161

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIAUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPIRITUALITATEASPIRITUALITATEA

BIZANŢULUIBIZANŢULUICurs pentru studenţii anului IICurs pentru studenţii anului II

secţia Teologie Pastoralăsecţia Teologie Pastorală

Conf. univ. dr. Marius TELEAConf. univ. dr. Marius TELEA

161

161

TP an 2, sem. 2

II. INSTITUŢIILE IMPERIULUI BIZANTIN

3. PatriarhiaÎn decursul istoriei bizantine, instituţiile statului au colaborat pe larg cu

cele bisericeşti, sprijinindu-se reciproc, şi nicăieri ca în statul bizantin relaţiile dintre ele nu au fost atât de strânse şi de puternice.

În calitatea sa de „ales al lui Dumnezeu”, locţiitor şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, subiect al unui cult special, împăratul era protectorul Bisericii şi apărătorul credinţei. El conducea legal şi efectiv Biserica. În acest sens, papa Leon I cel Mare (440-461) îi scria, în anul 457, împăratului Marcian (450-457): „Puterea ţi-a fost dată nu numai să guvernezi lumea, ci mai ales să fii capul Bisericii.” Împăratul avea dreptul să intervină în disputele dogmatice, convoca şi prezida sinoade, urmărind atent aplicarea hotărârilor acestora, crea din proprie iniţiativă episcopii, stabilindu-le statutul, uneori chiar intervenea în calendarul liturgic al Bisericii, veghea asupra respectării canoanelor, a ordinii şi îndatoririlor ierarhiei bisericeşti şi era factorul decisiv în alegerea şi destituirea patriarhilor.

Biserica avea propria ei organizare, independentă de cea a Statului, dar ţinând seama de ea şi se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhului Constantinopolului. Patriarhia cu acelaşi nume se afla imediat după instituţia imperială, ca autoritate şi putere. Importanţa ei rezultă nu numai din rolul pe care l-a jucat în istoria Imperiului, ci şi din faptul că i-a supravieţuit, fiind purtătoarea în timp şi spaţiu a civilizaţiei bizantine. Ţinând cont şi de faptul că Imperiul roman de Răsărit a mai durat aproape o mie de ani după prăbuşirea celui de Apus, iar factorul de osmoză şi de menţinere al său a fost credinţa creştină, atunci ne putem da seama cât de importantă a fost această patriarhie în istoria, cultura şi civilizaţia bizantină.

Pe teritoriul Imperiului roman, toate Bisericile apostolice şi toate comunităţile conduse de episcopi au fost autonome în sensul propriu al termenului până în secolele II-III, când au început să se constituie unităţi teritoriale bisericeşti mai mari, a căror conducere superioară a trecut treptat asupra sinoadelor locale provinciale.1

1 Pr. prof. Liviu STAN, Obârşia autocefaliei şi autonomiei. Teze noi, în „MITROPOLIA OLTENIEI”, anul VIII, 1961, nr. 1-4 (ianuarie-aprilie), pp. 85-86

161

Începând din secolul al IV-lea, se constituie ca unităţi autonome mitropoliile. După ele, ca formă superioară de organizare bisericească teritorială, tot în veacul al IV-lea, au apărut exarhatele şi apoi din secolele V-VI, patriarhiile. Şi acestor unităţi teritorial - administrative bisericeşti li s-a recunoscut dreptul la autonomie, patriarhiile tinzând şi izbutind uneori să-şi subordoneze o serie de exarhate, atât în Răsărit cât şi în Apus.

Ca şi Imperiul în sine, Biserica Ortodoxă bizantină s-a considerat întotdeauna una şi indivizibilă, dar, după cum Statul avea o ierarhie bine stabilită, Biserica a avut şi ea mai mulţi conducători care nu erau egali între ei, ci situaţi într-o anumită ordine, nu atât ierarhică cât formal-onorifică, numiţi patriarhi.

Unii cercetători susţin că termenul în sine de patriarh (patri£rchj) a

apărut încă din epoca apostolică deoarece, potrivit sinaxarelor orientale, Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului a fost „primul patriarh de Ierusalim”. Apoi se ştie că prin canonul 6 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), Bisericile apostolice din Roma, Alexandria şi Antiohia, au fost ridicate la rangul de patriarhii.2 Dar, având în vedere că în canonul respectiv nu apare termenul în sine, se pare, totuşi, că el poate fi doar subînţeles atunci când sunt menţionate cele trei mari reşedinţe: Roma, Alexandria şi Antiohia.

Primul istoric bisericesc care menţionează instituţia patriarhatului, considerând-o instituţie nouă şi atribuind-o Sinodului al II-lea ecumenic a fost Socrate Scolasticul († 439), în secolul al V-lea.3 Dar termenul în sine de patriarh nu apare nici în canoanele Sinodului al IV-lea ecumenic, căci canonul 28 numeşte instituţia eclesiastică din capitala Imperiului bizantin „prea sfânt scaun al Prea Sfintei Biserici din Constantinopol” şi nu Patriarhie.4 Termenul este menţionat doar în dezbateri, fiind folosit de Părinţii sinodali în discuţiile din cadrul şedinţelor. În actele unui sinod, termenul apare pentru prima dată în canoanele sinodului local din Seleucia - Ctesifon, în anul 424.5

Nici canonul 26 al Sinodului al VI-lea trullan, nu utilizează termenul de patriarhie, folosind, în continuare, pe cel de scaun.6

2 Rev. prof. dr. Nicolae DURĂ, Le régime de la synodalité selon la legislation canonique conciliaire, oecumenique, du I-er millenaire, Bucureşti, f. a., p. 450; Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note şi comentarii, ediţia a II-a, Sibiu, 1992, pp. 54-55.3 Drd. Irimie MARGA, Instituţia patriarhatului în Biserică, în „MITROPOLIA ARDEALULUI”, anul XXXV,1990, nr. 6 (noiembrie-decembrie), p. 51.4 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., p. 93.5 Rev. prof. dr. Nicolae DURĂ, op. cit., p. 450.6 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., p. 126.

161

Cu toate acestea, patriarhul Ghenadie I (458-471), cu prilejul unui sinod din 458-459 s-a intitulat patriarh de Constantinopol,7 iar novela 137 a împăratului Iustinian I aminteşte de „sinoadele mitropoliţilor sub preşedinţia patriarhilor”.8 Aceasta confirmă afirmaţia lui Henri-Irénée Marrou care, menţionând cele cinci Patriarhii stabilite de Sinodul al IV-lea ecumenic, constată că: „ … titlul şi ideea vor deveni oficiale prin legislaţia lui Iustinian”.9

Sinodul al VII-lea ecumenic (787), în canonul 9, menţionează pe „episcopul Constantinopolului” şi nu forma de „patriarhul Constantinopolului”.10 În schimb, ceva mai târziu, sinodul al IX-lea local din Constantinopol (861), în canonul 15, care se referă la osândirea schismei, pomeneşte termenul de patriarh,11 pentru ca, apoi, sinodul al X-lea local, desfăşurat în biserica Sfânta Sofia, în anul 879, să consacre şi în legislaţia bisericească acest termen.12

În schimb, titlul de patriarh ecumenic (oikoumenikoj patri£rchj) nu apare deloc în canoane. Se afirmă că Dioscor, patriarhul monofizit al Alexandriei (444-451), şi-ar fi atribuit acest titlu, dovedind astfel pretenţiile sale de hegemonie în lumea creştină. Titlul a fost atribuit însă, pentru prima dată, în anul 533 de către împăratul Iustinian I (527-565) patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-535). Acordarea acestui titlu nu afecta cu nimic jurisdicţia celorlalţi patriarhi, iar acoperirea lui era încă destul de vagă. Papalitatea, care a protestat formal atunci, a minimalizat gestul, tocmai pentru că el a aparţinut împăratului. Ceva mai târziu, în anul 588, când şi patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) şi-a arogat acest titlu, în cadrul unui sinod endemic, protestul papei Grigorie cel Mare (590-604) a fost vehement, acesta văzând în el o atingere a primatului Bisericii romane. Contestat şi de predecesorul lui Grigorie, Pelagius al II-lea (579-590), titlul a fost utilizat de mai multe ori de către patriarhul Constantinopolului în corespondenţa sa cu Scaunul roman. Termenul afirma o autoritate în cadrul „pământului locuit”(οικουμενε), care desemna în mod practic Imperiul. El era aplicat de facto numai patriarhului de la Constantinopol.13 În conştiinţa bizantină nu se punea problema negării autorităţii „apostolice” şi morale a vechii Rome, deoarece titlul era folosit şi în cazul

7 Rev. prof. dr. Nicolae DURĂ, op. cit., p. 469.8 Ibidem, p. 462.9 Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana MAREŞ, Bucureşti, Editura Teora, 1999, p. 198.10 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., p. 168.11 Ibidem, p. 313.12 Ibidem, p. 313.13 Hans-Georg BECK, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, München, 1959, pp. 63-64.

161

episcopului de la Roma. Asimilarea sa la sfârşitul secolului al VI-lea reflecta probabil dorinţa episcopilor din Constantinopol de a-şi face cunoscută influenţa „imperială” asupra rezistenţei monofizite. Cu toate acestea, papa Grigorie a dat acestei probleme o dimensiune eclesiologică, fapt care demonstra, pe de o parte că folosirea excesivă a unor titluri bizantine era străină spiritului latin, iar pe de altă parte că existenţa unui „episcop universal” era exclusă, aici fiind inclus şi el. Ca răspuns papa şi-a luat şi el titlul de „servus servorum Dei”.14 Împăratul Mauriciu (582-602), sesizat de suveranul pontif printr-o scrisoare, n-a dat curs cererii de aplanare a conflictului, ajungându-se în anul 597 la o adevărată rupere a relaţiilor între Vechea şi Noua Romă.15 Conflictul s-a încheiat în anul 607, în timpul sângerosului împărat Phocas (602-610), care a interzis Patriarhului de Constantinopol, Toma I (607-610) să folosească acest titlu,16 fapt pentru care şi-a atras recunoştinţa totală a pontifului roman.17

Din acest moment însă, patriarhii constantinopolitani şi-au arogat tot mai des acest titlu, spre marea nemulţumire a pontifilor romani. Având în vedere că el nu a afectat cu nimic jurisdicţia celorlalte patriarhii, iar deţinătorii lui nu au căutat să obţină avantaje de ordin canonic şi administrativ, folosirea titlului de patriarh ecumenic nu a impietat cu nimic relaţiile interpatriarhale.

3. 1. Patriarhia ConstantinopoluluiReferindu-ne la începuturile oraşului Constantinopol este necesar să

facem o netă separare între constituirea noii urbe, pe de o parte, şi începuturile creştinismului şi a ierarhiei sale, pe de altă parte. Noul statut politic şi administrativ pe care i l-a conferit Constantin cel Mare era cu totul altul decât cel pe care îl avusese înainte oraşul Byzantion. Din punct de vedere juridic în acest caz se poate vorbi de o „discontinuitate istorică”.18 Fiind consacrat de la început să fie capitală a unui imperiu, oraşul a fost scutit de orice dependenţă de Heracleea Pontului, aşa cum fusese Byzantion în antichitate. Din punct de

14 Drd. Irimie MARGA, art. cit., p. 55.15 Nicolae BĂNESCU, Istoria Imperiului bizantin, vol. I. Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-610), ediţie îngrijită de Tudor TEOTEOI, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000, p. 761.16 A. A. VASILIEV, Histoire de l’Empire byzantin, t. I (324-1081), traduit du russe par P. BRODIN et A. BOURGUINA, preface par M. Charles DIEHL de l’ Institut, tome I, Paris, 1932, pp. 227-228.17 S-au păstrat două scrisori, în acest sens, ale papei Grigorie cel MARE către împăratul PHOCAS, la A. A. VASILIEV, op. cit., pp. 228-229.18 Gilbert DAGRON, Naissance d’une capitale. Constantinople et ses institutions de 330 à 451, Paris, 1974, p. 13.

161

vedere politic şi administrativ, Constantinopolul se afla în afara sistemului de dioceze şi provincii.19

Această discontinuitate nu a fost valabilă şi pentru instituţia Bisericii de aici. Dimpotrivă, continuitatea este evidentă chiar dacă mărturiile sigure cu privire la primele două secole creştine lipsesc.

În momentul în care se năştea Noua Romă, episcopul de aici, Alexandru (314-337), a avut drept moştenire o viaţă creştină relativ îndelungată. Potrivit istoricului Procopius de Cezareea, în secolul al VI-lea era răspândită tradiţia întemeierii Bisericii de aici de către Sfântul Apostol Andrei, care l-ar fi hirotonit pe Stahys ca prim episcop al Byzantionului.20 O comunitate creştină este atestată aici şi în anul 150, când ereticul Teodotus din Tanner a venit la Roma din acest oraş.21 Se ştie că împăratul Constanţiu II (353-361) a adus, în anul 356, moaştele Sfântului Timotei la Constantinopol, iar apoi, în anul 357, pe cele ale Sfinţilor Apostoli Andrei şi Luca, de la Alexandria, şi le-a depus în biserica Sfinţii Apostoli.22 Există şi cercetători care consideră întemeierea Bisericii din Byzantion de către Sfântul Apostol Andrei ca fiind o legendă târzie, apărută după aducerea moaştelor sale în oraş, din dorinţa de a se da o „apostolicitate” scaunului episcopal din capitala Imperiului de Răsărit în disputa sa cu celelalte scaune apostolice.23

Fiind înzestrată cu toate atributele vechii capitale a Imperiului roman, autoritatea imperială s-a străduit să ridice prerogativele instituţiilor de aici la nivelul celor din Roma. Disputa pentru supremaţia în Biserica creştină a început încă din timpul lui Constantin cel Mare, când Biserica a adoptat propria sa împărţire administrativă conform celei civile. Pe această bază, autorităţile bisericeşti au căutat să impună aceeaşi ierarhie ca şi cea existentă în organizarea statului. Aici a existat însă o inadvertenţă de principiu: tradiţiile unor Biserici nu concordau cu importanţa pe linie civilă a provinciilor respective, aşa cum era şi în cazul oraşului Byzantion. Treptat însă, datorită sprijinului autorităţii politice, ele au început să se ridice al nivelul administraţiei civile.

Odată ce creştinismul a devenit religie acceptată în Imperiu, scaunele episcopale din Roma, Alexandria şi Antiohia au pretins o autoritate deosebită în

19 Arhiepiscop Peter L’ HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, traducere din limba engleză de Alexandru I. STAN, Bucureşti, Editura Gnosis, 2000, p. 200.20 Chronicon Paschalis, P. G. 92, col. 1072 AB.21 Arhiepiscop P. l’ HUILLIER, op. cit., p. 198.22 Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Despre cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”, anul XXXIII, 1980, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 50.23 Arhiepiscop P. l’ HUILLIER, op. cit., p. 198.

161

Biserică datorită originii apostolice a comunităţilor lor. Episcopul Romei, care se considera succesor al Sfântului Apostol Petru, avea întâietate în faţa tuturor. În realitate această poziţie se datora faptului că aici era capitala Imperiului roman, iar Constantin cel Mare îl înzestrase pe episcopul Romei cu privilegii încă înainte de edictul de la Milan (313). În momentul întemeierii oraşului şi al mutării aici a capitalei bizantine, episcopul Constantinopolului nu era decât un simplu sufragan al mitropolitului de Heracleea. De asemenea, numele său nici nu figurează pe listele participanţilor la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325).

La Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) s-a legiferat canonic existenţa unei triarhii, compusă din scaunele din Roma, Alexandria şi Antiohia. Tot acum s-a hotărât că trebuia instalat un patriarh şi la Constantinopol „deoarece acest oraş este reşedinţa Imperiului.” Această iniţiativă nu figurează însă în canoanele Sinodului, fie pentru că Noua Romă nu exista încă oficial, ea fiind inaugurată abia la 11 mai 330, fie pentru că se ştia că împăratul intenţiona să-şi stabilească reşedinţa în acest oraş, iar episcopul de aici trebuia să fie ridicat la un rang corespunzător noului statut al cetăţii.

În acest fel, situaţia oficială a episcopului din Constantinopol a cunoscut o schimbare substanţială, apoi o permanentă ascensiune. Aşa cum s-a petrecut şi pe linie administrativ - civilă, episcopul noii capitale a fost scos de sub jurisdicţia canonică a scaunului de Heracleea, acestuia rămânându-i doar privilegiul de a hirotoni, împreună cu alţi episcopi pe întâistătătorul Bisericii constantinopolitane.24

Conştienţi de importanţa Bisericii creştine în viaţa noii capitale, împăraţii au căutat să imprime şi acestei instituţii o orientare după chipul şi asemănarea lor. Astfel, în anul 338, în conformitate cu dorinţa împăratului Constanţiu II, episcopul ortodox Pavel I (337-339; 341-342; 346-351) a fost depus şi înlocuit cu arianul Eusebiu, mitropolitul de Nicomidia. Din acest moment, cu mici întreruperi, scaunul constantinopolitan a fost ocupat mai ales de către eretici, aşa cum au fost şi împăraţii. Abia în anul 378, după moartea lui împăratului Valens (364-378), noul împărat Graţian (375-383) confirma hotărârea luată de predecesorul său pe patul de moarte de a accepta reîntoarcerea episcopilor ortodocşi în scaunele lor.25

Odată cu intrarea lui Teodosie în Constantinopol, la 24 noiembrie 380, acest general de origine hispanică, adept convins al Ortodoxiei niceene, a

24 Ibidem25 Ibidem, p. 174.

161

determinant stabilizarea situaţiei politice şi religioase în oraş. Restabilirea Ortodoxiei, înainte de cel de-al doilea Sinod ecumenic, a făcut ca Părinţii sinodali să privească Biserica din capitala Imperiului ca revenită la comuniunea cu celelalte Biserici surori. Desfăşurat chiar în oraşul lui Constantin (381), acest Sinod a decis, prin canonul 3 că: „ … după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul Constantinopolului pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă.” 26 Decizia a fost contestată de papa Damasus I (366-384) în anul 382. Acesta afirma că ea este contrară tradiţiei Bisericii care stabilea primatul de onoare pe baza originii apostolice şi nu pe o motivaţie politică. Potrivit lui, acest primat i se cuvenea Romei, Alexandriei şi Antiohiei. 27

Părinţii sinodali au fost însă de altă părere, trimiţând împăratului o scrisoare de mulţumire lui Dumnezeu că i-a încredinţat lui Teodosie puterea supremă în stat, pentru a reda Bisericii pacea şi liniştea şi a apăra dreapta credinţă. Ei au cerut împăratului să confirme în scris hotărârile dogmatice şi canonice ale sinodului referitoare la anatematizarea ereticilor arieni şi pnevmatomahi ca şi a celorlalte erezii apărute în Biserică până atunci.

Jurisdicţia episcopului de Constantinopol a fost fixată ţinându-se cont de vechile sale competenţe disciplinare pe linie canonică în episcopiile de Tracia, Asia şi Pont, ceea ce a determinant formarea în jurul său, prin veacul al V-lea, a unui sinod permanent de episcopi numit sinod endemic (sunodoj endhmousa), care a devenit, mai târziu, curte de justiţie eclesiastică. În ceea

ce priveşte sinodul endemic, deşi se afirmă că din el făceau parte 12 episcopi, se pare că niciodată nu s-a întrunit în acest număr.

Faptul că scaunul constantinopolitan avea întâietatea de onoare după cel din Roma nu implica însă vreo putere jurisdicţională asupra celorlalte Biserici din Răsărit.

Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, episcopul noii capitale a încercat să-şi extindă autoritatea şi asupra unor eparhii care, în fapt, nu erau sub jurisdicţia sa. Spre exemplu, duşmanii Sfântului Ioan Hrisostom (398-404), l-au acuzat că ar fi depus din scaunele lor mai mulţi episcopi din Asia aşezaţi acolo de patriarhul Antiohiei şi, prin simonie, ar fi instalat alţii în locul lor.28 În secolul al V-lea, ambiţiile Bisericii din Constantinopol s-au ridicat deasupra celor ale Alexandriei şi Antiohiei. Astfel, patriarhul Atticus (406-425) 26 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., p. 67.27 Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, Biserica Alexandriei şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451), în „STUDII TEOLOGICE”, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 23, nota 102.28 A. GASQUET, De l’autorité imperiale en matière religieuse a Byzance, Paris, 1879, p. 103.

161

a obţinut de la împăratul Teodosie al II-lea (408-450) ca nici un episcop să nu fie numit în Orient fără încuviinţarea lui. Puţin mai târziu, patriarhul Proclu (434-446) a apreciat ca fiind de competenţa sa diferendul apărut între clericii Bisericii din Edessa şi episcopul lor Ibas (435-449; 451-457), în loc să-l lase pe patriarhul Antiohiei Ioan I (428-441/442) să rezolve cazul, acesta fiind el mai influent episcop din zonă. Cazul acestui episcop a fost discutat la două sinoade locale din Tyr şi Berit (Beyrut), acesta fiind achitat.29 Dar cele mai crâncene dispute au fost cele cu scaunul din Alexandria, care urmărea să se impună în fruntea Bisericii Orientale. În acest sens s-au remarcat patriarhii Chiril (412-444) şi Dioscor (444-451). Rezultatul a fost o reacţie împotriva Alexandriei la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) de care a beneficiat patriarhul de Constantinopol având de partea sa şi pe energicul pontif roman Leon cel Mare (440-461). Canonul 28 al acestui Sinod a consacrat rolul patriarhului din capitala Imperiului. După ce precizează că sinoadele precedente au recunoscut primatul scaunului Vechii Rome „pentru că acest oraş este suveran”, Părinţii sinodali, din aceeaşi raţiune, au acordat aceleaşi privilegii Noii Rome, ea având rolul secundar, după Vechea Romă, în ceea ce priveşte primatum honorum. Această hotărâre, considerată politică, nu a fost acceptată la Roma şi a determinat protestele formale ale papei Leon I. Acelaşi canon, extindea pentru prima dată şi jurisdicţia canonică a Patriarhiei constantinopolitane: pe lângă diecezele civile de Tracia, Asia şi Pont se adăugau episcopiile aparţinătoare situate în teritoriile barbare, ceea ce permitea sporirea nelimitată a puterii. Pe această bază şi teritoriul vechii Dacii a ajuns sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol.

Tot canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic a scos episcopia Ierusalimului din calitatea de sufragană a Mitropoliei de Cezareea şi, deci, din Arhiepiscopia Antiohiei. Primul său patriarh, Juvenal (422-458) a obţinut jurisdicţia asupra Palestinei, Feniciei şi Arabiei. Acest lucru a nemulţumit pe arhiepiscopul Antiohiei, mai ales că măsura a fost luată ca efect a presiunilor imperiale.30 Ea a ocupat locul al cincilea în cadrul Patriarhiilor răsăritene. Astfel a apărut ierarhia celor cinci Patriarhii creştine (pentarhia).

29 Ibidem, p. 102.30 Pr. Nicolae CHIFĂR, op. cit., vol. II, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei „TRINITAS”, 2000, p. 158.

161

De asemenea, prin canoanele 9 şi 17, Patriarhia Constantinopolului devenea instanţă de recurs pentru cauzele nerezolvate definitiv în scaunele de judecată ale mitropoliţilor şi chiar ale exarhilor.31

Se poate spune că acest Sinod a consacrat rolul de prim rang al Patriarhiei constantinopolitane între cele patru de pe teritoriul Imperiului bizantin. O consacrare în plus a Patriarhiei din capitala imperială a dat-o împăratul Leon I (457-474), primul suveran care a primit coroana din mâna patriarhului. Până atunci, respectând tradiţia romană, toţi ceilalţi împăraţi au primit coroana din mâinile comandantului suprem al armatei sau ale unui înalt funcţionar civil. Această încoronare dobândeşte semnificaţia unei consacrări religioase, care s-a adăugat încoronării civile. Ea a dobândit o importanţă tot mai mare, iar în Evul Mediu a constituit actul veritabil al încoronării, care a înlocuit şi ultima reminiscenţă a antichităţii: încoronarea militară.32 Trecerea acestei ceremonii de investitură în sarcina patriarhului Constantinopolului a dat împăratului girul consacrării divine, dar, totuşi, ea nu a avut valoarea unei hirotonii.

La scurt timp după Sinodul al IV-lea ecumenic, un eveniment politic neaşteptat, dar oarecum previzibil, s-a produs în Occident. În anul 476 îşi încheia existenţa Imperiul roman de Apus, cucerit de herulii conduşi de Odoacru. Însemnele imperiale aparţinând ultimului împărat din Apus, Romulus Augustulus au fost trimise la Constantinopol. Aşa cum ar fi fost firesc, adevăratul conducător al Bisericii creştine ar fi trebuit să stea alături de împăratul din Constantinopol, moştenitorul de drept al fostului Imperiu roman. Nu s-a întâmplat însă aşa, luptele pentru întâietate continuând încă mult timp.

A fost nevoie ca, după o sută de ani, împăratul Iustinian I (527-565) să dispună în stilul său autoritar, pe linie de stat, recunoaşterea prevederilor canonului 3 al Sinodului al II-lea ecumenic şi a canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon. Prin novela 123, s-a atribuit titlul de arhiepiscop şi patriarh unui număr de cinci titulari ai principalelor scaune episcopale din Imperiul său, adică Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.

31 Pr. prof. dr. Liviu STAN, Importanţa canonică şi juridică a Sinodului al IV-lea ecumenic, în „ORTODOXIA”, anul III, 1951, nr. 2-3 (aprilie-septembrie), p. 448.

32 Alain DUCELLIER, Le drame de Byzance, Paris, 1976, pp. 122-124. Georges OSTROGORSKY în Histoire de l’état byzantin, Paris, 1996, p. 90, nota 2 critică afirmaţiile celor care consideră că deja împăratul MARCIAN (450-457), antecesorul lui LEON I ar fi beneficiat de acest mod de încoronare. A se vedea, în continuare, şi op. cit., p. 91.

161

Mai târziu, sinodul quinisext (al II-lea trullan), desfăşurat la Constantinopol, în 691-692, s-a confirmat în mod solemn, prin canonul 36, întâietatea de onoare a scaunului din Constantinopol după cel al Romei, reconfirmându-se ordinea ierarhică onorifică a scaunelor din Biserica ecumenică: „ … orânduim ca scaunul Constantinopolului să aibă parte de întâietăţi deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrările cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea după acela, după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi a Antiohiei şi, după acesta, acela al ierusalimitenilor.”33

În secolul al VII-lea, cucerirea Egiptului, Siriei şi Palestinei de către arabi a provocat mari dificultăţi Patriarhiilor. Însuşi patriarhul din Roma, sub a cărui jurisdicţie se afla Italia, Illyricul, insula Creta, Spania şi nordul Africii, a pierdut aceste ultime teritorii, în timp ce Illyricul, Calabria şi insula Creta au trecut sub jurisdicţie constantinopolitană.

Abia la sinodul ţinut la Constantinopol în 869-870, în timpul patriarhului Ignatie (847-858; 867-877), sinod numit şi al VIII-lea ecumenic, prin canonul 21, delegaţii papei Adrian al II-lea (867-872) au recunoscut întâietate de onoare a scaunului din Constantinopol după cel din Roma.

În felul acesta, dar şi prin încreştinarea în secolele VIII-X a unor popoare din vecinătatea Imperiului bizantin, Patriarhia din Constantinopol devine cea mai importantă eparhie din Imperiu, având sub ascultare nu mai puţin de 1.000 de mitropoliţi şi episcopi.

La începutul secolului al XI-lea, locul Patriarhiei Constantinopolului între celelalte Patriarhii răsăritene era deja foarte bine stabilit. În anul 1024, patriarhul Eustaţiu (1019-1025) i-a propus papei Ioan al XIX-lea (1024-1032), în momentul în care urma să fie ales, să normalizeze relaţiile între cele două Biserici. Papa era invitat să recunoască Patriarhiei constantinopolitane jurisdicţia onorifică asupra celorlalte Biserici Răsăritene, adică o situaţie existentă de multă vreme, fapt pe care suveranul pontif a refuzat să-l accepte. Totuşi cerea patriarhului dovedeşte existenţa clară a unei sfere de influenţă deja bine stabilită în cadrul lumii creştine.

O nouă recunoaştere a întâietăţii de onoare a Patriarhiei din Constantinopol a dat-o şi Conciliul al IV-lea Lateran (1215), întrunit sub conducerea papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216), care a recunoscut acest fapt prin canonul 5. Aceasta în ciuda faptului că în Constantinopol era un patriarh

33 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., p. 126.

161

latin, instalat în urma cuceririi capitalei bizantine de către cavalerii Cruciadei a IV-a (1204), iar patriarhul ortodox îşi avea reşedinţa la Niceea.

În ciuda numeroaselor dispute, care au învrăjbit Patriarhiile răsăritene, fie între ele, fie cu Roma sau Constantinopolul, ideea de unitate a Bisericii, de comuniune între marile centre eclesiastice a existat tot timpul, existând chiar şi anumite proceduri prin care se confirma unitatea lor de credinţă.

Patriarhia din Constantinopol era condusă de un colegiu de ierarhi (sinod) prezidat de patriarh care, de obicei, era ales dintre membrii acestui colegiu. La lucrările sinodului puteau participa şi câţiva consultanţi laici. După secolul al VIII-lea acest sinod a devenit un fel de consiliu de administraţie, care se ocupa de administrarea bunurilor Bisericii, organizarea cultului, etc. Puterea patriarhului a cunoscut o permanentă creştere, în principiu, el fiind apărătorul dogmelor şi răspunzător pentru păstrarea tradiţiei. Încă din timpul lui Nectarie (381-397), patriarhul era ajutat de un sinod permanent, adică de adunarea tuturor episcopilor aflaţi în capitală. Cu sprijinul acestora, el pronunţa sentinţele definitive, sinodul având prerogative de instanţă eclesiastică supremă, fapt confirmat şi de canoanele 9 şi 17 ale Sinodului IV ecumenic de la Calcedon. Această instituţie sinodală, cu unele modificări, se află şi astăzi la baza actualei organizări a Patriarhiei Ecumenice.

La început, sinodul patriarhal era ales de întregul corp episcopal şi preoţesc, dar împăratul Iustinian I a restrâns numărul membrilor corpului electoral, aceştia fiind numiţi direct de el. Începând din secolul al IX-lea, când nu era ales de sinod, patriarhul era numit de împărat. Acesta avea dreptul legal de interveni în cazul alegerii patriarhului, numind un candidat dintr-o listă de trei, înaintată de membrii sinodului. Apoi îi conferea el însuşi investitura, asemănătoare celei a investirii înalţilor demnitari, în cadrul unei ceremonii care avea loc în Palatul Sacru. În duminica următoare avea loc o ceremonie de consacrare în biserica Sfânta Sofia, în prezenţa împăratului.

În unele cazuri, împăratul putea indica ele însuşi Sinodului candidatul său, în afara celor trei propuşi, şi putea cere sinodului destituirea patriarhului pentru motive religioase sau politice, mai mult sau mai puţin întemeiate. Îndată după numire, patriarhul adresa celorlalţi patriarhi o scrisoare sinodală, echivalentă cu o mărturisire de credinţă. Actul se numea synodicon şi reproducea articolele simbolurilor adoptate de către sinodul patriarhal şi anatematismele împotriva ereziilor. Între cele cinci patriarhii existau relaţii colegiale: fiecare îşi avea legatul său permanent la sediul celorlalte patriarhii.

161

Exista apoi obiceiul trimiterii celorlalţi patriarhi a actelor sinodului patriarhal precum şi cel al pomenirii numelor celorlalţi patriarhi în diptice (Odată cu urcarea pe scaunul pontificala papei Sergiu al IV-lea, în anul 1009, numele papilor nu a mai fost înscris în dipticele Patriarhiei din Constantinopol). Netrimiterea de răspunsuri în aceste situaţii protocolare era considerată semn al schismei.

Pe lângă aceste proceduri simbolice, patriarhii comunicau între ei şi prin apocrisiarhi, un fel de ambasadori acreditaţi pe lângă împărat, papă sau alţi patriarhi, deveniţi permanenţi după Sinodul de la Calcedon. Mai puţin înzestraţi cu puteri speciale, ei aveau doar rol de intermediari. Prin aceasta se deosebeau de legaţi, care dispuneau de puteri mai mari şi erau trimişi în special pentru a trata probleme mai importante sau pentru a-l reprezenta pe patriarh sau papă.

Până în secolul al VIII-lea, patriarhii erau aleşi aproape exclusiv din rândul episcopilor, în general persoane cultivate, cu studii la Universităţile din Constantinopol, Atena, Alexandria sau Antiohia şi, în acelaşi timp, teologi renumiţi, cum au fost Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom. Apoi, majoritatea patriarhilor au provenit din rândul monahilor sau chiar al laicilor, în unele cazuri persoane mediocre, care şi-au pus amprenta în mod negativ asupra vieţii bisericeşti.

Patriarhul deţinea şi o anumită autoritate politică. El trebuia să-l ajute pe împărat la guvernarea statului, ameninţând cu excomunicarea pe cei care nu respectau decretele imperiale. Începând cu secolul al V-lea, patriarhul era cel care îl încorona pe împărat, fiind cel care îl investea cu puterea sacră. De asemenea, el obişnuia să oficieze actul religios al Botezului şi Cununiei moştenitorilor imperiali. Întreaga organizare a Palatului patriarhal, a cancelariei, a ceremonialului şi a înaltei ierarhii patriarhale erau asemănătoare cu cele ale Palatului imperial.

În ceea ce priveşte raporturile împăratului cu patriarhul acestea au fost, în general, de colaborare şi bună înţelegere dar au existat şi multe perioade de conflicte şi dispute aprige. Împăratul Constantin cel Mare, din momentul în care a făcut din creştinism religie acceptată în Imperiu, a avut grijă să confere împăratului dreptul de a interveni în problemele Bisericii. Era o cutumă încă din vremea păgânismului, când suveranul era şi pontifex maximus. Autoritate împăratului asupra Bisericii era aproape absolută, iar în primele secole ale creştinismului această tutelă a fost uneori chiar benefică, datorită numeroaselor ameninţări şi pericole care ameninţau noua Biserică creştină. Împăratul convoca

161

sinoadele şi, dacă nu participa personal, era reprezentat prin delegaţi. Apoi, el ratifica deciziile Părinţilor sinodali, care dobândeau putere de lege pentru toţi locuitorii Imperiului. Din nefericire, unii împăraţi s-au implicat în disputele dogmatice, ajungând chiar să-şi impună voinţa deşi nu erau buni cunoscători ai problemelor în discuţie, fapt care a complicat şi mai mult lucrurile.

