CAP>I Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia informaţională şi de comunicaţii

Societatea informaţională este societatea „în care majoritatea forţei de muncă se compune din cei care operează cu informaţii şi pentru care informaţia este elementul cel mai important”. Societatea informaţională este acea societate în care economia se dezvoltă datorită progreselor tehnologice, în care informaţia joacă un rol pe care altădată (în societatea industrială) îl aveau bunurile materiale. Ea posedă trei caracteristici principale: informaţia este cea mai importantă resursă economică, consumul de informaţii este intens şi dezvoltarea infrastructurii informaţionale globale este primordială.

În primul rând, informaţia este o resursă economică pe care întreprinderile trebuie să o deţină şi să o utilizeze pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în mediul concurenţial actual.

În al doilea rând, informaţia este utilizată de oameni din întreaga lume în activitatea lor de consumatori informaţionali.

Zona informaţională comună este constituită din mai multe niveluri indivizibile, şi anume:1. informaţia ca atare, în format electronic (baze de date, baze de documente, baze de imagini ş.a.);2. componentele hardware şi software disponibile utilizatorilor pentru a prelucra aceste informaţii;3. infrastructura fizică (cablu, reţele de comunicaţii radio şi prin satelit);4. serviciile de bază ale telecomunicaţiilor, în special e-mail, transfer electronic de date, acces interactiv la baze de date şi transmiterea interactivă a imaginii digitale;

1.3.1. Date elementare şi date structurateData este un model de reprezentare a informaţiei, accesibil unui anumit procesor (om, calculator,

program), model cu care se va putea opera pentru a obţine noi informaţii.O dată care apare ca o entitate indivizibilă, atât în raport cu informaţia pe care o reprezintă, cât şi

în raport cu procesorul care o prelucrează se numeşte dată elementară. Data elementară poate fi privită ca model de reprezentare a informaţiei la nivelul unui procesor uman (nivel logic) sau la nivelul reprezentării interne, respectiv pe suport (nivel fizic).

Identificatorul datei (numele) este un simbol asociat datei pentru a o putea distinge de alte date şi pentru a se putea face referiri la ea în timpul procesului de prelucrare. Atributele precizează proprietăţile datei şi determină modul în care poate fi ea tratată în procesul de prelucrare. Valorile datei pot fi precizate prin enumerare sau printr-o proprietate comună şi pot fi numere, valori logice, şiruri de caractere. În funcţie de valoare, datele se clasifică în :

date variabile (variabile) - date care pe tot parcursul procesului de prelucrare pot lua orice valori din domeniul de definiţie a datei;

date constante (constante) - date care pe parcursul procesului de prelucrare îşi păstrează aceeaşi valoare din domeniul de definiţie al datei.

Principalele tipuri de structuri de date pentru memoria internă sunt şirul, masivul, înregistrarea, listele liniare, arborii de date, iar pentru memoria externă sunt fişierele şi bazele de date.

Cele mai utilizate date structurate sunt: articolul; fişierul; tabloul.

1

Articolul este o structură de tip arborescent ale cărui câmpuri sunt descendenţii rădăcinii Fişierul reprezintă un ansamblu organizat de articole cu aceeaşi natură, dispuse pe un suport de înregistrare Tabloul este o colecţie de date de acelaşi tip, aranjate într-o structură rectangulară, cu una sau mai multe dimensiuni.

1.3.2. Categorii de operaţiuni definite asupra datelorPrelucrarea datelor presupune parcurgerea unei succesiuni ordonate de operaţii care acţionează

asupra valorilor acestora. Ele se pot grupa în următoarele categorii: operaţiuni de atribuire; operaţiuni de calcul; operaţiuni de decizie; operaţiuni de intrare /ieşire; operaţiuni de transfer a controlului.

Operaţiunile de atribuire sunt acelea prin care unei variabile i se atribuie o anumită valoare predefinită sau rezultatul evaluării unei expresii.Operaţiunile de calcul se definesc pe mulţimea numerelor reale. Dintre acestea fac parte operaţia de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la putere, calculul unor expresii numerice etc. Ca operatori se utilizează:

+ pentru adunare; - pentru scădere; * pentru înmulţire; / pentru împărţire; ** pentru ridicare la putere.

Operaţiunile de decizie sunt utilizate pentru a determina valoarea logică a unei propoziţii (adevărat sau fals). Operaţiunile de intrare/ieşire vizează realizarea transferului de date între memoria externă şi cea internă şi invers. Operaţiunile de transfer a controlului sunt operaţii de salt şi de apelare.

1.1.1. Evaluarea informaţiei Pentru evaluarea calitativă a informaţiei pot fi luate în considerare trei aspecte: dimensiunea temporală, conţinutul şi forma informaţiei. Dimensiunea temporală. O bună informaţie trebuie să fie obţinută la momentul potrivit (adică să fie oportună) şi la anumite intervale stabilite (adică să aibă o anumită frecvenţă). Conţinutul este, de obicei, considerat a fi cea mai importantă dimensiune a informaţiei. Forma defineşte modalitatea de prezentare a informaţiei, fiind cea care face informaţia atrăgătoare, uşoar de utilizat şi înţeles.

Pentru a opera cu noţiunea de informaţie, pe lângă evaluarea ei calitativă se folosesc şi forme de evaluare cantitativă. Astfel, s-a pus problema găsirii unui etalon pentru cantitatea de informaţie, adică a unei unităţi de măsură, obiectiv determinată, unitate cu ajutorul căreia să se măsoare informaţiile şi să se compare, independent de conţinutul lor sau de modul în care sunt emise, transmise şi recepţionate.

1.3.3. Modele de structuri de date

O bază de date este un ansamblu de date ce poate fi întrebuinţat de mai mulţi utilizatori având viziuni diferite asupra acestora. Ea reprezintă un ansamblu structurat de fişiere care grupează datele prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei persoane, grup de persoane, întreprinderi, instituţii etc., ansamblu partajat între mai mulţi utilizatori în mod concurent şi competitiv.

