DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI - AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

Noţiune

Noul Cod civil reglementează o noţiune nouă, autoritatea părintească. Aceasta constituie cadrul

general cu privire la drepturile si îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor,

exercitarea autorităţii părinteşti si decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Potrivit noului Cod civil (art. 483), „autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi

îndatoriri, care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.

Părinţii vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul

datorat persoanei acestuia, şi îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta

şi de gradul său de maturitate.

Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de

exerciţiu. Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori. Dacă părinţii sunt divorţaţi,

autoritatea părintească se va exercita potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile

dintre părinţi şi copii.

Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la

îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa tutelară, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în

considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior

al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 281 fiind aplicabile.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt menite a-i servi paărintelui la creşterea, educarea şi

călăuzirea copilului său de-a lungul diferitelor sale etape de dezvoltare şi diferitelor situaţii în care

acesta s-ar putea afla, astfel o primă îndatorire îl obligă pe părinte să-şi crească copilul având grijă de

sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educarea, învaţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Dreptul şi

îndatorirea de a se îngriji de sănătatea, dezvoltarea psihică a copilului presupune supravegherea continuă

a sănătăţii copilului inrterdicţia în ceea ce priveşte abuzul fizic sau psihic asupra copilului.

A aduce pe lume o fiinţă umană şi a o îndruma din copilarie până la maturitate este în cele mai

multe cazuri un proces plin de dificultăţi, probleme, atât pentru părinte cât, şi pentru copil. Maioritatea

adulţilor acceptă această provocare cu bucurie şi cu nerăbdare destinul biologic. Conceptul de a fi

părinte include acele aptitudini care sunt necesare pentru a duce cu succes copilul la maturitate. Există o

oarecare contradicţie în acest lucru în timp ce sfaturile pentru părinţi abundă în multe forme, de la cărţi

1

şi reviste specializate, până la cursuri educaţionale şi experienţe personale transmise de membrii familiei

bine intenţionaţi, doar atunci când ai un copil poţi învăţa cum poţi fi părinte.

Un bun părinte se străduieşte să asigure siguranţa şi sănătatea fizică a copiilor, precum şi

dezvoltarea lor emoţională, mintală, spirituală. Este posibil ca aceasta să nu implice aproape deloc

predare directă, o mare parte a îndrumării pe care părinţii o dau copiilor este preluată din atitudinile lor.

Astfel dacă un părinte reacţioneaza cu calm, cu încurajare la eşec , copilul va învăţa că a eşua în unele

lucruri face parte din viaţă, că important este să te străduieşti mai mult cu următoarea ocazie. O

asemenea lecţie va ajuta copilul să îşi dezvolte încrederea în sine. Dezvoltarea încrederii în sine, a

respectului de sine, a conştiinţei de sine a copiilor, conştientizarea limitelor şi dezvoltarea unei raţiuni

sănătoase cu ajutorul părintelui sunt deasemenea atributele unui bun părinte.

Drepturile şi îndatoririle părinţilor

Potrivit noului Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de

sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea

profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri şi însuşirilor copilului – art. 487 din N.C.civ.

De asemenea, părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa

fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

să coopereze cu copilul;

să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare

opinia acestuia;

să ia toate masurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii,

educării şi formarii profesionale a copilului.

Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile si îndatoririle părinteşti cu

privire la persoana copilului - art. 490 din N.C.civ.

Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei

persoane, în condiţiile legii.

2

Măsurile disciplinare

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt

interzise pedepsele fizice, precum şi orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau

starea emoţională a copilului.

Legiuitorul răspunde, astfel, unor cerinţe impuse de textile Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului şi de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în privinţa pedepselor şi măsurilor

coercitive aplicate minorilor atât în cadrul familial, cât şi în mediul şcolar. România devine astfel unul

dintre statele europene care interzice în mod clar, prin lege, pedepsele fizice şi măsurile coercitive care

ar putea leza fizic, psihic, ori emoţional copiii.

Religia copilului

Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condiţiile legii.

În acest scop, părinţii vor ţinea seama de opinia, vârsta şi gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor

putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de

14 ani are dreptul să-şi aleagă singur credinţa religioasă.

Numele copilului

Părinţii aleg prenumele şi, când e cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii –

art.492 din N.C.civ.

Supravegherea copilului

Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493

N.C.civ a acestor drepturi şi obligaţii în sarcina părinţilor, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea

unei implicări conştiente şi responsabile a părinţilor în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce

priveşte dezvoltarea sa intelectuală, cât şi conduita sa în societate, în mediul şcolar şi în relaţiile cu alte

persoane.

