Bancile-componente de baza ale

sistemului financiar

Profesor coordonator:Dragoi Violeta Student:Andrei Mihaela

Finante-Banci,Anul III,Gr I

„Activitatea băncii centrale reprezintă, în practică, în aceeaşi măsură artă şi ştiinţă. Cu toate

acestea, în timp ce practicăm această artă obscură, întotdeauna am observat că ştiinţa nu strică

deloc.”

Așan Blinder

CuprinsCap.1 Conceptul de stabilitate financiară şi implicaţiile acesteia....................................................3

1.1. Definirea şi caracteristicile stabilităţii financiare.................................................................3

1.2. Importanța stabilității prețurilor în asigurarea stabilitații financiare....................................6

1.3. Raportul dintre stabilitatea financiară și stabilitatea prețurilor.............................................9

Cap.2 Rolul Băncii Naţionale a României în asigurarea stabilităţii financiare.............................12

2.1. Cooperarea BNR în domeniul stabilităţii financiare..........................................................13

2.2. Rolul BNR în gestionarea actualelor ameninţări financiare...............................................15

Concluzii........................................................................................................................................18

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................18

2

Cap.1 Conceptul de stabilitate financiară şi implicaţiile acesteia

1.1. Definirea şi caracteristicile stabilităţii financiare

Conceptul de stabilitate financiară nu beneficiază încă de o definiţie consacrată şi nici de

un model sau cadru analitic de evaluare. Pe de o parte, se poate considera că stabilitatea

financiară este observabilă în situaţiile în care nu se manifestă nici o criză sistemică. Pe de altă

parte, ţinând cont de funcţiile pe care le are sistemul financiar, se poate aprecia că acesta este

stabil atunci când este capabil să aloce eficient resursele economice (atât spaţial, cât mai ales

inter-temporal), să administreze riscurile financiare printr-o măsurare adecvată şi să se auto-

corecteze atunci când este afectat de şocuri externe. Astfel, se poate considera că un sistem

financiar, indiferent de mărimea sau complexitatea sa, este stabil atunci când este capabil să

faciliteze performanţele unei economii şi să corecteze dezechilibrele care apar ca urmare a unor

şocuri adverse semnificative.

Pe termen lung, stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental adecvat al

politicii monetare. Stabilitatea preţurilor este atât un scop în sine, cât şi un mijloc pentru politica

monetară, întrucât contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile şi la stabilitatea

macroeconomică.

Astfel, promovarea stabilităţii preţurilor nu este numai singurul lucru pe care politica

monetară îl poate realiza în mod eficient, ci şi cel mai bun pe care îl poate face referitor la nivelul

general de bunăstare în plan social. Conform Tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene,

„obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea stabilităţii

preţurilor”.

Cu toate acestea, eficienţa politicii monetare este limitată, în absenţa unui sistem

financiar viabil şi stabil, în special în cazul ratelor inflaţiei cu o singură cifră. Pieţele financiare

puţin adânci împiedică funcţionarea eficientă a canalului ratei dobânzii şi al creditului, limitând

capacitatea băncii centrale de ajustare fină a economiei şi putând determina o situaţie de

dependenţă excesivă de canalul cursului de schimb în cadrul procesului de gestionare a cererii

agregate.

3

Este larg răspândită accepţiunea conform căreia unul dintre principiile macroeconomice

de bază afirmă că fricţiunile pe plan financiar au un rol determinant în cadrul fluctuaţiilor

ciclului economic. Complementaritatea mai accentuată dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea

preţurilor financiară este asociată globalizării economice şi, în particular, eliminării

impedimentelor în calea liberei circulaţii a fluxurilor de capital. În contextul procesului de

deschidere a economiilor naţionale, stabilitatea financiară a devenit un element fundamental al

stabilităţii macroeconomice, având în vedere că intrările de capital profită de vulnerabilităţile

sistemului financiar pentru a sancţiona prompt erorile sau orice alte măsuri nesustenabile de

politică economică.

Spre deosebire de stabilitatea preţurilor, nu există o definiţie universal valabilă a

stabilităţii financiare. După cum afirmă Jaime Caruana (2005), „cu toate că beneficiem de un

cadru bine structurat pentru discutarea şi aplicarea politicii monetare, gândirea noastră în ceea ce

priveşte stabilitatea financiară este mai puţin avansată”. Haugland şi Vikøren (2006) scot în

evidenţă că, deşi nu este foarte clar ce importanţă trebuie acordată consideraţiilor privind

stabilitatea financiară şi, respectiv, stabilitatea preţurilor, în privinţa aplicării politicii monetare,

„atât comunicarea, cât şi deciziile de politică monetară indică faptul că stabilitatea financiară

este pe cale să deţină un rol mai bine precizat în politica monetară, putându-se datora

recunoaşterii faptului că stabilitatea financiară are consecinţe asupra evoluţiilor viitoare la

nivelul inflaţiei şi al producţiei”.