Cu toate acestea, împăraţii s-au temut întotdeauna de prestigiul şi influenţa patriarhilor, cu atât mai mult cu cât unii dintre ea au fost personalităţi puternice, care i-au pus într-un con de umbră pe împăraţii din acea epocă. De aceea, aceştia din urmă au căutat să-i ţină sub o atentă supraveghere, obligându-i să acţioneze după placul lor.

Începând cu secolul al XIV-lea, pe măsură ce teritoriul Imperiului se micşora, iar numărul mitropoliilor şi al episcopiilor a scăzut, rolul Patriarhiei din Constantinopol a crescut tot mai mult. Practic orice chestiune legată de cult era rezolvată de patriarh, a cărui influenţă în întreaga lume ortodoxă era covârşitoare. Prin rolul jucat în cadrul lumii ortodoxe înainte de anul 1453, dar şi după acest an fatidic, Patriarhia din Constantinopol a devenit urmaşa de drept a fostului Imperiu bizantin, substituindu-se acestuia şi preluând destinele naţiunii greceşti din toate punctele de vedere. Se poate afirma, pe bună dreptate, că datorită faptului că în secolele XIV-XV, basileul devenise vasal al turcilor, întregul bizantinism se retrăsese de la Curtea imperială la Patriarhie. Treptat ecumenicitatea imperială a devenit o ecumenicitate patriarhală.

3. 2. Celelalte Patriarhii răsăriteneÎn general, informaţiile despre viaţa şi întinderea Patriarhiilor ne-au

parvenit din descrierile cu caracter topografic, care sunt de două feluri: descrierile Imperiului şi însemnările episcopale. Din prima categorie face parte lucrarea „Synekdemos” (Călătorul) a filosofului neoplatonist Hierokles (sec. V), datând de la începuturile domniei lui Iustinian I şi „Descrierea Imperiului” (Descriptio orbis Romani) a geografului Gheorghe din Cipru (sec. VII), trăitor în perioada domniei împăraţilor Mauriciu şi Nichifor Focas. Prima lucrare ne oferă o simplă listă de oraşe, aranjate după provincii şi aşezate într-o ordine aproximativ geografică în cadrul provinciilor. Cea de-a doua lucrare ne oferă informaţii despre împărţirile administrative ale teritoriului imperial, incluzând oraşe, sate, insule şi porturi, dar şi o înşiruire a episcopilor pe baza ierarhiei interne, lista oraşelor de reşedinţă a mitropoliilor şi episcopiilor din fiecare patriarhie, etc.

161

a) Patriarhia de Alexandria. În noiembrie 331 î. Hr., regele Alexandru al III-lea sau cel Mare al Macedoniei (336-323 î. Hr.) a ocupat fără luptă Egiptul, fiind recunoscut drept urmaş al faraonilor. Ţara i-a fost predată de către satrapul local Mazakes. Oficial oraşul a fost fondat în anul 331 î. Hr., devenind ulterior capitala dinastiei regilor Ptolemei (323-30 î. Hr.). Alexandria, în calitate de metropolă independentă, a primit o constituţie grecească, fiind proiectată să fie construită pe şapte coline, cu cinci arondismente, conform planurilor arhitectului Deinokrates, acceptate de către Alexandru cel Mare. Era legată de insula Pharos, din apropiere, printr-un dig de 1200 de metri lungime. Pe această insulă a fost construit faimosul far din Alexandria, în anul 279 î. Hr., având o înălţime de 110 metri, considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice (s-a prăbuşit în anul 1326). De o parte şi de cealaltă a digului dintre oraş şi insula Pharos s-a construit vestitul port al Alexandriei.

Foarte curând oraşul nu numai că s-a dezvolta foarte mult dar a devenit şi unul cosmopolit, fiind locuit de băştinaşi egipteni, greci, evrei, macedoneni, etc.34 Alexandria a fost şi centrul manufacturilor de papirus şi pergament din Egipt, foarte căutate în lumea antică.

În primul arondisment al Alexandriei sau arondismentul imperial numit şi Kaisarion se aflau palatele, cripta regală, administraţia de stat, templul lui Serapis sau Serapion, Gymnasion-ul şi Mouseion-ul sau Universitatea din Alexandria cu celebra bibliotecă, fondată de către regele Ptolemaios I Soter (305-283 î. Hr.). Aceasta a fost incendiată şi distrusă de către invadatorii musulmani după 17 septembrie 642, când oraşul a ajuns sub stăpânire arabă. Biblioteca deţinea peste 7.000 de volume, adică suluri, codici şi plăci, fiind cea mai mare din lume în acel moment.

Alexandria a fost mult timp al doilea mare oraş din Imperiu şi centrul vieţii culturale, ştiinţifice şi literare a lumii elenice. Aici s-au întâlnit culturile egipteană, grecească, iudaică şi orientală, iar la scurt timp şi cea creştină, din sinteza cărora a apărut o nouă cultură.

Biserica de aici s-a bucurat, de la bun început, de un mare prestigiu. A fost vreme îndelungată cea mai importantă din Orient datorită tradiţiilor sale culturale elenistice şi a jurisdicţiei sale peste un teritoriu compact şi bine delimitat, cu o unitate etnică şi o organizare administrativă milenară. De remarcat că, oraşul adăpostea cea mai bogată bibliotecă a antichităţii şi tot aici s-

34 A. de la BARRE, Alexandrie, în „DICTIONNAIRE DE THÉOLOGIE CATHOLQUE”, t. I/1 (AARON-ANGELUS), Paris, Letouzey et Ané. 1923, col. 785.

161

a realizat traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, intitulată Septuaginta (LXX).

Conform tradiţiei Bisericii copte, Biserica de aici a fost întemeiată de Sfântul Evanghelist Marcu, considerat primul episcop al Alexandriei. Acesta s-a născut la Cirene (Libia), într-o familie de iudei care a emigrat ulterior în Alexandria. Fiind unul din cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Marcu s-a învrednicit de a primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în casa sa, unde s-a săvârşit Cina cea de Taină. Aceeaşi casă a fost locul de adunare a Sfinţilor Apostoli după răstignirea Domnului. În această casă s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc, la Cincizecime. Biserica ce şi-a avut reşedinţa în oraşul zidit de Alexandru cel Mare, a fost întemeiată, potrivit tradiţiei, de Sfântul Evanghelist Marcu, trimis aici în anul 60 d. Hr. de către Sfântul Apostol Petru. După ce a mers la Roma, Marcu a revenit al Alexandria, unde a suferit moarte martirică în ziua de 4 aprilie 63. Sfântul Marcu este considerat, de tradiţia coptă, primul episcop şi Patriarh al acestei Biserici. Deci, potrivit acestei tradiţii, casa Sfântului Evanghelist Marcu poate fi considerată prima Biserică creştină.35

În principiu, jurisdicţia Patriarhiei de Alexandria se întindea asupra diecezelor civile ale Egiptului cu Libia şi Pentapolisul, dar ea emitea pretenţii şi asupra teritoriului Africii de Nord, care depindea direct de Roma şi asupra insulei Cipru, a Nubiei şi a Etiopiei. O însemnare anterioară invaziei arabe îi atribuia aproximativ 10 mitropolii şi 101 de episcopii.

O importanţă deosebită în istoria acestei Patriarhii a avut-o Şcoala teologică, cunoscută încă de la sfârşitul secolului al II-lea, devenită celebră prin primii ei conducători Panten († 200), Clement Alexandrinul (c. 150-220) şi Origen (185-254). Reprezentanţii ei erau adepţii interpretării istorico-literare a Sfintei Scripturi.

Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (263-340) menţionează că primul episcop al Alexandriei a fost Avianus sau Anian (64-94), iudeu de origine, care a fost hirotonit episcop de Sfântul Marcu.36 Având în vedere că Alexandria era

35 C(RĂCIUNAŞ) Pr. I(rineu), Patriarhia Alexandriei, în „MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI SUCEVEI”, anul XXXV, 1959, nr. 9-12 (septembrie-decembrie), pp. 692-696; Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, Biserica Alexandriei, activitatea canonică-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451), în „STUDII TEOLOGICE”, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 76. 36 Istoria bisericească, cartea a doua, cap. XXIV: Anian, primul episcop alexandrin după Marcu, în vol. „EUSEBIU DE CEZAREEA – SCRIERI, Partea întâi: Istoria bisericească. Martirii din Palestina”, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Teodor BODOGAE, col. „PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI”, vol. 13, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1987, p. 96. Aceeaşi afirmaţie o face EUSEBIU şi în Cronica sa.

161

singurul mare oraş al Egiptului, multă vreme episcopul de aici a fost singurul ierarh. Până în secolul al II-lea (avva Iulianus) aici a existat o singură comunitate creştină.37

Episcopul Dimitrie (189-232) a făcut prima delimitare a eparhiilor, fiind hirotoniţi noi episcopi.38 În anul 231, el a convocat un sinod la Alexandria, la care au participat toţi clericii şi laicii de frunte, în urma căruia marele scriitor bisericesc Origen (185-254) a fost excomunicat, iar în anul următor, un nou sinod ţinut aici, şi format numai din episcopi l-a scos pe Origen din demnitatea preoţească.

Prestigiul Alexandriei şi al patriarhului ei ca apărător al tradiţiei apostolice, l-au îndreptăţit pe episcopul Alexandru (313-328) să fie unul din cei care au prezidat Sinodul I ecumenic (325). Contribuţia sa a fost importantă şi în redactarea Crezului niceean şi în alcătuirea primei legislaţii ecumenice. Se poate afirma că cele 20 de canoane ale acestuia sinod au fost în mare parte opera alexandrinilor. Autoritatea patriarhului şi a Bisericii alexandrine erau de necontestat. În momentul apariţiei ereziei lui Arie, a fost prima Biserică care a luat atitudine împotriva acestuia, convocând un sinod de aproape 100 de episcopi din Egipt şi Libia, care au anatematizat erezia încă înainte de Sinodul de la Niceea.39

Prestigiul ştiinţific al Alexandriei a fost recunoscut şi prin faptului că s-a recunoscut acestei Biserici dreptul de a calcula data Paştilor şi de a-l comunica întregii lumi creştine

În secolul al IV-lea întâistătătorul acestei Biserici se intitula: Papă şi Patriarh al Alexandriei şi întregului Egipt, Libiei, Etiopiei, Pentapolisului, Africii şi Arabiei. Se afirmă că autoritatea episcopului din Alexandria era mai mare decât cea a episcopului Romei, iar autoritatea civilă ataşată oficiului său a fost mult mai vastă.40

Un obiectiv important al episcopului de Alexandria a fost acela de a deveni capul văzut al Bisericii Orientale. Acest fapt s-a putut constata încă din timpul episcopului Maxim (265-282). Primind o scrisoare sinodală de la Biserica Antiohiei, care făcea cunoscut faptul că Patriarhul ei, Pavel de

37 Ibidem, Studiu introductiv, în vol. cit., p. 20. Termenul avva provine din ebraicul abba = tată, părinte, şi a fost preluat în limba greacă cu sensul de călugăr, pustnic, cf. Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Prof. Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001, p. 53.38 Ibidem, cartea a cincea, cap. XXII: Episcopii mai cunoscuţi din perioada aceasta, în vol. cit., p. 214. 39 Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, art. cit., p. 16.40 Liviu BORCEA, Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453. Repere istorice, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2006, p. 23.

161

Samosata (c. 260 - 268) fusese depus, episcopul Maxim a trimis o epistolă – circulară, în care îşi afirma poziţia de întâistătător şi al Bisericii din Antiohia.

În această perioadă Biserica Alexandriei îşi revendica întâietatea prin martirii ei, şcoala catehetică şi dinamica vieţii sale religioase. Aceleaşi tendinţe s-au făcut cunoscute şi mai târziu. În timpul episcopului Atanasie (292-373), Biserica alexandrină şi-a întins jurisdicţia şi asupra Etiopiei prin sfinţirea lui Frumenţiu ca episcop al acestei ţări. Mai mult, în timpul regelui Aizanas, creştinismul a devenit religie de stat şi în Etiopia.

Invocând canonul 14 apostolic şi canonul 15 al Sinodului I ecumenic, care dispuneau ca episcopul desemnat pentru o episcopie anume să nu treacă în alt scaun episcopal, Timotei I al Alexandriei (380-385) a reuşit să-l înlăture pe Sfântul Grigorie de Nazianz, fost episcop de Sasima, din scaunul de episcop al Constantinopolului (379-381) şi să-l instaleze pe Nectarie, omul său (381).41

Mai târziu, episcopul Chiril (412-444) s-a dovedit şi el a fi un aprig luptător pentru păstrarea vechiului statut al scaunului din Alexandria. El s-a afirmat mai ales după anul 428, când în scaunul patriarhal din Constantinopol a urcat Nestorie, creatorul ereziei care îi poartă numele (nestorianism, dioprosopism). El a avut în persoana lui Chiril un adversar superior lui, atât din punct de vedere teologic cât şi politic. Cu toată că s-a bucurat de o oarecare protecţie imperială, cel de-al III-lea Sinod ecumenic de la Efes (431) i-a adus victoria în faţa patriarhului din Constantinopol şi chiar a Curţii imperiale care l-a ajutat şi susţinut pe Nestorie. Acest triumf, care nu era doar al său, ci şi al întregii Ortodoxii, a consacrat Alexandriei rolul de întâistătător în lumea creştină răsăriteană. În timpul Sfântului Chiril ea a atins apogeul puterii. Marele alexandrin a reuşit, între altele, să instaleze în scaunul Efesului pe Memnon, originar din Egipt şi să-l aşeze pe călugărul Maximian în scaunul constantinopolitan (431-434) după depunerea lui Nestorie, în anul 431.42

Lupta pentru afirmarea scaunului Patriarhiei alexandrine a continuat cu o deosebită înverşunare în timpul lui Dioscor (444-451). Un reprezentant al partidei alexandrine la Constantinopol, arhimandritul Eutihie, era atotputernic la Curtea imperială. Dacă în politica eclesiastică Dioscor şi Eutihie erau continuatorii fideli ai Sfântului Chiril, din punct de vedere dogmatic, Eutihie a dus la extrem concepţia Sfântului Chiril, afirmând că în persoana Mântuitorului, cele două firi, divină şi umană, s-au contopit rămânând doar cea divină

41 Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, art. cit., p. 19.42 Georges OSTROGORSKY, op. cit., p. 86.

161

(monofizitism). Sinodul patriarhal din Constantinopol (448) l-a condamnat pe Eutihie ca eretic, iar papa Leon I cel Mare (440-461) s-a declarat de aceeaşi părere cu patriarhul Flavian (446-449) enunţând în Epistola dogmatica ad Flavianum punctul său de vedere.

Partida alexandrină a forţat o ultimă victorie prin „sinodul tâlhăresc” de la Efes (449) care, la presiunea violentă a lui Dioscor, a adoptat o mărturisire de credinţă monofizită.43 Au fost anatematizaţi atât patriarhul Constantinopolului, Flavian cât şi papa Romei, Leon. De asemenea, Dioscor şi-a permis să-l numească pe papa „confratele episcop Leon”, ceea ce a provocat mânia Pontifului roman, adâncind ruptura între cei doi.44

Odată cu moartea neputinciosului împărat Teodosie al II-lea (450), puterea a fost preluată de Augusta Pulcheria, sora sa, care s-a căsătorit cu generalul Marcian (450-457). La îndemnul energicei şi pioasei sale soţii, acesta a convocat în anul 451 Sinodul al IV-lea ecumenic la Calcedon. Aici, Părinţii sinodali au condamnat monofizitismul şi l-au depus pe Dioscor din scaunul patriarhal.45

O gravă greşeală a sinodului a fost că depunerea lui Dioscor nu a fost motivată prin aderarea sa la concepţia monofizită, ci doar pentru „celelalte nelegiuiri”. Acest fapt a tradus prin afirmaţiile unor teologi monofiziţi cum că Dioscor ar fi fost ortodox46 şi ar fi fost depus doar pentru că l-ar fi excomunicat pe papa Leon I şi nu s-a supus sinodului (mai exact de canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic, care a ridicat scaunul din Constantinopol deasupra celui din Alexandria). Este evident că disputele şi învinuirile reciproce de la Calcedon au fost alimentate de resentimente şi acte străine celor de natură pur dogmatică.47

În fapt, substratul întregului conflict era problema aprovizionării cu grâu a Imperiului. Egiptul fiind „grânarul Imperiului”, s-a acreditat ideea că patriarhul Dioscor ar fi refuzat trimiterea unor cantităţi de grâne în Imperiu, acuzaţie adusă anterior şi Sfântului Atanasie cel Mare, iar aceasta a dus la condamnarea sa pe motive de credinţă. Din fericire pentru el, acesta a avut atunci de partea sa pe episcopul Romei vechi, în timp ce Dioscor şi-a făcut duşmani şi pe episcopul din Roma veche şi pe cel din Roma cea nouă. Din

43 Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, art. cit., p. 20.44 Ibidem, p. 21.45 Georges OSTROGORSKY, op. cit., pp. 86-87.46 Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Monofizitismul. Sinoadele din Constantinopol (448) şi Efes (449). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451, în vol. „Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. prof. dr. Milan ŞESAN, Pr. prof. dr. Teodor BODOGAE, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054)”, ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1993, p. 357. 47 Pr. prof. dr. Nicolae DURĂ, art. cit., p. 22.

161

nefericire, aşa cum am menţionat, acest fapt a mutat în plan economic şi politic o chestiune care aparţinea în primul rând de domeniul dogmei. Totuşi, nu se poate nega că a existat o interdependenţă între aceşti factori, care a dus în cele din urmă la separarea dintre ortodocşi şi monofiziţi.48

Mai trebuie menţionat faptul că patriarhul Alexandriei avea o asemenea autoritate şi putere încât era capabil să ducă o politică proprie. În plus, el era cel mai mare latifundiar din Egipt, dispunând de o flotă comercială proprie şi hrănind pe cheltuiala sa zeci de mii de săraci din Alexandria. În aceste condiţii, poporul îi era profund ataşat, el fiind adevăratul conducător al provinciei. La dispoziţia sa se afla în permanenţă o gardă compusă din 500-600 de civili (vestiţii parabalanoi) care asigurau ordinea în Alexandria.49

Cert este că monofizitismul nu a putut fi eradicat în întregime, declanşând în timp o stare de tensiune în rândul credincioşilor ca şi a clerului, care s-au împărţit, iar mai târziu a dus şi la o respingere aproape constantă a autorităţii imperiale bizantine. Această atitudine a dus la declanşarea, în anul 518, a disputelor monofizite, care au tulburat Patriarhia alexandrină. Neînţelegerile şi disputele cu monofiziţii au dus la o ruptură definitivă şi la apariţia a două tabere diferite, opuse una alteia, fiecare având patriarhul ei: cea a ortodocşilor sau melkiţilor (calcedonieni), susţinută de autoritatea imperială, şi cea a iacobiţilor (necalcedonieni), multă vreme interzisă, dar care a reuşit până la urmă să se impună, în special în timpul ocupaţiei persane (618-629) şi după cucerirea arabă.50

În anul 535, în timpul patriarhului monofizit Teodosie (535-566) s-a produs o ruptură în sânul acestei Biserici, apărând două facţiuni: teodosienii şi iulianiştii, care şi-au impus, alternativ, reprezentantul în scaunul patriarhal al necalcedonienilor. Biserica melkită calcedoniană era încă destul de puternică, patriarhul Evloghie (581-608) având legături strânse cu papa Grigorie cel Mare (590-604).51

În secolul al VII-lea deşi patriarhii alexandrini concentrau în mâinile lor o mare putere, totuşi prestigiul eparhiei a scăzut foarte mult, faţă de vremurile ei de glorie.52

48 Liviu BORCEA, op. cit., p. 27. 49 Le monde byzantin. I. L’Empire romain d’Orient, (330-641), Paris, f. a., pp. 132-133. 50 Louis BRÉHIER, Le monde byzantin. II. Les institutions de l’empire byzantin, Paris, Editions Albin Michel, 1970, p. 361. 51 Diac. asist. Viorel IONIŢĂ, Sinodul al VI-lea ecumenic şi importanţa sa pentru ecumenismul actual, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1978, p. 378.52 Ibidem, p. 379.

161

În anul 619 Alexandria a fost cucerită de peşi, iar în anul 642, după trei ani de lupte, a intrat sub stăpânire arabă. În această perioadă, creştinii au fost persecutaţi, ea fiind considerată de istorici drept epoca de suferinţa a Bisericii alexandrine. Majoritatea patriarhilor de Alexandria au activat la Constantinopol, Clerul până atunci în mare majoritate de origine arabă, a fost grecizat.

Începând din timpul dominaţiei otomane (1517), situaţia Patriarhiei de Alexandria s-a îmbunătăţit simţitor, şi datorită păstoririi unor ierarhi capabili, care au instaurat ordinea şi disciplina în viaţa bisericească a eparhiei. De asemenea, au fost stabilite legături trainice cu Rusia, Ţările române şi unele ţări occidentale, care au acordat importante ajutoare Patriarhiei alexandrine.

La începutul primului război mondial (1914), Egiptul a ajuns protectorat al Angliei, iar în februarie 1922 i-a fost recunoscută independenţa. După numai câteva săptămâni, sultanul Fuad I (1917-1936), care preluase conducerea politică încă din anul 1917, s-a proclamat rege.

Regimul monarhic a fost desfiinţat în iunie 1953, când Egiptul a devenit republică.

b) Patriarhia de Antiohia. Situat în inima Orientului, la 35 de km de Marea Mediterană, pe fluviul Oronte, într-o câmpie fertilă, oraşul Antiohia, al treilea ca mărime al Imperiului bizantin, a fost multă vreme capitala Siriei. Întemeiat cu trei sute de ani înainte de Mântuitorul Hristos, de diadohul macedonean Seleukos, devenit regele Seleukos I Nicator (305-280 î. Hr.), urmaşul lui Alexandru cel Mare, în memoria tatălui său, Antiohos, oraşul a avut drept primi colonişti greci macedoneni şi atenieni, care au imprimat oraşului o tradiţie grecească. În anul 64 î. Hr., Antiohia a fost cucerită de romani, dar a continuat să fie unul din cele mai importante oraşe ale lumii, rivalizând cu celelalte mari metropole ale lumii antice.

Cea dintâi comunitate creştină din Antiohia a fost alcătuită din iudeo-creştini, la care s-au alăturat apoi şi creştini proveniţi dintre păgâni. Foarte probabil, mulţi dintre iudeo-creştinii din Antiohia au ascultat cuvântarea Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizecimii, când s-au şi botezat. Comunitatea s-a completat apoi şi cu alţi creştini veniţi din insula Cipru şi din Cirene. Aflând de întemeierea acestei comunităţi creştine, Sfinţii Apostoli au trimis un ucenic, Barnaba, originar din insula Cipru, ca să cerceteze această Biserică şi să o organizeze. În anul 42 d. Hr., Barnaba l-a chemat aici şi pe Sfântul Apostol Pavel, aflat în localitatea natală, Tarsul Ciliciei, după convertirea sa minunată pe drumul Damascului. Ei au desfăşurat aici o rodnică şi bogată activitate

161

misionară, acesta fiind locul în care, pentru prima dată, adepţii lui Iisus au fost numiţi „creştini”. (cf. F. Ap. 11, 26) În anul 44 d. Hr., Barnaba şi Sfântul Apostol Pavel au plecat din Antiohia la Ierusalim pentru a face o colectă pentru credincioşii săraci, iar după ce s-au întors, în urma unei viziuni a Duhului Sfânt, au pornit în prima călătorie misionară (45-48), împreună cu Ioan Marcu. Reîntorşi din călătorie, la Antiohia, ei au aflat de problema pusă de iudeo-creştini, care susţineau că păgânii care se botezau trebuiau neapărat să observe legea mozaică. Aceasta era o procedură prea grea şi inutilă, nefiind acceptată de mulţi creştini. De aceea, Pavel şi Barnaba au mers la Ierusalim unde a fost convocat aşa-numitul Sinod apostolic (50-51), care a hotărât că legea iudaică nu era obligatorie pentru păgânii care doreau să treacă la creştinism. Această hotărâre a produs multă bucurie la Antiohia, şi nu numai, uşurând mult misiunea creştină în rândul păgânilor. După Sinodul apostolic de la Ierusalim a venit la Antiohia şi Sfântul Apostol Petru, prilej cu care a fost mustrat de Sfântul Apostol Pavel, deoarece de teama iudaizanţilor, s-a ferit să mănânce la mesele creştinilor proveniţi dintre păgâni. (cf. Gal. 2, 11-14)

Patriarhia având sediul aici se consideră apostolică deoarece, potrivit unei tradiţii mai vechi, Biserica antiohiană fusese întemeiată de Sfântul Apostol Petru, fiind primul ei episcop, şi de aceea se considera soră a celei din Roma.

În secolul al III-lea s-a înfiinţat în Antiohia o importantă Şcoală teologică creştină, de către preotul Lucian, originar din Samosata (240-312), cunoscut mai cu seamă pentru revizuirile şi corecturile făcute textului Septuagintei, mort ca martir în timpul persecuţiei lui Maximin Tracul. Alături de el a contribuit la bunul mers al şcolii şi preotul Dorotei (c. 280- c. 303). Se pare că această şcoală îşi are originea într-o şcoală retorică „elină”, fondată de preotul Malhion (sec. III), care combătuse erezia antitrinitară a episcopului Pavel de Samosata. Dacă Şcoala teologică din Alexandria folosea metoda alegorică de interpretare a Sfintei Scripturi, cu folosirea filosofiei lui Platon,cea din Antiohia utiliza metoda istorico-literară, cu aplicarea filosofiei lui Aristotel. Dintre reprezentanţii mia de seamă ai Şcolii din Antiohia amintim pe: episcopul Teofil, Eusebiu de Emessa, patriarhul Eustaţiu, Diodor de Tars, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi, mai ales, Sfântul Ioan Hrisostom.

Începând din secolul al IV-lea, Patriarhul din Antiohia intervenea în viaţa creştinilor din teritoriul persan, dar odată cu înfrângerea nestorianismului, la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431) a urmat un masiv exod al clericilor nestorieni în Imperiul sassanid, unde au obţinut azil. Aici ei şi-au organizat o

161

Biserică proprie, autonomă, ai cărei misionari s-au răspândit apoi în Asia centrală, iar în secolul al VII-lea au ajuns până în China

În jurul anului 390 d. Hr., oraşul număra circa 100.000 de creştini, ceea ce însemna aproape jumătate din totalul populaţiei. Succesul creştinismului s-a concretizat în marele număr al bisericilor şi martyrioanelor ridicate începând cu secolul al IV-lea. Demne de amintit sunt Biserica Mare, târnosită în anul 341, un splendid edificiu octogonal ce dispune de o cupolă aurită, martyrion-ul în formă de cruce de ala Babylas, ridicat pe la anul 380, precum şi numeroasele martyrioane de la periferia oraşului.53

Pe de altă parte, oraşul Antiohia a fost un centru intelectual creştin foarte activ, mai ales în secolul al IV-lea şi în prima jumătate a celui următor. Totuşi, s-au remarcat şi câţiva reprezentanţi ai intelectualităţii păgâne, cum a fost, de exemplu, celebrul retor Libanius (314-393) împreună cu câţiva dintre ucenicii săi, proveniţi din rândul aristocraţiei, iar la sfârşitul secolului al V-lea, trebuie amintit filosoful neoplatonician Pamprepius (440-484).

Cele mai cunoscute scaune episcopale de pe cuprinsul Patriarhiei Antiohiei au fost: Damascul, Seleucia, Bereea, Apameea, Cyr şi Samosata. Imediat după Sinodul al IV-lea ecumenic, Patriarhia Antiohiei îşi întindea jurisdicţia asupra Siriei, Feniciei şi Arabiei, având 13 mitropolii şi 140 de episcopii. Potrivit unei însemnări aparţinând patriarhului Anastasie I Sinaitul (559-570, 593-598), la sfârşitul secolului al VI-lea, Patriarhia avea 12 mitropolii cu 125 episcopi sufragani, 5 mitropolii autonome, 7 arhiepiscopii şi 2 episcopii.54

Patriarhia cuprindea întreaga dioceză civilă a Orientului şi trecea şi dincolo de frontiere, extinzându-se în unele perioade asupra Georgiei şi Persiei. Jurisdicţia patriarhului de Antiohia se întindea, în principal, asupra Siriei, Palestinei, Ciprului, Feniciei, Arabiei, Ciliciei, Armeniei şi Mesopotamiei. Mai târziu, Palestina a fost ataşată Bisericii din Ierusalim, care a ridicat apoi pretenţii şi asupra Arabiei. O situaţie specială a reprezentat Biserica din Cipru, care şi-a revendicat întotdeauna autonomia pe baza originii sale apostolice (F. Ap. 13, 4-13), fiind întemeiată de Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba. Acesta din urmă a fost şi primul episcop al acestei Biserici, fiind lapidat în anul 61 din ordinul împăratului Nero. Până în anul 431, din punct de vedere civil şi bisericesc,

53 Liviu BORCEA, op. cit., p. 30.54 Atanasie DABBAS, Istoria patriarhilor de Antiohia, text grecesc, publicat şi tradus de Pr. Vasile RADU şi Chiril KARALEVSKY, în „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”, seria a III-a, anul XLVIII, nr. 9 (594), septembrie 1930, pp. 851-864; nr. 10 (595), octombrie 1930, pp. 961-972; nr. 11 (596), noiemvrie 1930, pp. 1039-1050; nr. 12 (697), decemvrie 1930, pp. 1136-1150; anul XLIX, nr. 1 (598), ianuarie 1931, pp. 15-32; nr. 2-3 (599-600), februarie-martie 1931, pp. 140-160;

161

insula Cipru a făcut parte din provincia şi Patriarhia Antiohiei. Prin canonul 8 al Sinodului al III-lea ecumenic de la Efes (431), se acorda autonomie acestei Biserici cu rangul de arhiepiscopie. În anul 488, patriarhul Petru Fulon a încercat s-o reîncadreze în Biserica Antiohiei, dar fără succes. Mai târziu, împăratul Iustinian I i-a confirmat autonomia.55

În anul 688, insula a fost cucerit de arabi, iar împăratul Iustinian al II-lea Rhinotmetos („cel cu nasul tăiat”) (685-695, 705-711) a hotărât evacuarea populaţiei creştine din insulă. Pentru ei s-a construit, lângă strâmtoarea Dardanele, un nou oraş numit Nea Iustiniana (Iustiniana Nouă).

Viaţa creştină s-a reluat în insula Cipru abia în timpul împăratului Tiberiu al II-lea (698-705), iar apoi Nichifor al II-lea Phocas (963-969) a recucerit insula de la arabi, viaţa religioasă reluându-şi cursul normal.56

În comparaţie cu Patriarhia de Alexandria, cea de Antiohia avea o întindere imensă, fără graniţe precise la nord şi la est, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic, dar şi ca mentalitate şi tradiţii, cu mici insule de păgânism, o lipsă a centralizării, marcată de tendinţe centrifuge şi separatiste. A fost un teritoriu de unde s-au declanşat uşor ereziile datorate deformării învăţăturii creştine de către religiile orientale, dar au apărut şi erezii care porneau din interiorul creştinismului (apolinarismul, montanismul, maniheismul, nestorianismul).57

Patriarhii de Antiohia erau departe de a avea puterea şi mijloacele de care dispuneau cei din Alexandria, în ciuda faptului că aveau o reşedinţă deosebit de fastuoasă, Teopolis („Oraşul lui Dumnezeu”), demnă de o adevărată capitală a Orientului, cum se dorea a fi marele oraş.

În general, autoritatea patriarhului a fost atinsă mai ales de numeroasele crizele religioase, care au dus al schisme de neînlăturat. Ca şi în cazul Alexandriei, cea mai importantă erezie care a afectat viaţa religioasă a comunităţii antiohiene a fost monofizitismul. Primul patriarh al Antiohiei favorabil monofizitismului a fost Petru al II-lea Fulon (Gafevs sau Piuariul) (470-471, 475-477, 485-489). Monah, originar din Constantinopol, el a fost cel care a introdus în cântarea Trisaghionului adaosul „Care Te-ai răstignit pentru

55 Dietmar W. WINKLER, Klaus AUGUSTIN, Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare, cu participarea lui Gregorios LARENTZAKIS şi Philipp HARNONCOURT, editată de Fundaţia PRO ORIENTE – Secţiunea Graz (Austria), Arhiepiscopia Romano - Catolică de Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 36.56 Katia HADJIDEMETRIOU, Istoria Ciprului, traducere de Christina Christodoulou-TODEA, cuvânt înainte de Yannsi KATSOURIS, Bucureşti, Editura Meronia, 2004, pp. 98-108, 286.57 Louis BRÉHIER, op. cit., p. 362; A se vedea şi R. DEVRESEE, Le Patriarcat d’Atioche depuis la paix de l’Église jusqu’ a la conquête arabe, Paris, 1946.

161

noi”. Acest adaos exprimă teza monofizită că în Hristos a pătimit şi s-a răstignit pentru oameni doar firea divină, nu şi cea omenească. Canonul 81 al Sinodului trullan (691-692) desfăşurat la Constantinopol, a condamnat adaosul şi, prin aceasta erezia monofizită.58 Monofizitismul a fost impus definitiv la Antiohia de către patriarhul Sever (512-518), originar din Sozopolis în provincia Pisidia, însă după numeroase frământări şi dispute. El a fost depus în anul 518 de către împăratul Iustin (518-527), după care a fugit la Alexandria. A fost chemat apoi de împăratul Iustinian I (527-565), care dorea o împăcare cu monofiziţii. A stat un an la Constantinopol, dar prin sosirea papei Agapet I (535-536), Iustinian I şi-a schimbat diametral punctul de vedere, renunţând la intenţia sa, iar Sever a plecat în Egipt, unde a şi murit, la 8 februarie 538.59

După depunerea lui Sever, în anul 542, episcopul monofizit Iacob Baradai, hirotonit la Constantinopol sub protecţia împărătesei Teodora, l-a instalat la Antiohia pe patriarhul monofizit Anastasie I Sinaitul (559).60

Cu ajutorul patriarhilor monofiziţi ai Alexandriei, a apărut şi la Antiohia o ierarhie iacobită, separată de cea melkită (ortodoxă). Ultimul reprezentant al partidei ortodoxe, Anastasie al II-lea (599-609) a fost masacrat de evrei în cursul unei răscoale, în septembrie 610.

În anul 536 oraşul a fost distrus de un cutremur, iar în anul 538 perşii au prădat oraşul şi au luat în robie pe toţi locuitorii înstăriţi. Pe ruinele oraşului împăratul Iustinian I a construit, în acelaşi an, oraşul Theoutopolis, fără intenţia de a ştirbi din gloria şi meritele vechiului oraş.

În anul 612, Antiohia a fost cucerită de perşi, iar cucerirea arabă din anul 637 a adus vremuri grele pentru acest important centru bisericesc răsăritean. Arabii erau ostili creştinilor, mare parte dintre aceştia fiind nevoiţi să treacă la islamism, fiind înregistrate mai multe perioade în care scaunul patriarhal a fost vacant.

