trebuinţă la părintele Gherman, el i-a zis: “Du-te, părinte Gudiil, şi vezi ce este chelarului Damaschin, că iată ce spune Andrei.” Aşa, mergînd împreună cu duhovnicul Gudiil, părintele Damaschin era încă în cerdac, răfuind botnarii. M-a întrebat de i-am îndeplinit porunca şi eu i-am răspuns cum că părintele Gherman este cam bolnav, însă a trimis pe părintele duhovnic Gudiil ca să vă îndeplinească dorinţa. El i-au zis: “Părinte Gudiil, nu umblaţi încet, cinstite părinte, că eu degrab mă duc din lumea aceasta.” Eu, alergînd la biserică, am adus felon şi epitrahil şi altele ce mai trebuia. Am chemat şi cîntăreţi şi l-au tuns şi l-au îmbrăcat în sfînta shimă acolo în chilie. L-au împărtăşit cu preasfintele taine şi, ţinînd în mîini preacinstita cruce şi lumînarea cea de ceară aprinsă, ieşind din chilie în cerdac, a chemat pe un monah, anume Ambrozie, ce era aproape cu chilia, zicîndu-i: “Părinte Ambrozie, vinodegrabsă zic eu pentru rugăciunile şi să începi sfinţenia ta a citi pentru mine psaltirea, că eu mor.” Ambroze, socotind că este cam de şagă această chemare, i-au răspuns, zicînd: “Da nu mai crede că mori acum”. Şi părintele Damaschin i-a zis oarecum serios :”Vino, că pe urmă te vei căi, însă va fi tîrziu”. Aşa, venind, au zis părintele Damaschin pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri şi Ambrozie, zicînd amin, a început să citească psaltirea. Preacuviosul nou shimonah Damaschin, închinîndu-se şi punînd lumînarea pe sfeşnic, au zis: “Acum slobozeşte pe robul tău stăpîne…”. S-a aşezat cu faţa în sus pe scîndurile patului cerdacului şi şi-a dat fericitul său suflet în mîinile Ziditorului nostru. Dîndu-i-se înştiinţă preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Nionil despre asemenea minunat sfîrşit al lui preacuviosul stareţ, se făcea a nu crede cum că a murit. Şi l-au lăsat patru zile acolo să stea în cerdac neîngropat, de mergea fiecare şi îl săruta cu mare dragoste. Apoi s-au făcut prohodul şi îngropare cinstită. După obiceiul ce este în Moldova la al şaselea an după moarte, dezgropîndu-l, s-a scris pe creştetul capului lui aceste cuvinte: “Shimonahul Damaschin, chelarul cel bun”, pe care orişicare va intra în gropniţa sfintei mănăstiri Neamţu îl va vedea. El era la statul trupului nici înalt, nici scurt, ci de mijloc. Faţa îi era curată, nasul bine potrivit, părul pe cap puţin, iar în barbă destul de des şi mai mult era sur. La vorbă era glasul deplin. La vîrstă era de 65 de ani. El a ţinut multe ascultări, dar cele mai însemnate la cămara cea mare a mănăstirii, la chelăria de unde se împărţea vinul şi la chelăria de unde se împărţea peştele şi ţinea grijă asupra a toată butnăria mănăstirii şi altele. Pe toate le-au purtat cu frica lui Dumnezeu, cu mare osîrdie şi cu pace. După sfîrşitul lui în grabă, a mai urmat şi această minune, că el avea megieş cu chilia sa cea de la butnărie, pe un alt monah,

62

Page 63: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

anume Teodosie. Însă acel monah nu se afla la mănăstire, cînd s-au săvîrşit el, că era nacialnic la viile care le are mănăstirea lîngă Iaşi, la Vişanul. Aşa, primind ştiinţă despre sfîrşitul lui, venind la mănăstire şi făcînd o panehidă pentru părintele Damaschin, s-a pregătit să se înapoiască la ascultarea sa, avînd un sac voaiaj de piele, i-am pus pîine şi altele ce mi-a poruncit şi a doua zi dimineaţa mi-a zis: “Du-te şi îl cheamă pe părintele duhovnicul să mă facă shimnic şi să mă împărtăşească cu sfintele taine, pentru că mă cheamă părintele Damaschin, ca să mă duc şi eu cu dînsul”. Aşa au şi urmat, că îndată după ce s-au îmbrăcat în sfînta shimă cea mare, s-a împărtăşit cu sfintele taine şi şi-a dat sufletul preabunului Dumnezeu.