Într-un sens larg, stabilitatea financiară trebuie să fie abordată ca fiind situaţia în care

sistemul financiar poate asigura alocarea eficientă a economisirilor către oportunităţi de investiţii

şi poate face faţă şocurilor, fără perturbări majore.

Într-o abordare mai îngustă, dar mai utilă din perspectiva unei bănci centrale, stabilitatea

financiară poate fi definită ca fiind situaţia caracterizată de absenţa crizelor bancare şi de

existenţa unui anumit nivel de stabilitate a preţurilor activelor, inclusiv a ratelor dobânzilor.

Există un consens general conform căruia băncile centrale deţin un rol fundamental în

asigurarea stabilităţii financiare, cu toate că nu există reguli sau modele care să prevadă

modalitatea de realizare a acestui proces, iar în analizarea acestuia ştiinţa economică trebuie

suplimentată întotdeauna de intuiţie.

Ambele definiţii implică un rol activ al politicii monetare, dar importanţa relativă

asociată acesteia este diferită. Prima dintre definiţiile menţionate mai sus, care se axează asupra

4

funcţionării generale a sistemului financiar, sugerează că supravegherea prudenţială deţine rolul

principal în promovarea stabilităţii financiare; politica monetară prezintă importanţă din

perspectiva alocării eficiente a resurselor în măsura în care poate contribui la stabilitatea

preţurilor. În schimb, dacă definim stabilitatea financiară ca fiind în special traiectoria „netedă” a

ratelor dobânzilor, după cum precizează cea de-a doua definiţie, politica monetară are un rol mai

important, iar spaţiul de manevră în privinţa utilizării instrumentului său (rata dobânzii de

politică monetară) poate face obiectul unei limitări – astfel, am putea asista la un conflict între

stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară.

Stabilitatea preţurilor este, tradiţional, responsabilitatea principală a băncilor centrale. Un

nivel scăzut al preţurilor şi fluctuaţii mici ale acestora oferă un cadru favorabil pentru creşterea

economică durabilă. Un asemenea mediu monetar facilitează şi buna funcţionare a pieţelor

financiare.

Stabilitatea financiară este observabilă în situaţiile în care nu se manifestă nici o criză

sistemică. Totodată, se poate aprecia că un sistem financiar este stabil atunci când acesta este

capabil:

să aloce eficient resursele economice (spaţial şi temporal);

să evalueze şi să administreze în mod adecvat riscurile financiare;

să se autocorecteze atunci când este afectat de şocuri exogene.

Altfel spus, sistemul financiar este stabil atunci când devine capabil să exercite funcţia de

intermediere, facilitând în acest mod performanţele unei economii şi să absoarbă şocurile prin

corecţia unor dezechilibre apărute ca urmare a unor evoluţii adverse.1

Stabilitatea financiară prezintă o importanţă deosebită pentru orice economie. Prin

intermediul instituţiilor financiare se realizează activităţi vitale pentru alte sectoare economice:

plăţi, schimburi valutare, achiziţii de companii, finanţări, etc. Ca urmare, o criză a sistemului

financiar poate duce la adevărate blocaje economice, măsurate atât în pierderi directe, cât şi în

reduceri ale ritmului de creştere economică sau chiar, în cazuri mai grave, la recesiune.

Stabilitatea financiară a devenit un obiectiv din ce în ce mai important al procesului

decizional economic din ultimele decenii. În anii ’80 ai secolului trecut, reglementarea directă a

pieţelor de credit şi a fluxurilor de capital a fost eliminată în multe ţări, ceea ce a facilitat

expansiunea sistemului financiar într-un ritm mai alert decât alte sectoare ale economiei.

1 http://www.bnr.ro/Stabilitate-financiara-405.aspx

5

Instrumentele au devenit mai complexe, activităţile mai diversificate, iar riscurile mai variabile.

De asemenea, ca rezultat al gradului ridicat de integrare transindustrială şi transfrontalieră,

interrelaţionarea sistemelor financiare s-a accentuat atât pe plan naţional, cât şi pe plan

internaţional.

