79
UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI DIN BACĂU FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC AUTOR: PROF. UNIV. DR. DOINA MÂRZA DĂNILĂ AN UNIVERSITAR 2010 – 2011

BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

  • Upload
    others

  • View
    9

  • Download
    2

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

UNIVERSITATEA VASILE ALECSANDRI DIN BACĂUFACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI

SĂNĂTĂŢIISPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC

AUTOR:PROF. UNIV. DR. DOINA MÂRZA DĂNILĂ

AN UNIVERSITAR 2010 – 2011

Page 2: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

2

Page 3: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

3

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

1. Înţelegerea factorilor (intrinseci şi extrinseci, bio-psiho-sociali) care determină potenţialul de mişcare al omului;

2. Cunoaşterea şi demonstrarea utilizării corecte a terminologie;3. Înţelegerea mecanismelor de acţiune a exerciţiului fizic (transformările produse în organism,

asupra structurilor acestuia, prin practicarea exerciţiului fizic);

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

1. Studenţii trebuie să posede cunoştinţe teoretice privind definirea şi conţinutul noţiunilor operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul disciplinei.

2. Studenţii trebuie să-şi formeze un bogat bagaj de cunoştinţe teoretico-metodice privind folosirea exerciţiului fizic în Kinetoterapie, necesar formării complexe a viitorului specialist.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr crediteCurs 28

Seminar 284

Studiu individual 55 1Verificare finală Examen Validare total credite: 5

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs)

Examen

Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Oral, Test grilă, etc.) TG Puncte sau procentajRăspunsuri la examen 5 (50%)Evaluarea pe parcurs a activităţii la curs şi seminar 2 (20 %)Teme de control 3 (30%)

NO

TA

RE

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)

Page 4: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

4

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Timp mediu necesarNr. Crt.

Denumire modulC S SI Total

1 Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei

4 4 11 19

2 Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale

4 4 11 19

3 Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa.

6 6 11 23

4 Componentele procesului instructiv - educativ - recuperator în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din Educaţie Fizică şi Sport

8 8 11 27

5 Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

6 6 11 23

Timp total necesar 28 28 55 111

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi specificitatea aplicării lui în kinetoterapie.

Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa.

Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune :1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice

în legătură cu aceasta.2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

Page 5: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

5

Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei

Scopul modulului Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman

funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării.

Obiective operaţionale Cunoaşterea formelor particulare de manifestare a mişcării, în general Însuşirea modului de funcţionare a organismului uman privit ca sistem Cunoaşterea conceptelor de motricitate şi motilitate şi înţelegerea diferenţelor între

acestea Ierarhizarea noţiunilor act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din cadrul

domeniului, de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare.

Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem

Din punct de vedere dialectic, mişcarea este modul de existenţă al materiei vii. Niciodată nu a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe (Heraclit, care este adeptul unei concepţii dinamice, dualiste, în care se referă la combinaţia materie+spirit).

Mişcare = expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social.

Mişcarea, în general, are ca forme particulare: mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare (mecanica cuantică şi subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare etc.); mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor), care se complică prin interacţiunea între molecule formând elemente macromoleculare până la componentele ce dau naştere vieţii; mişcarea biologică specifică materiei vii, care se bazează pe mişcarea fizică şi cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea conştiinţei, caracteristică spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului; mişcarea socială, cea mai complexă formă de mişcare, condiţionată de toate celelalte forme de mişcare; mişcarea cibernetică, care se referă la mişcarea informaţiei şi mişcarea cosmică, legată direct de elementele componente ale universului cosmic.

Actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfăşurându-se în cadrul general al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:- reacţii fiziologice- comportament extern (cuvinte, mişcări)- răspunsuri mintale (conceptualizări)- produse ale conduitei (actul propriu-zis)

Mişcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte aspecte.

Page 6: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

6

Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care - după Gaston Bachelard - poate fi privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:- aspectul structural- aspectul funcţional- aspectul evolutiv

Aspectul structuralAnatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt organizate diferitele

sisteme de organe, care joacă un rol specific în structura organismului asigurând funcţiile de nutriţie, relaţie şi reproducere.

Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul.

Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului sistemul de nutriţie şi de reproducere (coordonate de sistemul nervos vegetativ) şi organele de execuţie (musculatura striată), de la care primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este esenţială pentru specialitatea noastră.

Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculartura netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor nu este sub controlul SNC, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de SNC.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)

Sistemul organic cuprinde:N: organele de nutriţie

- respiraţie- circulaţie- digestie- excreţie

R: organele vieţii de relaţie- simţuri- musculatura striată

S: organele genitale (ale sexualităţii)

Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de coordonare şi integrare ale activităţilor la care participă organismul şi este suportul funcţiilor mentale.

Page 7: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

7

Sistemul senzorial, SNC şi musculatura striată reprezintă un modul funcţional care se supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest întreg.

În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate), dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage degenerescenţa lor.

Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât funcţii motrice (contracţia tonică, contracţia fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington).

Aspectul funcţionalSubsistemul nutritiv, răspunzător de homeostazie, asigură schimburile nutritive cu

mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit adaptarea sunt asigurate de organele de relaţie: musculatura striată - sistemul nervos, sistemul endocrin şi organele de simţ.

Componenta tonică a mişcării este dependentă de sistemul nervos difuz care determină tonusul de bază. Componenta fazică a mişcării, de care depind praxiile (adaptări ale mişcărilor umane în vederea unui anumit scop), este organizată de sistemul nervos operativ. Există deci, două substructuri în cadrul SNC, una care transportă energia şi alta care transportă informaţia, în sens ascendent şi descendent. Sistemul energetic este reprezentat de formaţiunea reticulată, care serveşte ca suport sistemului nervos specific. Ea este un adevărat acumulator de energie, care are o activitate proprie, la care se adaugă în permanenţă suma aferenţelor senzoriale care provin din întregul organism. Această funcţie energetică se exercită în două direcţii: spre muşchi, la nivelul cărora determină producerea şi menţinerea unui tonus intrinsec (tonus de bază) şi spre cortexul cerebral, la nivelul căruia determină menţinerea unui anumit activism permanent (de veghe). Formaţiunea reticulată are deci o adevărată funcţie psihomotrică, în acelaşi timp corporală şi mentală. Această funcţie este activată de către necesităţile organice a căror satisfacere depinde de mediul înconjurător.

Sistemul operativ orientat spre exterior este reprezentat de sistemul de conducere senzorială şi de sistemul motor cortico-spinal. Centrii de decizie sunt interpuşi între informaţiile care urcă şi cele care coboară. Integrarea informaţiilor se poate face la trei nivele de decizie:

- reflex- automat, care necesită învăţarea anterioară- voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.

Aspectul evolutivOrganismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a căror

ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (SNC, de exemplu).

Organismul ca sistem autonom nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.

În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi, ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

Page 8: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

8

Mişcarea trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care nu se traduce neapărat prin deplasare.

Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive, lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om.

Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Jensen (1963) a dovedit că subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi.

Luria accentuează în lucrările sale, rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în reglarea activităţii motrice, arătând că evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor limbajului.

Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric şi excesul riscă, de multe ori, să-l limiteze. Dar, acestă funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la comparaţia cu cea animală.

Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în vederea atingerii unui anumit scop.

Goldstein (Citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru persoană. Clasificarea mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei.

Mişcarea şi procesele de adaptareSistemul organic este un sistem deschis, adică existenţa sa este condiţionată de

schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacţiuni pot avea naturi diferite, astfel:- materii, prelucrate de organele de nutriţie

intrare: oxigen, alimente ieşire: deşeuri

- energie, transportată de sistemul nervos difuz intrare: componenta senzorială, cantitativă ieşire: tonus muscular bazal

- informaţii, transportate de sistemul nervos operativ intrare: diferite senzaţii ieşire: activitate musculară şi glandulară

În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul trebuie să-şi asigure conservarea, stabilitatea. Conceptul de homeostazie, introdus de Cannon, exprimă pe plan biologic această menţinere a stării de echilibru a organismului. Piaget, în enunţul legii echilibrului, descrie acelaşi mecanism stabilizator, în termeni psihologici.

Page 9: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

9

Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat de organele de simţ, SNC şi musculatura striată.

Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale, existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu.

Dacă dorim să discernem mai clar semnificaţia mişcării în conduită, este important să se facă distincţia a ceea ce se numeşte mişcări operative (pe care Buytendjik le numeşte "tranzitive"), care au o finalitate exterioară pentru persoană şi o semnificaţie adaptativă. Din acest punct de vedere ele pot fi numite "acţiuni motrice orientate spre controlul mediului sau obiectelor materiale, sau spre confruntarea cu alte persoane".

Mişcările operative pot avea valoare de comunicare, atunci când sunt intenţionat folosite pentru a adresa un mesaj sau pentru a exprima ceva faţă de altă persoană. Este vorba despre o categorie de mişcări, ceva mai elementare decât mişcările operative, deoarece trimit la o persoană şi nu la un obiectiv exterior ce trebuie atins şi constau în gesturi şi mimica de natură expresivă care este traducerea trăirilor afective şi emoţionale şi depinde de variaţiile tonusului sistemului muscular. Mişcările sau tensiunile musculare expresive traduc deci, o stare subiectivă.

Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi SNC reprezintă o unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în afara relaţiei sale cu SN. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind de la:

organele de simţ (câmp exteroceptiv) sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv) viscere (câmp interoceptiv) alţi centri nervoşi

Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite de la cele trei câmpuri senzoriale şi de la SNC, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte. El reglează deci, schimbul între structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi, pe baza lor - ţinând cont de situaţia în care se află sistemul interior -, stabileşte răspunsul organismului. Modulul psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.

Rezumatul unităţii de studiu Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de integrare şi coordonare, integrarea

reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar coordonarea aratând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat şi anarhic la toţi centrii nervoşi.

Mişcarea trebuie înţeleasă ca expresie a unui act reflex şi anume a unui reflex motric la care participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (şi senzorială), cea reprezentată de centrii nervoşi şi cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu act reflex motric necondiţionat.

Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării şi a inducţiei reciproce, se formează mecanismele de apariţie şi dezvoltare a actelor reflexe condiţionate, ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabileşte ca mecanism fiziologic principal al raporturilor dintre organism şi mediu. Actul reflex condiţionat se formează pe baza reflexelor motoare necondiţionate, ca şi pe cea a reflexelor motrice condiţionate mai simple.

Reflexele condiţionate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenţia celui de-al doilea sistem de semnalizare, adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.

Page 10: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

10

Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt micări complexe compuse din mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului, de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.

Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei. Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale mişcărilor automate – stereotipul dinamic.

Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului, care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt dinamice, în permanentă schimbare.

Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de factori:- factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care mai sunt

caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai activităţii motrice”;

- factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de echipă etc.).

În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface mai rapid şi mai complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru desfăşurarea une activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare, adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a tuturor funcţiilor organismului.

Autoevaluare1. Care sunt principalele forme de mişcare?2. Care sunt componentele conduitei în cadrul căreia se poate vorbi despre actul motor ?3. Care sunt aspectele prin prisma cărora organismul uman poate fi privit ca sistem?4. Detaliaţi aspectul structural al organismului uman.5. Detaliaţi aspectul funcţional al organismului uman.6. Detaliaţi aspectul evolutiv al organismului uman.7. Explicaţi legătura dintre mişcare şi procesele de adaptare.8. Care este rolul SNC în activitatea organismului uman?9. Care sunt componentele activităţii de mişcare a omului?10. Care sunt categoriile de factori care influenţează mişcarea?

Page 11: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

11

Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte motricitatea ca şi capacitatea activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la unanumit stereotip dinamic la altul, iar Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie defineşte motricitatea umană ca însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici şi musculari care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale.

Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire, înnăscută sau dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcţie de nivelul său de manifestare, unele tipuri de mişcări (în cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba despre motricitate).

Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este definită ca fiind proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mişcări de contracţie şi relaxare. Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar (aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date motricităţii.

Despre act, acţiune, activitate motrică; trecerea spre dezvoltare fizică, capacitate motrică, pregătire fizică şi condiţie fizică

În capitolele care tratează motricitatea (considerată, de multe ori ca similară cu mişcarea), se vorbeşte despre act motric, acţiune motrică şi activitate motrică. Să analizăm definiţiile acestora:

Actul motric, se prezintă ca un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului central - sistemul nervos central - în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de constituire a unei acţiuni motrice. Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate.

Acţiunea motrică reprezintă un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice.

Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea motrică se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea domeniului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.

Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc doar sfera voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice ca expresie a automatizării deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile respective pot fi considerate ca modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări, care pot fi definite prin indici diferiţi de motricitate (fiind excluse mişcările involuntare şi cele pasive).

De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative pentru domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării

Page 12: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

12

umane, condiţionate mai mult ereditar, dar în care influenţa factorilor de mediu şi sociali are o importanţă mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele calitative superioare ale dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa factorilor de mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare.

Rezumatul unităţii de studiuÎntre termenii de motricitate şi mişcare nu poate fi pus semnul egal, deoarece, din

definiţie se observă faptul că, motricitatea este o expresie calitativă a mişcării.De asemenea, între termenii de motricitate şi motilitate nu se poate pune semnul egal,

deoarece motricitatea se referă la o capacitate, o însuşire a organismului de a efectua mişcări cu anumiţi indici de calitate, cu ajutorul musculaturii scheletice, aflate sub controlul şi coordonarea sistemului nervos central, iar motilitatea se referă la indicii calitativi ai mişcărilor realizate la nivelul musculaturii netede, aflată sun coordonarea şi controlul sistemului nervos vegetative.

În legătură cu mişcarea şi motricitatea trebuie să se vorbească de o serie de noţiuni, a căror ierarhizare facilitează înţelegerea mecanismelor lor intime de producere (de la noţiuni simple, precum act, acţiune, activitate se poate face trecerea spre noţiuni superioare precum dezvoltare fizică, capacitate motrică etc.)

Autoevaluare1. Ierarhizaţi, de la simplu la complex, noţiunile simple care se folosesc în legătură cu

mişcarea şi motricitatea.2. Definiţi actul motric. Exemplificaţi.3. Definiţi acţiunea motrică. Exemplificaţi.4. Definiţi activitatea motrică. Exemplificaţi.5. Care sunt noţiunile superioare care se folosesc în legătură cu mişcarea şi motricitatea?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I1. Enumeraţi formele particulare ale mişcării: …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………................................................…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………...…………………………………………………………………………………….........................

2.Din punct de vedere al mişcării umane, sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de:a. integrare b. excitaţie c. inhibiţie d. coordonare

3. Activitatea de mişcare a omului se compune din:a. gesturi simple b. mişcări reflexe voluntare c. activităţi globale d. mişcări reflexe automate

Page 13: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

13

4. Raportată la personalitate, conduita umană (în cadrul căreia se integrează actul motor) este alcătuită din:

a. relaţii socialeb. reacţii fiziologicec. activităţi profesionaled. comportament extern (cuvinte, mişcări)e. răspunsuri mintale (conceptualizări)f. produse ale conduitei

5. Asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul se află sub directa coordonare a:

a. sistemului imunitarb. sistemului cardio-vascularc. sistemului nervos centrald. sistemului endocrine. sistemului psihic

6. Tonusul muscular de bază este determinat de:a. incapacitatea organismului de a se relaxab. sistemul nervos difuzc. sistemul nervos vegetativ

7. Adaptările mişcărilor umane în vederea unui anumit scop (praxiile) sunt realizate de:a. sistemul nervos autonomb. sistemul nervos difuzc. sistemul nervos operativ

8. Specificitatea motricităţii umane (în comparaţie cu cea animală) este dată de:a. posibilitatea de realizare a unor mişcări voluntareb. posibilitatea conştientizării actelor motrice efectuatec. posibilitatea de a realiza o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială

9. Conceptul de homeostazie se referă la:a. menţinerea posturii şi aliniamentului corect al corpuluib. menţinere stării de echilibru a organismuluic. asigurarea staticii umane

10. Motricitatea umană:a. defineşte mişcările controlabile conştient şi voluntarb. defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar

11. Ordonaţi, prin numerotare, de la simplu la complex, următoarele noţiuni:

activitate motrică act motric acţiune motrică

Page 14: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

14

Page 15: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

15

Modulul II. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale

Scopul modulului Înţelegerea ariei de cuprindere a domeniului şi a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în

cadrul acestuia

Obiective operaţionale Cunoaşterea unor noţiuni operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul

domeniului Cunoaşterea componentelor domeniului Cunoaşterea ariei de cuperindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare Cunoaşterea locului Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Unitatea de studiu II.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor domeniului

Noţiuni operaţionale generale şi specificeTerminologia clară şi precisă, reprezintă una din condiţiile pe care la implică orice

disciplină ştiinţifică. Astfel şi disciplinele care se ocupă cu studiul mişcării umane şi-au elaborat un limbaj propriu, în cadrul căruia unii termeni au o folosire mai frecventă faţă de alţii şi, de aceea, sunt consideraţi ca reprezentând aspectele de esenţă ale domeniului (concepte, noţiuni, idei).

Ansamblul datelor ştiinţifice referitoare la conceptul de probleme în relaţie cu mişcarea (din sport, educaţie fizică şi kinetoterapie) formează teoria mişcării (Dictionary of Sport Science, editor Erich Beyer, 1992, Verlag Karl Hofmann). Teoria mişcării însumează diferite concepte, fiecare caracterizat prin propriile premize şi limitat de legăturile pe care le are cu o teorie particulară. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citată punerea în evidenţă a indicilor caracteristici esenţiali ai mişcărilor selecţionate (calităţi motrice), cercetarea pentru studierea principiilor motrice şi pentru descrierea şi evaluarea instrucţională a proceselor de învăţare a mişcărilor corespondente.