8. Că pînă atuncea ei nu ştiau.

9. Cel din anul 1843, mai 4, №175.

10. Numitul mai sus, Dimitrie, în tinereţile sale au fost tuns şi îmbrăcat în chipul monahicesc în sfînta monastire Neamţu. Însă în grabă fugind hirotoniile asupra sa de ierodiacon şi ieromonah, le-a cîştigat pe aiurea prin chipurile ce au putut şi nu ştiu ce pricină, va fi făcut la schitul Ţiurţeni cel locuit de monahi. Că Meletie, episcopul Romanului, întru care eparhie se afla numitul schit, oprindu-l de liturghisit, l-a trimis la mănăstirea Neamţului, adică la metania lui. Preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian, fiindu-i milă de dînsul, au cerut voie şi blagoslovenie ca să liturghisească, însă nu mai în sihăstria mănăstirii Secului (fiindcă în mănăstire nu se putea după predanie). El deodată a şezut liniştit acolo, dar însă cum s-a mutat către Domnul, preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Dometian în anul 1834, la 4 zile octombrie, îndată lăsînd sihăstria, a venit în mănăsirea Neamţului. Fiindcă stareţ s-a ales de către fraţii soborului şi s-a pus la 19 zile ale lunii lui noiembrie pe preacuviosul părintele nostru arhimandrit Neonil, care din anul 1823 nu fusese aici, ci la Iaşi duhovnic mitropoliei şi egumen mănăstirii Barboiul. Pentru aceea nu-i ştia pe toţi şi ieromonahul Dimitrie întru acea lungime de vreme în nefiinţă de stareţ şi-a adus şi pe un frate al său trupesc, anume Isaia, despre care nu am putut afla din ce loc era călugărit şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Aşa făcîndu-se un taraf tăinuit şi însoţindu-se aceştia împreună cu Calinic Boţan, care era iconom mare mănăstirii şi cu alţii, tot felul de vicleşuguri au uneltit, tulburînd liniştea şi pacea fraţilor soborului, pînă ce şi-a îndeplinit scopul. Că prin multe nedrepte pîrîieturile şi clevetirile lor către înalta ocîrmuire politicească şi duhovnicească au scos din înalta treaptă cu mare necinste pe preacuviosul părintele nostru arhimandrit şi stareţ Neonil. Aşa măcar de şi s-a pus stareţ preacuviosul arhimandrit Mardarie după alegerea şi

63

Page 64: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cererea fraţilor soborului, acei tulburători invitaţi, fiind de diavolul şi fiind iubitori de cinste prin ale lor proiectări şi pricinuiri, cum că stareţ Mardarie este rus şi nu ştie limba moldovenească, ca să vorbească cu boierii şi cu cucoanele ce vin la mănăstire. Apoi, tot prin învoirea ocîrmuirilor celor înalte pe la sfîrşitul zilelor lunii lui noiembrie, în anul 1853, şi-au închipuit a fi o altă începătorie întru aceste sfinte mănăstiri împotriva hotărîrii sfinţilor părinţi. Nevoind să ştie nicidecum nimic de legiuitul stareţ al fraţilor soborului al acestor sfinte mănăstiri, că ei acum nu erau monahi ai soborului nostru, adică o adunare de şapte membri, precum îşi pusese ei numire, numită iconomiceasca “decasterie”. Cei mai întîiu era Calinic Boţan de la Baxanii Basarabiei, Gheorghie, tot din Basarabia, care era şi iconom mare în locul lui Boţan, Ghermano Colţa căruia în Basarabia i-a fost familia Adam, precum mi-a spus fratele său cel trupesc Chiprian, ieromonah în mănăstirea Călărăşeuca; Nicanor Tudor ce fusese însurat şi ispravnic la Focşani şi se tunsese şi îmbrăcase în chipul monahicesc la schitul Brazi, Dimitrie, despre care am pomenit mai sus, şi fratele său, Isaia. Nichifor, despre care am pomenit la numărul 14, şi alţii s-au mai schimbat pe urmă. Aşa în anul 1840, în vremea cînd am fost eu rînduit paraclisiarh în sfînta mănăstire Secu, Dimitrie se suise şi la treapta ca igumen mănăstirii Secu, precum am zis la numărul 17.

11. Acest Meletie, în urmă fiind episcop la Huşi, în anul 1856, în zilele lunii lui septembrie, aflîndu-se venit la noi în mănăstirea Neamţului şi eu aflîndu-mă duhovnic şi ecleziarh mare al mănăstirii, într-o zi mi-a zis să merg cu dînsul pe jos, ca o primblare pînă în sus de mănăstire, la locul şi foişorul unde s-au schimbat la faţă chipul sfintei şi făcătoarei de minuni icoanei celei mari a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu la 28 octombrie, în anul 1822. Vorbind unul cu altul, mi-a spus şi pe toată istorisirea pentru care pricină nu am fost hirotonit ierodiacon în anul 1840.

12. Însă, fiindcă de acum despre sfînta mănăstire Secu, prea puţin se va întîmpla a pomeni. De aceea am găsit de cuviinţă ca să nu tac măcar ceva din cele ştiute de mine şi pot folosi sufletelor omeneşti. Una este aceasta: era acolo un bătrîn cu viaţă foarte sfîntă şi se purta cu smerenie şi cu prostime în ascultarea butnăriei, anume Iulian. În anul 1840, după a mea intrare în mănăstirea Secu, toamna, văzîndu-l adunînd nişte buruiană, care se numea podbal, ce este lată la frunză în chipul frunzei de brustur, însă mai mică, l-am întrebat, zicînd: “Da ce ai să faci cu acele frunze, părinte Iulian”. Şi el mi-au răspuns, zicînd: “Imi învelesc picioarele în vreme de iarnă, cînd mă supără fierbinţeala”. În toamana anului 1841 iarăşi l-am făzut strîngînd frunze de aceeaşi buruiană şi i-am zis: “Părinte Iulian, iarăşi aduni frunze de podbal”. El,