Există două tipuri de analiză a riscurilor în procesul de evaluare a stabilităţii financiare:

analiza microprudenţială;

analiza macroprudenţială .

Analiza microprudenţială se concentrează asupra evoluţiilor din cadrul instituţiilor

individuale şi are în vedere limitarea instabilităţii acestora, protejând astfel deponenţii.

Analiza macroprudenţială vizează sistemul financiar ca întreg, iar scopul său este acela

de a limita instabilitatea la nivelul întregului sistem. Un concept important este riscul sistemic,

adică riscul ca problemele de lichiditate sau solvabilitate ale unei bănci să cauzeze probleme de

lichiditate sau insolvabilitatea altor instituţii.

O altă metodă de abordare se referă la riscurile care provin din afara sistemului financiar.

Creşterea semnificativă a datoriei şi preţurilor activelor, alături de disfuncţionalităţile

macroeconomice, precum majorarea preţurilor mărfurilor sau dezechilibrele considerabile din

economia mondială, pot avea în cele din urmă un impact negativ asupra stabilităţii financiare.

Diviziunea responsabilităţii pentru menţinerea stabilităţii financiare atât la nivel naţional,

cât şi la nivelul autorităţilor din diverse ţări este o problemă de actualitate. În majoritatea ţărilor,

sarcina asigurării stabilităţii financiare este împărţită între Ministerul de Finanţe, Banca Centrală

şi autoritatea de supraveghere financiară . Pentru promovarea unei cooperări eficiente, schimbul

de informaţii dintre aceste autorităţi, precum şi implementarea unui cadru formal în vederea

cooperării sunt esenţiale.

Există un consens general conform căruia băncile centrale deţin un rol fundamental în

asigurarea stabilităţii financiare, cu toate că nu există reguli sau modele care să prevadă

modalitatea de realizare a acestui proces, iar în analizarea acestuia ştiinţa economică trebuie

suplimentată întotdeauna de intuiţie.

6

1.2. Importan a stabilită ii pre urilor în asigurarea stabilita ii financiareț ț ț ț

Stabilitatea preturilor este un obiectiv principal pentru bancile centrale din Europa, pentru

ca este esentiala in vederea atingerii stabilitatii financiare a tarilor regiunii, fiind in acelasi timp

necesara colaborarea intre factorii politici si cei financiari pentru atingerea acestor doua

obiective, potrivit participantilor la Forumul Financiar Sud-Est European organizat la Bucuresti.

"Stabilitatea preturilor este un obiectiv principal si apoi intervine stabilitatea financiara.

Principalele riscuri pentru stabilitate sunt in continuare inflatia si deficitul de cont curent,

miscarile de capitaluri care pot afecta pietele emergente, si in cazul nostru creditul personal", a

explicat guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu în cadrul aceluiași forum.

Consiliul guvernatorilor BCE a definit cantitativ stabilitatea preţurilor ca fiind „o creştere

anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro sub nivelul de

2%”. Stabilitatea preţurilor „trebuie menţinută pe termen mediu”.

Argumente în favoarea unei definiţii cantitative

Prezentarea unei definiţii cantitative a stabilităţii preţurilor se bazează pe trei argumente

principale:

Definiţia contribuie la transparenţa politicii monetare prin clarificarea obiectivelor

de realizare a acesteia.

Definiţia cantitativă constituie un criteriu de evaluare conform căruia publicul

poate considera BCE responsabilă. Având în vedere faptul că cetăţenii pot identifica cu uşurinţă

deviaţiile evoluţiei preţurilor de la stabilitatea acestora, BCE trebuie să explice cum va fi

restabilită stabilitatea preţurilor în decursul unei perioade de timp acceptabile.

Definiţia oferă publicului o orientare în legătură cu formarea aşteptărilor privind

evoluţiile viitoare ale preţurilor. Anticipaţiile inflaţioniste stabile pe termen lung, în concordanţă

cu stabilitatea preţurilor, facilitează misiunea politicii monetare şi îi sporeşte eficienţa.