2

Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de date. Gestiunea acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a procedurilor de acces şi prelucrare. Pentru a putea fi exploatată de către utilizatori o bază de date trebuie să aibă asociat un set de programe, numit generic sistem de gestiune a bazelor de date care să permită exploatarea raţională a datelor conţinute. Banca de date reprezintă un sistem de colecţii de date aflate în interdependenţă, împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele şi cu sistemul de programe pentru gestiunea datelor care asigură independenţa programelor aplicative faţă de modul de structurare a datelor, o redundanţă minimă şi controlată în memorarea lor, precum şi un timp minim de răspuns la solicitările utilizatorilor.Ea reprezintă un ansamblu de informaţii organizate, înregistrate pe suporturi magnetice sau optice care pot fi consultate local sau la distanţă prin intermediul calculatoarelor şi a reţelelor de comunicaţie. Deoarece permit accesul unui mare număr de utilizatori la datele stocate băncile de date sunt considerate sisteme de documentare Depozitul de date reprezintă o altă direcţie de dezvoltare şi evoluţie a bazelor de date. El desemnează o bază de date special concepută pentru analiza datelor şi suportul deciziilor, prin consolidarea tuturor datelor întreprinderii.

1.1. Tehnologia informaţională şi impactul acesteia asupra organizaţiilor

Unul dintre factorii care influenţează evoluţia societăţii informaţionale este reprezentat de

tehnologiile informaţionale.

O definiţie uzuală a tehnologiei informaţionale a fost dată de Departamentul de Comerţ şi Industrie al Marii Britanii care precizează că tehnologiile informaţionale permit "colectarea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor sub formă de voce, imagine, text şi numerică pe baza microelectronicii, prin intermediul combinării informaticii cu telecomunicaţiile”.

O definiţie mai cuprinzătoare consideră tehnologia informaţională o paradigmă a dezvoltării tehnico-economice ce include comunicaţiile, fotonica, informatica, sistemele de fabricaţie, reţelele, softul, echipamentele de stocare a informaţiei şi memoriile.

Tehnologiile informaţionale cuprind procesele, metodele, tehnicile şi operaţiile necesare

prelucrării automate a datelor. Ele întrunesc un bogat set de funcţii, aspecte, activităţi care pot fi

grupate în următoarele categorii:

colectarea, reprezentarea, înregistrarea (scrierea) şi identificarea (citirea) informaţiilor; organizarea în memorie şi păstrarea informaţiilor; prelucrarea informaţiilor; căutarea şi extragerea informaţiilor; transmiterea informaţiilor; securitatea informaţiilor; redarea informaţiilor.

3

Societatea informationala si societatea cunoasterii

Societatea informaţională globală nu prezintă numai avantaje, criticile aduse revoluţiei informaţionale fiind sintetizate în literatura de specialitate astfel:

Păstrarea, în continuare, a celor două straturi ale societăţii: bogaţi şi săraci, adică cei care au acces la noile tehnologii şi se pot bucura de avantajele lor, respectiv cei care se „minunează” de ceea ce se întâmplă pe glob;

Şomajul cronic datorat automatizării producţiei, deşi se urmăreşte prin noile proiecte privind societatea informaţională elaborate de Uniunea Europeană să se elimine acest efect prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor informaţionale;

Ruinarea vieţii de familie sau a afinităţilor de grup prin izolare şi continuă căutare de mai bine, pentru dobândirea de noi şi cât mai multe cunoştinţe, inclusiv ameninţarea vieţii private;

Stres crescut care se datorează faptului că oamenii doresc să-şi îmbunătăţească permanent stilul de viaţă lăsând pe ultimul loc fericirea şi bunăstarea culturală. Oamenii, pentru a-şi menţine nivelul de trai au mai multe locuri de muncă, chiar dacă în rapoartele diferitelor comisii internaţionale acesta ar fi crescut în ultimele decenii;

Societatea cunoaşterii, către care se tinde în prezent, asigură diseminare fără precedent a

cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul, cartea electronică şi

metodele de învăţare prin procedee electronice (e-learning), urmăreşte extinderea şi aprofundarea

cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă, este singurul mod prin care se va asigura o

societate sustenabilă din punct de vedere ecologic şi va fi o nouă etapă în cultură (bazată pe cultura

cunoaşterii care implică toate formele de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea artistică, literară etc).

1.5.1. Sistemul informaţional şi rolul său în cadrul organismelor economice

Sistemul informaţional al unei întreprinderi suferă modificări în timpul ciclului său de viaţă, modificări legate de schimbările ce se petrec în interiorul ei, cât şi în mediul extern. Sistemele tind să se extindă şi să se formalizeze pe măsură ce organizaţia devine tot mai complexă.

Sistemul informaţional reprezintă un cadru organizat format dintr-un ansamblu de resurse care asigură colectarea, controlul şi gestionarea datelor prin parcurgerea unor etape succesive în scopul furnizării informaţiilor, printr-o reţea de comunicaţii, diferiţilor utilizatori pentru ca aceştia să îşi realizeze obiectivele propuse.

O altă definiţie prezintă sistemul informaţional ca fiind totalitatea metodelor, procedeelor şi

mijloacelor utilizate în culegerea, stocarea, prelucrarea, analiza şi transmiterea datelor pentru

fundamentarea şi urmărirea deciziilor la toate nivelurile unei entităţi economico-sociale.

Sistemul informaţional poate fi asemănat unei reţele de comunicaţii deoarece asigură căile prin care informaţia ajunge în orice punct al întreprinderii şi chiar din exteriorul ei. Sistemul ca reţea de comunicaţii are două aspecte :

unul informal (conversaţiile, discuţiile dintre salariaţi şi manageri), dând naştere la sistemul informaţional informal;

unul formal (activităţi ce se desfăşoară pe baza unor proceduri prestabilite), rezultând sistemul informaţional formal.

4

Deseori, sistemul informaţional al unei întreprinderi este denumit şi sistem de prelucrare a datelor. În acest context, este necesară stabilirea diferenţei între noţiunea de dată şi cea de informaţie. Astfel, datele sunt concepute ca un set de caractere care sunt memorate şi prelucrate şi care constituie intrări în sistemul informaţional, iar informaţiile se referă la ieşirile proceselor de prelucrare a datelor, procese concepute să satisfacă din punct de vedere informaţional persoanele ce le vor folosi pentru luarea deciziilor.

Sistemul informaţional este cel care transformă intrările (input-uri) în ieşiri (output-uri), trei etape fiind implicate în procesul de transformare (figura nr. 1.11):

etapa intrării în sistem sau colectarea datelor; etapa prelucrării sau procesarea datelor; etapa ieşirilor din sistem sau generarea informaţiilor.

electronice.1.5.2. Clasificarea sistemelor informaţionale

Se disting două obiective esenţiale ale sistemelor informaţionale: sprijinirea procesului decizional şi coordonarea într-un sistem cu mai multe niveluri. Din acest punct de vedere majoritatea autorilor sunt de acord cu următoarea clasificare a sistemelor informaţionale:

sisteme informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing Systems - TPS); sisteme informaţionale pentru conducere (Management Information Systems - MIS); sisteme de sprijinire a deciziilor (Decision Support Systems – DSS); sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (Executive Information Systems - EIS).

