MOTTO: „Luminează-te şi vei fi!” C.A. Rosetti

MOTTO: „Luminează-te şi vei fi!” C. A. Rosetti

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII,

“Alexandru Ioan Cuza”

ROMAN

ANUL ŞCOLAR 2011-2012

ISSN-L 2067-5097 ISSN 2069 – 7287

Acest număr cuprinde activitatea ştiinţifică dedicată celei mai reprezentative personalităţi a Romanului, Melchisedec Ştefănescu. Ediţia a XII-a a cuprins trei tipuri de participanţi: elevi de gimnaziu cu un eseu, elevi de liceu cu un material în format electronic şi cadre didactice cu referate ştiinţifice pentru două secţiuni: personalitatea episcopului şi perspectiva didactică.

2

Cuprins

Capitolul I . Episcopul Melchisedec Ştefănescu................................................................3

1. Pintilie Nicolae, Melchisedec Ştefănescu, reper important în teologia liturgică

românească............................................................................................. .................................3 2. Nichita Daniel, Episcopul Melchisedec Ştefănescu , Ierarh al condeiului......................................18

3. Cristea Mariana, Opera istorică a episcopului Melchisedec Ştefănescu...........................27

4. Iliescu Neagu, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, personalitate reprezentativă a

culturii şi spiritualităţii româneşti...........................................................................................35

5. Spătaru Ioan-Mugurel, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, personalitate emblematică a

culturii româneşti....................................................................................................................37

6. Onofrei Marinela, Melchisedec Ştefănescu, episcop în slujba culturii şi progresului........40

7. Tuscanu Aurel-Florin, O glorie a episcopatului rommân şi o podoabă a ţării sale-episco-

pul Melchisedec Ştefănescu.................................................................................................45

8. Cazacu Ramona, Personalitatea episcopului Melchisedec Ştefănescu................................48

9. Hurjui Păuniţa, Activitatea episcopului Melchisedec Ştefănescu în Sfântul Sinod.............52

10. Neacşu Bogdan, Episcopul Melchisedec Ştefănescu.........................................................56

11. Puşcaşu Oana, Episcopul Melchisedec Ştefănescu personalitate emblematica a culturii

şi spiritualităţii româneşti........................................................................................................70

CAPITOLUL 2 Didactică....................................................................................................76

1. Bobu Ana, Şcolile catehetice din Alexandria şi Antiohia şi rolul lor în aplicarea princi- piilor educaţiei creştine...........................................................................................................76 2. Meaută Eugenia, Cultură şi religie.......................................................................................81 3. Manolache Toader, Pe urmele strămoşilor...........................................................................82 4. Pr. Maxim Claudiu-Constantin, Aspectul practic al orei de Religie....................................83

3

CAPITOLUL 1 EPISCOPUL MELCHISEDEC ȘTEFĂNESCU

Melchisedec Ştefănescu, reper important în teologia liturgică românească

Drd. Nicolae Pintilie, Universitatea „ Alexandru Ioan Cuza”-Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iaşi Introducere

„Despre Melchisedec Ştefănescu, s-a scris mult şi se va mai scrie. Oamenii mari nu se

uită uşor, pentru că ei lasă în urma lor o lumină ce se proiectează peste veacuri. Lumina

minţii lor, nu se întunecă repede, ci luceşte continuu, sunt ca nişte stele care radiază pururea,

prin orizontul vieţii intelectuale şi prin virtuţile lor”s1. Aşa îşi începe lucrarea arhiereul

Veniamin Pocitan, unul din biografii episcopului Melchisedec Ştefănescu, cu o scurtă

caracterizare ce cuprinde în puţine cuvinte adevărul istoric despre marele episcop.

Erudiţia sa, mintea luminată şi bogăţia cunoştinţelor le-a pus cu prisosinţă în slujba

Bisericii. Înclinaţia spre teologie a fost darul divin prin care a devenit „una din gloriile

episcopatului român şi podoabă a ţării sale”2.

Şi-a început pregătirea pe băncile Seminarului Veniamin din Iaşi şi a continuat-o la

renumita academie din Kiev; după opinia lui Filaret Scriban, Melchisedec a fost cel mai dotat

dintre studenţii teologi români care şi-au făcut studiile în afara ţării3.

În perioada întoarcerii în ţară, după anul 1851, învăţământul românesc se afla în plină

criză prin desfiinţarea şcolilor catehetice şi înfiinţarea seminariilor teologice. Cea mai

stringentă problemă era lipsa cadrelor didactice şi a manualelor şcolare4. Acest lucru l-a

înţeles Melchisedec şi a hotărât alcătuirea şi traducerea celor mai importante manuale

teologice. Ca profesor la Seminarul Veniamin a alcătuit pentru prima dată Manualul de

Liturgică sau servire de Dumnezeu, în anul 1853. În anul următor apare Manualul de Tipic

Bisericesc. Faptul că profesorul şi mai târziu episcopul Melchisedec îşi deschide activitatea cu

publicarea cărţilor de căpătâi ale teologiei liturgice, arată câtă importanţă acordă acestei

ramuri teologice.

1 Arhiereu Veniamin Pocitan, Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-1861, Bucureşti, 1936, p. 7. 2 Nicolae Dobrescu, Episcopul Melchisedec, Bucureşti, 1907, p.7; Nicolae Georgescu Titus, Preocupările de carte ale episcopului Melchisedec şi biblioteca sa, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXXI (1989), nr.11-12, p.791; Pr. Alexandru M.Ioniţă, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, viaţa şi activitatea (teză de doctorat), Bucureşti 1992, p.16; Vasile Vasile, Episcopul Melchisedec eminent ierarh, pedagog şi om de cultură, Ed. Filocalia, Roman, 2010, p.13; Lucian Triteanul, În memoria Episcopului Melchisedec, în „Chronica Romanului”, an XIX (1942), nr. 5-6, Roman, p. 21. 3 Eftimie Luca, Episcopul Melchisedec Ştefănescu . Viaţa şi înfăptuirile sale, Roman, 1982, p. 27. 4 Teodor Nicolau, Biserică, naţiune şi sistem autocefal, în „ Teologie şi viaţă”, an X (2000), nr.1-6, Iaşi, p. 29.

4

Obiectivul studiului de faţă îl constituie susținerea acestui aspect: Melchisedec

Ştefănescu reper important în teologia liturgică românească.

Acest obiectiv va fi urmărit în principalele acţiuni ale marelui episcop: cele două

manuale menţionate dar şi în cărţile de cult alcătuite sau diortosite de profesorul şi episcopul

Melchisedec.

Teologia liturgică este mai întâi teologia rugăciunii şi a comuniunii euharistice. Nu

putem separa ştiinţificitatea de teologia harismatică, de rodirea harului în Biserică. Activitatea

pe plan liturgic a cărturarului Melchisedec este rodul trăirii euharistice şi duhovniceşti. O

persoană care nu are experienţă şi experierea apofatismului liturgic nu poate lansa o astfel de

operă teologică. Melchisedec Ştefănescu nu s-a rezumat la o activitate ştiinţifică, ci a împlinit-

o liturgic şi a propovăduit-o publicistic.

Legătura cu sfântul şi milostivul Iosif Naniescu este un argument în plus pentru

credibilitatea teologică a episcopului de la Roman. Legătura duhovnicească cu Iosif Naniescu,

a făcut posibilă apariția articolelor liturgice din prima revistă de teologie românească, Revista

Teologică de la Iaşi1.

Pentru învăţământul teologic de astăzi, deci şi pentru disciplina liturgică, Melchisedec

este şi va rămâne un reper luminos şi un exemplu demn de urmat.

I. Contribuția episcopului Melchisedec Ștefănescu pentru liturgica românească

Teolog erudit, personalitate culturală de frunte, încununat cu titlul de academician,

vlădica Melchisedec, a militat cu toată forţa sa pentru afirmarea neamului românesc şi pentru

creşterea rolului Bisericii în viaţa poporului.

Îndelungata păstorire ca episcop, legată succesiv de numele a trei scaune eparhiale: Huşi

(1860-1864), Dunărea de Jos (1864-1879) şi Roman (1879-1892), ne înfăţişează o activitate

plină de dinamism. Pentru epoca sa a fost considerat: ,,cel mai învăţat episcop al românilor

[…] s-a distins ca teolog, ca istoric, ca filolog, ca un bărbat cu mintea bogată şi un apostol a

cărui inimă lumina pe fraţii săi, cu razele credinţei şi-i încalzea cu caritatea sa”2.

În calitate de cadru didactic, episcopul Melchisedec a acordat o atenţie specială

alcătuirii şi editării manualelor şcolare absolut necesare învăţământului teologic românesc.

1 Drd. Nicolae George Pintilie, Revista Teologică de la Iaşi- buna vestire a teologiei româneşti, în „Studia Theologica Doctoralia”, vol. III, Iaşi, 2011, p. 434. 2 Pr. Asist. Alexandru I.Ioniţă, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi episcopul academician Melchisedec Ştefănescu; în slujba idealului naţional, în„ Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 1-3, Bucureşti, p. 29.

5

Încă din vremea studenției de la Kiev el pregătise schiţe, pe care, după întoarcere, le-a

completat și le-a dat o formă definitivă ,,spre folosul elevilor şi al profesorilor”1.

Întocmirea acestor manuale şcolare nu a fost un lucru simplu, dacă avem în vedere

faptul că terminologia teologică românească se afla în tranziţie, iar traducerile din alte limbi

necesitau completări şi îmbunătăţiri pentru a nu contraveni dogmelor şi a răspunde cerinţelor

misionare ale Bisericii româneşti2.

În aceasta rezidă geniul marelui ierarh, deşi trăia într-o perioadă de tranziţie pentru

limba română şi o stare încordată în sânul Bisericii, găseşte puterea să pună la dispoziţia

teologiei româneşti primele alcătuiri teologice pentru nivelul seminarial: ,,mă ţin cu

amândouă mâinile de ideea ca noi să ne grăbim a pregăti manualele pentru învăţământul

religios […] potrivite cu fiecare clasă şi cu fiecare şcoală”3.

Cu siguranţă au mai fost alcătuite manuale până la această iniţiativă, exemple fiind cele

pentru şcolile catehetice. Însă majoritatea conţineau concepţii tendenţioase, un real pericol

pentru Biserică: ,,învăţătorii şi cateheţii îşi permit să-şi facă singuri cărţi de acestea, parte

tipărite, parte manuscrise […] mai întâi trebuie făcute nişte cărţi de model pentru

învăţământul religios, ca sa fie unele şi aceleaşi prin toate şcolile şi nimeni să nu-şi permită

să facă de la sine ce îi va plăcea”4.

Spre deosebire de înaintaşii săi, a imprimat lucrărilor sale un caracter ştiinţific cu toată

greutatea prelucrării din limbile rusă sau greacă. Studiul de faţă are ca temă preocupările în

domeniul liturgicii pentru că primele două cărţi ce poartă pecetea marelui episcop sunt:

Manualul de Liturgică sau slujirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe (1853) şi Manualul de

Tipicu sau formulariu slujirii de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe (1854). Înainte de cele

dogmatice şi cele biblice, Melchisedec tipăreşte cele necesare liturgicii, ca să demonstreze că

viaţa religioasă se trăieşte plenar în cultul divin, cult din care izvorăşte toată teologia.

Însă preocupările liturgice, nu se rezumă la cele două manuale, continuă cu cărţile de

cult tipărite şi cu alte studii privitoare la viaţa Bisericii exprimată liturgic.

I. 1. Manualul de Liturgică sau servirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe

Acest prim manual a apărut cu binecuvântarea ,,înalt prea sfinţitului D. D. Sofronie

Miclescu, Mitropolit Moldovii şi Sucevei şi cavaleru alu mai multor ordine’’ în ,,Librăria

Editoriu Ştefan Rasidescu’’ în două ediţii: în anul 1853- cu literă chirilică la Iaşi şi apoi cu

1 Pr. Paul Mihail, Din corespondenţa episcopului Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXVII (1959), nr. 5-6, Bucureşti, p. 577. 2 Arhim. Grigorie Băbuş, Izvoare Liturgice şi Pastorale, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 6. 3 Apud Pr. Alexandru M.Ioniţă, Epsicopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului. Viaţa şi activitatea (1822-1892), Bucureşti, 1992, p. 66. 4 Ibidem p. 67.

6

literă latină în anul 1862, având un conţinut mai bogat. Iniţiativa a fost autorizată de Consiliul

Superior al Instrucţiunii publice, calificat ,,corespunzător întru totul de comisia rânduită de

Sfântul Sinod’’1.

Într-o ediţie grafică deosebită, cu alfabet de tranziţie, cartea se deschide cu o

„procuvântare” semnată de arhimandritul Melchisedec. Ideea centrală este aceea că ,,Biserica

este adevărata noastră mamă care ne naşte în viaţa cea nouă, ne educă pentru viaţa veşnică

[…] Biserica luminează mintea noastră prin lumina credinţei care ne descoperă toate cele ce

ne sunt de trebuinţă”2.

Tot din prefaţă aflăm ,,ea este înjgebată după manualul protoiereului Ioan Stvorţev,

fostul profesor de filosofie în Academia din Kiev”3. Observăm modestia eruditului profesor

prin numirea manualului drept ,,cărticică’’ al căui scop este de ,,a cunoaşte dacă nu întru

totul măcar cele mai întrebuinţate ierurgii ale Bisericii Ortodoxe’’.

Manualul este sistematic structurat, am putea spune, cel mai sistematic din teologia

liturgică, până la acea vreme.

Cele patru mari părţi se intitulează astfel:

I. Despre servirea de Dumnezeu în genere;

II. Despre servirea lui Dumnezeu cea de toate zilele;

III. Despre servirea de Dumnezeu în sărbătorile cele mai însemnate;

IV. Despre servirea de Dumnezeu în Sfântul şi marele Post.

Cuvântul predominant, după cum observăm este ,,servire de Dumnezeu’’ în sensul

slujirii, cu o notă filozofică profundă – slujind lui Dumnezeu ,,ne servim’’, ne slujim pe noi

înşine.

În primul capitol găsim informaţii despre ierarhia bisericească, despre veşmintele

folosite şi simbolismul lor. Deşi foloseşte în titlu termenul de templu, el arată că se mai

numeşte casă a lui Dumnezeu şi biserică, făcând aluzie la rugăciunea lui Solomon, care este

cuprinsă în slujba sfinţirii Bisericii4.

Găsim în paginile manualului de liturgică un capitol care se referă la cărţile de cult

folosite în Biserica Ortodoxă şi un scurt istoric al fiecăreia. Legat de acest capitol sunt şi

informaţiile despre traducerea cărţilor de cult în limba română. Acordă o mare importanţă

mitropoliţilor Dosoftei şi Varlaam, fraţilor Greceanu, domnului Constantin Brâncoveanu, dar

şi celor doi cărturari din copilăria sa, Veniamin Costachi şi Grigorie Dascălul, informaţii

1 Ibidem p. 69. 2 Arhim. Melchisedec, Manualu de Liturgică sau servirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1862, p.11. 3 Ibidem, p.11-12. 4 Ibidem, p. 19.

7

inedite într-un manual de liturgică. Deşi cartea este reproducerea unui manual kievean, acest

mic capitol demonstrează că episcopul Melchisedec cunoştea strădaniile înaintaşilor săi şi că

se poate vorbi şi de o teologie liturgică românească.

Şi în capitolul dedicat dumnezeieştii Liturghii aduce amănunte legate de cultura

românească: ,,între manuscrisele acestor Liturghii au între sine multe diferiri. Biserica

noastră le-a primit după manuscrisele Bisericii de la Constantinopolu şi ale muntelui

Atonului”1.

O notă distinctivă este ultimul capitol ,,Despre servirea lui Dumnezeu la felurite ceasuri

şi nevoi ale creştinilor’’ care tratează modul în care Hristos, săvârşitorul nevăzut lucrează în

mod văzut în Biserică.

Sfintele Taine sunt descrise ca intervenţii divine în viaţa omului, lucrări prin care se

sfinţeşte efortul uman de participare la viaţa Bisericii. Din toate doar Taina Sfântului Maslu

este prezentată diferit – Taina Eleosfinţirii.

Pe lângă Sfintele Taine, autorul redă şi unele ierurgii şi rânduieli mai importante:

sfinţirea bisericii, sfinţirea antimiselor, sfinţirea apei, tunderea în monahism, rânduiala

înmormântării şi pomenirea celor adormiţi.

Avem de a face cu o prezentare sistematică a principalelor elemente liturgice, la care se

adaugă contribuţia marelui ierarh şi conştiinţa sa că se poate vorbi de o teologie liturgică

românească, ce-şi trage seva din opera cărturarilor de talia lui Dosoftei, Varlaam şi

Veniamin. Este un pas înainte faţă de precedentele manuale şi un moment hotărâtor în

cristalizarea a ceea ce numim astăzi teologie liturgică românească.

I. 2. Manualul de Tipic bisericesc

Apărut după moartea marelui episcop, acesta se intitulează Manualul de Tipicul

Bisericii Ortodoxe, compus în anul 1854 de Protosinghelul Melchisedec şi a apărut din

iniţiativa episcopului Silvestru Bălănescu al Huşilor la Tipografia Cărţilor Bisericeşti din

Bucureşti.

Deşi nu este primul manual de tipic, aşa cum am arătat în primul capitol, este de o mare

importanţă în istoria acestei cărţi, destinată bunei defăşurări a cultului divin public. Aşa cum

reiese din introducere, tipicul ,,este o învăţătură predată de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii

Părinţi, despre chipul cum trebuie a se săvârşi slujirea de Dumnezeu”2. Sub acest termen

,,slujire de Dumnezeu’’ folosit şi în titlul manualului de liturgică găsim în lucrarea lui,

rânduielile bisericeşti pentru zilele de rând numite ,,zile ordinare sau septemânice’’, pentru 1 Ibidem p.79. 2 Protosingel Melchisedec Ştefănescu, Manual de Tipicul Bisericii Ortodoxe, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900, p. 5.

8

Duminicile de peste an, rânduieli pentru marile sărbători dar şi pentru timpul marelui post.

Are o sistematizare diferită de ediţiile contemporane, care împarte manualul în cele trei

perioade: Octoih, Triod şi Penticostar.

Faptul că ia fiecare din cele patru capitole şi le trece prin perioadele liturgice

menţionate, reliefează cât de sistematic a lucrat marele cărturar. Deşi destinat ,,şcolilor de

cântăreţi’’ acest manual se vrea a fi aplicabil și manualului de liturgică; cu siguranţă nu numai

cântăreţii s-au folosit de această lucrare, ci și preoții, ea fiind indispensabilă, deci, și clerului

superior. Unitatea cultului divin arată astfel că nu există o dedublare a rolului pentru preot şi

cântăreţ, ci cler şi popor în unitate şi în unire1.

În introducere găsim un documentat studiu istoric asupra dumnezeieştii Litughii,

trecând prin izvoarele primelor secole creştine, o istorie a dumnezeieştii Liturghii ce se

argumentează pe izvoare istorice: Anatolie Patriarhul Constantinopolului (sec. al V-lea),

Sofronie Patriarhul Ierusalimului (sec. al VII-lea), Gherman al Constantinopolului (sec. al

VIII-lea). O lucrare de pionerat în doar câteva pagini, ce deschide orizontul pentru studiile

liturgice de mare însemnătate pe această temă ale lui Teodor Tarnavschi şi mai târziu ale

părintelui profesor Petre Vintilescu.

De asemeni, găsim o mică referire la muzica bisericească şi unele povăţuiri despre cum

trebuie să se facă cântarea în Biserică: ,,cetirea şi cântarea trebuie a se face cu ton potrivit,

nici prea sus încât să ne obosim şi să facem scandal, nici prea jos încât să nu se audă şi să

lipsim de folosul sufletesc pe ascultători. Cântarea să fie cumpătată şi umilicioasă, fără

strigări şi întorsături necuviincioase”2.

Pentru a înţelege profunzimea acestui manual vom reda unele detalii interesante din

cuprinsul acestuia ce pot fi normative până astăzi. Manualul conţine nu numai simplele

îndrumări tipiconale ci şi modul exprimării evlaviei liturgice. ,,Seara, la vecernie, după

obicinuitul început, preotul face trei închinăciuni şi luând epitrahilul, binecuvântându-l şi

sărutându-l şi punându-l pe grumazul seu, zice…”3.

În capitolul al II-lea insistă asupra modului cum trebuie cântate şi citite canoanele din

rânduiala mânecării sau a utreniei: ,, În Bisericile poporane, reu s-a obicinuit ca, canoanele să

se citească de-la-o-laltă şi apoi catavasiile, ecteniile, citirile şi cântările de prin odele

canonului. Acesta se fac pentru ca să aibă timp Sfinţii Slujitori a se pregăti pentru

liturghisire’’4.

1 I. Broşteanu, Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu, în domeniul cântării bisericeşti, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXXI (1973), nr. 1-2, p. 190-191. 2 Protosingel Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 18. 3 Ibidem p. 19. 4 Ibidem p. 29.

9

În slujba litiei apare cântarea psalmului 33 până la cuvintele ”Bogaţii au săracit” care

se repetă de trei ori pe glasul al şaptelea. În rânduiala actuală s-a păstrat doar cântarea bogaţii

au săracit. Privitor la perioada postului celui mare, este interesant că numeşte săptămâna

premergătoare lăsatului sec de carne a Carnavalului, ceea ce noi astăzi în popor, dar şi în

cărţile liturgice, o numim a brânzei datorită îngăduinţei de a consuma produse lactate.

Tot pentru această perioadă, apare denumirea sărbători triodice: joia canonului celui

mare, sâmbăta acatistului, sâmbăta lui Lazăr, duminica stâlparilor şi toată săptămâna Sfintelor

Patimi.

Deşi restrâns ca pagini, acest manual de tipic continuă şi întregeşte pe cel de liturgică şi

demonstrează încă o dată contribuţia marelui episcop Melchisedec.

I. 3. Biserica Ortodoxă şi calendarul, Iassy, 1885

Deşi nu este o lucrare cu totală amprentă liturgică, Biserica Ortodoxă şi Calendarul a

episcopului Melchisedec poate fi încadrată în preocupările liturgice a marelui ierarh

moldovean. Melchisedec Ştefănescu scrie acest studiu în contextul frământărilor legate de

adaptarea calendarului îndreptat în Biserica Ortodoxă Română1.

Din punct de vedere teologic această lucrare este punctul de plecare în teologia

românească, nemaiexistând un studiu temeinic2. Erudiţia episcopului Melchisedec este dată de

argumentele prin care susţine că îndreptarea calendarului a fost o hotărâre necesară în viaţa

Bisericii. Răspunzând acuzaţiei de catolicizare prin acceptarea noului sistem calendaristic,

arată că Biserica românească s-a împotrivit în anul 1583, la recomandarea Papei. În anul 1584

Mitropolitul Moldovei Gheorghe Movilă scrie papei Grigorie al XIII-lea ,,să dea pace

românilor să rămâie la calendarul lor şi l-a ascultat papa în anul de acum”3.

Îndreptarea calendarului, menționează episcopul Melchisedec, a fost justificată ,,căci

părinţii de la Niceea când au alcătuit canonul, nu observase necesittatea causată de

neajunsul câtorva minute”4. Există o diferenţă între această opinie şi cea a cercetătorilor

occidentali-aceştia atribuie greşeala calculării călugărului scit Dionisie Exigul5, pe când

Melchisedec arată că problema acelor calcule este legată de data Paştelui şi stabilirea ei la

Sinodul de la Niceea din anul 325. Mai mult, marele cărturar arată că ,,imperfecţiunea

Canonului Sfinţilor Părinţi a provenitu nu de la neştiinţa lor ci de la neregularitatea

1 Tudor Preda Ghideanu, Melchisedec al Romanului, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 131. 2 Ibidem, Melchisedec, lumina ortodoxiei româneşti, Editura Muşatină, Roman, 2009, p. 119. Drd. Valentin Bratan, Preocupări de drept bisericesc ale episcopului Melchisedec, în „Studii Teologice”, an XXIV (1972), nr. 9-10, p. 722. 3 Melchisedec Ştefănescu, Biserica Ortodoxă şi Calendariul Iassy, 1885, p. 13-14. 4 Ibidem p. 22. 5 Dr. Nestor Vornicescu, Studii asupra calendarului, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p. 99.

10

calculului’’1. Românii au fost dintotdeauna apărători ai calendarului până la îndreptarea făcută

în ortodoxie. Chiar dacă în anul 1543 în Occident s-a restabilit calendarul, românii din

Transilvania şi Ungaria au continuat să ţină calendarul după tradiţia răsăriteană.

Problema adoptării calendarului îndreptat a fost un episod zbuciumat al Bisericii

româneşti. În sânul Bisericii, clericii situaţi pentru adoptare îi numeau pe cei care se

împotriveau ,,strigoiu, cocovăi şi retrograzi”2. Pentru câştigarea păcii, guvernul domnitorului

Alexandru Ioan Cuza a convocat o parte din episcopii ţării pentru a lămuri această problemă:

Calinic, locotenentul Mitropoliei Moldovei, Dionisie, locotenentul Buzăului, Melchisedec

Ştefănescu locotenentul de Huşi, arhiereul Ioanichie Evanţias, arhiereul Athanasie Troados.

Guvernul, dorind ca rezultatul să fie favorabil, a suplimentat prin ordin numărul membrilor

acestei comisii: arhimandrit Ghenadie procuratorul Sfântului Gheorghe-nou, arhimandrit Iosif

curatoriul Sărindarului, arhimandrit Onufrie egumenul de la Sinaia şi monahul Sofronie

Vârnav3.

Lucrările comisiei au fost deschise la 12 ianuarie 1864, prima discuţie având ca temă

nemulţumirea din rândul credincioşilor. Numeroase personalităţi laice luaseră măsuri

împotriva încercării de adoptare a noului calendar. Ion Heliade Rădulescu scrie Mitropolitului

primat, cerându-i să se opună încercării guvernului. Comisia din care făcea parte şi

Melchisedec Ştefănescu, chiar din prima zi a lucrărilor a adresat o scrisoare Ministerului

Cultelor şi al Instrucţiunii publice în care arată că ,,problema calendarului este una pur

ştiinţifică, dar este în legătură şi cu hotărârile Sinodului I Ecumenic şi cu data Paştelui”4.

Din cauza agitaţiei din ţară, guvernul şi comisia alcătuită, a fost obligată să recunoască

fatul că această schimbare este una inoportună în acel moment, acest act înfăptuindu-se la 1

aprilie 19195.

Melchisedec Ştefănescu, care făcuse parte din acea comisie, prezintă în studiul său

ambele puncte de vedere, recunoscând: ,,calendariul nou este bazatu pe calcule astronomice

mai esacte decât cel vechiu”6. Schimbarea calendarului în opinia marelui episcop ţine de

consimţământul întregii ortodoxii şi propune ca ,,în actele noastre civile şi politice a

întrebuinţa amândouă datele”.

Avem, prin contribuţia lui Melchisedec Ştefănescu, un studiu liturgic cu valoare

academică asupra calendarului, care, prin argumentele sale, rămâne normativ până astăzi. În

1 Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 24. 2 Ibidem p. 34. 3 Ibidem p. 35. 4 Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 42. 5 Eugen Drăgoi , O sută de ani de la moartea episcopului Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1992), nr. 4-6, p. 47. 6 Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 43.

11

aparenţă studiul înclină spre a fi păstrat calendarul vechi din cauza tulburărilor din sânul

poporului, dar o hotărâre viitoare trebuie luată în ascultarea Bisericii şi în folosul

credincioşilor.

Meritul episcopului Melchisedec este acela de a prezenta ambele păreri cu argumentele

lor din opera Sfinţilor Părinţi şi din tâlcuirile liturgice. Studiul despre calendar a fost, pentru

comisia din anul 1919, elementul principal ce a stat la baza luării hotărârii adoptării

calendarului îndreptat, dar păstrării pascaliei după calendarul iulian.

III. Melchisedec Ștefănescu inițiator al cărților de cult

La mijlocul secolului al XVIII-lea traducerea şi reeditarea cărţilor de cult reprezenta o

necesitate stringentă, vechile cărţi aveau un limbaj depăşit şi erau puţine ca număr. Episcopul

Melchisedec nu dorea reformarea limbajului liturgic ,,vechile cuvinte numai atunci să se

schimbe când ar fi altele româneşti de aceaşi însemnare, sau când cele întrebuinţate ar fi în

opoziţie cu estetica simţului românesc […] în tot cazul, inovaţiile lingvistice se îngăduie

numai dacă vor fi cerute de vreo necesitate evidentă impusă de exactitatea exprimării sau de

estetica limbii culte’’1.

Observăm atât un spirit conservator, un apărător al tradiţiei, dar şi un înnoitor al cărţilor

de cult româneşti. La propunerea sa, a fost alcătuită o comisie care să se ocupe de diortosire şi

verificare a textelor existente, urmând ca rezultatul să fie prezentat Sfântului Sinod. El este şi

autorul primului Regulament pentru Comisia Liturgică, regulament ce a fost dezbătut şi

aprobat în şedinţele sinodale în anul 18802. Acest Regulament conţine o scurtă istorie a limbii

literare româneşti, arâtând că factorul care unea pe toţi românii era limba liturgică, în care un

întreg popor se ruga şi dialoga cu Dumnezeu.

În îndelungata sa activitate, atât ca profesor cât şi ca episcop, s-a ocupat de reeditarea

unor cărţi de cult, dar şi de alcătuirea altora noi.

Dăm mai jos titlurile cărţilor reeditate şi corectate:

- Psaltirea sau Cartea laudelor alăturată cu originalul evreiesc şi cu mai multe

traduceri moderne şi corigiată de arhimandritul Melchisedec, magistru de teologie şi rectorul

Seminariei eparchiale de Huşi, Huşi 1859;

1 Constantin C. Diculescu, Din corespondenţele episcopului Melchisedec, culese, adnotate şi însoţite de o prefaţă, Tipografia Cărţilor Bisericeşti , 1909, p. 10; Episcop Gherontie, Melchisedec, zugrăvit de câţiva dintre ucenicii săi, articole adunate şi tipărite, Tipografia Mănăstirii Cernica, 1939, p. 171. 2 I. Ionescu, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, sprijinitor al învăţământului teologic românesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 3-4, Bucureşti, p. 56; Pr. Constantin Nazarie, 20 de ani de la moartea lui Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă Română”, XXXVI (1912), nr. 3-4, p. 511; drd. Constantin Moise, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, 150 de ani de la naştere, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 3-4, p. 337.

12

- Tedeum în Duminica Ortodoxiei, Bucureşti 1871;

- Acatistul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară

Maria, Bucureşti 1887 1.

Cărţi de cult alcătuite:

- Evchologii seu rânduielile de rugăciune la deosebite casuri din viaţa bisericească,

publică şi particulară, a chreştinilor ortodoxi, Bucureşti 1873;

- Carte de rugăciune, Bucureşti 1884;

- Orânduiala Vecerniei, Utreniei şi Liturgiei (Oratoriu) Bucureşti 1874;

- Arhieraticon, adică Liturghiariu arhierescu, combinatu despre unu manuscrisu vechiu

de la sânta Mitropolie a Moldovei şi despre alte cărţi liturgice ale Bisericii Orthodoxe,

Roman 18752;

- Oratoriu, Bucureşti 1869.

Aceasta din urmă are un cuprins foarte interesant, ca de altfel toate cărţile alcătuite:

conţine rugăciune pentru diferite trebuinţe, rânduiala Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur,

un fragment din catehismul mitropolitului Veniamin, un vocabular de termeni liturgici şi o

variantă nouă de Sinaxar. Acest sinaxar adaugă la unele sărbători amănunte noi despre

cinstirea acelor sfinţi în Biserica românească3.