Avantajele stabilităţii preţurilor

Obiectivul privind stabilitatea preţurilor se referă la nivelul general al preţurilor în

economie şi implică evitarea atât a inflaţiei prelungite, cât şi a deflaţiei. Stabilitatea preţurilor

contribuie prin mai multe modalităţi la obţinerea unor niveluri ridicate de activitate economică şi

de ocupare a forţei de muncă:

7

Stabilitatea preţurilor facilitează oamenilor recunoaşterea variaţiilor la nivelul

preţurilor relative, ţinând cont de faptul că astfel de variaţii nu sunt eclipsate de fluctuaţiile

preţurilor la nivel global. Aceasta permite firmelor şi consumatorilor să fie mai bine informaţi în

adoptarea deciziilor privind consumul şi investiţiile, permiţând o alocare mai eficace a resurselor

pe piaţă. Sprijinind piaţa în alocarea resurselor în domeniile în care acestea pot fi utilizate cu

maximă productivitate, stabilitatea preţurilor creşte potenţialul productiv al economiei.

În cazul în care investitorii pot fi siguri de menţinerea stabilităţii preţurilor în

viitor, aceştia nu vor solicita nicio „primă de risc de inflaţie” pentru compensarea riscurilor

asociate cu deţinerea activelor nominale pe termen lung. Prin reducerea primelor de risc

conţinute în ratele reale ale dobânzii, politica monetară poate contribui la o alocare eficientă a

resurselor pe piaţa de capital şi astfel poate spori stimulentele necesare investiţiilor, ceea ce

susţine prosperitatea economică.

De asemenea, dacă menţinerea stabilităţii preţurilor este plauzibilă, există şanse

minime ca persoanele fizice şi firmele să devieze resursele din sfera productivă pentru a se

asigura împotriva inflaţiei. De exemplu, în contextul unei inflaţii ridicate, agenţii economici sunt

stimulaţi să facă rezerve de bunuri reale, ţinând cont de faptul că, în astfel de circumstanţe,

acestea din urmă constituie o mai bună rezervă de valoare decât numerarul sau anumite active

financiare. Totuşi, tezaurizarea bunurilor nu reprezintă o decizie investiţională eficientă şi prin

urmare, împiedică creşterea economică.

Fiscalitatea şi sistemele de protecţie socială pot crea stimulente greşite care

distorsionează comportamentul economic. În majoritatea cazurilor, aceste distorsionări sunt

accentuate de fenomenul inflaţiei sau al deflaţiei. Stabilitatea preţurilor elimină costurile

economice reale generate în momentul în care inflaţia amplifică efectele distorsionate exercitate

de sistemele fiscale şi de protecţie socială.

Menţinerea stabilităţii şi coeziunii sociale: stabilitatea preţurilor previne

redistribuirea arbitrară şi semnificativă a veniturilor şi a prosperităţii, fenomen întâlnit atât în

mediul inflaţionist, cât şi în cel cu trăsături deflaţioniste. Prin urmare, un mediu economic

caracterizat prin preţuri stabile contribuie la menţinerea stabilităţii şi coeziunii sociale. Diverse

episoade din secolul XX au demonstrat că ratele ridicate ale inflaţiei sau deflaţiei pot crea

instabilitate politică şi socială.

8

1.3. Raportul dintre stabilitatea financiară i stabilitatea pre urilorș ț

Pe termen lung, stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental adecvat al

politicii monetare. Stabilitatea preţurilor este atât un scop în sine, cât şi un mijloc pentru politica

monetară, întrucât contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile şi la stabilitatea

macroeconomică. Astfel, promovarea stabilităţii preţurilor nu este numai singurul lucru pe care

politica monetară îl poate realiza în mod eficient, ci şi cel mai bun pe care îl poate face referitor

la nivelul general de bunăstare în plan social. Conform Tratatului de înfiinţare a Comunităţii

Europene, „obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea

stabilităţii preţurilor”.2

Cu toate acestea, eficienţa politicii monetare este limitată, în absenţa unui sistem

financiar viabil şi stabil, în special în cazul ratelor inflaţiei cu o singură cifră. Pieţele financiare

puţin adânci împiedică funcţionarea eficientă a canalului ratei dobânzii şi al creditului, limitând

capacitatea băncii centrale de ajustare fină a economiei şi putând determina o situaţie de

dependenţă excesivă de canalul cursului de schimb în cadrul procesului de gestionare a cererii

agregate.

Complementaritatea mai accentuată dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară

este asociată globalizării economice şi, în particular, eliminării impedimentelor în calea liberei

circulaţii a fluxurilor de capital. În contextul procesului de deschidere a economiilor naţionale,

stabilitatea financiară a devenit un element fundamental al stabilităţii macroeconomice, având în

vedere că intrările de capital profită de vulnerabilităţile sistemului financiar pentru a sancţiona

prompt erorile sau orice alte măsuri nesustenabile de politică economică.