Abia în anul 969, în timpul împăratului Ioan I Tzimiskes (969-976), oraşul a fost recucerit de bizantini. A fost momentul în care, la Antiohia, majoritatea patriarhilor au fost greci şi, câteodată, mulţi provenind chiar dintre clericii Sfintei Sofia.61 În perioada în care bizantinii au stăpânit din nou oraşul, vechiul rit antiohian, cu Liturghia siriacă, a fost înlocuit cu ritul constantinopolitan al Sfintei Sofia.58 Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1992, p. 150.59 Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, traducere din limba franceză de Maria HOLBAN, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1974, p. 132.60 Henri-Irénée MARROU, op. cit., p. 169.61 Georges OSTRGORSKY, op. cit., p. 315.

161

În anul 1085, Antiohia a căzut sub stăpânirea turcilor selgiucizi, iar la 3 iulie 1098, în timpul Cruciadei I (1096-1099) a fost cucerită de cruciaţi, după un asediu de şapte luni. În urma acestui fapt, la Antiohia s-a întemeiat un Principat latin şi o Patriarhie latină. Astfel, ajunşi stăpâni pe Antiohia unde, contrar jurământului depus în faţa basileului Alexios I Comnenul (1081-1118), cruciaţii au refuzat să mai restituie Imperiului teritoriile cucerite, normandul Bohemund de Tarent, unul din conducătorii cruciaţi, s-a instalat principe şi a oferit scaunul patriarhal de aici papei Pascal al II-lea (1099-1118).62 Acesta, fiind însă ocupat cu problemele schismei interne din Biserica sa,63 a refuzat şi, ca urmare, cruciaţii au creat o Patriarhie nouă, latină, desfiinţând-o pe cea ortodoxă.64 În fruntea ei a fost instalat Bernard de Valence (1099-1132), iar patriarhul Ioan al VII-lea (1088/1089, febr. 1091-oct. 1100) a trebuit să părăsească scaunul, refugiindu-se în Cipru. Timp de circa 50 de ani scaunul Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei a rămas vacant, cu toate că Bohemund a promis, în anul 1107, la încheierea păcii cu împăratul Alexios I, restaurarea Patriarhiei Ortodoxe în toate drepturile sale.65

Mai târziu, Manuel I Comnenul (1143-1180) a impus principelui Antiohiei, Renaud de Châtillon, pe patriarhul grec Atanasie al III-lea (1157-1171), dar, când acesta a murit, în anul 1171, patriarhul latin Amaury de Limoges a fost reinstalat în locul lui Atanasie.66 Acesta a păstorit doar doi ani, căci în anul 1173, în fruntea Patriarhiei Antiohiei a urcat Chiril al II-lea, până în anul 1179.67

Patriarhii ortodocşi au rezidat un timp la Niceea şi apoi la Constantinopol. Formaţiunea statală latină a durat până în anul 1268, când sultanul mameluc Baibars al Egiptului, a obţinut predarea oraşului din partea cavalerilor latini. Creştinii ortodocşi au putut din nou să-şi aleagă un patriarh, dar au fost nevoiţi să-şi mute reşedinţa la Damasc. Începând cu secolul al XIV-lea, când teritoriul aflat sub jurisdicţia Patriarhiei Antiohiei a fost cucerit, în anul 1517, de către turcii otomani, sultanii au început să impună pe scaunul patriarhal mai ales ierarhi greci, acţiune sprijinită şi de Patriarhia de Constantinopol, începând cu anul 1724. Acest fapt a generat de-a lungul timpului, numeroase tensiuni între

62 B. G. SPIRIDONAKIS, Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 à 1453: quatre siècle d’histoire de relations internationales, Thessaloniki, 1990, p. 79. 63 Alfred FRENZEN, Remigius BÄUMER, Istoria papilor. Misiunea lui Petru în ideea şi realizarea ei istorică în Biserică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, pp. 168-174.64 B. G. SPIRIDONAKIS, op. cit., p. 79.65 Pr. prof. dr. Milan ŞESAN, Cruciadele şi Biserica Ortodoxă, Cernăuţi, 1938, pp. 32-33. 66 Louis BRÉHIER, op. cit., p. 367; Georges OSTROGORSKY, op. cit., p. 407. 67 Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. prof. dr. Milan ŞESAN, Pr. prof. dr. Teodor BODOGAE, op. cit., vol. II (1054-1982), p. 597.

161

credincioşii greci, minoritari (sprijiniţi de Patriarhia Ecumenică) şi cei arabi, majoritari (sprijiniţi de Patriarhia din Moscova). Aceste tensiuni mai persistă şi astăzi.

Prin pacea de la San Remo (nordul Italiei), din 19-26 aprilie 1920, Siria a trecut sub protectoratul Franţei, sub care a rămas până în noiembrie 1943, când Siria şi Libanul şi-au dobândit independenţa. Şi în această perioadă sirienii ortodocşi au avut de suferit atât din cauza musulmanilor cât şi a propagandei catolice şi protestante.

c) Patriarhia de Ierusalim. În timpul domniei regelui David (1013-973 î. Hr.), aproximativ pe la anul 1000 î. Hr., Ierusalimul a devenit capitala regatului lui Israel, în urma victoriei asupra iebusenilor sau cananeenilor. Oraşul s-a numit şi „cetate lui David”. Ierusalimul a fost şi el construit pe şapte coline, dintre care cea mai importantă a fost colina Moria sau Sion, unde a fost construit Templul Sfânt. În anul 970 î. Hr., în timpul domnie lui Solomon (973-933 î. Hr.) a început construcţia primului Templu din Ierusalim. În anul 932 î. Hr. a avut loc scindarea Statului iudeu în Regatul de nord (al lui Israel), cu capitala la Samaria şi Regatul de sud (al lui Iuda), cu capitala la Ierusalim. Apoi, în anul 586 î. Hr., Ierusalimul a fost cucerit de regele Babilonului (Asiriei), Nabocodonosor al II-lea (605-562 î. Hr.), care a distrus Templul şi a dus cea mai mare a populaţiei israelite în robie. Regele Persiei, Cyrus I (558-529 î. Hr.), a reuşit să cucerească Imperiul babilonian, semnând decretul de eliberare a evreilor (535 î. Hr.). Aceştia au putut să se întoarcă în patria lor, sub conducerea marelui preot Zorobabel şi au putu să-şi rezidească Templul. Acesta a fost sfinţit în anul 515 î. Hr. În anul 445 î. Hr., guvernatorul persan Artaxerxes a permis şi refacerea zidurilor Ierusalimului. În timpul stăpâniri persane (535-330), evreii au beneficiat de o situaţie bună.

În anul 330 î. Hr., Palestina a fost ocupată de regele Macedoniei, Alexandru cel Mare, care i-a favorizat pe evrei, folosindu-i ca element de colonizare în oraşele înfiinţate de el. După moartea acestuia, Ierusalimul şi Ţara Sfânta au intrat în componenţa Regatului elenistic al Siriei, condus de dinastia Seleucizilor, în timpul căreia s-a încercat un proces de elinizare a evreilor şi de desfiinţare a religiei lor. În anul 167 î. Hr., în urma războiului de eliberare naţională condus de preotul Matatia din Modein, tatăl fraţilor Macabei şi întemeietorul dinastiei cu acelaşi nume, Ierusalimul şi Palestina au scăpat de sub stăpânirea seleucidă. Dinastia Macabeilor (167-37 î. Hr.) a refăcut Templul din Ierusalim, a reactivat cultul mozaic şi a întemeiat un stat teocratic independent,

161

condus de un Sinedriu (Sanhedrin), compus din 70 de membri şi un preşedinte. Cel de-al doilea Templu a fost resfinţit în anul 165 î. Hr., moment în care au început să apară şi grupările sau partidele religioase ale fariseilor, saducheilor şi esenienilor.

În anul 63 î. Hr., generalul roman Cnaeus Pompeius Magnus a ocupat Palestina şi Ierusalimul şi a distrus Templul Sfânt. Astfel, statul evreu a devenit un stat clientelar, care plătea tribut Romei. Pentru o scurtă perioadă de timp, zeloţii au reuşit să-i alunge pe romani (40-37 î. Hr.), însă, în anul 37 î. Hr., generalul Irod Idumeul, fiul generalului Antipatros, l-a înlăturat pe ultimul rege macabeu, Ioan Hircan al II-lea şi a fost recunoscut rege de către romani, sub numele de Irod cel Mare (37 î. Hr. – 4 d. Hr.). Acesta a reparat şi a împodobit Templul (construit de Zorobabel), a construit oraşul Cezareea, a introdus cultul imperial şi jocurile de circ, a slăbit influenţa preoţilor iudei şi a romanizat, în general, toponimia Palestinei. În timpul său s-a născut, în Galileea, ca om, Mântuitorul Iisus Hristos (750 a. U. c.).

După moartea lui Irod cel Mare, regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi: Archelau (4- 6 d. Hr.), Irod Antipa (4-39 d. Hr.) şi Filip.

În timpul mandatului lui Pontius Pilatus ca procurator imperial al provinciei Iudeea (26-36), în anul 33, Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, iar a treia zi a înviat.

Un nepot al lui Irod cel Mare, Irod Agrippa (41-44 d. Hr.) a fost cel care a refăcut unitatea statului evreu aşa cum fusese ea pe timpul lui Irod cel Mare. După moartea acestuia, împăratul Claudius (41-54) a transformat regatul iudeu în provincie romană.

Între anii 66-70 d. Hr. evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii romane, declanşând aşa-numitul război iudaic (66-70 d. Hr.). Pentru scurt timp răsculaţii, conduşi de zeloţi, au reuşit să preia controlul asupra Ierusalimului dar contraofensiva trupelor romane conduse de generalul Vespasian şi apoi de fiul său, Titus, a dus la cucerirea Cetăţii Sfinte, în anul 70 d. Hr. Templul a fost incendiat şi dărâmat, iar obiectele sfinte au fost duse în triumf la Roma. În urma acestui război, evreii şi creştinii din Palestina au fost expulzaţi.

Între anii 132-135 a avut loc al doilea război iudaic, sub conducerea lui Simon Bar-Kochba („fiul stelei”). Acesta s-a proclamat princeps Iudaee, dar a fost învins şi ucis în bătălia de la Beth-Ter. Armata romană a cucerit din nou Ierusalimul, l-a dărâmat în întregime, iar teritoriul l-a arat cu plugul (s-a împlinit profeţia Mântuitorului potrivit căreia în Ierusalim: „Nu va rămâne piatră peste

161

piatră !”). Pe locul fostului Ierusalim, împăratul Hadrianus (117-138) a construit fortăreaţa Aelia Capitolina, iar evreii au fost din nou expulzaţi şi împrăştiaţi pe întreg teritoriul Imperiului roman.

Începând cu anul 135 d. Hr. împăratul Hadrian a interzis evreilor şi creştinilor să mai intre în Ierusalim, iar pelerinii puteau să înainteze numai până în apropierea Muntelui Măslinilor, în afara zidurilor oraşului, de unde puteau admira colina Sionului, locul pe care fusese odinioară Templul Sfânt. Pe colina Moria sau Sion, împăratul Hadrian a construit un templu păgân dedicat zeului Jupiter.

Din anul 313 şi, mai ales după anul 324, graţie împăratului Constantin cel Mare (306-337), Ierusalimul a fost dominat şi guvernat de creştini, evreii putând reveni în oraş abia după anul 361, în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363), care le-a permis evreilor libertate religioasă.

În anul 324, împărăteasa-mamă, Elena a vizitat Ierusalimul şi după căutări asidue a reuşit să găsească Sfânta Cruce. După doi ani, a început ridicarea bisericii Învierii numită şi biserica Sfântului Mormânt, a cărei târnosire a avut loc la 13 septembrie 335. A doua zi, patriarhul Macarie al Ierusalimului (314-335) a înălţat în văzul tuturor celor prezenţi Sfânta Cruce. Se poate spune că din anul 324 începe evoluţia publică a Ierusalimul creştin pe care o vom prezenta în continuare.

Biserica Ierusalimului este considerată mama tuturor Bisericilor creştine din lume. Ea este aceea despre care proorocul Isaia, cu şapte veacuri înainte de Hristos, spunea: „ … Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim.” (Is. 2, 3) Aici au avut loc cele mai importante evenimente ale vieţii şi activităţii pământeşti a Mântuitorului, ale căror ecouri şi mărturii se păstrează până astăzi şi este, de asemenea, locul de naştere al Bisericii creştine, prin Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Nu în ultimul rând, aici a fost sediul celui dintâi episcop creştin şi al altor câteva evenimente din istoria creştinismului.

În primii ani după Înălţarea Domnului, Sfinţii Apostoli au propovăduit Evanghelia la Ierusalim şi în alte părţi ale Palestinei. Primii creştini duceau o viaţă plină de dragoste şi frăţietate, care constituie un model şi ideal pentru viaţa creştinilor dintotdeauna (cf. F. Ap. 2, 44; 4, 32).

În anul 44, regele Irod Agrippa l-a ucis pe Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, iar ceilalţi Apostoli au plecat din Ierusalim pentru câţiva ani. În fruntea Bisericii din Ierusalim s-a instalat Iacob „fratele Domnului”, care se bucura de o

161

mare autoritate morală, nu doar între creştini, ci şi între iudeii din Ierusalim şi din Palestina. El a păstorit Biserica din Ierusalim până în anul 62, fiind socotit primul episcop al Ierusalimului.

În anul 50 sau 51 s-a ţinut la Ierusalim sinodul apostolic, care a lămurit problema referitoare la creştinii proveniţi dintre păgâni. În acest timp, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, împreună cu Iacob, ruda Domnului, erau socotiţi cei mai importanţi reprezentanţi ai Bisericii din Ierusalim. Îndată după desfăşurarea acestui sinod Sfinţii Apostoli, potrivit poruncii Mântuitorului, au părăsit Ierusalimul, mergând fiecare într-o anumită parte a lumii pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos.

După o perioadă de continuă dezvoltare şi înflorire, a venit şi declinul. Odată cu dărâmarea Ierusalimului de către generalul roman Titus, în anul 70, comunitatea creştină din Ierusalim a dispărut aproape în totalitate. Deşi creştinii nu au participat alături de iudei la războiul iudaic, totuşi ei au avut de suferit ca şi iudeii. În căderea Ierusalimului, creştinii vedeau împlinirea profeţiei Mântuitorului care spusese că „ … nu va rămâne piatră peste piatră, care să nu se risipească.” (Mt. 24, 2) De aceea, încă de la începutul războiului, creştinii au părăsit Ierusalimul, după cuvântul Mântuitorului: „Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi şi cei din mijlocul lui să iasă din el şi cei de prin ţarini să nu intre în el.” (Lc. 21, 21) Căutând un refugiu, ei s-au retras dincolo de Iordan, formând comunităţi mai însemnate la Pella şi Kokaba.

După anul 70, Ierusalimul a rămas complet în ruină, capitala Palestinei fiind mutată la Cezareea.

În organizarea administrativă bisericească care urma pe cea statală, Bisericii Ierusalimului nu i s-a dat de la început cinstea cuvenită. Din prima jumătate a secolului al II-lea, scaunul episcopal din Cetatea Sfântă a devenit sufragan al Mitropoliei din Cezareea Palestinei şi prin aceasta se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de Antiohia. Îndată ce creştinismul şi-a dobândit libertatea, datorită împăratului Constantin cel Mare, Biserica Ierusalimului s-a bucurat de o atenţie deosebită. Mama împăratului, Elena, a petrecut mult timp la Ierusalim, construind trei Biserici: a Învierii, pe mormântul Domnului, a Crucii, pe locul răstignirii de pe dealul Golgotei şi cea a Patimilor, lângă cea a Învierii. Au fost construite apoi biserici şi în alte locuri din Ţara Sfântă, a Naşterii la Betleem, alta pe Muntele Măslinilor, dar şi mănăstiri, îndeosebi în pustiul Iordanului, între Ierusalim şi Marea Moartă. Toate acestea au fost date în grija episcopului

161

Macarie I (314-333), care era ajutat de aşa-numita frăţie a cenobiţilor (spoudahi).

Palestina a constituit, de altfel, şi un leagăn al monahismului, dând lumii creştine pe Sfântul Hariton Mărturisitorul († 350), Sfântul Ilarion cel Mare (291-371), Teodosie Chinoviarhul († 529), Sfântul Eftimie cel Mare († 473), Sfântul Sava cel Sfinţit († 532), ctitorul mănăstirii cu acelaşi nume, întemeiată în anul 483, ş. a. Tot la Ierusalim au trăit şi activat Sfântul Chiril (c. 313⁄315-386), Sofronie al Ierusalimului (c. 550-638) şi Sfântul Ioan Damaschin (675-749). La Ierusalim, monahii s-au aşezat îndeosebi în jurul bisericii Sfântului Mormânt şi a bisericii Patimilor.

O primă încercare de emancipare a scaunului episcopal din Ierusalim a făcut-o canonul 7 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), care i-a dat întâietate faţă de scaunul de Cezareea dar nu i-a schimbat statutul jurisdicţional.68 Acest canon recunoştea Episcopiei de Ierusalim onorurile cuvenite ca una ce se află în Oraşul Sfânt şi o ridica astfel deasupra celorlalte. Drepturile de jurisdicţie rămâneau însă mitropolitului din Cezareea Palestinei, iar episcopul de Ierusalim a continuat să fie sufragan al acestuia.69 Disputa între Ierusalim şi Cezareea în privinţa întâietăţii a continuat până în veacul al V-lea.70

Canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a scos episcopul Ierusalimului din calitatea se sufragan al mitropolitului de Cezareea Palestinei, episcopia fiind ridicată al rang de Patriarhie. Aceasta a ocupat locul al cincilea, după cea din Antiohia, în ordinea Patriarhiilor istorice. Patriarhia Antiohiei a fost nevoită să cedeze trei mitropolii cu 60 de dieceze. Primul patriarh al Ierusalimului a fost Juvenal (422-451, 453-458), care a obţinut jurisdicţia canonică asupra „celor trei Palestine”: Palestina I cu mitropolii la Ierusalim şi Cezareea, având 27 de oraşe; Palestina a II-a, cu mitropolie la Skythopolis, cu 11 oraşe şi Palestina a III-a, cu mitropolie la Petra şi având 13 oraşe.71

Nici situaţia acestei Patriarhii nu a fost mai bună comparativ cu celelalte. Astfel, nici nu se încheiase bine Sinodul al IV-lea ecumenic că monofizitul Teodosie i-a luat locul lui Juvenal, reuşind să păstorească doi ani, după care a

68 Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Arianismul. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), în vol. „Pr. prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. prof. dr. Milan ŞESAN, Pr. prof. dr. Teodor BODOGAE, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054)”, p. 320. 69 Arhiepiscop Peter L’ HUILLIER, op. cit., pp. 96-97; Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, op. cit., pp. 55-56. 70 Henri-Irénée MARROU, op. cit., p. 106.71 Ibidem, p. 154.

161

Juvenal a revenit, rămânând în scaun până în anul 458.72 Un rol nefast l-a jucat aici împărăteasa Athenais - Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, care trăia la Ierusalim. Ea fusese trimisă aici de soţul ei, la îndemnul surorii sale Augusta Pulcheria, o ortodoxă plină de zelul credinţei. Motivul era foarte clar: împărăteasa Eudoxia era monofizită. Ea i-a sprijinit pe Nestorie împotriva lui Chiril al Alexandriei, apoi pe Dioscor şi pe monofiziţii săi în lupta împotriva ortodocşilor.73

Patriarhia de la Ierusalim nu dispunea decât de un teritoriu restrâns, având numai 4 mitropolii şi 51 de episcopii, dar prestigiul de care se bucura era datorat Locurilor Sfinte de pe pământul său, relicvele celor mai de preţ ale creştinătăţii, care au atras încă din secolul al IV-lea o uriaşă masă de pelerini. Acestora le datorăm descrierile făcute lăcaşurilor bisericeşti construite în timpul lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi, ca şi liturghiile măreţe care se ţineau aici tot timpul anului.74 Mari sărbători aveau loc aici cu ocazia Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) şi a Sfintelor Paşti. Majoritatea edificiilor sfinte au fost distruse în timpul stăpânirii persane (614-628), o parte fiind refăcute apoi de patriarhul Modest (632-633) şi, astfel, pelerinajele au fost reluate.75

Palestina a devenit, în timp, un fel de proprietate comună a întregii creştinătăţi pe care suveranii, papii, episcopii şi chiar oamenii de rând, se întreceau în a o înzestra cu bogăţii şi daruri. Se depuneau mari eforturi pentru repararea şi întreţinerea bisericilor de aici, pentru întemeierea unor noi mănăstiri, etc. Spre exemplu, împărăteasa Eudoxia a ctitorie mai multe edificii, între care biserica Sfântul Ştefan, a mărit suprafaţa oraşului înglobând în ea şi Muntele Sion.76

Spre deosebire de situaţia din Patriarhia de Antiohia, în cea de Ierusalim marea majoritate a creştinilor au recunoscut hotărârile de la Calcedon. Călugărul Sava a depus în acest sens o activitate meritorie. El este şi ctitorul mănăstirii Sfântul Sava de la Ierusalim, un adevărat bastion al Ortodoxiei în aceste părţi.77

Raporturile aproape egale cu întreaga lume creştină au ţinut-o departe de disputele teologice, menţinând legăturile nu numai cu Constantinopolul, ci şi cu

72 Le monde byzantin. I. L’Empire romain d’Orient, (330-641), p. 136.73 Nicolae IORGA, op. cit., p. 132.74 B. A. ALEXANDRU, Ierusalimul şi biserica Sfintei Învieri, în „MITROPOLIA OLTENIEI”, anul XIV, 1962, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 135-149; Diac. A. LEFTER, Patriarhia Ierusalimului. Scurtă prezentare, în „MITROPOLIA OLTENIEI”, anul XXI, 1969, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 119-123;75 Louis BRÉHIER, op. cit., p. 363.76 Maurice KONOPNICKI, Eliezen Ben RAFAEL, Ierusalimul, traducere de Gheorghe ŢIŢEICA, prefaţă de Gheorghe RIZESCU, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 1777 Dietmar W. WINKLER, Klaus AUGUSTIN, op. cit., p. 16.

161

Roma. Patriarhii Ierusalimului au rămas însă ataşaţi Ortodoxiei, străduindu-se să o menţină şi în rândurile monahilor mereu turbulenţi şi înclinaţi spre monofizitism.

În zadar a încercat patriarhul Sever al Antiohiei, între anii 516-517, să-l determine pe Ioan (516-524) să accepte învăţătura monofizită, iar în veacul următor unul din succesorii săi, Sofronie (634-638) s-a opus ereziei monotelite.78

În anul 614 Ierusalimul a fost cucerit de perşi, care au jefuit biserica Învierii şi au luat ca trofeu de război Sfânta Cruce, pe care au dus-o în capitala statului lor, la Ctesifon. Ea a fost adusă înapoi de împăratul Heraclios (610-641), atunci când a recucerit Ierusalimul, în anul 629. Biserica Învierii a fost reconstruită de către patriarhul Modest.

În anul 637 Ierusalimul a fost cucerit de arabi, pentru aproape cinci secole. Oraşul a fost predat de către patriarhul Sofronie califului Omar Ibn el-Khattab (634-644), care a poruncit ca pe locul Templului construit de Solomon să fie ridicată o moschee. Cu puţin timp înainte de capitulare, locuitorii creştini ai oraşului au reuşit să scoată Sfânta Cruce din oraş şi au trimis-o la Constantinopol.79

A urmat o vacanţă de mai bine de 50 de ani, timp în care Patriarhia ierusalimiteană a fost condusă de vicari apostolici, numiţi de papalitate. Simţindu-se abandonat de Curtea imperială bizantină, Ierusalimul s-a adresat lui Carol cel Mare, care a reuşit să obţină pentru patriarhul de aici o vagă autoritate asupra aşezărilor şi supuşilor creştini din Oraşul Sfânt. Cuceritorul arab a înmânat atunci patriarhului un document în care erau specificate drepturile şi privilegiile Patriarhiei din Ierusalim. Conform acestui document, patriarhul era recunoscut ca fiind proprietarul tuturor Locurilor Sfinte din interiorul şi din afara Ierusalimului precum şi al bisericilor şi mănăstirilor din toată Palestina. De asemenea, era recunoscut ca etnarh şi conducător spiritual al populaţiei ortodoxe din Palestina ca şi din teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.

Drepturile şi privilegiile specificate în acest act au fost confirmate ulterior şi de către cei care au condus Palestina mai târziu. Cu toate acestea, au fost distruse nenumărate edificii creştine şi mulţi creştini au fost nevoiţi să se convertească la islamism, însă dominaţia arabă n-a însemnat neapărat o asuprire necondiţionată a creştinismului în această regiune. Au existat mulţi creştini care

78 Louis BRÉHIER, op. cit., pp. 363-364.79 A. A. VASILIEV, op. cit., p. 281.

161

au ocupat funcţii importante în slujba califului, aşa cum au fost, de exemplu, Sergiu Mansur şi fiul acestuia, Sfântul Ioan Damaschin (675-750).

După o crâncenă persecuţie îndreptată împotriva creştinilor de către califul fatimid Al-Hakim (1008-1010), împăraţii Constantin al VIII-lea (1025-1028), Mihail al IV-lea Paphlagonul (1034-1041) şi Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), au obţinut de la succesorii califului dreptul de a reface biserica Sfântului Mormânt.

O clauză a tratatului încheiat în anul 1027 între califul Al-Zahir şi împăratul Constantin al VIII-lea hotăra ca Patriarhul de Ierusalim până atunci numit de către calif, să fie numit de basileu. Împăratul Constantin al IX-lea a stabilit chiar relaţii cordiale cu califul fatimid al Egiptului. O concretizare a lor a fost ajutorul acordat Siriei, lovită de o mare foamete (1053). În schimb, basileului i s-a recunoscut protectoratul asupra creştinilor din Palestina şi Locurile Sfinte.80

Un eveniment care a avut mari ecouri în lumea creştină a fost distrugerea bisericilor Sfântului Mormânt şi a Golgotei de către sultanul Al-Hakim.81

În anul 1068 a căzut şi Cezareea Capadociei iar, zece ani mai târziu (1078), turcii au cucerit Ierusalimul.

În anul 1098, Ierusalimul a trecut sub stăpânirea sultanilor mameluci ai Egiptului, iar la 15 iulie 1099, în timpul primei cruciade (1096-1099), Ierusalimul a fost cucerit de către cruciaţi şi s-a constituit Regatul latin Ierusalimului, sub conducerea lui Godefroy de Bouillon, duce al Latharingiei Inferioare (22 iulie 1099-18 iulie 1100). Evreii şi musulmanii din oraş au fost masacraţi, iar patriarhul grec al Ierusalimului a fost nevoit să fugă, fiind înlocuit cu unul latin. Timp îndelungat, el şi-a exercitat atribuţiile de la Constantinopol. Primul patriarh latin al Ierusalimului a fost, pentru câteva luni, Arnould Malcome, după care a urmat Daimbert de Pisa (1099-1102).

La moartea patriarhului ortodox al Ierusalimului, Ioan al VIII-lea (1107), nu s-a mai îngăduit alegerea unui alt ierarh în locul său, fapt considerat un abuz deoarece cruciaţii au ales pe urmaşii lui Ioan fără a consulta clerul şi populaţia creştină autohtonă. Patriarhii ortodocşi de Ierusalim au trebuit să rezideze astfel la Constantinopol.

Regatul latin a durat până în anul 1187, când, în urma bătăliei de la Hattim (5 iulie), pe malul lacului Tiberiadei, Ierusalimul a fost cucerit de arabii

80 Stelian BREZEANU, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 107.81 Michel BALLARD (şi colab.), Cruciadele, Bucureşti, Editura Artemis, f. a., pp. 117, 142-145.

161

conduşi de sultanul Saladin al Egiptului (1171-1193). Sediul Patriarhiei latine a fost mutat la Accra iar, din anul 1291, în Europa.

Mai târziu, datorită intervenţiei împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195; 1203-1204), sultanul Saladin a redat Locurile Sfinte patriarhului de Ierusalim.

În timpul fazei a doua a Cruciadei a V-a (1217-1218; 1227-1229), împăratul Germaniei, Friedrich al II-lea (1215-1250), în ciuda faptului că a fost excomunicat de papa Grigorie al X-lea (1128-1241) a reuşit, prin negocieri să obţină pe o perioadă de 10 ani, de la sultanul Egiptului Malik al-Kamil (1281-1238), Ierusalimul (fără moscheea lui Omar), Betleemul, Nazaretul şi teritoriul Sidonului din Fenicia. Toate acestea au fost obţinute în schimbul încetării luptelor dintre creştini şi musulmani. Împăratul german şi-a făcut intrarea în Ierusalim la 17 martie 1229 şi s-a încoronat singur. Ierusalimul a rămas în posesia creştinilor până la 23 august 1244, când a căzut din nou în mâinile arabilor, până în secolul al XVI-lea. Astfel, patriarhii ortodocşi s-au putut reîntoarce la Ierusalim.

În anul 1333, s-a permit revenirea catolicilor la Ierusalim, în cadrul unei fraternităţi franciscane. Franciscanii s-au instalat într-o mănăstire de pe muntele Sion, dar apoi foarte repede au obţinut accesul la biserica Sfântului Mormânt, la cea a Naşterii din Betleem şi la multe alte lăcaşuri de cult. Aceasta a fost posibil datorită susţinerii statelor europene catolice, care aveau relaţii comerciale importante cu conducătorii arabi din Egipt, ce controlau şi Palestina.

Situaţia Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim a rămas satisfăcătoare, până în anul 1520, când sultanul turc Selim I, nepotul cuceritorului Constantinopolului, a ocupat cetatea sfântă a Ierusalimului şi a reconfirmat drepturile ortodocşilor asupra Locurilor Sfinte. Turcii şi-au menţinut controlul asupra Ierusalimului şi a Palestinei până în anul 1917, iar în urma tratatului de la Sèvres (august 1920) a devenit protectorat la Angliei – până în anul 1947.

Sub stăpânirea turcească, viaţa Patriarhiei Ierusalimului s-a desfăşurat în condiţii foarte grele. Apoi, sub influenţa statelor occidentale (Franţa, Veneţia şi, mai târziu, Austria), catolicismul a reuşit să pătrundă şi să-şi consolideze poziţia la Ierusalim. Din veacul al XIX-lea, au apărut aici şi Bisericile protestante. Atât catolicii cât şi protestanţii au căutat să-şi facă simţită prezenţa la Ierusalim, pe de o parte prin prozelitismul făcut pentru atragerea ortodocşilor la confesiunile lor, iar pe de altă parte prin încercările repetate de a prelua controlul asupra Locurilor Sfinte.

161

Cu toate greutăţile întâmpinate sub turci, Patriarhia Ierusalimului s-a menţinut pe vechile poziţii mai ales datorită ajutorului permanent al Rusiei. În special prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi, apoi, cea de la Iaşi (1791), influenţa Rusiei asupra Locurilor Sfinte a depăşit-o pe cea a Franţei. Unii patriarhi ai Ierusalimului au făcut călătorii în Rusia şi chiar şi în Ţările române pentru a obţine sprijin şi ajutoare, cu care puteau face faţă greutăţilor.

În anul 1948, pe teritoriul Palestinei au luat naştere două state: Israelul şi Iordania, astfel că unele Locuri Sfinte au ajuns în Israel, altele în Iordania. Din anul 1967, odată cu „Războiul de şase zile”, Israelul cucerind partea de răsărit a Ierusalimului, sediul Patriarhiei a rămas în Israel.

În ciuda acestor evenimente Patriarhia Ierusalimului a reuşit să-şi menţină vechile poziţii şi privilegii asupra Locurilor Sfinte.

4. MonahismulApariţia monahismului în istoria Bisericii creştine a însemnat un moment

de importanţă majoră nu numai pentru viaţa creştină în general, cât şi pentru modul concret de trăire, de implementare şi de transmitere mai departe a mesajului evanghelic. Prin această nouă formă de vieţuire, creştinismul şi-a găsit nu numai o nouă formă de exteriorizare a scopului său, cel al mântuirii personale, dar şi un mod concret de identificare şi raportare a credinciosului la Biserică, la comunitatea de provenienţă şi evident la societate, cu toate formele ei de manifestare.

Începând cu secolul al III-lea, dar mai ales în secolul al IV-lea monahismul s-a constituit ca instituţie pe linia evoluţiei fireşti a formelor ascetice existente de la constituirea Bisericii. Ca şi în zilele noastre, şi atunci au existat persoane care aveau vocaţia singurătăţii şi care şi-au asumat forme speciale de asceză. Dacă, iniţial, aceste persoane îşi trăiau vocaţia în interiorul comunităţii, ulterior au început să-şi ducă viaţa în afara localităţilor, dar totdeauna în comuniune eclesială cu ceilalţi confraţi (aşa cum au procedat la început avva Palamon, Sfântul Antonie, Sfântul Pahomie, etc.). Apoi, cu timpul s-au distanţat şi de comunităţile civile, adăpostindu-se în locuri mai puţin populate sau chiar în pustiu.

Termenul de „monahism” nu era cunoscut în antichitate şi nici în primele veacuri creştine. El vine de la cuvântul grecesc „monacoj”. În limba greacă a

fost folosit pentru prima dată de Simah în textele din Geneză 2, 18 şi Psalmul

161

67, spre a desemna starea omului fără soţie. Apoi, în secolul al IX-lea, traducându-se în dialectul egiptean al limbii greceşti „Evanghelia lui Toma”, s-a utilizat termenul de „μοναχος”, având sensul nu numai de „necăsătorit”, ci şi de „curat”, „sfânt”. În limbajul siro-aramaic se folosea cuvântul „ihidaya”, care desemna ceata fiilor sau a fecioarelor legământului, adică pe cei (cele) afierosiţi (afierosite) în slujirea Bisericii. Cuvântul „monacoj”, ca adjectiv, înseamnă

„singur”, „unic”. Substantivizat, va desemna în creştinism, cu începere din secolul al II-lea, pe ascetul celibatar, iar din secolul al III-lea pe ascetul care trăieşte singur (în sensul de fecior sau văduv, care caută singurătatea şi separarea de lume).