O deosebită însemnătate are și faptul că episcopul Melchisedec introduce pentru prima

dată în calendar, sfinţi români, apărători ai legii străbune. Pentru prima dată în Biserica

românească sunt pomeniţi ca sfinţi, deşi nu exista un act oficial de canonizare Sfântul

Voievod Ştefan cel Mare, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi,

cuviosul Rafael de la Agapia, cuviosul Chiriac de la Tazlău şi Epifanie de la Voroneţ, Ioan de

la Râşca, Inocenţiu de la Probota, Chiriac de la Bisericani şi Daniel de la Voroneţ.

Prin această lucrare, Melchisedec este un deschizător de drumuri, o minte luminată, dar

şi un profund cercetător ce a înțeles importanţa cinstirii sfinţilor români, rodul duhovnicesc

românesc, realitate ce a fost materializată în perioada contemporană prin canonizările

efectuate.

O propunere interesantă, susţinută istoric de către eruditul ierarh este trecerea în rândul

sfinţilor a voievozilor Matei Basarab şi Mihai Viteazu ,,cel egal cu marele Ştefan’’ şi a

domnitorului Grigorie Ghica al Moldovei, teme de studiat în viitor de comisia de canonizarea

a Sfântului Sinod.

1 O traducere după ediţia apărută la Kiev 1878. 2 Se păstrează în manuscris în Muzeul Arhiepiscopiei Romanului şi a Bacăului. 3 Un exemplu grăitor este ziua de 12 ianuarie, Sfânta Muceniţă Tatiana, la care adaugă ,,parte din sfintele ei religve, anume capul, se află la Sfânta Episcopie a Argeşului, în România”.

13

II. 1. Carte de rugăciuni, Bucureşti, 1884

Un cunoscut liturgist occidental afirmă că ,,întâi de toate poporul creştin a fost un popor

al rugăciunii’’1. Sentimentul şi trăirea profundă care uneşte cerul cu pământul, îngerii cu

oamenii, creatorul şi creaţia este rugăciunea. Deşi teologia creştină afirmă că rugăciunea este

un dialog liber cu Dumnezeu încă din primele veacuri creştine, rugăciunea a fost consemnată

în scris, ceea ce mai târziu a dus la apariţia cărţilor de cult.

Una din preocupările principale ale eruditului episcop Melchisedec a fost grija ca

poporul şi clerul să aibă suportul fizic al rugăciunii, cartea. Deşi istoria tipăriturilor cărţilor de

cult cunoaşte apariţia Ceaslovului sau a Orologiului, episcopul Melchisedec Ştefănescu

tipăreşte în anul 1884 la editura Librăriei Socescu&Comp, Carte de Rugăciune, de

Melchisedec, Episcop al Romanului, text restabilit după vechile cărţi bisericeşti. Având un

concept grafic nou faţă de cărţile de cult anterioare, această carte de rugăciuni este presărată

de numeroase icoane tipărite, ce au o ordine dată de logică serviciului divin ce îl precede:

pentru rugăciunea spre somn este folosită icoana Sfinţilor Îngeri ; la rugăciunile dimineţii,

icoana Învierii Mântuitorului; pentru rugăciunile Liturghiei, icoana punerii în mormânt a lui

Hristos, canonul de umilinţă este precedat de icoana Mîntuitorului Hristos –Judecătorul, etc.

Interpunerea acestor icoane, scrisul mare şi aerisit, felul încadramentelor paginilor

recomandă această carte ca una elegantă, care, din punct de vedere grafic, nu a fost egalată

nici până astăzi.

În privinţa cuprinsului, respectă ordinea zilei liturgice, o trăsătură nouă în cărţile de cult

româneşti. Cartea se deschide cu rugăciunile de seară, continuând cu celelalte momente de

trăire liturgică ale unei zile:

- Rugăciunile de seară;

- După cina cea mică (Pavecerniţa);

- Rugăciunile spre somn;

- Rugăciunile de dimineaţă;

- Rugăciunile Sfintei Liturghii;

- Canon de umilinţă;

- Canon paraclitic;

- Canon de rugăciune;

- Rugăciuni la diferite ocasii;

- Rugăciunile mesei;

- Rânduiala săptămânii luminate;

- Canonul sfintei cuminecături; 1 E. Ferguson, Worship in Early Christianity, London, 1993, p. 19.

14

- Rugăciunile sfintei cuminecături.

Spre deosebire de Ceaslovul tipărit la Neamţ în anul 1858 din această carte lipsesc

Ceasurile, Obedniţa, Mezonoptica şi Vecernia dar se adaugă canoanele de rugăciune. Lipsa

unor momente liturgice, ne face să credem că eruditul episcop nu a vrut o reeditare a

Ceaslovului, ci o carte la îndemâna tuturor, o carte apropiată sufletului omului simplu.

În cadrul fiecărui moment liturgic apar elemente inedite ce au stat la baza cristalizării

Ceaslovului actual. În rugăciunea de seară, după rugăciunile începătoare urmează ,,psalmul

pomiac de la vecernie’’- psalmul 103, urmat de cântarea ,,Lumină lină’’ intitulată ,,cântare

cătră Iisus Christos a sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului’’1. Urmează ,,rugăciunea

cătră unul Dumnezeu în trei feţe’’- cunoscută în ediţiile actuale în rânduiala Miezonopticii din

zilele de rând- ,,Învredniceşte-ne Doamne’’.

Rânduiala serii se încheie cu ,,Acum slobozeşte”, ,,Născătoare de Dumnezeu”,

,,rugăciune de obşte” şi ,,Rugăciune a Sfântului Efrem Sirul”2. Deşi în tradiţia ortodoxă

această rugăciune este legată de perioada penitenţială a Postului Paştelui, geniul episcopului

Melchisedec ne arată că fiecare seară este ceas de pocăinţă şi meditaţie la Stăpânul vieţii

noastre.

Este foarte interesant faptul că după Pavecerniţă apar ,,rugăciunile spre somn” făcându-

se o diferenţă faţă de cele de seară. Comparând această ediţie cu cea a Ceaslovului nemţean,

observăm că forma actuală o găsim pentru prima dată la episcopul Melchisedec, cu deosebirea

că rugăciunea de încheiere ,,Stăpâne iubitorule de oameni’’ este pusă sub autoritatea Sfântului

Ioan Damaschin3.

Rugăciunile de dimineaţă, până la psalmul 50 sunt asemănătoare cu ediţia nemţeană a

Ceaslovului; după psalm se prezintă o formă prescurtată cu denumirea: ,,doue-zeci şi patru de

rugăciuni paraclitice, împărţite după ceasurile zilei şi ale nopţii’’ urmate de rugăciunea către

îngerul păzitor şi rugăciunile către Maica Domnului4.

Inedit în teologia românească, este prezenţa unui capitol intitulat ,,Rugăciunile pentru

timpul Sfintei dumnezeieştii Liturghii”. Sunt rugăciuni pe care creştinul participant şi nu

spectator le rostea la fiecare moment important al dumnezeieştii jertfe. Sunt creaţii teologice

deosebit de importante, rezultatul rodirii harului în Biserică prin sufletul şi mintea luminatului

ierarh5.

1 Carte de rugăciune, Bucureşti, 1884, Librăria Socecu, p.17. 2 Ibidem, p. 22. 3 Ibidem, p. 56. 4 Ibidem, p. 65-70. 5 Nu vom insista asupra acestu capitol ce urmează a fi tratat într-un studiu ulterior , dată fiind importanţa acestor rugăciuni ce descoperă caracterul dinamic al Teologiei Liturgice.

15

Deşi se numeşte ,,canon de umilinţă’’este ceea ce astăzi găsim în rânduiala Acatistului

Mântuitorului Iisus Hristos1.

Canonul paraclitic nu este nimic altceva decât Paraclisul Maicii Domnului, ,,alcătuire a

monahului Teostirict’’ Canonul de rugăciune ,, către îngerul păzitor al vieţii omului” este pus

sub autoritatea monahului Ioan Mavromulu, amănunt ce nu s-a mai păstrat în ediţia actuală.

Ce nu cuprinde nici o ediţie a Ceaslovului şi găsim în tipăritura marelui ierarh sunt

,,rugăciunile la deosebite ocasii”: rugăciunea şcolarilor, rugăciunea unui fiu pentru tatăl şi

mama sa, rugăciunea unui soţ pentru soţia sa, rugăciunea tatălui sau a mamei pentru fiii lor,

rugăciunea la ziua aniversară a naşterii sau a numelui și rugăciune când cineva se află în

nenorociri şi supărări.

Acest capitol înrudeşte cartea cu Molitfelnicul, aducând rugăciuni ce însoţesc viaţa

religioasă dar şi socială a creştinului. Acest amănunt face ca opera episcopului romaşcan să

depăşească stadiul de carte de cult şi să devină carte de suflet şi de mângâiere arâtând că în

orice situaţie dificilă gasim o modalitate să dialogăm cu Dumnezeu ,,doctorul sufletelor şi al

trupurilor noastre”2. Aceste rugăciuni se pare, sunt creaţii originale ce denotă profunzimea

trăirii spirituale a marelui ierarh.

Toate aceste note distinctive recomandă această carte de rugăciune ca un moment

important în istoria cărţilor de cult. În anumite aspecte putem considera osteneala episcopului

Melchisedec ca fiind ,,bunicul’’ Ceaslovului actual.

Privitor la ,,rugăciunile Liturghiei ”şi la ,,rugăciunile la diferite ocasii” putem afirma că

acestea se înscriu în caracterul dinamic al liturgicii româneşti. Nu numai că a scris un manual

de Liturgică şi Tipic, dar a și îmbogăţit marele tezaur al cultului ortodox cu rugăciuni noi din

care respiră trăirea autentică a vieţii în Hristos.

Concluzii

Melchisedec Ştefănescu s-a impus în istoria naţional- culturală ca o personalitate de primă

mărime. Alături de alte persoane importante ca mitropolitul sfânt al Moldovei, Iosif

Naniescu, a lucrat aproape o jumătate de secol la răspândirea culturii şi teologiei româneşti.

Prin numărul lucrărilor şi studiilor de teologie şi prin varietatea tematică, episcopul

Melchisedec s-a impus ca o personalitate cu o contribuţie de mare însemnătate în ansamblul

teologiei româneşti. În anumite domenii el poate fi considerat un deschizător de drumuri, a

înţeles teologia ca o slujire activă a lui Dumnezeu.

1 Ceaslov, I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 273. 2 Moliftelnic, I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 119.

16

La începutul profesoral şi-a concentrat eforturile în manualele care la vremea respectivă

lipseau şi erau necesare învăţământului teologic. De mare importanţă este faptul că primele

două manuale au fost din aria teologiei liturgice, punând bazele unei ştiinţe academice a

cultului divin. Aceste două lucrări, nu sunt doar traduceri şi prelucrări, ci afirmări ale teologiei

naţionale româneşti.

Când a devenit ierarh, s-a străduit să răspundă la multiplele necesităţi ale Bisericii atât

în scris, cât şi prin iniţiativele din Sfântul Sinod, dar şi prin cele de la Academia Română. În

tot ce a scris a urmărit să păstreze echilibrul necesar lucrării de înnoire a teologiei româneşti.

Spunem reînnoire pentru că, aşa cum am arâtat prin alcătuirea cărţilor de cult, şi exemplul cel

mai grăitor este Cartea de Rugăciune, demonstrează că teologia liturgică este dinamică.

Nu avem de a face doar cu un cercetător ci şi cu un ,,nou melod şi imnograf’’, prin

alcătuirea unor frumoase şi profunde rugăciuni.

Este deschizător de drumuri şi prin Sinaxarul Oratorului, pentru prima dată în istoria

Bisericii Româneşti, aduce în atenţie cinstirea sfinţilor români precum Sfântul Voievod

Ştefan cel Mare şi a sfinţilor nemţeni. Îl putem considera un vizionar peste timp, căci în

zilele noastre am asistat la procesiunile de canonizare ale acestor sfinţi.

Melchisedec Ştefănescu, prin toată lucrarea sa liturgică, se recomandă ca un moment

decisiv în istoria disciplinei. Contribuţia de pionerat în liturgică este pentru învăţământul

teologic de astăzi un reper luminos şi demn de urmat, dar şi o provocare pentru noi cei de

astăzi.

Avem datoria şi trebuie să găsim şi forţele necesare să urmăm dinamismului său. S-a

scris mult despre marele ierarh, dar personalitatea sa dinamică ne impune noi şi noi teme de

cercetare.

Pentru teologia liturgică, activitatea episcopului Melchisedec este o temă ce trebuie

dezvoltată şi adânc cercetată. Este o mândrie pentru Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului de

a fi avut un astfel de ierarh, a cărui minte luminată şi inimă caldă a pulsat din plin în teologia

românească.

Bibliografie

Cărţi

Băbuş, Grigorie, arhim. Izvoare Liturgice şi Pastorale, Editura Christiana, Bucureşti, 2002.

Ceaslov, I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993. Diculescu, Constantin C., Din corespondenţele episcopului Melchisedec, culese,

adnotate şi însoţite de o prefaţă, Tipografia Cărţilor Bisericeşti , 1909. Dobrescu, Nicolae, Episcopul Melchisedec, Bucureşti, 1907. Ferguson, E., Worship in Early Christianity, London, 1993.

17

Ghideanu, Tudor Preda , Melchisedec al Romanului, Editura Lumen, Iaşi, 2007. Ghideanu, Tudor Preda, Melchisedec, lumina ortodoxiei româneşti, Editura Muşatină,

Roman, 2009. Gherontie, Episcop, Melchisedec, zugrăvit de câţiva dintre ucenicii săi, articole

adunate şi tipărite, Tipografia Mănăstirii Cernica, 1939. Luca, Eftimie, Episcopul Melchisedec Ştefănescu . Viaţa şi înfăptuirile sale, Roman,

1982. Moliftelnic, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001. Pocitan, Veniamin , Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec între anii 1856-

1861, Bucureşti, 1936. Ştefănescu, Melchisedec, Manualu de Liturgică sau servirea de Dumnezeu a Bisericii

Ortodoxe, Bucureşti, 1862. Ştefănescu, Melchisedec, Manual de Tipicul Bisericii Ortodoxe, Tipografia Cărţilor

Bisericeşti, Bucureşti, 1900. Ştefănescu, Melchisedec,, Biserica Ortodoxă şi Calendariul , Iaşi, 1885. Vasile ,Vasile, Episcopul Melchisedec eminent ierarh, pedagog şi om de cultură,

Editura Filocalia, Roman, 2010. Vornicescu, Nestor, dr., Studii asupra calendarului, Editura Mitropoliei Olteniei,

Craiova. Studii şi articole

Bratan, Valentin, drd., Preocupări de drept bisericesc ale episcopului Melchisedec, în „Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 9-10.

Broşteanu,I., Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu, în domeniul cântării bisericeşti, în „Biserica Ortodoxă Română”, CXXI (1973), nr. 1-2.

Ionescu,I., Episcopul Melchisedec Ştefănescu, sprijinitor al învăţământului teologic românesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 3-4.

Lucian, Triteanul, În memoria Episcopului Melchisedec, în „Chronica Romanului”, XIX (1942), nr. 5-6.

Moise, Constantin, drd., Episcopul Melchisedec Ştefănescu, 150 de ani de la naştere, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 3-4.

Nazarie, Constantin, pr., 20 de ani de la moartea lui Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă Română”, XXXVI (1912), nr. 3-4.

Titus, Nicolae Georgescu, Preocupările de carte ale episcopului Melchisedec şi biblioteca sa, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXXI (1989), nr. 11-12.

18

Episcopul Melchisedec Ştefănescu -Ierarh al condeiului

Drd. Nichita Daniel – Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”-Iaşi

Motto: ,,Scrisoare noastră sunteţi voi, […] scrisoare a lui Hristos, slujită

de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui

viu […] pe tablele de carne ale inimii.” (II Corinteni 3, 2-3)

Epistola ca gen literar

Etimologic, termenul de epistolă1 provine din limba lui Voltaire, cu referire directă la

scrisoarea sub formă de corespondenţă sau operă literară, în proză sau în versuri. Naşterea

genului literar, cu acelaşi nume, în Franţa secolelor XVII şi XVIII este opera polemicii

teologice a vremii, amintind în acest sens cele 18 Scrisori către un provincial, publicate între

anii 1656-1657 de jansenistul Blaise Pascal, în care morala iezuită, generatoare de nedreptate,

este supusă unui examen necruţător şi combătută magistral. Mari epistolari români (M.

Kogălniceanu, V. Alecsandri, I. Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale) ne-au

lăsat, prin intermediul scrisorilor, adevărate monumente de literatură care vor dăinui pururi,

dar mai mult decât atât, ei şi-au creionat involuntar portrete, pe care le admirăm şi astăzi. Nu

trebuie apoi să uităm importanţa epistolelor misionare ale Noului Testament, în special cele

scrise de Sf. Apostol Pavel, cu scopul lămuririi anumitor aspecte ale vieţii bisericeşti, citite de

mai bine de două mii de ani, însă rămânând acelaşi izvor de învăţături, practic, inepuizabil.

Corespondenţa întreţinută de marile personalităţi reprezintă poate cel mai viu izvor

istoric, purtând cu sine nu doar numele semnatarului ci şi amprenta personalităţii sale. Prin

faptul de a nu fi destinată publicităţii, în majoritatea cazurilor, scrisoarea apare ca un

document psihologic autentic, punându-ne în legătură nemijlocită cu autorul. Sunt surprinse

aici reacţia expeditorului la o anumită problemă a vremii sau starea de moment a celui care

scrie. Epoci întregi din istorie a umanităţii, biografii de personalităţi ilustre, de scriitori şi

artişti, ne sunt mult mai cunoscute din rândurile acestor scrisori particulare.

Episcopul Melchisedec. Repere biografice

În rândul marilor oameni ai sec. al XIX -lea, care au devenit puncte de referinţă pentru

viaţa socială şi culturală a vremii lor se înscrie şi episcopul academician Melchisedec

Ştefănescu, numit printre altele de istorici ,,glorie a episcopatului român şi podoabă a ţării

sale”2. Profund teolog şi ierarh erudit, face parte din pleiada oamenilor înţelepţi care au avut

1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 345. 2 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec : studiu asupra vieţii şi activităţii lui, cu un portret şi excerpte din corespondenţă, Bucureşti, 1908, p. 11.

19

un cuvânt greu de spus în momente de răscruce pentru istoria naţională şi care, prin muncă

neobosită, au reuşit să lumineze poporul cu lumina spiritualităţii.

Fiu de preot, de pe meleaguri nemţene (Gârcina) s-a remarcat prin însuşirile sale

intelectuale încă din toamna anului 1834, când a fost înscris la Seminarul Socola - Iaşi, unde a

studiat până în 1841. După ce stă patru ani de zile ca învăţător de sat, reia cursurile, şi în anul

1843 este numit profesor de retorică, pastorală, istorie şi geografie, la acelaşi Seminar. În

acelaşi an primeşte tunderea monahală cu numele de Melchisedec, iar în anul următor este

hirotonit ierodiacon, pentru ca în 1856 să urce până la rangul de arhimandrit.

Tot acum arhimandritul Melchisedec este numit rector al Seminarului de la Huşi,

reuşind în câţiva ani să-l reorganizeze în întregime după măsura celui de la Iaşi, înzestrându-l

cu local propriu, cu profesori buni şi la un nivel duhovnicesc satisfăcător. A fost un eminent

profesor, un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos şi un neegalat pedagog şi părinte

duhovnicesc al viitorilor candidaţi la preoţie, numeroşi elevi formaţi de dânsul ajungând buni

preoţi, egumeni, profesori şi ierarhi aleşi în Moldova.

Veacul al XIX -lea a fost descris ca fiind o perioadă tulbure dar şi dătătoare de

speranţă,1 fiind marcat de evenimente istorice care au scos în prim plan năzuinţele de veacuri

ale românilor, unitatea şi independenţa de stat. Între 1857-1859, arhimandritul Melchisedec a

stăruit permanent la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, folosind cu multă înţelepciune,

atât catedra, cât şi amvonul. El lua ca temelie a unirii românilor cuvintele Mântuitorului:

,,Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan

17, 21). A dovedit prin cuvânt şi faptă că unirea fraţilor români, de acelaşi neam şi limbă, de

aceeaşi credinţă şi trăire creştină, este o datorie evanghelică sfântă, după modelul unităţii

treimice şi a sfinţilor din ceruri. Unitatea românilor, spunea el ,,va duce nu numai la întărirea

naţională şi la risipirea vrajbei dintre fraţi, dar în aceeaşi măsură şi la întărirea Ortodoxiei

româneşti, pentru a putea rezista prozelitismului religios străin, care căuta să dezbine

Neamul şi Biserica noastră apostolică”2.

La 30 decembrie 1862, Melchisedec a fost înălţat la treapta de arhiereu cu titlul de

Tripoleos, pentru ca peste numai trei ani să preia nou înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos.

Membru al Sf. Sinod, cu pregătirea cărturărească cea mai solidă, ,,suflet al dezbaterilor şi

autorul aproape al tuturor regulamentelor şi hotărârilor ce s-au luat de către acesta”3, a

1 Pr. Alexandru M. Ioniţă, Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului-Viaţa şi activitatea, Bucureşti, 1992, p. 5. 2 Ibidem, p. 8. 3 Ibidem, p. 9.

20

contribuit mult la unirea celor două biserici locale din Moldova şi Ţara Românească,

ajungând ca în anul 1865 să se întrunească la Bucureşti, pentru prima dată, un Sinod general

al Bisericii Ortodoxe Române.

Ideile cetăţeneşti ale episcopului Melchisedec sunt oglindite, între altele, în

îndemnurile la adresa credincioşilor de a subscrie pentru ajutorarea ostaşilor care luptau, în

anul 1877, pentru cucerirea independenţei naţionale.1 Acest eveniment constituie factorul

politic care a contribuit în mare măsură la statornicirea atmosferei în care s-a frământat

chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, proclamată şi recunoscută de Patriarhia

Constantinopolului.2 Contribuţia lui Melchisedec Ştefănescu, în noua calitate de Episcop al

Romanului, ca ,,părinte al autocefaliei” este binecunoscută, mulţi biografi, istorici şi teologi

dedicându-i numeroase pagini,3 însă aceasta nu face obiectul studiului de faţă. Un lucru este

uşor de sesizat şi anume acela că, a fost un ierarh militant, cu o prezenţă activă în vâltoarea

evenimentelor, care au dus la închegarea statului național român modern.

De la Episcopul Melchisedec ne-a rămas o bogată corespondenţă4, păstrată de-a lungul

timpului în diferite locuri și care pune în lumină temeinica sa pregătire culturală, spiritul său

administrativ şi nu în cele din urmă, caracterul şi firea sa. Fragmente din aceasta au fost

publicate de Constantin C. Diculescu în anii 1908 şi 1909. După perioada celui de-al Doilea

Război Mondial fondul de carte şi corespondenţă a fost adunat şi păstrat, o parte în Arhivele

Statului -Iaşi şi o alta la Biblioteca Central Universitară din capitala Moldovei5.

După ce Unirea Principatelor a devenit fapt împlinit, Melchisedec a sprijinit toate

iniţiativele şi acţiunile înnoitoare ale domnitorului Al. Ioan-Cuza, dând dovadă de verticalitate

1 A se vedea în acest sens articolul Diac. Prof. Ioan Ivan, Referiri despre Episcopul Melchisedec Ştefănescu şi despre Războiul din 1877 într-o corespondenţă de epocă, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LIII (1977), nr. 5-6, p. 391-397. 2 Pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Editura Filocalia, Roman, 2008, p. 310. 3 Prima lucrare dedicată personalităţii episcopului de Roman aparţine lui Ioan Kalinderu, succesorul său la Academia Română, purtând titlul Episcopul Melchisedec. Discurs de recepţiune rostit în şedinţă solemnă sub preşedinţa M. S. Regelui, apărut la 25 martie 1894; Alte lucrări de referinţă: Pr. Gabriel Cocora, Din activitatea episcopului Melchisedec în Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIII (1967), nr. 5-6, pp. 403-412. P.S. Eftimie Luca, Episcopul Melchisedec Ştefănecu-Viaţa şi înfăptuirile sale, Roman, 1982. Tudor Ghideanu, Autocefalie şi Patriarhie, editura Muşatinia, Roman, 2010. Pr. Alexandru M. Ioniţă, Contribuţia Episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, CIII (1985), nr. 5-6, pp. 440-473. 4 Alte lucrări referitoare la corespondenţă, exceptând pe cele indicate în notele de subsol: Pr. Paul Mihai, Din corespondenţa episcopului Melchisedec, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1959), nr. 5-6, pp. 493-612. Idem, Legăturile culturale bisericeşti ale Episcopului Melchisedec cu Rusia. Corespondenţa sa din anii 1849-1892, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVII (1961), nr. 3-4, pp. 261-296. Ion Popescu-Pasărea, Episcopul Melchisedec (1822-1892), în ,,Cultura”, I (1911), nr. 10, pp. 202-206. Pr. Scarlat Porcescu, Câteva scrisori trimise Episcopului Melchisedec de Vasile Alecsandri, în ,,Chronica Romanului”, XXII (1946), nr. 4-5, pp. 84-87. 5 La Biblioteca Universitară din Iaşi, corespondenţa Ierarhului romaşcan, poate fi găsite sub numele de ”Arhiva Mechisedek Ştefănescu”.

21

şi ataşament faţă de valorile creştine. Iată un fragment de corespondenţă purtată de domnitorul

Unirii cu Episcopul Melchisedec, în 1863: ,,Cu trecerea din viaţă a protoiereului Budescu,

protopopia Galaţi, rămânând vacantă, vă recomand pentru acest post pe părintele Zaharia

după recomandaţia pe care şi noi am primit-o de la mai mulţi localnici. (Prinţul domnitor)

Răspunsul la această intervenţie este următorul: ,,Socot de datorie cu tot devotamentul a vă

aduce la cunoştinţă că orânduirea părintelui Zaharia în postul de protoiereu nu corespunde

cu dorinţa Măriei Voastre de progres în cler. Vă rog să-mi daţi voie a numi în acel post o

persoană cu ştiinţă şi cu moralitate. Cel puţin, vă rog, învoiţi-mi a amâna până ce voi veni eu

însumi la Bucureşti. (Melchisedec)” 1 Iată o mărturie sinceră şi responsabilă a unui om care a

iubit mai presus decât orice Biserica. Astfel putem explica încrederea pe care Cuza o avea în

episcopul din Ismail, reşedinţa Episcopiei Dunării de Jos. Melchisedec îi va înmâna acestuia o

listă vizată de Sf. Sinod cuprinzând o serie de probleme bisericeşti2, care cereau rezolvare

imediată: educaţia clerului, relaţia Ministerului Cultelor cu Biserica, legile care tindeau să

desfiinţeze monahismul ş.a.

Într-o Scrisoare de răspuns, la o epistolă a arhimandritului Clement, director al

Seminarului de la Socola, care era nemulţumit de faptul că episcopii ajunseseră să fie numiţi

direct de domnitor şi nu în interiorul Sf. Sinod, Melchisedec, numit şi el tot prin Decret,

Episcop al Dunării de Jos, arată pericolul prin care ar fi putut trece biserica dacă nu ar fi ţinut

cont de realităţile sociale şi politice ale vremii- ,, Iubite Părinte Clement, […] Fiindcă eşti la

îndoială despre conduita mea în privinţa cauzei acesteia, îţi voi spune că […] pe mine

episcopia nu mă încântă; o voi ţine până ce voi pierde speranţa de a putea, pe orice cale, de

a face bine bisericii noastre atât de încercată. Când la noi în ţară totul este anomalie, de ce

să te miri că fac şi eu o anomalie? Judecă-mă după scop. Voi lucra atât ca arhiereu ortodox

cât şi ca român”3.

Numirea episcopilor direct de către domnitor ar putea fi considerată la prima vedere o

încercare de ştirbire a autonomiei şi independenţei de acţiune ale Bisericii, aceasta fără a lua

în considerare contextul politico-religios al momentului. Care era acesta, îl desprindem clar

din una din epistolele trimise de Melchisedec mitropolitului de la Iaşi, Calinic Miclescu: ,,Vă

înştiinţez (Înalt Preasfinţite Stăpâne n.n.) că guvernul a dat în Senat un Proiect de lege pentru

alegerea episcopilor. […] Dar el a iscat două opinii separate. Guvernul şi minorităţile din

1 Epistola ”Scrisoare de la Domnitor”, apud Pr. Scarlat Porcescu, Episcopul Melchisedec. 80 de ani de la moartea sa, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 5-6, An. XLVIII (1972), p. 399. 2 Tudor Ghideanu, Melchisedec al României, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 114. 3 Epistola Iubite Părinte Climent, 17 iunie 1865, apud Constantin C. Diculescu, Din corespondenţele Episcopului Melchisedec, Editura Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 14.

22

Cameră şi Senat susţin că episcopii şi mitropoliţii actuali să rămână la locurile lor şi

alegerea să se facă pentru scaunele vacante. Majoritatea, se inspiră de aiurea, unde se

pretinde că toţi trebuie să se aleagă. Rezultatul luptei poate să se încheie tot cu amânare ca şi

până acum şi să se dea dreptate măsurii luate de Cuza-Vodă de a numi pe episcopi, căci şi

atunci partidele nu se învoiau a face lege şi a alege pe episcopi”1.

Foarte interesantă este motivarea în scris din februarie 1873 adresată de Episcopul

Melchisedec, aceluiaşi ierarh moldovean, în legătură cu titulatura şi drepturile jurisdicţionale

ale Scaunului de la Iaşi, în situaţia în care Episcopia din Bucovina aflată sub austrieci, a fost

ridicată şi ea la rangul de Mitropolie. Iată cum îşi argumentează ierarhul cărturar opinia:

,,Mitropolitul Moldovei, de la încorporarea Bucovinei n-a mai exercitat niciunul din

drepturile de supremaţie bisericească asupra episcopatului de Bucovina. Fiind dar constatat,

că episcopia de Bucovina, în curgere aproape de 100 de ani este cu totul independentă de

mitropolia Moldovei şi, în tot intervalul acesta, nici un mitropolit al Moldovei n-a putut să-şi

revendice drepturile sale asupra acelei episcopii, căci trebuia mai întâi să supună la voia sa

pe guvernul Austriei, ceea ce a fost dintotdeauna imposibil, de aceea a rămas în toată

vigoarea puterea celui mai tare, care a dispus de episcopatul Bucovinei după placul şi

interesele sale”2.

Tot dintr-o corespondenţă cu mitropolitul său de la Iaşi intuim preocupările culturale

ale Episcopului Melchisedec. În 1872, adresându-se acestuia, menționa între altele:

,,Mănăstirea Neamţului merită restaurarea mai mult decât oricare alta. Ea este locul de

predilecţie al pietăţii strămoşilor noştri. Aici şi-au depus ofrandele toţi Domnii, Mitropoliţii,

Episcopii, boierii şi alţi patrioţi, precum dovedesc miile de documente din arhiva ei”3. Actul

cultural reprezintă în concepţia luminatului ierarh un moment de răscruce în viaţa oricărei

naţiuni civilizate, împlinindu-se în mod concret prin carte şi şcoală. Scrisorile în care vedem

munca de popularizare a cărţii, pentru luminare a poporului sunt grăitoare în acest sens.

Într-o scrisoare din 1873, adresându-se stareţului Mănăstirii Neamţ, numeşte scrierile

stareţului Paisie ,,comoară nepreţuită pentru ştiinţa duhovnicească […] (lucrări n.n.) ce vor fi

citite cu mare plăcere de oamenii ce au simţul vieţii duhovniceşti în inimile lor, oricât de

mici”4 ar fi. În 1881, vizitând Mitropolia Bucovinei la invitaţia ierarhilor locului, descoperă o

1 Epistola Înalt Preasfinţite Stăpâne, 26 Decembrie 1868, Ibidem, p. 27. 2 Epistola Înalt Preasfinţite Stăpâne, 25 Februarie 1873, Ibidem, p. 47. 3 Epistola Înalt Preasfinţite Stăpâne, apud Pr. Scarlat Porcescu, Episcopul Melchisedec…, p. 400.

