Universitatea „Dunarea de Jos”

Facultatea de Istorie, Filozofie si Teologie

Specializare : Sociologie

Interactionismul simbolic

1

Studentii : Baldau Cristina Disciplina : Teorii sociologice contemporane

Gheorghe Beatrice Prof. coordonator : Valerica Ciobanu

Abordari teoretice: Interactionismul simbolic1

Accent mai mare pe individul activ, creator (opus functionalismului); Limbajul ne permite sa devenim fiinte constiente de sine, de propria individualitate -

elementul cheie in acest proces - simbolul (ceva care semnifica altcva); Gandirea simbolica – face ca experientele noastre sa nu fie limitate la ceea ce

percepem (ne deosebeste de animale); Orice interactiune dintre indivizi implica un schimb de simboluri; Interactionismul simbolic studiaza :

- interactiunile dintre indivizi, modul in care acestia folosesc simbolurile pentru a exprima ceva; - interactiunea fata in fata, in contextul vietii cotidiene;

Interactionismul simbolic apare ca parte a relatiilor sociale iar definitia sa este foarte simpla, ea reprezetand in primul rand, un curent psihologic care explică comportamentul prin interacţiunea dintre persoane şi situaţii. (< interacţiune + -ism).2

Interpretarea individuala a relatiilor sociale a luat forme dintre cele mai complexe in cadrul unor curente din sociologia americana, cum este si interactionismul simbolic care porneste de la ideea ca ralatiile dintre „actori”, interactiunea oamenilor in cadrul activitatilor colective, constau in primul rand intr- o inraurire reciproca, prin simboluri, semnificatii si interpretari. De aici s a ajuns la unele exagerari ce tind sa faca din sociologie un fel de lingvistica sau semantica sociala, reducand analiza fenomenelor, proceselor si relatiilor sociale la studiul limbii si al proceselor simbolice. Astfel, in conceptia lui P.Winch, oamenii actioneaza dupa cum vorbesc, iar relatiile dintre ei se concretizeaza numai prin idei , care sunt exprimate la randul lor in limba. De unde si concluzia ca sociologia care este o stiinta a relatiilor sociale, se rezuma la o analiza speciala a limbii, la o sociolingvistica. Respingerea unor exagerari nu inseamna, pe de o parte a ignora faptul ca analizele relationistilor au pus in evidenta numeroase forme ale relatiilor sociale, si pe de alta parte, ca relatiile sociale (care sunt relatii de grup, inainte de toate) nu poseda si trasaturi simbolice evidente si nu au o coloratura psihologica individuala si interindividuala.3

1 Anthony Giddens, “Sociologie”, cap.212 Dictionarul explicativ al limbii romane 3 Ion Mihailescu - “Sociologie generala”, pg.117

2

Interactionismul simbolic pune accentul pe interactiune, pe semnificatiile si simbolurile vehiculate in cadrul acesteia, de catre actorii sociali in legatura cu lucrurile si ceilalti indivizi. Sintetic, investigarea interactionist-simbolica a realitatii sociale admite trei premise subsidiare: a. oamenii se raporteaza la lumea sociala pe baza semnificatiilor pe care aceasta le are pentru ei;

b. semnificatiile se constituie si se dezvolta in procesul interactiunii sociale;

c. interpretarile date semnificatiilor variaza in conditiile interactionale ale situatiilor concrete in care oamenii sunt implicati.

Interacţionismul simbolic.4 Teoriile cunoscute sub numele de interacţionism simbolic sunt rezultatul cercetărilor unui grup de sociologi ce s-a autodenumit Şcoala de la Chicago. Pentru Herbert Blumer, interacţionismul simbolic (termen ce îi aparţine) se axează pe natura simbolică a vieţii sociale.

El rezumă demersul de acest tip în trei premise principale: prima ar fi că oamenii acţionează faţă de lucruri prin perspectiva semnificaţiilor pe care acestea le poartă, a doua este că semnificaţiile în cauză se nasc din interacţiunile sociale, şi a treia că semnificaţiile sunt utilizate şi interpretate de fiecare individ în raporturile cu lucrurile întâlnite de acesta.