2 Isărescu, Mugur, Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul României, Barcelona, 2008, http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6885

9

Figura nr.1- Complementaritatea dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor

Sursa: Isărescu, Mugur, Stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară, 2006,

http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6885

Punctul de vedere convenţional al relaţiei dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea

financiară consideră inflaţia ca fiind principala sursă de instabilitate financiară. Experienţele

anterioare păreau să confirme viziunea că inflaţia este principala sursă de instabilitate financiară.

De obicei, perioadele caracterizate de inflaţia înaltă au fost şi cele cu instabilitate financiară

severă şi crize la nivelul sectorului bancar sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de

către autorităţi a unor măsuri inadecvate de temperare a inflaţiei.

În schimb, experienţele financiare actuale arată că un nivel scăzut al inflaţiei nu

reprezintă o condiţie suficientă pentru asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung. În acest

sens, experienţa unor ţări asiatice din perioada anilor 1997-1998 este deosebit de relevantă: în

perioadele premergătoare declanşării unei crize financiare s-a constatat acumularea unor

dezechilibre semnificative la nivelul economiilor acelor state, în pofida existenţei unui grad

relativ înalt de stabilitate a preţurilor. De curând, numărul mare al cazurilor de intrare în

incapacitate de plată constatate pe segmentul de piaţă al creditelor ipotecare subprime din SUA a

făcut ca turbulenţele să cuprindă piaţa creditului atât în SUA, cât şi în Europa.

Criza financiară mondială actuală a apărut după aproape două decenii de inflaţie relativ

scăzută şi stabilă. Lichiditatea abundentă a schimbat sistemul financiar până la limite la care

politica monetară a ajuns în capcană. „Inacţiunea ar fi dus la creşterea inflaţiei. Acţiunea a dus la

instabilitate financiară. Dacă reglementarea şi supravegherea ar fi prevenit acumularea excesivă a

riscurilor de către investitori, creşterea ratelor dobânzii nu ar fi putut duce la apariţia instabilităţii

financiare. Aceste evoluţii arată că politica monetară şi reglementarea şi supravegherea trebuie să

conlucreze eficient. Câteodată politica monetară a fost prea laxă, inclusiv în raport cu sistemul de

reglementare şi supraveghere existent.”3

Crizele financiare internaţionale recente evidenţiază, în opinia unor autori, aşa numitul

“paradox al credibilităţii”politicii monetare sau ipoteza “new environment”. Conform acestuia,

3Isărescu, Mugur, Nouă lecţii din actuala criză financiară, 2009,http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6885

10

odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse, se creează un mediu economic nou, în care

stabilitatea financiară nu este garantată.

Chiar dacă, deocamdată nu s-a ajuns la verificarea empirică a ipotezei „paradoxului

credibilităţii”politicii monetare, problema relaţiei dintre stabilitatea preţurilor, implicit a

credibilităţii politicii monetare, şi stabilitatea financiară rămâne în centrul preocupărilor băncilor

centrale.4

În contextul nou creat, este deosebit de important să se evalueze măsura în care banca

centrală deţine capacitatea de a asigura concomitent stabilitatea preţurilor şi stabilitatea

financiară, prin utilizarea instrumentelor aflate la dispoziţia sa, precum şi modalitatea în care cele

două categorii de stabilitate pot fi reconciliate în ipoteza în care realizarea acestora necesită

adoptarea unor măsuri conflictuale.

Pot lua naştere o serie de situaţii în care necesitatea de a menţine stabilitatea financiară să

fie mai importantă decât obiectivul de menţinere a stabilităţii preţurilor; evoluţiile bruşte ale

ratelor dobânzilor destinate refacerii stabilităţii preţurilor pe termen scurt se vor dovedi

ineficiente pe termen mai lung dacă acestea contribuie la acumularea unor dezechilibre în alte

sectoare economice. Nu există reguli universal valabile într-o asemenea situaţie – trebuie să fie

avute în vedere particularităţile fiecărui caz.

4 Roman, Angela, Politici monetare,Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p.119

11

Cap.2 Rolul Băncii Naţionale a României în asigurarea stabilităţii

financiare

România prezintă trăsăturile unei pieţe financiare emergente. În ansamblul acestei pieţe,

sectorul bancar ocupă ponderea majoritară. Piaţa asigurărilor şi cea a instituţiilor financiare

nebancare au ponderi reduse comparativ cu cea bancară. Din acest motiv, în ţara noastră

impactul unor disfuncţionalitati în sistemul bancar asupra stabilităţii

întregului sistem financiar ar fi mult mai mare decât dacă problemele s-ar produce în cadrul unei

alte componente a sectorului financiar.