4 Epistola Precuvioase părinte Arhimandrite şi Stareţ, 28 Aprilie 1873, apud Constantin C. Diculescu, Din corespondenţele …, p. 61.

23

importantă operă a patrimoniului cultural naţional1, portretul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de

pe evangheliarul de la Humor precum şi a Sf. Daniil Sihastrul, de pe scoarţa Evangheliei de la

Voroneţ, pe baza cărora va ţine o serie de comunicări la Academia Română.

Interesul faţă de bunul mers al treburilor bisericeşti, îl desprindem şi din

corespondenţa cu unul din cei mai importanţi politicieni şi cărturari ai timpului, Mihail

Kogălniceanu, prim-ministru (11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865) şi apoi Ministru al

Afacerilor Externe sub domnitorul Unirii de la 1859, precum şi în timpul Războiului de

Independenţă din 1877-1878. Iată ce-i scrie acestuia în 1866, din reşedinţa sa, oraşul Ismail,

purtând de grijă bisericii din Basarabia: ,,Cucoane Mihalache, […] am crezut oportun să vă

fac amintire pentru nişte biserici din această parte de ţară, care până acum s-au lăsat cu

totul în părăsire şi sunt sortite ruinării şi pustiirii. Acestea sunt: 1) Biserica Înălţarea Sf.

Cruci din Cetate (a Ismailului n.n.), ce a fost geamie turcească şi a fost prefăcută de ruşi în

Biserică creştinească […], care este astăzi părăsită cu totul şi expusă a fi jefuită de hoţii de

peste Dunăre […] 2) Biserica Sf. Nicolae 3) Biserica Adormirii Maicii Domnului (tot din

Ismail n.n.) şi Biserica din fortăreaţa Chiliei. […] Eu am scris pentru aceste Biserici,

Ministerului de Culte, cu propunerea de a nu le lăsa la pustiire şi a asemna (a aloca n.n.)

ceva pentru întreţinerea lor prin buget. Pentru economie, eu am propus numai un cleric

tustrele bisericile din fortăreaţa Ismailului, care să servească în ele, pe rând, astfel ca şi

locuitorii din cetate să nu fie lipsiţi de serviciul religios iar bisericile să nu se ruineze.”2

De asemenea, o scrisoare din 20 iulie, 1868 adresată lui Ion C. Brătianu (1821-1891),

pe atunci Ministru al Armatei, descria situaţia grea a călugărilor români din Sf. Munte:

,,Numele lor cel bun şi viaţa lor lăudabilă a deşteptat invidia în oarecari membri ai

monahismului grecesc şi se încearcă a îngreuia poziţia monahilor români, intrigând la

patriarhie spre a nu lăsa pe aceşti români să se bucure de drepturile de care se bucură toate

celelalte mănăstiri”3.

Fiind înscăunat în 1879 Episcop de Roman, Melchisedec continuă să se preocupe de

bunul mers al vieţii religioase nu doar la nivel local, ci şi sinodal. Într-o Scrisoare adresată

Ministerului Cultelor, întâlnim acest lucru. Iată ce scrie: ,,Vă rugăm să stăruiţi, pentru

cântările bisericeşti, ca să se sancţioneze regulamentul votat de Sinod, ca să se poată săvârşi

1 Epistola Înalt Preasfinţite Stăpâne, 14 Octombrie 1881, Ibidem, p. 69. 2 Epistola Cucoane Mihalache, 9 Decembrie 1866, apud Tudor Ghideanu, op. cit., p. 118.

3 Epistola Mult stimabile Domnule Brătiene, 20 Iulie, 1868, apud Constantin C. Diculescu, Din corespondenţele…, p. 25.

24

îmbunătăţirile cerute prin el, pentru cântarea noastră bisericească. […] Pentru Sf. Mir este

timpul a se lua măsuri pentru prepararea lui.[…] La facerea lui trebuiesc luate măsuri foarte

serioase şi trebuie oameni foarte competenţi şi experimentaţi, ca să nu se compromită acest

act prin neştiinţă şi să devenim astfel ridicoli.[… ] ideea mea este a nu se divulga nimic prin

presă, […] fiindcă acest mister însemnat al bisericii nu trebuie să devină obiect de tratări

jurnalistice pasionale”1. Problematica pregătirii Sf. şi Marelui Mir de către Sinodul de la

Bucureşti era una fundamentală. Ea a anunţat evenimentele premergătoare obţinerii statutului

de Biserică cu conducere proprie. Legea organică din 1872 a decretat înfiinţarea Sfântului

Sinod şi a proclamat canonicitatea autocefaliei, care trebuia recunoscută de Patriarhia din

Constantinopol. Recunoaşterea autocefaliei s-a produs greu din cauza relaţiilor încă încordate

cu Patriarhia, care nu putea uita actul lui Cuza. Odată însă împlinit acest act în 1885, el a

reprezentat atingerea unui nivel de maturitate spirituală a neamului românesc în trăirea dreptei

credinţe.

Tot acum întreţine relaţii prieteneşti cu diferite personaliţăţi din jurul Romanului.

Episcopul era coleg la Academia Română cu Vasile Alecsandri, poetul de la Mirceşti, văzând

în marele ierarh un părinte duhovnicesc. Raporturile acestea atât de cordiale s-au menţinut în

tot timpul vieţii lor. Iată cât de familiar i se adresează Melchisedec lui Alecsandri, pe când

acesta era ministru al României la Paris: ,,Cucoane Vasilică! […] Vă urez, ca anul nou 1886,

carele peste câteva zile soseşte şi la noi-după ce a venit pe la Domnia-Voastră, la Paris- să

vă găsească sănătos”2.

Un alt amic foarte apropiat episcopului Melchisedec era cunoscutul agronom şi savant

român Ion-Ionescu de la Brad, născut pe plaiuri romaşcane. Acesta descria într-o epistolă

adresată bunului său prieten şi părinte, situaţia religioasă din acea vremea a locuitorilor de la

sate: ,,Biserica a ajuns a nu mai fi frecventată de nimeni! […] nici preoţii cei tineri nu sunt la

înălţimea misiunii lor, nu au nici sentimentul religios, care inspiră respectul, nici autoritatea

morală, care impune ascultarea […] căutând mai mult de ogoare decât de biserică. Sătenii

au abandonat costumul naţional românesc, purtat la slujbe. Odată cu scăderea simţământului

religios a început a scădea şi simţământul naţional”3. Răspunsul interlocultorului său nu a

întârziat: ,,Câte măsuri am propus în Sinod pentru îmbunătăţirea stării bisericeşti, toate au

rămas nebăgate în seamă, din cauză că oamenii noştri de stat au alte ocupaţiuni. Biserica

noastră nu poate face nici o îmbunătăţire, fiindcă toate mijloacele ei au trecut în mâna 1 Epistola Domnule Ministru, 9 Ianuarie, 1882, Ibidem, p. 29. 2 Epistola Cucoane Vasilică, 28 decembrie, 1885, apud Arhiereu Dr. Veniamin Pocitan Ploieşteanul, Amintiri despre Melchisedec al Romanului, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, LX (1942), p. 168. 3 Epistola Înalt Preasfinţite Părinte, 6 Mai 1880, apud Constantin C. Diculescu, Din corespondenţele…, p. 35.

25

Guvernului. El a luat averile bisericii, a luat în mâinile sale şi creşterea şi formarea clerului,

a lipsit pe biserică de toată libertatea şi putinţa de a lucra ceva spre bine de la sine”1.

Realismul Episcopului de Roman este debordant, arătând pericolul secularizării societăţii

moderne care de abia se înfiripa, şi efortul bisericii de a se identifica în vremuri nu tocmai

prielnice afirmării ei. Aflăm prin urmare de gravitatea situaţiei generale bisericeşti de la

sfârşitul secolului al XIX-lea, datorată în multe cazuri faptelor şi oamenilor politici.

O ultimă categorie epistolară supusă atenţiei în studiul nostru este reprezentată de

scrisorile familiare, care îmbracă un caracter neoficial, conturând foarte bine personalitatea şi

sufletul nobil al ierarhului moldovean. Născut într-o aşezare fermecătoare, aparţinând

ţinutului Neamţului, cel care a primit numele de botez Mihail, a trăit într-o ambianţă

tradiţională, plină de şi cuminţenie şi credinţă, tipică satului românesc. Avându-i pe ambii

bunici preoţi a rezultat înclinaţia nepotului spre preoţie, dar cultivat mai întâi de mama

episcopului de mai târziu, Anastasia. Câtă credinţă şi căldură nutreşte faţă de părinţi, vedem

într-una din scrisorile expediate acestora, care a fost recuperată ulterior, în care el le alină

durerea, pricinuită de pierderea unuia dintre fraţi: ,,Pe cât petrecerea noastră din vacanţă a

fost încununată de bucurie, pe atâta sfârşitul ei a fost dureros. În scurt timp, dimineaţa

bucurie, seara plângere. […] Atunci iubitul meu frate şi al vostru dulce fiu, George, a trecut

din moarte la viaţă şi ne-a lăsat nouă lumea. El nu a făcut alta decât că s-a mutat din sânul

nostru spre a se întâlni cu nenumăratele noastre rudenii ce le avem dincolo de mormânt, şi

unde peste puţin timp şi noi ne vom duce. […] Pentru aceia, tătucă şi mămucă, dacă voiţi să

mai cruţaţi zilele mele, nu vă întristaţi mai mult decât se cuvine, […] pe sfinţia ta te rog,

tătucă, îmbărbătează-te şi mângâie şi pe mămuca, pentru că ştiu că va să treacă sabie prin

sufletul său”2.

Acelaşi ataşament faţă de părinţii care l-au adus pe lume îl desprindem şi dintr-o

corespondenţă neoficilă purtată cu superiorul său în ierarhia bisericească, Mitropolitul

Moldovei. Scrisoarea este datată 13 iulie 1868, fiind plină de duioşie: ,, Regret că n-am putut

să văd pe maica mea, măcar la uşa mormântului. Bunul ei suflet mă va ierta că ştie cât de

mult am iubit-o. Sper că anul acesta voi împlini şi această datorie morală de a vedea pe tatăl

meu şi a mă ruga la mormântul mamei, care şi ea s-a rugat lui Dumnezeu pentru mine”3.

Vedem cât de mare a fost influenţa familiei în cunoaşterea fenomenului religios.

1 Epistola Preastimabile Domnule Ionescu, 19 Mai 1880, Ibidem, p. 37. 2 Epistola Cu multă plecăciune mă închin, tătucă şi mămucă, Ibidem p. 82. 3 Epistola Înalt Preasfinţite Stăpâne!, Ibidem, p. 91.

26

O ultimă scrisoare, trimisă cu 11 zile înaintea morţii sale ca răspuns doamnei Catinca

N. Catargi, care se interesa de sănătatea episcopului, vorbeşte despre starea acestuia:

,,Scrisoarea domniei voastre mi-a făcut multă bucurie.[…] Eu am fost greu bolnav dar acum

sunt ceva mai binişor. Sufăr de maiu (ficat n.n.). Am slăbit mult […] am întrebuinţat

medicamente, care mi-au făcut bine dar nu a ţinut mult”1.

Concluzii

La 29 mai 1892, episcopul Melchisedec ,,om cu înfăţişare plăcută cu privire dulce

izvorâtă din nişte ochi senini […] cu suflet curat şi inimă mare”2, încetează din viaţă la

Roman, oraş numit de el ,,azilul bătrâneţilor mele”3, înscriindu-se în şirul ierarhilor Bisericii

Române cu o strălucire aparte. La funeraliile acestuia au vorbit mari personalităţi cu care el a

venit în contact în timpul păstoririi sale, prin corespondenţă sau în alte împrejurări: Grigore

Tocilescu, delegatul Academiei Române, Vasile Dornescu delegatul Seminarului din Roman,

Gheorghe Erbiceanu, delegatul Seminarului Veniamin ş.a. În aula celui mai prestigios forum

de cultură din ţară, Academia Română, Episcopul de Roman a fost elogiat de urmaşul său

Ioan Kalinderu, prin cuvinte pline de sensibilitate: ,,bărbat cu mintea bogată, apostol a cărui

inimă lumina pe fraţii săi cu razele credinţei şi-i încălzea cu caritatea sa”4. De remarcat că

deşi la funeralii au fost prezenţi şi înalţi ierarhi, nu au luat cuvântul niciunul dintre aceştia.

Fragmentele din corespondenţa episcopului Melchisedec, cuprinse în studiul nostru,

reuşesc doar să creioneze câteva trăsături definitorii ale ierarhului de la Roman şi anume

adânca sa pregătire intelectuală, care reiese din stilul elevat în care mânuieşte condeiul,

curajul cu care îşi apără opiniile şi care i-a adus de multe ori necazuri şi supărări, chiar din

partea colegilor săi de Sinod, vederile sale estetice şi spiritul practic-gospodăresc, dovedit în

grija purtată faţă de nenumărate monumente de artă creştină, autor a numeroase propuneri şi

reglementări în Sf. Sinod precum şi mare iubitor de neam şi ţară.

Bibliografie

Diculescu, Constantin, Episcopul Melchisedec: studiu asupra vieţii şi activităţii lui, cu un portret şi excerpte din corespondenţă, editura Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti,1908.

Diculescu, Constantin, Din corespondenţele episcopului Melchisedec, Editura Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909.

1 Epistola Cucoană Catincă, Ibidem, p. 98. 2 Prof. Nicolae Dobrescu , Episcopul Melchisedec, în ,,Convorbiri literare”, XLI (1907), nr. 10, p. 980. 3 Ibidem, p. 978. 4 Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec. discurs de recepţiune rostit în şedinţă solemnă sub preşedinţia M. S. Regelui la 25 martie 1894, Bucureşti, 1894, p. 3.

27

Dobrescu, Prof. Nicolae, Episcopul Melchisedec, în ,,Convorbiri literare”, XLI (1907), nr. 10, pp. 977-987.

Ghideanu, Tudor, Melchisedec al României, editura Lumen, Iaşi, 2007.

Ioniţă, Pr. Alexandru M. ,Episcopul Melchisedec al Romanului-Viaţa şi activitatea (teză de doctorat), Bucureşti, 1992.

Kalinderu, Ioan, Episcopul Melchisedec. discurs de recepţiune rostit în şedinţă solemnă sub preşedinţa M. S. Regelui la 25 martie 1894, Bucureşti, 1894.

Pocitan Ploieşteanul, Arhiereu Dr. Veniamin, Amintiri despre Melchisedec al Romanului, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, An. LX (1942), pp.161-171.

Porcescu, Pr. Scarlat, Episcopia Romanului, editura Filocalia, Roman, 2008.

Porcescu, Pr. Scarlat, Episcopul Melchisedec. 80 de ani de la moartea sa, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 5-6, An. XLVIII (1972), p. 380-402.

Opera istorică a episcopului Melchisedec Ştefănescu

Prof. Cristea Mariana, Colegiul Tehnic ”Miron Costin” Roman Secolul al XIX-lea a fost considerat secolul naţionalităţilor, în care individul trebuia

să se cunoască pe sine prin intermediul istoriei naţiunii sale. Interesul pentru istorie devenea

definitoriu în epocă şi trebuia pus în legătură cu ideea naţională, care găsea în istoriografie o

sursă inepuizabilă de argumente. Istoriei noastre îi revenea acum misiunea de a sădi încredere

în forţele naţionale şi de a arăta popoarelor drepturile şi capacitatea românilor. Din acest

motiv, toate operele istorice din această perioadă sunt pătrunse de un puternic sentiment

naţional. Acum, trebuia desfăşurată o adevărată campanie de investigare şi cercetare a

trecutului, de descoperire şi descifrare a documentelor care se păstrau în diferite fonduri de

arhive şi pe la biserici, mănăstiri şi centre eparhiale.

Episcopului Melchisedec, om ”cu chemare ştiinţifică de netăgăduit”1, cum îl

caracteriza N. Iorga, a cercetat cu multă pasiune trecutul nostru istoric. Cărturar de prestigiu,

călăuzit de idei şi sentimente patriotice, s-a angajat cu zel şi hotărâre în această operă. Cu

hărnicie, migală şi răbdare a cercetat numeroase izvoare istorice, a citit şi a interpretat cronici,

hrisoave, inscripţii şi însemnări, a formulat ipoteze în legătură cu diferite laturi ale istoriei

româneşti şi a tras concluzii. ”Nu este cu putinţă, progres fără cunoaşterea istoriei noastre”1.

Pretutindeni pe unde a călătorit, cu pasiunea sa pentru trecut, a căutat şi cercetat documente, a 1. Constantin C. Diculescu , Episcopul Melchisedec . Studiu asupra vieţii şi activităţii lui . Cu un portret şi escerpte din Corespondenţă , Bucureşti , 1908 , p. 84.

28

descifrat pisanii votive şi inscripţii, a citit manuscrise şi tipărituri vechi, însemnări de pe

obiecte şi cărţi de cult, a cercetat bibliotecile, îndeosebi cele de la Neamţ, Iaşi şi Bucureşti.

Rezultatul acestora a însemnat un bogat şi variat material documentar, care s-a concretizat în

numeroase şi valoroase lucrări, unele tipărite, altele rămase în manuscris. Pentru el ca şi

pentru mulţi alţi colegi de generaţie, istoria a fost mijlocul de conştientizare a poporului pe

linia drepturilor sale la o viaţă liberă şi demnă. Cunoaşterea trecutului era indispensabilă. În

viziunea episcopului Melchisedec trecutul trebuia serios studiat şi cercetat, pentru că el

reprezintă izvorul autenticităţii. ”Nu a rupe cu trecutul, sublinia marele ierarh, ci a ne lega

mai stâns cu trecutul nostru, prin studierea naţionalităţii noastre în toate ramurile ei, prin

luminile bărbaţilor din trecut, care au lucrat la fundarea naţiunii noastre, prin virtuţile lor

civile, religioase şi morale; chiar greşelile lor sunt învăţătoare pentru noi spre a ne feri de

ele, ca unele ce aduc consecinţă funestă, iar nu să fim venetici în ţara noastră, căci aceea

însemnează a rupe cu trecutul şi să fim reduşi a căsca gura când la Petersburg, când la

Constantinopol, când la Viena, când la Paris, şi ce se face pe acolo, să facem şi noi ca

maimuţele, şi totodată să credem că facem progres în România”2. Pe de altă parte, el remarca

”lipsa de istorii speciale şi detaliate, din care să se vadă modul în care s-a manifestat

activitatea şi viaţa în diferite ramuri ale arborelui naţional al românilor; aceasta face o

lacună foarte mare în existenţa noastră naţională şi cu cât lumina se răspândeşte pe orizontul

patriei, pe atât această lipsă devine mai vizibilă şi mai simţită3.

Investigaţiile în arhive, la biserici, mănăstiri şi eparhii se impuneau cu atât mai mult cu

cât mai buna cunoaştere a trecutului nu se putea face fără documente. În răstimpul dintre anii

1861-1864, cât a activat ca locotenent de episcop la Huşi, Melchisedec a cercetat cu interes

documentele păstrate la această eparhie în care a găsit un mare tezaur de ştiinţă istorică,

arheologică şi filologică4 referitor la istoria noastră naţională.

În prefaţa Chronicii Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, episcopul

Melchisedec se referea la necesitatea cunoaşterii istoriei, pe de o parte, iar pe de alta, la

legăturile dintre istoria naţională ca sinteză şi istoriile de ramură. ”Avem multe opere istorice

scrise atât de români cât şi de străini, dar noi încă nu avem istoria, arăta el. Operele acestea

2. Ibidem , p. 13. 3. Melchisedec , Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869 , p. V-VI. 4. Ibidem , p. VI. 5. Ibidem, p. VI. 6. Ibidem,p. VI. 7. Ibidem , p.III. 8. Ibidem, p. IV.

29

se ocupă exclusiv cu partea politică şi administrtivă a ţării”5. O istorie completă trebuie să

abordeze nu numai chestiuni de asemenea natură ci şi „lucrările dinlăuntru” cum le numise

cronicarul Ureche, adică „religia cu instituţiile sale, şcoala, literatura cu operele sale, starea

socială cu organismul său şi cu moravurile bune şi rele, administraţia, justiţia, oastea,

industria, artele, agricultura şi alte ramuri în care se manifestă viaţa unei naţiuni...”6. Cu

astfel de convingeri episcopul Melchisedec răsfoia documente care biruiseră vitregia

vremurilor ”...scopul nostru nu este altul decât a înlesni studiul istoriei naţionale, adunând

fapte şi documente izolate, coordonându-le după şirul cronologic, arătând numele bărbaţilor

ce au reprezentat la noi biserica şi statul şi faptele lor ce s-au păstrat prin diferite

documente”7. Acest lucru nu era deloc simplu şi ca la orice început de drum, greutăţile erau

evidente. Conştient de greşelile inerente începutului, episcopul Melchisedec se arăta

îndatoritor faţă de cei care i le vor sesiza respingând însă atitudinile tendenţioase ”... vom

profita cu mare plăcere de orice lumini şi coregeri ar aduce lucrării noastre critica

sănătoasă, luminată şi sinceră a oamenilor erudiţi, ni le vom apropia şi vom uza de ele în

viitoarea lucrare de această natură. Vom jeli însă şi vom desconsidera atacurile nedemne şi

pasionate ce ni s-ar adresa de persoane care, în criticile lor, nu se conduc de principiile

ştiinţei şi ale moralei ci de alte consideraţiuni egoiste şi care pe tăcute pretind a fi

monopolizat ştiinţa numai în individualitatea lor”8.

Episcopul Melchisedec avea o viziune globală în ceea ce privește istoria românilor: el

făcea referiri la întreg teritoriul locuit de daci, care au primit creştinismul de la începuturile

acestuia şi care s-a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, astfel că ”în veacul al III-

lea – după mărturia lui Tertulian – Dacia era plină de creştini şi episcopii Daciei au

participat la primele sinoade ecumenice”9.

Caracterul unitar al dezvoltării poporului român apare în gândirea episcopului

Melchisedec la adevărata sa voloare în cadrul mişcării unioniste. Referindu-se la legăturile

românilor transilvăneni cu cei din Moldova şi Ţara Românească, episcopul Melchisedec

afirma: „Relaţiunile între românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, stabilite din vechime

şi continuate de-a pururea prin toate veacurile până şi în acest actual, au fost foarte

deaproape şi le pot numi frăţeşti. Ele se întemeiau pe trei baze morale foarte puternice, care

au constituit bazele fundamentale ale oricărei naţiuni capabile de a se dezvolta şi înflori;

acestea sunt: identitatea naţională, identitatea limbii şi identitatea religioasă. Afară de aceste

9 Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 75/1882, f. 395v. ; Alexandru M. Ioniţă, Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în „B. O. R.”, CIII (1985), nr. 5-6, p. 460.

30

baze, la strânsa apropiere între românii ardeleni cu românii Principatelor serveau şi alte

interese ale vieţii, pentru amândouă părţile binefăcătoare. Astfel erau: 1) Comerţul pentru

care ardelenii aveau prin capitalele şi prin toate oraşele Principatelor depozite de mărfuri,

cuprinzătoare de toate obiectele necesare, mai ales pentru trebuinţa sătenilor(...); 2) Ţăranii

ardeleni, care trăiau în munţii Transilvaniei sub denumirea de moţi, sau cum le ziceam noi,

mocani, necontenit umblau cu turmele lor prin Principate ori spre a ierna, ori spre a văra,

prin câmpiile Bărăganului şi ale Basarabiei ; 3) Între ardeleni şi românii de dincoace de

Carpaţi erau şi legături de rudenie de aproape sau mai depărtate, căci de la întemeierea

Principatelor Române n-au încetat emigrările românilor din Ardeal în Principate şi contiună

până şi astăzi (...). Emigrările de nenorociri publice precum: persecuţii politice şi religioase,

foamete, incendii, etc. Sunt în România multe sate care astăzi poartă numele emigranţilor din

Ardeal, au datini şi obiceiuri ardeleneşti, conservate până astăzi. Pe de altă parte în

mănăstirile noaste în tot timpul s-au adăpostit ardeleni, care nu mai aveau în ţara lor natală

mănăstiri, căci le desfiinţase propaganda calvină şi papistă. Mulţi dintre aceşti călugări

ardeleni ajungeau la înalte demnităţi bisericeşti în Principate şi ajutau şi pe rudeniile lor din

Ardeal. Românii de aici, priveau cu bucurie la Principatele Române, ca la o adevărată ţară

românească şi o numesc până şi astăzi „ţară”, dând a înţelege că, ei fiind sub jug străin n-au

ţară în propriul înţeles, ci inima lor este în ţara vecină, România, care este adevărata ţară a

românilor. De aceea şi românii din Principate totdeauna aveau mare simpatie şi milă de

românii din Ardeal, mai cu seamă cei ortodocşi, şi la toată ocazia le-au dat ajutoare posibile

şi domnii şi ierarhii şi boierii şi în genere toţi după puterile lor”10.

Pentru episcopul Melchisedec istoria Transilvaniei, cu toate frământările sale, mai ales

pe tărâm religios, face parte integrantă din istoria neamului românesc şi a bisericii

strămoşeşti. Îl mâhnea profund faptul, că politicienii vremii se intreseau doar de politică şi nu

manifestau răspunderea necesară pentru interesele naţionale ale poporului român. Termenul

de naţiune era bine definit în gândirea sa. Poporul românesc era chemat să lupte pentru

afirmarea năzuinţelor sale naţionale, îndreptăţite de istorie, adeverite de realităţile vieţii,

trecute cu vederea de cei ce nu le vedeau cu ochi buni , pentru că nu aveau interesul. Pentru el

românii de pe toate plaiurile strămoşeşti erau o naţiune eroică, inteligentă, bogată, creştină şi

capabilă a se perfecţiona în bine, care de secole a luptat crâncen pentru existenţa sa politică11.

Melchisedec considera, că însăşi întemeierea statelor feudale româneşti era expresia unei

acţiuni comune a românilor „care-şi adunară puterile lor şi după multe lupte şi vărsări de

10 Melchisedec, Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul ..., p. 66-67. 11 Melchisedec, Papismul şi starea actuală... , p. 85.

31

sânge formară în România actuală, prin veacul al XIV-lea două state române, unul în

Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremaţie străină”12.

Ca istoric, Melchisedec a acordat o importanţă majoră bisericii. ”Biserica este forţa

morală, este sufletul unei naţiuni”13 - afirma cu hotărâre el. Ea a avut un rol precumpănitor în

viaţa poporului român. Marele episcop nu făcea deosebire între istoria bisericii şi istoria

statului, pentru a nu împărţi istoria. Istoria statului român este în acelaşi timp şi istoria

bisericii româneşti, etapele de dezvoltare fiindu-le comune şi intercondiţionându-se reciproc.

„Istoria dezvoltării noastre naţionale, scria Melchisedec, o putem rezuma în următorul mod :

latinismul ne-a aruncat şi lăsat în mijlocul popoarelor barbare; creştinismul, slavonismul şi

grecismul ne-au conservat şi luminat; civilizaţia europeană ne-a format ca naţiune distinsă

prin cultura limbii; românismul nostru ne-a făcut naţiunea liberă şi independentă şi ne-a pus

în rând cu celelalte naţiuni ale Europei”14.

Vorbind despre episcopul Melchisedec ca istoric, trebuie să subliniem că s-a afirmat în

special în domeniul istoriei Bisericii Ortodoxe Române, dar el poate fi caracterizat şi ca un

istoric avizat, profund, obiectiv şi imparţial în analizarea personajelor, a faptelor şi a

evenimentelor. Se numără printre puţinii care au acordat o atenţie deosebită disciplinelor

auxiliare, precum: cronologia, numismatica, paleologia, epigrafia, arheologia, filologia ş. a.

Pentru istoriografia română, episcopul Melchisedec Ştefănescu are meritul de a fi

apreciat la fel ca şi B. P. Hasdeu, importanţa cercetării vechilor documente slavone, a căror

publicare a început-o chiar cu prima sa lucrare: Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea

numire .

Principalele sale lucrări cu caracter istoric au fost:

Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire este cea dintâi lucrare de

acest fel publicată la noi, ea fiind consacrată unei eparhii. Curpinde un vast material

documentar în legătură cu istoria oraşului Huşi şi a episcopiei din acest oraş, informaţii

referitoare la instituţii, funcţii şi forme de viaţă socială, economică şi politică de altădată.

După amănunte privind înfiinţarea Episcopiei Huşilor şi poziţia acestui scaun eparhial în

ierarhia bisericească a Moldovei, autorul se ocupă de episcopii care au păstorit aici, înşirându-

i în ordine cronologică, şi de aspecte ale vieţii bisericeşti, iar când este cazul dă unele lămuriri

12 Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 75/1882, f. 396 v ; apud Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, IV, 1992, p. 356. 13 Melchisedec, Papismul şi starea actuală ... , p. 92 14 Melchisedec, Cuvânt pentru Şcoala şi Biserica Română , în „B. O. R.” , X, 1886, nr. 1, p. 51. apud Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, IV, 1992, p. 358.

32

de ordin lingvistic, referitoare la numele de locuri şi de persoane. Lucrarea cuprinde o seamă

de documente şi privită în ansamblu, are forma unui magazin istoric .

Lipovenismul adică schismaticii sau răscolnicii şi ereticii rusesci. Este o

monografie istorică scrisă pe bază de izvoare şi de informaţii directe şi constituie un

instrument util celui care doreşte să cunoască învăţătura şi practicile rascolului, ramificaţiile şi

formele de organizare ale acestei schisme. Episcopul Melchisedec constata în 1871 că situaţia

lipovenilor era, relativ, străină românilor. Unii o înţelegeau pe linie politică, lipovenii fiind

consideraţi victime, iar alţii făceau caz de prezenţa lor la noi, ca urmare a libertăţilor acordate

de statul român în urma Convenţiei de la Paris din anul 1858 . Vizând noua organizare a

României, convenţia acorda drepturi politice tuturor locuitorilor de orice rit creştin. Peste

aşteptările lor, lipovenii s-au văzut egali cu românii în toate privinţele, dar nu respectau legile.

Erau împotriva şcolii, armatei şi a introducerii actelor de stare civilă; refuzau pomenirea

numelui domnitorului la Sfânta Liturghie şi organizau demonstraţii, solicitând protecţia

sultanului. Această monografie reprezenta la noi, cea mai completă scriere despre

lipovenism15.

Chrnoica Romanului şi a Episcopiei de Roman cuprinde două părţi (partea I cu 352

pagini şi partea a II-a cu 239 pagini ) apare la Bucureşti în anii 1874-1875 „compusă după

documente naţional-române şi streine, edite şi inedite”, această operă a avut drept scop „a

înlesni studiul istoriei naţionale”.

Melchisedec, folosind aceeaşi metodă de lucru ca şi la monografia Huşilor, tratează

mai întâi despre originea şi vechimea aşezării, apoi prezintă istoricul Episcopiei, ierarhii care

au păstorit aici şi amănunte în legătură cu starea socială a localnicilor, cu organizarea

breslelor, cu şcolile şi instituţiile pentru ocrotirea sănătăţii.

Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României este o lucrare care

apare la Bucureşti în anul 1883 şi conţine 109 pagini. A fost întocmită de pe poziţia unui

slujitor al ortodoxiei, şi prezintă istoricul pătrunderii influenţelor catolice la noi, sprijinul pe

care l-au primit ori l-au dat unii domnitori români acestora, metodele iezuite ale

prozelitismului catolic. Pentru că românii n-au suferit a se aşeza în ţara lor episcopi latini

stabili, recunoscuţi legal, când ei , altmiteri au fost destul de toleranţi faţă de confesiunile

creştine şi chiar faţă de religiile necreştine ? – se întreba Melchisedec . ”Cauza , subliniază el

, nu este alta decât instinctul şi năzuinţa conservării lor naţionale , căci ei nu puteau înţelege

existenţa naţională izolată de religia lor naţională. Cine ataca religia lor , ataca naţiunea

lor şi devenea inamicul lor neîmpăcat. Biserica romano-catolică s-a pus în serviciul

15 Eftimie al Romanului şi Huşilor, Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Viaţa şi înfăptuirile sale , Roman, 1982, p. 76.