Pentru început este necesară clarificarea câtorva asemenea noţiuni care, repetăm, nu sunt proprii unei discipline, ci unui domeniu, acela al mişcării umane. Ca atare, se cere, pentru seminar, extragerea din D.L.R., Dicţionarul explicativ al limbii române şi Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie, a definiţiilor pentru următoarele:a) noţiuni operaţionale generale: 1) Activitate; 2) Act motric; 3) Acţiune motrică; 4) Activitate motrică; 5) Activitate corporală; 6) Calitate motrică; 7) Capacitate motrică; 8) Coordonare motrică; 9) Deprindere motrică; 10) Educaţie; 11) Educaţie fizică; 12) Efort; 13) Exerciţiu; 14) Exerciţiu fizic; 15) Igienă; 16) Învăţare; 17) Învăţare motrică; 18) Mişcare; 19) Motricitate; 20)

Page 16: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

16

Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Ştiinţă; 27) Teorie.b) noţiuni operaţionale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcţională; 5) Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creştere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11) Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficienţă; 14) Disfuncţie; 15) Handicap; 16) Impotenţă; 17) Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficienţă; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie); 22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26) Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic.

Asupra tuturor acestor noţiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligaţia studenţilor este de a-şi însuşi şi de a-şi clarifica, încă de la început, definiţiile - pentru a facilita înţelegerea lor.

Definirea componentelor domeniuluiPentru a clarifica locul Kinetoterapiei în cadrul domeniului trebuie pornit de la definirea

principalelor concepte care interesează domeniul "mişcării umane şi al omului în mişcare". Astfel:

Activitatea corporalăDicţionarul explicativ al limbii române defineşte activitatea corporală ca ansamblu de

acte fizice făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru. Conform definiţiei, aria de cuprindere a termenului de "activităţi corporale" se cere extinsă (ţinându-se cont de definiţiile date mişcării, motricităţii, actului, acţiunii şi activităţii motrice) la întreaga sferă a activităţilor motrice umane.

Educaţia fizică este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române ca ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de mişcare necesare atât pentru muncă, cât şi pentru activitatea sportivă.

Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloace specifice (exerciţiul fizic ca element de bază), la persoane în situaţii biologice speciale (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Având în vedere că toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul şi binefacerile curativo-profilactice şi terapeutice ale mişcării, se poate afirma că într-un moment sau altul al vieţii, fiecare om (sănătos, în situaţii biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicaţii ale Kinetoterapiei (V. Marcu, 1995), aceste aplicaţii fiind profilactice, terapeutic-recuperatorii şi compensatorii.

Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări. Din aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă cu studiul mişcării umane şi al structurilor care participă la aceste mişcări (D. Moţet, D. Mârza, 1995).

În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteia din urmă.

Page 17: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

17

SportulDicţionarul explicativ al limbii române defineşte sportul ca şi complex de exerciţii fizice

şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activităţi. Analizând definiţiile şi apropiindu-le de definiţiile şi obiectul de studiu al tuturor conceptelor luate în discuţie, rezultă că Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul mişcării umane şi a omului în mişcare (incluzând toate tipurile de mişcare şi caracteristicile lor calitative exprimate prin termeni de motricitate şi motilitate - cu respectarea definiţiilor), restul subdisciplinelor ştiinţifice, ocupându-se cu studiul motricităţii umane.

Rezumatul unităţii de studiuUnitatea de studiu face o trecere în revistă a celor mai des întâlnite noţiuni operaţionale

generale şi specifice, subliniind necesitatea cunoaşterii terminologiei de specialitate şi, în acest sens, a lucrului cu dicţionarul şi defineşte componentele domeniului, în aşa fel încât să se asigure baza înţelegerii ariei de cuperindere.

Autoevaluare1. Definiţi Activitatea corporală.2. Definiţi Educaţia fizică.3. Definiţi Kinetoterapia.4. Definiţi Kinetologia.5. Definiţi Sportul.6. Definiţi Kinetologia umană.

Unitatea de studiu II.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare. Locul kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Pornind de la definiţia dată de Prof. Epuran M. (1992) Ştiinţei activităţilor corporale (ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării şi perfecţionării fizice, a căilor de optimizare şi maximizare a capacităţii motrice, a realizării armonice a integrării sociale a individului în colectivităţile al cărui membru este) şi luând în considerare doar activităţile corporale orientate spre scopul bine stabilit al domeniului nostru, de optimizare a activităţilor corporale cu efecte formative caracteristice, o schemă a cuprinderii domeniului nostru, ar putea arăta astfel (Schema nr. 1).

Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi corporale specifice:- AL - activităţile corporale ludice, de joc (lat. ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor ulteriare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale fiinţei umane sub formele cele mai variate: de la jocuri de simulare (mimicry) sau ameţeală (ilinix), la cele cu caracter de luptă (agon) sau şansă (alea).

Page 18: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

18

- AG - activităţile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare, efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.- AA - activităţile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate, caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la întrecerea cu sine pe care o realizează activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea armonioasă şi autoperfecţionare.- AR - activităţile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin mai mult decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică şi formare.- AC - activităţile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcţie de recuperare a capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic.

Schema nr. 1. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale, reprezentată în schema nr. 2, trebuie interpretată astfel: Domeniul Kinetologiei umane cuprinde o serie de activităţi corporale, a căror practică este reglementată de o teorie specifică.

SPORT

AL

AA

AR

AG

EDUCAŢIEFIZICĂ

AL

AA

AR

AG KINETO-TERAPIE

AL

AC

AR

AG

Page 19: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

19

Prin teoriile ştiinţifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activităţile s-au constituit deja în discipline ştiinţifice (Educaţia Fizică, Sportul, Kinetoterapia) şi formează un corp de cunoştinţe ştiinţifice care împreună formează Ştiinţa activităţilor corporale şi îi dau caracter de sistem. Domeniul Kinetologiei umane se află în studiul Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale. Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în vederea unei echifinalităţi, constând în extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său. Ştiinţa activităţilor corporale îşi abordează obiectul de studiu intra-, inter-, pluri- şi transdisciplinar, analizând, prelucrând şi controlând toate informaţiile care provin din teoriile şi practicile proprii şi ale altor domenii. Astfel privite legăturile, informaţiile provenite din afara sistemului propriu se constituie în subdiscipline care deservesc Ştiinţa activităţilor corporale, ca: Fiziologia sportului, Psihologia sportului, Filosofia sportului; Sociologia sportului; Educaţia fizică adaptată (pentru persoane cu disfuncţii); Fiziologia efortului; Dezvoltare motrică; Învăţare motrică; Biomecanica sportului; Istoria sportului; Managementul sportului; Medicina sportului; Pedagogia sportului; Informatica sportului; Politica sportului; Legislaţia sportului; Facilităţile şi echipamentul sportiv; Economia sportului (Haag şi col. -1992-, Coetze-1994, citaţi de M. Epuran, 1994).

Schema nr. 2. Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale

Locul kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniulÎn strânsă legătură cu noţiunile şi conceptele definite şi clarificate până acum, din schema

nr. 3 reiese cu claritate locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul.

TR

AN

S-,

PL

UR

I-,

INT

ER

DIS

CIP

LIN

AR

ITA

TE

(Blo

c de

ana

liză

şi c

ontr

ol)

Teoria Educaţiei Fizice

Teoria Sportului

Teoria Kinetoterapiei

Practica Educaţiei Fizice

Practica Sportului

Practica Kinetoterapiei

TEORIA- Bloc de comandă

PRACTICA-Bloc de eexecuţie

ACTIVITĂŢI CORPORALE

Şt. naturii; Şt. sociale; Şt. gândirii; Şt. tehnice; Şt. medicale; Şt. educaţiei;

Cibernetica etc.

Subdiscipline care servesc sistemul

CO

NSE

RV

AR

EA

DA

PTA

RE

INT

EG

RA

RE

MIŞ

CA

RE

Page 20: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

20

KINETOLOGIEStudiul mişcării organismelor vii

KINETOLOGIE UMANĂStudiul mişcării umane

Noţiuni care o definesc:

-motricitate- motilitate

- voluntară- involuntară

- act- acţiune- activitate

- conştientă- automatizată

SISTEMUL ŞTIINŢEI ACTIVITĂŢILOR CORPORALEStudiul activităţilor corporale

definite ca:

activităţi cu finalitate proprie, răspunzând dorinţei omului de a le practica pentru propria dezvoltare fizică, recreere şi divertisment, compensare sau ameliorare (Epuran, M., 2000)

KINETOTERAPIE

studiul mecanismelor neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările normale; studiul şi elaborarea principiilor de structurare a unor programe

care se adresează organismului uman din punct de vedere profilactic, terapeutic şi recuperator.

PROFILAXIEmenţinerea şi dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali normali

TERAPIEtratarea diferitelor boli şi afecţiuni ale organismului uman

RECUPERARErecuperarea funcţională, valabilă pentru întregul domeniu al deficitului funcţional, în toate bolile cronice

DE GRADUL I(primară)

prevenirea stării de boală

DE GRADUL II(secundară)

prevenirea agravării sau apariţiei complicaţiilor

patomorfofuncţionale ale unei boli cronice

DE GRADUL III(terţiară)

consolidarea şi menţinerea rezultatelor urmărite şi

obţinute

Page 21: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

21

Rezumatul unităţii de studiuDomeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia

fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi corporale specifice: ludice, gimnice, agonistice, recreative, compensatorii. Activităţile agonistice se folosesc în cadrul educaţiei şizice şi sportului, în kinetoterapie locul lor fiind luat de activităţile compensatorii.

Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale are o parte de teorie (blocul de comandă), o parte metodică (blocul de analiză şi control) şi o parte practică (blocul de execuţie). Între acestea funcţionează legături în toate sensurile. Prin intermediul Blocului de analiză şi control se realizează legăturile necesare şi cu alte domenii, de unde se preiau informaţiile necesare, care sunt adaptate şi aplicate specific în domeniul nostru.

Kinetoterapia este o componentă a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare (Kinetologia umană), care la rândul său conţine mai multe subcomponente.

Autoevaluare1. Descrieţi aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare.2. Definiţi activităţile corporale ludice (exemplificaţi).3. Definiţi activităţile corporale gimnice (exemplificaţi).4. Definiţi activităţile corporale agonistice (exemplificaţi).5. Definiţi activităţile corporale recreative (exemplificaţi).6. Definiţi activităţile corporale compensatorii (exemplificaţi).7. Descrieţi structura Sistemului Ştiinţei Activităţilor Corporale (SSAC)8. Descrieţi încadrarea Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Kinetologiei.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II1. Enunţaţi definiţia Kinetoterapiei.……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2.Obiectul propriu de studiu al Kinetoterapiei este:………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….……………………………………………………………………………………………………

Page 22: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

22

3. Enunţaţi definiţia Kinetologiei umane.…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4. Domeniul Kinetologiei umane, studiat de Ştiinţa activităţilor corporale, cuprinde următoarele subdomenii:

a. Educaţia fizică b. Mişcarea organismelor vii c. Sportul d. Ergonomia e. Mişcările reflexe voluntaref. Kinetoterapia g. Mişcările reflexe automateh. Loisirul i. Ocupaţii (alte activităţi corporale)

5. Activităţile corporale specifice întâlnite în cadrul domeniului sunt:a. activităţi ludiceb. activităţi intelectualec. activităţi independented. activităţi gimnicee. activităţi agonisticef. activităţi necesareg. activităţi recreativeh. activităţi comercialei. activităţi compensatorii

6. Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în vederea unei echifinalităţi, constând în:

a. extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.

b. asigurarea homeostazieic. asigurarea petrecerii plăcute a timpului liber

7. Desemnaţi prin numerotare ordinea ierarhică a următoarelor concepte care definesc domeniul constituit de mişcarea umană şi omul în mişcare.

Kinetoterapie Kinetologie umană Kinetologie Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale

Tema de control nr. 1: Elaboraţi o fişă cu definiţiile a 10 dintre noţiunile operaţionale generale şi / sau specifice

enumerate în unitatea de studiu II.1.

Page 23: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

23

MODULUL III. Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

Scopul modulului Însuşirea noţiunilor de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

Obiective operaţionale Înţelegerea conceptului de exerciţiu fizic şi stabilirea diferenţelor între acesta şi cel de

mişcare în general Însuşirea unor elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa Cunoaşterea dinamicii efortului în cadrul şedinţei de exercitare din kinetoterapie şi a

modalităţilor de evaluare a acesteia

Unitatea de studiu III.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a motricităţii

Definiţii

Schema nr. 4. Câteva definiţii ale exerciţiului fizic

EXERCIŢIUL

FIZIC

"Repetarea mişcărilor fiziologice" (C. Kiriţescu, Palestrica)

"La baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie deliberat concepută pentru a corespunde ceinţei înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului" (I. Şiclovan). De fapt, "tocmai acest element intenţionat diferenţiază exerciţiul fizic conceput ca mijloc al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, de celelalte acţiuni de mişcare efectuate de oameni în diferite activităţi sociale"

"Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice" (A. Dragnea)

"Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a personalităţii" (Gh. Mitra, Al. Mogoş)

Page 24: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

24

CaracteristiciExerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea

precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru: dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile organismului; însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice; dezvoltarea calităţilor motrice; dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.

Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, încordarea/ relaxarea musculară solicitate de efectuarea exerciţiilor fizice, se cer şi pot fi dozate cu exactitate, servind cât mai fidel obiectivelor propuse.

Făcând parte din categoria acţiunilor voluntare, solicitând eforturi de voinţă şi având capacitatea de a mobiliza atenţia, gândirea, imaginaţia, etc, legătura care se realizează între motricitate şi psihism, cu implicaţii multiple de intercondiţionare reciprocă, poartă numele de psihomotricitate.

Indiferent de modalitatea de definire a exerciţiului fizic, acesta prezintă unele caracteristici bine conturate:

are la bază o intenţie deliberat concepută; este un gest motric cu structură proprie; pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli metodice precise; influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei spirituale a omului care-l practică; efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic

Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fiziceDatorită diversităţii exerciţiilor fizice, punctele de vedere privind ierarhizarea şi

clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice. Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exerciţii igienice, militare şi exerciţii pentru dezvoltarea organismului. Ceva mai târziu, marchizul de Sotelo - Don Amoros - părintele sistemului francez de educaţie fizică, vorbea despre exerciţii igienice, terapeutice, analeptice (de convalescenţă) şi exerciţii ortosomatice (de dezvoltare).

Autorii moderni şi contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exerciţiilor fizice, multe dintre ele dovedindu-şi autenticitatea inclusiv în Kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi -printre altele - despre următoarele criterii de clasificare a exerciţiilor fizice:

I. După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare (criteriul anatomic) - Ling - sistemul suedez:

- exerciţii pentru braţe (membre superioare);- exerciţii pentru picioare (membre inferioare);- exerciţii pentru trunchi;- exerciţii pentru umeri, ceafă etc.

II. După modul în care se lucrează cu aparatele:- exerciţii la aparate;- exerciţii cu aparate.

III. După influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice:- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea rezistenţei;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea forţei etc.

IV. După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei):- exerciţii ciclice (repetarea aceluiaşi ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);

Page 25: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

25

- exerciţii aciclice (aruncarea greutăţii, săritura etc.);- exerciţii combinate (alergare urmată de săritură).

VI. După natura efortului fizic:- exerciţii statice (poziţii, efort izometric);- exerciţii dinamice (efort izotonic);- exerciţii mixte.

VII. După intensitatea efortului fizic:- exerciţii cu intensitate maximală;- exerciţii cu intensitate submaximală;- exerciţii cu intensitate medie;- exerciţii cu intensitate mică.

La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate unele dintre cele propuse de A. Dragnea şi A. Bota:

VIII. Din punct de vedere al structurii şi formei:- exerciţii analitice şi globale- exerciţii simple şi complexe

IX. După funcţiile îndeplinite:- exerciţii fizice introductive (pregătitoare)- exerciţii fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază)- exerciţii fizice asociative (de favorizare a transferului)- exerciţii fizice aplicative (la situaţii tipice sau modificate)- exerciţii fizice creative (sub formă de joc aleator)- exerciţii fizice de întrecere (competiţionale şi necompetiţionale)- exerciţii fizice de recuperare (compensatorii)- exerciţii fizice de expresie corporală etc.

Diversitatea criteriilor de clasificare şi a clasificărilor din literatura de specialitate se datorează şi este în consens cu diversitatea acţiunilor umane.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizicExerciţiul fizic are un conţinut şi o formă care îi determină deosebirile faţă de alte

manifestări din natură şi societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora putem clasifica, ori caracteriza exerciţiile fizice.

Conţinutul este dat de totalitatea elementelor care îl compun şi îi determină influenţele asupra organismului. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:- mişcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);- efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi complexitate);- efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de efectuarea exerciţiului respectiv).

Conţinutul exerciţiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menţionate mai sus şi fără a fi legat de finalităţile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exerciţiului fizic poate fi apreciată numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condiţiile determinării cu anticipaţie a orientării influenţelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă a valorii solicitărilor în sensul calităţii (intensităţii), cantităţii (volumului şi complexităţii), ca şi fără asigurarea unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine rezultatele dorite, aceasta deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului, orientată conform scopurilor urmărite.

În mod direct, conţinutul exerciţiului fizic este legat de formă, care-i condiţionează în mare măsură eficienţa.

Forma exerciţiului fizic este dată de:- modul particular în care se succed mişcările componente;

Page 26: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

26

- de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice respective;- relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.