Sistemele informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor preiau datele generate de activitatea entităţii economico-sociale în bazele de date interne şi constituie infrastructura următoarelor niveluri ale sistemelor informaţionale.

1.5.3. Sistemul informaticSistemul informatic este partea componentă a sistemului informaţional care asigură prelucrarea

raţională şi eficientă a datelor îndeosebi cu ajutorul echipamentelor electronice de calcul şi, în primul rând, al calculatoarelor electronice.

Sistemul informaţional devine, din ce în ce mai mult, un sistem informatic,deşi încă nu se poate pune un semn de egalitate între cele două tipuri de sisteme deoarece:

în partea formală a sistemelor informaţionale rămân încă sarcini manuale importante: preluări date, interpretare rezultate etc.;

partea neformală a unui sistem informaţional ramâne aproape exclusiv manuală; există alte instrumente neinformatice care îndeplinesc funcţii în interiorul sistemului

informaţional: copiatoare, mijloace audio-vizuale, telefaxuri. Noţiunea de sistem informatic este legată de informatizarea activităţii organizaţiei, adică de

folosirea resurselor informatice pentru organizarea şi administrarea informaţiilor. Informatizarea transformă sistemele informaţionale manuale în sisteme informatice prin:

substituirea mijloacelor de lucru (automatizarea sarcinilor); miniaturizarea echipamentelor, reducerea timpilor de lucru, eliminarea erorilor,

prelucrarea unui volum mare de date şi distribuirea eficientă a informaţiilor; ameliorarea performanţelor prin introducerea sistemelor interactive; calitatea prezentării informaţiilor; comunicarea extinsă datorată interconexiunii generalizate.

5

CAP>II 2.2. Echipamente periferice şi suporturi de date

Principalele funcţii ale echipamentelor periferice sunt următoarele:

introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului; redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului; asigurarea supravegherii şi posibilităţii de intervenţie a utilizatorului pentru funcţionarea

corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru. De asemenea, prin intermediul suporturilor de stocare, echipamentele periferice asigură păstrarea

datelor şi a programelor pe o perioadă mare de timp.

Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în sistemele de calcul, echipamentele periferice se clasifică în următoarele clase:

echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor şi programelor în sistem: tastatura, mouse, cititorul optic

echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele sub o formă accesibilă omului: imprimanta, ecran de afişare etc.

echipamente periferice de intrare-ieşire care dispun de suporturi de mare capacitate pentru stocarea datelor şi programelor (unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM). Ele asigură citirea datelor şi programelor stocate în memoria internă, precum şi redarea rezultatelor prelucrării pentru utilizări ulterioare.

echipamente periferice de comunicaţie care permit transmiterea datelor la distanţă prin intermediul liniilor de comunicaţie.

Dacă luăm în considerare rolul echipamentelor periferice în dialogul om-claculator se pot delimita următoarele clase de echipamente periferice:

echipamente periferice de comunicare om-calculator: terminal (ecran+tastatura), mouse, imprimantă, creion optic, digitizor

echipamente periferice de stocare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.

echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor: cititioare optice de documente, cititoare de coduri bară, cititoare de documente marcate etc.

Suporturi tehnice pentru înregistrarea datelor şi informaţiilorPâna la utilizarea pe scară largă a calculatoarelor programabile prin voce, datele vor trebui încă

scrise pe un suport tehnic. Suporturile tehnice sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stocarea datelor şi programelor, precum şi pentru redarea rezultatelor.

Clasificarea suporturilor tehniceDin punct de vedere al materialului folosit pentru fabricarea lor:

suporturi din hârtie (cartela perforată, hârtia de imprimantă, banda de hârtie perforată, documente completate cu cerneală magnetică, documente cu caractere stilizate etc.);

suporturi magnetice (banda magnetică, caseta magnetică, discul magnetic, discul flexibil, tamburul magnetic, folia magnetică etc.);

microfilmele; suporturi optice (discul optic, CD-ROM, CD-R, DVD etc.).

6

suporturi magneto-optice.Din punct de vedere al posibilităţii de reutilizare:

suporturi nereutilizabile (neînregistrabile) care se pot înregistra o singură dată (suporturile de hârtie, microfilmele, CD-ROM);

suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv pentru mai multe înregistrări (suporturile magnetice, CD-RW).

Din punct de vedere al posibilităţii de adresare a înregistrărilor de pe suport:

suporturi adresabile la care accesarea informaţiei se face direct, pe baza unei adrese (de exemplu, discul magnetic);

suporturi neadresabile la care accesarea informaţiei se face prin parcurgerea secvenţială a înregistrărilor şi verificarea conţinutului (banda magnetică, suporturile din hârtie, microfilmul).

Din punct de vedere al utilizării în sistemul de calcul:

suporturi tehnice de intrare care sunt numai citite (documentele completate cu cerneală magnetică, documente cu caractere stilizate, CD-ROM)

suporturi tehnice de ieşire care sunt numai scrise (hârtia de imprimantă) suporturi tehnice de intrare-ieşire care pot fi citite şi scrise de sistem (cartela perforată, banda

magnetică, discul magnetic, CD inscriptibil, CD reinscriptibil).

2.2.1. Echipamente periferice de intrare

Introducerea datelor în sistem se realizează în mod obişnuit prin intermediul tastaturii şi al mouse-ului.

TastaturaTastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi permite introducerea de informaţii sub

formă de caractere, similar cu maşina de scris. Prin succesiunea/combinaţia de caractere introduse se pot furniza sistemului de calcul atât date, cât şi comenzi sau programe. Pe lângă tastele care reprezintă cifre şi litere, tastatura conţine şi o serie de taste „funcţionale”, cărora le sunt ataşate diferite funcţii (prelucrări). Aceste funcţii sunt specifice sistemelor de operare în care este utilizată tastatura.

Mouse-ulUn mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicaţiilor actuale. Mouse-ul este un echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapidă a unor opţiuni din meniuri sau manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), în vederea executării unor operaţii.