33

cuceritorilor politici apuseni: unguri, poloni, austrieci, care de-a pururea au avut ochii lor

asupra ţării noastre şi n-au pierdut nici o ocazie spre a deveni stăpânii acesteia. Afară de

aceasta ei vedeau ce se întâmplă în jurul lor cu popoarele ortodoxe, români şi slavi, care

trăiau în Ungaria şi Polonia, unde episcopii şi călugării latini au inventat toate cruzimile,

nedreptăţile şi asupririle pentru exterminarea lor politică, naţională şi

religioasă . Asupriţii aceştia, parte emigrau în Ţările Române, parte cereau ajutoare politice,

morale şi materiale la domnii şi mitropoliţii noştri . Toate acestea au făcut pe strămoşii noştri

a fi prevăzători şi a se feri de

curse pe care străinii, sub diferite pretexte, voiau a le întinde în calea lor politică şi

naţională”16. Lucrarea reprezintă o reuşită cărturărească a lui Melchisedec şi s-a făcut

propunerea să fie aprobată ca normă pentru apărarea bisericii noastre şi pentru înlăturarea

tendinţelor de propagandă a papismului în România.

Notiţe istorice şi archeologice adunate de pe la 48 de monastiri şi Biserici antice

din Moldova, este o altă lucrare ce apare la Bucureşti în anul 1885 şi conţine 318 pagini .

Ea reprezintă o adevărată „colecţie” de inscripţii, în original şi traducere, şi este pentru orice

cercetător al trecutului o adevărată sursă de documentare şi informare . Cu prilejul vizitelor pe

la diferitele locaşuri de închinare şi reculegere, episcopul Melchisedec a adunat tot felul de

însemnări româneşti, slavone şi greceşti de pe ziduri, pietre funerare, cărţi şi obiecte de cult pe

care nu s-a mulţumit numai să le semnaleze şi să le traducă, ci şi să le interpreteze contextul

istoric . De asemenea, el a făcut şi unele aprecieri privind starea în care se găseau sfintele

locaşuri şi aşezăminte pe care le vizitase, precum şi în legătura cu valorile istorice şi artistice 16 pe care le adăposteau: ”când am vizitat monastirea Agapia, la anul 1871, pentru a cerceta

antichităţile ei, le-am găsit aruncate pe acestea în podul bisericii . Am sfătuit-o pe maica

stareţă Tavita să formeze o bibliotecă, să lege şi să păstreze acele manuscrise, ca pe o

raritate care face onoarea monastirii. Sfatul meu a fost ascultat şi acele cărţi astăzi stau în

biblioteca monastirii în toată regula”17.

Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul în special cu calvinismul în veacul al

XVIII-lea şi cele două sinoade din Moldova contra calvinilor apare la Bucureşti în anul

1890 şi conţine 116 pagini.

16 Melchisedec, Papismul şi starea actuală , p. 71-72. 17 Melchisedc, Notițe istorice și arheologice..., p. 34-35.

34

În elaborarea acestui studiu , Melchisedec s-a folosit îndeosebi de bibliografia rusă şi

de unele documente româneşti vechi , dar a apelat şi la cele slavone şi greceşti . Marele ierarh

prezenta date generale despre începuturile calvinismului şi încercările de apropiere a

ortodocşilor prin „Mărturisirea de credinţă” pusă pe seama patriarhului de la Constantinopol,

Chiril Lukaris. În acelaşi timp erau menţionate acţiunile bisericii ortodoxe, de apărare a

patrimoniului său doctrinar.

Episcopul Melchisedec afirma că primul sinod la noi împotriva calvinilor este

considerat cel ţinut la Iaşi în anul 1642 , iar al II-lea, acela din anul 1645 de la Suceava . El

arată că grupările protestante, în general, au deformat doctrina bisericească prin suprimarea

Sfintelor Taine, a cinstirii şi închinării Sfinţilor, a moaştelor şi a sfintelor icoane . De asemena

au suprimat posturile, semne văzute ale evlaviei ortodoxe, monahismul şi mănăstirile, locaşuri

pentru rugăciunea necontenită la Dumnezeu spre mânturirea lumii. Românii construiau

asemenea sfinte locaşuri cu mult zel şi contibuiau cu averile lor, mari şi mici, cei dintâi

formând mănăstiri, ceilalţi schituri. Dacă lucrările de până aici au vizat în special istoria

bisericii române, această scriere este dovada extinderii cercetărilor sale în domeniul istoriei

bisericeşti universale.

Multe alte scrieri ale episcopului Melchisedec au fost prezentate în şedinţele

Academiei Române sub formă de memorii sau publicate în reviste care apăreau pe vremea sa.

Dintre acestea cele mai importante sunt: Relatiuni istorice despre Ţările Române de la finele

secolului al XVI-lea si inceputul celui de-al XVII-lea; Grigore Ţamblac, viata si scrierile si

Inscripţiunile bisericilor armeneşti din Moldova; Inscripţiunea de la biserica Războeni; O

vizită la câteva biserici si mănăstiri din Bucovina; Tetraevanghelul lui Ştefan cel Mare de la

Humor; Memoriul asupra vizitei si a rezultatelor ei de la Petersburg; O excursie în Bulgaria;

Biblioteca domnului Dimitrie Sturdza de la Miclăuşeni.

Trebuie menţionat că cele două monografii ale Huşilor şi Romanului şi ale

episcopiilor acestora au fost alcătuite pe baza unui material documentar de primă mână.

Remarcabilă este la marele ierarh strădania de a investiga, de a merge la document şi de a

ajunge la adevăr prin metode pe care i le punea la îndemână critica ştiinţifică. Interesante sunt

apoi observaţiile de natură filologică. Analizând unele texte şi expresii slavone din

manuscrisele copiate pe teritoriul românesc, episcopul Melchisedec a ajuns la concluzia ca

avem de-a face cu o limbă slavă proprie Ţărilor Române sau, mai corect spus, cu „slavona

română”. Cultivată pe un teritoriu străin şi de un popor de altă origine etnică , limba slavonă

îşi pierduse încetul cu încetul caracterul, adoptând forme gramaticale , cuvinte şi expresii

35

româneşti18. Prin descoperirea, adunarea şi publicarea documentelor aflate prin fondurile

arhivistice , prin biserici, mănăstiri şi pe la centrele eparhiale, precum şi prin bibliotecile

personale, muncă pe care o realizase şi Alexandru Odobescu în Muntenia, episcopul

Melchisedec a adus un mare serviciu istoriografiei româneşti.

Buna cunoaştere a literaturii teologice şi istorice ruseşti şi greceşti i-a dat posibilitatea

episcopului Melchisedec, ca acolo unde cronicile şi documentele româneşti erau insuficiente

sau chiar lipseau cu totul, să umple golul cu informaţii şi documente şi astfel să aducă o

valoroasă contribuţie la lămurirea multor probleme ale istoriei noastre culturale şi religioase.

Desigur, unele din afirmaţiile sale istorice au trebuit să fie revizuite şi completate, fenomen

obişnuit şi firesc în cercetarea ştiinţifică în general. Episcopul Melchisedec însuşi a

recunoscut caracterul de ipoteză al afirmaţiilor neîntemeiate pe probe directe astfel că buna lui

credinţă şi onestitatea de cercetător nu pot fi puse la îndoială19.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu este primul istoric de seamă al Bisericii Ortodoxe Române

, el realizând pentru istoria noastră religoasă ceea ce reuşise Nicolae Bălcescu cu câteva

decenii mai înainte, pentru istoria politică şi socială. Aşa cum s-a mai afrimat, prin episcopul

Melchisedec s-a ajuns la monografia istorică, fie a unei instituţii, fie a unor personalităţi

bisericeşti20. Este un deschizător de drumuri, un cărturar care a pus bazele şcolii noastre de

istorie bisericească. Raportată la vremea în care a trăit şi a activat şi la concluziile la care au

ajuns ultimele cercetări în domeniu, gândirea episcopului Melchisedec, concepţia sa despre

istoria neamului face dovada nu numai a unei minţi luminate ci şi a unui entuziast patriot.

Episcopul Melchisedec Stefănescu personalitate reprezentativă a culturii şi spiritualitaţii româneşti Pr. Iliescu Neagu, Seminarul Teologic Sfântul Ioan Gură de Aur Slobozia- Ialomița Se implinesc pe 16 mai 2012, 120 de ani de când se stingea în reşedinţa episcopală din

Roman marele ierarh Melchisedec, personalitate de mare prestigiu cultural şi moral care a

18 Idem, op. cit., p.102. 19 Prof. Dr. I. Todoran , Episcopul Melchisedec , în „M. A.” , II (1957), apud Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, IV, 1992, p. 362. 20 Diac. prof. Mircea Păcurariu şi pr. prof. Al. I. Ciurea, Istoriografia Bisericii Române şi problemele ei actuale, în „B.O.R.” , LXXXIX, (1971), nr. 3-4.

36

contribuit la dezvoltarea Bisericii şi a culturii româneşti din a doua jumatate a sec. al XIX-lea.

Deşi nu a ocupat un scaun de mitropolit a adus un aport de căpetenie la organizarea Bisericii

Ortodoxe Române prin studiile sale teologice si istorice, prin participarea activă la dezbaterile

şi hotărârile Sfântului Sinod. A făcut parte din Divanul Ad-hoc al Moldovei, după ce s-a

implicat în lupta pentru Unire, numindu-şi cuvântarea pentru Unire rostită în Catedrala din

Huși “Jertfa pentru Unirea Principatelor”. Dupa ce relaţiile cu Rusia se răciseră încă din

ultimii ani de domnie ai lui Al. I.Cuza , Bismark cultivând prietenia Rusiei, a sfătuit pe regele

Carol (1868) să se apropie de aceasta, domnitorul trimite o misiune română compusă din

episcopul Melchisedec şi Ioan Cantacuzino, care va fi încununată de succes în relaţia cu

împaratul Alexandru al II-lea .

Biografia ierarhului este îndeobşte cunoscută. Pentru a atinge scopul propus voi aminti

pe scurt numai momentele principale ale vieţii sale, axându-mă în special pe aspectele

cărturareşti.

S-a născut pe 12 februarie 1823 în Gârcina, Neamţ, într-o familie de preoţi şi călugari.

Educaţia o începe în satul natal, apoi la o şcoală din Piatra Neamţ, după care urmează

cursurile vestitului Seminar Teologic Veniamin din Socola-Iaşi, între 1834-1843, sub numele

de Mihail Ştefanov. Este preocupat de studiul teologic dar şi lingvistic. Aici se iniţiază în

limbile greacă, latină şi ebraică, dar învaţă şi franceza şi germana. După absolvire este reţinut

acolo şi numit profesor de pastorală, retorică, istorie şi geografie. În timpul cât a fost

surghiunit la mânăstirea Neamţ, învaţă limba rusă (acolo se cânta la strană şi în ruseşte) ceea

ce-i va folosi în vestita Academie teologică din Kiev, unde ajunge cu sprijinul lui Alexandru

Sturza, un apropiat al domnitorului Moldovei de atunci, Mihail Sturza. Academia i-a dat

posibilitatea să înveţe pe lângă teologie şi istorie, filozofie, matematică, fizică, pedagogie,

medicină, economie, chiar pictură şi arhitectură. N-a lipsit desigur limba slavă clasică. Începe

să publice în periodicele Academiei la care va ramâne abonat şi după întoarcerea în țară.

Dintre studenţii români care au studiat acolo este considerat al doilea ca valoare dupa Filaret

Scriban. La terminare, obţine titlul de magistru al Academiei teologice din Kiev, este tuns

ieromonah, după care pleacă la studii în Petersburg şi Odessa. Întors în ţară, îşi reia activitatea

la Seminarul Veniamin, unde va preda hermeneutica, scriptura şi omiletica. De acum urmează

ascensiunea rapidă astfel: rector al Seminarului din Huşi şi arhimandrit (1856); locţiitor de

episcop la Huşi (1861), apoi la Episcopia Dunării de jos şi arhiereu (1864); peste un an devine

titular aici, iar în 1870 este ales membru al Academiei Romane, secţia istorică, şi din 1879

până la moarte, este episcop de Roman.

Preocuparea principală a ierarhului Melchisedec a fost dobândirea şi răspandirea

culturii. Simion Mehedinţi în amintirile lui despre “Episcopul Melchisedec, scrie “, acesta e

37

socotit figura reprezentativă pentru vremea când a început cartea să se apropie şi de clerul de

mir “.

Sunt mai multe bibliografii ale operelor episcopului Melchisedec. Cea mai completă este

a lui C. Diculescu din 1908 care cuprinde şi extrase din corespondenţa ierarhului şi

bibliografia operelor lui. Se remarcă, pe lângă lucrările teologice, cele istorice pentru care a şi

fost ales membru al Academiei Romane în 1870. O prezentare globală a Bibliotecii

Episcopului Melchisedec nu încape în rândurile acestui eseu, însă poate fi găsită în revista B.

O. R., din 1963, nr. 11-12 într-un articol consistent al lui N. Georgescu –Tistu.

Menţionăm că sunt 902 titluri din diferite domenii în diferite limbi. Cine parcurge numai

aceste titluri conştientizează vastitatea şi varietatea pregătirii sale cu rădăcini orientale şi

occidentale .

Un domeniu foarte important din opera lui Melchisedec Ștefănescu îl constituie

corespondenta. Aceasta a fost publicată de către C. Diculescu în 1909 și de preoții Scarlat

Porcescu (1946) și Paul Mihail (1956) în Studii și Cercetări Istorice și Știintifice și în B.O.R.

1959 , nr. 5-6 .

Considerând că toate cele publicate capată o largă valoare, îmbogăţind literatura

bisericească şi culturală românească închei prin cuvintele lui Bogdan P. Haşdeu la moartea sa:

“ Episcopul Melchisedec, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri

contemporani şi locul său în Academia Romană i se cuvenea lui în toată puterea cuvântului.

În episcopul Melchisedec strălucea munca literară. Ca academician el va rămâne cu tot

dreptul în panteonul nostru naţional“.

Melchisedec Ştefănecu – personalitate emblematică a neamului românesc

Prof. Spătaru Ioan-Mugurel- Colegiul tehnic ”Unirea”- Pașcani, Iași

Episcopul Melchisedec Ştefănescu a fost un mare ierarh al Bisericii Ortodoxe dar şi o mare

personalitate a poporului român. Pe lângă activitatea pastorală, a desfăşurat o bogată

activitate culturală şi patriotică. In cele ce urmează vom prezenta în ce a constat aceasta.

Incă din vremea în care era profesor a fost preocupat de întocmirea manualelor de studiu

pentru seminariile teologice precum şi de cercetarea izvoarelor privitoare la istoria Bisericii şi

a ţării noastre. Unele dintre lucrările sale sunt folosite şi astăzi de către cercetători în

abordarea unor probleme în special de istorie. A făcut numeroase călătorii de studii în ţară şi

peste hotare, publicând rezultatele cercetărilor sale. Dintre lucrările sale de istorie amintim:

Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire; Cronica Romanului şi a Episcopiei (2

38

vol); Lipovenismul, adică schismaticii sau răscolnicii şi ereticii ruseşti, după autori ruşi şi

izvoare naţionale române.

Ultima carte ce abordează minoritatea lipovenilor este o cercetare întocmită prin metoda

ştiinţifică, foarte bogat argumentată şi cu demonstraţii convingătoare că nu numai lipovenii s-

au plasat în afara Bisericii, ci şi mulţimea sectelor, printre care molocanii şi duhoborţii,

proveniţi din bogomilism, hlastii, scapeții, scacunii, sălătorii şi montanii. Aceasta lucrare este

poate unica sursă, oricum cea mai veche, care ne oferă informaţii despre aceste curente şi

schisme mistice ruseşti din epocă. Autorul arată pe larg şi felul cum s-a născut lipovenismul,

ca o rezistenţă faţă de încercarile patriarhului Nicon de a îndrepta textul cărţilor bisericeşti,

cărţi care în timpul lui erau nu numai învechite, ci chiar neînţelese. Lipovenii n-au înţeles

măsura benefică a patriarhului, opunându-se atât acestuia cât şi Curţii imperiale, care era de

partea patriarhului Nicon.

Intr-o altă lucrare a sa, Papismul şi starea actual a Bisericii Ortodoxe în regatul

României, publicată în anul 1883, Melchisedec Ştefănescu prezintă istoria catolicismului în

Țările Române. Pentru întocmirea acestei lucrări foloseşte atât surse interne- Cantemir, Maior,

Şincai ş.a-, cât şi străine, precum pe Hunfalvy. Episcopul arată că părăsirea ortodoxiei de

către nobilii români şi trecerea lor la catolicism i-a maghiarizat. Melchisedec crede că romanii

şi-au cunoscut întotdeauna credinţa ortodoxă şi deosebirile faţă de catolicism. Limbajul

adoptat faţă de Biserica Romano-Catolică este unul ecumenic. Autorul arată că din vechime

Biserica Catolică a fost tolerată, ocrotită de guverne, scutită şi miluită împreună cu clerul ei în

România. Nu admite însă încercarile Romei de a se extinde şi dezvolta în dauna Ortodoxiei şi

mai ales de a considera Ortodoxia slabă. In opinia lui Melchisedec, Biserica noastră ortodoxă

pe lângă doctrinele sale sănătoase, evanghelice, are valoarea vechimei apostolice şi tradiţia

celor mai mari dascăli ai orientului creștin, respectați în toata creștinătatea și, ce este mai

important, are tipul său și caracterul particular de Biserică națională. Roma, după

Melchisedec, e cosmopolită și nu numai că nu este favorabilă naționalităților, ci le este chiar

dușmană și le sacrifică în interesele ei. În Galiția contribuie la polonizarea rutenilor, în

Ungaria la maghiarizarea românilor și a slavilor. Dupa ce autorul arată că sentimentele

naționale nu vor străbate niciodată comunele catolice, subliniază importanța unei Biserici

naționale a românilor. Și mai scrie: “Dacă românii uniți din Ardeal nu și-au pierdut încă

naționalitatea română, cauza este aceea că ei păstrează încă în mare parte bazele Bisericii

Ortodoxe naționale.

39

Într-o altă lucrare, O vizită la cateva mănăstiri și biserici antice din Bucovina, publicată în

1883, autorul evidențiază importanța marelui domnitor Ștefan cel Mare pentru istoria politică

și religioasă a Moldovei.

Melchisedec Ștefănescu a cercetat și viața și faptele unor personalități de seama din istoria

Bisericii noastre: Viața și scrierile lui Grigorie Țamblac (1884); Biografia episcopului

Dionisie Romano (1884); Schițe bibliografice din viața mitropolitului Filaret II al

Ungrovlahiei (1886); Notițe bibliografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul

(1886-1887). A rămas neterminată Cronica Mitropoliei Moldovei, iar în manuscris Istoria

Bisericii Romane. De asemenea a avut si preocupări teologice. În acest sens a tradus din limba

germana 64 de cuvinte sau predici a Sf. Ioan Hrisostom orânduite dupa sărbători și dumineci

(1883) iar din limba slavonă și în limba greacă a tradus câteva cărți de slujbă: Evhologhii

(1873); Carte de Tedeum-uri (1879); Acatistul Acoperământului Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu (1886), iar în manuscris au rămas: Psaltirea, Liturghierul, Arhieraticonul. În afară

de lucrările menționate, marele ierarh a mai scris o mulțime de studii, predici, cuvântări

funebre, discursuri, disertatii, memorii, etc.

Melchisedec Stefanescu a fost preocupat si de educația copiilor. În acest sens, el s-a

referit la metodele de educație creștină, recomandând în special Catehetica Bisericii drept

credincioase răsăritene, apăruta la Sibiu, în anul 1879, avându-l ca autor pe Ion Ștefanelli. A

militat pentru înființarea unei facultăți de teologie în București. Importanța deosebită pe care

Melchisedec o acordă culturii în general și pregătirii preoților în special reiese și din

Testamentul sau: ”Fără cultură clerul va fi amorțit și stăpânit de prejudicii vulgare și de vicii,

iar Biserica va deveni o instituție moarta, destinată numai pentru a însoti pe morți la

mormânt. Numai știința unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul și Biserica

noastră la înalțimea cuvenită și la conștiința datoriei”.

Pregătirea de excepție a lui Melchisedec, ca și preocupările acestuia pentru pregătirea

clerului și față de cultură în general, l-au făcut până și pe Hasdeu, care nu-și ascundea

antipatia față de Melchisedec să, afirme: “ Episcopul Melchisedec, fără îndoială a fost

bărbatul cel mai cu știință dintre prelații noștri contemporani și locul lui în Academia

Romana nu e o simplă conveniență politică sau o greșeală de adresa, ci i se cuvenea lui în

toată puterea cuvântului”. În Episcopul Melchisedec Ștefănescu a strălucit prin activitatea

literar-istorică, iar ca academician, el va rămâne cu tot dreptul în panteonul nostru național.

Referitor la Academia Romana, episcopul rânduia prin testament ca bogata sa

bibliotecă, formată din 82 de manuscrise și 2511 cărti, precum și colecția numismatică

40

formată din 114 monede, să rămână acesteia. Biblioteca lui pe vremea aceea era una din cele

mai bogate din țară, abordând o tematică foarte variată (istorie, literatură, teologie, pedagogie,

economie, știință, agricultură, medicină, artă, etc. Tot prin testament rânduia ca din veniturile

administrării averii sale de către o epitropie, în frunte cu episcopul de Roman, să se dea anual

câte 1000 de lei unui tânăr care să studieze la Academia teologică de la Kiev. Între cei care au

beneficiat de aceasta bursă se numără și Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriarh al

Romaniei.

Melchisedec Stefanescu a desfășurat și o bogată activitate patriotică. El s-a implicat

activ în mișcarea unionistă finalizată cu unirea de la 1859. Se cunoaște o predică pe care a

rostit-o în catedrala episcopală de la Huși, la hramul acesteia, la 29 iunie 1856, publicată în

broșura cu titlul ” Jertfă pentru unirea principatelor “, cu îndemnuri la unire. În anul 1857 a

fost ales deputat în divanul Ad-hoc din partea preoțimii orașului Huși. După realizarea unirii,

Melchisedec a sprijinit toate reformele lui Cuza și ale guvernului acestuia. Încă din 1859 a

lucrat în comisia de inventariere a averilor mănăstirești, o măsură premergătoare cunoscutei

reforme a secularizării. Pentru ajutorul dat în realizarea reformelor, Melchisedec a fost numit

în aprilie 1860, ministru al Cultelor și al Instrucțiunii publice. Însă din cauza opoziției venite

din partea boierilor, care nu puteau concepe ca un arhimandrit sa dețină funcția de ministru,

Melchisedec, și-a dat demisia, însă el va sprijini mai departe reformele politice și economice.

În anul 1868, după venirea lui Carol I, Melchisedec a fost trimis într-o misiune diplomatică în

Rusia împreuna cu fostul ministru Ioan Cantacuzino, în vederea încheierii de relații de bună

vercinătate și de prietenie între România și Rusia. În timpul războiului de independență,

Melchisedec a contribuit la strângerea de ajutoare pentru soldații români.

Bibliografie:

1. Nicolae Iorga, “Istoria Biserici Romanesti”, București, 1923.

2. Mircea Pacurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, București, 1996.

3. Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, București, 1992, Vol. II.

4. Ion Vicovan, “Istoria Bisericii Ortodoxe Romane”, vol. I, Trinitas, Iași, 2002.

Melchisedec Ştefănescu - episcop în slujba culturii şi a progresului

Prof. Onofrei Marinela- Şcoala cu clasele I – VIII “Vasile Alecsandri” - Roman

Printre personalităţile culturii române din secolul al XX-lea şi din toate timpurile, la loc de

cinste, şi-a înscris numele şi Episcopul Melchisedec Ştefănescu, ierarh luminat şi păstor destoinic. El

41

dezvăluie prin scrierile sale faptul că a fost pătruns de responsabilitatea demnităţii slujitoare cu care a

fost investit de Dumnezeu şi a misiunii de distins pedagog şi apostol, faţă de care a arătat mereu o

febrilă preocupare. “Am dorit în viaţa mea dezvoltarea spre bine a instituţiilor religioase, din

România, ce ni le-au transmis râvna şi pietatea strămoşilor noştrii pentru cultivarea intelectuală şi

morală a poporului român. Mi-a fost prieten progresul şi ridicarea naţională din decăderea ei

seculară. Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei şi am urât ignoranţa şi pe apăratorii ei. Am crezut

că numai ştiinţa unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul şi Biserica noastra la

înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei. Am crezut că fără cultură, clerul va continua sa rămână

amorţit şi stăpânit de prejudiţiile vulgare, de vicii şi spre batjocura despotismului unor ambiţioşi vani

şi speculatori de cele sfinte, iar Biserica o instituţie moartă, destinată numai a acompania pe morţi la

mormânt. Am iubit poporul şi am dorit imbunătăţirea soartei lui materiale şi morale”.1

Om de cultură , de înaltă trăire şi aleasă ţinută morală, el s-a afirmat în primul rând ca teolog

de vocaţie. El a fost un mărturisitor al lui Dumnezeu cu un foc nestins pentru cunoaşterea tainelor lui

Dumnezeu şi un apărător neînfricat al Ortodoxiei. Împotriva tendinţelor şi încercărilor prozelitiste

desfăşurate în vremea aceea de unele cercuri romano-catolice şi protestante, episcopul Melchisedec s-a

exprimat fără rezerve şi a apărat cu hotărâre tezaurul de credinţă ortodoxă moştenit de la străbuni.

Aproape că nu este domeniul bisericesc în care acest învăţat teolog şi ierarh să nu-și fi adus o

contribuţie de valoare. Episcopul Melchisedec a scris numeroase cărţi cu conţinut teologic, pastoral,

apologetic si istoric. Dintre acestea amintim: Liturgica, Tipicul, Dogmatica, Introducerea în ştiinţele

teologice, Introducerea în sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Aşezământ (2 tomuri) (1860); Teologia

pastorală, Cronica Huşilor şi a Episcopiei (1869); Cronica Romanului și a Episcopiei, 2 vol. (1874-

1875); Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe din România (1883); Biserica Ortodoxă în

lupta cu protestantismul (1890); Despre icoanele miraculoase de la Athos de provenienţa românească

(1883); Notiţe istorice şi arheologice de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice din Moldova (1885);

Viaţa şi scrierile lui Grigore Țamblac (1883); Viaţa mitropolitului Antim Ivireanul (1886).

El a trăit tocmai în epoca de renaştere culturală a României, adică tocmai în timpul când era

necesar un cleric luminat care să contribuie la aşezarea Bisericii Române în ritmul împrejurărilor.

Deosebit de cult, patriot înflăcărat, Melchisedec Ştefănescu era şi o personalitate politică a

vremii sale, fiind unul din fruntaşii luptei pentru Unire, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1857),

a sprijinit reformele lui Al. I. Cuza şi Războiul de Independenţă.

Marele episcop Melchisedec Ştefănescu a fost la anul 1860 ministru al Cultelor, justiţiei şi

instrucţiunii publice atunci când Kogălniceanu a format un nou cabinet. Dându-şi seama că după unire

1 Testamentul P. S. Melchisedec Ştefănescu, episcop de Roman, Bucureşti, Tipografia Cărţii Bisericeşti, 1906, p. 3.

42

se puneau mari probleme de rezolvat pentru Biserică, în cadrul noii organizaţii care urma să se dea

statului, a dorit să aibă în acest departament un cleric bine pregătit. 1

Paralel cu activitatea teologică şi politică , el a avut statornice preocupări științifice, care au

determinat alegerea sa, din1870, ca membru activ al Societăţii Academice Române, ca rezultat al

lucrărilor istorice şi arheologice publicate sau rămase în manuscris, unde s-a distins prin minuțiozitate

în elaborarea cercetării cât şi prin prezentarea acesteia în forul academic.

Trecutul în viziunea episcopului Melchisedec trebuie studiat şi cercetat, pentru că el reprezintă

izvorul autenticităţii. „Nu a rupe cu trecutul ci trebuie a ne lega mai strâns cu trecutul nostru, prin

studierea naţionalităţii noastre în toate ramurile ei, prin luminile bărbaţilor din trecut care au lucrat

la fondarea naţiunii noastre prin virtuţile lor civice, religioase şi morale, care dau caracter naţional

românesc; chiar greşelile lor sunt învăţătoare pentru noi spre a ne feri de ele, ca unele care aduc

consecinţă funestă, iar să nu fim venetici în ţara noastră, căci aceea însemnează a rupe cu trecutul şi

să fim reduşi a căsca gura când la Petersburg, când la Constantinopol, când la Viena, când la Paris,

şi ce se face pe acolo să facem şi noi ca maimuţele şi totodată să credem că facem progres în

România”2.

Prin cercetările sale în trecutului poporului nostru, pune bazele şcolii româneşti de istorie

bisericească și se poate număra în rândul celor dintâi cercetători români 3.

Melchisedec a fost apreciat ca erudit de contemporanii săi şi în egală măsură de cei care l-au

cunoscut exclusiv prin operele sale și prin contribuţiile aduse pentru rezolvarea numeroaselor

probleme cu caracter istoric. Intr-adevăr, acest prelat a adunat mult material istoric, multe documente;

el a făcut un pas înainte în cunoaşterea faptelor istorice; foarte rar se găsesc în operele sale ipoteze şi

concluzii care nu sunt documentate. Astăzi, multe din operele sale sunt utilizate de cercetători. Prin

eforturile şi operele sale, Episcopul Melchisedec a contribuit la îmbogăţirea istoriei Bisericii Ortodoxe

Române şi la dezvoltarea culturii naţionale.

Marele istoric Nicolae Iorga îl numeşte pe Melchisedec” bărbat cu o chemare ştiinţifică

netăgăduită”, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu, ilustrul istoric și lingvist, scrie despre episcopul

Melchisedec ca a fost „barbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii contemporani şi locul său in

Academia Română nu e o simplă convenienţă politică sau greşeală de adresă”. În episcopul

Melchisedec strălucea talentul literar, iar ca academician va rămâne în Panteonul științific naţional,

pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române nu s-a datorat vreunei influenţe

lăturalnice, ci doar dimensiunii personalităţii sale şi valorii reale a operelor pe care le-a conceput şi

publicat.

1 Pr. I. D. Leon, Pomenirea Episcopului Melchisedec, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 6-7, iunie-iulie, 1956. 2 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţi işi activităţii lui. Cu un portret şi escerpte din corespondenţă,Tipografia Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1908, p. 84. 3 Pr. Scarlat Porcescu, Episcopului Melchisedec, CronicaEpiscopiei Romanului şi Huşilor, IV, 1992, p. 20.

43

Ca membru al Academiei a fost propus de V. A. Urechia pentru a examina sub raport

lingvistic şi educativ cărţile religioase aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii noastre la recomandarea a

două comisii teologice instituite la Bucureşti şi la Iaşi ca fiind cel mai competent. Melchisedec şi-a

declinat această onoare pe motivul că participase deja în Sinod la examinarea acestor lucrări1. Propune

însă ca limba cărţilor religioase să fie ”pură şi în acelaşi timp cât se poate de simplă, mai înţeleasă”2.

De asemenea el propune Academiei Române , în şedinţa din 22 octombrie 1882, următoarele: 1.” Să

se adune şi să se studieze la Academie toate inscripţiile aflate în toate ţările locuite de români pe la

biserici , mânăstiri şi alte monumente antice. 2. Să se angajeze un pictor sau doi care să aleagă

modelele şi motivele cele mai alese din arhitectura noastră antică, să le deseneze şi să le descrie,

compunând totodată după ele modele de arhitectură bisericească naţională. 3. Să se angajeze un

pictor care să realizeze un album de pictură antică , de sculptură, de ornamente bisericeşti, de

cusături şi argintărie.” Cine dacă nu Academia, corpul savanţilor români, trebuie să simtă mai adânc

trebuinţa de a face să se perpetue şi să se lase posterităţii geniul culturii şi al artei strămoşilor

noştri”3.