Pentru aprecierea formei se iau în consideraţie următoarele elemente:- poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la obiect/aparat);- direcţia de efectuare a mişcărilor;- amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);- relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor (ex.: relaţia între mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);- tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;- raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între coechipieri, între aceştia şi adversari, etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut); aceste raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.După Martin, citat de A. Dragnea, forma exerciţiului fizic are o structură cinematică şi

o structură dinamică.Structura cinemarică reuneşte aspectele de articulare spaţio-temporală a mişcării şi

anume: repartizarea pe faze a mişcării caracteristicile de viteză reperele temporale ale fazelor mişcării lungimile şi traiectoriile mişcăriiStructura dinamică se referă la forţele interne şi cele externe ale mişcării: relaţia dintre puseele de forţă şi frânare coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor.

Rezumatul unităţii de studiuDefiniţiile exerciţiului fizic, selectate şi prezentate în acest modul, sunt abordate în ordine

cronologică, încercând să scoată în evidenţă evoluţia cunoaşterii ştiinţifice în domeniu şi faptul că, treptat, s-a impus completarea definiţiilor anterioare, ajungându-se la surprinderea întregii complexităţi a fenomenului şi la extragerea caracteristicilor exerciţiului fizic.

Dintre foarte multele clasificări ale exerciţiului fizic, au fost selectate cele care prezintă cea mai mare relevanţă şi aplicabilitate în kinetoterapie.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic sunt aspecte foarte importante din punct de vedere al înţelegerii esenţei exerciţiului fizic şi, mai ales, din punct de vedere al înţelegerii modului în care trebuie gândit, structurat, explicat şi demonstrat un exerciţiu fizic.

Autoevaluare1. Subliniaţi elementele care diferenţiază definiţiile exerciţiului fizic exemplificate în curs.2. Care sunt principalele direcţii de influenţă ale exerciţiului fizic?3. Care sunt caracteristicile exerciţiului fizic ? Explicaţi.4. Care sunt principalele criterii folosite în clasificarea exerciţiilor fizice ?5. Enumeraţi categoriile de exerciţii fizice clasificate în funcţie de fiecare criteriu.6. Definiţi conţinutul exerciţiului fizic şi elementele sale componente. Exemplificaţi.7. Definiţi forma exerciţiului fizic şi enumeraţi elementele sale componente. Exemplificaţi.8. La ce se referă structura cinematică a exerciţiului fizic ?9. La ce se referă structura dinamică a mişcării ?

Page 27: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

27

Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizicUn alt argument care justifică folosirea exerciţiului fizic ca mijloc de bază al Educaţiei

fizice, Sportului şi Kinetoterapiei constă în explicarea ştiinţifică a efortului pe care îl presupune efectuarea unui exerciţiu fizic. Cercetătorul american I. Folbort, a conceput o curbă, o reprezentare grafică din care reiese importanţa care trebuie acordată efortului în vederea mobilizării tuturor resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului indicilor morfofuncţionali ai corpului.

Schema nr. 6 - Curba lui Folbort

Folbort dovedeşte experimental că întotdeauna după efort şi odihnă urmează o perioadă numită SUPRACOMPENSARE (exaltare, după A. Demeter), perioadă în care organismul îşi pune în acţiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncţionali, care însă nu este prea lungă (în funcţie de foarte mulţi factori), existând tendinţa "căderii" indicilor organismului chiar sub valorile iniţiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal.

Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elemente fundamentale ale efortului fizic, sunt:

Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanţe parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei, etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă a efortului şi se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal.

Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului. Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de execuţie a mişcării, numărul mişcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor şi valoarea încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare.

Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănţuire a activităţii muşchilor, se află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării mişcărilor. Complexitatea are o relaţie directă cu coordonarea.

Dozarea efortului este orientată în funcţie de variatele forme de manifestare a oboselii ca răspuns la efortul prestat şi se referă nu numai la intensitatea şi volumul lucrului muscular, ci şi la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulaţiilor şi la solicitarea progresivă şi paralelă a acestor elemente şi a sistemului nervos.

Page 28: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

28

Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea şedinţei de exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile înregistrate la începere.

Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitareCheia succesului în practicarea exerciţiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul

optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează în cadrul şedinţei de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare este condiţionată de succesiunea şi conţinutul momentelor/părţilor sale. Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecţilor şi după frecvenţa lor respiratorie. Dirijarea efortului se poate realiza pe două căi:

a. prin programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului;b. prin mărimea şi natura pauzelor dintre repetări.În mod subiectiv dinamica efortului poate fi apreciată şi prin observarea atentă a

subiecţilor, a coloritului feţei acestora, a transpiraţiei, a respiraţiei, a coordonării mişcărilor, a atenţiei, etc.

Specialiştii domeniului au stabilit şi o serie de procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra-sau subsolicitarea subiecţilor, astfel:

Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) şi pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se înmulţesc cu 4, pentru a obţine frecvenţa cardiacă/minut, apoi se aplică formula:

P1 + P2 + P3 - 20010

Rezultatele obţinute se raportează la următorul etalon:- valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepţională- valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bună- valori între 5-10 = capacitate de efort bună- valori între 10-15 = capacitate de efort slabă- valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul

Proba vegetativă, bazată pe reacţia hipotonă: proba se referă la interpretarea valorii pulsului în repaus (culcat) şi în picioare (după staţionare de un minut). Dacă diferenţa se plasează între 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este peste 15 înseamnă că organismul nu reacţionează corect la efort, având o stare neurovegetativă nefavorabilă.

Proba Ruffier-Dickson, indice calculat după formula:(P2-70) + 2 (P3-P1)

10Efortul este 30 genoflexiuni în 45'', iar pulsul se calculează după aceiaşi metodologie ca

la indicele Ruffier. Etalonul testului este următorul:- sub 3 = capacitate de efort foarte bună- 3-6 = capacitate bună de efort- 6-8 = valoare medie a capacităţii de efort- peste 8 = capacitate slabă de efort

Page 29: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

29

Rezumatul unităţii de studiuPentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie

cunoscute elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea acestora, îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului şiposibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.

În această unitate de studiu mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a prevenisupra- sau subsolicitarea subiecţilor.

Autoevaluare1. Explicaţi curba lui Folbort.2. Care sunt parametrii de bază ai efortului fizic ?3. Definiţi volumul efortului fizic. Exemplificaţi.4. Definiţi intensitatea efortului fizic. Exemplificaţi.5. Definiţi complexitatea efortului fizic. Exemplificaţi.6. Care trebuie să fie aspectul curbei efortului în cadrul şedinţei de exercitare?7. Cum se apreciază, cel mai simplu, nivelul efortului?8. Care sunt căile prin care se poate realiza dirijarea efortului ?9. Enumeraţi şi descrieţi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a

organsimului la efort.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III1. Completaţi definiţia următoare: Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea…….…………………………….concepută şi…………………………………………….repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea ……………………………………………………………………………………………, cu educarea multilaterală a personalităţii.

2. Printre caracteristicile exerciţiului fizic se numără:a. contribuie la însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi motriceb. este un gest motric cu structură propriec. are la bază o intenţie deliberat conceputăd. contribuie la dezvoltarea trăsăturilor / caracteristicilor psihicee. efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihicf. pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli metodice preciseg. contribuie la dezvoltarea calităţilor motriceh. influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei spirituale a omului care-l practică

3. Enumeraţi 4 (patru) dintre criteriile de clasificare ale exerciţiului fizic.a. ……………………………………………………………………………b. ……………………………………………………………………………c. ……………………………………………………………………………d. ……………………………………………………………………………

Page 30: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

30

4. Completaţi definiţia următoare: Conţinutul exerciţiului fizic este dat de …………………………………………….care îl compun şi îi determină ……………………………………… asupra organismului.

5. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:a. poziţia corpuluib. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuiac. efortul fizicd. amplitudinea mişcărilore. tempoul şi ritmulde execuţie a mişcăriif. efortul psihicg. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun

6. Forma exerciţiului fizic este dată de:a. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuiab. modul particular în care se succed mişcările componentec. legăturile care se stabilesc între mişcările componente de-a lungul efectuării acţiunilor motriced. efortul fizice. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care compun exerciţiulf. efortul psihic

7. După Martin, forma exerciţiului fizic are:a. o structură cinematicăb. o intenţie deliberat conceputăc. o structură calitativ superioarăd. o structură dinamicăe. o structură statică

8. Elementele fundamentale ale efortului fizic sunt:a. valoarea pronunţată şi complexă a influenţelor integrativeb. volumulc. intensitatead. influenţele multiple realizate prin acelaşi exerciţiue. complexitateaf. aceeaşi influenţă obţinută prin exerciţii cu structuri diferite

9. Printre testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort se numără:a. Testarea forţei musculareb. Testul Ruffierc. Proba vegetativăd. Testarea mobilităţii articularee. Indicele de rezistenţă Demenyf. Indicele Ruffier-Dickson

Tema de control nr. 2:Aplicaţi testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort pe un

membru al familiei dvs., calculaţi apoi indicii şi încadraţi subiectul în una dintre categoriile enumerate în curs. Comentaţi rezultatul. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

Page 31: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

31

MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în kinetoterapie, preluate şi adaptate din educaţie fizică şi sport

Scopul modulului Cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator din kinetoterapie

şi a modalităţilor în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea

Obiective operaţionale Înţelegerea concepului de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi a

sensului pe care acesta îl ia în kinetoterapie Înţelegerea modului în care se realizează învăţarea motrică Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la cunoştinţele de specialitate în

kinetoterapie Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la deprinderile şi priceperile motrice

în kinetoterapie Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la calităţile motrice în kinetoterapie

Unitatea de studiu IV.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică. Cunoştinţele de specialitate.

Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se

regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului, ca şi modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice.

Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative:- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate- deprinderile şi priceperile motrice- calităţile motrice- indicii morfofuncţionali ai organismului- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.

Page 32: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

32

Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care alcătuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia. Aceste componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului.

Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică.Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind

el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele acestui proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei învăţării şi, mai ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează Kinetoterapia este exerciţiul fizic.

Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.

Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este considerată ca fiind dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării. Astfel văzută învăţarea este un fenomen comun atât lumii animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. La om, învăţarea constă în modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale.

În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi acţiuni verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a individului, cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorită funcţiei reglatoare a cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcţie de condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile concrete în care se află.

Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea şi controlul celei intelectuale.

Din punct de vedere psihopedagogic, omul învaţă diferite forme de operare materială sau intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile de gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune (P. Popescu-Neveanu, 1998) ; în general, omul învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare (specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei), conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu.

Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de Montpellier :

- Procesul condiţionării, explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli.- Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, etc.

Page 33: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

33

- Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condiţiile perceptive noi.- Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian, înotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.- Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în comunicarea cu semenii.- Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin descoperire”.Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi

învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată de cerinţele vieţii.

Cunoştinţele de specialitateCunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi

memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii, pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor, regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa practicanţilor

Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.

În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.

Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă la următoarele aspecte mai importante :

- reacţia organismului la efort şi la mişcare ;- cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;- învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei de practicare a exerciţiilor fizice;- recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;- optimizarea indicilor dezvoltării fizice;- noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau

mai concise, referindu-se la :- rolul acţiunii respective- condiţiile în care îşi are aplicabilitatea

Page 34: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

34

- mecanismul care stă la baza efectuării ei- datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă- regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurăriiMetodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de vârstă

ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.

O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor « cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului). Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă stabilitate şi eficienţă.

În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.

Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări, recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc.

Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-recuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea şi autodozarea corectă a efortului.

Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus, deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa activităţii.

Rezumatul unităţii de studiuComponentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se

regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă).

Componentele procesului instructiv – educativ, în educaţie fizică şi sport, sunt:- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate- deprinderile şi priceperile motrice- calităţile motrice- indicii morfofuncţionali ai organismului- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generalePrimele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale

procesului instructiv-educativ-recuperator.Învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor

şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.Dintre tipurile de învăţare clasificate după opiniile a diverşi autori, din diverse puncte de

vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanţă clasificarea stabilită de Montpellier.Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi

memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia.

Page 35: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

35

Autoevaluare1. Definiţi componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.2. Explicaţi conceptul de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.3. Care sunt componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în Kinetoterapie.4. Definiţi din punct de vedere pedagogic, psihologic şi psiho-pedagogic procesul de

învăţare.5. Care sunt tipurile de învăţare (după Montpellier)? Definiţi fiecare tip şi exemplificaţi.6. Care este cadrul general pentru formarea cunoştinţelor de specialitate?7. Prin ce modalităţi se asigură foemarea cunoştinţelor de specialitate ?8. Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, la ce se referă cunoştinţele de

specialitate ?9. Raportat la o anumită acţiune motrică, la ce se referă cunoştinţele de specialitate în

Kinetoterapie ?10. Enumeraţi câteva repere metodologice care trebuie urmate pentru formarea cunoştinţelor

de specialitate în Kinetoterapie.

Unitatea de studiu IV.2. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice

GeneralităţiActivitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalităţii

umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice).

În literatura de specialitate, multă vreme, s-au folosit noţiuni ca deprindere fizică, calitate fizică, pricepere fizică, termeni reconsideraţi pe parcurs.

Indiferent de gradul de complexitate al unei acţiuni motrice, realizarea ei depinde de nivelul de dezvoltare al deprinderilor componente ale acelor mişcări care, prin repetare, au fost însuşite şi consolidate în prealabil (iar, pe de altă parte, de valoarea la care sunt dezvoltate calităţile motrice solicitate de acţiunea respectivă).

Sfera deprinderilor nu se limitează doar la activitatea motrică. Multe acţiuni pe care le îndeplinim în mod obişnuit într-o zi au în componenţa lor mişcări realizate pe fondul unor deprinderi, al unor operaţii însuşite în prealabil. Ordonând această categorie de acţiuni din cadrul activităţilor cotidiene, consolidate prin numeroase repetări, putem vorbi despre:

- deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografică, luarea notiţelor etc.);- deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor muzicale, a zgomotelor înconjurătoare, etc.);- deprinderi de muncă;- deprinderi artistice;- deprinderi diverse.Deprinderile ne apar deci ca modalităţi de acţiune, tehnici de execuţie în cadrul unor

activităţi deosebit de diverse, care perfecţionate prin repetări multiple, au devenit componente automatizate ale activităţii respective. Ca acţiune automatizată, această deprindere însuşită conştient, are un caracter voluntar şi este supusă, în permanenţă, controlului conştiinţei. Adunarea sau scăderea, punerea semnelor de punctuaţie etc., sunt operaţii pe care le realizăm adesea automat, fără a fi preocupaţi de logica lor; ele au fost însuşite în cadrul unei activităţi conştiente şi în orice moment pot fi puse sub controlul conştiinţei (de exemplu, mersul).

Page 36: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

36

Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia motricităţii, ele putând fi definite ca lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de altă parte; ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate şi consolidate prin exerciţii. Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată pe interacţiunea dintre diferitele excitaţii (Kinestezice, vizuale, auditive, etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii, stabilind un lanţ de conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare (cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).

Repetarea multiplă a mişcărilor care compun acţiunea, duce cu timpul la întărirea legăturilor temporare la nivelul scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale, permiţând totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare şi dirijare a acţiunii şi transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.

Criterii de clasificare şi clasificarea deprinderilor motriceDeprinderile motrice se clasifică diferit, în funcţie de autori. O sinteză logică a tuturor

părerilor, ne duce la considerarea următoarelor criterii de clasificare şi a următoarei clasificări:

a) În funcţie de finalitatea folosirii:- deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură) şi utilitar-aplicative(căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, exerciţii de echilibru, târârea, ridicarea, manevrarea şi transport de greutăţi);- deprinderi specifice ramurilor şi probelor sportive;

b) În funcţie de aria de automatizare:- deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lanţ de mişcări cu caracter fazic (ciclic), care se repetă în aceeaşi înlănţuire (mers, alergare, ciclism, înot etc.);- deprinderi complexe, care sunt parţial automatizate (gimnastică, box, lupte, jocuri sportive etc.);

c) În funcţie de participarea sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:- deprinderi propriu-zise, care se obţin prin repetări stereotipe, efectuate de un număr mare de ori (gimnastică, patinaj etc.);- deprinderi perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir, jocuri de copii etc.);- deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv şi intensiv (jocuri sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.).

Caracteristicile deprinderilor motriceDiferiţii autori care s-au ocupat de acest aspect, iau în considerare o multitudine de

caracteristici, dintre care, din punctul nostru de vedere, mai importante ni se par următoarele:a) Sunt componente ale activităţii voluntare (se învaţă prin voinţa omului sub controlul

sistemului nervos central);b) Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice;c) Odată consolidate se execută cu indici crescuţi de stabilitate, precizie, coordonare,

cursivitate, rapiditate, expresivitate, uşurinţă, consum redus de energie;

Page 37: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

37

d) Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;

e) Se perfecţionează treptat şi neuniform;f) Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;g) Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur sens şi în

aceeaşi succesiune.

Rezumatul unităţii de studiu Activitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalităţii

umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice).

Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia motricităţii, ele putând fi definite ca lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de altă parte; ele sunt sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate şi consolidate prin exerciţii. Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice.

În această unitate de studiu mai sunt prezentate câteva dintre criteriile de clasificare şi clasificările deprinderilor motrice şi sunt subliniate caracteristicile deprinderilor motrice, în aşa fel încât să faciliteze înţelegerea lor.

Autoevaluare1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.2. Definiţi deprinderile motrice.3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei

deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea

deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.7. Ce este stereotipul dinamic?