Modificarea semnificaţiilor în cadrul interacţionismului simbolic este una permanentă, într-un proces dinamic de decodare continuă. Variabile cum ar fi cultura, spre exemplu, influenţează acţiunea socială într-o anumită direcţie, fără a fi determinantă. Se evită astfel determinismul structuralist, Blumer considerând că indivizii nu reacţionează primordial conform structurilor sociale sau culturale, ci raportându-se la diferite situaţii în care se află. În cadrul unui astfel de sistem, comunicarea capătă o esenţă creativă, prin comunicare emiţătorul (ca individ) acţionând nu numai asupra celorlalţi, ci prin proiectarea propriei persoane (asemenea unui rol jucat) în afara sa, şi faţă de sine. Erving Goffman, un reprezentant de seamă al interacţionismului, va construi un întreg sistem bazat pe „negocierea” continuă pe care oamenii o adoptă în cadrul structurilor organizate5, structuri închise în care majoritatea activităţilor cotidiene au loc. Prin acest sistem interpretativ, de „dramaturgie socială”, se va ajunge la rezultate deosebite mai ales în zona contextuală şi nonverbală a comunicării. Dincolo de a reclama această metodă de 4 Următoarele două teorii expuse sunt de fapt teorii ale comunicării în sociologia interpretativă şi constituite ca o contrareacţie la structuralism, urmărind perspective referitoare la persoană, la grupuri, la raporturile intersubiective în experienţa vieţii de zi cu zi. Vom trece în revistă interacţionismul simbolic şi etnometodologia.

5 Erving Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, ediţia beneficiind de un studiu introductiv despre „Erving Goffman şi dramaturgia socială” a lui Lazăr Vlăsceanu, pp. 7-21.

3

investigaţie ca fiind valabilă aproape exclusiv în spaţii microsociale (să spunem, în ton, în cadrul scenografiilor restrânse), aceasta ar trebui aplicată, la scară mai largă, cu mare atenţie. Rămâne însă un mare câştig datorat lui Goffman, o atenţie sporită îndreptată către conştientizarea faptului că oamenii îşi redefinesc „rolurile” continuu, iar canalele comunicării sunt mult mai multe decât ne-am închipui.

Interacţionismul simbolic şi implicaţiile sale în plan educaţional

(concepte cheie:comportament social, simbol semnificativ, gest interiorizat, instituţionalizare, rol interpretat)

Comunicarea ca principiu comun al organizarii constiintei si societatii(George Herbert Mead)

Comportamentul social al speciei umane are, in opinia lui George Herbert Mead (1863-1931), o baza biologica constind in impulsul sexual sau de reproducere, impulsul parental (matern sau patern), impulsul sau atitudinea de solidaritate. Totusi, nici comportamentul social al individului si nici organizarea sociala nu se bazeaza, la nivelul speciei umane, pe un principiu natural. Principiul pe care l-am considerat fundamental in organizarea sociala umana este cel al comunicarii care implica o participare cu celalalt. Aceasta impune ca celalalt sa apara in subiect, ca subiectul sa se identifice cu celalalt si sa devina constient de sine gratie celuilalt6. In mod obisnuit se considera ca procesul comunicarii este conditionat de existenta constiintei (Mind). Mecanismul gindirii : comunicarea prin simboluri semnificative; Mead raspunde acestei intrebari valorificind o serie de teze ale psihologiei behavioriste: teza paralelismului psiho-fizic, ideea ca orice act social presupune comunicare si aceea ca gestul, oricit de elementar, face parte dintr-un act social. Pe aceasta baza, psihologia poate fi definita ca stiinta care studiaza nu constiinta, ci mai degraba experienta individului in raport cu conditiile in care ea se produce. Atunci cind aceste conditii sint sociale, analiza se deplaseaza pe terenul psihologiei sociale. Pentru o astfel de stiinta, faptul primar il constituie actul social care inseamna interactiune a unor organisme diferite, adica adaptarea reciproca a conduitelor lor in elaborarea procesului social. Putem gasi in acest proces ceea ce numim gest, respectiv faze ale actului social care aduc o adaptare a organismului la reactia unui alt organism si care includ atit o atitudine observabila, cit si ceea ce se numeste atitudine interioara. In functie de natura atitudinii interioare, gestul poate fi: a) gest reflex b) gest semnificativ