Ca prelat erudit al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Melchisedec a desfăşurat o activitate

bogată în Sfântul Sinod realizând regulamente și expozeuri profund documentate. Printre acestea

cităm ca fiind mai importante: “Pregătirea Sfântului şi Marelui Mir”, “Autocefalia Bisericii Ortodoxe

Române”. Din ordinul Sfântului Sinod, Melchisedec a formulat toate proiectele de reguli pentru

organizarea și funcţionarea instituţiilor ecleziastice. Ca membru al Sf. Sinod, a prezentat o serie de

memorii pentru prosperarea vieţii bisericeşti, ameliorarea stării materiale a clerului, dar mai ales în

legătură cu recunoaşterea autocefaliei.

Una dintre laturile principale ale vieţii lui o constituie activitatea de profesor. Încă înainte de a

termina anul ultim al Seminarului Veniamin, este chemat la catedra de gramatică, retorică, pastorală şi

istoria patriei, acolo unde el însuşi învăţa, fapt care indică deosebitele sale însuşiri pedagogice.

Ca profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactice, majoritatea prelucrate după

cele ruseşti. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale şi a publicat documente slavone,

inscripţii şi însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi, etc.4.

Printre cărţile sale cu conţinut didactic amintim: Manual de liturgică (1853), Manual de tipic

(1854), Filologia dogmatică a bisericii ortodoxe (1855), Scurtă introducere în cursul ştiinţelor

teologice (1856), Catehismul ortodox, etc.

1 Analele Academiei Române, seria a II-a, tomul II(1879-1880), secţiunea I, Bucureşti, 1881, p. 29-30. 2 Ibidem. 3 Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, Contribuţia Episcopului Melchisedec Ştefănescu la promovarea spiritualităţii şi culturii naţionale, partea a III-a, p. 366-367. 4 Pr Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu,” Melchidesec Ștefănescu", Dicționarul teologilor români, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996.

44

A trimis tineri la studii în Rusia (Gavriil Musicescu, Silvestru Bălănești, Constantin Nazarie

ș.a.). Prin testament, creează o fundaţie din care să se acorde burse de studii la Academia

duhovnicească din Kiev; biblioteca şi colecţia sa numismatică le-a dăruit Academiei Române.

După Episcopul Melchisedec a rămas o vastă corespondenţă care evidenţiază profunda sa

pregătire culturală şi în acelaşi timp, relaţiile pe care acest distins prelat le-a avut cu savanţi, scriitori,

politicieni, prelaţi, preoţi și alți colaboratori din epoca sa. Scrisorile trimise de Melchisedec sau cele

primite de el conţin referinţe importante asupra diverselor probleme dezbătute în epoca sa.

Un loc important în activitatea episcopului Melchisedec îl ocupă traducerile din Sfinţii Părinţi:

64 de predici ale Sf. Ioan Chrisostom, apoi Psaltirea, Evlogiile, Cartea de Tedeumuri etc., apoi

dizertaţiile sale dogmatice, biblice, morale şi istorice în majoritate publicate prin reviste mari care

apăreau în vremea aceea. Operele sale, după anexa profesorului C. Diculescu la lucrarea sa Episcopul

Melchisedec din 1908, sunt în număr de 621.

Aceste cuvinte puţine nu pot arăta cum se cuvine valoarea episcopului Melchisedec şi aceasta

pentru că „ pe adevăraţii oameni mari îi înalţă strălucirea minţii lor, geniul, aptitudinile, modestia,

bunătatea inimii şi tezaurul virtuţilor, iar „amintirea lor ne încălzeşte sufletul”2.

Bibliografie

1. Analele Academiei Române, seria a II-a, tomul II(1879-1880), secţiunea I, Bucureşti, 1881, p. 29-30. 2. Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, Academician Melchisedec Ştefănescu Episcop al Romanului, Volum omagial dedicat comemorării unui veac de la moartea sa , Roman 1892-1992, vol. IV, 1982.

3. Diculescu C. Constantin, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţii şi activităţii lui. Cu un portret şi escepţe din corespondenţă,Tipografia Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1908.

4. Păcurariu, Pr. Prof. univ. dr. Mircea” Melchidesec Stefănescu", Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996.

5. Porcescu, Pr. Scarlat , Episcopului Melchisedec, Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor,IV, 1992.

6. Mosor Constantin, Episcopul Melchisedec Ştefănescu - 150 de ani de la naştere, Biserica Ortodoxă Română, nr. 3 - 4, martie-aprilie, 1972.

1 Pr. Scarlat Porcescu, op cit, p. 202. 2 Constantin C. Diculescu, op. cit. p. 84.

45

O glorie a episcopatului român şi o podoabă a ţării sale –

episcopul Melchisedec Ştefănescu

Pr. Dr. Florin Ţuscanu, Protopop de Roman

Se împlinesc în primăvara aceasta 120 de ani de la „mutarea la cereștile locașuri” a ilustrului ierarh Melchisedec Ştefănescu, prilej de pioasă aducere aminte şi de cinstire a memoriei sale.

După însemnările şi mărturiile celor care au avut privilegiul să-l cunoască personal voi încerca în puţinele cuvinte ce urmează să prezint contextul și impactul venirii episcopului Melchisedec la Roman, începând cu înscăunarea sa, în marţea Patimilor Domnului Hristos , anul 1879, ziua 3 aprilie, şi primul său an de misiune si trudă, spre îndreptarea unor stări de lucruri de la Centrul Eparhial şi în întreaga Eparhie; unul dintre aceştia a fost și arhidiaconul său, Teodor Buşilă.

Alegerea şi instalarea episcopului Melchisedec la Roman. Din cauza tulburărilor politice,

vreme de 28 de ani, de la 1851-1879, scaunul episcopal de la Roman a stat neîntrerupt văduvit

de întâistătător, toate lucrările eparhiei fiind coordonate de locotenenţi de episcopi: Iustin

Crivăţ (iulie 1851-noiembrie 1855), Nectarie Hermeziu (noiembrie 1855-septembrie 1864),

Atanasie Stoienescu (1864-mai 1865), Ghenadie Ţeposu (numit prin decret la 10 mai 1865,

dar nu a funcţionat), Isaia Vicol (noiembrie 1868-ianuarie 1873, când a fost ales episcop

eparhiot; moare la 20 ianuarie 1878), Calist Băcăuanul (iunie 1878-februarie 1879). În aceste

condiţii, Episcopia Romanului, în cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea se afla într-o

adevărată ruină, nu doar materială, ci şi morală.

Întrunindu-se Marele Colegiu Electoral, care pe lângă membrii Sfântului Sinod,

cuprindea la acea vreme şi membrii celor două corpuri legiuitoare – deputaţii şi senatorii, sub

preşedenţia mitropolitului primat, în ziua de 22 februarie 1879, cu unanimitate de voturi, au

ales în scaunul vacant de la Roman pe episcopul Dunării de Jos – Melchisedec Ştefănescu.

Trecerea sa în Episcopia Romanului a fost un răspuns la dorinţa pioasă a sufletului său

de a se apropia de ţinuturile natale, faţă de care se simţea legat prin neuitatele amintiri ale

copilăriei şi prin iubirea neştearsă faţă de ai săi; dar această trasformare a sa, a fost făcută

potrivit unor surse documentare ale epocii sale, şi pentru a se stopa acuzaţia ce i se aducea pe

faţă, că este un episcop numit ilegal de puterea civilă, într-un mod necanonic.

Îndată după confirmare, Melchisedec a trimis la Roman bani din resursele sale pentru

crearea unei grădini de flori (cum avusese la episcopia din Ismail), iar el a rămas în Bucureşti

încă trei săptămâni pentru a lua parte la lucrările Academiei Române.

46

Marţi, în săptămâna mare dinaintea Paştelui, pe data de 3 aprilie 1879, episcopul

Melchisedec soseşte în noua sa eparhie, fiind întâmpinat în gara oraşului Roman de clerici şi

mireni, din întreaga elită romaşcană.

Cu acelaşi tren, a călătorit de la Bucureşti şi mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu,

care, coborând din tren a binecuvântat poporul adresându-le celor prezenţi o scurtă şi

emoţionantă cuvântare, recomandându-le romaşcanilor pe distinsul episcop, felicitându-i

totodată de a avea în mijlocul lor „pe cel mai învăţat episcop al românilor”.

După solemnitatea religioasă din catedrala episcopală (care era dărăpănată, cu pereţii

stricaţi şi pictura acoperită de un strat gros de funingine încât nu se mai cunoştea nimic), s-a

dat citire decretului regal, semnat de regele Carol I, în final, potrivit rânduirii, întâistătătorul a

adresat celor prezenţi un cuvânt de salut, dar şi de învăţătură, inspirat de epistolele Sfântului

Apostol Pavel, pe care l-a încheiat cu următoarele cuvinte: „Pe această cale (a faptelor bune,

n. n.), noi totdeauna ne vom întâlni. Dumneavoastră veţi afla în mine un amic nedeslipit şi

serv al datoriilor sale, şi eu în dumneavoastră fraţii şi amicii mei cei iubiţi întru numele

Domnului”.

Delegaţii ale tuturor confesiunilor şi naţionalităţilor conveţuitoare romaşcane, precum:

armenii, lipovenii, evreii, germanii ş.a., au venit să ureze bun-venit noului episcop,

asigurându-l de respectul şi preţuirea lor. După Paşti, episcopul Melchisedec a dorit să

viziteze şi să slujească în toate bisericile ortodoxe din Roman – „Precista Mare”, „Sf.

Voievozi”, „Sf. Nicolae”, „Sf. Gheorghe”, făcând şi un lucru nemaiîntâlnit până la dânsul,

respectiv vizitarea unor biserici de alt rit din Roman.

Pretutindeni a fost primit cu o bucurie de nedescris; mai cu seamă de armeni, pentru

care era un eveniment neaşteptat intrarea unui ierarh ortodox în biserica lor (biserică ridicată

în 1609).

După ce a oficiat pe rând la toate bisericile din Roman a început a face vizite pastorale

în parohiile din eparhie, prilej cu care îşi vizita şi prietenii precum: George Sturdza de la

Miclăuşeni (pe atunci satul aparţinea de judeţul Roman), Elena Sturdza din Dulceşti (mătuşa

celui amintit anterior), poetul Vasile Alecsandri de la Mirceşti (localitate tot din judeţul

Roman), Petru Donici de la Valea Ursului, Ioan Stroe de la Pânceşti ş. a.

Episcopia Romanului în secolul al XIX-lea – de la declin, la glorie. Înainte de a fi ales

episcop al Romanului, Melchisedec cunoştea foarte bine toate lipsurile de care suferea această

eparhie, din vremea când s-a documentat şi a tipărit „Chronica Romanului şi a Episcopiei de

47

Roman”, vol. I-II, Bucureşti, 1874-1875. iată impresiile sale despre cele existente aici la

vremea respectivă: „Astăzi episcopia Romanului se află în cea mai deplorabilă stare. Nici

case episcopale... nici încăperi pentru servitorii bisericeşti, decât nişte mizerabile resturi de

chilii; nici atenanţe. Grădina, deşi are o poziţie admirabilă pe un deal pe sub care curge râul

Moldova, se află de tot părăsită”.

La sosirea episcopului Melchisedec la Roman (aprilie 1879), în vasta curte a

Catedralei „Sf. Cuv. Parascheva” de la Episcopie, zăceau de ani de zile grămezi de moloz,

cărămizi, piatră şi alte resturi ale caselor episcopale ce s-au stricat cu aproximativ 30 de ani în

urmă.

Peste acestea creşteau spinii şi pălămida precum şi alte buruieni înalte, încât nimeni nu

se încumeta să treacă pe acolo „de frica reptilelor ce se încuibează în asemenea locuri”.

Alături de catedrală exista un rând de case (cu vreo 20 de camere) şi nişte anexe (şuri)

din scândură cu acoperişurile înverzite de vechime (probabil acoperite cu draniţă!).

În mijlocul acestei privelişti, de „casă fără stăpân”, şedea Catedrala Episcopală,

biserica Muşatinilor, ponosită şi şubrezită „ca o santinelă veghetoare a ideii creştine şi ca o

mărturie neştearsă a pietăţii vechilor domni”.

Episcopul Isaia, antecesorul lui Melchisedec, din lipsa unei locuinţe cuviincioase,

locuia în afara zidurilor episcopiei, în nişte case închiriate. Călugării şi vieţuitorii episcopiei

locuiau în chiliile improprii din preajma catedralei şi departe de ochii stăpânului duceau o

viaţă incompatibilă cu voturile monahale.

O dată cu venirea episcopului Melchisedec toate s-au schimbat în bine. „Ca un alt

Zorobabel, scria un biograf al său, s-a apucat el a rezidi acest Ierusalim risipit şi dărăpănat

de dinţii timpului şi de incuria predecesorilor săi”.

Vechile ruini s-au transformat într-o reşedinţă episcopală monumentală – inaugurată

chiar în toamna primului său an de arhipăstorire la Roman; locul bălăriilor a fost luat de o

frumoasă grădină de flori; a plantat o livadă cu pomi fructiferi atât indigeni cât şi exotici,

precum: migdali, smochini, lămâi etc., a îngrădit grădina episcopiei, a făcut un iaz, mai multe

fântâni şi chioşcuri, a plantat vie ş.a.

Chiar din primul an al episcopatului său la Roman a cumpărat cu banii săi o stupină,

aşezând-o pe locul numit „Lunca Vlădicăi” dincolo de râul Moldova, unde personal mergea să

48

se ocupe de albine când îi permitea timpul. A scris chiar şi un manual de apicultură, ce se

păstrează şi astăzi în manuscris.

În această complexă şi jertfelnică activitate, episcopul Melchisedec a fost ajutat foarte

mult de fraţii săi: Valerian, pe care l-a găsit la Roman, arhimandrit de scaun, iar după alegerea

acestuia ca arhiereu, a fost ajutat de către fratele mai mic, Ieronim arhimandritul.

Un episod mai puţin cunoscut din primele luni ale anului 1879, imediat după instalarea

episcopului Melchisedec la Roman, este consemnat de vizita domnitorului Carol I, însoţit de

principile moştenitor al Suediei şi Norvegiei, prin Moldova. În primăvara acelui an, ierarhul

şi-a ales pentru a locui în preajma catedralei episcopale, câteva chiliuţe din curtea episcopiei,

pentru că nu a dorit să locuiască afară, în oraş.

Odată cu instalarea sa aici Melchisedec a instituit şi masa comună. Un clopoţel anunţa

ora mesei, iar toţi se adunau, în fruntea mesei stând însuşi episcopul. În acele chiliuţe modeste

i-a primit şi găzduit episcopul Melchisedec pe înalţii oaspeţi, impresionându-i nu prin bogăţia

reşedinţei sale ci prin bogăţia cunoştinţelor şi tezaurul virtuţilor sale....

Au trecut de atunci 133 de ani şi îl simţim încă aproape de noi, în aspiraţiile

prezentului, pentru că idealurile sale pe care le-a promovat cu atâta dăruire, nu au vârstă şi

nici moarte.

Personaliatea Episcopului Melchisedec Ştefănescu

Prof. Cazacu Ionela Ramona - ŞCOALA CU CLASELE I-VIII, PÂNCEŞTI – Neamţ

„Fără cultură, clerul va fi amorţit şi stăpânit de prejudicii vulgare şi de vicii, iar

Biserica va deveni o instituţie moartă, destinată numai a însoţi pe morţi la mormânt. Numai

ştiinţa unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea

cuvenită şi la conştiinţa datoriei. (…)“Nu voi muri întreg:din inimă o parte, partea cea mai

mare,va înfrânge moartea şi, prin slava ce-mi vor înalţa urmaşii, eu în orice veac la fel de

tânăr voi creşte fără încetare” 1.

1 Testamentul P. S. Melchisedec Ştefănescu, episcop de Roman, Bucureşti, Tipografia Cărţii Bisericeşti, 1906, p. 3.

49

Precum în lumea fizică ce ne înconjoară, pe pământ, vedem cum se deosebeşte

munte de munte, şi între câţiva mai înalţi se găsesc atâţia mărunţi; precum în slava cerului

plină de stele se deosebesc unele mai strălucitoare decât altele; precum în lungul şir de ani ai

instituţiilor omenești, nu toţi conducătorii sunt la fel, ci se ivesc şi unii mai deosebiţi; aşa în

şirul cârmuitorilor Sfintei noastre Biserici, este cu voia lui Dumnezeu, să apară din când în

când şi ierarhi mai însemnaţi. Şi unul din acei prelaţi, care s-au deosebit prin înţelepciune şi

activitate rodnică bisericească în scaunele a trei episcopate, la Huși, la Galaţi şi la Roman, a

fost tocmai eruditul episcop Melchisedec

Deși au trecut 120 ani de când marele ierarh de la Roman, Melchisedec ,a părăsit

această lume, pentru a se naşte în veşnicie, el a continuat să trăiască prin însăşi opera sa: ”

Cine nu trăieşte post mortem crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”1 spunea

George Călinescu, arătând adevărata condiţie cu care Dumnezeu îi fericeşte pe marii oameni,

pe creatorii de cultură şi mai cu seamă de cultură a sufletului.”Cu timp şi fără timp”aproape o

jumătate de veac a luptat pentru luminarea poporului, pentru desăvârşirea lui morală, pentru

depăşirea rutinei și a indiferenţei. Aura sa de moralist şi de ager şi subtil interpret al cuvintelor

vieții ne-a transmis-o ca moştenire prin scrisul său inconfundabil. Nu era un mare orator, în

sensul propriu al cuvântului ”când vorbea însă, de biserică şi patrie, spune Constantin

Diculescu, chiar un orator mare s-ar fi simţit umilit în faţa lui”2. Fragmentul din Testamentul

Episcopului Melchisedec Ştefănescu spune totul: ”Mi-a fost preţios progresul şi ridicarea

naţiunei din decăderea ei seculară. Am iubit poporul şi am dorit îmbunătăţirea soartei lui

materialiceşte şi moraliceşte. Am privit cu adâncă durere la degradarea şi distrugerea

institutelor religioase strămoşeşti, care fiind legate cu istoria ţărei şi plantate adânc în

spiritul religios al poporului, ar fi putut deveni atâtea instituţiuni pentru cultura intelectuală,

morală, industrială a poporului şi de aziluri pentru neputincioşi şi pentru orfani“3.

Harnic cercetător al trecutului istoric al țării noastre pe care a iubit-o din tot sufletul şi

toată truda istorico-literară l-a aşezat între membrii activi ai Academiei Române; profund

teolog, pregătit în cea mai înaltă Academie de studii teologice a vremurilor sale cum era cea

de la Kiev din Rusia; ca pedagog şi profesor alcătuieşte multe manuale didactice şi

organizează pe rând, trei Seminare pentru pregătirea preoţimii trebuitoare satelor noastre;

ctitor ziditor de chilii și așezăminte de cultură și încercat cârmuitor de eparhii şi venerat ierarh

nu numai de fiii săi ortodocsi, dar şi de cei de alte confesiuni, figura acestui vladică de

2 Revista Contemporanul, nr. 4,1958. 2 Diculescu C. Constantin, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţii şi activităţii lui. Cu un portret şi escepte din corespondenţă,Tipografia Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1908.

3 Testamentul P. S. Melchisedec Ştefănescu,op. cit., p. 3.

50

Roman, se conturează măreţ şi epocal, ca al unui luceafar al ierarhiei noastre, pentru care nu

numai noi, dar si generaţiile ce vor veni, îi vor păstra admiraţie, iar istoria Bisericii naţionale,

pagini deosebite. Melchisedec Ştefănescu este cel care a „ctitorit” Eparhia Dunării de Jos, prin

alegerea sa ca episcop eparhiot în urma decretului din anul 1864 al domnitorului Alexandru

Ioan Cuza. El este cel care a organizat administrativ noua eparhie şi a înfiinţat Seminarul

Teologic de la Ismail, care mai târziu, din cauza condiţiilor vitrege ale istoriei, va fi mutat la

Galaţi.Tot el este şi artizanul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, crezul său stând la

baza „Actului sinodal” (1883) care a fost înaintat Patriarhiei Ecumenice pentru recunoaşterea

autocefaliei. Episcopul Melchisedec susţinea cu tărie că „Românii nu au primit botezul şi

doctrina creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor

este mai veche decât chiar existenţa Constantinopolului…”. Pentru meritele sale, atât pe plan

religios-bisericesc, cât şi cultural-istoric, Episcopul Melchisedec Şetefănescu a fost ales

membru al Academiei Române în anul 1870, iar mai apoi, în 1878, devine Episcop titular al

scaunului vlădicesc de la Roman.

Preocupat permanent de evoluţia duhovnicească a neamului românesc își îndreaptă

cuvântările sale către căutătorii de cer, dornici după dreptatea lui Dumnezeu, cultivă iubirea

de tot ce-i sfânt şi sfinţitor, de Dumnezeu şi semeni, de biserică și patrie.Cultura sa literară

impresionează prin nota de originalitate, stilul oral empatic(ascultătorul-partener de dialog) și

măiestria cu care îşi alege cuvintele.Trebuie menționat modul armonizării ştiinţifice şi literare

prin perspicacitatea filtrării sensurilor cuvintelor (limba româna fiind o limbă, prin excelentă,

polisemantică), totul ca urmare a culturii vaste şi a prestigiului acestei mari personalitaţi

culturale din Roman, episcop Melchisedec Ştefanescu; de asemenea claritatea, eleganţa,

uneori chiar sobrietatea exprimării, ineditul explicațiilor, completează tabloul descriptiv al

episcopului.

Cine a fost acest episcop?

“A fost ca o lumină care s-a aşezat în sfeşnic iar vânturile nu au putut să-l stingă mai

ales că a luminat în perioada cea mai dificilă a României, de la sfârşitul secolului al XIX

lea…”.

Cu cât vom încerca să definim mai complet personaliatea episcopului Melchisedec, cu atât ne

vom lovi de neputinţa cuvintelor de a cuprinde multitudinea de preocupări, precum şi

complexa şi polivalenta pregătire. Şi-a pus amprenta într-un mod unic asupra istoriei,

marcând-o prin prezenţa sa şi prin tratate de mare ţinută artistică şi ştiinţifică; în politică a fost

unic în felul său, definind Naţiunea şi Biserica, ca două entități aflate în armonie după

modelul simfoniei bizantine.

51

A fost un pedagog prin excelenţă. A reformulat princiipiile didactice şi a încercat o

adaptare a lor la timpul și condiţiile vremii sale. Nu au fost uitate nici materialele didactice,

pentru care s-a ostenit să le aducă la zi, scriind, traducând manuale pentru seminarii, dar şi

pentru discipline laice.

Pe tărâm bisericesc a excelat fără doar şi poate. Călugăr şi teolog în formaţie, şi-a făcut

simţită prezenţa pe toate palierele ecleziastice. De la profesor la director de seminar, la

inspector şi ministru al educaţiei, de la ierodiacon, la arhiereu si episcop eparhiot. Am putea

spune că este o evoluţie firească, aproape comună, dar ne înșelăm. Numele lui se leagă de

absolut orice treaptă şi au rămas urme peste tot pe unde a trecut. La Socola, manualele îi

confirmă prezenţa, la Huşi însăşi clădirea şi internatul spun totul despre el. De numele lui se

leagă înfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos, pentru ca să nu mai spunem despre noua imagine

a Episcopiei Romanului şi noua clădire a Seminarului din Roman. Prezenţa în Sfântul Sinod,

Academia Română, ca şi în Senat, îl autentifică pe Melchisedec ca făcând parte dintre

membrii ei marcanţi. Fiind unul din cei mai învăţaţi ierarhi ai timpului său şi un profund

teolog, episcopul Melchisedec a avut un rol duhovnicesc important în viaţa Bisericii

româneşti. Astfel, el a contribuit mult la unirea celor două biserici locale din Moldova şi Ţara

Românească, ajungând ca în anul 1865 să se întrunească la Bucureşti, pentru prima dată, un

Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, a contribuit personal la întocmirea

unor regulamente pentru disciplina monahală şi bisericească, pentru învăţământul teologic,

pentru alegerea arhiereilor, pentru revizuirea şi editarea cărţilor bisericeşti, ca şi pentru

apărarea credinţei ortodoxe pe pământul ţării noastre, singura şi adevărata credinţă apostolică.

Ne-ar trebui sute de pagini pentru a surprinde cum se cuvine imaginea şi personalitatea

acestui “apostol a cărui inimă lumina pe fraţii săi cu razele credinţei şi-i incălzea cu

caritatea sa”1.

Bibliografie

1. Testamentul P. S. Melchisedec Ştefănescu, Episcop de Roman, , Tipografia Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1906. 2. Revista Contemporanul, nr . 4,1958. 3. Diculescu C. Constantin, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţii şi activităţii lui. Cu un portret şi escepte din corespondenţă,Tipografia Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1908.

4. Luca, Ep. Eftimie, Episcopul Melchisedec Ştefanescu.Viaţa şi înfăptuirile sale, Editura Romanului şi Huşilor, Roman,1982.

1 Luca, Ep. Eftimie, Episcopul Melchisedec Ştefanescu.Viața și înfăptuirile sale, Editura Romanului și Hușului, Roman,1982, p. 99.

52

Activitatea Episcopului Melchisedec Ştefănescu în Sfântul Sinod

Prof. Hurjui Paunița- Școala”Alexandru Ioan Cuza” Bacău

“ Cine nu cunoaște zelul cu care am lucrat pentru înființarea Sinodului şi ostenelile ce am depus ca această instituție să se menținã la înălțime? ”

Episcopul Melchisedec

Episcopul Melchisedec al Romanului, cea mai luminoasã figură de ierarh român, cel mai învățat şi mai strălucit apostol al Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumãtate a sec. al XIX-lea, a avut ca membru al Sfântului Sinod o activitate atât de bogată, încât singură ar putea face obiectul unei lucrări speciale.

Timp de aproape un sfert de veac, începând din anul 1865, când ia ființă Sinodul general sau Sinodul din timpul domnitorului Cuza, continuând în cadrul Sinodului canonic, constituit în anul 1872, Episcopul Melchisedec Ștefãnescu a fost “creierul Bisericii noastre … piatra din capul unghiului … un vâslaș neîntrecut ”.

Într-adevãr, nu se exagerează cu nimic atunci când se afirmã că: “ Organul lucrului bisericesc în toată vremea dintre 1872 – 1892 a fost numai el (…) tot ce s-a lucrat atunci ca regulamente, ca îndrumări, sunt lucrul lui Melchisedec ” 1.

“Sinodul este cea mai înaltă autoritate bisericească, și el trebuie să pună interesele bisericești mai presus de toate”1, susținea Episcopul Melchisedec Ștefãnescu. Despre relația Sinod Român cu Sinodul Ecumenic, Melchisedec preciza: ” Sfântul Sinod Român este membru al Sfintei Biserici Ecumenice și Apostolice a Răsăritului al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos . El păstrează unitatea dogmatică și canonică cu Constantinopolul și cu toate celelalte Biserici Ortodoxe. Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române statutează asupra tuturor problemelor spirituale, disciplinare și juridice curat bisericești în conformitate cu sfintele canoane ale Sfintei Biserici de Răsărit ” 2.

De la 1 mai 1873, când Sfântul Sinod constituit pe baze strict canonice a ținut prima ședință a sa și pânã pe la 1888, putem afirma că Episcopul Melchisedec a fost sufletul acestei instituții. S-a preocupat în permaneță de consolidarea forumului de conducere, dovedind calități de priceput organizator, deosebit simț practic și temeinice cunoștințe de drept bisericesc. Astfel, chiar în prima ședință a fost ales împreunã cu Episcopul Iosif Naniescu și cu Arhiereul Ghenadie în comisia 1 Scriban, Arhim. Iuliu, Episcopul Melchisedec în amintirea lumii, “Cronica Romanului ”, XIX,1942, nr. 5-6, p. 152-156, Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 58/1867, f. 393v. 2 *** Sumarele ședințelor Sfântului Sinod, vol.I (1873-1884), Ședința din 27 noiembrie 1885, p. 27-28 .

53

însărcinată cu elaborarea unui proiect de regulament al Sfântului Sinod. La ședința din 7 mai 1873 a fost ales în comisia pentru combinarea efigiei sigiliului necesar Sfântului Sinod. În ședințele din 11, 12, 13i 14 mai Episcopul Melchisedec a propus un proiect de regulament pentru disciplina bisericească, care s-a votat în unanimitate. În ședințele următoare a prezentat proiecte de regulament necesare unei bune organizări: proiectul de regulament pentru disciplina monahală (24 mai 1873); proiectul de regulament pentru procedură în judecata bisericească (25 mai 1873); proiectul de regulament pentru seminariști (25, 26 mai 1873); proiectul privind drepturile Schitului românesc din muntele Athos (25 mai 1873).

Au urmat și alte proiecte de regulament pentru numirea arhiereilor locotenenți pe eparhii, pentru atribuțiile Mitropolitului Primar al României (26 mai 1873), pentru înființarea unui jurnal bisericesc. La ședinta din 11 mai 1874, Episcopul Melchisedec propune un regulament pentru jurământul preoților, care a fost adoptat în unanimitate de voturi, iar la 29 mai a prezentat proiectul de regulament pentru fixarea sărbătorilor bisericești și naționale.

La ședința din 27 iunie 1874, Sfântul Sinod s-a pronunțat asupra propunerii făcute de o Biserică străină de a trimite doi reprezentanți care să asiste la Conferința vechilor catolici ce urma să aibă loc la Bonn și la care aveau să participe prin delegați mai multe Biserici Ortodoxe: Rusia, Serbia, Grecia și Patriarhia de Constantinopol. Dintre toți ierarhii, cel mai indicat prin varietatea cunoștințelor sale teologice și istorice de a reprezenta Biserica Ortodoxã Românã era desigur Episcopul Melchisedec, care a și fost ales împreună cu Ghenadie, fost locotenent de Episcop al Eparhiei Argeșului. Conferința de la Bonn a avut loc în perioada 12-16 august 1875 și avea ca scop unirea dogmatică a vechilor catolici și anglicanilor cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Delegații Sfântului Sinod aveau să asiste la acea conferință fără a fi acreditați a lua vreun angajament. Unirea Bisericilor nu s-a putut realiza datoritã anumitor împrejurãri, deși rezultatele acelei conferinþe a corespuns așteptărilor ortodocșilor.

La începutul sesiunii de primăvară din 1880, comisia compusă din Iosif, Mitropolitul Moldovei, Episcopul Melchisedec și Arhiereul Vladimir Suhopan au prezentat Sfântului Sinod un raport amănunțit privind cărțile didactice religioase. Cei trei membri ai comisiei pledează pentru un învățământ ”precizat și unificat, precum sunt și credințele și principiile religiunei și Bisericii noastre Ortodoxe și se va pune capăt anarhiei, arbitrariului și ignoranței ce domnește astăzi în predarea învățământului religios în școalele noastre române ”1.

În sesiunea de toamnă a anului 1880, Episcopul Melchisedec a prezentat Sfântului Sinod un nou proiect pentru revizuirea și editarea cărților bisericești, făcând din nou dovada competenței și profundei sale erudiții. Un an mai târziu prezintã un proiect de regulament asupra normei de urmat pentru primirea eterodocșilor și necredincioșilor în sânul Bisericii Române care a fost primit în unanimitate de membrii Sfântului Sinod. În ședințele din 12 și 13 noiembrie 1881, Episcopul Melchisedec citește un memoriu asupra cântărilor Bisericești. După ce face istoricul muzicii 1 Constantin C., Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asuprea vieții și activității lui, București, 1908, p. 58.