Joystick-ulMouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri şi alte aplicaţii, acestea necesitând o viteză de reacţie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suportă reacţiile instantanee şi care interpretează răpunsurile independent, nu pe baza mişcărilor anterioare, aşa cum se întâmplă la mouse.

Creionul opticCreionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a acestui dispozitiv.

Utilizând un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile şi anumite date folosind creionul optic.

Ecranul tactilEcranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apăsarea directă cu degetul sau

cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate echipamentele şi terminalele

7

publice (în birouri de turism, bănci, aeroporturi, gări) destinate publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizaţi cu tastatura sau cu introducerea de comenzi.

2.2.2. Echipamente periferice de ieşire

În ceea ce priveşte echipamentele periferice de ieşire, cele mai frecvent utilizate sunt monitorul şi imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele, proiectoarele cu LCD.

Monitorul şi placa videoMonitorul este un suport de ieşire pe care se afişează rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru

utilizator şi informaţiile despre starea sistemului.

ImprimanteleImprimanta este un suport periferic de ieşire care permite tipărirea rezultatelor prelucrării într-o

formă lizibilă pentru om. Suportul folosit este hârtia.

Performanţele unei imprimante se exprimă prin următorii parametri:

Rezoluţia, Viteza de tipărire, Dimensiunea maximă a hârtiei, Memoria proprie

Plotter-ulPlotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafică

pe un suport material (de obicei hârtie, calc sau film). El poate trasa linii continue, în timp ce imprimantele pot simula liniile prin tipărirea apropiată a unei serii de puncte. Trasoarele multicolore folosesc peniţe diferit colorate pentre trasarea desenelor color.

Sistemul COM (Computer Output Microfilm)Sistemul COM este des utilizat în arhivele de mari dimensiuni sau în marile biblioteci. Sistemul

este conectat la calculator şi permite transpunerea imaginilor pe microfilm direct, pe măsură ce sunt generate sau off-line, de pe benzi magnetice care sunt pregătite în prealabil.

Video-proiectoareleVideo-proiectoarele sunt dispozitive de afişare pentru proiecţia unor imagini video pe un ecran

mare pentru un grup mai mare de persoane.

Camera foto digitalăPână nu demult era necesar un echipament sofisticat pentru a realiza cu calculatorul o prezentare

de diapozitive: filmele trebuiau developate, după care utilizatorul introducea imaginea în calculator cu ajutorul scanner-ului sau prin citirea unui Photo-CD în unitatea CD. Aceasta necesita atât un efort financiar considerabil, cât şi timp foarte mult.

2.2.3. Echipamente pentru citirea directă a documentelorCititorul de bare de cod se utilizează în registratoarele de casă ale marilor magazine sau în biblioteci, fiind format dintr-un ansamblu de citire, emisie/detecţie a intensităţii luminoase.Cititorul de caractere scrise cu cerneală magnetică (MICR - Magnetic Ink Character Recognition). Caracterele se imprimă cu o cerneală specială conţinând oxizi de fier. Trecând documentul sub un câmp magnetic puternic, acesta se magnetizează.

Scanerul este un dispozitiv care permite introducerea în sistem a textelor şi imaginilor grafice prin simpla scanare a documentului original, evitându-se astfel introducerea textului cu ajutorul tastaturii. Scanerul detectează diferenţele de strălucire a unei imagini sau a unui obiect, folosind o matrice de senzori.

8

2.2.4. Echipamente şi suporturi pentru stocarea datelorUna din problemele actuale în domeniul informatic este şi cea a stocării şi regăsirii informaţiei,

apariţia unor suporţi de informaţii de mare capacitate impulsionând evoluţiile din domeniu.

În prezent sunt destul de multe tehnologii de stocare pe disc de calitate, având şi un randament atractiv pe piaţă. CD-ul cu posibilitate de rescriere este aproape cel mai răspândit format, deşi doar pe termen scurt. Unităţile CD-RW nu mai sunt astăzi o noutate. În următorii ani, mai toate PC-urile care vor fi vândute vor citi de pe DVD-ROM Cu certitudine, există un aspect de care nu trebuie să ne temem în privinţa unităţilor de stocare: puterea de înmagazinare a datelor va creşte ameţitor de repede.

2.2.4.1. Echipamente periferice şi suporturi magneticePentru memorarea unor volume mari de date, care să poată fi regăsite rapid se folosesc

echipamente periferice care utilizează în esenţă suporturi magnetice.

Din punct de vedere al accesibilităţii, suporturile magnetice se împart în două categorii:

suporturi magnetice adresabile (discuri magnetice); suporturi magnetice neadresabile (benzi magnetice).

Discuri magnetice şi unităţi de discuri magneticeÎn configuraţia actuală a calculatoarelor discul magnetic este cel mai utilizat. Unităţile de discuri

magnetice sunt echipamente periferice care mediază schimbul de date şi informaţii între suport (disc magnetic) şi sistemul de calcul.

Discurile magnetice se clasifică după mai multe criterii:

după capetele de citire/înregistrare; după modul de grupare; după materialul din care sunt făcute, etc.

După capete sunt: discuri cu capete fixe, la care capetele sunt fixate; discuri cu capete mobile, la care capetele se mişcă solidar, câte unul pe fiecare faţă.După modul de grupare: discuri amovibile (care se pot grupa în pachete); discuri inamovibile, care sunt independente, deci nu se grupează în pachete.După materialul din care este făcut discul, avem: discuri dure, la care platanele sunt făcute dintr-un material dur, de obicei dur-aluminiu; discuri flexibile, la care discul este realizat din material plastic.Corespunzător tipurilor de suport, unităţile de discuri magnetice se clasifică în:

unităţi de disc flexibil (floppy discuri); unităţi de disc hard (dur sau Winchester); unităţi de disc amovibil (Jaz, Zip, SyQuest).

Discul flexibilDiscul flexibil reprezintă suportul clasic de stocare la microcalculatoare

Unitatea de disc flexibil are în structură următoarele componente:

două capete de citire/înregistrare, pentru a utiliza ambele feţe ale dischetei; un dispozitiv de acţionare a capetelor; un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min); un bloc de comandă care asigură coordonarea funcţionării componentelor şi supervizarea

operaţiilor de citire/scriere.

9

Unităţile de discuri WinchesterUnitatea de hard disc este un dispozitiv de memorie externă închis ermetic care poate păstra o

cantitate foarte mare de informaţii din sistem. Ea se bazează pe reunirea într-un singur ansamblu a capetelor de citire-scriere şi a discurilor, acestea fiind încasetate pentru a asigura o mai bună protecţie la factorii perturbatori.