Această obligaţie este apoi preluată în art.494 din N.C.civ., atunci când se punctează în mod

particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinţilor. Astfel, părinţii nu pot, în afara

unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori

cu fraţii şi surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el.

Noul Cod civil reglementează în mod inovator, în cuprinsul unui text de lege, noţiunea de

„locuinţă a copilului”. Potrivit art. 496 din N.C.civ., copilul minor va locui la părinţii săi. Daca părinţii

nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între

părinţi, instanţa va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-

3

socială şi, ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani. Locuinţa copilului stabilită în

condiţiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor, exceptând cazurile

anume stabilite de lege.

În ceea ce priveşte părintele cu care copilul nu locuieşte în mod statornic, acesta îşi păstrează

dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuinţa sa. În cazul în care este în interesul superior al

copilului, instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept. Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau

al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului împreună cu părintele la care locuieşte, nu

poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinţii nu se pot înţelege,

ei se vor adresa din nou instanţei de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al

copilului. Şi în cadrul acestei proceduri, instanţa va avea în vedere concluziile raportului de anchetă

psiho-socială, îi va asculta pe părinţi şi, în mod obligatoriu, pe copil.

Sunt numeroase situaţii în practică în care se pune problema înapoierii copilului de la persoane

ce îl deţin fără drept. Art. 495 N.C.civ. reglementează acest aspect, arătând că părinţii pot cere oricând

instanţei de tutelă înapoierea copilului.

Instanţa va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii

numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului

este, şi în acest caz, obligatorie.

Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui şi cel al copilului nu se confundă. Părintele

nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui.

Desigur că regulile privitoare la moştenire şi la întreţinere îşi găsesc pe mai departe aplicaţia, însă

legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial faţă de părinţii săi.

O altă noţiune reglementată de noul Cod Civil este cea de „administrare a bunurilor”. Astfel,

părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta

în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. După împlinirea vârstei de 14 ani,

minorul îşi va exercita drepturile si îşi va executa obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu

încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei tutelare.

Noul Cod civil vine să reglementeze şi problema modului în care copilul poate avea un cuvânt de

spus în ceea ce priveşte alegerea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale. Art. 498 din N.C.civ.

stabileşte că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinţilor săi să-şi schimbe felul

învăţăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinţei în

vederea asigurării condiţiilor propice pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.

4

Credem că aici s-a avut în vedere o schimbare a locuinţei din perspectiva oraşului în care se află

instituţia de învăţământ, ori a mutării locuinţei la celălalt părinte cu care copilul nu locuieşte în mod

statornic, pentru a putea fi mai aproape de şcoală. În ipoteza în care părinţii se opun acestei solicitări,

copilul se poate adresa instanţei de tutelă. Instanţa va hotărî în funcţie de

concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind

obligatorie.

În cadrul capitolului privind drepturile şi îndatoririle părinteşti este abordată şi obligaţia de

întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor. Ceea ce dorim să subliniem este importanţa precizării aduse

în art. 499, prin care se tranşează o serie de discuţii din practica judiciară a ultimilor ani, legate de vârsta

maximă până la care părinţii sunt obligaţi să presteze întreţinere copiilor majori aflaţi în continuarea

studiilor, fiind stabilită o limită de 26 ani.

Exercitarea autorităţii părinteşti

Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească. Faţă de terţii de bună-credinţă,

oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte.

Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la

efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. În cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui

filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească

se exercită în comun şi în mod egal, de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. Dacă părinţii copilului

din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către

instanţa tutelară, fiind aplicabile, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ. Instanţa sesizată cu o

cerere privind stabilirea filiaţiei, este obligată să dispună asupra modului de exercitare a responsabilităţii

părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Cu încuviinţarea instanţei tutelare, părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii

părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul

superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 N.C.civ. fiind aplicabile.

Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub

interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţa de

a-şi exprima voinţa, celalalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

5

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti va putea fi pronunţată de instanţa tutelară, la

cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, dacă părintele

pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului:

- prin relele tratamente aplicate acestuia;

- prin consumul de alcool sau stupefiante;

- prin purtare abuzivă ori prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;

- prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor

născuţi la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire

la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite

creşterea, educarea, învăţătura si pregătirea profesională a copiilor. Cererea se va judeca de urgenţă, cu

citarea părinţilor. În cauză, participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea va avea în vedere

concluziile raportului de anchetă psiho-socială.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da

întreţinere copilului.

În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de

a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se va institui tutela.

Instanţa va reda părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au

dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi

dezvoltarea copilului. Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături

personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Bibliografie:

Codul civil

Protecţia copilului şi a altor categorii de persoane - note de curs - Lector univ.dr. Codruţa Hageanu

Dreptul familiei - Alexandru Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache

6