6 Mead, 1934, trad. fr., 1963

4

Gestul reflex poate fi identificat in orice act social (interactiune) din lumea animala (in lupta dintre doi ciini, de exemplu). El este determinat de (pre)dispozitia organismului de a reactiona intr-un anume fel la un stimul prezent hic et nunc. Mesajul pe care un astfel de gest il comunica se inscrie in limitele informatiei cuprinse in codul genetic. Organismul animal nu poate decodifica un alt tip de informatie, iar comportamentul prezent este intotdeauna determinat din trecut. In cazul organismului uman, anatomia si fiziologia particulare ale sistemului nervos fac posibila depasirea gestului reflex si aparitia unui raport de determinare a gestului (comportamentului) actual de fazele ulterioare ale actului care pot fi anticipate: gestul-reactie al partenerului, propria conduita de raspuns s.a.m.d. Gestului-stimul observabil i se ataseaza o atitudine interioara care imbraca forma unui fapt de constiinta propriu-zis, a unei semnificatii; gestul devine gest semnificativ. Semnificatia, care poate fi explicita sau implicita, consta in gestul-reactie anticipat; in consecinta, ea nu trebuie inteleasa ca o stare a constiintei; ea apare in procesul experientei sociale si trebuie conceputa ca existenta in planul acestei experiente.

O categorie aparte de gesturi semnificative o constituie simbolurile semnificative (limbajul): acestea sunt parti ale experientei care arata, indica sau reprezinta alte parti (care nu sunt date in situatia prezenta) si fac sa se nasca simultan in parteneri aceeasi atitudine interioara, aceeasi semnificatie.Atunci cand reactia partenerului poate fi provocata, prin anticipare, in subiectul insusi, individul intelege actul celuilalt. Mecanismul general al gandirii (Mind) se afla in acest proces de comprehensiune a celuilalt, la care se ajunge ca urmare a comunicarii prin simboluri semnificative in cadrul unui proces social. Inteligenta nu este posibila decit datorita gestului devenit simbol semnificativ; fara el nu exista gandire, intrucit aceasta nu este decit conversatie interiorizata sau implicita a individului care comunica cu sine insusi prin intermediul unor astfel de gesturi. Esenta insasi a gandirii o constituie interiorizarea, in cursul experientei noastre, a conversatiilor prin gesturi pe care noi le realizam cu ceilalti in procesul social. Gesturile astfel interiorizate sint simboluri semnificative deoarece au aceleasi semnificatii pentru toti indivizii unei societati date sau unui grup social; ele fac sa se nasca aceleasi atitudini in cei care le executa si in cei care reactioneaza la ele. Altfel, individul nu le-ar putea nici interioriza, nici constientiza, nici intelege. Dar, pe de alta parte, putem considera procesul social al experientei ca fiind anterior (intr-o forma rudimentara) existentei constiintei, si putem explica originea constiintelor in cadrul interactiunii indivizilor in acest proces. Astfel, nu numai originea constiintelor, ci si interactiunea lor (pe care, in aceste conditii, trebuie sa o consideram ca esentiala, decurgand din insasi natura acestora si presupusa prin chiar existenta lor) inceteaza sa mai para misterioasa sau miraculoasa. Nu comunicarea este produsul constiintei, ci, dimpotriva, constiinta este cea care se origineaza in comunicare, datorita unei conversatii prin gesturi, intr-un proces sau context social al experientei.7

Constiinta de sine (Self) ca ansamblu organizat al atitudinilor grupului (altul semnificativ si altul generalizat) Orice proces social implica, asadar, o unitate egoalter. Fiecare dintre parteneri este in egala masura sa elaboreze gesturi semnificative si, in special, simboluri semnificative, si obiect 7 E.S.Mead, 1934, trad. fr., 1963;pg. 43-44