54

eclesiastice în Bisericile rusă, sârbă și bulgară, trece apoi la cântarea bisericească românească, urmărind amănunțit firul istoric al dezvoltării ei și evidențiind faptul că a suferit multe prefaceri. Acest proiect compus din 11 articole a fost votat cu unele modificări în ședințele din 28 și 30 noiembrie 1881.

O problemă ce l-a preocupat în cea mai mare mãsurã tot timpul vieții sale a fost ridicarea Bisericii, prin ridicarea nivelului sufletesc și spiritual al clerului. În acest sens, Episcopul Melchisedec vine în ședința Sfântului Sinod din 9 noiembrie 1882 cu o propunere prin care s-ar putea realiza înființarea Facultății de Teologie la Universitatea din București. În discursul său, prin cuvintele însuflețitoare pe care le-a rostit, a arătat imperioasa necesitate a înființării unei facultăți teologice: “Nu este demn de Regatul Ortodox al României și de Biserica lui Autocefală ca această stare tristă a învățământului teologic să mai continue, ca tinerii doritori de acest înalt studiu să nu-l poată face în țara lor și să umble căutându-l prin alte țări”1.

Înzestrat cu râvna apostolică, Episcopul Melchisedec a intrat în conflict cu confesiunea romano-catolicã datorită propagandei ei insiduoase în Țările Române. Nu-i purta ură, dar constatând “atitudinea ei dușmănoasă față de Ortodoxie”2, combătea în principiu, uneori chiar cu pasiune, mai ales pe propagandiști, din cauza practicilor lor iezuite. Având certitudinea că numai Ortodoxia reprezintă Biserica cea adevarată a Domnului, Episcopul Melchisedec îi numea pe romano-catolici în mod constant numai: “catolicism papal, papism, Biserică papistă, confesiune papistă”3, iar pe credincioși “papistași”, arătând prin aceasta într-un mod edificator că avem de-a face cu o credință și cu credincioși legați numai de papă și nicidecum de Hristos. Episcopul Melchisedec a devenit obiectul unor atacuri perfide din partea iezuiților, mai ales că prin anii 1882 și 1883 romano-apusenii se străduiau să înființeze la București o arhiepiscopie proprie. Sesizat de Sfântul Sinod, Episcopul Melchisedec lansa semnalul de alarmă, scriind frumosul său memoriu intitulat “Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României”, pe care îl citește în trei ședințe consecutive și care a primit unanime aprobări din partea membrilor Sfântului Sinod. Prin aceastã lucrare, propaganda papistă a fost mult discreditată și românii au început să fie mai atenți față de mișcările ei, să observe mijloacele de care se servește. De aceea iezuiții nu l-au iertat și i-au răspuns printr-un șir de calomnii menite să-i surpe reputația, publicate în presa română și străină, precum și prin intrigi meschine, mai ales prin anii 1886 și 1888 când se ivise ocazia ca Episcopul Melchisedec să ajungă chiar Mitropolit Primat al țării.

În iunie 1883 o altă problemă agita spiritele în Biserică și anume discordia dintre membrii clerului. În Moldova, clerul laic cerea dreptul să participe și el, prin reprezentanții săi, la lucrările

1 Biserica Ortodoxã Română,1880-1881(volV), p. 818-825.

2 Episcopul Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire. Dupre documentele Episcopiei și alte monumente ale țarei, Bucureșci , 1869, p. 5.

3 Melchisedec, Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, București 1883, p. 85-86.

55

Sfântului Sinod și se făcea o vie propagandă pentru ținerea unui congres preoțesc. Sfântul Sinod a decis să se trimită preoților o carte pastorală compusă și redactată de o comisie alcatuită din doi mitropoliți și Episcopul Melchisedec. Memoriul face dovada culturii Episcopului Melchisedec și cuprinde o serie de propuneri și deziderate de ordin disciplinar bazate pe diferite canoane bisericești ce vor deveni articole ale legii clerului din 1893.

Un mare rol a jucat Episcopul Melchisedec în demersurile făcute pentru ridicarea Bisericii Române la rangul de Biserică Autocefală. La 10 iulie 1882 patriarhul ecumenic Ioachim trimite mitropolitului și celorlalți ierarhi români o scrisoare din partea Sinodului Patriarhal prin care sunt mustrați pentru că la 25 martie 1882 au săvârșit în Catedrala Mitropoliei din București sfințirea Sfântului Mir și au introdus inovații în Biserică precum: săvârșirea Sfântului Botez prin stropire, înmormantarea bisericească a sinucigașilor, calendarul gregorian, demnități patriarhale ș. a.

Luând în discuție cuprinsul acelei scrisori, Sfântul Sinod a decis să i se răspundă patriarhului Ioachim în mod documentat, la toate punctele de învinuire. Răspunsul compus de Episcopul Melchisedec “este o capodoperă a genului epistolar, amplu ca întindere și exhaustiv ca argumentație. Se impune prin finețea analizei, prin vigoarea sintezei și nu mai puțin prin amploarea erudiției”1. Dupã ce face rezumatul scrisorii patriarhale, ierarhul nostru analizeazã cu multă agerime locurile din Sfânta Scriptură precum și canoanele pe care își întemeiază patriarhul mustrarea, arătând adevarata semnificație a citatelor menționate. Face apoi istoricul relațiilor dintre cele două Biserici și arată, pe de o parte, cum Patriarhia de Constantinopol în sec. XVI, XVII și XVIII se susținea mai mult din ajutoarele domnitorilor, boierilor, clerului și poporului român iar pe de altă parte, evidențiază ingratitudinea, dorința de dominare a Patriarhiei care a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională.

În privința sfințirii Sfântului Mir, Episcopul Melchisedec răspunde din partea Sfântului Sinod,

textual, că “Biserica noastră nu mai crede că Sfântul Duh trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea și apoi de acolo să-L cerem și să-L dobândim și noi, ci trebuie să-L cerem de sus, de la Părintele luminilor și Dătătorul a tot darul desăvârșit!” Răspunsul se termină cu spulberarea insinuărilor despre pretinsele inovații din Biserica Ortodoxă Română.

Problema clerului l-a preocupat pe Episcopul Melchisedec în tot cursul vieții sale. La întrunirile Divanului ad-hoc, în cadrul ședințelor sinodale și în orice împrejurare prielnică, el și-a ridicat vocea pentru îmbunătățirea stării morale, materiale și mai ales culturale a clerului român. Chiar în testamentul său scrie: “ fără cultură, clerul va continua să rămână amorțit și stăpânit de prejudecăți vulgare și vicii, iar Biserica o instituție moartă, destinată numai a însoți pe morți la mormânt” 2. Episcopul Melchisedec era convins că Biserica Ortodoxă Română nu poate progresa atât 1 Preotul Niculae I. Șerbănescu, Optzeci de ani de la …, p. 261 ; Pr. Prof. Ioan Rămureanu, La a 90-a aniversare …,p. 157. 2 Testamentul P. S. Melchisedec, Episcop de Roman, Statutele și Regulamentul interior al Epitropiei fundației sale, precum și diferite donații făcute acestei fundații până la 1916, București, 1916, p. 3.

56

timp cât în rândurile clerului se vor strecura oameni fără credință, fără cultură și fără chemarea potrivită cu acest apostolat. În acest sens el a alcătuit diverse memorii și regulamente pe care le-a adus spre dezbatere și aprobare Sfântului Sinod. Datorită stăruințelor sale, legea clerului ia ființă în 1893, la un an după moartea sa.

Concluzionând, putem afirma că din anul 1873 și până în 1891, cu unele întreruperi, Episcopul Melchisedec Ștefănescu a fost ideologul și sufletul Sfântului Sinod. Măsurile și regulamentele care au statornicit organizarea Bisericii Ortodoxe Române pe fundamente dogmatice, canonice și istorice și au ridicat-o la demnitatea și poziția la care o îndreptățea întreg trecutul său de mărturisire ortodoxă sunt rodul gândirii și condeiului acestui învățat și luminat ierarh.

Bibliografie:

1. Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire. Dupre documentele Episcopiei și alte monumente alei țarei, Bucuresci , 1869.

2. Melchisedec, Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, vol. I-II, București, 1874-1875.

3. Melchisedec, Biserica Ortodoxă și Calendariul, București, 1881.

4. Melchisedec, Memoriu pentru cântările bisericești în România, București, 1881.

5. Diculescu,Constantin C., Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și activităței lui. Cu un portret și escerpte din corespondență, București, 1909.

6. Arhiva Sfântului Sinod, Dosarele nr. 57-95/1865-1892.

7. Eftimie al Romanului și Hușilor, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Viața și înfăptuirile sale, Roman, 1982.

8. Preotul Dragomir, Nicolae, Episcopul Melchisedec și Seminarul din Roman, în “Chronica Romanului”, XIX, 1942.

9. P. S. Episcop Lucian, Cronica Romanului, XIX, 1942.

10. Rămureanu, Pr. Prof. I., Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe. De la 1800 până la recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre , în “B.O.R”, 1959.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu

Prof. Neacșu Bogdan- Şcoala „MIHAIL SADOVEANU”- Bacău

Privind în trecutul istoriei noastre descoperim secolul al-XIX-lea ca fiind unul dintre

cele mai înfloritoare, dar şi înnoitoare privind ascensiunea poporului român pe culmile culturii

57

şi ale societăţii. Elementele definitorii ale României moderne au prins contur în perioada

dintre Revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866. Ceea ce va duce la înfăptuirea statului

naţional român modern în 1859 şi la proclamarea independenţei de stat în 1877. Statul şi-a

asumat întreaga răspundere pentru problemele învăţământului, preluând drepturile civile

exercitate vreme îndelungată de Biserica Ortodoxă. Odată cu aceasta se pune problema unei

evaluări privind originea şi vechimea limbii româneşti, nevoia unei gramatici româneşti dar şi

a unui vocabular ştiinţific român, necesare pentru această perioadă. Pe plan cultural începe

editarea istoriei naţionale prin B.P. Haşdeu şi Alexandru Papiu-Ilarian, deoarece crescuse

interesul de a sublinia momentele de vitejie a marilor noştri conducători.

Unul dintre cleriicii formaţi în noul mediu naţional care s-au identificat cu năzuinţele

poporului nostru în acest secol frământat al-XIX-lea, se înscrie şi Melchisedec Ştefănescu „cel

mai învăţat episcop al românilor”(Mitropolitul Moldovei şi a Sucevei Iosif Naniescu).

Melchisedec a trăit în secolul marilor frământări şi împliniri, participând alături de alţi

cărturari la o vastă activitate din viaţa poporului român, impunându-se astfel ca o mare

personalitate de referinţă în istoria culturală şi bisericească a poporului român. Pregătirea sa

cărturărească mai temeinică decât a ierarhilor săi contemporani, concepţia şi atitudinile sale

progresiste, răspândirea culturii şi a ştiinţei în rândul preoţilor şi a poporului, organizarea

bisericii la noile structuri ale dezvoltării ţării, fac din Melchisedec Ştefănescu „un apostol a

cărui inimă lumina pe fraţii săi cu razele credinţei şi îi încălzea cu caritatea sa”1.

El nu a slujit numai Biserica pentru care s-a pregătit, ci şi patria, de aceea îmi propun

să reconstitui trăsăturile vieţii şi să înfăţişez activitatea acestui mare ierarh cărturar şi patriot,

deosebind planurile şi scoţând în evidenţă semnificaţiile majore ale unei multiple şi

îndelungate slujiri închinate Bisericii şi poporului, şi să-l aşez la locul de cinste cuvenit.

Încă pe când era arhimandrit şi director al Seminarului din Huşi, a militat pentru

pregătirea şi înfăptuirea Unirii atât prin cuvânt, cât şi în scris, urmărind întărirea conştiinţei de

fraţi a românilor2. Pe 29 iunie 1856 rosteşte în Catedrala Episcopală din Huşi o frumoasă

cuvântare, Jertfă pentru unirea Principatelor3, prin care arăta că unirea era cerută de

„originea, religia, datinile şi conformotatea limbii locuitorilor din amândouă principatele,

precum şi de nevoile reciproce”4. În şedinţele din Divanul Ad-Hoc votează pentru: unirea

1 Ioachim Vasluianul, „Pagini de cronică privind viaţa şi activitatea episcopului Melchisedec Ştefănescu în cadrul Episcopiei Romanului şi Huşilor (1879-1892)”, în Cronica Romanului, nr. 4/1992, p. 64. 2 Niculae M. Popescu, „Episcopul Melchisedec - la 50 de ani de la moartea lui”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6/1942, p. 175. 3 Istoria Românilor, vol. III, Tom. I, Constituirea României moderne (1821-1878), coord. Acad. Dan Berindei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 444; În acelaşi timp, Vasile Alecsandri scrie Hora Unirii. 4 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1908 p. 30; Mircea Păcurariu, Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de actul unirii Principatelor”, în Biserica

58

Principatelor într-un singur stat sub numele de România; un principe străin, ereditar dintr-o

dinastie domnitoare în Europa; neutralitatea teritoriului Principatelor; puterea legiuitoare să

fie încredinţată unei reprezentanţe aleasă dintre toate clasele sociale1. Susţine că preoţimea

trebuie să participe la Sinod pentru că aceasta este o practică veche, propunea ca „numai cei

de religie ortodoxă să fie socotiţi cetăţeni români”, iar pe 18 decembrie 1857 împroprietărirea

ţăranilor şi înfiinţarea dregătoriilor obşteşti6. Referitor la biserică se aprobă: autocefalia

bisericească a moldo-românilor; organizarea învăţământului; organizarea monahismului;

promovările în funcţiile bisericeşti şi acordarea rangurilor; salarizarea clerului şi drepturi

politice; alegerea mitropoliţilor, episcopilor, egumenilor şi rectorilor Seminariilor; autonomia

şi judecata clericilor, constituirea unui fond clerical sub controlul Sinodului7, ierarhii să se

aleagă numai dintre ierarhi, cu respectarea condiţiilor de viaţă şi studii; mănăstirile închinate

să fie sub controlul guvernului8.

Pe 16 decembrie 1858, Melchisedec rostea o cuvântare în catedrala episcopală din

Huşi, în care vorbea despre iubirea de Biserică şi iubirea de patrie. Peste două zile, pe 18

decembrie, tot el ţinea o altă cuvântare, în aceeaşi catedrală, fiind de faţă colonelul Alexandru

Ioan Cuza, vorbind despre îndatoririle morale faţă de neam şi despre rolul istoric9. Pentru

Melchisedec, unirea Principatelor Române a fost o „îndurare dumnezeiască pentru neamul

românesc”: „Eu cel dintâi în Eparhia Huşilor l-am pomenit la sfintele rugăciuni ale Bisericii,

.........cuvintele: Pentru binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domnul nostru Alexandru

Ioan; Domnului să ne rugăm”10.

Pe 30 iulie este ales de Kogalniceanu ca ministru al cultelor, însă prezenţa unui cleric

în guvern a surprins prin noutatea ei pe unii contemporani care, invocând tinereţea şi nevârsta

noului ministru, care criticau hotărârea luată de domnitor11, considerându-se ca a fost ales

împotriva canoanelor. Pe 6 mai îşi depune demisia la guvern, totuşi rămâne în preajma lui

Cuza fiind ales în comisia de inventariere a mănăstirilor neînchinate la 1 iunie 1859, pentru a

găsi soluţia cea mai bună, pentru a nu se împiedica interesele duhovniceşti ale acestor

Ortodoxă Română, nr. 1-2/1967, p. 76; Scarlat Porcescu, „Preoţii ortodocşi din Moldova luptători pentru Unirea Ţărilor Române”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2/1959, p. 39.

1 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 33. 6 Alexandru Ioniţă, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1822-1892)”, teză de doctorat (proiect), în Cronica Romanului nr. 4/1992., p. 269; †Veniamin Pocitan, Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec, între anii 1856-1861, Bucureşti, 1936 , p. 39. 7 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 269 ; †Veniamin Pocitan, op. cit. , p. 39. 8 Ibidem, p. 277, nota 24; Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor...”, p. 87. 9 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 37-40; †Veniamin Pocitan, op. cit., p. 40; Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 270-271; Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor...”, p. 88. 10 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 271. 11 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 42.

59

mănăstiri12. Secularizarea avea un rol foarte important, căci venitul mănăstirilor închinate

trecea în fiecare an peste graniţă folosindu-se în interesul altor ţări, în urmă ţara rămânând în

sărăcie şi Biserica română se găsea în părăsire. Datorită lui, prin secularizare, Statul nu a luat

tot mănăstirilor, ci le-a lăsat o parte de pământ pentru gospodărie. A fost criticat de multi

ierarhi chiar de mitropolitul Sofronie Miclescu, însă după administrarea proastă a averilor

mănăstireşti de către stat, însuşi Melchisedec ajunge să condamne promisiunile deşarte pentru

care militase13.

După ce a fost numit timp de doi ani ca locotenent de episcop la Huşi este hirotonit

arhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi, la 30 decembrie 1862 primeşte acum şi titlul de

Tripoleos, vechi scaun eparhial de sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol14. Melchisedec

reface ansamblul de locuinţe al Episcopiei şi catedralei episcopale şi chiar seminarul, la care

activa şi acum ca profesor de teologie. Nu uită nici grădinile şi livezile din jur. Pentru o cât

mai bună şi eficientă administrare numeşte protoierei capabili şi devotaţi Bisericii15. Totodată

a studiat documentele istorice păstrate în arhivele locale, de la înfiinţarea ei şi până la anul

1864, necesare pentru lucrarea Cronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire16. O

lege specială, din 17 noiembrie 1864, decreta înfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos, cu

jurisdicţie peste judeţele: Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila17. Ştiindu-l pe Melchisedec ca un

vorbitor de limbă rusă, care se impunea în împrejurările date, la sfărşitul lunii decembrie

1864, este transferat aici, tot ca locotenent de episcop. Pe 20 ianuarie 1865, se votează legea

pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor de către domnitor, asfel inclusiv Melchisedec este

definitivat şi instalat oficial la praznicul Bobotezei18. La Ismail s-a îngrijit, de ridicarea unei

catedrale şi a unei reşedinţe, cumpărând o casă, proprietate a doamnei Olga Neimeie, iar în

toamna anului 1866 mai cumpără o proprietate învecinată a orfanilor Mavrodi. Plantează

pomi fructiferi şi flori în grădinile Episcopiei - una din pasiunile vieţii sale19. A organizat şi

un seminar eparhial prin transformarea şcolii bisericeşti de aici – hotărâtă, prin Decretul de la

21 noiembrie 1864, la insistenţele lui Melchisedec20. Pe cei merituoşi îi evidenţia şi-i sprijinea

12 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 253-254. 13 Veniamin Pocitan Ibidem, p. 68. 14 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 12. 15 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 256. 16 C. Diculescu, op. cit. , p. 11 17 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Române, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 125. 18 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 12. 19 Paul Mihai, „Legăturile culturale bisericeşti ale episcopului Melchisedec cu Rusia. Corespondenţa sa din anii 1849-1892”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4/1961, p. 295. 20 Constantin Mosor, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu – 150 de ani de la Naştere”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4/1972, p. 338.

60

în acţiunile lor, iar pe cei delăsători îi sancţiona şi îi mustra; acorda ranguri bisericeşti după

vrednicie şi încuraja pe cei cu talent şi preocupări literare21.

Între 7 februarie şi 5 martie 1868, împreună cu fostul ministru Ioan Cantacuzino,

Melchisedec participă la o misiune diplomatică în Rusia unde vizitează pe împăratul

Alexandru al II-lea, care promite ajutor României, pe linie diplomatică, dacă va fi nevoie,

exprimăndu-şi dorinţa restabilirii vechilor relaţii dintre cele două ţări22. O altă misiune, de

această dată cu caracter bisericesc, este participarea - între 12 şi 16 august 1875 – la întrunirea

Vechilor Catolici de la Bonn. Melchisedec, împreună cu Ghenadie episcop-locotenent de

Argeş, unde se discută unirea dogmatică a vechilor-catolici şi a anglicanilor cu Bisrica

Ortodoxă a Răsăritului; aici se evidenţiază printre oameni cunoscuţi ca Döllinger, episcopul

catolic Reinkens, prelaţi ai bisericilor din Constantinopol, Rusia, Grecia, Serbia şi pastori din

Germania23. Şi în războiul de independenţă s-a implicat, pe atunci Episcop al Dunării de Jos,

Melchisedec el a îndemnat cu cuvântul şi cu fapta, pe clericii şi credincioşii eparhiei sale să

ajute financiar şi material armata de pe front, răniţii din spitale şi familiile acestora. La 22 mai

1877, Melchisedec primea de la consulul rus P. Romanenco o scrisoare de mulţumire pentru

donarea a 2.400 kg. ceai, 32 kg. zahăr şi două bucăţi de pânză în lungime de 72 de coţi, pentru

ambulanţa armatei imperiale24; se ştie că el a mai donat, la 22 septembrie 1877 şi suma de

2000 de lei pentru Crucea Roşie25. A rânduit ca în toate bisericile din eparhie să se facă

parastas pentru ostaşii căzuţi la Plevna.

După războiul de independenţă din 1877-1878, Tratatul de la Berlin redă cele trei

judeţe (Bolgrad, Cahul şi Ismail) Rusiei. Asfel, Melchisedec mută reşedinţa la Galaţi, iar

pentru sediul episcopiei, Melchisedec închiriază clădirea de pe strada Mihai Bravu; ca şi

catedrală alege biserica din oraş, Sfântul Nicolae. Iar pentru seminar, închiriază proprietatea

lui Culea, de pe aceiaşi stradă cu reşedinţa26.

La 22 februarie 1879 este ales ca episcop titular al Episcopiei Romanului, iar pe 3

aprilie, este instalat în catedrala episcopală, unde se dă citire Decretului regal. Delegaţi ai mai

multor naţionalităţi din Roman (armeni, germani, lipoveni şi evrei) urează bun venit noului

21 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 68. 22 Ciachir Nicolae, „Cu privire la misiunea diplomatică a episcopului Melchisedec în Rusia în anul 1868”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1965, p. 1080-1082. 23 †Veniamin Pocitan , Melchisedec ca membru al Sfâtului Sinod (1861-1892) , Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica-Ilfov, Bucureşti 1939, p. 36-37; George Dincă, „75 de ani de la moartea Episcopului Melchisedec”, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/1967, p. 491. 24 Paul Mihai, „Legăturile culturale bisericeşti ale episcopului Melchisedec cu Rusia. Corespondenţa sa din anii 1849-1892”...., p. 295. 25 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 272. 26 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 13; Constantin Mosor, „Episcopul Melchisedec...”, p. 338.

61

episcop27. La început Melchisedec locuia afară din episcopie, în câteva case închiriate. Apoi

palatulul episcopal început de Isaia Vicol, este gata cu sume finanţate de guvern, iar mobila

este cumpărată cu cheltuiala lui Melchisedec. În primul an al episcopatului său la Roman,

cumpără cu banii săi o stupină de care se îngrijea şi el însuşi din când în când; scrie şi un

manual de apicultură – rămas în manuscris. După terminarea palatului episcopal se

construiesc, timp de şase luni, clădiri noi pentru cancelarie, consistoriu şi arhivă ca şi pentru

personalul aferent. Înalţă turnul clopotniţă neisprăvit, din timpul episcopului Leon

Gheucă(1769-1786), pentru care fratele său mai mic, arhimandritul Ieronim, comandă un

clopot mare din Germania28; ceasul pentru clopotniţă este comandat de Melchisedec la

Hanovra29. La seminar renovează localul aferent şi adaugă noi încăperi, recrutează personal

didactic, înfiinţează o bibliotecă şi un cor, şi introduce uniforme şcolare. Pe elevii săraci îi

ajuta cu bani, cărţi şi haine, iar pe cei cu aptitudini deosebite îi întreţinea cu burse – în 1888,

cu cheltuiala sa, cinci tineri studiau teologia în Rusia30.

Catedrala episcopală a fost împodobită şi înzestrată cu obiecte şi podoabe de mare

preţ, iar pictura a fost refăcută. Mare cercetător al istoriei, Melchisedec îşi continuă şi la

Roman preocupările acestea, concretizate în tipărirea multor alte şi variate lucrări, care i-au

adus titlul de membru activ al Academiei Române şi membru de onoare al Academiilor

Teologice de la Kiev şi Petersburg, al Academiei Arheologice Ruse şi al cabinetului elen de

Cultură31. Melchisedec a început a vizita persoanele marcante din cuprinsul eparhiei: George

Sturdza din Miclăuşani – Melchisedec cercetează biblioteca acestuia în 1883, realizând şi un

studiu amănunţit, Elena Sturdza din Dolceşti, Vasile Alecsandri de la Mirceşti, Petru Donici

de la Valea Ursului, I. Stroi de la Păuceşti32.

În luna septembrie a anului 1881, Melchisedec întreprinde o călătorie cultural-

ştiinţifică în Bucovina33. Aici vizitează câteva mănăstiri şi biserici româneşti din Bucovina;

cercetează Tetraevanghelul de la Humor – în realitate de la Putna -, scris şi împodobit de

către Nicodim în 1473, în care descoperă portretul autentic al lui Ştefan cel Mare(1457-

1507). Mai cercetează aici şi Tetraevanghelul de la Voroneţ, donat acestei mănăstiri de

mitropolitul Moldovei Grigorie Roşca(1546-1551), în care găseşte, pe una din coperţi, 27 C. Diculescu, op. cit., p. 14-15.

28 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 71-73. 29 † Eftimie, Episcopul Melchisedec Ştefănescu – viaţa şi înfăptuirile sale, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1982, p. 50. 30 C. Diculescu, op. cit., p. 74-75; Gh. Porcescu, „Amintirile unui fost seminarist despre Episcopul Melchisedec”, în Cronica Romanului, nr. 5-6/1942, p. 191. 31 Paul Mihai, „Legăturile culturale bisericeşti ale episcopului Melchisedec cu Rusia...”, p. 285. 32 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 14-15; †Veniamin Pocitan, „Amintiri despre Episcopul Melchisedec al Romanului – la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6/1942, p. 162-171. 33 Ibidem, p. 17.

62

portretul cuviosului Daniil Sihastru34. În 1885, Melchisedec face o călătorie de studii în

Bulgaria, unde face cercetări asupra monumentelor istorice şi asupra instituţiilor culturale,

face pelerinaje la monumentele de la Griviţa şi Opaneţ; ajunge şi la Plevna unde, în 1877,

oştaşii români se jertfeau pentru independenţa României. Pe 18 mai, Melchisedec revenea în

ţară pe la Rusciuk35. În vara anului 1885, Melchisedec face o ultimă călătorie în străinătate

împreună cu fratele său, arhiereul Valerian Râmniceanul. Despre această călătorie care a fost

în Rusia, Melchisedec nu lasă nici o însemnare întrucât i-a adus multe amărăciuni şi

neplăceri.

O altă latură a vieţii sale o reprezintă activitatea ca membru al Sfântului Sinod. Cu

renume de mare canonist al Bisericii române, recunoscut şi de Eusebiu Popoviciu,

Melchisedec a fost sufletul discuţiilor din Sfântul Sinod şi autorul al celor mai multe dintre

regulamentele şi hotărârile luate în acest suprem for de conducere al Bisericii Ortodoxe

Române. Mai mult de două decenii, a fost prezent la discutarea şi analizarea tuturor

problemelor bisericeşti36. În şedinţa din 7 decembrie este numit preşedinte al unei comisii

însărcinate cu elaborarea a două regulamente: unul relativ, referitor la lucrările sinoadelor

eparhiale şi altul disciplinar pentru călugării şi călugăriţele de la mănăstirile ramase prin

legea secularizării37. Pe 17 decembrie 1865, Melchisedec propune câteva adăugiri şi

îndreptări la regulamentul pentru reeditarea cărţilor bisericeşti şi corectarea lor din punctul

de vedere al limbii, fără a se pierde ideea originalului aşa cum se întâmpla la unii din vechii

traducători. Pe 29 decembrie, ia parte la discuţia proiectului de lege referitor la costumul

preoţilor: îmbrăcămintea să fie modestă şi să fie conformă cu epoca. Pe 31 decembrie se

discută despre îndatoririle şi drepturile preoţilor de armată38.

Referindu-se la activitatea sa în cadrul Sfântului Sinod, Melchisedec în şedinţa din 17

noiembrie 1887 zicea: „Mi-a plăcut totdeauna în viaţa mea a mă gândi cum am putea face

să ridicăm Biserica acolo unde este menită să fie”39. În şedinţa din 2 decembrie 1885, la

discuţia despre alegerea de noi arhierei, Melchisedec atrage atenţia să se aleagă oameni

capabili, pentru ca nu cumva să se reproşeze „că Sfântul Sinod persecută pe oamenii

învăţaţi şi pune mâna pe cei cu puţină ştiinţă”40. Se ocupa de elaborarea unor proiecte si

34 C. Diculescu, Din corespondenţele..., XLIII, p. 69. 35 Ibidem, p. 17-18; Epifanie Norocel, „Relaţii bisericeşti şi culturale între Bisericile Ortodoxe Română şi Bulgară în sec. al XIX-lea”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10,/1967, p. 1105-1106. 36 Gabriel Cocora, „Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 5-6/1967, p. 403. 37 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 52-53; †Veniamin Pocitan, op. cit., p. 19-23.

38 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 53-54 39 Gabriel Cocora, art. cit., p. 404.

40 Ibidem, p. 404-405.

63

sunt propuse ca: proiect de regulament pentru conducerea Sfântului Sinod, pentru disciplina

bisericească, pentru disciplina monahală; pentru procedură în materie de judecată

bisericească, proiect cu privire la situaţia schitului românesc din Muntele Atos, pentru

situaţia seminariilor; pentru aşezarea arhiereilor locotenenţi pe eparhii şi altul cu privire la

atribuţiile mitropolitului primat al României41.

Referitor la noua poziţie a mitropolitului Moldovei spune: ” făcându-se din două ţări

române o Românie, Mitropolitul Moldovei, carele până acum era deprins a se privi cap al

clerului, se văzu deodată alăturea cu un alt cap al clerului , egal cu dînsul – Mitropolitul

Munteniei...”42.

În ședințele din anul 1874 este ales în comisii pentru a studia problema jurământului

preoţesc, problema lipsei de preoţi, propune un proiect de regulament pentru fixarea

sărbătorilor bisericeşti şi naţionale, un proiect de lege pentru învăţământul seminarial şi

proiectul de lege pentru alegerea arhiereilor titulari; pe 18 noiembrie propune înfiinţarea

unei comisii în afara Sfîntului Sinod care să formuleze un regulament pentru cărţile

didactice religioase43. În 1875 prezintă, în manuscris, 3 Te-Deum-uri pentru diferite ocazii,

iar pe 8 decembrie propune salarizarea preoţilor44. În şedinţa Sf. Sinod din 14 mai 1876 arată

necesitatea de a se publica în jurnalul oficial „Biserica Ortodoxă Română” sumarele

proceselor verbale ale Sfântului Sinod pentru cunoştinţa atât a membrilor, dar şi a ţării

întregi. In anul 1880 este ales în comisia de cercetare a cărților didactice religioase.

Raportul comisiei: limba să fie curată, simplă şi fără neologisme arbitrare; propoziţiile să fie

scurte şi regulate; ortografia să fie cea obişnuită. In 1881, Melchisedec propune un proiect

cu privire la regulamentul ce trebuia a se adopta de către Biserica Ortodoxă Română faţă de

eterortodocși, zicea ca ...” Biserica noastră este datoare a primi cu braţele deschise şi

amicalmente pe toţi fii patriei comune,........ fiind sigură că prin aceasta nu are decît să

câştige în stima şi iubirea lor”45. În şedinţele din 12 şi 13 noembrie 1881, Melchisedec

propunea un proiect pentru înbunătăţirea cântării bisericeşti din România, mai ales:

uniformizarea cântărilor şi a cântăreţilor bisericeşti, transcrierea notelor din psaltică pe cele

liniare, înfiinţarea de şcoli pentru cântăreţi, alcătuirea unei colecţii de cântări şi una de

coruri, un manual de muzică bisericească46. In noiembrie1882, Melchisedec propunea

41 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 54; †Veniamin Pocitan, Melchisedec ca membru al Sfâtului Sinod..., p. 30-33. 42 Paul Mihai, Din corepondenţa Episcopului Melchisedec..., p. 576.