Deşi calitatea supravegherii este importantă pentru fiecare dintre componentele

sistemului financiar, supravegherea bancară are rolul predominant în asigurarea stabilităţii

financiare şi, de aceea, este necesară ridicarea rapidă a acesteia la nivelul celor mai bune

standarde internaţionale. În aceste condiţii, BNR şi-a asumat în ultimii ani, pe lângă rolul de

supraveghetor al pieţei bancare conferit de lege, şi rolul de monitorizare a stabilităţii financiare.

Primii paşi în aces sens au fost întreprinşi încă din anul 2003, când Banca Centrală a luat

iniţiativa de a încheia acorduri de cooperare cu entităţile implicate in supravegherea celorlalte

segmente ale pieţei financiare.

Începand din anul 2006, BNR şi-a asumat şi monitorizarea stabilităţii financiare şi a

început sa publice, pe o bază anuală, rapoarte în acest sens. Rapoartele îşi propun să realizeze un

diagnostic asupra modului în care evoluţiile recente în zona instituţiilor financiare, a cadrului

macroeconomic şi a sectorului companiilor şi populaţiei pot afecta stabilitatea financiară.

Riscurile asociate acestor evoluţii sunt analizate prin prisma unui set de indicatori, iar unde acest

lucru este posibil, se efectuează şi un stress test pentru a se comensura în mod direct impactul

unor eventuale şocuri asupra solvabilităţii sectorului bancar.

Corespunzător stadiului actual de dezvoltare a sistemului bancar, principalele riscuri

analizate în acest sector sunt riscul de credit, utilizându-se indicatori precum cei privind calitatea

portofoliului de credite, gradul de acoperire cu provizioane, rata generală de risc etc., riscul de

12

lichiditate şi riscul de piaţă, în principal sub aspectul riscului de dobândă şi al celui de curs de

schimb.

Părerea guvernatorului Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu este că

"Principalele riscuri pentru stabilitate sunt în continuare inflaţia şi deficitul de cont curent,

mişcările de capitaluri care pot afecta pieţele emergente, şi în cazul nostru creditul personal".

Modul de valorificare a concluziilor rapoartelor asupra stabilităţii financiare nu a fost

explicitat de către BNR. Se poate presupune că elementele cu caracter de concluzii din cadrul

acestora sunt avute în vedere de către Banca Centrală în stablilirea propriei politici prudenţiale,

atunci când este vorba despre instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare (IFN), a

căror supraveghere o asigură în mod direct, sau în cadrul dialogului pe care îl poartă în mod

regulat cu celelalte entităţi cu atribuţii de supraveghere a sectorului financiar5.

BNR defineşte rolul ei în menţinerea stabilităţii financiare ca fiind un “rol intrinsec în

menţinerea stabilităţii financiare, date fiind responsabilităţile ce rezultă din dubla sa ipostază de

autoritate monetară şi prudenţială. Atribuţii subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt

exercitate atât prin reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor aflate sub

autoritatea sa, cât şi prin formularea şi transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară şi

supravegherea funcţionării în condiţii optime a sistemelor de plăţi şi decontări de importanţă

sistemică”6.

2.1. Cooperarea BNR în domeniul stabilităţii financiare

În vederea asigurării stabilităţii financiare, Banca Naţională a României cooperează cu

celelalte autorităţi de reglementare şi supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar

românesc. Această cooperare s-a intensificat treptat, pe măsură ce sistemul financiar românesc,

în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic şi complex, determinând întrepătrunderi la nivel

instituţional. Astfel a devenit necesară conlucrarea dintre autorităţile responsabile cu autorizarea,

reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor componente ale sistemului financiar, pentru a

5 Spulbăr, Cristi, Consideraţii privind rolul şi importanţa stabilităţii financiare în contextul integrării bancare europene, Revista Finanţe-Provocările viitorului, 2006, p.36 http://www.bnr.ro/Stabilitate-financiara---Rolul-BNR-3114.aspx

13

asigura transparenţa şi integritatea sistemului financiar şi a pieţelor sale componente, respectarea

cadrului legal aplicabil, precum şi lărgirea cadrului naţional de stabilitate financiară.