Monahismul a câştigat mult ca număr de practicanţi, ca autoritatea morală şi ca influenţă în Biserică. Instituţia monahismului – la început în afara ordinii clericale, apoi exercitând o influenţă din ce în ce mai puternică asupra Bisericii şi a vieţii statului bizantin, datorită marii sale popularităţi în rândul maselor – a ajuns să conducă întreaga Biserică creştină. Monahismul creştin îşi are rădăcinile în modelele veacului al IV-lea: cel egiptean, palestiniano-sirian şi capadocian. Patria monahismului este Egiptul, unde a apărut la sfârşitul secolului al III-lea, dar au existat încă de la început mănăstiri şi în preajma Locurilor Sfinte din Palestina, în Asia Mică şi în Bithinia. Încă de la apariţia sa, monahismul nu a avut un caracter de necesitate în existenţa Bisericii, aşa cum este cazul stării clericale şi a laicatului, ci monahismul avea caracterul unei societăţi, asociaţii sau uniuni de credincioşi care, urmând anumite reguli îşi consacră întreaga lor viaţă lui Dumnezeu, întăririi Bisericii, servind sau propunându-şi să servească drept icoane vii ale virtuţilor creştine.

Primii asceţi şi-au dus viaţa în cadrul familiilor lor, fără a se despărţi de oraşul şi comunitatea lor bisericească, în afară de cazul în care se consacrau răspândirii Evangheliei. Astfel, ei duceau o viaţă în mijlocul societăţii, respectând şi supunându-se întru totul obligaţiilor ce li se impuneau din partea Statului şi a Bisericii.

Numărul lor a crescut treptat şi, datorită atât persecuţiilor cât şi imoralităţii din societatea de atunci, ei au început să se retragă în locuri singuratice pentru a se putea dedica mai uşor unei vieţi contemplative, situându-se cât mai departe de ispitele pământeşti. Datorită vieţii pe care o duceau au fost numiţi anahoreţi (eremiţi, sihaştri, pustnici). Ei îşi petreceau viaţa în rugăciune, post aspru şi meditaţie, fără a avea reguli speciale de viaţă, acest lucru fiind exclus deoarece erau în afară de orice supraveghere din punct de vedere

161

duhovnicesc. Acestui mod de viaţă i s-au dedicat mulţi creştini încă din secolele II şi III. Primul eremit cunoscut a fost Pavel din Teba sau Eremitul (234-347).

Mai târziu, unii anahoreţi s-au adunat în jurul unui bătrân (avva) mai experimentat şi mai renumit, care devenea îndrumătorul lor spiritual şi astfel s-au pus bazele vieţii chinovitice. Au apărut, mai întâi, comunităţile de eremiţi (lavre - după numele cartierelor sărace din Alexandria, formate din colibe răsfirate, aşa cum erau şi colibele monahilor), iar apoi s-au pus bazele primelor mănăstiri cu viaţă de obşte (chinovii). Lavrele erau mici aşezări monahale în care anahoreţii veneau o zi sau două pe săptămână şi participau la Sfânta Liturghie, apoi la masa comună (agapă), după care se întorceau în locurile lor de izolare. Mănăstirile chinoviale erau aşezări stabile, cu o anumită „Regulă” de viaţă monahală, o anumită rânduială şi în care vieţuitorii stăteau permanent, ducând o viaţă în comun, sub supravegherea directă a unui îndrumător spiritual (duhovnic). Celebre ca regiuni de pustnicie au fost îndeosebi pustiul Tebaidei şi Skete din Egipt, pustiul Sinai cu mănăstirea Sfânta Ecaterina şi pustiul Iordanului cu mănăstirile Sfântul Sava şi Sfântul Gheorghe Hozevitul.

Cu timpul, au început şi femeile să se consacre acestei vieţi monahale şi s-au înfiinţat pentru ele mănăstiri proprii şi, uneori chiar mănăstiri mixte. Formal mănăstirile mixte au fost desfiinţate în secolul al II-lea şi interzise în secolul al VI-lea de către împăratul Iustinian prin novela 126. Existenţa lor este atestată însă până în secolele VIII-IX, deşi Sinodul al VII-lea ecumenic, prin canonul 20, a interzis în mod expres înfiinţarea mănăstirilor mixte.

Cele două forme de viaţă monahală (eremitică şi cenobitică) au coexistat până în secolul al XII-lea. Reprezentanţii lor sunt consideraţi Sfântul Antonie cel Mare (251-356) şi Sfântul Pahomie cel Mare (292-345).

Termenul de „anahoret” vine de la verbul grecesc „αναχορεω, αναχορο”= a se retrage, a se îndepărta. Prin urmare anahoreţii au fost asceţii care se retrăgeau din spaţiile locuite, practicând viaţa monahală departe de comunităţile religioase sau eventual, în pustiu. Trebuie precizat că prin noţiunea de „pustiu” nu se înţelege neapărat zona deşertică, ci un loc sau o zonă nelocuită. Este adevărat însă că în Egipt, pustiul coincidea de multe ori cu zonele deşertice sau semideşertice.

În privinţa celor dintâi reprezentanţi ai monahismului, majoritatea istoricilor se opresc asupra vieţii şi personalităţii lui Antonie cel Mare. Aceasta chiar dacă primul anahoret cunoscut cu numele a fost Paul Tebeul (mijlocul sec. III). El nu poate fi considera întemeietorul vieţii anahoretice deoarece nu a

161

avut nici un discipol. Aşa se face că această onoare îi revine Sfântului Antonie cel Mare (251-356). El a fost cel dintâi care a organizat viaţa anahoreţilor, iar prin exemplul vieţii sale a sporit numărul lor şi a evidenţia mai bine modul acesta de viaţă.

Principalul izvor în care găsim biografia Sfântului Antonie este faimoasa lucrare dedicată vieţii şi nevoinţelor acestuia de către Sfântul Atanasie cel Mare.82 Lucrarea a fost scrisă între anii 357-358, la scurt timp după moartea marelui ascet, ca urmare a cererii unor călugări occidentali care au auzit despre acesta dar doreau să cunoască mai multe despre faptele şi nevoinţele lui.

S-a născut în localitatea Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus, provincia Benisuef, pe valea Nilului Mijlociu, în apropiere de Masr, fostul Memfis din epoca faraonilor, într-o familie „de neam bun, cu stare îndestulătoare”.83 Se pare că persecuţiile lui Decius (250-254) şi Valerian (258) nu au afectat comunitatea din care făcea parte familia Sfântului Antonie. El a primit o educaţie creştină în casa părintească şi, de mic, a arătat o înclinare pentru viaţa anahoretică. Rămânând orfan la vârsta de 20 de ani. A rămas cu o avere considerabilă (cca. 35 ha de pământ) şi cu responsabilitatea îngrijirii surorii sale mai mici. După o perioadă de şase luni de zile, timp în care a administrat singur averea moştenită, în mod providenţial a intrat în biserica din localitatea natală tocmai când se citeau cuvintele adresate de Mântuitorul tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Şi vei avea comoară în ceruri.” (Mt. 19, 21). Aceste cuvinte au produs o adâncă emoţie în sufletul tânărului Antonie, încât s-a decis să-L urmeze pe Hristos. Astfel, a împărţit pământul săracilor, a vândut ceea ce a putut vinde din averea moştenită şi banii i-a împărţit, de asemenea, săracilor, păstrând o mică parte pentru întreţinerea sa şi a surorii sale. Pe aceasta din urmă a încredinţat-o, mai târziu, unui aşezământ de fecioare. A început viaţa ascetică chiar în faţa propriei case (271), sub îndrumarea unui bătrân anahoret, care locuia lângă sat, începându-şi nevoinţele îndeosebi prin lupta cu propriile gânduri şi cu demonii.

82 O primă ediţie românească a faimoasei Vita Antonii a apărut în Vieţile Sfinţilor; Bucureşti, 1835. Această primă traducere a fost retipărită în Vieţile Sfinţilor, vol. V, editată de Iorgu DUMITRESCU, Bucureşti, 1904, pp. 688-738. O nouă traducere a fost realizată de Ştefan BEZDECHI, în Scrieri alese din opera Sfântului Atanasie cel Mare, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Viaţa”, 1925, pp. 17-79. Cea mai valoroasă traducere (cu o introducere şi note) aparţine Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, în col. „PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI”, vol. 16, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1988, pp. 187-245. 83 Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., II, în loc. cit., p. 192,

161

Tot acum a început să îmbine munca cu rugăciunea.84 În această perioadă a fost ispitit de mai multe ori şi în mai multe feluri de diavol, fără însă a cădea în păcat, lucru descris de lucrare Sfântului Atanasie. Pe măsură ce a sporit în virtute, Sfântul Antonie a ajuns să privegheze toată noaptea şi să mănânce o dată pe zi, după apusul soarelui sau chiar la două sau patru zile. Hrana lui era formată numai din pâine şi sare iar băutura numai din apă.

În urma progresului spiritual a ales să se mute cât mai departe de casă şi de orice aşezare umană, retrăgându-se într-un cavou, departe de localitatea sa, unde din când în când un prieten îi aducea pâine pentru hrană. Aici a petrecut 13 ani, suferind mai multe agresiuni fizice din partea diavolului care s-au dovedit atât de grave încât Sfântul Antonie a fost adus de cunoscutul care avea grijă de el, în biserica din localitatea sa. Cu eforturi fizice deosebite, Sfântul Antonie a ales să revină la locul de nevoinţă, fiind din nou încercat de diavoli şi tot aici a avut o primă viziune.

Întrucât şi alţi eremiţi au început să se stabilească în jurul său, atraşi de faima sa, Sfântul Antonie a părăsit cavoul şi a trecut Nilul şi s-a stabilit la Pispir, pe malul drept al Nilului, în faţa localităţii Herakleopolis. Aici a locuit într-un fort părăsit de multă vreme, pe care l-a împrejmuit cu un zid de piatră şi unde a stat singur 20 de ani.85 Cineva îi aducea pâine de două ori pe an. După acest răstimp de izolare totală, în anul 305 sau 306, pe când avea 54 de ani, Sfântul Antonie a deschis porţile fortului lăsând posibilitatea celor care doreau să-l viziteze. El a înţeles că a sosit momentul să se pună în slujba aproapelui. A început să săvârşească numeroase vindecări, a dat sfaturi celor care au venit la el, întărindu-i pe ceilalţi anahoreţi în nevoinţele lor.86

Deşi era neştiutor de carte, Sfântul Antonie a participat şi la evenimentele vremii sale: controversele ariene, schismele vremii şi discuţii cu păgânii. În anul 311, în timpul persecuţiei lui Maximin Daia (310-313), a mers la Alexandria spre a lua apărarea celor judecaţi pentru credinţa creştină, sperând să se învrednicească de cununa martiriului. I-a vizitat pe cei condamnaţi în închisori şi în mine, ajutându-i şi îmbărbătându-i în credinţă în timpul proceselor din tribunale, iar după ce prigoana a încetat, a revenit în pustiu.87 El nu a avut parte de moarte martirică deoarece persecuţia iniţiată de Maximin Daia în Orient viza

84 Ibidem, III, în loc. cit., p. 193.85 Ibidem, XI, în loc. cit., p. 199.86 Ibidem, XVI, în loc. cit., p. 201.87 Ibidem, XLV-XLVI, pp. 219-220.

161

doar pe cei din clasele înalte,88 care în Egipt erau în majoritate de origine grecească şi deţineau, de obicei, cetăţenie romană. Sfântul Antonie fiind egiptean (copt) nu a fost condamnat.

Apoi, în timpul ereziei lui Arie, a venit din pustiu, la Alexandria, pentru a-l combate pe preotul cel eretic, mărturisind credinţa cea adevărată. Biografia Sfântului Atanasie consemnează şi discuţii ale celebrului ascet cu filosofii păgâni care au rămas uimiţi de înţelepciunea lui, în ciuda faptului că el nu a urmat nici o şcoală.89

Sfântul Antonie a părăsit deşertul Tebaidei şi mergând în direcţia Mării Roşii s-a stabilit într-o oază de la poalele muntelui Qolzum. A fost urmat însă şi aici de o mulţime de ucenici, formând şi aici o colonie monahală ce grupa un număr de aproximativ 6.000 de anahoreţi. Alte colonii monahale, mai vestite erau cele din pustiul Nitriei şi cel Sketic. De asemenea, era cunoscută şi cea din deşertul Tebaidei, de la Faimù, toate conduse după sfaturile şi îndemnurile Sfântul Antonie. Aceşti anahoreţi trăiau în nişte colibe, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, munca şi practicile ascetice.

Faima Sfântului Antonie cel Mare a ajuns până la împăratul Constantin cel Mare şi la fiii săi, care i-au adresat mai multe scrisori. La început, marele ascet a refuzat să le răspundă din smerenie, însă după ce i s-a adus la cunoştinţă că aceştia erau creştini, „le-a răspuns lăudându-i că se închină lui Hristos.”90

Ultimele zile de viaţă şi moartea Sfântului Antonie se aseamănă foarte mult cu cel a lui Moise.91 Potrivit însemnărilor Fericitului Ieronim din lucrarea sa „De viris illustribus”, „Aflându-se la sfârşitul vieţii şi cunoscând prin descoperire data, Sfântul Antonie a dorit să fie îngropat în minte iar locul îngropării sale să rămână necunoscut, spre a nu-i fi cinstite moaştele.”92 Apoi, asemenea proorocului Moise, înainte de obştescul sfârşit, Sfântul Antonie „a rămas în toate cu sănătatea nevătămată. Avea ochii limpezi şi întregi şi vedea bine.”93 Potrivit unei informaţii furnizate de episcopul Serapion de Thmuis,

88 Thomas GRÜNEWALD, Maximinus Daia, art. în vol. „ÎMPĂRAŢI ROMANI. 55 DE PORTRETE DE LA CAESAR LA IUSTINIAN”, Manfred CLAUSS (Ed.), traducere şi note de Adolf ARMBRUSTER, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, pp. 361-362.89 Arhim dr. Ştefan GUŞĂ, Influenţa Sfântului Vasile cel Mare asupra monahismului românesc (teză de doctorat în Teologie), Iaşi, Editura Vasiliana’ 98, p. 90.90 Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., LXXX, în loc. cit., p. 238.91 Cristian BĂDILIŢĂ, Călugărul şi moartea. Eseu despre imaginea şi faptul morţii în monahismul egiptean, traducere de Ingrid ILINCA, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 73-87. 92 Sfântul IERONIM, Antonie monahul, în vol. „DESPRE OAMENII ILUŞTRI. DESPRE VIEŢILE APOSTOLILOR. DESPRE CEI DOISPREZECE ÎNVĂŢAŢI”, cap. LXXXVIII, introduceri, traduceri şi note de Dan NEGRESCU, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, p. 65.93 Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., XCII, în loc. cit., p. 244

161

Sfântul Antonie cel Mare a murit la vârsta de 105 ani, reuşind să răspândească în lumea creştină exemplul vieţii eremitice.94

Începuturile vieţii de obşte în monahism le-a făcut Sfântul Pahomie cel Mare (292-346/347). S-a născut în localitatea Sné (Latopolis) din Tebaida de Sus, într-o familie de ţărani înstăriţi, dar păgâni. A avut cel puţin un frate, Ioan (ajuns monah ca şi el) şi două surori (uneia, pe nume Maria, i-a construit o mănăstire în apropierea mănăstirii sale). În anul 312 a fost înrolat cu forţa din ordinul împăratului Maximin Daia, care se afla în război cu Licinius. După victoria lui Licinius contingentul de soldaţi a fost demobilizat la Antinoe, în Egiptul Mijlociu şi impresionat de atitudinea unor creştini care au venit cu mâncare în tabăra militară unde se afla, pe la anul 312, şi-a exprimat dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu. Cu acest dor în suflet s-a retras, lângă Schenesit (Kenoboshion, astăzi Kasr-el-Sayad), localitate din Egiptul de Sus, pe malul drept al Nilului. Aici exista o puternică comunitate creştină. N-a stat mult timp în sat, ci s-a retras între ruinele unui templu al lui Serapis sub îndrumarea unui bătrân cu experienţă, avva Palamon. În momentul în care l-a cunoscut pe acest bătrân s-a botezat, a primit apoi haina monahală de la acesta şi tot el i-a fost unicul şi singurul îndrumător spiritual. Aici, lângă Schenesit, a stat 7 ani în singurătate şi în asceza cea mai severă, în strânsă legătură cu comunitatea de anahoreţi condusă de avva Palamon.

Potrivit „Istoriei lausiace” (Lavsaiconul), scrisă de Paladius, în timp ce se afla la marginea localităţii Tabennesi, lui Pahomie i s-a arătat un înger, care i-a spus: „Ai izbutit să împlineşti cele privitoare la tine. Deci degeaba mai şezi în peşteră. Vino şi ieşind, adună pe toţi monahii tineri şi şezi cu ei şi rânduieşte-le să vieţuiască după chipul ce ţi-l dau.” Îngerul i-a dat o tablă de aramă pe care erau scrise regulile după care avea să organizeze comunităţile de monahi,95

poruncindu-i să zidească mai multe chilii la un loc, unde să se aşeze monahii şi să trăiască în comun, având totul de obşte. Astfel, în jurul anul 323, Sfântul Pahomie a înfiinţat prima mănăstire cu viaţă de obşte la Tabennesi, în nordul Tebei, aproape de Nil. El a continuat să ţină legătura cu avva Palamon dar şi cu alţi pustnici din împrejurimi. La început i s-a alăturat fratele mai mare, Ioan, care s-a acomodat mai greu acestui mod de viaţă, apoi şi alţii, care au început să se adapteze acestui nou mod de viaţă. Ei locuiau în chilii apropiate, lucrau împreună, se rugau împreună şi luau masa împreună, având ca scop comun

94 Apud. Sfântul IERONIM, op. cit., p. 65.95 PALADIE, Istoria lausiacă (Lavsaiconul). Scurte biografii de pustnici, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1993, p. 68.

161

mântuirea. Când numărul monahilor a ajuns la 100 s-a zidit în mijlocul mănăstirii o biserică, înconjurată de zid şi s-au adăugat noi reguli de viaţă.

În anul 325, Sfântul Pahomie a redactat o colecţie de 194 de Reguli monahale, dintre care 142 sunt reguli cu caracter restrâns, iar alte 52 sunt adăugiri şi explicări ale regulilor fundamentale, toate obligatorii pentru cei care îmbrăţişau modul de viaţă preconizat de el. Observând viaţa coloniilor de pustnici din jurul Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie punea accentul pe lepădarea se sine, asceza severă, munca manuală, rugăciunea comună şi ascultarea un superior. În pus, el prevedea eliberarea monahului de grijile materiale, iar prin pravila amănunţită îl ferea de greşeli. De asemenea, prin legătura permanentă cu fraţii, i se oferea posibilitatea practicării virtuţilor şi, în primul rând, a dragostei de semeni. Mai târziu, s-au afiliat la ansamblul de mănăstiri condus de Sfântul Pahomie încă şase mănăstiri de bărbaţi şi două de femei. Regulile sale monahale, destul de moderate, erau astfel concepute pentru a face posibilă viaţa monahală la cât mai mulţi doritori. Potrivit informaţiilor lui Paladius, în Egipt, în timpul vieţii Sfântului Pahomie, trăiau după Reguli-le lui 7.000 de bărbaţi.96

Faima Sfântului Pahomie a ajuns până la Sfântul Atanasie cel Mare care, în anul 330, a vizitat mănăstirea centrală de le Tabennesi. Trebuie menţionat şi faptul că Sfântul Pahomie a rămas până la sfârşitul vieţii simplu călugăr. El nu a acceptat să fie hirotonit preot în ciuda tuturor insistenţelor.97

În primăvara anului 346, o epidemie de ciumă a lovit Egiptul şi s-a răspândit şi în mănăstirile conduse de Sfântul Pahomie. El a murit atins de această cumplită boală, lăsând în locul său pe stareţul Petroniu de la mănăstirea Tesmine. Trecând şi acesta, în foarte scurt timp, la cele veşnice, a lăsat ca urmaş pe stareţul Orsirie de la mănăstirea Schenesit. În anul 350, Orsirie a luat ca ajutor pe un ucenic al Sfântului Pahomie, Teodor. Acesta a mai înfiinţat câteva mănăstiri cu viaţă de obşte, numărul acestora ajungând la 16.

Alte colonii de monahi au fost întemeiate de avva Ammoniu († 350) în pustiul Nitriei, iar cele din pustiul Skete de Sfântul Macarie Egipteanul († 390). Viaţa monahală, în forma ei de obşte, s-a răspândit în întreg Egiptul, în Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică, Italia, Gallia, cu mici adaptări la climă şi la loc. Ea a apărut ca o formă de viaţă ce poate fi îmbrăţişată de cât mai mulţi doritori şi nu ca o reacţie împotriva vieţii anahoretice. Se ştie că anahoreţii

96 Ibidem, p. 70.97 Pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte, Bucureşti, Editura Nemira, 2003, p. 138.

161

şi chinoviţii se respectau unii pe alţii. Unii monahi care duceau o viaţă de obşte, cu binecuvântarea duhovnicului şi a stareţului puteau să se retragă în singurătate, după cum şi unii anahoreţi intrau în mănăstiri adaptându-se unui nou mod de viaţă.

Organizându-se în obşti de asceţi, monahismul a dobândit caracterul unei societăţi religioase mistice care şi-a creat propriile ei reguli de viaţă, fiind multă vreme în afara autorităţii bisericeşti sau în afara jurisdicţiei bisericeşti, ca o nouă categorie de membri ai Bisericii. În subordinea autorităţii bisericeşti, monahismul a intrat abia în anul 451, prin canonul 4 al Sinodului al IV-lea ecumenic

Tipul cenobitic de viaţă monahală a înlocuit aproape peste tot viaţa eremitică şi s-a răspândit cu o uimitoare rapiditate. Din Egipt, monahismul s-a răspândit în Siria de către Sfântul Ilarion cel Mare (c. 291-c. 371), iar în Mesopotamia de către un ucenic al Sfântului Pahomie, Mar-Awgin. Acesta a întemeiat o mănăstire pe dealurile din jurul oraşului Nisibi, unde a şi murit. Cea mai cunoscută figură a monahismului din Mesopotamia a fost Sfântul Efrem Sirul (c. 306-373). Originar dintr-o familie creştină, încă de tânăr, el a fost atras de viaţa monahală. A fost ucenicul episcopului Iacob de Nisibi, care l-a numit la scurt timp conducătorul Şcolii catehetice din localitate. Când, în anul 363, în urma tratatului de pace dintre regele persan Sapor al II-lea (309-379) şi împăratul Iovian (363-364), oraşul Nisibi a fost cedat perşilor, Sfântul Efrem s-a retras la Edessa, unde şi-a petrecut cei din urmă ani ai vieţii. Se pare că a fost unul din întemeietorii celebrei Şcoli catehetice din Edessa, numită şi „şcoala perşilor”. În anul 370 l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare la Cezareea Capadociei, fiind hirotonit diacon.

În Palestina, monahismul a fost organizat de Sfântul Hariton Mărturisitorul şi Sfântul Ilarion cel Mare. Primul a venit la Ierusalim între anii 320-323. Aici, el şi-a dus viaţa într-o peşteră de unde nu ieşea decât sâmbăta şi duminica pentru a lua parte la Sfânta Liturghie. După ce creştinismul a devenit religie recunoscută, el a zidit o biserică în cadrul obştii monahale, care a fost sfinţită de episcopul Macarie, în anul 330. Prin aceasta s-au pus bazele celebrei lavre de la Faran. După aceea, Sfântul Hariton s-a mutat într-o altă peşteră izolată, unde a şi murit.

Sfântul Ilarion a introdus monahismul în Gaza şi în insula Cipru, unde a lăsat un ucenic vestit, Sfântul Epifanie.

161

Ultimii ani ai secolului al IV-lea au dus la o înflorire a monahismului în Palestina. În anul 375, Cuvioasa Melania Romana a întemeiat o mănăstire pe Muntele Măslinilor, iar nepoata ei Melania cea Tânără a fondat două mănăstiri. Între fondatorii de mănăstiri amintim şi pe Sfinţii Eftimie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi Sava cel Sfinţit.

O importantă oază a monahismului a fost şi Muntele Sinai. Acest munte are o istorie mai bogată ca oricare altul prin sfinţenia sa. El este legat în special de episodul în care Moise a văzut slava lui Dumnezeu în rugul care ardea şi nu se mistuia (Exod 30, 18-23). Tot pe înălţimile acestui munte sfânt Dumnezeu i-a dat lui Moise Tablele Legii. Aşa se face că precum odinioară Moise a primit binecuvântarea Domnului, la fel mulţimile de creştini au început să urce pe acest munte pentru a primi binecuvântarea divină. Primii creştini au început să se sălăşluiască aici pe la jumătatea secolului al III-lea, odată cu înăsprirea persecuţiilor anticreştine. Peşterile au devenit loc de adăpost pentru sihaştri, iar în văile muntelui s-au întemeiat mai multe aşezări. Au venit aici mai mulţi pelerini şi negustori, care au întemeiat o înfloritoare viaţă urbană dar şi numeroase obşti care s-au pus sub îndrumarea unor duhovnici încercaţi.98

Despre creştinii aflaţi aici a făcut pomenire, pe al anul 400, cunoscuta pelerină Egeria (Aetheria), originară dintr-o mănăstire din Gallia, în sudul Franţei, în urma călătorie sale la Locurile Sfinte. Ea menţionează risipirea lor pe „muntele lui Dumnezeu”, în numeroase aşezări. În memorialul redactat cu acest prilej şi intitulat „Peregrinatio ad loca sancta”, mai precis în Anexa acestuia, ea face o interesantă şi foarte importantă descriere a slujbelor şi a vieţii religioase din Ierusalim, din perioada respectivă. În ceea ce priveşte mănăstirea Sfânta Ecaterina ea menţiona că: „Acolo existau multe chilii ale sfinţilor Bărbaţi, precum şi o Biserică, adică acolo unde se află şi Rugul … În faţa Bisericii se întinde o grădină frumoasă cu apă bună din abundenţă şi (Sfântul) Rug se află în grădină. Alături se poate vedea locul unde a stat Moise, atunci când Dumnezeu i-a spus: «Scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai este pământ sfânt». (Exod, 3, 5)”.99 Conform unei tradiţii mai vechi, Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare ar fi construit în anul 337 o biserică şi un turn pe locul unde Moise a văzut rugul de foc care nu se mistuia. O altă tradiţie pioasă menţionează aducerea pe vârful muntelui, în condiţii

98 L. LEGENDRE, Sinai, în „DICTIONNAIRE DE LA BIBLE”, publiées par F. VIGOROUX, 2-ème tirage, t. V/2, Paris, 1912, col. 1779.99 John GALLEY, Das Katharinenkloster auf dem Sinai, Einführung Kurt WETZMANN, Georg FORSYTH, Belser Verlag, Stuttgart, Zürich, 1990, p. 12.

161

minunate a trupului feciorelnic al Sfintei Ecaterina, martirizată la Alexandria în anul 312. Se pare că moaştele acesteia s-au păstrat până târziu, în secolele X sau XI, într-o capelă de pe vârful „Muntelui Caterina” – Gebel Caterina. 100

Curând obştea de pe Muntele Sinai a devenit renumită şi a luat parte chiar şi la frământările provocate în acea vreme de eretici. Se ştie că eutihienii au încercat să găsească adăpost aici, ceea ce a determinat pe împăratul Marcian să adreseze monahilor de aici un energic avertisment.101 Ei au rămas fideli Ortodoxiei şi Sinodului de la Calcedon.

În decursul secolului al IV-lea piraţii arabi au devastat aşezările sinaitice, distrugând multe biserici şi ucigând mai mulţi călugări. Impresionat de cele întâmplate şi dând curs unor cereri ce i-au fost adresate, împăratul Iustinian I a hotărât să construiască o mănăstire şi fortificaţii care s-o apere de atacurile din exterior.

Folosindu-se de unele izvoare inedite, patriarhul Eutihie al Alexandriei, trăitor în veacul al X-lea, menţionează că mănăstirea a fost zidită de un trimis al împăratului Iustinian I, un oarecare Dula sau Dulas, devenit mai apoi egumen al mănăstirii. Acesta a înălţat mănăstirea în vârful muntelui, înconjurând-o de ziduri puternice, iar turnul construit de Sfânta Elena a fost inclus în mănăstire. Pentru apărare ca şi pentru asigurarea mâinii de lucru, împăratului Iustinian I a adus 200 de familii din Egipt, Balcani, Anatolia şi Armenia, aşezându-i într-o fortificaţie, mai la răsărit, numită „Deir-el-Abid” (mănăstirea sclavilor). Mănăstirea-cetate, de formă pătrată, uşor romboidală, făcea parte dintr-un sistem strategic bizantin, pentru limita orientală a Imperiului, care începea în Armenia, prin Siria şi Palestina, până în Egipt. Ea a rămas celebră şi pentru frumoasa bazilică, cu trei nave, zidită din blocuri mari de piatră cioplită, înălţată pe vârful muntelui, ale cărei mozaicuri şi icoane se mai pot admira şi astăzi.

Anul zidirii mănăstirii nu este indicat de nici o sursă, în schimb ni-l dă o inscripţie grecească aflată deasupra porţii de intrare, lângă care se află o altă inscripţie arabă cu acelaşi conţinut. Ambele amintesc de anul 6021 de la Adam, adică 527, autorul construcţiei fiind mai-sus pomenitul Dula sau Dulas. Alte inscripţii descoperite în zonă indică perioada dintre moartea lui Teodorei (iunie 548) sau, cel mai târziu, anul 562. În ceea ce priveşte biserica propriu-zisă este cert că a fost terminată şi sfinţită la 3 octombrie 557. S-a stabilit însă, în mod convenţional, că a anul întemeierii mănăstirii este 566. Ea a fost afierosită

100 Arhim. Sofronie CRAIOVEANU, Viaţa Sfintei Ecaterina din Alexandria, Bucureşti, 1908, p. 40.101 Joannes Dominicus MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima colectio, t. VII/2, Paris, 1901, col. 483-487.

161

Maicii Domnului, deşi poartă numele de Sfânta Ecaterina, acesta fiind al doilea hram al mănăstirii.

Curând mănăstirea a devenit locul de întâlnire al multor creştini doritori de retragere din mai multe regiuni: Armenia, Georgia, Cilicia, Capadocia, Egipt, Constantinopol, Roma, etc. Episcopii Romei au trimis constant ajutoare pentru a se construi aici un spital. În acest sens, este cunoscut faptul că, între anii 561-568, papa Ioan al III-lea a trimis o sumă mare de bani în acest scop. Apoi, papa Grigorie cel Mare s-a interesat şi el îndeaproape de aşezămintele sinaite, purtând o corespondenţă cu egumenul Ioan şi preotul Paladius.

Cei mai importanţi reprezentanţi ai monahismului sinaitic au fost Sfântul Nil († 430) şi Sfântul Ioan Scărarul (570-649).

Mănăstirea de pe Muntele Sinai a avut o viaţă culturală înfloritoare până în veacul al VII-lea, când invazia arabilor a creat cunoscutele dificultăţi în întreaga lume creştină. Totuşi, faima ei nu a scăzut cu nimic. O tradiţie orală afirmă că însuşi Mahomed ar fi mers, deghizat, la această mănăstire, spre a fi instruit de călugării de aici. Mult mai probabilă este însă versiunea potrivit căreia călugării sinaiţi au trimis, în anul 624, o delegaţie la Medina, declarând că i se supun şi cerându-i libertatea cultului. Măgulit, Mahomed le-a acordat favoarea cerută întărind-o printr-un act redactat în limba arabă şi semnat de 21 de martori. Toleranţa arătată mănăstirii a fost pe deplin respectată.

Între anii 639-642, când Egiptul a căzut sub stăpânirea arabilor musulmani, peninsula Sinai a împărtăşit aceeaşi soartă. Dacă până atunci ea era dependentă de Patriarhia Constantinopolului şi de împărat, după aceea s-a apropiat din ce în ce mai mult de Patriarhia Ierusalimului, deoarece se considera că mănăstirea făcea parte din ceea ce se numeşte şi astăzi Locurile Sfinte, iar Patriarhia din Cetatea lui David avea jurisdicţie asupra întregului Pământ al Făgăduinţei şi al Locurilor legate de istoria mântuirii din Ţara Sfântă şi din împrejurimile acesteia.

Prin secolul al X-lea, legăturile cu Constantinopolul au fost reluate, graţie succeselor militare bizantine în Orientul Apropiat. În jurul anului 1000, lângă bazilica Maicii Domnului, în spaţiul vechii trapeze sau sălii pentru pelerinii care veneau la mănăstire, a fost amenajată o moschee pentru beduinii din jur, trecuţi la islam, la care s-a adăugat un minaret. Prin această măsură, luată de călugări a fost salvată mănăstirea de la distrugere, pradă şi transformare în moschee. Aceasta deoarece califul şiit al-Hakim (995-1021) din dinastia Fatimizilor, de la Cairo, a venit personal la Sfânta Ecaterina pe Muntele Sinai, cu intenţia de a

161

distruge acest aşezământ monahal şi celelalte cădiri din jur. Monahii de aici l-au întâmpinat cu rugămintea fierbinte de a cruţa mănăstirea, motivând că aceasta este un loc sfânt şi pentru musulmani iar în cadrul complexului monastic se afla deja o mănăstire. Tot cu această ocazie, monahii i-au prezentat califului scrisoarea lui Mahomed, prin care li se garanta păstrarea specificului mănăstirii.

În timpul cruciadelor (1096-1291), legăturile mănăstirii cu Constantinopolul au fost din nou întrerupte, pentru a fi reluate în timpul dinastiei Paleologilor (1259-1453).

În urma islamizărilor forţate la care a fost supusă Peninsula Sinai, urmaşii coloniştilor aduşi aici de împăratul Iustinian I, au trecut şi ei la mahomedanism, dar au rămas mai departe în serviciul şi la dispoziţia mănăstirii. Egumenul mănăstirii este judecătorul lor suprem până în ziua de astăzi, în conformitate cu Sharia sau dreptul canonic musulman.

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este şi astăzi un model unic de coexistenţă irenică şi constructivă între Islam şi Creştinism. Din acest motiv, egumenii mănăstirii trebuie să cunoască foarte bine Coranul, Sharia şi obiceiurile musulmane. Ei sunt părinţi spirituali sau duhovniceşti atât pentru beduinii arabi cât şi pentru creştinii care se mai află în regiune (circa 1.000 de suflete).

Datorită locului pe care l-a ocupat în viaţa bisericească şi în urma distrugerii reşedinţelor episcopale de la Faran şi Raithu (la sfârşitul sec. VII) de către musulmani, mănăstirea Sfânta Ecaterina a păstrat până astăzi o situaţie specială. În anul 1575, Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea i-a acordat statutul de autocefalie, (reconfirmat mai apoi, în anul 1782), iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, mănăstirea a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului, însă cu statut de autonomie. Ea are rang de arhiepiscopie, cu două episcopii sufragane, la Faran şi Raithu.