43 Ibidem, p. 34-36; C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 55 44 C. Diculescu, op. cit., p. 55, nota 1; †Veniamin Pocitan, Melchisedec ca membru al Sfântului Sinod..., p. 36-39. 45 Gabriel Cocora, art. cit., p. 408.

46 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 59

64

definitivarea înfiinţării facultăţii de teologie - în cadrul universităţii din Bucureşti - deschisă

oficial de mitropolitul Calinic. Datorită eforturilor lui Melchisedec, la începutul lunii

octombrie 1884, facultatea de teologie era deschisă oficial47. In anul 1882, catolicii încercă

a-şi organiza o arhiepiscopie în ţara noastră, Sfântul Sinod, în şedinţa din iunie 1883,

însărcinează pe Melchisedec cu alcătuirea unei pastorale pentru luminarea clerului şi a

credincioşilor (Papismul şi starea actuală a Bisericii ortodoxe în regatul României,

Bucureşti, 1883)48.

În 1883 este numit într-o comisie care să cerceteze daca preoția laică poate face parte

din Sinod. El spune ca doar cu acordul arhiereilor pot participa şi preoţii şi diaconii, însă

numai în calitate de consilieri, întodeauna pe locul al doilea după episcopi49. Pe 15

noiembrie propunea sinodalilor spre aprobare: reeditarea lucrării „Mărturisirea ortodoxă a

lui Petru Movilă” şi editarea unei colecţii care să cuprindă toate regulamentele Sfântului

Sinod50.

O mare importanţă au avut demersurile lui Melchisedec pentru autocefalia Bisericii

Române Ortodoxe. Pe 25 martie 1882, patriarhul Ioachim al III-lea este înştiinţat că în

Mitropolia din Bucureşti s-a sfinţit Sfântul Mir de către ierarhii Bisericii române, și printr-o

scrisoare, acuză pe mitropolitul primat de ignorarea puterii sale canonice şi spirituale prin

sfinţirea Mirului, fără acordul său. La aceasta adaugă şi alte învinuiri: stropirea şi turnarea

pe cap la botez în loc de cufundare, înmormântarea bisericească a sinucigaşilor, calendarul

gregorian, demnităţi patriarhale51, etc.. Sf. Sinod îl însărcinează pe Melchisedec cu

alcătuirea şi redactarea răspunsului. Melchisedec redactează un răspuns foarte bine

documentat atât din punct de vedere dogmatic, cât şi canonic sau istoric. Sfântul Mir este o

taină, fiecare biserică autocefală poate să-l împartă membrilor ei. În ceea ce priveşte

autocefalia, Melchisedec conchide: „Pe temeiul istoriei nostre române, pe temeiul legislaţiei

nostre moderne, pe temeiul demnităţei statului român, şi al demnităţii naţiunei române,

declarăm sus şi tare, că Biserica română ortodoxă a fost şi este autocefală în cuprinsul

teritoriului României, şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept a ne impune

ceva, fără a ne consulta, fără a primi avisul nostru.....52.

47 Ibidem, p. 59-60. 48 †Veniamin Pocitan, Melchisedec ca membru al Sfântului Sinod..., p. 42-43. 49 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 61, nota 4; †Veniamin Pocitan, Melchisedec ca membru al Sfântului Sinod..., p. 49-52. 50 Ibidem, p. 63; Ibidem, p. 52-54. 51 Ibidem, p. 65-66; C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 63-64. 52 †Melchisedec, Epistolă către Patriarhat, p. 15. Această broşură am găsit-o în biblioteca Episcopiei Romanului, la cota 10.578, fără coperţi sau anul editării, cu numele autorului şi titlu scris de mână şi cu un număr de 21 de pagini.

65

Melchisedec era episcop al Dunării de Jos când, în şedinţa din 10 septembrie 1870,

Societatea Academică Română îl numără printre membrii ei titulari53. Încă de pe vremea

când era profesor şi director de seminar a întocmit manuale didactice, cu caracter teologic,

dintre care unele au fost publicate: Manual de Liturgică(1853); Manual de tipic

bisericesc(1854); Teologia dogmatică a Bisericii Ortodoxe catolice de Răsărit(1855);

Scurtă introducere în studiul ştiinţelor teologice(1856); Catehismul ortodox(1857);

Introducere în Sfintele cărţi ale Vechiului şi Noului Testament(1860); Teologia

pastorală(1862); altele au rămas în manuscris: Arheologia biblică, Patrologia, Drept

canonic, Cultura albinelor54.

De asemenea, până la acea dată, episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos

tipăreşte o lucrare de referinţă cu caracter istoric: Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu

aseminea numire(1869). Cinci ani mai târziu, ca episcop la Roman, va aplica aceiaşi metodă

tipărind masiva lucrare: Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman(1874-1875)55. Şirul

lucrărilor cu caracter istoric tipărite de Melchisedec este considerabil, atât ca varietate

tematică, volum de pagini, cât mai ales ca ineditul informaţiei.

Până la Melchisedec apăruseră doar lucrări generale de istorie bisericească a

românilor: Samuil Micu (rămasă în manuscris), Petru Maior (Buda, 1813), Alexandru

Geanoglu Lesviodix (Bucureşti, 1845), Andrei Şaguna (Sibiu, 1860-1862). Datorită muncii

desfăşurate de Melchisedec, s-a trecut de la lucrările de istorie bisericească generale, adică

de la sinteză, la monografie istorică, fie a unei instituţii, fie a unei persoane ecclesiastice. A

realizat ceea ce făcuse Nicolae Bălcescu, cu puţini ani înainte, pentru istoria politică şi

socială. Contemporan cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu

Haşdeu, şi alţii, Melchisedec Ştefănescu se impune în istoriografia românească drept primul

istoric bisericesc în accepţiunea propiu-zisă a cuvântului56.

Dar în 1873, când Melchisedec se retrage din Academie, nu era singurul care făcea

acest lucru. Alături de el se găseau Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu57. În anul 1879,

Societatea Academică Română devine Academia Română, şi hotărăşte rechemarea celor

retraşi în 1873, printre care şi a episcopului Melchisedec al Romanului. Din acest an a luat

parte, cu regularitate, la sesiunile Academiei făcând comunicări ştiinţifice, alcătuind

53 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 126. 54 Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1984, p. 307. 55 Ibidem, Mircea Păcurariu, „Melchisedec Ştefănescu Istoric Bisericesc”, în Cronica Romanului, nr. 4/1992, p. 68. 56 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 363. 57 Ibidem; Aurel Pentelescu, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu la Academia Română”, în Revista de Studii Teologice, Cultură şi Ecumenism a Episcopiei Romanului, nr. 1-6/2006, p. 63.

66

biografii, prezentând referate pentru premierea unor cărţi, dăruind şi traducând diferite

hrisoave58.

În şedinţa din 26 iunie este ales în comisia pentru cercetarea studiului asupra

Producerilor literare din epoca lui Matei Basarab59. Ia parte la discuţia asupra cărţilor

religioase didactice, din punct de vedere literar şi pedagogic, susţinând ca limba acestor cărţi

să fie destul de curată, cât mai simplă, mai înţeleasă60. În şedinţele Academiei din cursul

anului 1880, Melchisedec ia parte la discuţiile ortografice. El era pentru conservarea literelor

latine în transcrierea textelor religioase şi a grafiei chirilice61. Pe 6 februarie 1881,

Melchisedec prezintă şi dăruieşte Academiei traducerea în manuscris a Predicilor

duminicale ale Sf. Ioan Gură de Aur după ediţia germană a lui C. J. Hefele62; în aceiaşi

şedinţă oferă Academiei trei hrisoave moldoveneşti originale, scrise pe pergament în

slavoneşte şi însoţite de traducerea română: unul de la Alexăndrel Vodă(1453), al II-lea de la

Ştefan cel Mare(1464), şi al III-lea de la Ieremia Movilă(1597) şi comunică studiul Relaţiuni

istorice despre Ţările Române de la finele veacului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-

lea63. Pe 12 martie, Melchisedec înştiinţa că se ocupa cu adunarea de noţiuni asupra vieţii şi

activităţii răposatului membru onorar al Academiei Române Dionisie al Buzăului şi că a

terminat studiul cu privire la Biserica Ortodoxă şi Calendariul; pe 4 aprilie dona un hrisov

al lui Iliaş Vodă, iar pe 13 noiembrie prezenta Memoriul despre Tetraeveanghelŭ lui Ştefan

cel Mare de la Humoru şi Tetraevanghelŭ metropolitului Grigorie de la Voroneţŭ64.

În şedinţa din 5 februarie 1882, Melchisedec prezintă lucrarea Biografia Prea

Sfinţitului Dionisie Romano, Episcopulŭ de Buzéu. În cursul acestui an mai prezintă

documentarul Inscripţiunile bisericilor armenesci din Moldova, în care aminteşte că era

armeană era mai mică decât cea creştină cu 551 de ani; pe 22 octombrie Inscripţia de la

Monastirea Rézboienii, judeţul Nemţului, iar pe 3 decembrie O vizită la cîteva biserici şi

monastiri antice din Bucovina65.

Pe 23 martie 1883, Melchisedec depune la Academie traducerea textului care însoţeşte

icoana Sf. Gheorghe dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, iar a doua zi un

manuscris în limba sârbă – un Apostol, cu parafrază română, din 1646, pe care l-a descoperit

la mănăstirea Agapia. Tot în acest an, Melchisedec prezintă referatul Despre icoanele

58 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 364. 59 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 126. 60 Ibidem, p. 127. 61 Ibidem. 62 Alexandru Ioniţă, art. cit.p. 365. 63 Ibidem. 64 Ibidem, p.366; C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 128-129 65 Ibidem, p. 367.

67

miraculoase de la Atos de provenienţă românească66. În şedinţa din 27 ianuarie 1884,

prezidată de D. A. Sturdza, Melchisedec prezintă studiul Despre viaţa şi scrierile lui

Grigorie Ţamblac. La 14 decembrie 1884 şi 1 februarie 1885, el va prezenta noi titluri din

activitatea sa literar-istorică: Istoriculŭ bisericii Trei Ierarchi din Iaşi şi O excursie în

Bulgaria67. Pe 22 noiembrie 1884, Melchisedec prezintă Academiei un uric slavon de la

Ştefan cel Mare din 1470, însoţit de note întocmite de el, alături de lucrările Notiţe istorice şi

archeologice adunate de pe la 48 monastiri şi biserici antice din Moldova şi Cuvânt pentru

Şcoala şi Biserica Română, iar din partea lui Nicu Rosetti un exemplar din Psaltirea

versificată de Ion Pralea68. Pe 18 martie 1886, Melchisedec susţinea faptul că particola Ιω

din titulatura domnitorilor români, întâlnită şi la sârbi şi la bulgari, necesită o cercetare mai

amănunţită şi că termenul iobag, folosit atunci numai în Transilvania nu este sinonim cu

vecin din Moldova sau cu rumân din Muntenia - în şedinţa din 1 aprilie69. La începutul

anului 1887 pe 12 martie susţinea acordarea unui ajutor pentru publicarea documentelor

Hurmuzaki70, iar pe 13 şi 14 martie a citit Schiţe biografice din viéţa lui mitropolitului

Ungro-Vlachiei Filaret II-lea, 1792 şi ale altorŭ persone bisericesci cu care elŭ a fostŭ în

relaţiuni de aprópe71. În şedinţa din 10 martie 1889, Melchisedec prezintă în cadrul

Academiei, studiul Viéţa şi minunile Cuvioasei Maicei noastre Paraskevei cei nouě şi

istoriculŭ sfintelorŭ ei móşte. În cursul anului 1890, Melchisedec prezintă una din cele mai

valoroase lucrări ale sale Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în specialŭ cu

calvinismulŭ, în veaculŭ al XVII-lea şi cele douě sinoade din Moldova contra calvinilorŭ72.

După C. Diculescu73, analele desbaterilor mai amintesc o singură dată de

Melchisedec, în şedinţa din 17 mai 1891, când prezintă, din partea lui N. Calinderu, copia

unui manuscript din 1777 şi a unui poem armenesc copiat de pe un vechi manuscris din

mănăstirea Sf. Lazăr a mechitariştilor de la Veneţia.

Fostul Mitropolit al Olteniei, Acad. Dr. Nestor Vornicescu suprinde un aspect mai

puţin luat în seamă şi anume că, Episcopul Melchisedec este cel care introduce pentru prima

oară în Sinaxar sfinţi autohtoni, apărători ai legii străbune şi nu mai puţin ai pământului

românesc, ai drepturilor şi demnităţilor poporului nostru: Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al

Moldovei, Sfântul martir Voievod Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi; 66 Ibidem, p. 368. 67 Ibidem; C. Diculescu, op. cit, p. 130. 68 Ibidem, p. 368-369; Ibidem, p. 131-132. 69 C. Diculescu, Episcopul Melchisedec..., p. 132. 70 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 369. 71 Ibidem, p. 370. 72 Episcopul Melchisedec..., p. 133. 73 †Nestor Vornicescu, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Despre sfinţii români”, în Cronica Romanului, nr. 4/1992, p. 44.

68

menţionează şi o serie de personalităţi, eroi ai neamului: Matei Basarab, Grigorie Ghica al

Moldovei, Cuviosul Rafail de la Agapia, Cuviosul Chiriac de la Tazlău, Cuviosul Epifanie

de la Voroneţ ş. a.74.

După 69 de ani, dintre care 13 ani de păstorire la Roman, în dimineaţa zilei de

sâmbătă 16 mai 189275, Melchisedec moare la reşedinţa episcopiei sale din Roman. Este

înmormântat în grădina caselor sale de aici, unde mai târziu, va fi aşezat şi fratele său

arhiereul Valerian. Melchisedec Ştefănescu se înscrie ca unul dintre cei mai mari ierarhi ai

Bisericii Ortodoxe Române, preot în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului, şi cu o înaltă

personalitate a spiritualităţii şi a culturii românesti. Superioritatea spiritului, bogăţia

cunoştinţelor şi tezaurul virtuţilor îl recomandă şi îl definesc ca atare.

„Episcopul Melchisedec, spunea B. P. Haşdeu, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai

cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română i se cuvenea

lui în toată puterea cuvântului. În Episcopul Melchisedec strălucea munca literară. Ca

academician el va rămâne cu tot dreptul în panteonul nostru naţional ”76.

Viaţa sa a urmat o traiectorie de lumină şi de împliniri treptate de la început până la

sfârşit, impresionând prin echilibru, prin muncă şi perseverenţă spre mai bine. Lui îi revine

incontestabilul merit al rezolvării practice a marilor probleme care se puneau Bisericii

Ortodoxe Române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când, odată cu constituirea

statului român modern, a apărut necesitatea organizării în forme noi a vieţii bisericeşti a

românilor care, în linii generale, se păstrează până astăzi. Nu a fost sector de activitate

bisericească în care să nu-şi fi spus cuvântul, să nu fi încercat vreo înnoire, să nu fi venit cu

vreo soluţie77. A trăit într-o epocă în care diversitatea şi tensiunea întâmplărilor, prin

răsturnarea de raporturi şi situaţii, condensează în sine un ciclu istoric. Sub toate aspectele a

fost la înălţime. S-a afirmat, şi pe drept cuvânt, că el a trăit cu 50 de ani înaintea vremii

sale78. O frumoasă descriere i-a închinat lui Melchisedec unul din ucenicii săi, preotul I.

Gotcu79, „Evreii mai bătrâni din Roman, cari au cunoscut pe acest Episcop, până astăzi,

spun, că trebuie să-ţi ridici pălăria de pe cap, când vorbeşti despre Melchisedec” 80.

Venerabilul cercetător Pr. Scarlat Porcescu în Monografia „Episcopia Romanului",

făcea remarcă că, „printre episcopii Romanului a căror muncă şi a căror viaţă s-au încheiat la

74 Florin Ţuscanu, „In memoriam Episcop Melchisedec Ştefănescu (1832-1892)”, în Cronica Romanului, nr. 2/2001, p. 11. 75 Gabriel Cocora, Scarlat Porcescu, art. cit., p. 692. 76 Alexandru Ioniţă, art. cit., p. 408.

77 Ghe. Vlad, „Pomenirea Episcopului Melchisedec”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 6-7/1956, p. 442. 78 Amintiri despre Marele Episcop Melchisedec”, în Cronica Romanului , 11/1925; 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11/1926; 5/1932; 12/1933. 79 Cronica Romanului, nr. 6/1926, p. 624.

80 Pr. Scarlat Porcesscu, Episcopia RomanuluI.., p. 298-313.

69

acest scaun, Melchisedec a fost, negreşit, un ierarh de remarcabilă şi aleasă vrednicie"81.

Puţine persoane l-au putut ajunge în hărnicie, în evlavie şi înţelepciune, în dragoste pentru

Biserică şi neamul din care a odrăslit şi pe care le-a slujit cu devotament nedrămuit. Curajos,

vizionar şi incoruptibil, episcopul academician Melchisedec Ştefănescu al Romanului a

marcat în istoria Bisericii noastre româneşti un moment peste care nu se poate trece. Mai mult

prin tot ceea ce a iniţiat şi realizat el continuă să trăiască în contemporaneitate.

Mergând pe urmele lui Melchisedec, parcurgând toate etapele prin care a trecut marele

nostru ierarh, îi simţi prezența cu care te înconjoară, transmiţâdu-ţi spiritul său de căutător al

Adevărului.

Bibliografie:

***Istoria Românilor, vol. III, Tom. I, Constituirea României moderne (1821-1878), coord. Acad. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

COCORA, Gabriel, „Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, în Mitropolia Moldovei Sucevei, nr. 5-6/1967.

DICULESCU, C. Constantin, Episcopul Melchisedec, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908.

DINCA, George, „75 de ani de la moartea Episcopului Melchisedec”, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/1967.

†EFTIMIE, Episcopul Melchisedec Ştefănescu – viaţa şi înfăptuirile sale, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1982.

†IOACHIM, „Pagini de cronică privind viaţa şi activitatea episcopului Melchisedec Ştefănescu în cadrul Episcopiei Romanului şi Huşilor (1879-1892)”, în Cronica Romanului, nr. 4/1992

IIOONNIIŢŢĂĂ, M. Alexandru, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului (1822-1892)”, teză de doctorat (proiect), în Cronica Romanului nr. 4/1992.

MIHAI, Paul, „Legăturile culturale bisericeşti ale episcopului Melchiseded cu Rusia. Corespondenţa sa din anii 1849-1892”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4/1961.

MOSOR, Constantin, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu – 150 de ani de la naştere”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4/1972.

NOROCEL, Epifanie, „Relaţii bisericeşti şi culturale între Bisericile Ortodoxe Română şi Bulgară în sec. al XIX-lea”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1967.

PACURARIU, Mircea, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de actul unirii Principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2/1967.

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Române, vol. III, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1996.

81 Al. M. Ioniţă, op. cit., p.181.

70

PENTELESCU, Aurel, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu la Academia Română”, în Revista de Studii Teologice, Cultură şi Ecumenism a Episcopiei Romanului, nr. 1-6/2006.

POCITAN, †Veniamin, „Amintiri despre Episcopul Melchisedec al Romanului – la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6/1942.

POCITAN, †Veniamin, Melchisedec ca membru al Sfâtului Sinod (1861-1892), Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica-Ilfov, Bucureşti, 1939.

POCITAN, †Veniamin, Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedec, între anii 1856-1861, Bucureşti, 1936.

POPESCU, M. Niculae, „Episcopul Melchisedec - la 50 de ani de la moartea lui”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6/1942.

PORCESCU, Gh., „Amintirile unui fost seminarist despre Episcopul Melchisedec”, în Cronica Romanului, nr. 5-6/1942.

PORCESCU, Scarlat, „Preoţii ortodocşi din Moldova luptători pentru Unirea Ţărilor Române”, în Mitropolia Moldovei Sucevei, nr. 1-2/1959.

ŢUSCANU, Florin, „In memoriam Episcop Melchisedec Ştefănescu (1832-1892)”, în Cronica Romanului, nr. 2/2001.

VLAD, Gh., „Episcopul Melchisedec”, în Mitropolia Moldovei Sucevei, nr. 1-2/1958.

VLAD, Gh., „Episcopul Melchisedec şi şcoalele pentru pregătirea clerului”, în Cronica Romanului, nr. 5-6/1942.

VORNICESCU, †Nestor, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Despre sfinţii români”, în Cronica Romanului, nr. 4/1992.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu personalitate emblematica a

culturii şi spiritualităţii româneşti

Puşcaşu Oana Nicoleta - Şcoala cu clasele I-VIII Chicerea- Tomeşti, Iaşi

Episcopul Melchisedec Ştefănescu, la comemorarea a 127 de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, apare ca o personalitate de mare însemnătate şi aproape cu un rol de prim rang în pregătirea ei1.

În 2012 se împlinesc 189 de ani de la naşterea marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române Melchisedec Ştefănescu. Acesta a fost un mare luptător pentru unirea Principatelor Române şi pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia

1 Pr. I. Mareş, Rolul Episcopului Melchisedec Ştefănescu în actul de pregătire a dobândirii autocefaliei, p. 353.

71

Ecumenică. Bogatele sale cunoştinţe teologice, istorice, didactice, literare şi filologice au contribuit la alegerea sa ca membru activ al Academiei Române.

Melchisedec era originar dintr-o veche familie preoţească din satul Gârcina, judeţul Neamţ. S-a născut la 15 februarie 1823, într-o familie cu multe rude intrate în monahism1. A făcut studiile la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi, după care a fost călugărit şi numit profesor la Socola. Arhimandritul Filaret Scriban, observându-i meritele la învăţătură, l-a numit profesor la Socola, iar apoi a fost trimis pentru desăvârşirea studiilor teologice la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în anul 1851 cu titlul „magistru în teologie şi litere“. La întoarcere a fost numit profesor şi rector al Seminarului de la Huşi. În anul 1857 a fost ales delegat al clerului în Divanul ad-hoc, fiind, alături de fraţii Scriban, unul dintre cei mai mari apărători ai unirii Principatelor, spunând că unirea este „cerută de unitatea credinţei, a limbii, a moravurilor, precum şi de identitatea limbii“. În anul 1860 e numit arhimandrit, iar apoi episcop la Huşi, unde a rămas trei ani. Din 1864 este numit episcop la nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos. În 1879 este ales episcop la Roman, unde păstoreşte până la moarte (16 mai 1892)2.

Un ierarh ca Melchisedec, cu o cultură aleasă teologică şi profană şi cu o inimă înobilată, prin simţiri înalte creştineşti, ca un părinte sufletesc al tuturor și care iubea deopotrivă, pe toţi credincioşii eparhiei sale. Uşile reşedinţei sale eparhiale erau deschise şi preoţilor şi mirenilor, cărora plecând urechea le asculta plângerile şi dorinţele, cu toată atenţia, dându-le sfaturi de trebuinţă, scoase din bogata sa cunoştinţă şi experienţă3.

Ales în 1857 deputat în Divanul ad-hoc din partea clerului din Huşi, arhimandritul Melchisedec avea să poarte pe umeri gândurile şi dorinţele celor care îşi puneau nădejdea în el, fiind convins că „Biserica nu poate avea înrâurire asupra societăţii româneşti dacă reprezentanţii ei nu binecuvintează mişcările înalte şi aspiraţiunile mari ale naţiunii“.

Astfel, a suţinut în Divan mai multe deziderate, precum ridicarea morală şi materială a clerului, înfiinţarea unei autorităţi centrale sinodale pentru treburile duhovniceşti şi disciplinare, independenţa Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice chiriarhie străină.

Unirea Principatelor Române în 1859 şi cucerirea independenţei ţării noastre în 1877 au crescut prestigiul României, dar şi autoritatea Bisericii, autoritate menţionată atât în Constituţia promulgată la 30 iunie 1866, care arată că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“, cât şi în textul Legii organice din decembrie 1872, numai că această autoritate trebuia recunoscută de către Patriarhia din Constantinopol.

1 Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 197-198. 2 www.basilica.ro, articol de Ioan Buraga, „Ziarul Lumina“/15 februarie 2010. 3 Pocitan, Veniamin, Vicar Patriarhal, Dr. P. Ploieşteanul, Amintiri despre Episcopul Melchisedec Ştefănescu 150 de ani de la moartea lui, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943, p. 161.

72

După realizarea Unirii, Melchisedec a sprijinit cu fidelitate toate reformele lui Cuza şi ale guvernului acestuia. Încă din 1859 a lucrat în comisia de inventariere a averilor mânăstireşti, o măsură premergătoare cunoscutei reforme a secularizării. Pentru ajutorul dat în înfăptuirea reformelor, Melchisedec a şi fost numit în aprilie 1860 ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Însă din cauza opoziţiei venite din partea reprezentanţilor marii boierimi, care nu puteau concepe ca un simplu arhimandrit să deţină funcţia de ministru, Melchisedec îşi dă demisia. Cu toate acestea el nu a încetat să-l sprijine pe Cuza mai departe1.

Reformele lui Cuza, în special oprirea închinării de mănăstiri la Muntele Athos şi textul din Legea organică ce prevedea autocefalia Bisericii Române, au provocat unele disensiuni în relaţia cu Patriarhia Ecumenică. Nemulţumirile patriarhului ecumenic au crescut şi mai mult în 1882, când Camera Deputaţilor a luat în discuţie problema ridicării Bisericii noastre în rangul de patriarhie (la 9 martie), iar la 25 martie în acelaşi an, s-a sfinţit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, aceasta fiind prerogativa unei Biserici autocefale. Ca nimeni altul, era prea bine pregătit în privinţa relaţiilor în Ortodoxie şi când s-a pus problema autocefalie, Sinodul a avut în Melchisedec, sprijin, sprijin pe care l-a dovedit cu ocazia sfinţirii pentru prima oară în ţara noastră a Sfântului şi Marelui Mir de către Sinod, când Patriarhia a găsit prilej de reproş2. După ce au fost procurate toate materialele şi au fost luate măsurile de pregătire a ingredientelor, menţinându-se „tăcerea”, la 25 martie 1882, în catedrala mitropolitană din Bucureşti, s-a trecut la actul Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir. Mitropolitul primat, Calinic Miclescu (1875-1886), înconjurat de membrii Sinodului, a săvârşit Sfinţirea Marelui Mir pentru trebuinţele Bisericii Ortodoxe Române, cu „deplina convingere că acest act este canonic”3.

Melchisedec şi-a adunat material documentar, a luat legătura cu personalităţi competente din ţară şi străinătate. Corespondenţa purtată de Melchisedec cu Mitropolitul Silvestru al Bucovinei, precum şi cu Ministrul Cultelor, arată grija deosebită de care era stăpânit Episcopul Romanului4.

Prin ceea ce făcuse în 1882, în răspunsul documentat, plin de demnitate creştină, Melchisedec reuşise să deschidă calea spre autocefalie a Bisericii. “Paşii trebuitori pentru a căpăta Autocefalie”5, după expresia lui Nicolae Iorga, au dus la mlădierea Bisericii Ecumenice, care deşi cu împotrivire la început, a cedat “formal ceea ce, de fapt, s-a pierdut de mult”6.

Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884) adresează o scrisoare plină de mustrări Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Sfântul Sinod a delegat pe

1 Ion Vicovan, op. cit., p. 202. 2 Pr. I. Mareş, op. cit. p. 355. 3 Pr. Scarlat Porcescu, Sfinţirea Marelui Mir, p. 416. 4 Ibidem, p. 356. 5 Nicolae Iorga, Istoria românilor, I., p. 297. 6 Ibidem.

73

cărturarul episcop Melchisedec Ştefănescu pentru a întocmi răspunsul, care a fost întemeiat pe următoarele considerente: a arătat că învăţătura creştină a pătruns pe teritoriul ţării noastre înainte de a exista Constantinopolul, a menţionat ajutoarele acordate de români de-a lungul istoriei şi atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de Biserica noastră, în lupta de afirmare şi de renaştere naţională. Melchisedec Ştefănescu îşi închide răspunsul susţinând: „Biserica noastră nu mai crede că Sfântul Duh trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi, ci trebuie să-L căutăm şi să-L cerem de sus de la Părintele luminilor şi dătătorul a tot darul desăvârşit”.

Acest răspuns a deschis calea spre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, act împlinit la 25 aprilie 1885, sub patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), care a primit o nouă scrisoare formulată tot de eruditul ierarh Melchisedec Ştefănescu. „Bărbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii conteporani”.

Ca membru al Sinodului Sfintei Biserici, cu aleasa sa pregătire cărturărească şi cu bogata sa experienţă a fost mereu la datorie, întocmind memorii, dând sugestii. De fiecare dată, cu fiecare prezentare Melchisedec apărea cu pecetea spiritului ponderat, calculat, întemeiat pe canoane şi documente, cu concluziile judicioase, animat de dorinţa arzătoare de a vedea Biserica noastră cât mai bine organizată1.

Principiul călăuzitor era că fiecare Biserică îşi are problemele ei specifice. „Noi, spunea Melchisedec, în 17 mai 1888, n-aveam nevoie să ne conducem după ce se petrece în alte ţări, noi avem regulile noastre”2. A fost mereu conştient de menirea Bisericii Ortodoxe Române în Ortodoxie, în creştinism, în lume. Acest fapt îl făcea să declare la 17 noiembrie 1887: „Mi-a plăcut îndotdeauna în viaţa mea a mă gândi cum am putea face să ridicăm Biserica, acolo unde este menită să fie şi unde se cuvine a fi”3.

Timp de 15 ani cât a fost profesor, episcopul Melchisedec a alcătuit pentru seminarele teologice mai multe manuale, a fost un mare pasionat de cercetarea documentelor şi a izvoarelor privitoare la istoria Bisericii sau a ţării noastre. A făcut numeroase călătorii de studiu în ţară şi peste hotare, publicând rezultatele cercetărilor sale. A cercetat, de asemenea, viaţa şi faptele unor personalităţi de seamă din trecutul Bisericii noastre şi a avut şi preocupări teologice. Astfel, a tradus din limbile germană, greacă şi slavonă cărţi de slujbă. În afara cercetărilor şi a traducerilor sale, a mai scris o mulţime de studii, predici, cuvântări funebre, discursuri, lucrări de disertaţie, memorii. Importanţa deosebită pe care episcopul Melchisedec a acordat-o culturii în general şi pregătirii preoţilor în special reiese şi din testamentul său: „Fără cultură, clerul va fi amorţit şi stăpânit de prejudicii vulgare şi de vicii, iar Biserica va deveni o instituţie moartă, destinată numai a însoţi pe morţi la mormânt. Numai ştiinţa unită

1 Pr. I. Mareş, op.cit., p. 355. 2 Pr. Gabriel Cocora, Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 404. 3 Ibidem.

74

cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei“. Datorită pregătirii şi bogatelor sale cunoştinţe teologice, istorice, didactice, literare şi filologice, a fost ales, în şedinţa din 10 septembrie 1870, membru al Societăţii Academice Române.

Melchisedec Ştefănescu a îmbogăţit biblioteca Academiei Române cu multe documente găsite cu prilejul cercetărilor sale, cărţi de valoare şi chiar cu bogata sa bibliotecă, alcătuită din 2511 volume, împreună cu 83 de manuscrise şi 95 monede de aur, argint şi aramă. Marele istoric Nicolae Iorga îl numeşte pe Melchisedec „bărbat cu o chemare ştiinţifică netăgăduită“, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu, ilustrul istoric şi lingvist, scrie despre episcopul Melchisedec că „a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii contemporani şi locul său în Academia Română nu e o simplă convenienţă politică sau greşeală de adresă. În episcopul Melchisedec strălucea munca literară, iar ca academician va rămâne, în tot dreptul, în Panteonul naţional, pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române nu s-a datorat nici numelui său de familie, nici vreunei influenţe lăturalnice, ci numai personalităţii lui şi valorii reale a operelor pe care le-a conceput şi publicat”.