Pentru a putea fi folosit, un hard-disc trebuie să fie formatat, adică trebuie definită o structură recunoscută de sistemul de operare. Formatarea unui hard-disc presupune trei etape:

formatarea la nivel inferior sau formatarea fizică; formatarea la nivel superior sau formatarea logică partiţionarea.

Unităţile de discuri amovibileDiscurile amovibile (detaşabile) sunt discuri care pot fi separate de echipamentul de citire/scriere

şi transportate de la un calculator la altul. Se utilizează sub forma unor pachete sau cartuşe de discuri magnetice.

Benzi magnetice şi unităţi de bandă magneticăBenzile magnetice, sub formă de role şi casete sunt suporturi neadresabile şi reprezintă cele mai

ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Banda magnetică este suportul ideal pentru arhivarea datelor, respectiv pentru păstrarea copiilor de siguranţă a fişierelor şi a bazelor de date. Principalele dezavantaje ale benzii magnetice sunt neadresabilitatea şi viteza scăzută de lucru.

Banda magnetică ca suport de arhivare a datelor este disponibilă şi sub forma bibliotecilor de benzi. Acestea permit automatizarea procesului de salvare/arhivare prin care se diminuează considerabil timpul afectat acestei activităţi.

2.2.5.3. Echipamente periferice şi suporturi magneto-opticeEchipamentele magneto-optice folosesc o combinaţie a tehnicii de înregistrare magnetică şi a

laserului pentru a stoca date pe discuri de 5.25” şi 3.5” conţinute în cartuşe. Aspectul fizic al unui disc magneto-optic şi modul în care acesta este realizat sunt asemănătoare cu cele ale unui disc CD-ROM.

Tehnologia magneto-optică combină proprietăţile optice, termice şi magnetice şi este utilizată împreună cu un suport optic ce poate fi rescris. Suporturile de stocare magneto-optice oferă un mediu ideal de extindere a capacităţii de stocare a calculatoarelor personale, staţiilor de lucru sau serverelor

2.2.5.4. Alte echipamente periferice şi suporturi de dateMemoria flash poate fi de tip NOR (propusă de Intel în 1988) sau de tip NAND (propusă de

firmele Samsung şi Toshiba în 1989). Memoria NOR este cu acces arbitrar (RAM), cea de tip NAND suportă doar accesul secvenţial, este mai rapidă, de o mai mare densitate, suportă mai multe operaţii de scriere/citire şi e mai ieftină.

Memoria flash se fabrică în diferite formate: în formă de tub (flah tub, flash pen), pe plachete – cartele PCMCIA, cartele Compact Flash, Secure Digital.

2.2.6. Echipamente de comunicaţie: modem-ul Modemul (modulatorul/demodulatorul de fază) converteşte semnalul numeric furnizat de

calculator în semnal analogic care poate fi transmis pe linia telefonică, iar la receptor asigură demodularea semnalului. El permite transferul de fişiere multimedia, organizarea de videoconferinţe, cuplarea a două calculatoare şi practicarea de jocuri (şah, de exemplu) cu o persoană aflată la distanţă.

Modemurile sunt de două tipuri: interne şi externe. Modemul intern este o placă de calculator montată în interior şi conectată la linia telefonică. Modemul extern se conectează în exteriorul calculatorului printr-un cablu ce face legătura cu portul serial al calculatorului.

10

Modemurile telefonice sunt cel mai comun şi mai des utilizat mijloc de conectare la Internet. Modemul are ca avantaj costurile reduse de achiziţionare şi instalare pe o linie existentă, dar intervine problema notei telefonice.

Pe lângă modemul telefonic mai sunt utilizate şi modemurile de cablu şi modemurile radio.Modemul de cablu utilizează cablul TV pentru realizarea conexiunii. Ratele de transfer atinse de

o astfel de reţea se situează în jurul valorii de 4 Mbps, existând însă şi variante de 10-30 Mbps sau chiar mai mult

CAP>III Sistemul de operare

Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul.El are rolul de a gestiona funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a coordona şi controla execuţia programelor şi de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul. Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem de operare. Sistemul de operare este componenta software care coordonează şi supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul, trebuind să fie capabil să realizeze o interfaţă între calculatorul propriu-zis şi utilizator El este interpretul cerinţelor utilizatorului, exprimate într-un limbaj de comandă, executând aceste cerinţe prin intermediul instrucţiunilor maşină.

Sistemele de operare au apărut şi evoluat în directă legătură cu arhitectura sistemelor electronice de calcul: apariţia de noi dispozitive hardware a provocat dezvoltarea sistemelor de operare, după cum şi creşterea performanţelor sistemelor de operare a determinat îmbunătăţirea parametrilor hardware.

3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare

Un sistem de operare performant trebuie să posede următoarele atribute:

Timp de răspuns: exprimă durata intervalului delimitat de lansarea unei cereri de serviciu şi achitarea acesteia de sistem.

Simultaneitatea utilizării: exprimă gradul în care un sistem poate lucra în acelaşi timp pentru mai mulţi utilizatori sau să execute mai multe lucrări ale aceluiaşi utilizator.

Utilitate: să satisfacă toate cerinţele utilizatorului asigurând o interfaţă facilă cu programele de aplicaţii.

Generalitate: să poată răspunde corect la toate cerinţele formulate şi deci să permită rezolvarea unor probleme cât mai variate ale utilizatorului.

Eficienţă: să asigure utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul. Transparenţă şi vizibilitate: capacitatea de a permite utilizatorilor să obţină anumite

informaţii despre modul cum operează sistemul, informaţii suplimentare care pot duce la obţinerea unei utilizări mai eficiente.

Flexibilitate: posibilitatea modificării sistemului de operare în funcţie de cerinţele utilizatorului.

Opacitate: din punct de vedere al utilizatorului trebuie să existe numai necesitatea de cunoaştere la nivel de interfaţă, fără a pătrunde la structurile inferioare, care pentru utilizator reprezintă “cutia neagră” a sistemului de operare.

Securitate: sistemul de operare trebuie protejat împotriva unor încercări voluntare sau involuntare de distrugere prin programele utilizatorilor.etc

Pentru a fi acceptat de utilizator un sistem de operare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie uşor de utilizat; să necesite resurse hardware minimale; să existe un număr cât mai mare de aplicaţii care să ruleze sub acel sistem de operare; să aibă un cost de achiziţie şi de întreţinere cât mai scăzut.