În vederea îndeplinirii acestor cerinţe, la data de 31 iulie 2007 a fost semnat Acordul  

între   Ministerul Economiei şi Finanţelor, Banca Naţională a României, Comisia Naţională a

Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a

Sistemului de   Pensii   Private pentru cooperare în domeniul stabilităţii financiare şi al

gestionării crizelor financiare, în baza căruia a fost înfiinţat Comitetul Naţional pentru

Stabilitate Financiară.

Membrii Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară sunt:

Ministrul Finanţelor Publice;

Guvernatorul Băncii Naţionale a României;

Preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

Printre principalele atribuţii ale acestui comitet se numără:

coordonarea gestiunii crizelor financiare;

examinarea proiectelor de acte normative ce prezintă interes pentru

autorităţi din perspectiva stabilităţii financiare şi a gestionării crizelor

financiare;

evaluarea analizelor periodice asupra stabilităţii sistemului financiar şi

asupra riscurilor la care sunt expuse instituţiile şi pieţele financiare;

evaluarea capacităţii componentelor sistemului financiar de a rezista la

şocuri extreme;

analizarea problemelor legate de asigurarea depozitelor, protecţia

investitorilor şi instituţiilor, precum şi a altor probleme legate de protecţia

consumatorilor.

Acţiunile de cooperare în cadrul acordului se desfăşoară fără a se prejudicia competenţele

şi responsabilităţile autorităţilor semnatare, care decurg din prevederile legislaţiei în vigoare în

baza cărora acestea îşi desfăşoară activitatea.

14

Banca Naţională a României participă, alături de celelalte state membre, la consolidarea

arhitecturii create de Uniunea Europeană în domeniul gestionării crizelor financiare. La data de 1

august 2007, Guvernatorul Băncii Naţionale a României a semnat declaraţia de aderare la

Acordul privind principiile de bază pentru cooperarea în domeniul gestionării situaţiilor de

criză (semnat de ţările UE în anul 2003) şi la Acordul de cooperare între autorităţile cu

responsabilităţi de monitorizare a sistemelor de plăţi şi autorităţile de supraveghere bancară

(semnat de ţările UE în anul 2001).

Totodată, la data de 1 iunie 2008 a intrat în vigoare Acordul de cooperare între

autorităţile de supraveghere financiară, băncile centrale şi ministerele de finanţe din Uniunea

Europeană privind stabilitatea financiară transfrontalieră. Acest acord a înlocuit Acordul de

cooperare dintre autorităţile de supraveghere bancară, băncile centrale şi ministerele de finanţe

din ţările Uniunii Europene în domeniul situaţiilor de criză financiară, care a fost semnat în anul

2005.

Tot în vederea realizării unei cooperări eficiente în domeniul stabilităţii financiare, Banca

Naţională a României organizează anual, împreună cu Fondul Monetar Internaţional, un seminar

regional pe teme de stabilitate financiară. Analiza subiectelor de interes general pentru

stabilitatea sistemului financiar şi dezvoltarea cooperării la nivel regional reprezintă obiectivele

primordiale ale seminarului, atingerea acestora fiind realizată deopotrivă prin implicarea

specialiştilor în domeniu ai Fondului Monetar Internaţional şi reprezentanţilor ţărilor

participante.

2.2. Rolul BNR în gestionarea actualelor ameninţări financiare

Rolul BNR în menţinerea stabilităţii sistemului financiar se poate aprecia şi prin măsurile

luate de-a lungul timpului, considerate eficiente la acea vreme, pentru a reacţiona la anumite

ameninţări apărute în contextul economic sau pentru a preveni apariţia anumitor dezechilibre.

Rolul BNR în gestionarea manifestărilor turbulente recente este deosebit de important.

La debutul crizei, economia românească parcursese o perioadă de mai mulţi ani de

creştere economică în ritmuri înalte, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ

15

important, precum şi de majorarea datoriei externe pe termen scurt. Sectorul bancar, cu poziţie

dominantă în sistemul financiar, a rezistat bine acestor presiuni.

Stabilitatea financiară a fost pusă la încercare de o vulnerabilitate nouă- volatilitatea

finanţării externe. Cu un mic decalaj s-au manifestat şi repercusiunile deteriorării climatului

economic extern asupra economiei româneşti, cu consecinţe negative asupra calităţii

portofoliului de credite; riscul de credit rămâne vulnerabilitatea majoră a sectorului bancar.

Banca Naţională a României, ca autoritate de supraveghere, a reacţionat la noile

ameninţări prin:

asigurarea punctuală de lichiditate;

monitorizarea mai strictă a băncilor;

măsuri de îmbunătăţire a cadrului de reglementare prudenţială;

împreună cu Guvernul, prin semnarea unor acorduri de finanţare cu Fondul

Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană (aceste acorduri asigurând

finanţarea corespunzătoare a deficitului de cont curent).