Conducătorul ei este egumen a mănăstirii şi arhiepiscop în acelaşi timp, având titulatura: „Egumen-Arhiepiscop de Faran, Raithu şi al întregii Peninsule Sinai”. După alegerea făcută de monahii mănăstirii, noul Egumen-Arhiepiscop urmează să fie hirotonit arhiereu şi înscăunat de către patriarhul Ierusalimului. Începând din secolul al XVIII-lea, Egumenul-Arhiepiscop şi-a avut reşedinţa la Alexandria, iar actualmente ea se află la Cairo. Astăzi, mănăstirea este condusă de un Superior şi un Econom, delegaţi de către Egumenul-Arhiepiscop.

În afara importanţei strict religioase pe care Sinaiul o are în istoria creştinismului, trebuie spus că mănăstirea Sfânta Ecaterina se impune şi prin

161

faptul că deţine valori culturale inestimabile. Trebuie amintită, în primul rând, biblioteca, ce constituie un tezaur inestimabil pentru orice cercetător. Se găsesc în ea peste 3.000 de manuscrise: 1223 greceşti, 629 arabe, 390 siriace, 97 georgiene, 34 slavone, 6 copte şi multe altele. Cel mai important este aşa-numitul Codex Sinaiticus, unul dintre cele mai vechi codici biblici, descoperit în anul 1859 de către Constantin Tischendorf. Lui i se poate adăuga şi un manuscris siriac, ce cuprinde toate Evangheliile canonice.

Pe lângă acestea se păstrează aici un număr de icoane vechi, de o calitate excepţională, unele lucrate în atelierul mănăstirii, altele aduse din alte părţi de către diferiţi monahi (Egipt, Siria, Palestina, Constantinopol, Georgia, Italia, Veneţia, Cipru, Creta). Din perioada întemeierii mănăstirii datează icoanele în tehnica encaustică, exemplare unice şi foarte bine păstrate ale unei arte dispărute de timpuriu, apoi o serie de icoane din perioada iconoclastă, executate în stilul auster al monahismului oriental, care au supravieţuit furiei iconoclaste. Din perioada medio-bizantină şi a ultimelor secole de existenţă a statului bizantin s-au păstrat cele mai multe icoane, unele lucrate de călugării sinaiţi, altele de călugării georgieni şi cretani, în ateliere din Veneţia sau Italia.

Tot în mănăstirea Sfânta Ecaterina s-au mai păstrat şi moaştele Sfântului Efrem Sirul şi Sfântului Ioan Scărarul.

În ciuda neajunsurilor pricinuite de musulmani, mănăstirea s-a bucurat şi de multe privilegii şi danii de pretutindeni, inclusiv din Ţările române.

De un deosebit renume s-au bucurat şi mănăstirile de la Meteora din Tessalia, în Grecia Centrală. Meteora este o aşezare monastică, constituind cel mai important centru monastic ortodox al teritoriului grecesc, după Muntele Athos. Se află în partea de nord-vest a Câmpiei Tessaliei, în apropiere de Kalambaka, la ieşirea râului Pinios din frumoasa câmpie tessaliană şi la aproape 300 de metri deasupra văii. În prezent există 24 de mănăstiri, dintre care unele se găsesc în stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova şi altele), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte şi funcţionează (Marele Meteor, Varlaam, Sfânta Treime, Rusanou şi altele).

În organizarea vieţii monahale şi a mănăstirilor, contribuţia cea mai mare şi unanim recunoscută a adus-o Sfântul Vasile cel Mare (329-379). După studii strălucite în Neocezareea Pontului, apoi în Cezareea Palestinei, Constantinopol şi Atena, Sfântul Vasile a profesat un timp retorica, dar în urma discuţiilor cu sora sa Macrina cea Tânără, şi-a schimbat complet preocupările, înţelegând cât de trecătoare este viaţa pământească. De aceea, a hotărât să primească botezul în

161

anul 357 de la mitropolitul Dianios. Apoi intră în monahism şi face o primă împărţire a averii sale. Pentru o mai bună cunoaştere a vieţii monahale a făcut o călătorie în Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia, vizitând pe renumiţii asceţi ai timpului. Întors acasă, Sfântul Vasile se retrage într-un loc singuratic, pe malul râului Iris, nu departe de localitatea Annesi, unde sora sa Macrina conducea o mănăstire. Aici a îmbinat munca manuală cu rugăciunea şi preocupările intelectuale. De aici i-a scris prietenului său din perioada studiilor de la Atena, Sfântul Grigorie de Nazianz, invitându-l să i se alăture. După un moment de ezitare, acesta a acceptat să vină în Pont, în anul 360, iar în această perioadă scurtă cei doi au pus bazele Filocaliei, în fapt o antologie de texte din opera marelui dascăl alexandrin Origen. Tot acum a compus cunoscutele Reguli ale vieţii monahale, unele mari (55), altele mici (313).

În anul 364, a fost chemat de episcopul său Eusebiu pentru a fi hirotonit preot şi i s-a încredinţat un rol important în pastoraţia eparhiei. Patru ani mai târziu, în anul 368, când populaţia din Cezareea Capadociei s-a confruntat cu o foamete cumplită s-a ocupat personal de ajutorarea celor săraci, făcând a doua împărţire a averii sale. În anul 370, probabil la 14 iunie, a fost ales episcop al Cezareei Capadociei.

Sfântul Vasile a compus o mulţime de lucrări cu cuprins ascetic, majoritatea în perioada cât s-a aflat în Pont, împreună cu prietenul său Grigorie de Nazianz. Un prim grup îl formează operele: Moralia, Regulile mari şi Regulile mici.

Moralia este o culegere de texte scripturistice, extrase din Sfintele Evanghelii şi epistole, cu care autorul argumentează 80 de norme obligatorii nu numai pentru monahi, ci şi pentru toţi creştinii, în general, şi pentru păstorii Bisericii, în special. Lucrarea este precedată de un scurt rezumat, care îi serveşte şi ca introducere.

Regulile mari sunt alcătuite sub formă de dialog şi constituie rezumatul a 55 de întrevederi avute cu monahii pe teme scripturistice, probleme de morală, de organizare şi administrare a vieţii monahale. Ele constituie principiile fundamentale ale vieţii monahale, care au stat la baza organizării vieţii monastice în Capadocia şi Asia Mică.

Regulile mici constituie o serie de răspunsuri, mai scurte, în legătură cu diferite probleme ale vieţii religioase. Este probabil ca Sfântul Vasile să fi convocat pe stareţii mănăstirilor şi în urma întrebărilor puse de aceştia, el le-a dat răspunsurile care au fost consemnate ulterior de tahigrafi.

161

Există păreri că o bună parte din aceste reguli sunt rodul activităţii şi inspiraţiei lui Eustaţiu de Sevastia, care le-a transmis doar pe cale orală, dar cel care le-a transpus în scris şi le-a dat o formă clară, precisă, a fost Sfântul Vasile cel Mare.

Regulile Sfântului Vasile cel Mare au stat la baza organizării monahismului răsăritean şi au constituit sursa de inspiraţie pentru Aşezămintele Sfântului Ioan Cassian (c. 361- 430∕435) şi Regulile Sfântului Benedict de Nursia (480-543).

Al doilea grup de scrieri cu caracter ascetic sunt cele intitulate: Despre judecata lui Dumnezeu, având ca temă principală iminenţa judecăţii divine asupra celor păcătoşi şi Despre credinţă, o succintă expunere a principiilor creştine cu argumentări din Sfânta Scriptură.

În sfârşit, pe seama Sfântului Vasile cel Mare sunt puse şi lucrările intitulate: Epitimii şi Constituţiile monahale, a căror autenticitate a fost contestată de unii patrologi, dar care au fost incluse în rândul operelor sale datorită asemănării cu celelalte lucrări.

În vederea atingerii scopului vieţii monahale, Sfântul Vasile cel Mare a fost preocupat îndeaproape de buna organizare şi funcţionare a comunităţilor monahale stabilind un număr de reguli, norme, pravile sau principii. Între acestea unele sunt fundamentale sau generale, iar altele sunt comune.

Între principiile fundamentale, el stabileşte următoarele: - principiul iubirii sau al dragostei de Dumnezeu şi de oameni, ca

supremă poruncă dumnezeiască;- principiul renunţării sau al sărăciei de bunăvoie;- principiul ascezei, înfrânării şi al lepădării de sine sau al fecioriei; - principiul izolării sau al vieţuirii în singurătate cu privire al locuinţă;- principiul trăirii în comuniune cu cei ce au acelaşi scop, având totul în

comun;- principiul ascultării necondiţionat de superiorul comunităţii;- principiul îmbinării cercetării Sfintei Scripturi cu rugăciunea şi munca;- obligativitatea împărtăşirii cât mai dese, zilnic dacă este posibil, ca semn

al comuniunii.Toate acestea Sfântul Vasile le fundamentează pe învăţătura Sfintei

Scripturi, arătând valoarea lor practică şi modul cum pot fi ele aplicate în cadrul comunităţilor monahale.

161

În ceea ce priveşte normele comune de vieţuire monahală, acestea se referă la modul de organizare, conducere şi administrare a vieţii monahale, la primirea candidaţilor în monahism, la comportarea monahilor, la relaţiile interne şi externe, la administrarea bunurilor, instruirea ucenicilor, justiţia monahală, îngrijirea bolnavilor şi ieşirea din viaţa monahală.

Monahismul bizantin a cunoscut de la început cele două forme principale de organizare: eremitică şi cenobitică (chinovială). Dintre acestea, prima a fost considerată întotdeauna forma superioară, chiar dacă forma chinovială s-a impus în cele din urmă în Biserică. Totuşi, în decursul dezvoltării sale, monahismul a devenit o mişcare diversificată. Între eremitismul Sfântului Antonie şi chinovitismul organizat al Sfântului Pahomie, a existat o gamă întreagă de forme intermediare de viaţă monahală practicate în cadrul creştinismului răsăritean, care s-au transmis treptat şi în Apus. Chiar dacă între cele două forme ale vieţii monahale a existat deseori un fel de competiţie şi, chiar divergenţe, întreaga mişcare monahală răsăriteană a rămas unită în caracterul ei fundamental, stăruind în convingerea că rugăciunea, indiferent de forma în care se face, este conţinutul permanent şi fundamental al vieţii monahale. În ambele cazuri, rugăciunea a fost înţeleasă ca un mod de a atinge ţinta vieţii creştine: părtăşia cu Dumnezeu şi îndumnezeirea prin comuniune cu omenitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Chinoviţii au pus accentul pe natura liturgică şi sacramentală a acestei comuniuni, în timp ce anahoreţii învăţau că trăirea în Hristos trebuie atinsă prin efort personal.

Monahii se bucurau de o mare cinste în cadrul în lumea creştină, fapt care se baza pe convingerea că ei sunt intermediarii cei mai potriviţi în obţinerea mântuirii. Cei mai cunoscuţi dintre ei, marii duhovnici, erau cercetaţi de multă lume care venea la ei ca să le ceară sfatul şi să dobândească un cuvânt duhovnicesc de mângâiere. Nu de puţine ori veneau la ei mari demnitari, episcopi şi chiar împăraţi se eliberau de păcatele săvârşite, primeau sfaturi şi rugăciuni pentru ei şi familia lor. Faptul că erau căutaţi şi consultaţi, iar unii dintre ei trăiau în mănăstiri situate în interiorul oraşelor, făceau ca ei să fie la curent cu toate problemele vremii.

Istoria Bisericii a consemnat şi faptul că în unele perioade mai agitate, mulţi dintre ei, intraţi în monahism doar din interes, renunţau la exigenţele vieţii pe care şi-au ales-o şi făceau manifestaţii zgomotoase pe străzi, strigau, ameninţau, provocau ciocniri sângeroase şi întrucât se socoteau învăţaţi, se amestecau în discuţiile teologice, se considerau în măsură să-şi spună cuvântul

161

în sinoade, ameninţau şi chiar înfruntau autorităţile. La toate acestea era încurajaţi şi chiar conduşi de ereticii vremii, cărora unii dintre monahi li se alăturau şi îi ajutau. Trebuie adăugat că ei au săvârşit aceste abuzuri şi datorită căderii în erezie a unora dintre conducătorii lor, cum a fost cazul lui Nestorie, Eutihie sau Dioscor, dar şi lipsei oricărui control din partea autorităţilor religioase şi civile. De altfel, de-a lungul vremii, monahii au manifestat o permanentă tendinţă de a se sustrage oricărei autorităţi.

De remarcat faptul că până la jumătatea secolului al V-lea, monahismul nu a depins jurisdicţional de o autoritate bisericească, ci stareţul sau superiorul mănăstirii era singura autoritate de care ascultau monahii. Sinodul al IV-lea ecumenic a pus capăt acestei situaţii, luând o serie de măsuri canonice de o importanţă capitală pentru disciplina sau viaţa monahală.

Astfel, canonul al 2-lea a rânduit anatematizarea monahilor hirotoniţi prin simonie. Canonul 3 supune pedepselor bisericeşti pe cei care luau în arendă moşii şi administrau bunuri străine. Deoarece unii monahi îşi construiau singuri mănăstiri, canonul 4 a hotărât ca nimeni să nu poată ridica mănăstiri sau orice locaş de cult, fără binecuvântarea episcopului, căruia trebuie să i se supună şi să-i dea ascultare totală. În mănăstiri, ei trebuiau să trăiască în linişte, să stăruiască în post şi rugăciune, iar episcopii să supravegheze cu grijă asupra vieţii mănăstirilor. Se interzicea monahilor de a mai umbla pribegi, în afara mănăstirii şi de a se amesteca în afaceri lumeşti şi bisericeşti, fără aprobarea sau însărcinarea episcopului.

Se interzicea, de asemenea, primirea sclavilor în mănăstire, fără voia stăpânilor. Prin canonul 7 monahii erau opriţi de a intra în armată sau în dregătorii lumeşti, incompatibile cu chemarea lor, iar în privinţa clericilor din mănăstiri, canonul 8 hotărăşte că aceştia să fie sub autoritatea episcopului locului.

Canonul 16 excomunică, dar lasă la aprecierea episcopului locului pe călugării şi călugăriţele care renunţau la monahism şi se căsătoreau, înapoindu-se în lume. Prin canonul 18 se dispunea pedepsirea exemplară a monahilor şi clericilor care pun la cale conspiraţii sau sunt complici în cadrul unor comploturi împotriva episcopilor lor. Canonul 23 susţinea mustrarea şi cerea alungarea din Constantinopol a monahilor veniţi din provincie pentru a susţine unele reclamaţii şi a răspândi calomnii împotriva episcopilor ca şi a celor care se îndeletniceau cu probleme total străine de starea monahală. Canonul 24

161

prevedea faptul ca mănăstirile să nu fie folosite în scopuri lumeşti, ci numai pentru nevoile pur monahale.

Din acest moment, monahismul nu a mai fost o instituţie particulară, ci va depinde de autoritatea bisericească superioară. De asemenea, monahismul devine acum o parte integrantă a Trupului tainic al lui Hristos, adică o instituţie oficială a Bisericii.

În perioada dintre Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon şi domnia lui Iustinian I monahismul a cunoscut o perioadă de transformări şi îmbunătăţiri substanţiale. Marele împărat roman a arătat o mare grijă pentru viaţa monahală din vremea sa. În timpul său a crescut şi numărul mănăstirilor. Astfel, pe la anul 536, numai în Constantinopol şi în împrejurimi, erau peste 70 de mănăstiri. Mai ales, în Siria, Palestina şi Egipt, numărul călugărilor era foarte mare. Novelele 5 şi 133 date de Iustinian au dat un nou impuls vieţii monahale din Bizanţ şi acesta pentru că Iustinian a căutat să împletească armonios interesele Bisericii cu ale Statului.

Pe baza regulilor monahale existente, Iustinian a îndreptat ceea ce nu se mai potrivea cu situaţia din timpul său, aducând completări acolo unde a fost nevoie. Astfel, dacă la Sinodul al IV-lea ecumenic se stabilise că sclavii nu puteau să intre în mănăstire, el a statornicit că oricine avea voie să îmbrăţişeze viaţa monahală, indiferent din ce clasă socială făcea parte. Cu mici excepţii, călugării erau concentraţi în mănăstiri, sub autoritatea unui egumen („conducător”) sau arhimandrit („căpetenia turmei”), ales de adunarea monahilor şi confirmat de episcopul locului. Erau interzise mănăstirile mixte, care erau destul de numeroase în veacul al VI-lea. După trei ani de noviciat, cei care deveneau călugări puteau dispune de bunurile lor. Dacă înainte de a intra în mănăstire, persoana fusese căsătorită, soţia şi copii îl moşteneau în proporţii egale.

Întrucât unii monahi puteau fi uşor sustraşi de la preocupările lor spirituale, s-au introdus măsuri severe de disciplină. Se interzicea contactul cu lumea din afară, ieşirile din mănăstire, vizitele monahilor în mănăstirile de călugăriţe şi invers chiar dacă era vorba de rude, supravegherea monahilor cu rândul în timpul somnului.

Unele din aceste dispoziţii se aflau şi în rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, dar Iustinian le-a dat putere de lege de stat.

În cadrul Bisericii, monahii formau o categorie aparte şi deosebită de clerici şi laici. Pentru a se putea dedica întru totul vieţii ascetice, un timp nu li s-

161

au încredinţat harul preoţiei în cele trei trepte. Ei participau la serviciile divine în parohiile apropiate. Abia în momentul în care mănăstirile au avut în incinta lor şi biserici au fost hirotoniţi pe seama acestora preoţi şi diaconi dintre monahii din mănăstire (de obicei duhovnicul şi stareţul, dar şi alţii). Aceştia - purtând numele de ieromonahi şi ierodiaconi - săvârşeau serviciile religioase pentru monahii din obştea mănăstirii.

Mănăstirile de maici erau mai reduse numeric şi mai puţin înzestrate decât cele de bărbaţi, fiind concentrate mai ales în zona urbană. De-a lungul întregii existenţe a Imperiului bizantin, în Constantinopol au fost atestate 270 de mănăstiri de bărbaţi şi doar 77 de femei (23 %), iar în restul teritoriului au fost 225 de mănăstiri de bărbaţi şi doar 17 de femei (7%). Marile centre ale monahismului bizantin au fost cele din jurul Munţilor Athos, Auxentios, Olympos, Galesios şi Latros şi aveau o diversitate de forme de viaţă monahală inclusiv cea anahoretică.

Cu timpul, monahismul a avut şi o dezvoltare aşa-zis „urbană”, în oraşe sau pe lângă oraşele mai importante ale Imperiului. În anul 383, în timpul domniei lui Teodosie cel Mare, avem ştiri despre prima mănăstire din Constantinopol, numită a lui Dalmatie. Acesta a fost soldat în armata romană. Deşi era căsătorit şi avea copii, a renunţat la viaţa civilă şi a devenit monah la mănăstirea unde era stareţ un cunoscut monah al vremii, cuviosul Isachie. Aici, el s-a remarcat prin nevoinţele sale ascetice şi prin faptele bune. Atunci când a murit cuviosul Isachie, a cerut să fie pus în locul său, Dalmat. Datorită vieţii sale ascetice şi a viziunilor profetice de care s-a învrednicit, Dalmat era consultat de împărat dar şi de unii episcopi. După moartea lui interesul pentru viaţa monahală a scăzut simţitor.

O altă mănăstire din Constantinopol a fost cea a „akimiţilor” (twn akoim»twn) sau a „neadormiţilor”, aparţinând celor ce-şi spuneau „monahii

neadormiţi”. Ea a fost întemeiată de un oarecare Alexandru, în anul 430. Viaţa în această mănăstire era astfel organizată încât 1∕3 dintre monahi se rugau, 1∕3 munceau şi 1∕3 se odihneau, după care se schimbau între ei.

Între monahii anahoreţi era o categorie deosebită, cea a stiliţilor (stâlpnicilor), care trăiau în vârful unui stâlp. Cel dintâi anahoret de acest fel a fost Simeon cel Bătrân, Stilitul sau Stâlpnicul (390-459), originar din satul Sis, la poalele munţilor Taurus (Antiohia), care a trăit timp de 30 de ani în vârful unui astfel de stâlp. Respectat de însuşi împăratul Teodosie al II-lea, el a fost

161

imitat de alţi anahoreţi ca Daniil din Constantinopol († 489) şi Simeon cel Tânăr († 593). Deşi au găsit imitatori, numărul lor a fost destul de mic.

Cea mai ilustră ctitorie monahală a Bizanţului a fost mănăstirea Studion, fondată în anul 463 de către consulul roman Studios, de la care şi-a dobândit şi numele. A fost ridicată în partea de sud-vest a capitalei, mai precis în cartierul Psamatia, nu departe de zidul lui Teodosie. După ultimele cercetări, se pare că bisericii mănăstirii, aparţinând stilului roman îmbinat cu multe elemente greceşti, a fost una parohială. Ulterior, odată cu întemeierea aşezământului monahal ea a intrat în patrimoniul mănăstirii. Construcţia bisericii a început în jurul anului 450, pe un teren aparţinând ctitorului ei. Ea fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar întregul aşezământ monahal a primit o serie de bunuri, mai multe hectare de vie şi grădini.

Sfântul Teodor Mărturisitorul a fost primul cronicar bizantin care a consemnat tradiţia ascetică a monahilor de la Studion, relatând stabilirea aici, de la început, a călugărilor akimiţi. Mănăstirea a oferit un mediu favorabil practicării ascezei, inaugurându-se astfel o tradiţie ascetică binecunoscută care s-a dezvoltat apoi în timpul Sfântului Teodor Studitul.

S-au impus posterităţii stareţii Athenodor, membru al delegaţiei trimise de patriarhul Acaciu la Sfântul Daniil Stâlpnicul (409-493) pentru a-i cere acestuia concursul la contracararea politicii religioase a uzurpatorului Vasilisc (475) şi Ioan, care a refuzat să accepte numirea patriarhului Timotei I (511-518) fără ca acesta să fi făcut o mărturisire publică pro-calcedoniană.

În timpul iconoclasmului, călugării au fost alungaţi din mănăstire, aşezământul fiind lăsat în paragină. După moartea împăratului Constantin Copronimul (741-775), mănăstirea s-a repopulat treptat, egumenul ei, Sfântul Sava, participând şi semnând actele Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787).

Mănăstirea a câştigat o importanţă cu totul deosebită în viaţa monahismului bizantin ca şi a Bisericii, în general, o dată cu numirea ca egumen a Sfântului Teodor. Datorită înaintării rapide a turcilor selgiucizi în Asia Mică, împărăteasa Irina a dispus, în anul 797, trecerea monahilor, în frunte cu egumenul Platon şi nepotul său, Teodor, de la mănăstirea Sakkudion din Bithinia, la Constantinopol, în mănăstirea Studion. Odată cu ei au venit aici şi alţi monahi. Din acest moment, acest aşezământ a devenit cel mai important centru monahal din Constantinopol şi a rămas aşa până la sfârşitul Imperiului.

161

În timpul stăreţiei Sfântului Teodor, acesta a fost însufleţit de ideea de a scoate Biserica de sub influenţa puterii politice (ridicându-se împotriva amestecului împăratului în probleme de dogmă) şi de a face din mănăstirea Studion un centru de apărare a dreptei credinţe şi a moralei ortodoxe. El a dat mănăstirii o organizare nouă, temeinică, cunoscută sub numele de reforma studită, în fapt o reîntoarcere la concepţia marilor părinţi şi organizatori ai vieţii monahale cenobitice, Sfântul Pahomie cel Mare şi Sfântul Vasile cel Mare. Puternica obşte monahală de la Studion s-a dovedit inovatoare prin felul în care a îmbinat munca manuală şi rugăciunea cu grija pentru dezvoltarea intelectuală a monahilor, exemplificând astfel idealul monastic în cadrul cenobitic. Cei peste 1.000 de monahi erau organizaţi în cete, fiecare ceată având un întâistătător. Regula era ca monahii să fie încadraţi alternativ în una din cele trei grupe: a rugătorilor, a lucrătorilor şi a celor care se odihneau. Pe lângă aceasta, monahii se ocupau şi cu studiul teologiei, al copierii de manuscrise, caligrafierii, pictării de icoane (cu o contribuţie esenţială la reconstituirea icoanelor, după epoca distrugerii lor în timpul iconoclasmului şi la fixarea erminiei picturale), aici existând chiar şi o şcoală de muzică (unde au activat câţiva imnografi şi melozi, ale căror producţii au intrat în cărţile de slujbă ale Triodului şi Penticostarului). Temeliile organizatorice şi reformatoare puse de Sfântul Teodor s-au păstrat de-a lungul istoriei comunităţii studite, rămânând înscrise la loc de cinste în Aşezământul acestei mănăstiri.

Influenţele studite au ajuns mai întâi la Muntele Athos, prin Eftimie Studitul, cel care a întocmit primul Typicon al Sfântului Munte (972), în timpul împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), apoi în Orient prin patriarhul Dositei al Ierusalimului (înainte de 1187-sept.∕oct.1189 şi timp de 9 zile şi al Constantinopolului - febr. 1189) precum şi în Rusia Kieveană, la cunoscuta Lavra Pecerska unde monahii ruşi din celebra mănăstire bizantină trimiteau numeroase cărţi şi obiecte de cult.

Urmând pilda stareţului lor, monahii studiţi au avut o atitudine demnă şi hotărâtă în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului, deţinând uneori şi poziţii însemnate la Curtea imperială. Se ştie că domnia împăratului Mihail I Rhangabe (811-813) a fost o adevărată guvernare a monahilor. Fiind un om profund credincios, împăratul a ascultat întotdeauna de sfaturile călugărilor mai mult decât de cele ale consilierilor săi personali. În timpul persecuţiilor ce au urmat, sub împăraţii Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Bâlbâitul (820-829) şi Teofil (829-842), călugării studiţi au fost supuşi unor

161

presiuni puternice, fiind schingiuiţi şi exilaţi sau chiar omorâţi. Cu toate acestea, ei au avut o contribuţie esenţială la restabilirea cultului icoanelor. În urma celui de-al treilea exil a murit şi Sfântul Teodor Studitul, la 11 noiembrie 826, moaştele sale fiind aduse cu mare cinste după restabilirea Ortodoxiei, la 26 ianuarie 844 şi aşezate în mănăstirea pe care a condus-o cu atâta cinste.

Bunul renume al mănăstirii nu s-a stins odată cu marele ei organizator, obştea de aici continuând să strălucească şi datorită altor personalităţi bisericeşti ca: Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), ucenic al lui Simeon Studitul, devenit apoi stareţ al mănăstirii Sf. Mamas, apoi Nichita Stethatos şi Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), devenit arhiepiscopul Tesalonicului.

După restabilirea Ortodoxiei la 11 martie 843 (Duminica Ortodoxiei), monahii studiţi şi-au recăpătat poziţia privilegiată de la Curtea imperială, implicându-se activ în viaţa Bisericii. Mai târziu, comunitatea studită a dat trei conducători Bisericii bizantine: Antonie al III-lea (973-976), Alexios Studitul (1025-1043) şi Dositei (febr.1189)

În mănăstirea Studion au îmbrăcat rasa monahală şi trei împăraţi bizantini: Mihail al V-lea Calafatul, în anul 1042, Isaac I Comnenul, în anul 1059 şi Mihail al VII-lea, împreună cu fiul său Constantin, în anul 1078.

După cucerirea latină (1204), călugării studiţi au fost nevoiţi să abandoneze mănăstirea, care a rămas în paragină. Abia în anul 1293, Constantin Paleologul, fratele lui Andronic al II-lea, a restaurat mănăstirea în forma ei anterioară şi, odată cu acesta a fost repopulată. În secolul al XIV-lea mănăstirea şi-a reocupat locul de frunte în cadrul mănăstirilor din Imperiu. De altfel, ea era şi comunitatea mamă pentru alte patru mănăstiri asociate.

Căderea Constantinopolului sub turci a însemnat şi sfârşitul mănăstirii Studion, ai cărei călugări s-au împrăştiat, iar biserica a fost transformată în moschee, purtând numele de Imrahor Djami.

Dacă epoca iconoclastă a reprezentat o perioadă de decădere în istoria monahismului, mai târziu, centrul de greutate al dezvoltării acestei instituţii a fost Asia Mică, îndeosebi Olimpul Bitiniei şi câmpia Brussei.

Din această zonă amintim mănăstirea Sakkudion, situată în câmpia Brussei, întemeiată în anul 781 de către Platon, intrat în monahism la mănăstirea Symboli (sec. VII). Sub supravegherea egumenului Platon, care a introdus în mănăstire regulile vasiliene, această aşezare monahală a devenit un însemnat centru monahal. Era interzisă orice prezenţă feminină chiar şi dintre animale, iar călugării erau opriţi de la orice îndeletniciri lumeşti individuale. Tulburările

161

produse de o dispută apărută în anul 795 în cadrul comunităţii, au dus la scăderea prestigiului acesteia a avut loc apoi o revigorarea de scurtă durată a vieţii mânăstireşti, după care atacurile turcilor selgiucizi i-au determinat pe vieţuitorii mănăstirii să se refugieze la mănăstirea Studion.

O altă mănăstire renumită a fost cea a lui Eustratie († 867), numită Marea Mănăstire, deoarece egumenul ei era întâistătătorul tuturor mănăstirilor din Olimp. La începutul secolului al IX-lea, Ioanichie cel Mare a înălţat aici trei mănăstiri. În veacul următor din Lavra Sfântului Mihail din Olimpul Bitiniei a plecat Sfântul Atanasie spre Muntele Athos unde va pune bazele primei mănăstiri de aici.

Pe Muntele Latmos, situat lângă oraşul Milet şi devenit în Evul Mediu, Latros s-a ridicat un aşezământ mănăstiresc de mari proporţii, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Înainte de secolul al X-lea s-a înfiinţat mănăstirea Kellibaron, pe coasta de miazăzi a muntelui, iar lângă ea era mănăstirea Sfântul Pavel, numită aşa după numele întemeietorului ei. Este cunoscut faptul că egumenii celor două mănăstiri s-au certat uneori pentru demnitatea de arhimandrit sau protos al Muntelui Latmos.

În perioada iconoclastă, monahii au fost adepţii intransigenţi ai cultului icoanelor şi, de aceea, au avut mult de suferit. Împăraţii iconoclaşti au desfiinţat numeroase mănăstiri, i-au obligat pe călugări să se căsătorească, i-au înrolat cu forţa în armată. Mulţi, însă, au preferat să sufere sau chiar să moară, nevoind să renunţe la modul de viaţă pe care şi l-au ales. O parte din monahi au fost întemniţaţi, alţii au fugit în Apus, în special în Italia, iar averile mănăstireşti au fost confiscate.

După încheierea primei perioade iconoclaste, se înregistrează un reviriment al vieţii monahale, pe fondul reformelor iniţiate în veacul al IX-lea de monahii de la mănăstirea Studion. Rolul monahilor în triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului demonstrează angajarea lor tradiţională în disputele teologice din Bizanţ, încă din primele veacuri creştine. Monahismul bizantin apare, astfel, nu doar ca o şcoală a desăvârşirii spirituale, ci şi ca un corp care se simte responsabil pentru învăţătura de credinţă şi faţă de soarta Bisericii, în general.

În perioada cuprinsă între secolele IX-XI s-a înregistrat un avânt al vieţii monahale bizantine. Întemeierea de mănăstiri sau retragerea în ele a multor credincioşi din toate clasele sociale a fost un fenomen frecvent întâlnit în această perioadă, atât de des încercată de năvăliri ale popoarelor de stepă, dar poate şi

161

din cauza unei căutări mai febrile după viaţa morală mai înaltă. În acest fel, mănăstirile nu mai erau doar pepiniere din care se alegeau viitorii ierarhi şi aşezămintele unde fiinţau diferite şcoli şi centre de asistenţă socială, ci ele erau tot atâtea locuri de pelerinaj, de cinstire a moaştelor şi a altor urme ale evlaviei creştine.

O serie de împăraţi, înalţi demnitari şi oameni bogaţi au întemeiat mănăstiri sau au făcut importante danii în bani sau bunuri materiale celor existente. Astfel, împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a dăruit mănăstirii din Patmos mai multe insule din jur, veniturile câtorva mănăstiri precum şi o flotă comercială scutită de orice fel de taxe.

Monahii se bucurau în faţa credincioşilor de un prestigiu deosebit, care se baza pe convingerea că ei constituiau intermediarii cei mai potriviţi pentru dobândirea mântuirii. Raportat la credinciosul de rând, socotit un amator, călugărul era considerat un profesionist, care îşi petrece întreaga viaţă întru cele ale credinţei. Popularitatea cinului monahal în rândul credincioşilor a făcut ca membrii săi să-şi facă simţită prezenţa şi în alte domenii ale vieţii. Astfel, în unele zone mănăstirile aveau un rol hotărâtor în viaţa economică (mai ales în agricultură), dar şi în cea intelectuală şi cea socială.

În această perioadă un rol important în Imperiul bizantin l-a avut Muntele Athos, supranumit şi „Grădina Maicii Domnului”. Unul dintre cele trei braţe ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situat între oraşele Tesalonic şi Constantinopol, poartă numele de Athos. Această fâşie de pământ este despărţită de baza peninsulei printr-un canal, numit canalul lui Xerxes, după numele regelui persan care a ordonat construcţia lui, în anul 480 î. Hr.

Conform relatărilor lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apollonius din Tyana şi ale altor autori antici, încă din timpurile precreştine şi până la începutul secolului al III-lea d. Hr. au existat în Athos diferite oraşe mai mici precum Sani, Thysson, Kleinai, Dion, ş. a., care au dispărut în timp, fără să avem cunoştinţă despre motivele care au dus la dispariţia lor.

După afirmaţiile lui Plutarh, arhitectul lui Alexandru cel Mare i-a propus acestuia să transforme Athosul într-un monument închinat măreţiei macedonene care să-i imortalizeze faima, dar Alexandru a refuzat.

Monahismul s-a dezvoltat aici destul de încet, mai întâi sub forma sa anahoretică, datorită izolării, terenului accidentat şi pericolului reprezentat de piraţii arabi. De aceea, primii veniţi aici au fost cei aflaţi în regiunile apropiate, atraşi de frumuseţea şi posibilităţile de retragere în singurătate oferite de acest

161

loc. Se pare că, însuşi împăratul Constantin cel Mare a creat condiţiile pentru desfăşurarea unei vieţi monahale aici, transferând populaţia necreştină athonită în Peloponez.

Din diferite izvoare rezultă că în timpul lui Iulian Apostatul (361-363) se aflau acolo nu doar creştini, ci şi diferite populaţii păgâne.