5

caruia i se atribuie semnificatii si in functie de care este orientat comportamentul subiectului. Constiinta se poate, insa, constitui, spre deosebire de corp, in obiect pentru sine, devenind constiinta de sine (Self); in acest fel, individul poate sa adopte fata de propria persoana o atitudine impersonala, obiectiva. Aparitia Sinelui este legata de utilizarea limbajului care permite provocarea in subiect a aceluiasi ansamblu de reactii (atitudini) pe care el (subiectul) le provoaca in ceilalti. Spiritul constient de sine nu este un dat biologic, ci se constituie progresiv in experienta sociala, prin interiorizarea atitudinilor organizate ale grupului. In calitate de obiect pentru sine, constiinta este esentialmente o structura sociala si se naste in experienta sociala. Mecanismul dezvoltarii sale are la baza asumarea unor roluri ale Celuilalt, care implica limbaj si comunicare. Acesta este mecanismul care, in opinia lui Mead, explica atat evolutia populatiilor primitive, cat si pe aceea a copilului. Dezvoltarea Sinelui este descrisa de autorul american ca un proces stadial de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate dupa modelul oferit de Altul semnificativ (the significant other), la asumarea unor unitati de roluri (atitudini) organizate, complementare, prin interiorizarea unui Altul generalizat (the generalized other) din ce in ce mai complex.Activitatile ludice, pot constitui ilustrari ale modului in care copilul este pus in situatia de a interioriza atitudinile celorlalti.

Asadar, constiinta (Mind), constiinta de sine (Self) si societatea isi au originea in acelasi proces cooperativ al experientei sociale care implica limbajul si comunicarea. Elaborind o teorie pe care o califica drept transpersonalista, sociologica, Mead descrie inteligenta umana si constiinta de sine ca proiectii ale conversatiei prin gesturi in conduita organismului individual.

Aceasta implica doua premise:

a) preexistenta temporala si logica a procesului social cel putin intr-o forma primitiva in raport cu individul constient de sine;

b) dezvoltarea conversatiei prin simboluri semnificative care permite interiorizarea de catre individ a situatiei sociale exterioare.

Paradigma interactionismului simbolic ( Teoria “etichetarii”)

Societatea americana a intrat in ultimele decenii intr-o faza de dezvoltare care

6

vizeaza o reintoarcere la traditiile europene si, in primul rand, la modelul teoretic weberian cu privire la semnificatiile actiunii umane. Aceasta schimbare de perspectiva se poate sintetiza in urmatoarele idei: a) respingerea presupunerilor prealabile si a definitiilor facute situatiilor sociale prin

scheme apriorice;b) luarea in considerare a lumii subiectivitatii umane pentru a da actiunii actorului social un

sens pe baza caruia sa se poata interpreta motivatiile actului de conduita comunicat si orientat in raport cu conduitele celorlalti;

c) considerarea lumii sociale ca o “scena” a intalnirii dintre experiente si semnificatii particulare si refuzul de a mai considera aceasta lume un univers cantitativist dominat de proprietati si legi invariabile;

d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura in masura sa evidentieze caracterul volitional al activitatilor umane in lumea intersubiectiva a vietii cotidiene;

e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, adica convertirea semnificatiilor reale intr-o lume alternativa celei cotidiene, care cuprinde interpretarea interpretarilor subiective ale actiunii.

Problema fundamentala a acestei teorii consta in aflarea unui raspuns la intrebarea “de ce (cum ) o anumita conduita este desemnata ca fiind devianta ?”, insa sinteza teoriei etichetarii necesita cateva enunturi:a) impartirea oamenilor in indivizi normali si indivizi devianti nu poate fi sustinuta, intrucat

toti oamenii, intr-un moment sau altul al vietii lor, incalca normele sociale;b) majoritatea acestor cazuri de incalcare a normelor sociale nu este detectata de catre

agentii de control social si este denumita “devianta primara”;c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reactia societatii fata de incalcarea

normelor, de imprejurarile in care se produc aceste abateri si de categoriile de indivizi desemnati ca devianti;

d) din punctul de vedere al deviantilor insisi, conduita lor este perfect normala ( este “ asa cum trebuie sa fie” in sensul postulat de E. Durkheim). Abia dupa ce are loc procesul de etichetare din afara, apare devianta ca atare, denumita “devianta secundara”. Indivizii etichetati ca devianti adopta o conduita conforma cu aceasta eticheta, cautand compania unor persoane care au aceesi identitate si impartasesc acelasi stil de viata;

e) procesul de etichetare este realizat de catre agenti de control social care au puterea de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti ununi ritual de degradare, de a-i sanctiona si de a-i obliga sa se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerata “normala” de catre societate.