Unitatea de studiu IV.3. Mecanismul şi etapele formării şi consolidării deprinderilor motrice

Mecanismul formării şi întăririi legăturilor temporare, fenomenele de iradiere, concentrare şi inducţie a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), sunt principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice. La stereotipul dinamic se ajunge prin organizarea şi sistematizarea continuă a proceselor nervoase, datorită intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare. Durata necesară elaborării stereotipului dinamic, în general, ca şi durata fiecărei etape în parte, diferă de la o acţiune motrică la alta, de la un individ la altul. Se poate aprecia că această durată depinde de următorii factori:

a) complexitatea mişcărilor care intră în componenţa deprinderii ce trebuie însuşită;b) experienţa motrică anterioară şi, îndeosebi, elementele comune care pot fi

împrumutate (transferate) de la deprinderile însuşite anterior la acţiunea motrică în curs de învăţare;

Page 38: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

38

c) nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice solicitate în realizarea acţiunii;d) nivelul de dezvoltare al capacităţii de coordonare (generală);e) interesele, motivaţia subiecţilor privind acţiunea motrică respectivă, care poate

determina participarea activă şi conştientă, creşterea concentrării atenţiei, mobilizarea, etc., susţinute prin efortul de voinţă.

Din punct de vedere psihofiziologic, în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, se disting următoarele etape:

PRIMA ETAPĂ, caracterizată prin predominanţa mişcărilor inutile şi lipsa de coordonare, care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarţă, la sistemul nervos ajungând numeroase excitaţii care iradiază mai multe zone senzitive şi motorii, ca urmare a unei slabe inhibiţii active; acest lucru provoacă o generalizare a răspunsurilor, "programarea" neselecţionată a mişcărilor determinând contracţii inutile şi lipsă de coordonare.

La primele execuţii, subiecţii sunt crispaţi ca urmare a contractării musculaturii întregului corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia), se fac mişcări inutile cu unele segmente ale corpului care nu ar trebui să participe la efectuarea mişcărilor respective, activitate neeconomicoasă care determină un mare consum de energie. Muşchii antagonişti (ai segmentului sau segmentelor participante la mişcare) sunt puternic contractaţi, fapt care determină scăderea forţei de contracţie a agoniştilor şi modifică caracterul mişcărilor (parametrii spaţiali, ritm, viteză etc.).

Această etapă este denumită de Prof. Dr. ANDREI DEMETER etapa mişcărilor grosolane, nediferenţiate .

A DOUA ETAPĂ a fărmării deprinderilor motrice este ce a mişcărilor conforme cu scopul acţiunii, dar realizate prin încărdări puternice (contracţii excesive). În această etapă, se reduc mişcările inutile, datorită numărului mare de repetări, fapt care determină diferenţierea excitaţiilor şi o echilibrare a excitaţiei şi inhibiţiei. Comenzile de răspuns sunt mai precis selecţionate, se reduce zona iradiată de excitaţie, concentrându-se la centrii motori adecvaţi; intervenţia inhibiţiei duce la un proces de selecţie, adică de eliminare a acţiunilor inutile şi de sistematizare, fiecare verigă devenind excitant pentru veriga următoare; se realizează o coordonare mai bună între activitatea celor două sisteme de semnalizare. Concentrarea excitaţiei corticale fiind însă parţială şi inhibiţia de diferenţiere va fi parţială, ceea ce face ca programul elaborat de scoarţă în vederea iniţierii deprinderii motrice de răspuns, să cuprindă arii corticale suplimentare. La rândul lor, aceste zone corticale determină angrenarea în actul motor a unor grupe şi lanţuri musculare suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate în spaţiu şi timp (datorită participării unui număr exagerat de mare de unităţi neuro-motorii). Delimitarea insuficientă şi neprecisă a programului acţiunii motrice şi implicit a comenzilor corticale de execuţie trimise muşchilor agonişti şi antagonişti, fac ca repartizarea tonusului muscular de contracţie să fie inegală şi haotică. Această situaţie determină o mişcare crispată şi rigidă uneori, iar alteori, se poate realiza o mişcare cursivă, care surprinde executantul. Încercarea de a repeta execuţia reuşită nu se realizează datorită inexistenţei "căilor bătătorite" la nivelul sistemului nervos central (bătătorirea se va realiza printr-un "du-te vino" care se face pe traseul căilor nervoase); acest lucru are mare importanţă în procesul de recuperare, deoarece atunci când căile nervoase sunt întrerupte, este necesară "bătătorirea" altora noi.

Apropierea de sfârşitul acestei etape se caracterizează prin mărirea numărului de execuţii reuşite, în raport cu cele nereuşite. Nu trebuie uitat faptul că oboseala nervoasă sau psihică, indispoziţiile sau orice altă scădere a factorilor calitativi, se repercutează negativ asupra corectitudinii execuţiilor.

În această etapă trebuie să se acorde o atenţie deosebită lucrului pentru înţelegerea momentelor de bază ale acţiunii, pentru corecta localizare, pentru educarea capacităţii de recepţionare şi apreciere corectă a impulsurilor proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza cărora se elaborează treptat simţul muscular specific deprinderii. Trebuie menţionată necesitatea

Page 39: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

39

intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conştientizarea execuţiei corecte din programul deprinderii motrice.

Ca urmare a plasticităţii corticale foarte mari, copiii şi adolescenţii trec mai repede prin etapele iniţiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un salt spectaculos de la prima la cea de a treia etapă.

A TREIA ETAPĂ, denumită şi de diferenţiere fină, corespunde elaborării propriu-zise a deprinderii motrice, care devine un bun câştigat.

Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor corticale interesate în dirijarea şi controlul mişcării; se obţine, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat în programarea, dirijarea, controlul şi supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiţie.

În această etapă, întregul edificiu (aferent, central şi eferent) este altfel dimensionat, astfel încât la corecta realizare a reacţiei motrice participă numai structurile centrale şi periferice implicate în mişcare. Diferenţierea fină obţinută la nivel cortical se răsfrânge şi la periferie, musculatura antagonistă fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin eficiente, armonioase, suple, capătă contur estetic.

Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a diferenţierilor fine, să fie repetate cu o frecvenţă mai mare, deoarece acum nu mai apare iminenţa instalării oboselii neuropsihice sau, în orice caz, aceasta este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenţie deosebită eliminării eventualelor incorectitudini. Consolisarea şi finisarea deprinderilor motrice, în acestă etapă, sunt condiţionate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltării calităţilor motrice, de particularităţile psihice şi de plasticitatea corticală a subiectului (la care trebuie adăugate, în cazul deficienţilor, starea şi gradul de gravitate a bolii/afecţiunii).

A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. Prin automatizarea actelor/acţiunilor motrice, se înţelege desfăşurarea diferitelor mişcări/gesturi/deprinderimotrice fără oglindirea lor în conştiinţă. La om, ca şi la animale, un mare număr de acte motrice simple (mai rar cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor conştientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reacţii reflex condiţionate care supraveghează, controlează şi reglează unele funcţii motrice şi vegetative de bază care constituie suportul general al menţinerii homeostaziei organismului, deci care sunt solicitate în orice moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcţiile sistemului cardio-vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ş.a.); solicitarea permanentă a acestor reacţii de bază a făcut ca ele să se integreze (întipărească) în comportamentul indivizilor, transmiţându-se pe cale ereditară (de exemplu, creşterea tensiunii arteriale în faţa unui efort fizic sau intelectual).

Al doilea tip de reacţii de ajustare şi adaptare a comportamentului general, îl constituie automatismele secundare, în care pot fi cuprinse şi deprinderile motrice care pornesc de la realizarea conştientă, iar în urma multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în conştiinţă (automatizare).

Considerând deprinderile motrice drept reflexe condiţionate motorii, şcoala pavloviană demonstrează că dirijarea şi supravegherea lor se poate desfăşura şi în lipsa oglindirii lor în conştiinţă, cu condiţia ca în urma nenumăratelor repetări ele să fie întipărite foarte bine în structurile nervoase subcorticale.

Expresie a automatizării deprinderilor motrice - stereotipul dinamic este bazat pe înlănţuirea unui număr variabil de reflexe condiţionate şi necondiţionate, repetate de zeci, sute, mii de ori, în condiţii aproape identice şi, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic, invariabil, chiar dacă condiţiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate faţă de cele în care a fost învăţat.

Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în execuţie, în care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuţia corectă a deprinderii în mod repetat, deteriorarea acesteia producându-se doar în condiţii interne sau externe neobişnuite. Rezolvarea

Page 40: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

40

situaţiilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze corecţiile necesare.

Lucrările de specialitate clasifică etapele de formare a deprinderilor motrice şi din punct de vedere psihologic, pedagogic, metodic, etc., pentru noi însă punctul de vedere psihofiziologic fiind cel mai convenabil.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de următoarele condiţii de bază:

a. Înţelegerea acţiunii. Pentru aceasta se cere ca:- subiecţii să cunoască scopul acţiunii şi procedeele folosite pentru realizarea sa;

- explicaţiile să fie prezentate într-un limbaj accesibil nivelului de înţelegere al fiecărui individ, astfel încât să se stimuleze motivaţia însuşirii elementelor componente ale acţiunii motrice respective şi a întregului program de exerciţii;- se va porni de la explicarea clară a valorii deprinderilor motrice ce urmează a fi formate, a importanţei exerciţiilor folosite în scopul FERCMD acestora.

Această cerinţă reprezintă, de fapt, modalitatea de realizare a relaţiilor dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare, în care ultimul deţine rol de conducere.

b. Demonstrarea acţiunii reprezintă suportul faptic-intuitiv pe care se grefează explicaţiile. Demonstraţia, asociată cu explicaţiile necesare înţelegerii structurilor mişcărilor componente, urmăreşte să schiţeze mintal planul general al acţiunii şi fazele din care este formată şi prin care trebuie să se treacă (engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicaţie şi demonstraţie are drept rezultat reducerea la minimum a efectelor inducţiei negative. Nerespectarea unui raport optim, între cele două metode, creează dificultăţi în învăţare, întârziind procesul de formare a deprinderii motrice. Americanul L.M. Tomson, a ajuns -pe baze experimentale - la concluzia că randamentul creşte în învăţare cu 44% dacă demonstraţia este însoţită de explicaţii complete, arătând totodată că detalierea acestora înainte şi în timpul demonstraţiei are influenţe negative, deoarece distrage atenţia de la observarea elementelor principale, orientând-o spre cele de amănunt.

c. Continuitatea în repetarea acţiunii, este necesară deoarece numeroasele repetări şi perfecţionările continui ale mişcărilor componente asigură cadrul necesar echilibrării proceselor nervoase care stau la baza consolidării deprinderilor motrice în aşa fel încât să se asigure perfecţionarea şi întărirea acestora în cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o constanţă relativă a condiţiilor de execuţie a acţiunii motrice, iar eşalonarea corespunzătoare a repetărilor constituie cheia succesului. Americanul Pyle, subliniază avantajul pe care-l prezintă eşalonarea repetărilor în comparaţie cu gruparea lor masivă; de aici, derivă recomandarea privind necesitatea de a efectua în cadrul unei lecţii/şedinţe de exercitare un număr corespunzător de repetări şi de a menţine acelaşi program de-a lungul mai multor lecţii/şedinţe de exercitare, formând un sistem orientat spre însuşirea unei/unor anumite deprinderi motrice. Trebuie respectată, de asemenea, obligativitatea prezenţei în structura lecţiilor/şedinţelor de exercitare a momentului rezervat repetării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor cunoscute.

d. Întărirea - fixarea deprinderii prin autocontrol, reprezintă o metodă de consolidare a deprinderilor motrice. Pe parcursul sistemului de lecţii/şedinţe de exercitare se impune ca aprecierile făcute la adresa modului de lucru al subiectului să fie explicite şi motivate (argumentate) şi în concordanţă cu capacitatea de înţelegere a subiectului, deoarece cunoaşterea corectă a momentului la care s-a ajuns la învăţare, a gradului de stăpânire a deprinderii, contribuie la stimularea interesului şi la creşterea gradului de activizare şi conştientizare. Fixarea deprinderii este favorizată, de asemenea, de autocontrol, motiv pentru care este necesar ca subiecţii să fie învăţaţi să-şi aprecieze valoarea execuţiilor pornind de la modelul căruia trebuie să-i corespundă execuţia.

Page 41: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

41

e. Aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice diverse,contribuie la întărirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, în perioada de consolidare a deprinderilor, subiecţii să fie supuşi executării acţiunilor în condiţii mereu schimbătoare, în condiţii de efectuare a unor activităţi practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică, utilă; se impune ca modificarea condiţiilor să nu modifice structura de bază a mişcării, ordinea componentelor.

În cadrul procesului de formare a deprinderilor motrice, întâlnim fenomene de transfer.Transferul constă în influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a

uneia pe care a precedat-o. - Ameliorarea înregistrată în învăţarea unei sarcini, datorată învăţării sarcinii anterioare, se numeşte transfer; efectele sale sunt pozitive şi în sensul unei facilitări proactive.- Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă, transferul este negativ şi se numeşte interferenţă, acţionând în sensul unei inhibiţii proactive.- Un fenomen mai rar întâlnit este cel al transferului sau interferenţei retroactive, în care activitatea în curs de învăţare sporeşte sau diminuează eficienţa activităţii deja învăţate.- Sunt şi situaţii când influenţele nu există, sunt nule.Există mai multe tipuri de transfer, cunoaşterea lor fiind importantă în scopul folosirii sau

evitării sale în procesul recuperator, astfel:- Transferul vertical se poate produce când cea de-a doua sarcină diferă de prima, este nouă ca structură;- Transferul orizontal se poate produce când sarcina deja învăţată se aplică într-o situaţie nouă;- Transferul intrasenzorial se poate produce atunci când antrenarea unui receptor îmbunătăţeşte activitatea altuia în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale (de exemplu, capacitatea discriminativă tactilă - de la o mână la alta, vizuală - de la un ochi la altul etc.);- Transferul intersenzorial se poate produce atunci când antrenarea unui receptor îmbunătăţeşte activitatea altuia în cadrul a două modalităţi senzoriale diferite;- Transferul bilateral se poate produce atunci când activitatea unui membru influenţeaz,ă prin exersare, eficacitatea membrului colateral;- Transferul homolateral se poate produce atunci când activitatea unui membru influenţează, prin exersare, eficacitatea membrelor de aceeaşi parte.

Rezumatul unităţii de studiuÎn această unitate de studiu se prezintă, mai întâi, factorii de care depinde durata formării

şi consolidării deprinderilor motrice, factori de care trebuie să se ţină seama în activitatea practică.

Etapele formării deprinderilormotrice sunt prezentate din punct de vedere psihofiziologic (după Demeter, A., 1980) şi prezintă importanţă pentru înţelegerea mecanismelor prin care se realizează formarea stereotipului dinamic şi automatizarea.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de o serie de condiţii de bază, cum ar fi: înţelegerea acţiunii, demonstrarea acţiunii, continuitatea în repetarea acţiunii, întărirea / fixarea prin autocontrol şi aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi complexe.

Pentru a facilita înţelegerea mecanismelor de formare a deprinderilor motrice, se face referire şi la noţiunea de transfer.

Transferul constă în influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a uneia pe care a precedat-o.

Page 42: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

42

- Ameliorarea înregistrată în învăţarea unei sarcini, datorată învăţării sarcinii anterioare, se numeşte transfer;- Când activitatea este influenţată negativ de cea precedentă, transferul este negativ şi se numeşte interferenţă.

Autoevaluare1. Enumeraţi categoriile de deprinderi cunoscute.2. Definiţi deprinderile motrice.3. Pe ce se bazează formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexă condiţionată ?4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei

deprinderi ? Avantaje şi dezavantaje ale automatizării deprinderilor.5. Enumeraţi criteriile de clasificare a deprinderilor motrice şi realizaţi clasificarea

deprinderilor motrice în funcţie de aceste criterii. Exemplificaţi.6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.7. Ce este stereotipul dinamic?8. Care sunt principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea

deprinderilor motrice?9. Care sunt factorii de care depinde durata elaborării stereotipului dinamic? Justificaţi.10. Caracterizaţi prima etapă de formare a deprinderilor motrice.11. Caracterizaţi a doua etapă de formare a deprinderilor motrice.12. Caracterizaţi a treia etapă de formare a deprinderilor motrice.13. Caracterizaţi a patra etapă de formare a deprinderilor motrice.14. Enumeraţi şi detaliaţi candiţiile de bază care trebuie respectate în metodologia FERCMD

deprinderilor motrice.15. Definiţi termenii de transfer şi interferenţă.16. Enumeraţi şi explicaţi tipurile de transfer cunoscute.

Unitatea de studiu IV.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice şi ale calităţilor motrice

Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motriceÎmpreună cu deprinderile, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat,

caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi

complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării.

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi schimbătoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente, întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învăţarea anterioară.

Caracteristicile priceperilor sunt:- sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare (folosirea lor depinzând de inteligenţa motrică);

Page 43: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

43

- aria de manifestare este direct proporţională cu nivelul de dezvoltare a priceperilor;- sunt dependente de experienţa motrică anterioară (de deprinderile motrice stăpânite);- fac parte din sfera măiestriei şi înarmează subiecţii cu posibilităţi şi instrumente necesare pentru a acţiona adecvat în funcţie de cerinţele concrete impuse de activitatea practică (exprimă măiestria motrică în situaţii variabile);- principala cale folosită în formarea priceperilor este aplicarea repetată a cunoştinţelor teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare;- se consolidează prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin problematizare;- exercită influenţe însemnate asupra proceselor de cunoaştere, favorizând reprezentările, memoria, imaginaţia, gândirea creatoare.