Mult mai târziu, împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a emis un decret prin care întreg muntele devenea proprietatea exclusivă a călugărilor aşezaţi aici. În decursul perioadei iconoclaste (726-843), un număr însemnat de călugări de pe întreg teritoriul bizantin au venit la Muntele Athos. Ei au adus aici acte, documente, moaşte, obiecte de artă, numeroase icoane. Tot în această perioadă au început să se zidească aici primele lavre athonite, iar dintre chipurile duhovniceşti ale acestei perioade amintim pe Petru Athonitul, fost general în armata împăratului Teofil (829-842). El ar fi reuşit să scape din închisoarea, unde fusese reţinut de acest împărat iconoclast, şi s-a retras la Athos, într-o peşteră de lângă mănăstirea Ivirion. Aici a stat 53 de ani într-o severă viaţă pustnicească. De asemenea, sunt menţionaţi Ioan Kolovòs (cel Ciung sau Schilod), ajuns la Sfântul Munte în jurul anului 687, care a reuşit să adune în jurul său mai mulţi creştini dornici să ducă o viaţă ascetică şi Cuviosul Eftimie din Tesalonic, considerat de unii drept al doilea întemeietor al monahismului athonit.

Constituiţi în lavre-le amintite, călugării s-au răspândit pe întreg teritoriul Muntelui Athos, fără a fi tulburaţi decât de incursiunile piraţilor arabi şi de pretenţiile jurisdicţionale ale celorlalţi locuitori din Peninsula Chalcidică.

Pentru a-i pune la adăpost de diferitele pretenţii ale acestora din urmă, împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) a emis un decret, în anul 885, prin care a declarat independenţa şi autonomia administrativă a Athosului atât în probleme civile cât şi eclesiastice. Această hotărâre imperială a fost recunoscută şi reconfirmată şi de succesorii acestuia la conducerea Imperiului: Leon al VI-lea Filosoful (886-912), în anul 911, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în anul 912 şi Roman I Lecapenos (920-944), în anul 920.

Treptat numărul sihaştrilor a sporit şi aceştia au început să se organizeze în grupuri, bucurându-se şi de sprijinul împăratului Nichifor al II-lea Focas (963-969). Acesta a luat măsuri de înzestrarea a mănăstirilor cu diferite bunuri şi le-a întărit privilegiile. La un moment dat, el a intenţionat să renunţe la purpura imperială în favoarea rasei monahale, dar ulterior s-a răzgândit. Mai târziu, au venit la Muntele Athos şi numeroşi monahi străini: georgieni, ruşi, bulgari, sârbi

161

şi români, care au întemeiat şi ulterior s-au stabilit în mănăstirile de aici. Din Apus, doar amalfitanii au reuşit să întemeieze aici, la sfârşitul secolului al X-lea, o mănăstire care a durat numai până la sfârşitul secolului al XIII-lea (985-1287).

În privinţa monahismului chinovitic, pe la mijlocul secolului al X-lea sunt atestate câteva obşti monahale. Prima mănăstire a fost zidită, în anul 963, cu ajutorul împăratului Nichifor al II-lea Phocas (963-969), de către Sfântul Atanasie Athonitul († 997∕1011), originar din Trapezunt102. Ea s-a numit Marea Lavră, având în componenţa ei două biserici, cu hramurile Sfântul Ioan Botezătorul şi Buna Vestire, o trapeză, o bolniţă, o casă de oaspeţi şi câteva anexe gospodăreşti Această mănăstire a ocupat, încă de la început, locul de frunte în ierarhia athonită. Sfântul Atanasie a introdus modul de viaţă chinovial, astfel încât mănăstirea (având circa 80 de călugări) a devenit ţinta unor atacuri vehemente din partea celorlalţi vieţuitori ai muntelui, care în marea lor majoritate erau idioritmici. Aceştia vedeau în noul mod de organizare o îndepărtare de vechea tradiţie a monahilor athoniţi, păstrată ca o poruncă apostolică până atunci. Noua organizare monahală a lui Atanasie se baza pe impunerea stilului chinovial, oprirea călugărilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre călugării greci şi cei aparţinând altor popoare, supunerea tuturor faţă de un protos, cu drepturi superioare faţă de cele ale stareţilor, interzicerea intrării pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunităţii monahale în mod independent faţă de orice autoritate. Această ultimă directivă a reprezentat linia tradiţională athonită şi a fost confirmată de împăratul Nichifor al II-lea Phocas.

Sfântul Atanasie a alcătuit pentru monahii săi primul Typikon athonit inspirat din regulile Sfântului Teodor Studitul, publicat şi confirmat, în anul 970 de împăratul Ioan I Tzimiskes (969-976). Acesta a fost semnat de Sfântul Atanasie şi alţi 54 de conducători ai aşezămintelor de la Sfântul Munte, urmând să aibă valabilitate pe întreg teritoriul său. A fost, totodată, momentul în care disputa dintre grupul athonit idioritmic şi cel chinovial a fost tranşată în favoarea ultimului.

Principalele măsuri înscrise în Typikon erau:

102 Se spune că monahul ATANASIE l-a însoţit pe generalul Nichifor PHOCAS într-o luptă cu arabii în insula Creta. Înainte de bătălie, generalul i-a promis că dacă va ieşi victorios, va intra în viaţa monahală. Deşi a obţinut victoria, Nichifor PHOCAS a uitat de promisiune şi, întâlnind-o pe împărăteasa TEOPHANO, văduva lui ROMAN al II-lea (959-963), mort prematur şi care era regentă în numele celor doi copii minori ai ei, s-a căsătorit cu ea. La reproşurile făcute de ATANASIE, NICHIFOR a răspuns cu promisiuni, dar mai ales cu bani mulţi pentru mănăstirea pe care o întemeiase ATANASIE la Muntele Athos, Marea Lavră.

161

- permisiunea desfăşurării vieţii monahale atât după modul de viaţă idioritmic, cât şi după cel chinovial;

- fiecare mănăstire era condusă de un egumen ajutat de câţiva proestoşi;- toate mănăstirile erau condus de o adunare monahală, formată din

stareţii lor, care se întruneau odată pe an la Karyes, devenit capitala administrativă a Athosului;

- în frunte acestei adunări se afla un protos, numit de împărat şi hirotonit de patriarhul Constantinopolului, acesta având atât jurisdicţie civilă cât şi bisericească asupra întregului Munte.

Chiar dacă prin acest Typikon idealul de viaţă idioritmic şi cel chinovial au rămas în fond neatinse, viitorul imediat a aparţinut lavre-lor de tipul celei ridicate de Sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil şi a devenit dominantă de Sfântul Munte. Acest fapt s-a putut observa odată cu întemeierea noilor aşezăminte (Iviron, Vatopedi, Esphigmenou, Karakalou, Kastamonitou, etc.)

Astfel, începând cu secolul al X-lea Sfântul Munte Athos a devenit principalul centru al monahismului bizantin, fapt care poate fi constatat şi în secolul al XII-lea, în timpul dinastiei Comnenilor. Diferitele curente teologice contemplative care au apărut de-a lungul timpului în monahismul răsăritean, începând cu Părinţii deşertului, şi-a dobândit consacrarea la Muntele Athos, făcând din acest spaţiu centrul unei vieţi teologice deosebit de intense.

Sfântul Munte cuprinde astăzi şase categorii de aşezăminte monastice: mănăstiri, schituri, chilii, colibe, bordeie şi sihăstrii.

Mănăstirile sunt în număr de 20, număr care nu poate fi sporit şi nici micşorat. Dintre aceste mănăstiri 17 sunt greceşti (Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, Dionisiou, Cuthloumusiou, Pantocrator, Xiropotamou, Dochiariou, Karakalou, Philoteou, Simonospetra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenophont, Grigoriou, Esphigmenou şi Kastamonitou), una este rusească (Sfântul Pantelimon), una sârbească (Hilandar) şi una bulgărească (Zografu). S-a stabilit că numărul celorlalte aşezări aşezăminte monastice poate suferi modificări.

Mănăstirile athonite sunt, de obicei, înconjurate din toate părţile de construcţii (pavilioane) cu patru etaje în care se află, împărţite pe zone, chiliile monahilor. Înspre exterior au balcoane, pe care le folosesc în diverse scopuri. De jur împrejur ele sunt înconjurate de ziduri puternice, având aspectul unor mici aşezări fortificate, acestea servind în trecut pentru apărarea lor. Cele mai multe

161

mănăstiri sunt pictate şi construite într-un stil arhitectonic deosebit, numit stil athonit.

În trecut, în Muntele Athos, existau atât mănăstiri idioritmice cât şi chinoviale. În cele idioritmice monahii aveau chiliile înşiruite una după alta, având şi mici spaţii auxiliare. Ei posedau totul în comun: locuinţa, lucrul, hrana, rugăciunea. În jurul anilor ’70 erau în număr de 7. În cazul celor chinoviale, fiecare monah are o cameră, de obicei de mici dimensiuni, cu un minim de obiecte într-însa. În prezent, toate mănăstirile au regim chinovial (viaţă de obşte).

Astăzi, toţi monahii din Muntele Athos atunci când sunt primiţi ca novici sau sunt tunşi în monahism, dobândesc automat cetăţenia greacă, fără a îndeplini alte formalităţi.

În afara celor 20 de mănăstiri, mai există 14 schituri, colibe şi sihăstrii, iar în capitala Sfântului Munte, Karyes, funcţionează o şcoală bisericească pentru novicii şi monahii care doresc să se instruiască.

Schiturile sunt obşti monahale întemeiate în spaţiul de jurisdicţie al unei mănăstiri, în baza unui act validat cu sigiliul patriarhal. Numărul monahilor vieţuitori într-un schit este stabilit în actul de întemeiere, iar regulamentul de funcţionare este aprobat de mănăstire. Schiturile pot fi idioritmice sau chinoviale. Cele idioritmice sunt formate din chilii adunate în jurul unei biserici centrale. Fiecare chilie posedă şi o capelă proprie. În duminici şi sărbători toţi monahii săvârşesc slujbele în biserica principală a schitului, iar în restul zilelor în capelele din chiliile lor. În fruntea schitului se află un monah ales dintre bătrânii chiliilor pe o perioadă de un an şi care poartă numele de dicheu (cel drept). Acesta se îngrijeşte de găzduirea pelerinilor precum şi de săvârşirea slujbelor din biserica principală, fiind şi reprezentant al monahilor din schit în relaţiile cu cei din afară. În schiturile chinoviale, dicheul numit şi egumen, este ales pe viaţă, iar alegerea lui este validată de conducerea mănăstirii.

Chiliile sunt aşezăminte formate dintr-o biserică şi o clădire cu chilii şi dependinţe. În fruntea chiliei se află stareţul ajutat de ucenici ai săi. Numărul vieţuitorilor chiliei nu pot depăşi cifra 9. Ei trăiesc exclusiv din munca lor, cultivând bucata lor de pământ, pictând icoane sau executând diferite obiecte de cult.

Colibele sunt mici locuinţe, izolate, cu doi sau trei monahi, cărora le-a fost încredinţată pe viaţă de către mănăstirea în zona în care se află. Monahii colibelor se întreţin din lucrurile de mână pe care le confecţionează.

161

Sihăstriile sunt colibe mici aflate în locuri pustii şi sălbatice, pe stânci, pe vârfuri de munţi sau în peşteri, unde anumiţi monahi şi-au stabilit un loc de refugiu greu accesibil. Trăiesc în rugăciuni neîncetate, în post şi privegheri, studiind continuu Sfânta Scriptură şi cugetând la moarte.

Toate aceste aşezăminte ale Muntelui Athos urmează ora bizantină şi calendarul iulian. În toate anotimpurile anului ora zero coincide cu apusul soarelui, în afară de mănăstirea Iviron la care ora zero coincide cu răsăritul soarelui.

Pe lângă participarea la serviciile religioase, rugăciune şi meditaţie, monahii se ocupau şi cu unele activităţi practice: agricultura, pomicultura, creşterea animalelor şi chiar practicau unele meserii. În timp, Muntele Athos a devenit şi un important centru de cultură teologică de pictură şi artă religioasă.

Din punct de vedere administrativ, organizarea Athosului era destul de simplă: monahii luau parte prin intermediul egumenului şi a unui număr de proiestoşi (iconom, eclesiarh, şi alţii) la un fel de Consiliu consultativ (proqaton), care se desfăşura la Karyes. Aceştia alegeau un protos (prwtoj), care reprezenta comunitatea monahală în relaţiile ei cu autorităţile eclesiastice şi cele civile. El era un monah independent de vreo mănăstire, care avea dreptul de a supraveghea conducerea mănăstirilor. În acest sens, el avea putere mare, era, de obicei, numit de împărat şi hirotonit de patriarh. Avea voie să poarte toiag ca şi arhiereii, era pomenit la slujbe în toate bisericile Sfântului Munte, iar mai târziu a dobândit privilegiul de a asista la sinoade şi de a participa la Sfânta Liturghie cu însemnele patriarhale. Mai avea dreptul să întărească în funcţie pe egumeni, să recomande pentru hirotonie pe diaconi şi preoţi, iar pe citeţi şi pe ipodiaconi îi putea el însuşi hirotoni.

Spre sfârşitul secolului al X-lea acest organism a fost în locuit cu o Adunare a egumenilor (sÚnaxij), care se întrunea de 3 ori pe an (la Crăciun,

Paşti şi Adormirea Maicii Domnului, iar după adoptarea primului Typikon doar o singură dată, de ziua hramului Sfântului Munte - Adormirea Maicii Domnului), şi la care participau între 15-40 de reprezentanţi ai monahilor. Cu acea ocazie, iconomul făcea darea de seamă asupra treburilor materiale şi administrative ale tuturor mănăstirilor spre a o semna protosul şi egumenii mănăstirilor. Cu timpul, marile mănăstiri au devenit apoi independente de această adunare a stareţilor, egumenul Marii Lavre dobândind un prestigiu mai mare, în ierarhia locală, decât protosul. (începând din anul 1312, acesta depindea numai de împărat, iar din secolul al XVII-lea, a dispărut ca funcţie)

161

Împăratul Roman I Lecapenos a oferit Sfântului Munte o stipendie anuală (roga) pentru monahii athoniţi şi, în anul 942, a poruncit trasarea frontierei de

răsărit, în partea de nord-vest a Peninsulei, aproape de istmul cunoscut sub numele de „Megali Vigla” (în gr. Meg£lh bigla = paza, santinela cea mare).

Creşterea prestigiului mănăstirii Marea Lavră, sub patronajul lui Nichifor al II-lea Phocas, a trezit numeroase resentimente din partea unor monahi athoniţi, în special anahoreţi, care se temeau pentru modul lor de viaţă. Au apărut astfel unele disensiuni între monahii care trăiau organizaţi în lavre şi cei care duceau o viaţă de obşte în mănăstiri.

Prin publicare primului Typikon, de către Sfântului Athanasie Athonitul (970), s-a încercat realizarea unui compromis, recunoscându-se drepturile conducătorilor spirituali ai grupurilor de anahoreţi şi ai eremiţilor solitari de a participa la reuniunile de la Karyes. Atât Nichifor al II-lea Phocas cât şi Ioan I Tzimiskes au intenţionat să organizeze comunitatea monahală de la Muntele Athos drept una a „monahismului auster”. Totuşi, în timpul împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025), unele mănăstiri au început să-şi însuşească terenuri din afara Muntelui Athos, devenind foarte bogate. Viaţa chinovitică a devenit predominantă în detrimentul celei anahoretice.

Începând din secolele XI-XII, s-au dezvoltat şi unele activităţi economice, cum ar fi cele de exploatare a lemnului şi de valorificare a unor produse agricole cultivate aici (fructe, legume, vin, etc.) Unele mănăstiri aveau chiar şi vase de transport comercial. De cele mai multe ori aceste corăbii erau exceptate de la plata taxelor vamale.

În ciuda interdicţiilor impuse de împăratul Ioan I Tzimiskes privind stabilirea în Peninsula Chalcidică a eunucilor, a tinerilor imberbi, a femeilor şi chiar a animalelor de sex feminin, în secolul al XI-lea mai multe grupuri de păstori vlahi s-au stabilit aici împreună cu familiile lor, oferindu-le monahilor de aici produsele lor lactate. Acest fapt a generat un adevărat scandal, încât pe la anul 1100, împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a fost nevoit să-i strămute din aceste locuri.

Chrysobul-ul împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) din anul 1046 a întărit independenţa mănăstirilor athonite. Tot el a aprobat al doilea Typikon athonit şi, în acelaşi an s-a hotărât ca Athosul să poare numele de „Sfântul Munte” (to Agion Oroj). În acelaşi timp, mănăstirile Lavra,

Vatopedi şi Iviron au devenit cele mai importante din Sfântul Munte, ele având întâietate în faţa administraţiei centrale condusă de protosul din Karyes. Dar,

161

creşterea numărului de proprietăţi funciare, aparţinând mănăstirilor athonite a dus la dese conflicte între ele şi chiar cu proprietarii de pământuri din zonă, în special cei din Ierissos, cu cumanii care se stabiliseră în sudul Macedoniei şi cu funcţionarii imperiali.

În anul 1060 împăratul Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) a reconfirmat în mod expres autonomia Athosului.

Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a confirmat şi el în două rânduri (1091 şi 1095) că mănăstirile de la Muntele Athos nu depind de nici un episcop, nici chiar de patriarhul de la Constantinopol, ci numai, direct, de împărat. De asemenea, în această perioadă monahii s-au bucurat şi de noi privilegii.

Autonomia Sfântului Munte a fost reconfirmată şi prin decretele din anul 1312, ale împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328)

Căderea Constantinopolului în anul 1204 şi întemeierea Imperiului latin a constituit o perioadă grea în istoria Sfântului Munte. La aceasta s-a mai adăugat şi ocupaţia latină asupra Macedoniei, creşterea puterii şi a influenţei statului bulgar precum şi rivalitatea dintre Imperiul grec de la Niceea şi Despotatul Epirului. Între anii 1207-1224, Muntele Athos s-a aflat sub controlul arhiepiscopului latin Nevelon de Soisson din Regatul Tesalonicului, apoi a urmaşului său Guarin de Bereia. În această perioadă multe mănăstiri şi-au pierdut proprietăţile din afara peninsulei. Ajuns sub supravegherea legatului papal Benedict de Sebasta, Athosul a fost supus la numeroase abuzuri şi prădăciuni. Apoi, în anul 1211, papa Inocenţiu al III-lea a fost nevoit să intervină punând mănăstirile athonite sub protecţia văduvei lui Simon de Montferrat, Maria sau Margareta, fosta soţie a unui împărat bizantin. Mai târziu, în faţa abuzurilor săvârşite de cruciaţi, papa a pus Sfântul Munte chiar sub protecţia sa.

În jurul anul 1234, ţarul bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241), a supus Sfântul Munte şi Tesalonicul, patriahului de Târnovo, fapt care a determinat protestul a peste 3000 de călugări adresat patriarhului Gherman al II-lea al Constantinopolului (1222-1240). Acesta a intervenit în favoarea lor.

Domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) a fost extrem de impopulară la Muntele Athos, datorită persecuţiei declanşate faţă de monahii şi mănăstirile care nu au acceptat „unirea” de la Lyon (1274). Acesta a intrat cu o armată în Sfântul Munte şi a martirizat numeroşi călugări care s-au împotrivit politicii imperiale. Au fost cruţaţi doar monahii din mănăstirile Lavra

161

şi Xiropotamou, care l-au primit pe împărat cu mult fast şi au săvârşit Liturghia cu azimă.

La începutul secolului al XIV-lea, Muntele Athos a avut de suferit de pe urma campaniilor militare ale aşa-numitei Mari Companii Catalane, condusă de corsarul francez Roger de Flor. Mai târziu însă, Muntele Athos s-a bucurat de o perioadă de prosperitate în timpul renaşterii spirituale şi artistice din epoca Paleologilor. Tot în această perioadă, monahismul idioritmic a început să se dezvolte, iar cel chinovitic a intrat într-o perioadă de regres. Pe la mijlocul secolului, datorită atacurilor piraţilor turci, mulţi monahi au părăsit Athosul şi s-au stabilit în Paroria şi la Meteora. Ameninţarea otomană a dus şi la impunerea unor restricţii în ceea ce priveşte proprietăţile athonite, unele fiind chiar confiscate, în a doua jumătate a secolului. Astfel, după victoria otomană de pe râul Mariţa, în anul 1371, jumătate din proprietăţile athonite au devenit bunuri ale soldaţilor bizantini, în cadrul sistemului pronoiar (concesionarea unor venituri publice sau proprietăţi unei persoane civile, adesea militar, în schimbul efectuării serviciului militar). Această politică a continuat şi în secolul al XV-lea.

În timpul împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) s-a dat alte două Typicoane (1394 şi 1407), după care mănăstirile athonite s-au condus o bună perioadă de timp în timpul stăpânirii turceşti (până în anul 1575).

După o scurtă ocupaţie a Muntelui Athos, în anul 1387 şi, apoi între 1393-1403, turcii otomani au preluat controlul asupra acestui teritoriu în anul 1430, odată cu cucerirea Tesalonicului. Deoarece monahii de aici s-au supus de bunăvoie, turcii au recunoscut autonomia Athosului, în schimbul achitării unui tribut anual, cu reconfirmarea drepturilor de care au beneficiat în timpul stăpânirii bizantine. Pe măsură ce Imperiul bizantin a decăzut, mănăstirile bizantine au avut şi ele de suferit, dar influenţa acestora pe plan spiritual a crescut tot mai mult, ele preluând rolul de centre ale propagandei creştine şi spirituale, în general, pentru întreaga lume ortodoxă. O serie de domnitori creştini din zona de influenţă bizantină au sprijinit material şi spiritual aceste mănăstiri, după căderea Constantinopolului. Ei au trimis bani, obiecte şi veşminte bisericeşti sau au donat veniturile unor sate sau mănăstiri din propria lor ţară pentru a ajuta la buna desfăşurare a vieţii mănăstireşti de aici. Aşa au făcut domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, care vedeau în legătura cu marile centre monahale din Răsărit singura şansă de supravieţuire, nu doar a credinţei, ci a însăşi fiinţei naţionale româneşti.

161

III. VIAŢA SOCIALĂ ŞI SPIRITUALĂ

1. Constantinopolul – capitala Imperiului De o însemnătate covârşitoare pentru dezvoltarea noului stat, a fost

întemeierea noii capitale a lumii romane. Timp de secole, după cum observa atât de bine Ferdinand Lot, un mare stat a avut destinul său legat de acest oraş, şi de multe ori Constantinopolul a avut un rol important în stabilitatea şi continuitatea Imperiului.

Mutarea capitalei imperiale din Cetatea Eternă de pe Tibru în noua metropolă din Orient în timpul domniei lui Constantin cel Mare a fost dictată împăratului de considerente de natură economică, strategică şi politică.

Încă din cursul secolului al III-lea, criza statului roman lăsa să se întrevadă o profundă transformare în economia lumii mediteraneene: deplasarea centrului de greutate al vieţii economice şi demografice a Imperiului din Apus în partea sa orientală. În timp ce economia apuseană se afla într-o accentuată decădere, dobândind un tot mai pronunţat caracter agrar, proces precipitat şi de distrugerile provocate de marile migraţii, în Orient se păstra o viaţă urbană înfloritoare în oraşele de pe ţărmul mediteranean, în Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică. Orientul elenic a avut, în primele secole după Hristos, o importanţă preponderentă în toate domeniile. În decursul secolului al III-lea, invaziile triburilor germanice au afectat profund provinciile din Apus. În faţa Occidentului devastat, Orientul rămânea aproape intact. Puterea economică a părţii de Răsărit era, astfel, mult mai mare decât a celei de Apus.

S-a gândit iniţial la vechiul oraş Troia, apoi la Calcedon dar, conform spuselor istoricului bisericesc Sozomen, în urma unei viziuni, Constantin a ales oraşul Byzantion, vechea colonie a Megarei, fondat în secolul al VI-lea î. Hr., situat pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un golf strâmt numit Cornul de Aur. Acesta avea 6 km lungime, şi în portul său natural putea adăposti un număr foarte mare de corăbii, având şi un promontoriu. Aici coloniştii greci din Megara au întemeiat, în secolul al VII-lea î. Hr., un oraş numit Byzantion. S-ar părea că împăratul însuşi a mers acolo personal, trasând limitele viitoarei capitale imperiale. Deşi a avut o istorie destul de zbuciumată, împăratul Constantin a remarcat poziţia strategică deosebită a acestui oraş, aşezat între Tracia, de care aparţinea, Asia Mică şi Pont.

161

La numai două luni după înfrângerea definitivă a lui Licinius, la 8 noiembrie 324, împăratul Constantin cel Mare l-a ridicat pe Constantin al II-lea la rangul de „Caesar” şi a pus temelia noii capitale, numită „A doua Romă” (Deut˜ra Rèmh), cum se crede că ar fi numit-o însuşi fondatorul ei sau „Noua

Romă” (N˜a Rèmh), cum s-a intitulat mai târziu, denumire oficială gravată pe

unul din stâlpii Curţii de Justiţie. Totuşi, ca un omagiu adus întemeietorului său, noua capitală a primit numele acestuia – Constantinopol („Oraşul lui Constantin”) sau chiar cu denumirea latină „Urbs” (Oraşul) ori grecească „PÒlij” (Oraşul). Ca reflex al noilor valori spirituale creştine sub semnul cărora

a apărut noua capitală, Constantinopolul era desemnat, în opoziţie cu cetatea de pe Tibru, şi sub numele de „Noul Ierusalim” şi „Oraşul Fecioarei”. Trebuie menţionat şi faptul că denumirii de „Constantinopol” i s-a adăugat şi supranumele de „Anthousa” (Înfloritoarea), corespondentul numelui simbolic de „Flora” atribuit vechii Rome.

Din punct de vedere strategic, noua capitală se dovedea aptă să facă faţă celor două grave primejdii cu care era confruntat Imperiul la începutul veacului al IV-lea – goţii şi perşii – datorită apropierii sale de cele două teatre de operaţiuni militare din nord şi est. În sfârşit, considerente politice, legate de declinul general al Italiei, în care Roma era pe cale să se transforme într-un „oraş mort”, au avut greutatea lor în opţiunea lui Constantin. Încă de la răscrucea secolelor al III-lea şi al IV-lea, în Italia, Mediolanum (Milano) se substituia Romei în guvernarea peninsulei, în timp ce Diocleţian, Constantin şi colegii lor tetrarhi şi-au stabilit reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier), Tesalonic, Sirmium, Serdica, Nicomedia şi Antiohia, etape importante ale strămutării reşedinţei imperiale din Occident spre Orient. Nu trebuie uitat faptul că resursele vitale ale Imperiului, economice şi militare, erau concentrate în bogatele ţinuturi răsăritene, îndeosebi în Asia Mică. De asemenea, noua capitală dispunea de un mare port maritim şi controla principalele căi comerciale care legau Occidentul cu lumea Orientului. Prin acesta, metropola lui Constantin deţinea o poziţie de adevărată punte între Europa şi Asia. În plus, oraşul se afla în imediata apropiere de principalele focare de cultură elenistică. Ca urmare, în jurul metropolei lui Constantin se repliau forţele vitale ale lumii romane, elene şi creştin-orientale, din care s-a născut civilizaţia bizantină.

Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de a construi Noua Romă şi inaugurarea ei din 11 mai 330. La această dată a avut loc şi instalarea autorităţilor politice, dar lucrările de construcţie s-au prelungit până în anul 336.

161

Zeci de mii de muncitori şi artişti au lucrat ca acest oraş să devină asemănător într-o oarecare măsură vechii Rome. Oraşul a fost închinat, de către Constantin, Sfintei Fecioare Maria. Cu prilejul inaugurării noii capitale au avut loc mari serbări păgâne şi creştine. Populaţia creştină a participat la o slujbă religioasă în biserica Sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea oraşului în templele autorizate să le folosească. În procesiunea care s-a desfăşurat cu acest prilej în aclamaţiile mulţimii, a fost purtată prin oraş, pe un car tras de boi, statuia din lemn aurit a împăratului ţinând în mâna dreaptă o figurină din aur a zeiţei Tyche, divinitatea protectoare a oraşului. Înfăţişându-se poporului, Constantin avea capul împodobit cu diadema pe care o purtase pentru prima dată în anul 325, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de domnie (vicennalia). În vârful unei coloane de porfir din forul principal – forul lui Constantin, a fost aşezată la 20 noiembrie 328, statuia din bronz aurit a împăratului reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cunună de raze pe cap. O altă coloană din porfir din mijlocul pieţei Augusteon, purta începând din anul 328 statuia Elenei, mama lui Constantin. Tot cu acest prilej au fost emise medalii din aur cu reprezentările celor două mari oraşe – Roma şi Constantinopol – sub forma unor busturi umane cu cască şi lauri, acoperite de mantia imperială, dar numai cel reprezentând noua capitală deţinea sceptrul.

Prin amenajarea urbanistică şi stilul monumentelor sale, prin administraţia şi prin limba sa oficială, noua capitală trebuia să fie pur romană. De altfel, în aspectul general al oraşului stăruia amintirea Romei. A fost construit iniţial pe cinci coline, iar în timpul împăratului Teodosie al II-lea (413), odată cu mutarea zidului de incintă cu un 1,5 km în exterior, să ajungă la şapte coline, aşa cum era construită şi vechea Romă. Teritoriul noii capitale era împărţit tot în 14 sectoare. Ea poseda un Capitoliu, un Senat, un Pretoriu şi un For principal – Forul lui Constantin şi altele secundare. Împăratul Constantin cel Mare şi urmaşii săi au înfrumuseţat-o cu patru pieţe principale, palate imperiale, apeducte, cisterne subterane, terme, coloane cu statuile împăraţilor, arcuri de triumf, hipodrom şi biblioteci. Nenumărate statui, busturi, capiteluri şi coloane, frize şi felurite basoreliefuri de marmură au fost aduse, din ordinul lui Constantin, din toate provinciile Imperiului, pentru a înfrumuseţa Constantinopolul. Unul din aceste monumente era coloana din bronz în formă de şerpi răsuciţi, care comemorase la Delphi victoria grecilor asupra perşilor, în anul 479 î. Hr. Aceasta a fost aşezată în Hipodromul din Constantinopol. S-a construit chiar şi un templu pentru zeiţa Tyche, a cărei statuie a fost adusă de la Roma. Din Ierusalim, împărăteasa-mamă

161

Elena a trimis la Constantinopol, Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos, iar în secolele următoare capitala bizantină a devenit un adevărat depozit de relicve creştine.

Oraşul se întindea pe o suprafaţă neobişnuit de mare pentru vremea aceea – aproximativ 13 km2, cu un perimetru de 15 km. Dacă la sfârşitul domniei lui Constantin cel Mare populaţia oraşului număra câteva zeci de mii de locuitori, conform bizantinologului francez Louis Bréhier, în timpul împăratului Iustinian I, depăşea 1.000.000. După alţi autori însă (Andréadès, Guillou, Kajdan, etc.), populaţia Constantinopolului nu depăşea 500.000 de locuitori (spre comparaţie, în secolul al VI-lea, Alexandria avea 600.000 de locuitori, iar Antiohia 300.000 de locuitori). Într-o perioadă în care majoritatea oraşelor din Occident erau distruse şi depopulate de invaziile barbare, multe oraşe din Orient atinseseră circa 100.000 de locuitori. Mai târziu, epidemiile, foametea, numeroasele asedii şi, în special, cucerirea latină din anul 1204, au făcut ca populaţia să scadă considerabil. Populaţia oraşului era preponderent greacă, dar erau şi foarte mulţi armeni, evrei şi arabi. Începând din secolul al IX-lea s-au aşezat în oraş, constituindu-şi colonii: ruşii, bulgarii, georgienii, turcii, apoi varegii, anglo-saxonii, normanzii, francezii, italienii, în marea lor majoritate veniţi ca negustori sau mercenari. Acestora li se adăugau şi alte popoare mai puţin importante. Cea mai bine organizată, mai puternică şi mai bogată colonie era cea a italienilor, reprezentaţi de negustorii veneţieni, pisani şi genovezi.

Intuind excelenta poziţie strategică a oraşului, împăratul Constantin cel Mare a construit o centură de fortificaţii lungă de 3 km. Acestea s-au dovedit insuficiente, fiind completate de către împăratul Teodosie al II-lea, în anul 413, cu un zid de apărare, aşezat la o distanţă de 1, 5 km de cel al lui Constantin. Cunoscut sub numele de „zidul lui Teodosie”, acesta avea o lungime de 7 km şi o înălţime de 9 m. De rezistenţa lui s-au lovit de-a lungul veacurilor atacurile hunilor, avarilor, bulgarilor, ruşilor, pecenegilor, arabilor şi, pentru un timp, ale cruciaţilor. Mai amintim apoi, zidul lui Anthemios, prefect al pretoriului, care se întindea pe o lungime de 78 de km, refăcut în anul 447 de către un alt prefect al pretoriului, Constantin. O nouă extindere a oraşului s-a produs în secolul al VII-lea, când a fost inclus în perimetrul cetăţii şi cartierul Blacherne, situat la nord şi în care se afla o binecunoscută biserică închinată Maicii Domnului. Astfel, sistemul defensiv al oraşului era constituit din trei linii de apărare: un zid interior, din piatră, cu o înălţime de 11 metri şi o grosime de 4-5 metri. Acesta avea 96 de turnuri de observaţie înalte de 20 de metri, aşezate la 50 de metri

161

distanţă între ele şi în care se deschideau 10 porţi. Cea mai impunătoare era Poarta de Aur, prin care împăraţii îşi făceau intrarea triumfală în capitală după o victorie importantă. În faţa acestui zid se afla un şanţ larg de 17 metri şi apoi se înălţa un alt zid, cu o înălţime de 8,5 metri, grosime de 2 metri şi cu tot atâtea turnuri ca şi ale zidului interior, dar mai mici. Urma apoi un şanţ larg de 15-20 de metri, adânc de 7 metri, cu malurile zidite în cărămidă, care constituia primul obstacol în faţa invadatorilor.

Alte obiective de interes militar erau: marele arsenal, în care erau depozitate maşinile de război; legat de acesta se afla şi o bibliotecă cuprinzând tratate de tehnică şi inginerie militară. În portul oraşului staţiona şi flota imperială, iar cazărmile din oraş adăposteau 24.000 de soldaţi din regimentul de gardă, care constituia garnizoana Constantinopolului.

Un rol considerabil în apărarea oraşului lui Constantin îl aveau avanposturile sale îndepărtate, care închideau calea invadatorilor spre Cornul de Aur, funcţie asumată de Scythia Minor şi Chersones în Europa şi cetăţile Nicomidia şi Niceea în Asia Mică. Astfel, fortificat dinspre uscat şi apărat din trei părţi de mare, Constantinopolul n-a putut fi cucerit timp de opt secole.