11

3.1.3. Clasificarea sistemelor de operareÎn practică sunt utilizate numeroase sisteme de operare, fiind acceptate mai multe criterii de

grupare a acestora. Cel mai adesea clasificările au în vedere: configuraţiile calculatoarelor pe care sunt instalate, gradul de partajabilitate a resurselor, tipurile de interacţiuni permise şi organizarea internă a programelor componente, numărul prelucrărilor executate.

1. După configuraţiile hardware pe care le deservesc, sistemele de operare pot fi:a. Sisteme de operare pentru calculatoare medii/mari (mainframe-uri);b. Sisteme de operare pentru minicalculatoare;c. Sisteme de operare pentru microcalculatoare.

Sistemele de operare pentru mainframe-uri se caracterizează prin posibilităţi de lucru seriale şi/sau interactive, multitasking, sunt sisteme de operare puternice care pot gestiona lucrul cu un număr mare de periferice, orientate pentru prelucrări complexe şi pentru volume mari de date şi dispun de un limbaj de comandă pentru utilizatori specializaţi.

Sistemele de operare pentru minicalculatoare folosesc cu prioritate tehnicile time-sharing şi multiprogramare, permiţând partajarea resurselor pentru lucrul interactiv multiutilizator şi planificarea unităţii centrale pentru servirea tuturor utilizatorilor.

Sistemele de operare pentru microcalculatoare sunt cele mai folosite la ora actuală, deoarece pot fi achiziţionate într-o configuraţie minimă, la un preţ accesibil utilizatorilor şi sunt uşor de exploatat. Pot fi instalate atât pe sisteme de calcul individuale, cât şi pe sisteme de calcul cuplate în reţea.

2. După gradul de partajare a resurselor sunt:

a. Sisteme de operare monoutilizator; b.Sisteme de operare multiutilizator

Sistemele de operare monoutilizator sunt cele mai simple sisteme de operare şi permit executarea la un moment dat, a unui singur program care rămâne activ în memoria internă, de la lansare şi până la terminarea sa. În cazul unor sisteme de calcul medii/mari, aceste sisteme de operare admit în plus tehnica swapping (transfer date), prin care un program este executat pe porţiuni, alternând momentele de prelucrare şi de stocare în memoria internă, cu cele de evacuare pe disc. În timpul evacuării, în memoria internă este încărcat un alt program care şi el se supune tehnicii swapping.

Sistemele de operare multiutilizator au în vedere partajarea memoriei, a unităţii centrale de prelucrare, a perifericelor sau a altor tipuri de resurse, între utilizatorii conectaţi la un moment dat. Aceste sisteme lucrează în multiprogramare folosind şi tehnici de gestiune şi protecţie a utilizatorilor.

3. După tipurile de interacţiuni permise, sistemele de operare se clasifcă în:a. Sisteme de operare seriale;b. Sisteme de operare interactive;c. Sisteme de operare în timp real.

Sistemele de operare seriale sunt acele sisteme de operare pentru care gradul de interacţiune cu utilizatorul, în timpul prelucrărilor, este practic nul.Sistemele de operare interactive permit comunicarea directă între utilizator şi sistemul de calcul, prin intermediul unui limbaj dedicat acestui scop (limbajul de comandă al sistemului de operare sau interfaţa grafică utilizator), utilizatorul putând interveni în timpul execuţiei programului.

Sistemele de operare în timp real permit deservirea, în timp prestabilit, a fiecărei operaţii cerute de utilizator.

4. După numărul prelucrărilor executate simultan, există:a. Sisteme de operare monotasking;

12

b. Sisteme de operare multitasking.Sistemele de operare monotasking execută un singur task (lucrare, sarcină, program) la un

moment dat; ele nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea resurselor între mai multe procese.3.1.5. Obiectivele şi funcţiile sistemelor de operare

Sistemul de operare apare ca un ansamblu de programe destinat să răspundă la următoarele obiective:

uşurarea utilizării sistemului electronic de calcul prin preluarea lucrărilor de rutină, repetitive, precum şi printr-un dialog suplu utilizator-sistem (prin intermediul unui limbaj de comandă);

utilizarea eficientă a resurselor sistemului electronic de calcul; creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin creşterea vitezei de execuţie

a prelucrărilor, reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor, creşterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitate maximă.

Preocupările de îmbunătăţire a interfeţei om-calculator au avut în vedere următoarele obiective:

suprimarea limbajului de comandă din sistemul de operare; utilizarea unei interfeţe standardizate, oricare ar fi calculatorul utilizat; asigurarea unei interfaţe suficient de evolutivă pentru a lua în considerare noutăţile

versiunilor ulterioare ale sistemului de operare; interfaţă destul de facilă pentru a putea fi utilizată de oricine, de la expert la profan.

Interfaţa WIMP (Windows, Icones, Mouse, Pull-down menus) răspunde acestor obiective prin componentele care-i dau denumirea: ferestre, icon-uri (pictograme), utilizarea mouse-ului şi a meniurilor derulante. Aceast tip de interfaţă a fost realizat prima dată de firma XEROX la PARC (Palo Alto Research Center), California. Ideea a fost preluată de Steve Jobs şi a fost aplicată la calculatoarele LISA şi apoi la MacIntosh. Principiul de bază constă în stabilirea unui dialog om-calculator prin intermediul obiectelor afişate în fereastra activă. Fiecare obiect are asociate anumite comenzi care pot fi apelate cu ajutorul mouse-ului. Alte facilităţi ale interfeţei WIMP sunt:

ferestre tip termometru care indică modul cum progresează prelucrarea în curs (vezi comanda Copy sub Windows);

ferestre de alertă, cu mai multe nivele. Orice acţiune ce prezintă un risc de pierdere a informaţiei este sistematic supusă confirmării utilizatorului (vezi ştergerea fişierelor în Word).

Rolul sistemului de operare este de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului electronic de calcul, facilitând sarcinile utilizatorului. Sistemul de operare gestionează alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fişiere, accesul la echipamentele periferice, etc. pe toată durata execuţiei unui program, în scopul utilizării cât mai eficiente a acestor resurse.

3.2. Tehnici de exploatare a calculatoarelor

Tehnica de exploatare a unui sistem de calcul se referă la modalităţile utilizate de sistemul de operare pentru planificarea execuţiei programelor şi pentru gestionarea resurselor solicitate.