64

Page 65: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

cam zîmbind, mi-au răspuns, zicînd: “Mai adun şi acum, că numai iarna aceasta îmi trebuieşte, fiindcă în ziua de Paşti am să mor”. Eu l-am întrebat. “Da de unde ştii că cu adevărat ai să mori în ziua de Paşti?” El mi-au răspuns, zicînd: “Aşa am tocmeală cu Dumnezeu.” Apoi în anul 1842, în sfîntul şi Marele Post, bolnăvindu-se foarte tare, a rugat pe duhovnicul Dorotei ca să-l tundă şi să-l îmbrace în sfînta şi marea shimă a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine, că el numaidecît are să moară în ziua de Paşti. Aşa-numitul duhonvic, făcînd pregătire cuviincioasă în sfînta şi Marea zi Vineri, după ce s-a săvîrşit rînduiala cîntării ceasurilor celor împărăteşti, luîndu-mă pe mine cu cartea Molitvelnicul, am mers amîndoi la butnărie, unde era bătrînul bolnav. Începînd după rînduială, mi-au poruncit de am citit canonul cel rînduit la îmbrăcarea sfintei shime cei mari monahiceşti. Săvîrşid toată cealaltă rînduială, părintele duhovnic Dorotei, împreună cu cîntăreţii şi cu shimonahul, care au primit supt mantie pe Iulian şi eu, văzîndu-l cum că este foarte slab, am cerut iertăciune, zicînd: “Iartă-mă, cinstite părinte Iuliane, că te văd că te duci din lumea aceasta”. El mi-a răspuns, zicînd: “Drăguţă, ţi-am spus că pînă în ziua de Paşti nu mor, pentru că aşa am tocmeală cu Dumnezeu, ca atuncea să sărut icoana Învierii Domnului şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine şi să gust pască, ouă, vin şi lapte dulce şi apoi să mor”. Ieşind noi de acolo, lui i s-au legat limba şi a stătut aşa tăcînd pînă în noaptea spre ziua de Paşti. Atunci, aflîndu-ne noi ieşiţi cu începerea sfintei Învieri afară din sfînta biserică, a venit un băiat de la butnărie, anume Nicolae, şi a spus părintelui duhovnic Doroteiu că părintele Iulian se roagă să meargă un preot cu icoana Învierii Domnului şi cu Sfintele Taine ca să dea “Hristos a Înviat” şi să-l împărtăşească degrab. Duhovnicul Epifanie a mers cu icoana şi l-a împărtăşit. Bătrînul Iulian a zis către părintele Epifanie: “Cinstite părinte, am trimis un băiat să-mi aducă pască, un ou, vin şi lapte dulce, ca să gust din toate şi apoi să mor. Ca, atunci cînd se vor trage clopotele pentru lucrarea proscomediei, eu să mă aflu înfăşat şi pus pe năsălie.” Aşa s-a şi îndeplinit a lui voie şi mai înainte zicere. L-am prohodit şi l-am îngropat marţi în săptămîna luminată. Iată, o, preaiubiţilor fraţi, în ce chip face Dumnezeu voia celor ce se tem de el şi rugăciunea lor o aude şi îi mîntuieşte pe dînşii.

13. Pizma era că pentru ce sînt pus eu ecleziarh mare mănăstirii.

14. Vezi cartea a 7-a: Istoria pentru sfintele mănăstiri Neamţu şi Secu.

15. Iară înţelepţii bărbaţi, care le-au descoperit, au fost preasfinţiţii ierarhi Nectarie, Sotiriopoleos, ţiitorul de loc, episcop de Roman, Meletie Istratie,

65

Page 66: Autobiografie Arhim. Andronic Popovici

episcop Huşilor, arhimandrit Nicon, egumen Varnava, egumenul Grigorie Crupenschie, mănăstirea Pangaraţi şi Petru Scheletie.

16. Istoria mănăstirii Neamţu şi Secu, cartea a 7-a, fila 176 pînă la 258.

17. Fiindcă chilia întru care vieţuiam de vreo trei ani de zile se afla chiar ca un beci, care întrucîtă vreme va ţinea Dumnezeu mănăstirea din privirea că rîndul chiliilor ogrăzii sfintei mănăstiri Secul acelor de desupt, care este de miazănoapte, numai uşa o au de lemn şi fereastra din steclă, iară încolo se poate socoti, cum am zis, chiar beci, căci sînt de piatră zidite şi în loc de pod au boltă de piatră şi pe jos pardoseala, este din lespezi de piatră.

18. Din pricina că în acele vremi încă nu se obişnuise doctorii cu gradurile a încerca fierbinţeala apei.

19. Ghelasie, pe care eu totdeauna îl pomenesc între ierodiaconi, este acel numit mai sus.

20. Vezi numărul 30-34.

66