Cu moartea sa, petrecută la 16/29 mai 1892, „s-a încheiat un capitol în istoria Bisericii Ortodoxe Române”. Despre el, şi opera sa, s-a scris mult. Merită redat citatul unui cunoscut biograf al său, C. C.Diculescu, „sunt două feluri de oameni: pe unii îi ridică favorurile, intrigile şi combinaţiunile- aceştia sunt mari numai pe timpul vieţii lor şi în cercul mai mult sau mai puţin restrâns al linguşitorilor, care cerc variază şi necontenit după cum variază şi interesele meschine şi mărunţişurile comune ale vieţii ce-i leagă laolaltă; pe alţii, pe adevăraţii oameni mari îi înalţă strălucirea minţii lor, bogăţia cunoştinţelor, geniul, aptitudinile, modestia, bunătatea inimii şi tezaurul virtuţilor... Melchisedec rămâne una din gloriile episcopatului român şi o podoabă a ţării sale”1.

Rolul pe care l-a avut Episcopul Melchisedec în actul de pregătire şi dobândire a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, raportat la conjunctura istorică a secolului al XIX-lea, poate fi considerat extrem de important2.

Bibliografie 1. Cocora , Pr. Gabriel, Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române, articol în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 5-6, anul XLIII, 1967, p. 404,

2. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I, Editura Ministerului de culte, 1928.

3. Mareş Pr. I., Rolul Episcopului Melchisedec Ştefănescu în actul de pregătire a dobândirii autocefaliei, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 4-6, aprilie-iunie, anul LXI, 1985,

1 Ion Vicovan, op. cit., p. 206. 2 Pr. I. Mareş, Rolul Episcopului Melchisedec Ştefănescu în actul de pregătire a dobândirii autocefaliei, p. 359.

75

4. Pr. Prof. Nicolae Şerbănescu, interviu realizat de Augustin Păunoiu, 'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI – Serie naţională, 15 februarie, 2010, 10:30.

6. Porcescu, Pr. Scarlat, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, anul LVI, 1978.

6. Vicovan, Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2002.

7. www.basilica.ro, Pr. Prof. Nicolae Şerbănescu, interviu realizat de Augustin Păunoiu, 'Lumina de Duminică', 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI – Serie naţională, 15 februarie, 2010, 10:30.

76

CAPITOLUL 2 DIDACTICĂ

Şcolile catehetice din Alexandria şi Antiohia şi rolul lor în aplicarea principiilor educaţiei creştine

Prof. drd. Ana Bobu, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Hristos cu cartea în mână este una din cele mai cunoscute icoane ortodoxe, semn că asimilarea şi asumarea învăţăturii este cale de iniţiere şi trăire creştină. „Învăţaţi-vă”, „cunoaşteţi”, ”luaţi aminte”, ”păziţi”, „îndrăzniţi”, ”cercetați” sunt câteva dintre multiplele predicate testamentare ce implică actul însuşirii învăţăturilor şi sfaturilor evanghelice şi care a declanşat necesitatea instituţionalizării învăţământului creştin încă din perioada primară.

În perioada patristică marile centre de erudiţie ale culturii şi spiritualităţii antice răsăritene erau Atena, Alexandria, Antiohia şi apoi Constantinopol. Suverana şi erudita metropolă a apusenilor era Roma. Atena era teatrul marilor dezbateri, Alexandria era centrul convergenţei iudaismului cu elenismul încă din era necreştină, iar Antiohia era centrul speculaţiei orientale, toate, dând lumii ideilor mari şi fecunzi gânditori al căror sistem de gândire şi concepte au străbătut veacurile. Constantinopolul a fost strălucita cetate creştină care a normalizat în cel mai înalt grad învăţătura creştină prin cele şapte Sinoade ecumenice asistate de somptuozitatea imperială bizantină.

Universitatea din Alexandria, centru al erudiţiei antice, dotată cu o vastă bibliotecă şi cu un program de studiu sistematic al ştiinţelor exacte şi umaniste şi caracterizat prin rigoare intelectuală, preocupare misionară, seriozitatea studiului Sfintei Scripturi, apologetică filosofică, exegeză alegorică şi pasiune pentru sinteza intelectuală, a intrat în circuitul răspândirii şi dezbaterii ideilor creştine prin întemeietorul Panten, continuat de Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul şi Metodiu de Olimp, alegând alegoria ca metodă de studiu.

Clement Alexandrinul1 (150-215) prin tripticul intelectual: Protrepticul, Pedagogul şi Didascălul, conturează pentru prima dată principiile învăţăturii creştine, fără a face o apologie a acesteia, pe considerentul că aceasta se impune prin temeinicia şi finalitatea ei; atacă în schimb păgânismul, arătându-i şubrezenia şi efemeritatea, dar evidenţiază meritul lui Platon în stabilirea conceptelor filosofice. Această primă preocupare va fi urmată şi de Origen.

Clement Alexandrinul susţine cunoaşterea apofatică şi spiritualitatea filosofică afirmând că Dumnezeu, care este infinit, pentru că nu are dimensiuni, este fără formă şi fără nume, mai presus de orice nume pentru că atunci când îi spunem Binele, Frumosul, Adevărul, Unul, Fiinţă, Tatăl Dumnezeu, Creatorul, Domnul, Atotţiitorul, facem aceasta impropriu, căci acestea sunt doar modurile de manifestare ale lui Dumnezeu în lume, El, fiind mai presus de orice nume, este Elohim, Cel -cu –Multe- Nume, care s-a arătat în lume prin Logos. Dacă trece peste tot ce e atribut al fiinţelor trupeşti şi netrupeşti, credinciosul poate evolua spre cunoaşterea slavei lui Hristos, iar dacă trece de acestea prin nepătimire, poate cunoaşte slava 1 Clement Alexandrinul, apud Patrologie, p. 92.

77

Tatălui, deci omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin facultăţile dăruite lui de Ziditorul său. Deci, se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin nepătimire, iar Clement, fiind un moralist, are în centrul doctrinei sale principiul hristologic. Precizăm că este vorba de cunoaşterea raţională a lucrărilor divine şi nu a esenţei divine, care este incoprehensibilă omului, după cum mărturiseşte Scriptura. Credinţa este punctul de plecare al acestei cunoaşteri, şi ea trebuie cultivată prin virtuţi şi suprimarea pastimilor (principiul însuşirii temeinice şi continue a cunoştinţelor şi deprinderilor). Astfel, prin credinţă şi cunoaştere creştinul ajunge la despătimire la apateia, cuvântul preferat al gnosticului, căci gnostic este creştinul alexandrin.

Origen1(185-254) unul dintre cei mai profunzi gânditori ai lumii, cu o gândire exactă şi fluidă, teolog, exeget, apologet şi magistru al vieţii ascetice, a lucrat la Didaskalionul alexandrin şi condus strălucit şcoala alexandrină. Este cel mai bun catehet al secolului al treilea creştin. El susţine principiul potrivit căruia creştinul care crede trebuie îndrumat pentru a spori în cunoaşterea lui Dumnezeu prin instruirea morală ( principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor). Unirea credinciosului cu Dumnezeu se face în sânul Bisericii (principiul ecleziologic). Dumnezeu ni se relevă din paginile Scripturii în măsura în care ne detaşăm de sensul literar şi intrăm în cel spiritual. Desăvârşirea, după Origen, constă într-o minte raţională purificată de zgura vicleniei, spălată de orice pete de răutate (principiul corelării învăţării teoretice cu învăţarea practică), care simte, înţelege şi gândeşte binele, adică este „asemenea” lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu va fi modul şi măsura mişcărilor credinciosului (principiul intuitiv), precum este testamentat: ”Să fie Dumnezeu tot şi în toate”.

A doua fază de evoluţie erudită a acestei metropole egiptene antice poartă genericul de Şcoala neo-alexandrină şi este reprezentată de Sfântul Atanasie cel Mare, şi cei trei iluştri capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare împreună cu fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa şi prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Atanasie cel Mare (293-373), teolog şi politician deopotrivă- a fost consilier imperial al lui Constantin cel Mare- susţine doctrina îndumnezeirii firii umane prin contemplarea lui Dumnezeu (principiul învăţării sistematice şi continue), care despătimeşte firea umană prin harul lui Hristos (principiul pnevmatologic). Întruparea Logosului a însemnat temelia vieţii sănătoase, noi, deci o nouă creaţie prin viaţa Bisericii lui Hristos, căci a Lui este Biserica (principiul eclesiologic).

Sfântul Vasile cel Mare2 (330-379), supranumit „un roman printre greci” şi primul mare filantrop creştin, realizează o sinteză între ideile dogmatice ale Alexandriei şi morala Antiohiei, deci este dogmatist şi moralist excelent prin elaborarea tratatelor clasice ale vieţii monahale Asceticele şi Regulile monahale. Cunoaşterea lui Dumnezeu are punct de plecare în voinţa omului şi progresează pe măsura înaintării sale pe calea practică a virtuţilor (principiul învăţării sistematice şi continue, principiul acomodării teoriei cu practica), aşa încât Dumnezeu străluceşte în cei luminaţi şi îi transformă în persoane spiritualizate: auzul, văzul şi mirosul devin perceptibile prin Sfântul Duh, care ni-l face cunoscut pe Fiul ca icoană a Tatălui (principiul pnevmatologic).

1 Origen, apud Patrologie, p. 97-104. 2 Vasile cel Mare, apud, Patrologie, p. 163-167.

78

Sfântul Grigorie de Nazianz1 (328-390), teologul trinitar prin excelenţă, supranumit şi Teologul, face din opera sa o continuă cântare şi rugăciune meditativă, este atras spre contemplaţie şi argumentează existenţa Treimii în lumea înconjurătoare, iar cunoaşterea divinităţii este posibilă numai în măsura în care credinciosul îşi însuşeşte normele evanghelice, iar starea de pace luminoasă este o anticipare a împărăţiei cereşti (principiul însuşirii conştiente şi active a materiei). Pentru el, întunericul este starea de necunoaştere a adevărurilor eterne, stare ce trebuie depăşită prin studiu, meditaţie, asceză, acel urcuş duhovnicesc care, pe măsură ce înaintează, se aproprie de lumina înţelegerii tainelor Treimii, iar a cunoaşte este deja o fericire. Cu atât mai mare este Cel ce e cunoscut în lucrările Sale2.

Sfântul Grigorie de Nyssa3 (335-399), unul dintre cei şase sfinţi ai familiei, este cel mai sublim dintre capadocieni. Supranumit şi ”vulturul rănit”, rănit de flacăra dragostei ce transcende inteligibilul şi se minunează de puterea creatoare a divinităţii. Intelectul nostru este mereu în mişcare, descoperindu-şi prin reflexe, proprietăţi care îi sunt încă necunoscute. Cuvintele şi numele inventate prin gândire sunt inepuizabile pentru fixarea în memorie a noţiunii lucrurilor şi uşurarea comunicării cu ceilalţi (principiul accesibilităţii), dar cuvântul pierde orice valoare atunci când cunoaşterea devine contemplare a divinităţii.

Cei trei capadocieni au o trăsătură comună: rolul activ al gândirii, al reflexiei aplicată la cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile este preocupat de probleme dogmatice şi stabileşte noţiuni şi puncte de referinţă clare pentru gândire. Sfântul Grigorie de Nazianz transformă gândirea într-un act de contemplaţie, iar Sfântul Grigorie de Nyssa transcende inteligibilul pentru a descoperi comuniunea cu Dumnezeu. Se simte aici o întrepătrundere de principii educative.

Sfântul Chiril al Alexandriei4 (370-444) , teolog al Sfintei Treimi, în al cincilea secol creştin, susţine îndumnezeirea ca scop suprem al făpturilor create prin Sfântul Duh (principiul pnevmatologic). Realizează o sinteză între Atanasie şi Părinţii capadocieni şi susţine teza potrivit căreia creştinii sunt „fii prin participare”, îl cunosc pe Hristos prin Sfintele Taine, care le conferă o cunoaştere progresivă prin porunca iubirii, şi deci, cunosc şi cred (principiul acomodării ştiinţei cu practica). Credinţa o primim prin Botez şi este luminată de Duhul Sfânt (principiul pnevmatologic), iar trupul participă la viaţa în Hristos prin hrana euharistică (principiul ecleziologic şi hristologic),1 care produce iluminare, deci perceperea frumuseţii divine prin contemplarea Celui care s-a născut din El (principiul hristologic), potrivit principiului: ”Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”.

1 Grigorie de Nazianz, apud Patrologie, p. 177-185. 2 I. Zizioulas, op. cit., p. 53:”Caracteristica principală a Bisericii este că îl pune pe om în relaţie cu lumea de-o manieră care nu-i determinată de legile biologice...creştinii primelor veacuri aveau clară şi pură conştiinţa Bisericii”. 3 Grigorie de Nyssa, apud Patrologie, p.167-177. 4 Chiril al Alexandiei, apud Patrologie, p. 144-150.

79

Putem concluziona că alexandrinii au avut în centrul cugetării teologice aspectul hristologic concretizat în persoana gnosticului descris de Evagrie Ponticul1. în cele mai subtile nuanţe intelectuale şi morale.

Universitatea din Antiohia Siriei, plasată în centrul lumii arabe, al treilea oraş ca mărime din imperiu este centru cultural lăudat de Cicero, cetate care se remarcă prin acte distincte: primii creştini dintre neevrei, denumirea de creştin şi centrul călătoriilor misionare ale marelui Pavel. Şcoala antiohiană avea să dea una din cele mai înalte şi mai smerite minţi ale creştinătăţii, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407); acesta este contemporan cu Părinţii Capadocieni, de unde şi denumirea de ”secolul de aur” al Bisericii, secol în care au trăit aceşti străluciţi şi mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii Universale, secol în care s-au dat şi cele mai mari bătălii ideatice ( primele sinoade ecumenice şi începutul vieţii monahale). Aici s-a aplicat în exegetică metoda istorico-gramaticală.

Moralist şi mai puţin teolog, exeget total, Sfântul Ioan Hrisostom susţine cunoaşterea Tatălui prin imaginea şi activitatea Fiului Întrupat, prin minunile şi învăţăturile Sale, iar această cunoaştere este limitată de puterea şi evlavia fiecăruia şi antrenată de voinţa milostivă a lui Dumnezeu pentru om (principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor). Cea mai înaltă formă de voinţă milostivă este întruparea Cuvântului, chip desăvârşit al Dumnezeului nevăzut. Întruparea are un rol doctrinar şi moral, acela de a restaura firea decăzută a omului şi de a readuce împăcarea, a redeschide raiul pentru tot omul credincios şi a descoperi pe Dumnezeul Treimic. Smerenia şi blândeţea sunt atributele care deschid raiul pentru om, aşa cum ni se oferă Hristos Însuşi prin Evanghelii (principiul ecleziologic). Deci vestea cea bună se află în a le trăi pe cele mici pentru a dobândi pe cele mari, dăruind vei dobândi, este sentinţa care deschide împărăţia cerurilor (principiul corelării învăţării teoretice cu învăţarea practică).

Pietatea evlavioasă este imaginea şcolii antiohiene, iar prototipul este cel al ascetului, al anahoretului care creşte prin harul sfinţitor al Sfintelor Taine.

Teologii bizantini de mai târziu vor primi moştenirea celor două şcoli exegetice şi o vor îmbogăţi continuu. Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul la începutul secolului al VI-lea aduce nou învăţătura energiilor, numirile şi ierarhia cerească, iar în secolul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul readuce problematica hristologică prin susţinerea celor două firi, două lucrări şi două voinţe unite în persoana lui Hristos. Taina Întrupării Cuvântului conţine toate sensurile şi modelul suprem de vieţuire a omului pe pământ, iar crucea şi mormântul devin porţile împărăţiei cerurilor, întrucât crucea lui Hristos este cea care zdrobeşte puterea iadului şi a blestemului, din care îşi ia seva şi crucea spirituală, iar mormântul lui Hristos devine izvorul taumaturg al tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti.

Un secol mai târziu -după cinci secole de controverse şi dispute doctrinare- Sfântul Ioan Damaschin va reaşeza sistematic şi argumenta în cel mai înalt grad inteligibil dogmele credinţei ortodoxe, care sunt decretate imuabile şi veşnice, pentru că sunt date de Însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi pecetluite de Tatăl prin cele două teofanii.

1 Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, p. 9-17.

80

În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama va elabora doctrina isihastă, prin care contemplativul ascet poate vedea lumina taborică, lumina raiului, iar în secolul XX părintele Dumitru Stăniloae, într-o erudită şi evlavioasă cugetare, va pune în centrul dogmaticii sale caracterul personal al Preasfintei Treimi şi valoarea inestimabilă a fiecărei persoane în faţa Creatorului precum şi nuanţe importante ale criteriilor de judecată divină.

În încheiere se cuvine să menţionăm despre trăirea şi gândirea ascetică iniţiată la începutul secolului de aur cu o prezenţă constantă şi continuu progresivă în istoria Bisericii. Prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin fuga de lume, vegherea şi rugăciunea neîncetată, monahul a întruchipat în mod ideal chipul lui Hristos în istorie, iar Sfântul Vasile cel Mare şi Evagrie Ponticul au elaborat tratatele clasice ale acestei vieţuiri îngereşti în trup material, unde avem o summa de principii creştine aduse în starea de autoeducaţie. Pentru că, fiecare din aceste principii ale didacticii creştine asumate în responsabilitate şi cunoştinţă de cauză şi scop, duc la autoeducaţie, iar autoeducaţia creştină este calea spre desăvârşirea personală prin sinergia dintre efortul personal şi harul sfânt. Avem aici, în autoeducaţie, partea „chipului” Tatălui ceresc în om1, constând în libertatea voinţei. Libertatea este provocarea ce ne-a făcut-o Tatăl prin aducerea noastră la existenţă.

Bibliografie

1. Cucoş,C-tin, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti,1996

2. Cucoş, C-tin, Educaţia religioasă, repere teoretice şi metodologice, Polirom, Iaşi,

1999.

4. Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Polirom, Iași, 1997.

3. Floroaia, M., Rolul metodei didactice în învăţământul religios, Alfa, Piatra-Neamţ, 2004.

4. Mihălcescu, Irineu, episcop, Educaţia religioasă, învăţături pentru copii şi tineri,

Sofia, Bucureşti, 2002.

5. Magdalena,M., Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Deisis, Sibiu,

2000.

6. Zizilouas, I., Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti,1996.

7. Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu,1994.

8. * * * Patrologie, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti,1956.

1 P Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1997, traducere, intoducere, note, dc. I. Ică jr. p. 9: ”Este liber (eleutheros), pentru că e chip al libertăţii absolute”.

81

Cultură şi religie

Înv. Meaută Eugenia, Şcoala cu cl. I-VIII „Alexandru Ioan Cuza” Roman

Cultura si religia pornesc dintr-un punct comun, ca variante ale desfăşurării consecinţelor

aceloraşi reguli, numai prin activarea unor opţiuni diferite. Transformările de similaritate,

clasabile dupa setul de reguli de generare, conduc-potrivit lui Culianu-la ceea ce astăzi , este

acceptat ca fiind gnosticismul si crestinismul, in sens mai general, cultura si religia. Religia ca

fenomen universal propriu existentei umane, indispensabil, este cadrul general al manifestarii

culturii ca fenomen special propriu mai curând popoarelor, deşi există şi o dimensiune

universală a culturii. Un popor trăieşte prin cultura sa, popoare care n-au creat o cultura

proprie au dispărut din istorie, precum hitiţii sau etruscii, mai aproape de zilele noastre, turcii

care-au zguduit istoria Europei secole de-a rândul, astăzi...agonizează în propriul vid cultural.

Un exemplu de popor care-a dăruit omenirii o vasta arie de legi culturale, fără de care cultura

universala a lumii de astazi ar fi prea săracă, este poporul grec; elenismul a influenţat toata

cultura lumii de apoi, fie că vorbim de romani, occidentali, etc. Cultura în cadrul universal al

religiei este semnul identităţii spirituale a oricărei fiinţe, drumul spre transcendența în

universalitatea divina.

Religie este copilăria omenirii care se reînnoiește cu fiecare generaţie şi se împrospătează prin cultura lumii. Fără cultura popoarelor care-au adus religia la rangul de universalitatea, cunoaşterea spirituală, ar fi rămas "o umbra a universului ce se sprijina pe inteligenţa umană''(V.Hugo). Religia a deschis fiinţa umană spre cunoaştere, a transcens dogma credinţei, dându-i acesteia o dimensiune culturală. Prin religie şi cultura, sufletul omenesc a depăşit limitele cunoaşterii proprii, omul, prin cunoaștere "fiind altceva decat un accident al universului"(Malraux), fiind chiar instrumentul şi beneficiarul cunoaşterii prin propria sa raţiune. Religia oferă un cadru special de înţelegere a esenței lumii, cultura ofera o întelegere afectivă a lumii si preţuirea corectă a valorilor ei prin dezvoltarea capacităţilor artistice, spirituale. Cultura este si o acumulare continuu adaugată şi diversificată a rezultatelor câştigate de cunoasştere, o "deschidere către bine si frumuseţe" (N.Iorga).

Prin religie, omul speră la o înţelegere a lumii de dincolo de viaţă, oferindu-i în acelaşi timp o morală constructivă bazată pe principii etice şi estetice, cultura, alături de ştiinţă şi tehnică, este-ca sa-l parafrazăm pe celebrul Sergiu Celibedache "drumul cel mai scurt spre libertatea" creatoare de valori artistice şi materiale. În omul incult nu exista nici un fel de sensibilitate spre valorile culturale şi spirituale, nu planează grija spre binele comun, dar se manifestă abundent gândirea grosieră şi judecata neprincipială; de partea opusă este homo religiosus ancorat în realitatea vie şi delicată a

82

mandatului divin dat de Hristos: ”Fiţi, dar, voi, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”; deci, apelul creştin indică relaţia directă dintre raţiunea supremă şi credincios manifestată în amplul cod de legi şi norme de viaţă morală precum în predicatele hristice: ”învăţaţi”, ”cercetaţi” ”luaţi aminte”, ”păziţi”, etc.. Iar dimensiunea morală şi cea creatoare, animate de dorinţa frumosului, au creat cultura, întrucât ” nu există o separaţie principială între plăsmuirea operei propriu-zise şi cel care trăieşte plăsmuirea respectivă” (Gadamer, p. 98). Realitatea acestei profunde relaţii dintre dimensiunea spirituală şi cea culturală este precizată de celebrul filosof german, Humboldt, astel:

” Frumuseţea artistică nu se adaugă lumii asemenea unui ornament întâmplător, ci, dimpotrivă, este o consecinţă necesară prin sine a esenţei acesteia, o infailibilă piatră de încercare în desăvârşirea internă şi generală a limbii. Căci activitatea internă a spiritului se avântă către cele mai îndrăzneţe înălţimi doar atunci când sentimentul frumuseţii îşi revarsă asupra ei strălucirea”(Humboldt, p.129).

Astfel, observăm cum morala religiei, ca măsură bună a lumii, a creat cultura prin omul implicat în acţiunea de înfrumuseţare şi de transformare a naturii înconjurătoare.

Bibliografie 1. Gadamer, Hans-Georg, Actualitatea frumosului, Polirom, Iaşi, 2000.

3. Humboldt, Wilhelm von, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Humanitas, Bucureşti, 2008.

Pe urmele strămoşilor

Prof. gr. I Manolache Toader, Şcoala cu cl. I-VIII ”Alexandru Ioan Cuza” Roman

Istoria nu încape într-o singură carte, nici în viaţa unui singur om; ea se făureşte mereu din generaţie în generaţie prin activitatea tuturor membrilor unui popor. Fiecare om este dator să contribuie cu ceva la propăşirea neamului său, pentru că fiecare este responsabil de faptele sale în faţa istoriei. Şi ca să nu greşeşti, ca să ştii ce ai de făcut, va trebui să cunoşti cât mai bine drumurile bătătorite ale strămoşilor.

Ştiu bine că trecutul nu vă este indiferent. La lecţiile de istorie aţi aflat că sunteţi urmaşii unui

popor, care provine din daci şi romani, ale căror rădăcini coboară adânc în solul omenirii,

până dincolo de mitologia antică.

În drumul devenirii noatre n-am fost singuri, am avut şi vecini şi prieteni, dar şi duşmani înrăiţi; mulţi dintre ei au încercat să ne piardă sau să ne umilească, dar strămoşii

83

noştri au ştiut că cea mai mare umilinţă este să te închini cu umilinţă, de aceea nu s-u lăsat umiliţi şi cotropiţi.

În faptele de vitejie ale trecutului vei descoperi miezul faptelor tale de viitor, căci e o mare cinste să fii urmaşul unor bărbaţi temerari. Trebuie să ai tu însuţi demnitate ca să te asemeni cu ei şi pentru ca părinţii şi prietenii tăi să se poată mândri cu tine.

Ca ţară sa devină cât mai bogată şi înfloritoare, trebuie să te străduieşti ca şi munca ta să fie utilă şi frumoasă. Acum e rândul vostru să învăţaţi, să vă formaţi, să luptaţi pentru binele poporului nostru, să învingeţi nedreptatea şi minciuna, dar mai cu seamă să învingeți propriile voastre slăbiciuni.

Pentru aceasta trebuie să cunoaşteţi cât mai multe despre istoria neamului nostru; numai cel care cunoaşte bine trecutul poporului său, va şti la fel de bine să construiască viitorul ei. Îndemnul este să fiţi demni şi cinstiţi. E un drum lung şi anevoios, dar nu cedaţi, vă va ajuta şi istoria prin eroii, care au scris pagini de glorie, precum marele Bălcescu. Învăţând istoria veţi descoperi multe fapta şi învăţăminte, veţi afla că timpul nu trece zadarnic pentru cei care îşi cinstesc strămoşii. Ori, cele mai sfinte îndemnuri ale lor pentru voi sunt dragostea de adevăr şi lupta pentru libertate. Nimeni nu le are odată pentru totdeauna, ele se obţin prin lupta de zi cu zi, uneori chiar cu preţul sângelui. Dar dacă doriţi cu adevărat, veți ajunge la aceste valori, trebuie doar să cutezaţi şi să nu vă lasaţi înfrânţi de obstacole.

Aspectul practic al orei de Religie

Pr. prof. Maxim Constantin-Claudiu- Școala ”Alexandru Ioan Cuza” Roman

Un vechi dicton spune că ”veșnicia s-a născut la sat”; mergând pe firul acestei idei, aș susține că veșnicia s-a născut în sufletul omului. Religia a constituit întotdeauna pivotul existenței umane, scutul de apărare în fața vitregiilor vieții și ale istoriei în general, călăuza spre aflarea sensului vieții noastre. De aceea, Religia în școală nu trebuie privită numai ca o disciplină pentru că ea este mai mult decât o diciplină, e învățătura tuturor învățăturilor întrucât oferă ajutor elevului pentru mai multe planuri ale vieții sale. Aceste planuri existențiale trebuie să fie întrepătrunse de legea fundamentală a Sfintei Scripturi, legea iubirii de Dumnezeu și de semeni. Iubirea creștină este liantul care face sufletul omului mai bun cu sine însuși și cu cei din jur precum samarineanul milostiv. Tot legea iubirii este aceea care deschide căile de comunicație ale sufletului, astfel încât orice elev poate să-și exprime deschis punctul de vedere și poate construi relații de prietenie și încredere reciprocă. Prin legea iubirii creștine libertatea elevului se manifestă în actul creator, transpunând în faptă ”talanții” săi artistici, aptitudinile și visele sale de viitor. Prin legea iubirii creștine elevul învață că orice act

84

de ajutorare a colegului, a vecinului, este un act de jertfă și de comuniune cu cei de lângă el. Prin conținutul informațional al orei de Religie, elevul învață că fiecare om are o valoare inestimabilă și de neînlocuit în fața Creatorului, care răspunde tuturor celor care îl caută și îi doresc sprijinul în nevoile zilnice. Tot în conținutul orei de Religie elevul află diversele dimensiuni ale existenței umane, calea de urmat ale acestora – Hristos Cel răstignit și înviat- precum și instrumentele de păstrare ale legăturii personale cu Mântuitorul său- Sfintele Taine și Dumnezeiasca Liturghie - , scopul existenței umane- mântuirea lumii- precum și finalitatea acestora: viața veșnică în cereasca împărăție.

Având în vedere aceste deziderate ale orei de Religie, vom prezenta mai jos aspectele practice urmărite de profesorul de Religie în demersul său pedagogic. Un prim aspect vizează profilul psihologic al copilului. În acest sens, conținutul informațional și dimensiunea morală a orei de Religie are în vedere o transformare interioară superioară a intelectului pe baza faptelor și a modelelor Bibliei și ale tradiției Bisericii creștine, care să-i fortifice elanul prin descoperirea idealurilor promovate prin conținutul lecțiilor și să construiască în mintea acestuia dorința de a dobândi în persoana sa atât valorile universal valabile cât și valoarea absolută a creștinului: desăvârșirea personală, deci mântuirea subiectivă.

Un alt aspect avut în vedere este cel al moralității, în care elevul este pus în fața unei realități fizice, dar și virtuale în care se prezintă și grave derapaje morale și spirituale. Morala creștină vine cu soluții sublime, precum: învață, iartă, ajută, fii smerit în deșteptăciunea ta, veghează și lucrează necontenit la autoperfecționarea ta în orice loc te-ai afla. Sentimentul aparteneței la o comunitate bine definită, întărește sentimentul comuniunii, al frăției, al păcii și colaborării în toate aspectele pozitive ale vieții.

Privită din punct de vedere teologic, ora de Religie oferă elevului modelul suprem al existenței umane în persoana lui Dumnezeu întrupat în Persoana lui Iisus Hritos pentru mântuirea lumii, precum și locul special al împlinirii acestui scop: biserica. Tot acestui aspect îi incubă și faptul că Botezul creștin este atât un dar oferit omului, cât și responsabilitatea celui botezat de a-și împropria învățăturile evanghelice și instrumentele pentru mântuirea personală.

Aspectul pedagogic al orei de Religie are în vedere prezentarea clară și argumentată cu exemple și modele, a întregii învățături creștine, care va lărgi atât orizontul de cunoaștere al elevului, dar și dimensiunea spirituală a existenței sale prin aplicare concretă a celor învățate în viața de zi cu zi. Modele prezentate au rolul de a naște noi idealuri, de a crea noi posibilități de manifestare a creativității, de a duce mai departe progresistul îndemn edenic: ”Creșteți și vă înmulțiți” pentru crearea frumosului autentic.

Aspectul practic al orei de Religie are în vedere atât moralitatea pedagogului creștin cât și formarea caracterului moral al elevului, caracter format pe baza conținuturilor lecțiilor și a măiestriei pedagogice, care construiește o bază informațională solidă pentru dobândirea

85

virtuților morale de către orice elev prin respectarea, mai întâi, a celor teologice primite în baia Botezului. Astfel, responsabilitatea va deveni o dimensiune a întregii vieți școlare, iar disciplina și ascultarea pot deveni coordonate definitorii ale profilului elevului creștin. Profesorul de Religie și elevul vor trece astfel peste rigiditatea impusă de alte discipline, primul având și rolul de a sprijini și încuraja permanent pe elevii mai vulnerabili sau mai timizi, cultivând pentru aceștia curajul și încrederea în forțele proprii, iar pentru cei mai silitori, dorința de perfecționare continuă și onestă, ferindu-i astfel de păcatul mândiei și al slavei deșarte. Ambele categorii de elevi, dar și profesorul, trebuie să fie caracterizate prin tăria credinței, prin claritatea judecății și logica expunerii, prin delicatețea sentimentelor și flacăra entuziasmului.

Supliment al Revistei Scolii Gimnaziale “Al. I CUZA” Roman

ISSN-L 2067-5097 ISSN 2069 – 7287