Deoarece sistemele de operare prezintă mari diferenţe de la o categorie la alta de sisteme de calcul pe care sunt folosite, utilizatorul trebuie să fie în măsură să selecteze acel sistem care satisface cel mai bine cerinţele sale de utilizare. Alegerea unui sistem de operare depinde, printre altele, şi de:

metodele de lucru folosite pentru alocarea memoriei (monoprogramare, multiprogramare);

tehnicile aplicate în planificarea executării lucrărilor (interactive, neinteractive).

13

CAP >IV Reţele de calculatoare

O altă definiţie prezintă reţeaua de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare legate între ele în vederea comunicării de mesaje şi partajării resurselor. Astfel este posibilă transmiterea informaţiei între utilizatori situaţi în puncte diferite, folosirea simultană a informaţiilor din bazele, băncile şi depozitele de date de către diferite categorii de utilizatori, precum şi exploatarea în comun a mai multor resurse, programe şi echipamente.

Calculatoarele reprezintă sistemele de calcul şi trebuie să fie echipate cu dispozitive de reţea, dispozitive care să confere conectivitatea necesară mediilor de comunicaţii.

Calculatoarele reprezintă sistemele de calcul şi trebuie să fie echipate cu dispozitive de reţea, dispozitive care să confere conectivitatea necesară mediilor de comunicaţii.

Calculatoarele unei reţele pot fi atât servere care prestează servicii mai multor utilizatori ai reţelei, cât şi staţii de lucru utilizate în scopuri individuale de fiecare utilizator în parte. Serverul este calculatorul pe care rulează sistemul de operare de reţea NOS (Network Operating System), supervizează comunicaţiile în cadrul reţelei şi conţine programe care îi permit să se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru calculatoarele conectate la reţea. Serverele pot fi dedicate sau nededicate. Serverul dedicat este un calculator care funcţionează doar ca server, nefiind folosit ca staţie de lucru sau drept client, având rolul de a asigura securitatea fişierelor şi a directoarelor şi de a deservi rapid cererile clienţilor din reţea.

În aprecierea performanţelor unui server trebuie luaţi în considerare doi parametri:

1. Scalabilitatea unui server se referă la posibilitatea de creştere a capacităţii serverului. Este ineficient să se construiască un sistem în jurul unui server care este configurat la capacitatea maximă. Pe măsură ce se adaugă noi utilizatori la sistem, volumul tranzacţiilor creşte şi se acumulează din ce în ce mai multe date, iar cererile adresate serverului vor spori. Mai devreme sau mai târziu, cererile vor depăşi capacitatea serverului de a servi. Consideraţiile privind scalabilitatea includ:

adăugarea de noi module de memorie internă pentru a gestiona utilizatori suplimentari; adăugarea de procesoare suplimentare pentru a putea control creşterea încărcăturii sistemului; instalarea de discuri suplimentare; respectarea limitelor sistemului de operare (numărul de utilizatori, spaţiul disc total).2. Toleranţa la erori a unui server se referă la posibilitatea de recuperare a contextului curent de

lucru după producerea unor disfuncţionalităţi hardware.Mediile de comunicaţii sunt suporturile fizice care realizează transferul datelor de la un calculator la altul. La ora actuală, acestea sunt foarte variate, fapt ce permite implementarea unei reţele de calculatoare în cele mai diverse locaţii. Cele mai des utilizate medii ce comunicaţii sunt:

Linia telefonică – permite conectarea calculatoarelor prin intermediul infrastructurii companiilor de telefonie fixă. Având în vedere extinderea în teritoriu a acestor reţele de telefonie, se poate realiza conectarea unui calculator la o reţea din orice locaţie care are la dispoziţie un post telefonic. Cablul de reţea (coaxial, utp etc.) – prin intermediul lui se realizează conexiuni cu viteză

şi calitate mult mai bună decât a liniilor telefonice, în schimb necesită instalarea unei reţele de cabluri la toate calculatoarele care urmează a se interconecta.

Fibra optică – este un mediu de comunicaţii relativ nou, care a adus performanţa tehnologică a comunicaţiilor la nivelul cel mai ridicatUndele radio – reprezintă mediul comunicaţiilor mobile, datorită faptului că nu necesită existenţa fizică a unui suport de comunicaţie, informaţiile propagându-se de la un emiţător la un receptor prin intermediul undelor hertz-iene

14

Hardware – reprezintă echipamentele electronice ale unui sistem de calcul. În reţea se pot utiliza în comun următoarele categorii de resurse hardware: unităţi de stocare a datelor, imprimante etcSoftware – reprezintă ansamblul aplicaţiilor ce pot fi folosite în paralel de către utilizatorii reţelei de calculatoare.

4.4. Interconectarea reţelelor de calculatoare

Pentru reţelele care interconectează un număr mare de calculatoare sau mai multe reţele locale este necesară prezenţa unor componente suplimentare: repetoare, punţi, repartizoare, porţi.

Repetorul (repeater) este un echipament care amplifică semnalele pentru a mări distanţa fizică pe care acţionează reţeaua. Repetoarele sunt folosite când lungimea totală a cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru tipul respectiv de cablu (de exemplu cablu torsadat: 100m; cablu coaxial gros: 500m; cablu coaxial subţire 185m). Repetorul aşteaptă sosirea semnalelor pe cablul de reţea, le amplifică şi le transmite mai departe.

Puntea (bridge) este dispozitivul care leagă două reţele într-una singură, fiind considerată un repetor inteligent. Cele două reţele pot fi şi de tipuri diferite. Repetoarele interceptează semnelele care vin prin cablu, le amplifică şi le transmit mai departe. Spre deosebire de acestea, puntea are şi capacitatea de a identifica automat adresa fiecărui calculator situat de o parte şi de alta a punţii, pe baza acestor adrese putându-se direcţiona mesajele în mod corespunzător.

Repartizorul (router) este similar unei punţi super-inteligente pentru reţele foarte mari. El ştie totul despre reţea: adresele tuturor calculatoarelor, adresele altor punţi şi/rutere din reţea şi poate construi traseul optim pe care poate fi transmis mesajul în drumul său de la adresant la destinatar. Dacă o anumită parte a reţelei este ocupată, repartizorul poate lua decizia de redirecţionare a unui mesaj, folosind un traseu mai puţin ocupat. Unele repartizoare sunt chiar calculatoare propriu-zise cu plăci de reţea, prevăzute cu un software special care le permite execuţia funcţiilor de coordonare. O altă funcţie a router-elor este conectarea prin modemuri a reţelelor localizate geografic la mare distanţă.