Schema nr. 6. Relaţia dintre priceperi şi deprinderi (după M. Epuran, 2002)

Mecanismul formării priceperilor motrice superioare se bazează pe cunoştinţele şi, mai ales, pe deprinderile motrice acumulate în activitatea anterioară. În momentul efectuării unei acţiuni noi, acestea sunt selectate raţional, permiţând executarea conştientă a acţiunii respective. Generalizarea cunoştinţelor, ca şi a experienţei motrice anterioare, dau subiectului posibilitatea de a acţiona şi în alte condiţii, diferite de cele în care s-au format cunoştinţele şi deprinderile motrice.

Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motriceGeneralităţiOmului îi este înscrisă în programul genetic posibilitatea de a efectua o întreagă gamă de

mişcări, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la mişcările segmentare la cele ale întregului corp. Aceste mişcări sunt rezultatul unei întregi game de factori care se combină şi dintre care fac parte şi calităţile motrice. Calităţile motrice fac parte din capacitatea motrică a individului uman. Ele dau esenţa pregătirii fizice (ca stare continuă) şi a condiţiei fizice (ca stare de moment).

Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi se perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau pricepere motrică -, dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în funcţia sistemului cardio-vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).

Din cele de mai sus rezultă că acţionarea asupra calităţilor motrice reprezintă o preocupare majoră îndreptată spre îmbunătăţirea parametrilor structurali şi funcţionali ai diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului. Calităţile omului neantrenat la efort

Pricepere elementară

Aplicare la situaţii noi

Deprinderi şi cunoştinţe de specialitate

Exersare

(repetare)

Proces instructiv-educativ sau de

tratament

Bariere:situaţii

noi

Priceperi de tip superior

(creativitate)

Aplicare raţională

Page 44: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

44

exprimă, în cea mai mare măsură, componenta genetic determinată a parametrilor funcţiei motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic şi continuu - prin intermediul procesului biologic general de adaptare faţă de cerinţele efortului - duc la îmbunătăţirea factorilor dimensionali şi a capacităţilor funcţionale ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului în întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităţilor motrice.

Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităţilor motrice).

Clasificarea calităţilor motriceÎn general, calităţile motrice se consideră a fi de două feluri:- calităţi motrice de bază- calităţi motrice specifice,

asupra acestor două grupe existând un consens, dar conţinutul lor este văzut diferit de către specialiştii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc despre patru calităţi motrice sau fizice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare), alţii de trei, excluzând îndemânarea (Mateev -îndemânarea poate fi o expresie a abilităţii omului şi nu numai coordonare, o formă superioară de exprimare a relaţiilor de coordonare), iar alţii de cinci, adăugând şi mobilitatea. Noi vom aborda punctul de vedere al acestora din urmă, tratând în continuare cinci calităţi, şi anume:

- viteza, care exprimă în general repeziciunea mişcărilor;- rezistenţa reprezentată de capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse;- forţa reprezentată de capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare, în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare;- îndemânarea, care reprezintă forma complexă de exprimare a capacităţii de învăţare rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform cu specificul deprinderilor motrice (de bază sau aplicative);- mobilitatea reprezentată de capacitatea omului de a executa cu segmentele corpului mişcări cu amplitudini diferite, exprimate în grade.Asupra calităţilor motrice se poate acţiona în sensul educării, reeducării, consolidării,

menţinerii şi dezvoltării (ERCMD), în funcţie de vârstă. Astfel, viteza, îndemânarea şi mobilitatea găsesc răspunsuri pozitive în perioada caracterizată de marea plasticitate a organismului, adică la vârste mici, diminuându-se spre vârstele mai mari, în timp ce forţa şi rezistenţa, înregistrează un raport invers.

Un aspect important al activităţii de influenţare a calităţilor motrice este acela al cunoaşterii modului în care se realizează restabilirea organismului după eforturile specifice. Astfel, Gh. Cârstea (1998), consideră că după efortul implicat în acţiunea de dzvoltare/educare a calităţilor motrice, restabilirea nu este liniară: 70% din restabilire are loc în prima treime a timpului de revenire, 20% în a doua treime, iar 10% în a treia treime. Restabilirea depinde, însă şi de calitatea motrică; astfel, "în cazul forţei ea durează cel mai mult, de aceea pauza între eforturi va fi mai mare, pe când după eforturile de îndemânare şi de rezistenţă organismul îşi revine cel mai rapid, putându-se efectua mai multe antrenamente pe zi" (N. Zimkin). În legătură cu acest aspect, se pune şi problema raportului dintre volum şi intensitate , în care un rol deosebit îl au pauzele dintre repetări, în acest sens recomandându-se:

- după efort maximal (90-100%), pauză de 3-5';- după efort submaximal (75-85%), pauză 1'30"-3';- după efort mediu (60-70%), pauză 45"-2';- după efort mic (40-50%), fără pauză.Calităţile motrice sunt în strânsă legătură (interdependenţă) cu deprinderile şi priceperile,

interdependenţă care trebuie înţeleasă în sensul că însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice necesită un anumit grad de dezvoltare a calităţilor motrice, pe care îl şi influenţează. Orice

Page 45: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

45

acţionare pentru influenţarea calităţilor motrice, realizată prin exercitarea deprinderilor şi priceperilor motrice, influenţează perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice respective. Orice influenţare asupra unei calităţi motrice, are atingeri indirecte şi asupra celorlalte calităţi motrice.

Rezumatul unităţii de studiuÎmpreună cu deprinderile, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat,

caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi

complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării.

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi schimbătoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente, întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învăţarea anterioară.

Caracteristicile priceperilor motrice derivă din definiţiile anterioare.Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi se

perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau pricepere motrică -, dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în funcţia sistemului cardio-vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).

Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităţilor motrice).

Ele se clasifică diferit, în funcţie de opiniile diverşilor specialişti, dar noi am preluat clasificarea care se referă la 5 calităţi motrice şi anume: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea.

Autoevaluare1. Definiţi priceperile elementare. Exemplificaţi.2. Definiţi priceperile superioare. Exemplificaţi.3. Care sunt caracteristicile priceperilor motrice? Explicaţi fiecare caracteristică.4. Care este relaţia dintre priceperi şi deprinderi?5. Definiţi calităţile motrice şi prezentaţi câteva repere generale care le caracterizează.6. Prezentaţi aspectele generale ale clasificării calităţilor motrice.7. Care este relaţia dintre calităţile motrice şi restabilirea organismului după eforturile

specifice ?8. Care este relaţia dintre calităţile, deprinderile şi priceperile motrice ?

Page 46: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

46

Unitatea de studiu IV.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice viteza şi forţa

VitezaGeneralităţiDefiniţiile date acestei calităţi motrice, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza

fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).

Cursivitatea execuţiei conferă exerciţiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul al mişcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins în însuşirea unei mişcări, deoarece o mişcare în curs de învăţare nu păstrează ritmul, se execută "cu bruscheţe", nu are continuitate.

De asemeni, este important de reţinut că cea care dă valoare mişcării este viteza optimă de execuţie (şi nu cea maximă).

S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze manifestarea vitezei.

Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spaţio-temporală a mişcărilor, de care se leagă tempoul şi ritmul. Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mişcărilor pe unitate de timp, care ne permite să calculăm intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi. El este legat însă şi de alte calităţi şi manifestări ale organismului uman, fiind rezultantă a nivelului de coordonare, dar este legat şi de precizie, abilitate, îndemânare, etc. Astfel, efectuarea unui exerciţiu într-un ritm adecvat şi cu o viteză optimă, determină cursivitatea şi eficienţa exerciţiului respectiv.

Factorii care condiţionează vitezaFactorii care condiţionează viteza sunt:- mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);- frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilir;- timpul de reacţie (latenţă);- timpul de transmitere a impulsurilor;- ritmul optim de alternare a contracţiei şi relaxării grupelor musculare angrenate;- caliatea fibrelor musculare şi a proceselor energetice;- forţa musculară;- lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară;- capacitatea de concentrare a voinţei;- capacitatea de coordonare a grupelor musculare.Aceşti factori pot fi influenţaţi pozitiv printr-o exercitare bine condusă. Astfel, se poate

acţiona asupra scăderii cronaxiei, îmbunătăţindu-se excitabilitatea neuromusculară (prin scăderea perioadei de latenţă). În ceea ce priveşte calitatea fibrei musculare, este cunoscut că un muşchi care are mai multe fibre albe are o rapiditate de contracţie mai mare, deoarece aceste fibre sunt

Page 47: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

47

mai bogate în compuşi macroenergetici (de tipul creatin fosfat şi acid adenozintrifosforic), precum şi în glicogen, posedând şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe. Fibrele roşii conţin mioglobină, glicogen şi enzime. Fibrele rapide (albe) şi cele lente (roşii) se deosebesc nu numai structural ci şi din punct de vedere al miozinATP-azei, care este în cantitate cu atât mai mare cu cât contracţia durează mai puţin.

În ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi înălţimea, acestea au o influenţă decisivă de care trebuie să se ţină seama (segmentele mai scurte favorizează o viteză mai mare), iar în funcţie de dimensiunile corporale, bărbaţii au o mai bună viteză faţă de femei.

Formele de manifestare a vitezei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD) vitezeiAcest proces este complex şi, de aceea, se impune ca structurarea lui să fie

atotcuprinzătoare. Deprinderile şi priceperile motrice folosite în acest scop, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie bine însuşite, subiectul netrebuind să se concentreze asupra detaliilor de execuţie;- exerciţiile trebuie astfel alese încât să faciliteze execuţia cu mare viteză;- durata totală se stabileşte astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de execuţie;- repetările trebuie să se efectueze în aşa fel încât durata lor să nu afecteze subiectul prin crearea unei stări de plictiseală, care favorizează instalarea oboselii;

- este rapiditatea de intuire şi acţionare în funcţie de situaţiile de moment, cu ajutorul analizatorilor auditivi, vizuali sau a celor motorii (de exemplu:apăsarea/presiunea pe schi, pe lamă, etc.).

VITEZAde reacţie

de execuţie de repetiţiede decizie

- denumită şi reacţie de răspuns sau timp de latenţă, constă în iuţeala cu care un subiect răspunde la excitanţi diverşi; cu cât timpul de latenţă este mai scurt, cu atât mai bună este viteza de reacţie.- depinde de: -timpul de sesizare a semnalelor de către analizatori (acuitatea ana-lizatorilor); -timpul de conducere a semnalelor şicomenzilor pe reţeaua nervoasă (calitatea conductorilor)- timpul de analiză şi decizie (gândire, imaginaţie, analiză,sinteză).

- este rapiditatea cu care se execută o mişcare (acţiune motrică, unitară ca structură) şi reprezintătimpul scurs de la începutul şi până la sfârşitul mişcării.- depinde de: - nivelul de însuşire a tehnicii de execuţie; - asiguarea raportului optim între forţă şi viteză.

- reprezintă frecvenţa cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt.- depinde de: - amplitudinea mişcărilor şi frecvenţa lor maximă;- este importantă pentru acţiunile motrice cu structură ciclică.

generală

- reprezintă capacitatea organismului de a efectua, cu maximum de rapiditate, actele motrice, manifestând totodată reacţii motrice rapide la diferiţi excitanţi.

specifică

- este implicată în execuţia diferitelor procedee şi exerci-ţii specifice unei probe, ramurispor-tive sau activităţi motrice.

alte forme

- uniformă;- neuniformă;- în regim de forţă (detentă);- în regim de îndemânare;- în regim de rezistenţă.

Page 48: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

48

- pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică şi biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se produce o estompare a excitaţiei de pe scoarţă, scăzând capacitatea de efectuare în bune condiţii a repetărilor următoare.Dintre metodele folosite de specialişti pentru dezvoltarea vitezei, am selecţionat pe cele

cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:

A. Metoda educării reacţiei motrice simple, care conţine:- determinarea reacţiei şi repetarea acesteia la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situaţiei ambiante;- reacţii repetate în situaţii normale (exersarea analitică a reacţiei motrice pe secvenţe de mişcare, în condiţii uşurate);- reacţia senzo-motorie, prin care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge intervale scurte de timp între acţiunile motrice.

B. Metoda educării vitezei prin reacţii complexe, care constă în:- determinarea reacţiei la un obiect în mişcare;- determinarea unor reacţii cu alegerea unui răspuns.

C. Metode pentru educarea vitezei de execuţie a mişcărilor:- metoda exerciţiului repetat;- metoda autodepăşirii.

Există şi alte indicaţii şi metodologii privind influenţarea vitezei, dintre care am selectat câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:

Pentru viteza de reacţie se folosesc exerciţii care presupun reacţii prompte la diferite semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exerciţiile selectate trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reacţie. Deşi, aparent, exerciţiile sunt puţine, variantele şi îmbinarea lor crează o multitudine de tehnologii de acţionare, de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.

Pentru viteza de execuţie şi de repetiţie, tehnologiile de acţionare trebuie să urmărească creşterea continuă a numărului de repetări în aceeaşi unitate de timp sau efectuarea aceluiaşi număr de repetări în unităţi de timp din ce în ce mai scurte. Ritmul şi tempoul pot fi liber alese (în funcţie de capacitatea fiecărui executant), dar în unele cazuri se recomandă ca specialistul să impună ritmul de execuţie (prin numărătoare sau bătăi ritmice), pe care treptat îl accelerează (acţionând astfel asupra tuturor formelor de manifestare a vitezei - de reacţie, de repetiţie, de execuţie). Mărirea vitezei de execuţie se mai poate realiza şi prin uşurarea obiectelor sau aparatelor utilizate în diferite tehnologii de acţionare (gantere, mingi medicinale, etc.).

Viteza de decizie poate fi influenţată concomitent cu îmbunătăţirea capacităţii de anticipaţie, evident rolul hotărâtor avându-l viteza de reacţie. Sunt indicate tehnologiile incluse în activităţi globale (jocuri), care solicită imaginaţia, capacitatea de generalizare şi alte activităţi realizate pe un fond de problematizare.

ForţaGeneralităţiForţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de

învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea

Page 49: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

49

organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.

Forţa se apreciază în Kgf (kilograme forţă) şi se măsoară cu ajutorul dinamometrului sau al greutăţilor marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în unitate de timp şi se situează, în medie, la o putere mecanică de 1,5 Kg./m/s.

Factorii care condiţionează forţaFactorii care condiţionează forţa sunt:- grosimea muşchiului;- numărul de fibre musculare angrenate în contracţie;- posibilităţile de coordonare a grupelor musculare;- avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele musculare;- calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice;- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiune (viteză, rezistenţă);- vârstă şi sex;- factori psihici (voinţă, motivaţie).

Formele de manifestare a forţei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţeiÎn metodologia influenţării forţei trebuie respectate anumite cerinţe. Din punct de vedere

al specializării noastre, acestea ar fi:- grupele musculare asupra cărora dorim să acţionăm, se vor stabili după o explorare şi evaluare prealabilă;

FORŢAgenerală

specifică statică dinamică mixtă

- forţa întregului sistem muscular, fără a fi vorba de o anumită speciali-zare;- se caracterizează prin gama largă de factori care o condiţionează şi prin dezvoltarea multila-terală amusculaturii.

- forţa anumitor grupe musculare solicitate de speci-ficul ramurilor sportive, cores-punzătoare struc-turii mişcărilor proprii acestora.

- manifestată în timpul con-tracţiilor izo-metrice.

- manifestată în timpul con-tracţiilor izo-tonice.

-combinată sau auxo-tonică.

maximă relativă

- sau absolută = cantitatea de forţă dezvoltată de un individ într-o con-tracţie generală.

- raportul dintre forţa absolută şi greutatea pro-priului corp.

de învingere

- forţă necesară pentru învingerea unei sarcini ex-terne (împingere, tracţiune, etc.).

de cedare

- forţa care acţionează în sensul mişcării -foţă de amor-tizare (prinderea mingii, aterizările din gimnastică,etc.).

alte forme

- în regim de viteză (detentă sau forţă explozivă);- în regim de rezistenţă- în regim de îndemâ-nare.

Page 50: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

50

- numărul de exerciţii şi repetări se vor stabili în raport cu particularităţile subiectului (deficienţă, vârstă, sex, nivelul dezvoltării calităţilor motrice, etc.);- pentru dezvoltarea forţei anumitor grupe musculare deficitare, se vor selecţiona exerciţii a căror influenţă poate fi precis determinată şi care pot fi executate corect de către subiect;- la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea în vedere cantitatea şi calitatea efortului depus (volum şi intensitate);- încărcăturile şi creşterea lor se vor fixa raţional, în raport cu particularităţile subiectului; numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura;- trebuie avut în vedere şi raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut adipos care creează unele dificultăţi în efectuarea exerciţiilor de forţă.Forţa şi viteza se găsesc într-un raport invers proporţional şi, ca urmare, în dezvoltarea

forţei pure se acţionează pe baza formulei:F (forţa) = M.max. (masa maximă) x a (acceleraţia),iar în cazul calităţii combinate forţă-viteză, dezvoltarea forţei se realizează pe baza formulei:F (forţa) = M (masa) x a.max. (acceleraţia maximă)Pentru a putea influenţa favorabil forţa, ritmul de execuţie trebuie folosit trebuie să fie

mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor încărcături uşoare şi este indicat pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţii combinate viteză-forţă. Folosirea unei mase mari impune ritm mai mic.

Creşterea forţei, efect ce apare la scurt timp de la începerea activităţii, nu este însoţită şi de creşterea masei musculare, care se manifestă mult mai târziu.

Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forţei, le amintim pe cele care se pot aplica în activitatea noastră:

- Metoda eforturilor repetate; - Metoda eforturilor dinamice; - Metoda eforturilor maxime; - Metoda eforturilor statice.

Rezumatul unităţii de studiuDefiniţiile date calităţii motrice viteza, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza

fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).

S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze manifestarea vitezei.

Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.

Factorii care condiţionează viteza şi forţa, precum şi formele lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

Page 51: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

51

Autoevaluare1. Definiţi calitatea motrică viteza şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.2. Definiţi termenii de ritm şi tempo. Exemplificaţi.3. Care sunt factorii care condiţionează viteza? Explicaţi.4. Care sunt formele de manifestare ale vitezei? Definiţi-le şi exemplificaţi.5. Care sunt condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de deprinderile şi priceperile motrice

folosite în scopul educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării vitezei?6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi

dezvoltării vitezei.7. Definiţi calitatea motrică forţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.8. Care sunt factorii care condiţionează forţa? Explicaţi.9. Care sunt formele de manifestare ale forţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.10. Care sunt cerinţele care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,

consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţei?11. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi

dezvoltării forţei.

Unitatea de studiu IV.6. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea

RezistenţaGeneralităţiRezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp

îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.

Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate celelalte calităţi şi având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit, în cele de tip anaerob. Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare în repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim de viteză.

Factorii care determină rezistenţaFactorii care determină rezistenţa sunt:- posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul;- calitatea metabolismului şi a surselor energetice;- nivelul de dezvoltare al unor calităţi psihice;- nivelul de realizare a coordonării de către sistemul nervos central a aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a activităţii muşchilor agonişti şi antagonişti, alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;- relaţia dintre efort şi pauză

Page 52: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

52

Formele de manifestare a rezistenţei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţeiPrincipiul de bază în acţionarea pentru influenţarea rezistenţei este cel al raportului dintre

intensitate şi volum, în care pe măsură ce volumul creşte, intensitatea scade şi invers.Un factor care are importanţă în ERCMD rezistenţei îl reprezintă tempoul în care se

lucrează şi încărcătuar, sarcina suplimentară adăugată exerciţiului. De reţinut că tempourile ridicate favorizează dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, iar cele scăzute rezistenţa de bază şi că încărcăturile medii şi mici favorizează dezvoltarea rezistenţei mai bine decât cele mari.

Orice exerciţiu poate contribui la dezvoltarea rezistenţei dacă se măreşte durata efortului. Pentru dezvoltarea rezistenţei generale, recomandăm următoarele:

- executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare;- la alergare se va mări treptat distanţa sau timpul, sau se va scurta pauza;- folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenţă-forţă;- folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastică, jocuri sportive, priceperi şi deprinderi motrice aplicative, etc.În metodologia ERCMD rezistenţei, trebuie să se respecte o serie de cerinţe, dintre care

amintim:- gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării sistemelor cardio-vascular şi respirator;- se va pune accentul pe exercitarea rezistenţei generale, pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigen;- în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului, se vor avea în vedere particularităţile subiectului;- se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea rezistenţei, deoarece pot apărea influenţe negative reflectate în echilibrul funcţional al marilor funcţiuni organice.Rezistenţa se măsoară prin durata, distanţa sau numărul de repetări ale unui anumit efort

efectuat cu o intensitate relativ constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi numeroase tehnologii de influenţare a rezistenţei.

Dintre metodele care se folosesc în acest sens, amintim:- Metoda eforturilor uniforme (foloseşte eforturi fără variaţii de ritm şi tempou);

REZISTENŢAgenerală

specifică

- sau de bază, reflectă posibilităţile organismului de a efectua eforturi de o intensitate moderată, într-un timp mai îndelungat;- este un efort predominant aerob, organismul lucrând în condiţii de echilibru în privinţa cheltuielilor ener-getice şi a apro-vizionării cu oxigen;

- reprezintă aspectele particulare ale rezis-tenţei, necesare într-o anumită activitate (ramură de sport, muncă, etc.) unde, pentru susţinerea unor eforturi, rezis-tenţa se combină în forme extrem de complexe cu viteza sau forţa.

regională

locală

anaerobăaerobă

- sau alactacidă, este specifică eforturilor cuprinse între 45'' şi 2', intensitatea efor-tului fiind de 95-100%; rezistenţăscurtă (A. Dragnea).

- specifică pentru eforturile care depăşesc 8' (de lungă durată); rezistenţă lungă (A. Dragnea).

alte forme

- în regim de viteză;- în regim de ăndemânare;- în regim de forţă.

Page 53: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

53

- Metoda eforturilor variabile (foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi tempou);- Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat.

ÎndemânareaGeneralităţiDacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a îndemânării, am

defini-o triplu dimensional:- ca o calitate motrică complexă (Epuran, Ludu, Şiclovan);- ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă (Mateev, Novicov şi colab., Mathews);- ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de cerinţele concrete de efectuare a acestora.Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de

îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.

Factorii care condiţionează îndemânareaFactorii care condiţionează îndemânarea sunt:- gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date;- precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie;- timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatec;

(primii trei factori, după Zaţiorski)- capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona infoemaţiile primite şi de a programa coordonat impulsurile necesare contracţiei şi relaxării muşchilor interesaţi în efectuarea acţiunii motrice corespunzătoare situaţiei date;- nivelul de dezvoltare a analizatorilor;- experienţa motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor şi deprinderilor motrice stăpânite;- mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice;- gradul de stăpânire a deprinderilor motrice şi posibilitatea folosirii lor în condiţii cât mai diferite;- posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi prin întrebuinţarea adecvată a celor cunoscute;- posibilitatea de a încadra şi de a sincroniza propriile acţiuni cu acţiunile partenerului.

Formele de manifestare a îndemânării

ÎNDEMÂNAREgenerală

specifică

alte forme

- capacitatea de a acţiona şi rezolva situaţii variate.

- este caracteristică condiţiilor de rezolvare a diverselor situaţii, pentruobţinerea unor performanţe deo-sebite.

- în regim de viteză;- în regim de rezistenţă;- în regim de forţă.

Page 54: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

54

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânăriiÎn metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune îndreptată către

dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui să asigure timpul de odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării în perioada dintre copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.

Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD îndemânării, amintim:

- folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;- limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;- impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;- schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;- creşterea complexităţii exerciţiilor;- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau aparate portative, etc.).În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel):

Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor nefiind luată în consideraţie; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.

A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de execuţie; în această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii spaţiului cu timpul în efectuarea exerciţiului.

A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiţii variate şi chiar neobişnuite.

MobilitateaGeneralităţiMobilitatea este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea

ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor. Ea se poate modifica, în mare măsură, prin influenţa proceselor neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching. Pentru noi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu amplitudine este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării. Gradul de mobilitate creşte concomitent cu elasticitatea musculară.

Factorii care determină mobilitateaFactorii care determină mobilitatea sunt:- temperatura mediului ambiant;- ritmul celor 24 de ore (dimineaţa mobilitatea este mai redusă, deoarece inhibiţia provocată de somn diminuează funcţiile);- gradul de oboseală;- vârstă;- sex;

Page 55: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

55

- predispoziţii genetice (unii se nasc cu laxitate articulară şi este nevoie de fortificarea musculaturii pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea în limite anatomice şi fiziologice).

Formele de manifestare a mobilităţii

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţiiObiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a îmbunătăţi calitatea

mişcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învăţarea, îmbunătăţirea, etc. deprinderilor motrice.

În metodologia influenţării mobilităţii se acţionează asupra a două elemente de bază:- factorul articulaţie, prin exercitarea componentelor articulare;- factorul muscular, prin întindere.

Mobilitatea poate fi recâştigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi şi dezvoltată. Tehnologiile de acţionare folosite în exercitarea mobilităţii sunt numeroase, în funcţie de structura articulaţiei (articulaţii cu mobilitate mare, medie, mică) şi de scopul urmărit. Acestea pot fi: exerciţii pasive, active libere, active cu rezistenţă (din partea kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistenţă) şi îngreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu şi la aparate (aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice). Aceste exerciţii pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte fixe (de exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga şi revenire la verticală, apoi spre dreapta şi revenire), sau cu arcuiri (repetarea părţii finale a mişcării, de două, trei ori); mişcările de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea corpului, fie cu mâinile la ceafă (prelungirea braţului de pârghie).

Pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca exerciţiile utilizate să fie corect localizate, stabilindu-se şi fixându-se poziţia de lucru adecvată şi planurile de acţionare. De asemenea, se impune ca exerciţiile să fie legate ca execuţie a elementelor constitutive (repetări), cu amplitudine maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce stări de disconfort), în serii a căror număr se stabileşte în funcţie de posibilităţile subiectului (ca şi numărul de repetări, de altfel). În pauzele dintre serii, se recomandă exerciţii de relaxare. Ca şi în alte situaţii, se recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare (şi pentru muşchii agonişti şi pentru antagonişti).

Numărul de serii, ca şi cel de repetări, va creşte treptat, de la o săptămână la alta, sau de la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră care să crească gradul de eficienţă, păstrând limitele impuse de particularităţile generale şi specifice ale subiectului. Numărul de repetări va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim şi ţinând cont de faptul că pacientul nu trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da execuţii incorecte sau va determina scăparea de sub control a mişcării).

Una din metodele cunoscute şi folosite în ultimul timp pentru creşterea supleţii musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei etape (trepte):

MOBILITATEAactivă pasivă

- mobilitatea maximă într-o articulaţie, obţinută prin activitatea muscularăproprie;- este determinată de elasticitatea muţchilor antagonişti şi de forţa necesară mobilizării segmentelor corpuri;

- mobilitatea maximă obţinută într-o articulaţie, cu ajutorul unei forţe externe;- este mai mare decât cea activă, cu care se află în relaţii de coordonare reciprocă ţi de intercondiţionare.

Page 56: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

56

- contracţie statică (izometrică);- relaxare relativ totală;- întindere lentă.

Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în stare de întindere o perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor subiectului, dar nu mai puţin de 5'' la începutul programului, după care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80''). Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de evaluare.

Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor, tendoanelor şi, din acest punct de vedere, în cazul deficienţilor dar şi al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat decât cel activ.

Rezumatul unităţii de studiuRezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp

îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.

Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfăşura mişcări cu amplitudine şi este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor.

Factorii care condiţionează rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea, precum şi formele lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

Autoevaluare1. Definiţi calitatea motrică rezistenţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.2. Care sunt factorii care condiţionează rezistenţa? Explicaţi.3. Care sunt formele de manifestare ale rezistenţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.4. Care este principiul de bază care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării,

consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei? Detaliaţi.5. Care sunt cerinţele care trebuie să se respecte în metodologia educării, reeducării,

consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei?6. Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi

dezvoltării rezistenţei.7. Definiţi calitatea motrică îndemânarea şi enunţaţi principalele aspecte care o

caracterizează.8. Care sunt factorii care condiţionează îndemânarea? Explicaţi.9. Care sunt formele de manifestare ale îndemânării? Definiţi-le şi exemplificaţi.10. Care sunt principiile după care trebuie alese procedeele pentru educării, reeducării,

consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării? Exemplificaţi.11. Care sunt etapele după care se desfăşoară educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi

dezvoltării îndemânării?12. Definiţi calitatea motrică mobilitatea şi enunţaţi principalele aspecte care o

caracterizează.13. Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea? Explicaţi.

Page 57: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

57

14. Care sunt formele de manifestare ale mobilităţii? Definiţi-le şi exemplificaţi.15. Enunţaţi principalele repere pentru educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi

dezvoltării mobilităţii.

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV1. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator sunt:

a. exerciţiul fizic b. mişcarea c. cunoştinţele teoretice şi practice de specialitated. şedinţa de exercitare e. deprinderile şi priceperile motricef. calităţile motrice g. relaţia terapeut-pacient h. indicii morfo-funcţionali ai organismului

3. Enumeraţi tipurile de învăţare cunoscute:......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

3. În domeniul Kinetoterapiei, cunoştinţele de specialitate se referă la:a. obiectivele urmărite b. optimizarea indicilor dezvoltării fizicec. noţiuni de etiologie, semiologie, patologie d. experienţe motrică anterioarăe. cerinţe igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice f. indicaţii, recomandări, aprecieri asupra execuţiei g. recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice

4. Selectaţi noţiunile/expresiile care pot intra în definiţia deprinderilor motrice:a. capacităţi motrice b. componente automatizate c. lanţuri de reflexe condiţionate complexed. aptitudini e. legături multiple f. stereotipuri dinamice motoriig. comportamente de tip superior

5. Enumeraţi 4 (patru) denumiri folosite pentru clasificarea deprinderilor motrice:.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

6. Printre caracteristicile deprinderilor motrice se numără:a. sunt componente ale activităţii voluntareb. reprezintă expresia calitativă a capacităţii motricec. sunt reversibiled. sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice

Page 58: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

58

e. fac parte din sfera măiestrieif. sunt mişcări automatizateg. se perfecţionează treptat şi neuniform

7. Prima etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:a. buna concentrare a excitaţiei corticaleb. slaba inhibiţie activăc. predominanţa mişcărilor inutiled. comenzi de răspuns precis selecţionatee. lipsă de coordonaref. contracţia puternică a antagoniştilorg. generalizarea răspunsurilor

8. A treia etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:a. contracţia inegală şi haotică a musculaturii agoniste şi antagonisteb. echilibrarea excitaţiei şi inhibiţieic. excitaţiile iradiază mai multe zone senzitive şi motoriid. diferenţiere fină la nivel cortical şi periferice. oboseală nervoasă şi psihicăf. intrarea în inhibiţie a zonelor corticale suplimentare

9. Condiţiile de bază impuse de metodologia formării, educării, reeducării, corectării, menţinerii şi dezvoltării deprinderilor motrice sunt:

a. oglindirea actelor motrice în conştiinţăb. înţelegerea acţiuniic. executarea actelor motrice cu indici crescuţi de precizied. relaxarea muscularăe. demonstrarea acţiuniif. continuitatea în repetarea acţiuniig. întărirea-fixarea deprinderii prin autocontrolh. un bun control asupra automatismelor primarej. aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice diverse

10. Enumeraţi tipurile de transfer învăţate: ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

11. Caracteristicile priceperilor motrice sunt:a. sunt componente automatizate ale activităţii voluntareb. fac parte din sfera măiestrieic. "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală asigurând participarea ei la alte acţiunid. sunt dependente de experienţa motrică anterioarăe. sunt rezultatul aplicării repetate a cunoştinţelor teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare

Page 59: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

59

12. Selectaţi, dintre noţiunile de mai jos, pe acelea care pot fi incluse în definiţia calităţilor motrice:

a. modalităţi de acţiuneb. aptitudinic. comportamente de tip inteligentd. tehnici de execuţiee. indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate

13. Calităţile motrice de bază sunt:a. mersulb. forţa c. alergarea d. mobilitatea e. sărituraf. viteza g. aruncarea-prindereah. rezistenţa i. îndemânarea

14. Ţinându-se cont de raportul dintre volumul şi intensitatea efortului, se recomandă ca pauzele dintre repetări să fie după cum urmează:

a. după efort mic = 10-40'b. după efort mediu = 45'-2'c. după efort submaximal = 2'-3'd. după efort maximal = 3'-5'

15. Printre factorii care condiţionează viteza se numără:a. numărul de fibre musculare angrenate în contracţieb. mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentalec. timpul de transmitere a impulsurilord. timpul de latenţă (reacţie)

16. Enumeraţi 4 (patru) dintre formele de manifestare ale vitezei:.........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

17. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării vitezei impune respectarea următoarelor condiţii:

a. deprinderile şi priceperile motrice folosite să fie bine însuşiteb. folosirea unui număr mare de repetări, cu pauze lungi între elec. stabilirea duratei totale a efortului astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de execuţied. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortule. nivelul de dezvoltare al analizatorilorf. capacitatea de coordonare a grupelor musculare

Page 60: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

60

18. Printre factorii care condiţionează forţa se numără:a. ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare angrenateb. nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiunec. grosimea muşchiuluid. lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elsticitatea muscularăe. avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele musculare

19. Enumeraţi 4 (patru) dintre formele de manifestare a forţei:....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

20. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării forţei impune respectarea următoarelor cerinţe:

a. executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetareb. numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura şi se va stabili în funcţie de particularităţile subiecţilorc. creşterea complexităţii exerciţiilord. pauza dintre repetări se va stabili în funcţie de volumul şi intensitatea efortuluie. se efectuează o explorare şi evaluare prealabilă, pe baza căreia se stabilesc grupele musculare şi se selectează exerciţiile a căror influenţă poate fi precis determinată

21. Printre factorii care determină rezistenţa se numără:a. calitatea metabolismului şi a surselor energeticeb. relaţia dintre efort şi pauzăc. frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilord. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul

22. Enumeraţi 3 (trei) forme de manifestare a rezistenţei: ...........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

23. Pentru dezvoltarea rezistenţei generale se recomandă:a. în stabilirea volumului şi intensităţii efortului se respectă particularităţile individualeb. se are în vedere raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut adiposc. se pune accent pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigend. gradarea treptată a eforturilor

24. Printre factorii care condiţionează îndemânarea se numără:a. timpul însuşirii acţiunii motriceb. gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile datec. forţa muscularăd. temperatura mediului ambiante. experienţa motrică anterioară şi nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motricef. nivelul de dezvoltare a analizatorilor

Page 61: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

61

25. Pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:a. număr mare de repetări, fără pauze de odihnăb. folosirea Metodei circuitelorc. schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţied. folosirea unor poziţii de plecare, pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuitee. creşterea complexităţii exerciţiilorf. dezvoltarea sa în copilărieg. efectuarea exerciţiilor în condiţii variate

26. Printre factorii care condiţionează şi determină mobilitatea se numără:a. structura şi tipul articulaţiilor, ligamentelor şi tendoanelorb. posibilitatea de sincronizare a propriilor acţiuni cu ale altorac. elasticitatea muscularăd. ritmul celor 24 de oree. precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energief. temperatura mediului ambiantg. gradul de obosealăh. vârsta şi sexul

27. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii recomandă respectarea următoarelor cerinţe:

a. localizarea precisă a mişcărilorb. limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiulc. executarea mişcărilor cu amplitudine maximă posibilăd. numărul de serii şi cel de repetări se stabileşte în funcţie de particularităţile subiectului şi creşte progresive. folosirea antrenamentului cu intervalef. în pauzele dintre serii se efectuează exerciţii de relaxare

Page 62: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

62

Page 63: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

63

MODULUL V. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Scopul modulului Înţelegerea noţiunilor de bază referitoare la creştere şi dezvoltare şi a modalităţilor prin

care aceasta poate fi evaluată

Obiective operaţionale Cunoaşterea diferenţelor dintre noţiunea de creştere şi cea de dezvoltare Cunoaşterea factorilor care condiţionează creşterea şi dezvoltarea Însuşirea legilor creşterii şi dezvoltării Însuşirea modalităţilor de operare cu criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi

dezvoltării Cunoaşterea deficienţelor de creştere şi dezvoltare

Unitatea de studiu V.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi

Definiţii

Viaţa omului este caracterizată de trei perioade principale:I. Perioada de creştere şi dezvoltare (de evoluţie);II. Perioada de maturitate şi reproducere. În această perioadă, organismul nu stagnează, ci

involuează treptat, deoarece începând chiar de la naştere anumite componente se degradează şi mor (de exemplu, celulele sistemului nervos);

III. Perioada de involuţie, echivalentă vârstei înaintate (vârsta a treia).

Prin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate.

Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii vitale, ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă

Page 64: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

64

a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar. Dacă procesul de creştere poate fi măsurat şi controlat cu uşurinţă, dezvoltarea - ca ansamblu de modificări funcţionale, de îmbunătăţiri calitative - se cercetează şi se apreciază cu mai multă dificultate.

Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismuluiCreşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi

exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.

Factorii interni care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului sunt: ereditatea şi marile funcţiuni organice, coordonate de sistemul nervos şi endocrin.

Ereditatea este o funcţiune fundamentală care asigură transmiterea caracterelor la urmaşi, fiind strâns legată de proprietatea celulelor tinere de a se înmulţi şi regenera. Jocul complicat al legilor eredităţii, fenomenele de dominanţă şi recesivitate, mutaţiile şi alte mecanisme genetice favorizează şi mai mult această variaţie a caracterelor ereditare. Deşi copilul este produsul ereditar al părinţilor, el este o fiinţă diferită de ei, având caractere proprii rezultate din unirea - în proporţii diferite - a celor două patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se face prin legi generale imuabile, după un adevărat cod genetic.

Ereditatea influenţează atât forma corpului şi structura ţesuturilor, cât şi funcţiile organice, evoluţia şi potenţialitatea genetică a individului. Cercetarea atentă şi metodică a antecedentelor ereditare poate aduce informaţii preţioase pentru stabilirea diagnosticului şi prognosticului unei afecţiuni.

Funcţionarea aparatelor şi sistemelor organice, condiţionează viaţa şi sănătatea fiecărui individ. În ceea ce priveşte creşterea, sarcina principală este îndeplinită de funcţiile metabolice, care antrenează în efortul lor constructiv şi funcţiile digestive, respiratorii şi circulatorii. Dezvoltarea este condiţiona de adaptarea şi perfecţionarea tuturor acestor funcţiuni la necesităţile vieţii biologice şi sociale. Sinergia lor funcţională se schimbă şi se restabileşte în funcţie de sex, în timpul fiecărei perioade de vârstă.

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele nervos şi endocrin. O importanţă deosebită se recunoaşte factorilor endocrini care au o mare influenţă asupra creşterii în înălţime şi freutate, asupra dezvoltării aparatului genital şi caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sâni, etc.), asupra tipului şi gradului de evoluţie somatică şi organică. Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare şi reglare a creşterii şi dezvoltării, aflate sub conducerea sistemului nervos central şi a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma că sistemul endocrin declanşează acţiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ.

Factorii ereditari

Factorii de mediu extern

Sistemul nervos

Sistemul endocrin

Metabolismul Exerciţiul fizic

Page 65: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

65

Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:- creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;- creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi funcţiilor ţesuturilor şi organelor.Creşterea în greutate este precedată şi urmată de o creştere activă în înălţime. Această

alternanţă corespunde activităţii ritmice şi echilibrate a două constelaţii hormonale: una anabolică, dominată de vag, care stimulează creşterea ponderală şi alta catabolică, dominată de acţiunea simpaticului.

Factorii externi care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului se pot clasifica în:

- Factori care acţionează asupra evoluţiei intrauterine (topografia bazinului, durata sarcinii, felul de viaţă, alimentaţia, starea de sănătate, eventualele tratamente medicale -medicamente toxice, iradieri - ale mamei).- Factori are acţionează asupra evoluţiei extrauterine (micro- şi macroclimatul înconjurător - aer, căldură, lumină, umiditate -, geoclimatul - aşezarea geografică, natura solului, anotimpurile -, condiţiile de mediu social-economic).Creşterea şi dezvoltarea copilului sunt condiţionate şi de alimentaţie, digestie, absorbţie,

repartizarea şi fixarea elementelor plastice în celulele corpului, precum şi de utilizarea elementelor plastice în conformitate cu nevoile organismului. La acestea se adaugă valoarea de influenţare a activităţilor motrice care, prin fenomenele de adaptare şi supracompensare, ajung să stimuleze (şi, într-o oarecare măsură să dirijeze) creşterea şi dezvoltarea.

Toate activităţile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar - prin aceasta - sunt angajate în activitate respiraţia, circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârşeşte structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea şi duce la o bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.

Page 66: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

66

Legile creşterii şi dezvoltării

Aceste legi definesc şi fundamentează procesele de creştere şi dezvoltare ale organismului uman.

LEGILE

CREŞTERII

ŞI

DEZVOLTĂRII

CORPULUI

Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi

organelor

- De la naştere şi până la maturitate, creşterea ţesuturilor şi organelor este inegală (de exemplu, creierul creşte de patru ori, ficatul de nouă ori, splina de treisprezece ori, inima de douăzeci de ori, intestinul de treizeci de ori); deci, ţesuturile şi organele cresc mai repede sau mai lent, unele se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de stagnare sau chiar de involuţie.

Legea ritmului diferit de creştere şi

dezvoltare

- Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi al greutăţii corpului, doar organelepăstrând un ritm propriu de creştere, diferenţiare structurală şi perfecţionare funcţională; astfel, importante variaţii de ritm se înregistrează la creşterea diferitelor părţi ale regiunii corpului (de exemplu, capul creşte de două ori, trunchiul de trei ori, membrele superioare de patru ori, iar cele inferioare de cinci ori).

Legea schimbării proporţiilor şi

raporturilor dintre organism şi părţile

componente

- Efectele celei de-a doua legi se traduc prin schimbări continue ale proporţiilor şi raporturilor dintre părţile constitutive ale corpului şi întreg; de exemplu, la naştere copilul este o fiinţă disproporţionată şi imperfectă în comparaţie cu adultul, disproporţii existând încă din viaţa intrauterină, astfel: la embrion (două luni), înălţimea capului este cât jumătate din cea a întregului corp; intrauterin membrele superioare sunt mai lungi decât cele inferioare, după naştere ele se egalizează, iar la 10 ani, membrele inferioare devin mai lungi.

Legea marilor alternanţe în

creştere şi dezvoltare

- Legea se referă la alternanţa, în timp, între creştere şi dezvoltare, între creşterea în înălţime şi cea în greutate, între bust şi membrele inferioare, între creşterea activă a dimensiunilor corpului şi dezvoltarea organelor, ş.a.m.d.

Legea creşterii şi dezvoltării

diferenţiate pe sexe

- La fete, pubertatea începe şi se termină mai devreme decât la băieţi; în această perioadă ele depăşesc (pentru scurt timp) creşterea băieţilor (concomitent cu dezvoltarea sexuală, are loc şi o dezvoltare osoasă, musculară, viscerală şi psihică mai mare).- La băieţi, domină creşterea centurii scapulare, iar la fete, creşterea bazinului şi centurii pelvine.

Page 67: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

67

Rezumatul unităţii de studiuPrin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene

biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate.Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-

funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii vitale, ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.

Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.

Cele 5 legi ale creşterii şi dezvoltării ghidează kinetoterapeutul în procesul de apreciere a creşterii şi dezvoltării copiilor şi îl ajută să stabilească un diagnostic funcţional corect.

Autoevaluare1. Care sunt principalele perioade care caracterizează viaţa umană?2. Definiţi creşterea şi dezvoltarea şi subliniaţi aspectele care le diferenţiază.3. Care sunt factorii interni care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează

aceştia?4. Care sunt factorii externi care condiţionează creşterea şi dezvoltarea şi cum acţionează

aceştia?5. Care sunt legile creşterii şi dezvoltării? Explicaţi fiecare lege. Exemplificaţi.

Unitatea de studiu V.2. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Examenul somatoscopicAprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor şi tinerilor se face prin observarea analitică,

statică a aspectelor morfologice ale întregului corp şi a fiecărei părţi separat şi, la nevoie, prin probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic, examen care are următoarele caracteristici:

I. Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:I.a. Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi comportamentului

motric; I.b. Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor subtegumentare,

muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului corp;I.c. Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului cavităţilor în

care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.

Page 68: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

68

II. Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe regiunile şi segmentele corpului, astfel:

- examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de sus în jos, observând la fiecare regiune şi segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte: mărimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformaţii, sechele, etc.), tulburări funcţionale decelabile pe baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe segmente;

III. Se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor regiuni sau segmente şi cu o serie de investigaţii funcţionale ale principalelor aparate şi sisteme ale organismului.

Examenul antropometricExamenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care dau informaţii

în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza cărora se pot calcula indicii de proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de examinare se interpătrund, completându-se reciproc şi formând aşa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.

Pentru examenul antropometric se folosesc:- cadrul somato-antropometric;- trusa antropometrică, care conţine:

- panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor şi a lungimii segmentelor;- compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);- taliometru, pentru măsurarea înălţimilor (corp, bust);- cântar, pentru măsurarea greutăţii;- dinamometre, pentru măsurarea forţei;- spirometru, pentru măsurarea capacităţii vitale, etc.

Rezultatele obţinute prin măsurători se prelucrează statistic şi se compară cu "cifrele medii", calculate pe vârste şi sexe, sau cu "valorile standard" ale creşterii şi dezvoltării, cunoscute din literatura de specialitate, subiecţii putând fi încadraţi în trei categorii:

- sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltaţi;- în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltaţi;- peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sai supradezvoltaţi.

După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul întregului corp, cât şi pe fiecare regiune şi segment în parte.

Indicii antropometrici şi fiziologiciCompararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea examenului

antropometric şi funcţional între ele, are ca rezultat stabilirea unor indici antropometrici şi fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolenţa, robusteţea, proporţionalitatea dintre segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai importanţi pentru aprecierea creşterii şi dezvoltării sunt:

Indicele "de corpolenţă-Bouchard" sau "de nutriţie - Quetelet", se calculează împărţind greutatea (în kg. sau în g.), la talie (în dcm. sau cm.) (G/T)

La adulţi, pentru o corpolenţă medie sau o stare bună de nutriţie, fiecărui centimetru din înălţimea corpului trebuie să-i corespundă 400 g. greutate corporală (bărbaţi) şi 390 g. (femei); valoarea indicelui se interpretează astfel:

- peste 500 -> corpolenţă crescută;- între450-500-> tendinţă de îngrăşare;- între 390/400-450 -> zonă normală

Page 69: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

69

- între 300-390/400 -> corpolenţă scăzută;- sub 300 -> nutriţie nesatisfăcătoare.

Indicele "pulmonar (de rezistenţă)-Demeny", reprezintă raportul între capacitatea vitală (în cm.3) şi greutatea corporală (în kg.) (CV/G); valoarea indicelui se interpretează astfel:

- peste 60 -> foarte bun;- între 60-55 -> bun;- între 55-50 -> mediu;- sub 50 -> slab.

Indicele "toracic-Erissmann" se calculează scăzând din perimetrul toracic mediu, jumătate din înălţimea taliei (Pt.-T/2); acest indice dă indicaţii privind gradul de dezvoltare a toracelui şi proporţia între lungimea şi grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de 5,8 (bărbaţi adulţi) şi 3,5 (femei).

Indicele "de proporţionalitate-Adrian Ionescu" rezultă din scăderea jumătăţii taliei din înălţimea bustului (B-T/2); la bărbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la femei de 3-4 cm. indicele de proporţionalitate prezintă variaţii în funcţie de vârstă, astfel:

- la trei ani: - aprox. 9 cm., la băieţi;- aprox. 8 cm., la fete;

- la pubertate: - aprox. 3 cm., la băieţi;- aprox. 4 cm., la fete;

- în jur de 19 ani: - aprox. 4 cm., la băieţi;- aprox. 6 cm., la fete;

Acest indice este mult folosit în auxologie şi în pediatrie, pentru cercetarea creşterii normale şi depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie şi în controlul medical al sportivilor, pentru aprecierea proporţionalităţii corpului.

Aprecierea creşterii globale a corpuluiÎn lucrările de specialitate, creşterea globală este reprezentată prin indicii de înălţime şi

greutate.Înălţimea este influenţată mai mult de ereditate şi mai puţin de factorii de mediu, de

aceea ea reprezintă un factor mai stabil decât greutatea şi variază în limite mai restrânse (nu scade decât în cazuri foarte rare).

Înălţimea corpului sau talia este considerată unul dintre principalii indicatori ai creşterii somatice. Valorile taliei se pot împărţi în trei grupe: mijlocii, mari şi mici, la care se pot adăuga grupele extreme, foarte mari şi foarte mici.

Greutatea este un indice foarte labil, care depinde mai puţin de factorii genetici şi mai mult de influenţele mediului extern (alimentaţie) şi intern (metabilism), fiind deci un indice sensibil şi semnificativ pentru funcţia metabolică şi capacitatea organismului de a fixa sau pierde rezervele nutritive. Evoluţia greutăţii variază în limite mai largi decât a taliei; ea poate să rămână staţionară, să crească sau să scadă. Raportate la vârsta cronologică, valorile greutăţii pot fi medii, mici sau mari, foarte mari şi foarte mici.

În viaţa intrauterină, greutatea şi înălţimea corpului cresc intens şi progresiv, depinzând în special de starea de nutriţie a mamei. După naştere, corpul creşte într-un ritm din ce în ce mai lent, însă cu variaţii individuale din ce în ce mai mari.

Prin raportarea greutăţii la talie se pot face aprecieri cu privire la gradul de corpolenţă şi armonie în dezvoltarea somatică.

La greutate mai pot fi raportate şi alte date morfologice şi funcţionale, ca de exemplu, capacitatea vitală şi forţa musculară, aceste raportări ajutând la aprecierea robusteţii şi vigorii corpului.

Page 70: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

70

Aprecierea creşterii segmentare a corpuluiCreşterea globală a înălţimii şi greutăţii corpului este rezultatul creşterii segmentelor care

îl compun: cap, gât, trunchi, membre superioare şi membre inferioare.Ritmul inegal al creşterii acestor segmente determină schimbări continue în proporţiile

corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evoluţiei au loc în viaţa intrauterină şi în primii ani de după naştere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se producematurizarea sexuală.

În studiul creşterii segmentare, se cercetează mai întâi capul şi gâtul, apoi trunchiul şi membrelor superioare şi la sfârşit membrele inferioare.

Aprecierea creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor organice

Creşterea şi dezvoltarea elementelor somaticea. Pielea şi ţesuturile subcutanateb. Muşchii scheleticic. Oaseled. Articulaţiile

Creşterea şi dezvoltarea aparatelor şi sistemelor organicea. Aparatul respiratorb. Aparatul circulator începe să se dezvolte încă din primele luni de viaţă intrauterină.c. Aparatul digestivd. Aparatul uro-genitale. Sistemul endocrinf. Sistemul nervosg. Organele de simţ

Aprecierea creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexeCreşterea şi dezvoltarea copilului se desfăşoară în două etape distincte: prenatală şi

postnatală.

Viaţa intrauterină începe în momentul în care celula primară, ovulul fecundat, se fixează în mucoasa intrauterină unde, găsind condiţii favorabile, creşte şi se înmulţeşte.

Viaţa extrauterină a fost împărţită schematic în trei etape:- prima etapă, a evoluţiei, corespunzătoare vârstei de creştere şi dezvoltare;- a doua etapă, vârsta maturităţii;- a treia etapă, involutivă, corespunzătoare vârstei înaintate.

Pentru noi, cea mai importantă este prima etapă care, la rândul ei, se împarte în trei perioade:

- copilăria- adolescenţa- tinereţea

Vârsta copilărieiCopilăria se împarte în trei părţi: copilăria mică, mijlocie şi mare.

a. Copilăria mică sau prima copilărie, se împarte în:- perioada de nou-născut- perioada de sugar- perioada de copil mic

Page 71: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

71

Noul născut este considerat copilul în primele patru săptămâni de viaţă. Viaţa noului născut este dominată de procesele vegetative.