Ca orice conceptie fenomenologica, teoria etichetarii are si limite: reduce explicatia sociologica la o simpla interpretare de semnificatii, ignora

determinantele structurale ale conduitelor umane; - identifica devianta cu anormalitatea, ignorand faptul ca devianta este un fenomen social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;

ignora cauzele primare ale deviantei in favoarea consecintelor secundare determinate de etichetare;

nu ia in considerare devianta cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt actele de coruptie a acelor care detin puterea , care de cele mai multe ori nu sunt nici stigmatizate, nici etichetate.

7

Teoria etichetarii a avut un impact puternic asupra miscarii de umanizare a mediilor carcerale, prin semnalarea pericolelor institutionalizarii, ale dependentei prelungite fata de institutiile de control social (mai ales in cazul detinutilor infractori sau al pacientilor din spitalele de psihiatrie) si a oferit , totodata, o descriere mai adecvata a modului de desfasurare a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetarii.

Disputa trasatura-situatie a capatat noi dimensiuni dupa ce W.Mischel (1968) a demonstart ca trasaturile de personalitate nu pot explica mai mult de 9% din variabilitatea comportamentului uman, procent prea mic pentru pretentiile explicative ale unei teorii stiintifice. Efectul acestei critici asupra teoriilor trasaturii a fost devastator si, timp de mai bine de un deceniu, aceste teorii aproape ca au disparut din peisajul psihologiei personalitatii. Critica lui Mischel s-a dovedit benefica, deoarece noile teorii au foist nevoite sa-si revizuiasca drastic metodele si sa-si rafineze argumentele. El a prospus ca noile cercatari sa renunte la studierea comportamentelor izolate si sa infereze trasaturi numai pe baza observatiei sistematice a unor seturi complexe de comportamente. In acest context al relansarii controversei dintre adeptii trasaturii de personalitate si situationisti s-a conturat tot mai clar si pozitia acelor cercetatori care au preferat calea de mijloc: interactionismul.

Interactionistii considera ca trasaturile de personalitate, cat si situatiile sociale au ponderi egale in influentarea actelor noastre comportamentale. Mai mult, ei cred ca o mare parte a variabilitatii comportamentale provine din interactiunea situatiilor sociale cu trasaturile. Ei nu se limiteaza insa la a recunoaste importanta ambilor factori cauzali in determinarea comportamentului social, si incearca sa delimiteze o a treia categorie distincta de factori, variabilele moderatoare. Functia acestor variabile moderatoare este aceea de a favoriza schimbarea cauzelor comportamentului social de la trasatura la situatie sau invers. Astfel, scopul interactionistilor este, pe de o parte, acela de a identifica astfel de variabile moderatoare, iar pe de alta parte, acela de a intelege mecanismul prin care se realizeaza aceasta schimbare.

Mischel, este unul dintre cei care au adoptat pozitia interactionista, si considera ca un bun exemplu de situatie puternica este chiar experimentul psihologic. Fiind o situatie bine structurata, care indica variante putine si clare de raspuns, experimentul psihologic este similar, in opinia acestui autor, cu o piesa de teatru al carei scenariu este deja scris, actorii avand prea putine sanse de a improviza, de a se exprima cu adevarat pe ei insisi. Pe de alta parte,a tunci cand situatia este nestructurata, ea lasa loc manifestarii libere a diferentelor individuale, estompand factorii sociali si permitand factorilor interni sa ghideze comportamentul. Interactionistii isi propun sa-si dea seama de relatia dintre trei categorii de astfel de factori : situatie, trasatura si variabile moderatoare. Rezulta de aici o complicare serioasa atat a demersului metodologic, cat si a celui teoretic, ceea ce face ca

8

interactionismul sa fie inca destul de putin atractiv, si in consecinta, sa nu aiba atat de multi adepti ca teoriile situationiste sau cele ale trasaturii.

9

10

11