Măsurile adoptate de BNR în anul curent ( printre care şi flexibilizarea normelor de

prudenţă bancară referitoare la constituirea provizioanelor de risc de credit, acordarea

posibilităţii de includere în calculul fondurilor proprii a profitului interimar, reducerea la zero a

ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadenţă reziduală mai mare de

doi ani) contribuie la îmbunătăţirea situaţiei financiare şi prudenţiale a băncilor, cu efecte

benefice asupra relansării creditului neguvernamental şi, implicit, asupra economiei reale.

Persistenţa efectelor crizei economice şi financiare globale aduce în actualitate

necesitatea întăririi băncilor pentru a face faţă unor şocuri potenţiale puternice. În acest sens,

Banca Naţională a României a decis, ca măsură prudenţială, ca băncile să asigure şi să menţină,

cel puţin pe perioada 2009-2010, un nivel al solvabilităţii de minim 10 la sută; această măsură a

fost recomandată şi de FMI7.

Totodată, pentru a evalua nevoia de capital suplimentar corespunzătoare pragului de

solvabilitate stabilit în condiţiile unei posibile înrăutăţiri a mediului economic, Banca Naţională a

României a convenit cu FMI rularea unor scenarii de testare la stres a băncilor. Rezultatele

acestor scenarii indică nivelul fondurilor proprii după aplicarea setului de şocuri şi, implicit,

necesarul de fonduri pentru atingerea ratei de solvabilitate de 10 la sută. Exerciţiul de testare la

7 BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.9, http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

16

stres, bazat pe factori de stres regăsiţi în programul economic al Guvernului, s-a aplicat tuturor

băncilor.

În 2009, poziţia BNR de creditor al sistemului bancar autohton s-a consolidat, banca

centrală acomodând treptat cererea crescută de rezerve a băncilor prin utilizarea activă a

operaţiunilor de piaţă monetară, în special a tranzacţiilor repo. Aceasta a permis evitarea

volatilităţii excesive a cursului de schimb, cât şi funcţionarea fluentă a pieţei monetare

interbancare, concomitent cu stabilizarea relativă a ratelor dobânzilor interbancare în jurul

dobânzii de politică monetară. Totodată, operaţiunile băncii centrale au avut ca efect

îmbunătăţirea lichidităţii sistemului bancar prin creşterea stocului de titluri de stat deţinute de

bănci, creditul guvernamental contrabalansând contracţia creditului acordat sectorului privat8.

Prin aceste măsuri, BNR a influenţat dinamica activelor bancare.

În virtutea responsabilităţilor pe linia supravegherii prudenţiale, BNR monitorizează

evoluţia indicatorilor financiari şi prudenţiali raportaţi de instituţiile de credit.

8 BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.21, http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

17

Concluzii

În încheiere exprim câteva opinii cu privire la viitorul activităţii de supraveghere bancară

ca activitate esenţială în realizarea stabilităţii financiare:

focusarea acestei activităţi va avea la baza aşa-zisul model „twin peaks", şi anume alocarea responsabilităţilor de supraveghere către unul din următoarele obiective: supravegherea prudenţială şi derularea afacerilor împreună cu protejarea consumatorilor (clienţilor);

întărirea rolului băncii centrale în supravegherea financiară ;

responsabilitatea publică a autorităţilor şi funcţiilor de reglementare şi supraveghere.

Politicile macroprudenţiale trebuie să realizeze două deziderate principale: stabilitatea

şi sustenabilitatea sistemului financiar; precum şi urmărirea îndeaproape a ciclului financiar

pentru prevenirea din timp a apariţiei şi dezvoltării vulnerabilităţilor în sistemul financiar.

Este necesară o conlucrare şi aplicarea unei guvernanţe adecvate la nivel macroprudenţial

care să cuprindă cele trei zone ale autorităţilor financiare şi anume banca centrală,

reglementatorii şi supraveghetorii financiari, precum şi ministerul de finanţe.

BIBLIOGRAFIE

1. Matei, Gh., Finanţe generale, Craiova, 1994

2. Stratulat, O., Mecanismul financiar, Chişinău, 1998

3. Văcărel, Iu., Finanţe publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2001

4. Moşteanu, T., Finanţe publice, Ed. Universitară, Bucureşti 2004

5. http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6885

18