Impresionante erau şi construcţiile destinate alimentării cu apă a oraşului. În secolul al IV-lea s-a construit un mare apeduct, din care se mai păstrează astăzi, în funcţiune, o porţiune de 625 de metri, având două rânduri de arcade suprapuse, cu o înălţime de 23 m. A apărut apoi o adevărată reţea de apeducte cu ajutorul cărora apa ajungea în diferite locaţii. Pentru depozitarea apei s-au amenajat mari rezervoare de apă (cisterne) subterane. Cel mai mare şi mai cunoscut rezervor de apă, avea o suprafaţă de 25.000 m2. Criza de spaţiu a impus însă – chiar din secolul al V-lea – construirea mai multor cisterne subterane, adevărate opere de artă, ale căror bolţi erau susţinute de sute de coloane de piatră, cu frumoase capiteluri. Pavate cu mozaicuri şi căptuşite cu plăci de teracotă, calitatea apei se păstra în bune condiţii vreme îndelungată. Aceste cisterne aveau o importanţă capitală pentru populaţia oraşului în caz de asediu, asigurând aprovizionarea cu apă. Dintre acestea, amintim Cisterna Basilica numită astăzi Yerebatan Sarayi, construită în anul 532, în timpul lui Iustinian I, din care se distribuia apa adusă dintr-o pădure pentru Palatul Sacru; avea tavanul arcuit din cărămidă, susţinut de 336 de coloane corintice, dispuse pe 12 rânduri de câte 28, precum şi cea numită de turci, „Palatul scufundat”, cu o suprafaţă de 10.300 m2. Capodopera acestui gen de construcţii este cisterna numită astăzi „O mie şi una de coloane”, cu o suprafaţă de 3.500 m2, acoperită cu masive cupole

161

susţinute de 212 coloane suprapuse, fiecare din coloanele celor două nivele având 4 m. Marele bizantinolog francez Charles Diehl aprecia că arhitecţii bizantini au construit sub Constantinopol aproape tot atât de mult ca şi la suprafaţă.

Zona principală, centrul vieţii politice, economice, spirituale şi artistice constantinopolitane era situată în jurul pieţei Augustaeon. Aceasta avea în mijlocul ei coloana de porfir cu statuia împăratului Iustinian I. Pe latura nordică a pieţei era catedrala Sfânta Sofia, în faţa ei, Palatul imperial („Palatul Sacru”), iar spre răsărit era reşedinţa Senatului. Din partea opusă începea o stradă lungă dar şi largă – principala stradă din Constantinopol – numită „Strada din mijloc” (M˜s˜) care făcea legătura cu cele trei foruri (al lui Constantin, numit şi

„Coloana arsă”, înaltă de 50 m, al lui Teodosie al II-lea şi al lui Arcadius). Fiecare din aceste foruri avea în mijlocul ei o coloană pe care se afla statuia împăratului respectiv în mărime naturală.

Străzile oraşului erau largi de cel puţin 5 m (unele chiar 8-10 m), şi erau mărginite de portice, unele suprapuse. Alte cel puţin 50 de străzi avea şi ele portice. Peste 100 de scări legau majoritatea străzilor, datorită denivelărilor naturale ale terenului, fapt care a făcut ca oraşul să fie construit în terase. Sub portice erau plasate mai multe statui şi tot aici se aflau tarabele zarafilor, ale negustorilor de produse alimentare, de parfumuri, de mirodenii, etc. În apropierea Palatului Sacru se găseau mai ales argintarii şi bijutierii.

Numeroase depozite din apropierea portului erau pline de tot felul de mărfuri aduse din ţările cele mai îndepărtate.

Străzile erau pline de tot felul de negustori ambulanţi, de meşteşugari care îşi vindeau singuri produsele, de hamali, de astrologi, ghicitori şi vrăjitori, de cerşetori şi foarte mulţi hoţi. Prin tradiţie, oameni foarte sociabili, locuitorii Constantinopolului, obişnuiau să se întâlnească pe sub porticele străzilor mai mari, unde aveau loc îndelungi conversaţii pe teme politice, de cultură, teologice, dar şi din viaţa cotidiană şi, bineînţeles, nelipsitele bârfe, care făceau deliciul celor prezenţi.

Oraşul dispunea şi de terme (băi publice), despre care nu ştim cum funcţionau. Se cunoaşte doar că se punea la dispoziţia celor care le frecventau costume de baie, iar femeile aveau stabilite zile şi ore speciale de folosire. Pentru a se evita riscul epidemiilor canalele de scurgere a apei duceau în mare. Din acelaşi motiv, începând din secolul al V-lea, a fost interzisă înhumarea în

161

interiorul oraşelor, cu excepţia împăraţilor, a membrilor familiilor lor şi a persoanelor ilustre.

Casele oamenilor obişnuiţi erau construite pe mai multe etaje, asemenea celor din Roma. Încă din timpul împăratului Traian a rămas în vigoare o lege potrivit căreia înălţimea maximă a unei case era de 17 metri. Ulterior, o lege din anul 469 a împăratului Leon I autoriza construirea caselor până la înălţimea de 29 de metri, dar zece ani mai târziu aceasta a fost abrogată. Ca urmare s-au construit, în continuare, case cu o înălţime considerabilă, atât în Constantinopol cât şi în celelalte oraşe mari. În schimb, casele celor bogaţi erau confecţionate din cărămidă, cu acoperiş din ţigle, iar faţada dinspre stradă era fără ferestre. Aveau un singur etaj, foarte rar două, o curte interioară şi erau grupate în cvartale în jurul unei pieţe mai mici sau mai mari, în centrul căreia se înălţa o biserică. Din păcate exista un contrast evident între splendoarea palatelor, a construcţiilor publice şi locuinţele sărăcăcioase şi mizere de la periferie, în care oamenii trăiau o viaţă cenuşie, în condiţii sordide. Ceea ce constituia specificul oraşului şi impresiona în mod deosebit pe vizitatori, erau pieţele largi, împodobite cu statui antice, monumentele publice măreţe, porticele elegante, ca şi luxul palatelor, splendoarea numeroaselor biserici şi mulţimea spaţiilor verzi. Aceasta făcea ca, într-un moment în care oraşele medievale din Occident aveau un aspect trist, provincial, uneori chiar mizer, Constantinopolul să reprezinte capitala eleganţei, a bogăţiei, a luxului şi a rafinamentului, iar comorile de artă pe care le poseda făceau din Constantinopol cel mai bogat muzeu al acelor timpuri.

În general, viaţa capitalei gravita în jurul a trei monumente care reprezentau, în acelaşi timp, şi cele trei principale domenii ale vieţii bizantine: Palatul Sacru – viaţa politică, bazilica Sfânta Sofia – viaţa spirituală şi Hipodromul – viaţa socială.

Reşedinţa împăratului şi, totodată, centrul vieţii politice, militare şi administrative a Imperiului, era Palatul imperial, în realitate un mic oraş, un complex de clădiri, mărit continuu de împăraţi de-a lungul a şapte secole, având o suprafaţă de 40 ha. Zidul de incintă, construit în secolul al X-lea, închidea 8 curţi interioare, 7 vestibule, 10 apartamente rezervate împăratului şi familiei sale, 5 săli de recepţie şi de audienţe, 4 biserici, 9 capele, 9 oratorii, 3 săli de mese, o bibliotecă, o galerie de arme, o sală de trofee, 2 băi, un manej, 3 terase, 8 pavilioane private şi 6 închisori. Între toate acestea se aflau grădini şi terase cu

161

dale din marmură. Erau apoi 7 galerii acoperite făceau legătura între diferitele părţi ale palatului.

Sălile de recepţie erau de un fast exorbitant. Sala tronului (Chrysotriclinium) era de formă octogonală, acoperită cu o cupolă având 16 ferestre şi înconjurată de opt nişe absidate; aici împăratul stătea pe tron în absida răsăriteană, a cărui concă era decorată cu un mozaic care îl reprezenta pe Hristos aşezat pe tron.

O altă sală de audienţe avea 16 coloane de marmură şi pereţii acoperiţi cu fresce, mozaicuri şi marmură policromă. Imensa sală de recepţie, cunoscută sub numele de Tribunalul celor nouăsprezece paturi, avea 19 canapele mari, pe care invitaţii, câte 12 pe o canapea, mâncau aşezaţi după modelul roman.

De un fast extraordinar era şi sala în care erau primiţi ambasadorii şi personalităţile ilustre (Magnaura). Avea trei nave, iar tronul imperial, aşezat în absidă, pe o estradă înaltă, era umbrit de un platan de argint cu frunzele din aur, având pe ramuri păsări din argint şi aur. La picioarele tronului erau doi lei mari din aur, pe margini grifoni tot din aur, iar în faţă se afla o vitrină imensă în care, la recepţiile deosebite, erau expuse cele mai preţioase giuvaeruri ale casei imperiale. Când erau primiţi ambasadorii străini, cu ajutorul unor mecanisme ingenioase păsările cântau, iar leii răgeau, în timp ce tronul imperial se ridica până în plafon.

Solii şi ambasadorii diferitelor ţări erau trataţi în mod diferit, potrivit importanţei pe care statele lor o aveau în relaţiile cu Bizanţul. Aceştia etalau un lux strălucitor, de o mare varietate, potrivit zonelor de unde veneau. Tot la curtea imperială îşi găseau adăpost şi numeroşi pretendenţi la tronul unor ţări mai apropiate sau mai îndepărtate, aşteptând să sosească momentul favorabil instalării.

În capitală mai erau şi alte palate imperiale. Unul din acestea era cel numit Bucoleon, construit în secolul al V-lea, pe ţărmul Mării Marmara (din care s-a păstrat ruina faţadei dinspre marea a uneia dintre dependinţe), de împăratul Teodosie al II-lea (408-450). Despre acesta, cavalerul cruciat Robert de Clari scria, în anul 1204, că: „ … avea cinci sute de apartamente, toate cu mozaicuri de argint şi treizeci de capele”, iar „ … toate ţâţânele [balamalele, n. a.] şi încuietorile uşilor erau de argint şi toate coloanele numai de jasp şi porfir.” Era o reşedinţă maritimă, privată a împăratului.

Împăratul Vasile I Macedoneanul a construit palatul Mangana, în partea de est a oraşului, în cartierul Mangana (al arsenalului maşinilor de război). De

161

aici se deschidea una din cele mai frumoase privelişti asupra ţărmului Asiei. Spre sud –vest se ieşea prin grădini în noul cartier Tzykanisterion, la Marele Palat.

Împăratul Alexios I a ridicat în partea de nord-est a oraşului palatul Blacherne, în cartierul cu acelaşi nume, aflat într-o zonă liniştită, atunci când a luat decizia de a renunţat la Palatul Sacru. În apropiere se afla o biserică ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se păstrau vălul sau omoforul Fecioarei. Acest palat a lăsat o foarte puternică impresie asupra conducătorilor primei cruciade, atunci când au fost primiţi de către basileu, în anul 1096.

Împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180) a realizat în vecinătate un alt palat, mai vast şi mai luxos, numit Tekfur Serai, având săli imense şi două etaje. Ca decoraţie exterioară avea cărămidă roşie alternând cu marmură albă şi verde, ce formau desene geometrice. Descrieri despre acest palat avem de la cruciaţii Eude de Deuil şi Benjamin de Tudela. Basileul dădea aici serbări fastuoase, concerte, spectacole de dans, curse de cai şi de care precum şi turniruri după moda occidentală. Tot aici l-a primit pe regele Franţei, Ludovic la VII-lea.

Mai amintim, palatele Daphné, Chalké şi Hormizdas. În afara zidurilor Constantinopolului, împăraţii aveau un palat – Philopation – înconjurat de un teren de vânătoare.

Al doilea edificiu important al vieţii era biserica Sfânta Sofia, închinată „Înţelepciunii Divine” şi numită în popor „Biserica cea Mare”. Împăratul Constantin cel Mare a ţinut să dea capitalei sale şi un caracter creştin, încurajând construirea de biserici şi înălţând el însuşi pe cele mai de seamă dintre ele. Construcţia bisericii a început în timpul lui Constantin cel Mare, în anul 326, dar a fost sfinţită abia în anul 360. Mistuită de un incendiu în anul 404, a fost refăcută de împăratul Teodosie al II-lea şi sfinţită în anul 415. A fost distrusă din nou în timpul răscoalei NIKA (532) şi apoi reconstruită în toată strălucirea ei de Iustinian I, care a sfinţit-o în anul 537. La baza contraforţilor de la Poarta imperială pe unde se intră în biserică, se află o parte din ruinele celui de-al doilea edificiu, cel din timpul lui Teodosie al II-lea.

Noul edificiu a fost realizat pe un plan nou, mai vast, ocupând o suprafaţă de 10.000 m2. Esplanada pe care s-a ridicat edificiul a fost acoperită cu un strat gros de ciment de 20 de metri. Timp de şase ani, 1.000 de meşteri şi 10.000 de muncitori au lucrat la construcţia ei, sub conducerea renumiţilor arhitecţi sirieni Anthemios din Trales şi Isidor din Milet. Costurile de construcţie au ajuns la sume fabuloase, numai imensul amvon ajungând la echivalentul bugetului

161

Egiptului pe timp de un an. La un moment dat cupola centrală s-a prăbuşit datorită greutăţii prea mari, astfel că după anul 558 aceasta a fost înălţată cu 10 metri, iar diametrul a fost redus la 31 de metri. Astfel refăcută şi modificată a fost terminată în anul 563 şi a dăinuit astfel până în anul 989 când, în urma unui cutremur, o parte a edificiului s-a surpat împreună cu semicalota de la vest. Refăcută din nou, ea a rezista până astăzi.103

Biserica avut mult de suferit în timpul perioadei iconoclaste, şi apoi a fost profanată de cavalerii cruciaţi, în anul 1204, după cucerirea Constantinopolului de către latini.

După căderea Constantinopolului sub turci, în anul 1453, a devenit moschee, iar aspectul exterior i s-a modificat prin adăugarea cele patru minarete. Tot acum celebrele ei fresce şi mozaicuri au fost acoperite cu var.

La mijlocul secolului al XIX-lea, biserica a fost restaurată de arhitectul italian Gasparo Fossati, iar în secolul următor au fost scoase la lumină celebrele ei mozaicuri. După transformarea Turciei în stat modern, în anul 1923, a devenit muzeu.

În interiorul ei a fost adunată cea mai importantă colecţie de artă religioasă din întreaga creştinătate: icoane pe lemn sau în mozaic, cruci sculptate în fildeş, ferecate artistic în aur şi argint, şi încrustate în pietre preţioase; obiecte de uz liturgic din aur şi argint, lucrate în email sau în tehnica cloisonné, veşminte liturgice de brocart ornate cu broderii din fir de aur şi cu multe perle, cărţi liturgice cu splendide miniaturi şi legături artistice de mare preţ, ş. a.

Altarul era din aur, împodobit cu pietre preţioase şi emailuri. În fundul absidei se afla tronul de argint aurit al patriarhului. Impresia puternică a ansamblului arhitectonic era sporită de efectele luminii strecurate prin ferestre şi ale miilor de plăci decorative de marmură policromă, ale metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe care, alături de mozaicuri, străluceau seara în lumina zecilor de candelabre masive de argint.

Ea rămâne până astăzi cea mai mare biserică cu cupolă din lume. După sfinţire, se spune că împăratul Iustinian I ar fi exclamat: „Te-am învins, o, Solomoane !”. I-a dăruit şi 365 de domenii şi sate din jurul Constantinopolului. Personalul clerical era format din aproximativ 500 de preoţi şi diaconi.

Interesante sunt şi descrierile păstrate referitoare la această capodoperă a artei bizantine. Istoricul longobard Paul Diaconul scria: „Opera aceasta de

103 A se vedea şi alte date tehnice la Conf. univ dr. Marius TELEA, Istoria Bizanţului, curs pentru studenţii anului I, secţia Teologie Pastorală, cap. XIII: Epoca lui Iustinian I (518-578), § 4. Activitatea în domeniul construcţiilor publice, pp. 267-269.

161

arhitectură întrece atât de mult toate clădirile înălţate până acum, încât în tot cuprinsul lumii nu se poate face ceva asemănător.” Cronicarul bizantin Procopius de Cezareea relata astfel: „Când intri să te rogi în Sfânta Sofia simţi îndată că nu este un lucru datorat puterii şi meşteşugului omenesc, ci însăşi opera dumnezeirii; şi sufletul ce se ridică spre cer înţelege că aici Dumnezeu este foarte aproape şi că îi place să sălăşluiască în această casă pe care singur şi-a ales-o.”104

Ca toate edificiile religioase bizantine, în special din această perioadă, exteriorul era simplu, sever, lipsit de ornamente, zidurile fiind construite din cărămidă aparentă. În schimb, interiorul avea o bogăţie şi un lux deosebit, care au devenit caracteristice stilului bizantin. Proporţiile armonioase, frumuseţea pavajului din marmură policromă şi mozaic, strălucirea mozaicurilor care decorau zidurile, coloanele înalte de marmură, decoraţia bogată a capitelurilor lucrate ca nişte bijuterii, strălucirea mozaicurilor de pe cupole şi abside, amvonul, altarul şi iconostasele precum şi bogăţia obiectelor de cult, încântau ochiul şi însufleţeau minţile celor veniţi să se închine în ea.

Intrarea se făcea într-o galerie închisă (nartex), prin nouă porţi (astăzi zidite); poarta centrală fiind rezervată împăratului şi suitei sale. Din această primă galerie, prin cinci porţi se intra în al doilea nartex, lung de 60 m, iar din acesta, prin alte nouă porţi, în nava centrală, un imens patrulater, cu laturile de 77 m şi, respectiv, 71,70 m.

Din punct de vedere arhitectonic Sfânta Sofia are planul de cruce greacă înscrisă, esenţial modificată, cu o îngustare considerabilă a navelor laterale şi cu o lărgire a navei centrale, cu spaţiile pătrate din colţurile navelor din lateral acoperite cu cupole separate. Planul nu era cu totul nou, arhitecţii ei nefiind la prima biserică cu cupolă, plasată însă înaintea absidei şi nu în centrul navei. Dar această acoperire cu cupole şi cu bolţi în demicilindru constituia o noutate constructivă, ca şi etajarea a două registre de coloane separând colateralele de nava centrală: deasupra navei centrale în centrul ei, este înălţată cupola uriaşă, fără tambur, cu diametrul de 38 de metri şi o înălţime de 56 de metri de la sol.

Ceea ce era cu totul unic era efectul de linişte, imensitatea dimensiunilor interioare, impresia copleşitoare de grandoare, de maiestuozitate, creată atât de decoraţia fastuoasă, cât şi de sensul simbolic pe care credincioşii îl percepeau imediat. Astfel, Sfânta Sofia era, într-o măsură incomparabil mai mare decât alte

104 Charles DELVOYE, Arta bizantină, vol. II, în româneşte de Florica-Eugenia CONDURACHI, prefaţă de Vasile DRĂGUŢ, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976, p. 98.

161

biserici cu cupolă, o imagine a cosmosului, cupola simbolizând împărăţia cerurilor, iar nava centrală copia ei terestră.

Un cronicar francez menţiona faptul că în anul 1204 erau în Constantinopol peste 500 de biserici. Pe lângă celebra Sfânta Sofia, mai amintim biserica mănăstirii Studion, datând din secolul al V-lea, apoi somptuoasele biserici reconstruite de împăratul Iustinian I: Sfânta Irina (închinată Păcii divine, de forma unui octogon închis într-un pătrat, având o cupolă înaltă de 35 m şi ale cărei arcuri se prelungesc în formă de boltă, anunţând planul de cruce greacă), Sfinţii Serghios şi Bacchus, Chora (azi, Kharie Djami, datând din secolul al XII-lea, cea mai somptuoasă după Sfânta Sofia şi care îşi păstrează şi azi splendidele mozaicuri). A dispărut, din nefericire, biserica Sfinţii Apostoli, capodoperă a arhitecturii bizantine, devenită model al celebrei bazilici San Marco din Veneţia şi cea a mănăstirii Nouă, datând din secolul al XI-lea, devenită tipul clasic de biserică bizantină: cu plan în formă de cruce cu braţe egale, cupolă centrală pusă pe tambur şi alte patru cupole pe unghiurile pătratului.

Capitala Imperiului avea şi o foarte intensă viaţă religioasă reflectată şi în monumentele oraşului. În timpul lui Constantin cel Mare, s-au construit numeroase biserici de tip basilical, adoptându-se şi cele de cruce greacă înscrisă, poligonal sau cu cupolă. S-au păstrat până în zilele noastre ca tipice opere ale arhitecturii bizantine, biserica Studion (sec. V) precum şi somptuoasele biserici reconstruite de Iustinian I, ca Sfânta Sofia şi Sfinţii Serghie şi Bacchos.

Ceremoniile religioase care se desfăşurau în aceste biserici, solemnitatea procesiunilor, parada cortegiilor imperiale, liturghiile săvârşite în acordurile unor coruri înălţătoare şi în fum de tămâie, festivităţile care aveau loc cu ocazia încoronării împăraţilor şi a sinoadelor ecumenice, iluminatul oferit de miile de lumânări şi de imensele candelabre de argint, toate imprimau vieţii religioase un fast extraordinar.

Viaţa religioasă a Bizanţului era dominată şi de numeroasele mănăstiri, situate, de obicei, în cartierele liniştite ale oraşelor, înconjurate de grădini imense. Fiecare mănăstire reprezenta de fapt un complex de clădiri: locuinţa egumenului, dormitoarele călugărilor, sala de mese, pivniţele şi cămările de alimente, atelierele de lucru, locuinţele pentru pelerini, spitalul, azilul de bătrâni, biblioteca, şcoala pentru novici, iar în centrul întregului ansamblu de clădiri se afla biserica mănăstirii. În viaţa socială a Bizanţului, mănăstirile, înzestrate cu proprietăţi considerabile, deţineau un rol deosebit de important, exercitând o influenţă puternică asupra întregii societăţi.

161

Centrul vieţii sociale era Hipodromul. Iniţial a fost construit de către împăratul Septimius Severus, în anul 203, după modelul lui Circus Maximus din Roma. Avea forma unui patrulater alungit, cu o lungime de 500 m şi o lăţime de 118 m. Capacitatea arenei era de aproximativ 30.000 de spectatori. Era legat de Palatul Sacru printr-un tunel subteran lung, prin care împăratul putea veni direct în tribuna sa (kathisma). În faţa Hipodromului era o capelă cu hramul Sfintei Fecioare. Urma apoi o curte în care erau aduşi caii în ajunul curselor. În faţa tribunei imperiale era un turn masiv sprijinit de cei patru cai de bronz aurit, zişi ai lui Apelles, înalţi de aproximativ 3 m, opera sculptorului antic Lysip. Această operă sculptată a fost adusă în secolul al IV-lea de către împăratul Teodosie I din insula Chios şi fost furată de veneţieni, în anul 1204, odată cu cucerirea latină a Constantinopolului şi instalată pe terasa de deasupra portalului bisericii San Marco din Veneţia. În centrul şi de-a lungul arenei era spina – o platformă cu trei monumente: un obelisc egiptean înalt de 25 de metri, ridicat de Tuthmes al III-lea la Heliopolis, în anul 1700 î. Hr., şi adus de Teodosie I în anul 390 şi pe al cărui piedestal erau sculptate scene legate de spectacolele de circ în prezenţa împăratului; un alt obelisc înalt de 32 de metri, acoperit cu plăci de bronz, iar în mijlocul spinei era o coloană de marmură, realizată sub forma a trei şerpi încolăciţi, având în vârf un trepied de aur, în amintirea victoriei de la Plateea (479 î. Hr.) a grecilor împotriva perşilor. Ea a fost adusă din templul lui Apollo din Delphi. În jurul arenei, se aflau patruzeci de rânduri de bănci de marmură, iar deasupra ultimului rând se aflau amplasate mai multe statui antice (a lui Hercule de Lysip, Lupoaica alăptând pe Romulus şi Remus, ale unor împăraţi romani, ş. a.). Acestea au fost jefuite de cruciaţi în anul 1204.

Spre deosebire de Circus Maximus din Roma, Hipodromul nu era destinat doar curselor de care de luptă. Aici aveau loc şi ceremoniile prilejuite de încoronarea împăratului sau de victoriile obţinute în marile bătălii. Atunci armata defila înfăţişând prizonierii de război şi carele încărcate de pradă. Tot aici aveau loc marile adunări populare în prezenţa împăratului şi execuţiile publice.

Întrecerile sportive erau însă destinaţia principală a Hipodromului. Cursele erau de două feluri: cele care aveau loc după un calendar fix şi cele care aveau loc cu prilejul unor evenimente deosebite (naşterea unui fiu al împăratului, căsătorie în familia imperială, vizita unui suveran străin, etc.).

Cursele erau anunţate prin arborarea unui steag la intrarea în Hipodrom. Aveau loc, de obicei, patru curse dimineaţa şi patru curse după amiaza, la care

161

asista şi împăratul însoţit de membrii familiei şi de curtea sa. Împăratul îşi făcea intrarea într-o linişte desăvârşită, binecuvânta mulţimea de trei ori schiţând în aer semnul Sfintei Cruci. Apoi, înalţii demnitari treceau prin faţa sa, îmbrăcaţi în cele mai scumpe costume şi i se închinau. Basileul arunca în arenă o bucată mică de stofă, semn că întrecerea putea începe. Între timp, în grajduri, cailor li se legau de cozi şi de copite panglici multicolore, iar vizitii (auriges) aprindeau o lumânare la icoana Sfintei Fecioare, după care se îmbrăcau punându-şi pe cap o cască specială.

La fiecare din cele opt curse participau câte patru care, fiecare tras de câte patru cai (cvadrige), care ocoleau de şapte ori pista. După primele patru curse, împăratul şi suita sa se retrăgeau pentru a servi masa de prânz. În acest timp avea loc un spectacol distractiv, cu acrobaţi, dansatori, jongleri, dresuri de animale exotice, pantonime comice, uneori chiar obscene. Apoi spectacolul se relua cu acelaşi ceremonial ca şi dimineaţa. După stăpânirea latină asupra Constantinopolului (1204-1261), locul curselor de cai a fost luat tot mai mult de turnire, după moda apuseană adusă de cruciaţi.

Cursele de cai erau organizate de membrii celor patru grupe de cartiere ale oraşului, care aveau şi funcţii de poliţie urbană. Cele patru cartiere erau organizate în deme, al căror nume vine de la subdiviziunile teritoriale ale cetăţilor elenistice. În primele secole de existenţă ale Imperiului roman, ele erau un fel de organizaţii sportive ale căror întreceri se desfăşurau în arenă, fiecare având ca semn distinctiv o culoare. Mai târziu, cele patru facţiuni s-au contopit în două: factio prasina (Verzii) s-au asociat cu factio russata (Roşii), rămânând Verzii, iar factio veneta (Albaştrii) s-au asociat cu factio albata (Albii), rămânând Albaştrii.

Spre deosebire de Roma, la Constantinopol, în Hipodrom se desfăşura şi o intensă viaţă politică, împăraţii trebuind să-şi comunice voinţa lor poporului şi să se justifice uneori pentru deciziile pe care le luau. Aclamaţiile sau dezaprobările erau forme de manifestare a atitudinii poporului. Nu de puţine ori în adunările populare care aveau loc în Hipodrom, poporul îşi manifesta puternic dezaprobarea faţă de politica dusă de împărat. Din Hipodrom au pornit chiar şi unele revolte populare, aşa cum a fost răscoala NIKA (532).

Începând cu secolele V-VI, demele au dobândit deja un pronunţat caracter politic, care a dus la frecvente confruntări între ele. Ambele cuprindeau populaţia eterogenă a capitalei, dar, cu timpul, în fruntea lor au ajuns reprezentanţii unor clase sociale distincte: în fruntea Albaştrilor se afla

161

aristocraţia senatorială ortodoxă, în timp ce Verzii erau conduşi de elementele active de la oraşe, negustori şi patroni de manufacturi, cei mai mulţi înclinaţi spre monofizitism sau alte erezii. Din rândul organizatorilor de curse, care îşi aveau locurile rezervate în dreapta şi stânga lojei imperiale (şefii lor erau invitaţi la recepţiile oficiale de la Curte), se recrutau unii funcţionari ai administraţiei imperiale.

Reşedinţa Albaştrilor era în cartierul aristocratic al Blachernelor, în timp ce Verzii se aflau în cartierul popular şi industrial al Cornului de Aur, unde erau cheiurile, depozitele negustorilor şi dughenele lor.

După secolul al VII-lea ele au decăzut, având doar un rol formal, participând la ceremoniile imperiale ca element pur decorativ.

O altă arenă sportivă era şi Tzykanisterionul, construit de împăratul Teodosie al II-lea, unde curtenii jucau un joc numit Ţu-gan, echivalent cu polo-ul pe iarbă din zilele noastre, adus din Persia.

Constantinopolul a fost şi un mare centru de cultură al timpului. Viaţa intelectuală s-a dezvoltat puternic în jurul Universităţii, ale cărei baze au fost puse de împăratul Constantin cel Mare, care obişnuia să numească el însuşi profesorii. Reorganizată pe baze noi în secolul al V-lea, şi apoi în secolul al IX-lea, ea a devenit cel mai important centru universitar al lumii, unde veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, dar şi din alte ţări. Au fost aduşi, cu timpul, cei mai cunoscuţi profesori cărora li s-au oferit privilegii şi condiţii dintre cel mai bune de muncă. Ei au ridicat prestigiul acestei Universităţi în lume.

Împăratul Constantin cel Mare a acordat noii capitale aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le avea şi Roma, ea beneficiind încă de la început de jus Italicum, potrivit căruia teritoriul său era scutit de impozite. De asemenea, au fost instituite annona şi distribuirile gratuite de grâne, de care se bucurau cetăţenii Romei, ca o consacrare a unor drepturi ale învingătorilor lumii. Noua Romă avea şi o autonomie completă. În locul Sfatului (Boulé) care administra vechiul Byzantion, el a creat Senatul, un fel de consiliu municipal având anumite atribuţii în rezolvarea problemelor oraşului. Senatorilor din Constantinopol li s-a acordat doar titlul de clari, pe cel de clarissimi rezervându-l doar celor din Roma. Pentru a atrage pe nobili şi marea aristocraţie în Constantinopol, Constantin cel Mare le-a acordat o serie de facilităţi şi scutiri de taxe. De asemenea, o importantă parte a refugiaţilor din Asia Mică precum şi din alte ţinuturi îndepărtate au fost strămutaţi în noua capitală.

161

Cu toată străduinţa lui Constantin de a da oraşului un caracter latin, majoritatea populaţiei vorbea limba greacă, cea latină pierzând treptat din importanţă. Astfel, Constantinopolul a devenit treptat o capitală a elenismului. Cu toate că era de curând întemeiat, Constantinopolul a atras spre el tot ceea ce a rămas viu din civilizaţi greco-latină, iar apoi datorită puterii, bogăţiei şi prestigiului său, el a apărat timp de mai multe secole această moştenire.

2. Societatea bizantină. Împărţirea şi relaţiile sociale În statul bizantin, organizat pe baze creştine, ordinea socială se considera

că era stabilită de Dumnezeu. Nici chiar Biserica nu considera că această ordine trebuie schimbată, deşi susţinea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Întreaga populaţie a Imperiului era împărţită în două mari clase sociale: cei bogaţi şi puternici (dynatoi) şi cei săraci (penetes). O novelă imperială preciza clar poziţia acestor dynatoi. Ei erau „cei pe care Dumnezeu i-a ales să guverneze, cei care prin glorie şi bogăţie stau deasupra oamenilor obişnuiţi … cei onoraţi cu demnităţi civile şi militare.”

Spre deosebire de lumea occidentală, în Bizanţ cadrul social era mai mobil, accesul la tron era deschis oricui, iar în funcţiile mai înalte ale statului se putea ajunge şi prin merite, nu neapărat pe baza originii sau averii.

Se afirmă că societatea bizantină timpurie a fost rezultatul evoluţiei societăţii romane, mai ales începând din secolul al III-lea, pe de o parte, iar pe de altă parte împăraţii romani târzii au luat o serie de măsuri fiscale şi legislative, care au avut repercusiuni asupra situaţiei sociale şi au influenţat-o. Raporturile dintre sat (chora, cwr£) şi oraş (polis, pÒlij) ne dau caracteristica

socială a Imperiului roman de Răsărit ce urma să devină Imperiul bizantin. În cadrul acestor raporturi, între sat şi oraş, asistăm la o preponderenţă netă a oraşului, cu existenţa unei producţii urbane dezvoltate. Aceasta deoarece în Bizanţ nu s-a produs un proces de ruralizare asemănător celui din Imperiul roman de Apus, ci societatea orăşenească a continuat să joace un rol deosebit de important, alături de cea rurală.

Principala obligaţie percepută de la populaţie prin reforma împăratului Diocleţian, era annona. Aceasta era percepută în conformitate cu două criterii: capitatio (pe cap de locuitor) şi jugatio (pe suprafaţă de pământ). Modul de percepere a acestui impozit a obligat autoritatea imperială să ţină seama de capacităţile de producţie. La reformele lui Diocleţian se adaugă reformele lui

161

Constantin cel Mare care a început perceperea annona-ei în bani (adaeratio). Astfel, în Răsărit, treptat, economia de schimb în monedă avea să ia locul celei în natură. În paralel, Constantin a impus o obligaţie fiscală a oraşelor (aerilustralis collatio), adică perceperea periodică a impozitelor în bani.

În mediul rural, satul a jucat un rol principal şi nu domeniul funciar, fiind perceput, în scurt timp, ca o unitate economică. De asemenea, pământul, văzut ca mijloc de producţie, a devenit principala sursă de obţinere a veniturilor fiscale percepute de stat. Asistăm apoi la fixarea sclavilor şi a colonilor de glie, protecţia celor bogaţi asupra celor săraci şi intervenţia tot mai frecventă a statului asupra celor săraci.

Sclavii şi colonii erau adevăraţii producători de bunuri şi plătitori de impozite, alături de pătura oamenilor liberi. Existenţa sclavilor este înregistrată în primul rând la oraşe dar şi la sate, având şi într-o parte şi în alta un important rol economic. Deşi în agricultură prezenţa sclavilor era redusă, şi este clar că aveau un aport redus la acest segment al economiei, în schimb prezenţa lor în număr mare la oraş, arată că jucau un rol deosebit de important în economia urbană. Situaţia sclavilor consideraţi drept unelte vorbitoare era asemănătoare celei din antichitate, dar sub influenţa creştinismului ea, aceasta s-a îmbunătăţit simţitor. Cu toate acestea existau încă pieţe de sclavi, în Alexandria, Antiohia şi chiar Constantinopol. Ei proveneau din rândul prizonierilor de război, ale familiilor de sclavi, ale datornicilor (până în secolul al X-lea), ale ţăranilor ajunşi în mare mizerie, ale copiilor abandonaţi. Sclavul era la discreţia totală a stăpânului care îl putea ceda, dărui sau vinde. Abia începând din secolul al XII-lea, el putea să se căsătorească legitim, nu putea fi chemat ca martor în procese, iar copii unei sclave deveneau de drept sclavii stăpânului ei. Sclavii puteau fi eliberaţi, fie în timpul vieţii stăpânului lor, fie printr-o dispoziţie testamentară. Legislaţia lui Iustinian limita drepturile stăpânilor asupra sclavilor şi condiţiile în care puteau fi eliberaţi. În urma victoriilor militare din secolul al IX-lea, numărul sclavilor a crescut considerabil. Majoritatea erau concentraţi pe moşiile bisericilor şi mănăstirilor sau în mine, cariere de piatră, saline, manufacturi, etc.