Bruter-ul este un echipament care combină calităţile unei punţi şi ale unui repetor. El poate acţiona ca ruter pentru un anumit protocol şi ca punte pentru altele.

Porţile (gateways) sunt repartizoare super-inteligente şi au fost proiectate pentru conectarea reţelelor de tipuri diferite.

Sofware de comunicaţie

Schimbul de date între utilizatori diferiţi situaţi local sau la distanţă,

4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie

Prin topologia unei reţele de calculatoare se înţelege modul de amplasare a acestora în spaţiu. În funcţie de acest criteriu se disting următoarele categorii de reţele:

reţele de tip magistrală (bus) – conectarea tuturor sistemelor de calcul şi a tuturor echipamentelor se face liniar prin intermediul unui cablu numit trunchi.reţele de tip stea (star) – conectarea tuturor sistemelor de calcul, precum şi a echipamentelor periferice se face prin intermediul unui dispozitiv special numit concentrator sau hub.reţele de tip inel (ring) – toate sistemele de calcul sunt interconectate între ele în stilul conectării în topologia magistrală, doar că primul şi ultimul sunt unite formându-se astfel o buclă (inel). Informaţia se transmite de la un nod la următorul, într-un singur sens.

reţele de tip arbore (tree) – această categorie de reţele combină topologia reţelelor de tip magistrală cu cea de tip stea. Specific acestei topologii este magistrala centrală, respectiv un cablu

15

denumit backbone.Pornind de la acest cablu, se dezvoltă strucuturi de reţele de tip stea şi/sau de tip magistrală, formându-se astfel reţeaua de tip arbore. Această topologie este cel mai des întâlnită la reţelele metropolitane, mai ales în cadrul companiilor furnizoare de servicii Internet.

4.3. Administrarea şi securitatea reţelelor de calculatoare

Administrarea reţelei constă în planificarea, configurarea şi gestionarea tuturor elementelor reţelei: resurse locale şi aflate la distanţă, conturi de utilizator, dispozive pentru conectivitate. Scopul administrării reţelei este de a creşte produtivitatea prin asigurarea accesului la resursele necesare. Administrarea reţelei trebuie să înceapă cu planificarea acesteia, cu documentarea ciclului de viaţă al reţelei.În reţelele bazate pe server, accesul este acordat fiecărui utilizator printr-un cont individual. Crearea conturilor de utilizator şi atributele aplicate acestor conturi sunt elementele prin care se gestionează accesul la resurse. Conturile de utilizator şi cele de grup sunt create de obicei cu ajutorul unui utilitar furnizat de sistemul de operare de reţea (de exemplu, User Manager sau User Manager for Domains în Windows NT sau Windows 2000, Syscon for NetWare pentru versiunile 3.x sau NWAdmin pentru versiunile 4.x şi 5.x). Utilitarele pot fi utilizate pentru a desemna opţiuni, precum exigenţele pentru parole şi apartenenţele la grupuri.Majoritatea sistemelor de operare în reţea creează în timpul instalării un cont administrator şi unul guest (oaspete). Administratorul trebuie să creeze apoi conturi pentru toţi utilizatorii reţelei, stabilindu-le drepturile de acces şi apartenenţele la grupuri.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale securităţii reţelei îl reprezintă parolele. Parolele lungi sporesc securitatea reţelei, fiind greu de detectat. Acest lucru este valabil mai ales când sunt combinate caractere numerice şi alfabetice. Păstrarea unui istoric al parolelor reduce accesul neautorizat la reţea. Securitatea este sporită prin solicitarea ca parolele să fie schimbate periodic.

Modelul de securitate pentru o reţea de calculatoare este structurat pe mai multe niveluri:

Securitatea fizică este nivelul exterior al modelului de securitate şi trebuie să asigure prevenirea accesului la echipamente şi date. Este comună tuturor sistemelor electronice de calcul, distribuite sau nu;

Niveluri logice de securitate destinate asigurării controlului accesului la resursele şi serviciile sistemului.

CAP>V 5.1. Noţiuni generale privind limbajele de programareLimbajul reprezintă un sistem de semne alcătuit din sunete articulate prin care oamenii îşi

exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.

Limbajele pot fi naturale (de exemplu, limba unei comunităţi umane: limba română, limba engleză) sau artificiale, adică sisteme de semne care pot fi înţelese pe baza unor convenţii (jargoane profesionale, limbaje de comunicare între dispozitive: protocoale – TCP/IP, XML, limbaje de programare).

Orice limbaj, natural sau artificial, presupune definirea sintaxei, semanticii şi pragmaticii sale. Sintaxa reprezintă ansamblul regulilor prin care, pornind de la simboluri de bază, se construiesc structuri complexe. Semantica este dată de un set de reguli care determină semnificaţia propoziţiilor într-un limbaj, iar pragmatica se referă la utilitatea practică a limbajului.

Limbajele de programare aparţin setului de limbaje artificiale create de om şi servesc la exprimarea, sub formă de instrucţiuni executabile de către calculator, a algoritmului de rezolvare a unei probleme. Algoritmul indică modul de prelucrare a datelor iniţiale şi modificarea lor pas cu pas până la

16

obţinerea rezultatelor finale. Natura datelor, organizarea lor şi relaţiile dintre ele trebuie precizate prin program. Limbajele de programare oferă facilităţi corespunzătoare de descriere.

Produsele-program sunt realizate atât de către firme specializate, cât şi de firme care-şi dezvoltă propriile aplicaţii.

La primele limbaje de programare trecerea de la programele sursă la programele executabile se realiza prin comenzi distincte în care se specificau explicit operaţiunile de efectuat. Ulterior evoluţia s-a orientat către medii de programare. Mediile de programare reprezintă pachete de programe care asigură integrarea următoarelor funcţii: introducerea şi editarea programului sursă, interpretarea sau compilarea, respectiv editarea de legături, încărcarea şi lansarea în execuţie, depanarea programului. În prezent, majoritatea limbajelor de programare sunt integrate în medii de programare. Spre exemplu, Visual FoxPro se poate considera că reprezintă un mediu de programare care oferă un editor de texte, un compilator, un încărcător de programe, un depanator de programe. În plus, oferă facilităţi de gestionare a fişierelor prin meniul FILE şi de informare completă şi rapidă prin sistemul HELP.

17