Sugar este socotit copilul în primul său an de viaţă.

În această perioadă, creşterea şi dezvoltarea corpului se desfăşoară într-un ritm care scade treptat, dar care rămâne totuşi cel mai rapid din întreaga perioadă de viaţă extrauterină.

Copilul mic (1-3 ani) creşte mai încet decât sugarul, din punct de vedere somatic, dar sedezvoltă intens organic şi psihic.

b. Copilăria mijlocie (3-6/7 ani)

În această perioadă corpul copilului continuă să crească în înălţime şi greutate, realizând valori medii aproape egale la ambele sexe.

c. Copilăria mare, începe la 6/7 ani şi se încheie la 10/11 ani.

Vârsta adolescenţei

Adolescenţa începe în perioada prepubertară, se manifestă din plin în perioada pubertară şi continuă în perioada postpubertară. Durata şi ritmul schimbărilor ce caracterizează perioada adolescenţei variază destul de mult la cele două sexe; evoluţia este mai scurtă şi ritmul mai accelerat la fete decât la băieţi.

a. Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10/11 ani şi durează, la fete în medie doi ani, până la 12/13 ani, iar la băieţi patru ani, până la 14/15 ani.

b. Perioada pubertară ocupă un interval de timp cuprins între 12/13 şi 15/16 ani la fete şi între 14/15 şi 17/18 ani la băieţi. Poate fi însă mai lungă sau mai scurtă, după durata proceselor şi fenomenelor complexe, care transformă copilul în adolescent.

c. Perioada postpubertară (15/16 - 18/20 ani fete; 17/18-20-22 ani băieţi).

Vârsta tinereţii

Este etapa de încheiere a creşterii şi dezvoltării generale a corpului, precum şi a pregătirii pentru viaţa adultă.

Rezumatul unităţii de studiuPrincipalele metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării sunt: examenul somatoscopic,

examenul antropometric şi calcularea indicilor antropometrici şi fiziologici. Corelând toate aceste date cu cele obţinute în cadrul aprecierii creşterii globale şi

segmentare a corpului, a aprecierii creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor organice şi a aprecierii creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexe, kinetoterapeutul poate avea o imagine corectă a evoluţiei copilului şi poate identifica mai uşor eventualele abateri de la valorile medii stabilite de literatura de specialitate pe categorii de vârstă şi sex.

Autoevaluare1. Care sunt criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi dezvoltării?2. Definiţi examenul somatoscopic şi explicaţi conţinutul său.3. Definiţi examenul antropometric şi enumeraţi instrumentele folosite pentru atingerea

scopurilor urmărite.4. Cum se folosesc valorile obţinute prin efectuarea examenului antropometric pentru a

încadra persoanele examinate în anumite categorii?5. Ce sunt indicii antropometrici şi fiziologici? Enumeraţi-i pe cei amintiţi în curs şi arătaţi

în ce scop sunt folosiţi.

Page 72: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

72

6. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea globală a corpului? Caracterizaţi fiecare parametru.

7. Prin măsurarea căror parametri se apreciază creşterea segmentară a corpului? 8. La ce se referă creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor

organice? Detaliaţi creşterea şi dezvoltarea corpului pe vârste şi sexe.

Unitatea de studiu V.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare

Prin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie.

Deficienţele în creşterea înălţimii şi greutăţii corpului sunt abateri de la normal care se pot constata comparând între ei copiii, adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă şi sex. e consideră normală înălţimea şi greutatea care se încadrează între cifrele medii stabilite pe vârste şi sexe. Pe cei care prezintă valori ale înălţimii mai mari decât media îi numim suprastaturali, pe cei cu valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutăţii îi numim supraponderali, pe cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste două componente, înălţimea şi greutatea, în noţiunea de constituţie somatică, putem vorbi de valori somatice medii la normosomi (eurisomi), de valori scăzute la hiposomi şi crescute la hipersomi. Valorile extreme se încadrează în noţiunile de nanosomi (pitici) şi giganţi (uriaşi).

a. Deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului

Hiposomia este o deficienţă uşoară atunci când creşterea corpului se face proporţional, când funcţiile organice se desfăşoară normal şi când valorile înălţimii şi greutăţii rămân mai mici din cauza întârzierii creşterii.

Nanosomii sau piticii sunt deficienţi nu numai prin talie foarte mică şi greutate scăzută, ci mai ales prin caracterele morfologice şi funcţionale care însoţesc această creştere insuficientă.

b. Deficienţe prin creştere ponderală insuficientă

- Insuficienţa ponderală primară (greutatea corpului insuficientă încă din viaţa intrauterină) este condiţionată de naşterea prematură, de imaturitate sau de debilitate congenitală.

- Insuficienţa ponderală secundară (greutatea nu creşte în ritmul potrivit, paralel cu înălţimea, întârzie în creştere sau scade temporar) se datorează tulburărilor digestive şi de nutriţie, acute şi cronice, tulburărilor de metabolism, anorexiei de natură organică sau psihică, care duc la scăderea în greutate, sau unor afecţiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului, vaselor şi sângelui, boli constituţionale ale stomacului şi colonului, boli cronice ale ficatului şi splinei, paraziţi intestinali sau ai căilor biliare, boli ale rinichilor şi căilor urinare, care dau debilităţi fizice şi organice.

- Trebuie menţionată caşexia (maladia Simonds), care este o stare de denutriţie gravă, cu slăbirea accentuată a membrelor, care apare mai ales la fete în perioada pubertară şi care este provocată de o anorexie nervoasă şi mintală.

c. Deficienţe prin exces sau precocitate în creşterea staturii

Hipersomia se produce printr-o creştere rapidă şi prematură, printr-o intensă acceleraţie a ritmului creşterii. Creşterea se prelungeşte în timp dincolo de limitele ei normale. Aceste deficienţe apar mai rar şi sunt socotite mai puţin grave decât hiposomiile sau nanismul.

Hipersomii nu sunt consideraţi deficienţi atunci când corpul lor creşte proporţional, organele şi funcţiile lor fac faţă necesităţilor vârstei şi când au o dezvoltare psihică normală.

Page 73: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

73

Din categoria hipersomiilor ca deficienţe prin exces a creşterii în înălţime, face parte gigantismul.

Între deficienţele prin precocitate în creşterea staturii se încadrează pubertatea precoce.

d. Deficienţe prin creştere ponderală excesivă

Deficienţele prin creştere ponderală excesivă sunt reprezentate de diversele tipuri de obezitate. Obezitatea este acumularea în exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor cauze funcţionale (supraalimentaţie, inactivitate fizică) şi patologice (predispoziţii ereditare şi familiale, cauze digestive şi metabolice, endocrine şi nervoase sau asocieri ale acestora).

După cantitatea depozitelor grăsoase, obezitatea poate fi mică, mijlocie sau mare.

După dispunerea acestor depozite, poate fi generală sau parţială.

Există forme de obezitate anemică şi forme pletorice, ca şi forme benigne şi maligne.

e. Deficienţe prin creşterea neproporţională a staturii

Disproporţiile şi disarmoniile de creştere se produc datorită fie unor cauze ereditare, fie altor cauze care acţionează în viaţa intrauterină sau extrauterină. Ele pot fi globale sau parţiale, definitive sau trecătoare şi pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau hipersomia.

Deficienţele care interesează corpul întreg sunt: acondroplazia (formă tipică de scurtare a corpului asociată cu creşterea neproporţională a membrelor), acromegalia (hipertrofie a extremităţilor membrelor superioare şi membrelor inferioare, asociată cu deformaţii cranio-faciale) şi acromicria (creşterea este tulburată de atrofia scheletului şi a tuturor ţesuturilor de la nivelul extremităţilor, care prezintă un volum mic şi o cianozare permanentă).

Deficienţele parţiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioară şi cea inferioară, dintre partea dreaptă şi cea stângă şi dintre segmentele simetrice ale corpului. Se mai pot constata disproporţii între cap şi trunchi, între membrele superioare şi membrele inferioare. La acestea se adaugă o serie de defecte în forma şi structura elementelor somatice şi organice, ca: aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme, paramorfisme, alungiri, scurtări, îngroşări, subţieri, creşteri asimetrice şi inegale (gigantism segmentar).

Asimetriile sunt deformaţii destul de frecvente. Creşterea exagerată poate fi determinată de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronică a cartilajelor osteogenetice (gigantism local). Întârzierea în creştere este provocată de procese paralitice sau traumatice, care produc o atrofie cu scurtarea şi subţierea oaselor. Deviaţiile şi deformaţiile capului şi gâtului, ale trunchiului şi coloanei vertebrale, ale centurii scapulare şi membrelor superioare, ale bazinului şi membrelor inferioare, favorizează creşterea şi dezvoltarea asimetrică a elementelor aparatului de sprijin şi mişcare.

Leziunile traumatice grave, intervenţiile chirurgicale sau ortopedice şi toate procesele patologice care modifică forma, structura şi funcţiunile corpului (amputaţii, anchilozări, cicatrici profunde şi întinse, etc.) pot deveni cauzele unei creşteri şi dezvoltări asimetrice.

f. Deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale

Încetinirea, întârzierea, grăbirea sau devierea proceselor şi fenomenelor de evoluţie, pot să producă deficienţe morfofuncţionale importante.

Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat, care pot să producă o alterare a armoniei morfologice şi o tulburare a sinergiei funcţionale. Alteori, întregul complex morfofuncţional este împiedicat să funcţioneze normal.

Încetinirile şi opririle în evoluţie prelungesc durata unei perioade de creştere şi dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei următoare. Se foloseşte frecvent noţiunea de întârziere în dezvoltare, iar caracterelor involuate li se dă numele perioadei din care

Page 74: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

74

provin (puerilism, infantilism - când se defineşte o rămânere în urmă globală -, sau caractere puerile, infantile - când acestea apar la vârsta adolescenţei sau tinereţii).

Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcţii, sau chiar la evoluţia prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor secundare sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parţială şi chiar îmbătrânire precoce).

Devierile de la normal în evoluţia organismului pot să provoace modificări în sensul feminizării băieţilor şi a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).

Rezumatul unităţii de studiuPrin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale

creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie.

Categoriile de deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare care trebuie cunoscute şi luate în considerare în momentul în care se realizează aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor sunt: deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului, deficienţe prin creştere ponderală insuficientă, deficienţe prin creştere ponderală excesivă, deficienţe prin creşterea neproporţională a staturii, deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.

Autoevaluare1. Definiţi deficienţele de creştere şi dezvoltare şi explicaţi modul în care se realizează

încadrarea persoanelor în categorii după rezultatele examinărilor efectuate.2. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului.3. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală insuficientă.4. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin exces sau precocitate în creşterea staturii.5. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere ponderală excesivă.6. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele prin creştere neproporţională a staturii.7. Enumeraţi şi caracterizaţi deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul V

1. Completaţi definiţia creşterii şi dezvoltării cu termenii care lipsesc:Prin creştere şi dezvoltare se înţelege......................................................... de procese şi fenomene................................, prin care trece organismul omenesc în .................................. sa, de la ................................... până la.................................

2. Selectaţi, din enumerarea de mai jos, termenii care definesc procesul de dezvoltare:a. aspect cantitativb. înmulţirea celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc.c. măsurători repetate a unor indici antropometricid. aspect calitative. raportul dintre vârstă ,i procesele de cre,tere ,i funcţionalitate ale organismului omenesc

3. Enumeraţi legile creşterii şi dezvoltării corpului:.................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Page 75: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

75

...........................................................................................................................................................

...........................................................................................................................................................

...........................................................................................................................................................

.........................................................................................................................................................

........................................................................................................................................................

..........................................................................................................................................................

4. Enumeraţi două dintre metodele de bază folosite pentru aprecierea creşterii şi dezvoltării:......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

5. Enumeraţi indicii antropometrici şi fiziologici folosiţi pentru aprecierea creşterii şi dezvoltării:.............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

6. Studiul creşterii şi dezvoltării corpului uman se referă la:a. Examenul somatoscopicb. Creşterea globală a corpuluic. Creşterea segmentarăd. Examenul antropometrice. Creşterea şi dezvoltarea elementelor somaticef. Corpolenţăg. Robusteţeh. Creşterea şi dezvoltarea aparatelor şi sistemelor organicei. Proporţionalitatea dintre segmentele corpuluij. Creşterea şi dezvoltarea corpului pe vârste şi sexek. Observarea caracterelor individuale globalel. Deficienţele şi tulburările de creştere şi dezvoltarem. Observarea armoniei dintre părţi şi întreg

7. Enumeraţi categoriile de deficienţe şi tulburări ale creşterii şi dezvoltării, exemplificând la fiecare cel puţin un termen care le defineşte:...........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Page 76: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

76

Tema de control nr. 3:Efectuaţi măsurătorile necesare pe un membru al familiei dvs., calculaţi indicele de

corpolenţă, indicele toracic şi indicele de proporţionalitate şi încadraţi persoana testată în una din categoriile prezentate în curs. Comentaţi rezultatele. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

Page 77: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

77

Bibliografie

a) Obligatorie:1. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Didactică şi

Pedagogică, R.A., 1995.2. MOŢET, D. (coord.), Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie,

Bacău 19973. MOŢET, D., MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic în Kinetoterapie

(Activităţi motrice), Note de curs, Bacău 19954. MÂRZA, D., Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic, Note de curs, Bacău, 20075. SBENGHE, T., Kinesiologie – ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală, 2002

b) Suplimentară, facultativă:1. COOPER JOHN M., ADRIAN MARLENE, GLASSOW RUTH B., Kinesiology, St.

Louis, C.V. Mosby Company, 1982.2. IFRIM M., Antropologia motrică, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.3. LIGHT SIDNEY, History, în Therapeutic Exercise (sub red. Basmajian j.v.), The Williams

and Wilkins Comp., Baltimore 19844. MÂRZA, D., Kinetologie, Kinantropologie, Ştiinţa activităţilor corporale: concepte şi

interrelaţii, Referat doctorat, noiembrie 1998.5. Revistele: Revue d'EPS, International Journal of Physical Education, Macolin, Science et

Sport, S.T.A.P.S.6. WAGHEMACKER, R., Historique, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, fasc. 26030 A10 şi

fasc. 26035 A10, Paris.

Page 78: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

78

Cuprins

OBIECTIVELE DISCIPLINEI .................................................................................................. 3COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI .................................... 3FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE .................................................................................................................................. 3STABILIREA NOTEI FINALE................................................................................................. 3TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL............................... 4INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT ...................... 4Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei ....................................................... 5

Scopul modulului ................................................................................................................... 5Obiective operaţionale............................................................................................................ 5Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem..................................................................................................................................... 5

Rezumatul unităţii de studiu ............................................................................................... 9Autoevaluare .....................................................................................................................10

Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării ...........................11Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................12Autoevaluare .....................................................................................................................12

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I ................................................................12Modulul II. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale ..................................15

Scopul modulului ..................................................................................................................15Obiective operaţionale...........................................................................................................15Unitatea de studiu II.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor domeniului ............................................................................................................................15

Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................17Autoevaluare .....................................................................................................................17

Unitatea de studiu II.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare. Locul kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul ........................17

Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................21Autoevaluare .....................................................................................................................21

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II...............................................................21Tema de control nr. 1: ...........................................................................................................22

MODULUL III. Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic...................................23Scopul modulului ..................................................................................................................23Obiective operaţionale...........................................................................................................23Unitatea de studiu III.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a motricităţii ............................................................................................................................23

Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................26Autoevaluare .....................................................................................................................26

Unitatea de studiu III.2. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa.................27Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................29Autoevaluare .....................................................................................................................29

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III..............................................................29Tema de control nr. 2: ...........................................................................................................30

Page 79: BAZELE TEORETICO – METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC · Activitatea SNC, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii

79

MODULUL IV. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator în kinetoterapie, preluate şi adaptate din educaţie fizică şi sport.......................................................................... 31

Scopul modulului.................................................................................................................. 31Obiective operaţionale .......................................................................................................... 31Unitatea de studiu IV.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică. Cunoştinţele de specialitate............................................................................................................................ 31

Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 34Autoevaluare .................................................................................................................... 35

Unitatea de studiu IV.2. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice........................ 35Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 37Autoevaluare .................................................................................................................... 37

Unitatea de studiu IV.3. Mecanismul şi etapele formării şi consolidării deprinderilor motrice37Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 41Autoevaluare .................................................................................................................... 42

Unitatea de studiu IV.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice şi ale calităţilor motrice ................................................................................................................................. 42

Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 45Autoevaluare .................................................................................................................... 45

Unitatea de studiu IV.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice viteza şi forţa ....... 46Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 50Autoevaluare .................................................................................................................... 51

Unitatea de studiu IV.6. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea.................................................................................................... 51

Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 56Autoevaluare .................................................................................................................... 56

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV............................................................ 57MODULUL V. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării .................................... 63

Scopul modulului.................................................................................................................. 63Obiective operaţionale .......................................................................................................... 63Unitatea de studiu V.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi . 63

Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 67Autoevaluare .................................................................................................................... 67

Unitatea de studiu V.2. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării ..................... 67Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 71Autoevaluare .................................................................................................................... 71

Unitatea de studiu V.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare................................................ 72Rezumatul unităţii de studiu.............................................................................................. 74Autoevaluare .................................................................................................................... 74

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul V ............................................................. 74Tema de control nr. 3:........................................................................................................... 76

Bibliografie .............................................................................................................................. 77