În ciuda influenţei foarte mari a Bisericii, în Bizanţ sclavia n-a fost abolită niciodată. Prin intervenţia Bisericii au fost eliberaţi, la început, mii de sclavi, dar, în cele din urmă, a fost nevoită să susţină interesele statului. Referirile unor autori mai noi cum că însăşi Biserica ar fi consfinţit această stare de lucruri, invocând texte din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, sunt lipsite de

161

temei. În aceste texte, autorul face, de fapt, referire la slugile care făceau parte din familie şi căreia îi datorau supunere şi loialitate.

În legile lor, împăraţii, de la Iustinian I până la Alexios I Comnenul, repetau mereu ideea că sclavia era o instituţie degradantă şi contrară firii, dar necesară. Legile lui Iustinian I prevedeau o serie de cazuri când un sclav putea fi eliberat: prin testament sau cu consimţământul moştenitorului, dacă stăpânul îl căsătorea cu o persoană de condiţie liberă, dacă stăpânul sau soţia lui l-au botezat, dacă intra în mănăstire sau în armată (cu consimţământul stăpânului), dacă era promovat într-o funcţie de stat, dacă denunţa pe asasinul stăpânului său sau dacă, bătrân şi bolnav, era abandonat de stăpânul său.

În secolul al XII-lea asistăm chiar la o reacţie oficială împotriva sclaviei. Alexios I Comnenul şi Manuel I Comnenul au luat măsuri hotărâte pentru reducerea sclaviei, ultimul chiar eliberând pe toţi sclavii din Constantinopol. Această măsură a fost luată însă şi datorită problemelor economice grave ale Imperiului dar şi din necesităţi de ordin militar, statul având nevoie de contribuabili şi de soldaţi.

Un mare avânt l-a luat instituţia colonatului, văzută ca o importantă sursă obţinere de impozite. Aceştia proveneau fie din împroprietărirea unor sclavi care primeau o bucată de pământ, fie prin transformare a unor ţărani liberi în ţărani legaţi de glie. Aceştia deveneau astfel dependenţi de un mare proprietar funciar. Colon devenea şi cel care se năştea pe pământul unui proprietar şi era înregistrat la fisc pe numele proprietarului respectiv. El nu poseda un titlul propriu de proprietate, ci îşi exercita doar dreptul de folosinţă asupra unui teren primit din partea proprietarului. Interesant este faptul că această instituţie a colonatului a fost mai bine dezvoltată în Egipt, a cunoscut o dezvoltare medie în provinciile asiatice, fiind mai slab dezvoltată în Europa.

În timpul împăratului Iustinian I s-a încercat o îmbunătăţire a situaţiei colonilor, în sensul că acei coloni care stăteau 30 de ani pe aceeaşi proprietate şi îşi plăteau impozitele puteau deveni coloni liberi sau coloni salariaţi. A existat şi o tendinţă inversă, însă eforturile împăratului s-au concentrat spre apărarea colonilor liberi, care aduceau mai multe venituri statului în urma perceperii impozitelor. Astfel, au apărut două categorii de coloni: aserviţi şi salariaţi.

În legătură cu colonii erau şi aşa-numiţii patroni, care acţionau în sensul protejării ţăranilor liberi de abuzurile agenţilor fiscului imperial, dar şi ale proprietarilor de pământuri. Măsurile luate de stat faţă de coloni şi patroni, de-a lungul timpului, au fost însă contradictorii, fără a aduce schimbări importante

161

ale situaţiei acestora. Ele au avut doar darul de a întări dependenţa colonilor faţă de marii proprietari de terenuri, contribuind la întărirea puterii acestora. În timp, pe domeniile lor întinse proprietarii şi-au creat propriile lor detaşamente de mercenari, unităţi miliare formate din elemente străine sau sclavi înarmaţi (buccelari), folosite pentru a acapara pământurile celor din jur. Un mare număr de ţărani liberi şi chiar sate întregi au ajuns sub stăpânirea acestora.

În ceea ce priveşte noţiunea de libertate sau de sclavie, acestea se puteau preciza doar în raport cu mijloacele de producţie, dar, mai ales în raport cu fiscul imperial. Astfel, dacă ţăranul liber era responsabil în mod personal (sub propriul său nume) de achitarea impozitelor către stat, ţăranul-colon nu achita aceste impozite în mod direct, ci aceasta se făcea printr-un intermediar, întrucât el nu figura în evidenţele fiscului. Colonii aveau obligaţii în bani faţă de stat şi în natură şi în muncă faţă de stăpânii lor. Acestea variau între 1/5 şi 1/2 din producţia pe care o obţineau.

O altă categorie a producătorilor direcţi erau ţăranii liberi. Ei formau o unitate social-economică, corespunzătoare satului unde locuiau. Aceşti ţărani erau liberi din două puncte de vedere. În primul rând, ei erau proprietari deplini asupra pământului lor, iar în raport cu fiscul imperial, ei erau consemnaţi ca şi contribuabili, fiind supuşi la impozite în bani (adaeratio), iar dacă nu puteau să le plătească li se confiscau bunurile. Uneori însă plăteau şi în natură, mai ales în perioadele de criză. Alături de proprietatea patrimonială, ţăranii liberi mai aveau posibilitatea luării în arendă un lot de pământ.

Statul bizantin a instituit responsabilitatea colectivă atât în ceea ce priveşte pe ţărani cât şi pe proprietari. Din acest punct de vedere, ţăranii liberi care locuiau într-un sat nu erau consideraţi ca individualităţi, ci în mod colectiv, adică toţi la un loc răspundeau de obligaţiile faţă de stat. Astfel, satul reprezenta o unitate fiscală, iar responsabilitatea fiscală colectivă era foarte riguroasă, încât în cazul ieşirii unui membru din comunitatea sătească, ceilalţi membri trebuiau să plătească un impozit pe pământul nelucrat (epibole). La un moment şi proprietarii trebuiau să plătească impozit pe pământul nelucrat din vecinătatea lor.

Clasa dominantă în Bizanţ a luat naştere din contopirea a două ordine mai vechi: ordinul senatorial şi cel ecvestru. Ordinul senatorial (ordo senatorius) reprezenta codificarea juridică a clasei dominante. Datorită înmulţirii membrilor acestei clase, ea a apărut ierarhizată în mai multe stări sau subordine: nobilissimi, glorissimi, spectabiles, clarissimi, illustrisimi, gloriosi.

161

Diferenţa dintre clasă şi stare (subordin) consta în aceea că prima reflecta poziţia faţă de mijloacele de producţie şi de fisc, iar cea de-a doua definea situaţia unui grup aparţinând unei clase sau mai multor clase din punct de vedere juridic.

Această împărţire s-a transmis şi mai jos pe scara socială. Astfel, a apărut şi un aşa-numit ordin al plebeilor (ordo plebeus), din care făceau parte negustorii, marii proprietari de ateliere meşteşugăreşti, bancherii, cămătarii şi meseriaşii, în mediul urban, şi ţăranii liberi şi colonii liberi, în mediul rural. Autoritatea de stat a acordat o mare grijă îndeosebi orăşenilor prin aprovizionarea gratuită cu grâu a marilor oraşe, îndeosebi Roma şi Constantinopolul. Acest privilegiu a dispărut însă pe la mijlocul secolului al VII-lea.

Ultimul ordin pe scara socială era cel numit doule…a (douleia), din

care făceau parte ţăranii legaţi de glie (coloni) şi sclavii.O poziţie importantă în societatea bizantină aveau eunucii. Situaţia lor

privilegiată data încă din timpul lui Constantin cel Mare, care a încredinţat unui eunuc înalta demnitate de şef al apartamentelor imperiale. Oficial eviraţia (castrarea) era prohibită de stat sub influenţa Bisericii. Pentru cei care totuşi o practicau, legislaţia lui Iustinian I prevedea pedepse grele: confiscare averii şi condamnarea la muncă silnică în mine. „Basilicale”-le lui Vasile I Macedoneanul, intrate în uz la sfârşitul secolului al IX-lea permitea eviraţia în scop terapeutic, în cazul bolilor grave ale aparatului genital. Aceasta a redeschis însă posibilitatea de a se continua practicarea ei şi fără o motivaţie medicală.

Timp de mai multe secole eunucii au fost încadraţi în serviciul personal al Casei imperiale, bucurându-se de încrederea împăratului şi a împărătesei şi având o mare influenţă în viaţa Imperiului.

Trecând la epoca Bizanţului de mijloc putem spune că este perioada de formare a relaţiilor feudale, o perioadă îndelungată cu un ritm lent de evoluţie. Trebuie precizat că evoluţia structurii sociale nu se prezintă uniform în toate regiunile statului bizantin, ample schimbări având loc în Asia Mică, unde a avut loc o mai mare dezvoltare economică.

Izvoarele de la începutul secolului al VIII-lea ne arată o societate într-o anumită măsură stabilizată, în care marea proprietate a trecut pe planul al doilea, locul ei fiind luat de obştea ţărănească. Transformările care s-au produs în acest sens le aflăm din codificările agrare care au fost elaborate în această perioadă şi, în special, aşa-numita „Lege agrară” (Nomos georgikos, NÒmoj geèrgikoj).

161

Această lege recunoştea satul (chorion, cwrion) ca o unitate social-economică,

reglementând economia internă a acestuia ca şi raporturile cu autoritatea centrală. Ţăranul nu mai era denumit colonus, ci georgos, adică ţăran liber. Aceste schimbări semantice reflectă şi schimbările din situaţia socială. Din acest moment ţăranul bizantin putea fi stăpân (kyrios, kÚrioj), arendaş (mortites) şi

zilier (mistios, m…sqioj).În cadrul obştii ţărăneşti bizantine se cunoaşte o proprietate comună, dar

şi o proprietate individuală. În proprietatea individuală erau casa şi terenul din jurul ei, ogoare, livezi, vii, etc., iar în cea comună se aflau pădurile, luncile, apele, morile, presele de ulei, etc. Existenţa acestor două feluri de proprietate este demonstrată printr-o serie de dovezi: dreptul de moştenire (în mod egal între toţi fiii); dreptul asupra pământului străin (toţi membrii obştei avea dreptul să lucreze un pământ părăsit şi să-şi împartă beneficiile); dreptul de preempţiune (înstrăinarea unui pământ se făcea numai după ce toţi membrii obştii renunţau la el).

În cursul secolului al X-lea se constată o tendinţă de creştere a marii proprietăţi, alături de cele două feluri de obşti ţărăneşti. Totuşi, obştea ţărănească a rămas principalul mijloc prin care autoritatea de stat realiza colectarea taxelor şi impozitelor. În acest context a rămas puternic înrădăcinat în societatea bizantină principiul solidarităţii fiscale, constând în plata în comun a impozitelor de către fiecare sat în parte, ţinând cont de suprafaţa de pământ deţinută. Existau însă şi dificultăţi, deoarece nu toate terenurile erau cultivate, iar pentru a nu lăsa pământul necultivat, statul percepea un impozit pe aceste terenuri. Ca element de noutate, a fost introdusă prevederea conform căreia dacă un teren nu era cultivat timp de 30 de ani, era scos din evidenţa obştii respective şi trecea în proprietatea statului.

Această situaţie a dus la slăbirea obştii ţărăneşti şi la crearea unui fond funciar al statului. În cadrul obştilor ţărăneşti apar diferenţieri din punct de vedere social-economic, în ţărani înstăriţi (euphoroi) şi ţărani săraci (aporuntes). Anumite elemente ale satului au primit dreptul de a lua în arendă unele terenuri de la stat sau chiar alte pământuri, reuşind astfel să se îmbogăţească.

După relativa stabilitate din secolele VII-IX, asistăm în această perioadă la o degradare a situaţiei ţărănimii libere. Ea fost cauzată în special de tendinţa de înstrăinare a loturilor de pământ aparţinând ţăranilor liberi, care au fost ademeniţi sau în multe cazuri chiar forţaţi să-şi cedeze aceste proprietăţi, devenind dependenţi de stăpânii lor.

161

Acest fapt a dus la o pauperizare a ţăranilor, lucru pe care l-au conştientizat împăraţii macedoneni. Ei au dus o luptă foarte aspră cu marii proprietari funciari din provincii pentru controlul mâinii de lucru. Pe lângă plata impozitelor, obştile ţărăneşti erau şi principalul furnizor de soldaţi, ţăranii fiind consideraţi baza armatei.

Astfel, împăratul Roman I Lecapenos a întărit dreptul de preempţiune al obştilor ţărăneşti şi le-a acordat toate mijloacele de a se împotrivi în faţa încercărilor de a li se lua pământurile. Măsuri mai severe a luat însă împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul. El a introdus aşa-numitul impozit de reciprocitate (allelengyon, )allhl˜gguon), obligându-i pe cei bogaţi să

plătească impozitele celor săraci aflaţi în vecinătatea lor. Această măsură avea să fie revocată însă în timpul împăratului Roman al III-lea Argyros. Paralel cu creşterea marii proprietăţi laice, importante domenii au ajuns şi în posesia Bisericii, mai ales că împăraţii iconoclaşti au redus substanţial domeniile eclesiastice. Împotriva acestei tendinţe a luat atitudine împăratul Nichifor al II-lea Phocas, în câteva din novelele sale.

În fapt, toate măsurile luate de împăraţii macedoneni aveau ca scop nu doar salvarea obştilor ţărăneşti de tendinţele acaparatoare ale celor bogaţi, ci şi spunerea acestora către stat şi transformarea locuitorilor lor în supuşi aserviţi direct statului.

S-a urmărit apoi şi apărarea proprietăţii şi bunurilor stratiotice. Scopul acestei tendinţe era unul foarte clar. Proprietatea stratiotică era una de întindere mijlocie, a cărei dobândire era condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor militare. În multe provincii ei formau majoritatea populaţiei, reuşind uneori să se îmbogăţească sau să devină ţărani aserviţi. Loturile stratiotice au fost la început egale, apoi, ele au evoluat, unele mărindu-se, altele micşorându-se sau chiar dispărând. Valoarea loturilor a început de la 4 libre de aur, ajungând apoi prin reformele lui Nichifor al II-lea Phocas să-şi tripleze valoarea. Prin creşterea valorii loturilor stratiotice s-a urmărit perpetuarea acestei instituţii în faţa ofensivei marilor proprietari funciari şi a rolului crescând jucat de mercenari în armata bizantină. Stratioţii, dependenţi în mare măsură de stat, constituiau o parte foarte importantă a armatei bizantine (ca trupe de rezervă), iar dispariţia lor ar fi dus la incapacitatea statului de a mai face faţă pericolelor externe.

Cu toate acestea, în veacul al XI-lea, asistăm la o decădere accentuată şi chiar dispariţie a instituţiei stratiotice, iar pe fondul luptei pentru putere între aristocraţia civilă şi cea militară, încheiată în epoca Comnenilor prin victoria

161

celei dintâi, asistăm la o accentuare a polarizării populaţiei, fie spre marea aristocraţie feudală, puţin numeroasă dar având puterea economică şi politică, fie spre ţărănimea aservită, care alcătuia marea masă a populaţiei din Imperiu.

În epoca Bizanţului târziu, s-a produs, în fapt, deplina cristalizare a feudalismului, ca un sistem social, ansamblu organic şi rezultat al unui îndelungat proces istoric: Feudalismul bizantin a fost însă înzestrat cu instituţii care-i sunt caracteristice. Acestea au fost pronoia (prÒnoia) şi charistikionul

(carist…kion), la care se mai adaugă şi imunitatea feudală, numită exkousseia

(exkousse…a).

Pronoia era o donaţie cu titlul viager, constând din cedarea unui lot de pământ împreună cu un număr de ţărani aserviţi, în schimbul căreia beneficiarul se angaja la îndeplinirea unor obligaţii faţă de stat, în majoritatea cazurilor, de natură militară. Spre deosebire de ţăranul-stratiot care se prezenta individual la război, pronoiarul era însoţit de ţăranii aserviţi de pe domeniul său. În anumite cazuri puteau să constituie o pronoia taxele vamale, taxele pentru pescuitul într-un eleşteu sau pe cursul unei ape. Veniturile constituite într-o pronoia aveau o sumă fixă, cunoscută în documente sub numele de posotes.

Spre deosebire de vechea proprietate stratiotică, deţinută de ţăranii liberi-stratioţi, noua stăpânire funciară era o posesiune de tip feudal, beneficiarul primind o rentă anuală sub forma impozitelor percepute de la ţăranii dependenţi.

Pronoia a apărut în cursul veacului al XI-lea, în timpul dinastiei Comnenilor, dar epoca ei de înflorire a fost în timpul dinastiei Paleologilor, când s-a transformat într-o adevărată concesiune de drepturi, constând din cedarea unor venituri imperiale, statul renunţând să le mai încaseze, în favoarea beneficiarului donaţiei. În anumite cazuri, posesorul acestei donaţii se bucura de o largă imunitate. Ceva mai târziu pronoia a devenit o proprietate ereditară, dar fără a se generaliza, şi chiar şi condiţionarea ei de serviciul militar a început să dispară. În schimb, statul şi-a rezervat tot timpul dreptul de revoca concesiunea.

În acest fel pronoia a devenit o instituţie de bază a societăţii bizantine spre sfârşitul Imperiului, contribuind la slăbirea potenţialului economic al autorităţii centrale şi un factor de descentralizare politică în stat. Pronoiarii au fost cei care, treptat, au devenit noua clasă dominantă în Imperiu.

În ceea ce priveşte proprietate stratiotică, aceasta nu a dispărut în întregime, ci a continuat să existe până la sfârşitul Imperiului.

Charistikionul a fost o instituţie specifică societăţii bizantine de după secolul al IX-lea, care consta într-o donaţie de mănăstiri sau bunuri monastice

161

acordată unor înalţi demnitari laici sau eclesiastici, însărcinaţi cu administrarea acestora, şi care, în schimb se bucurau de veniturile acestora. Donaţia era acordată, cu titlu viager de împărat din dorinţa de a recompensa o serie de personalităţi din serviciul imperial, basileul păstrând însă dreptul revocării ei. Uneori împăratul numea un curator care să supravegheze foarte strict modul de administrare, iar în cazul în care apăreau neîndepliniri ale obligaţiilor beneficiarului se ocupa de achitarea obligaţiilor fiscale faţă de stat ale acestuia.

În Bizanţul târziu a cunoscut o largă răspândire şi exkousseia, adică un fel de imunitatea feudală. La început aceasta a fost un fel de scutire fiscală, beneficiarul nemaitrebuind să plătească unele impozite al căror număr şi valoare puteau să varieze. Cea mai frecventă formă de imunitate era cea fiscală, fiind atestată pentru prima dată în timpul domniei împăratului Vasile I Macedoneanul. Există însă atestări că nu lipsea nici cea judiciară (excepţie făcând cazurile de omor, viol, etc.) precum şi cea administrativă, mai ales în ultimele veacuri ale istoriei bizantine.

Pe măsură ce instituţia pronoia-ei a luat amploare mai mare, în special în ultimele veacuri ale Bizanţului, această instituţie mai putea fi concepută fără exkousseia. Aceste instituţii ale noii orânduiri feudale au avut însă darul de a ruina mica proprietate ţărănească şi de a împuţina masiv ţărănimea liberă. Efectele acestui fapt au dus la o desolidarizare a maselor populare de politica de stat în ceea ce priveşte apărarea integrităţii şi suveranităţii statului. Rezultatul firesc a fost slăbirea drastică a capacităţii de apărare a Imperiului în faţa duşmanilor externi: cruciaţii şi otomanii. Acest lucru avea să fie până urmă fatal Imperiului.

Un fenomen asemănător a avut loc şi în ceea ce priveşte orăşenimea. Datorită neinspiratei politici a Comnenilor, care au deschis negustorilor italieni porţile Bizanţului, elementele productive orăşeneşti autohtone au avut foarte mult de suferit, fiind puse într-o stare de inferioritate. Cu toate că în unele perioade rolul orăşenilor în cadrul vieţii publice a fost mai însemnat, lipsa unui sprijin politic consistent precum şi permanenta luptă cu marea aristocraţie a împiedicat dezvoltarea unei puternice pături orăşeneşti.

În ansamblu, dacă urmărim evoluţia relaţiilor sociale în Bizanţ în veacurile XI-XV, observăm că ele au cuprins întreaga populaţie a Imperiului, existând o originalitate în ceea ce priveşte formele pe care le-a îmbrăcat. Apariţia şi consolidarea relaţiilor feudale în Imperiul bizantin a avut un rol important în istoria politică a statului. Aservirea clasei producătorilor direcţi,

161

apoi lichidarea forţei militare tradiţionale a Bizanţului şi, nu în ultimul rând, fărâmiţarea feudală şi luptele interne au constituit cauzele interne ale prăbuşirii Bizanţului.

O serie de forme ale societăţii feudale, chiar instituţii, au fost lăsat moştenire de către Imperiul bizantin statelor succesoare, continuându-se, astfel, în condiţii noi, existenţa lor.

Caracterizând societatea bizantină, aşa cum apărea ea din relatările străinilor, din literatura sa şi din întreaga documentaţie istorică a timpului, marele bizantinolog Charles Diehl observa: „Oricărei categorii sociale i-ar aparţine, bizantinul apare, în general, ca un om nervos, impresionabil, pios, superstiţios şi pasionat. Are gustul plăcerii, al spectacolelor magnifice, pe care le găseşte la jocurile din circ, în pompa ceremoniilor curţii sau în strălucirea sărbătorilor bisericeşti … bizantinul are un fond sufletesc nu lipsit de cruzime; iubeşte luxul şi plăcerile, dar este totodată nemilos şi lipsit de scrupule. Biserica i-a inculcat şi cultivat devoţiunea, credulitatea naivă şi exaltarea mistică, iar Curtea imperială – gustul intrigilor (necesare pentru a putea parveni), al flatării, calomniei şi corupţiei.”Considerat, în general, un neliniştit, lipsit de ponderaţie şi de echilibru, fiind şi grec, bizantinul era raţional, înzestrat cu o inteligenţă ascuţită, cu o permanentă curiozitate intelectuală şi cu o rafinată subtilitate. Îi plăceau discuţiile aprinse, controversele şi polemica şi chiar injuriile – când acestea erau inteligente şi spirituale. Fiind un produs a două lumi cu tradiţii şi mentalităţi atât de diferite, moralitatea lui era mediocră şi îndoielnică. Ambiţios, egoist, inconstant în raporturile sale sociale, uneori apărând chiar amoral, bizantinul era de multe ori capabil de curaj, eroism, devotament şi generozitate. Concluzionând se poate spune că, în general, caracterul său nu se ridica la înălţimea spiritului său.

161

IV. IV. VIAŢA RELIGIOASĂVIAŢA RELIGIOASĂ

7. Cultul sfinţilor şi al sfintelor moaşteO cinstire deosebită s-a acordat încă din vremurile de început ale

creştinismului, martirilor. Cultul acestora a parcurs în Bizanţ importante etape începând cu etapa foarte veche când el consta dintr-o masă funebră la mormântul acestora. Osemintele lor erau depuse în edificii funerare (martyria) care aveau un plan variat şi unde credincioşii se adunau pentru a oficia Sfânta Liturghie la data comemorării lor. Apoi, din secolul al V-lea, cultul martirilor a pătruns în biserici, rămânând, totuşi, separat de liturghia obişnuită. S-au ridicat biserici martiriale (martyria) având un plan variat (rotund, octogonal, etc.), cum au fost catedrala din Antiohia, mai multe biserici din Siria sau bisericile închinate Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Sergios şi Bacchos din Constantinopol. În Palestina erau venerate ca martyria locurile legate de viaţa pământească a Mântuitorului. Acestea, ca şi teofaniile care au avut loc aici, erau comemorate prin capele şi biserici, având reproduse sub forma unor scene pictate în absidele acestora, momentele sau evenimentele respective.

Fiind o manifestare comună a întregii creştinătăţi, cultul moaştelor a prilejuit în Bizanţ manifestări extraordinare şi a dobândit o asemenea importanţă încât a devenit o problemă de stat.

La Constantinopol, moaştele Sfintei Fecioare, patroana şi protectoarea capitalei, aveau o importanţă deosebită. Astfel, la biserica Sfânta Maria din cartierul Blacherne se păstrau giulgiul şi tunica sa (maforion), iar la o altă

biserică închinată Fecioarei, din Chalcoprateia, se păstra brâul (zènh). Aceste

relicve erau considerate ca un scut protector al oraşului fiind purtate în procesiuni solemne pe zidurile acestuia ori de câte ori era asediat de duşmani. Aceste manifestări aveau un efect benefic asupra apărătorilor oraşului. Nu de puţine ori capitala a fost salvată în mod miraculos, datorită rugăciunilor adresate Sfintei Fecioare. Astfel, în timpul asediului avar din anul 626, cartierul Blacherne se afla în afara zidurilor capitalei. Relicvele aparţinând Maicii Domnului, aflate aici, au fost purtate în procesiune între apărători şi apoi duse în biserica Sfânta Sofia. După ce s-a obţinut victoria au fost readuse în biserica închinată Fecioarei din acest cartier. Patriarhul Serghie I (610-638) a instituit o

161

sărbătoare comemorativă, la 7 august, în cinstea acestui eveniment care a intrat apoi în calendarul bisericesc bizantin.

Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Au fost construite numeroase biserici închinate ei precum şi pentru a păstra moaşte sau icoane făcătoare de minuni. Cea mai remarcabilă expresie a patronajului său este admirabilul mozaic din pronaosul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, care o prezintă tronând între împăraţii Constantin cel Mare şi Iustinian I, primul oferindu-i macheta oraşului, cel de-al doilea a bisericii.

Dintre relicvele sfinte, cea mai venerată era Sfânta Cruce, adusă de la Ierusalim după cucerirea Palestinei de către arabi. Păstrată în Palatul Sacru, ea a fost literalmente dezmembrată de-a lungul secolelor din cauza obiceiului statornicit de a se trimite mici bucăţi din ea unor biserici şi mănăstiri din Orient şi Occident sau unor suverani sau prinţi străini. Acest obicei era foarte vechi, căci avem ştirea că la cererea unei prinţese din Occident (Radegonda, soţia repudiată a regelui Clotar), în anul 569, împăratul Iustin al II-lea (565-578) i-a trimis o bucată din Sfânta Cruce, într-un minunat relicvar păstrat la mănăstirea Sainte-Croix din Poitiers. Începând cu secolul al X-lea, aceste fragmente au început să fie închise în relicvare scumpe, învelite în aur şi argint, cu emailuri şi pietre preţioase, numite stauroteci.

Şi alte relicve care aminteau de momente din viaţa Mântuitorului se aflau la mare cinste şi se păstrau în Palatul Sacru. După cucerirea Constantinopolului de către latini (1204), împăratul Balduin al II-lea, având nevoie de bani, a vândut coroana de spini şi mânerul lăncii cu care a fost străpuns Mântuitorul regelui Franţei, Ludovic cel Sfânt, care a pus să se construiască pentru ele biserica Sainte-Chapelle din Paris (1243-1248). Cu toate că atunci s-au înstrăinat foarte multe relicve sfinte, bisericile din Constantinopol au păstrat şi altele legate de viaţa Mântuitorului Hristos. La sfârşitul secolului al XI-lea, stâlpul flagelării se afla în biserica Sfinţii Apostoli pentru ca două secole mai târziu să facă parte din tezaurul Sfintei Sofia. La Palatul Sacru se mai păstrau pânza cu care Mântuitorul a şters picioarelor ucenicilor, giulgiul cu care a fost învelit trupul Său în Sfântul Mormânt, mantaua de purpură şi trestia. Toate acestea se găseau, la începutul secolului al XV-lea, la mănăstirea Sfântul Ioan din Petra, şi tot aici se afla închisă într-o casetă de aur pâinea pe care Iisus i-a dat-o lui Iuda precum şi lama lăncii cu care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce. La biserica din cartierul Blacherne se păstrau chiar şi coşurile minunii înmulţirii pâinilor.

161

În general, moaştelor li se atribuiau puteri deosebite. Relatările vieţii sfinţilor, dovezile lor de ascetism, minunile înfăptuite de ei, au dat naştere al numeroase biografii şi panegirice. Exista o adevărată goană după moaşte de sfinţi şi, uneori, chiar după moartea lor trupurile erau căutate şi disputate între diferite Biserici. Aşa s-a întâmplat după moartea Sfântului Ilarion Ivireanul, în anul 880, lângă Tesalonic. Aflând de viaţa şi virtuţile sale, împăratul Vasile I Macedoneanul a vrut să-i transporte trupul neînsufleţit la Constantinopol, dar o răscoală spontană a locuitorilor din Tesalonic l-a împiedicat pe guvernator să execute ordinul. A trebuit să aştepte venirea nopţii pentru a putea duce trupul pe o corabie care l-a transportat până în capitală unde sfântul a fost primit cu mare fast de către basileu şi patriarhul Fotie (noiembrie 882).

Fireşte, Constantinopolul era cel mai important centru în care se păstrau moaşte şi relicve ale sfinţilor. Acestea erau păstrate în splendide casete din lemn, în formă de casă cu acoperişul în două ape sau sub forma unor biserici cu cupole. Existau şi relicvare în formă de cap sau a unei părţi a corpului: braţ, mână, picior, etc. Toate aceste varietăţi au fost create în Orient şi, de aici, au ajuns şi în Occident. Şi engolpioanele erau nişte mici relicvare, sub formă de cruce, păstrate şi purtate la piept.

Din epoca Vechiului Testament se păstrau toiagul lui Moise, în Chrysotriclinium-ul Palatului imperial, părticele din trupul profetului Isaia, în biserica din Blacherne, iar într-o biserică ctitorită de împăratul Vasile I Macedoneanul în Constantinopol, mantia profetului Ilie, obiect de mare veneraţie în Bizanţ.

Perioada apostolică era reprezentată de capul Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscut deja din secolele V-VI. El a fost ascuns la Emessa în timpul persecuţiei iconoclaste şi a fost descoperit în timpul împăratului Mihail al III-lea Beţivul (842-867) şi adus la Constantinopol în timpul patriarhului Ignatie I (847-858). Depus în Palatul Sacru, apoi la mănăstirea Studion, el a devenit una din cele mai celebre relicve din capitală. O biserică închinată Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan a fost construită de împăratul Constantin cel Mare la Hebdomon şi restaurată în timpul împăratului Iustinian I. O altă biserică i-a fost consacrată lângă Sfânta Sofia, unde se afla expusă o piatră luată de pe mormântul său din Efes. Constantinopolul a fost primul oraş unde s-a ridicat o biserică pentru cinstirea celor doisprezece Apostoli. Edificiul început de împăratul Constantin cel Mare, în anul 330, a fost terminat de fiul său Constanţiu, care a dus aici rămăşiţele tatălui său. Biserica se afla în mijlocul

161

unei vaste incinte înconjurată de porticuri, cu grădini şi terme. Incendiată în timpul răscoalei NIKA (532), a fost reconstruită de împăratul Iustinian I, sub forma unei bazilici în formă de cruce liberă, având cinci cupole. A fost inaugurată în anul 546. Moaştele Apostolilor se aflau sub un altar din argint, iar în timpul împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) au fost aduse, cu mare pompă, şi părţi din veşmintele lor. Tot aici au fost înmormântaţi Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi alţi împăraţi şi patriarhi.

Printre sfinţii cei mai veneraţi era şi Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir cunoscut, al cărui trup a fost descoperit lângă Ierusalim, în anul 415. Moaştele sale au fost răspândite în întreaga lume: Constantinopolul a primit mâna sa dreaptă, aşezată de împărăteasa Pulcheria, în anul 428, în biserica Sfântul Ştefan din palatul Daphne. Apoi, în anul 459, împărăteasa Evdokia a adus de la Ierusalim şi alte relicve al acestuia sfânt.

Bizanţul a adăpostit şi moaşte ale unor străini, precum cele ale Sfântului Laurenţiu, aduse de la Roma în timpul împăratului Teodosie al II-lea (408-450), ale Sfântului Eufimios, martirizat la Calcedon în timpul împăratului Galerius, ale celor patruzeci de martiri din Sebastia (Armenia Mică) şi ale Sfinţilor Sergios şi Bacchos, martirizaţi în Resafa (Sergiopolis), pentru care împăratul Iustinian I a ridicat frumoasa biserică ce le poartă numele.

Vestite au fost şi relicvele păstrate în diferite oraşe din provincie. Amintim, în primul rând, Tesalonicul cu al său cult pentru Sfântul Dimitrie, patron al oraşului, deşi el a fost martirizat la Sirmium, în timpul lui Maximian. Cea mai mare biserică din oraş purta hramul său, iar din mormântul său izvora un ulei miraculos care tămăduia bolile. În calitate de sfânt militar, el a salvat de mai multe ori, în mod miraculos, oraşul de atacurile duşmane. El a devenit protectorul soldaţilor, al marinarilor şi al călătorilor.

O istorie interesantă au şi moaştele Sfântului Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, mai ales în ceea ce priveşte mutarea lor de la Myra la Bari, în aprilie-mai 1087. Cultul Sfântului Nicolae era deja foarte răspândit la Constantinopol, ca şi în întreg Orientul şi Occidentul. Mormântul său, aflat la Myra, în absida unei biserici martiriale, atrăgea numeroşi pelerini şi datorită minunilor pe care le moaştele sfântului le săvârşea. Dar oraşul, situat lângă ţărmul mării, era de multe ori ţinta atacurilor piraţilor, iar evacuarea unei mari părţi a Asiei Mici după bătălia de la Mantzikert (1071) a făcut ca situaţia să fie şi mai grea. Oraşele maritime din Italia, care aveau relaţii comerciale cu ţinuturile

161

anatoliene, au hotărât să pună în siguranţă preţioasa relicvă. Astfel, locuitorii din Bari au reuşit să aducă moaştele sfântului în oraşul lor, înaintea celor din Veneţia. Ele au fost aşezate în cripta unei noi biserici în prezenţa papei Urban al II-lea, la 1 octombrie 1089.

O serie de sfinţi erau veneraţi pentru puterea lor de a vindeca diferite boli. Vindecarea se făcea fie prin atingerea moaştelor, fie prin mirul care se scurgea din rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, prin simpla lor privire sau prin puterea miraculoasă a locurilor unde era amplasat mormântul acestora. Un exemplu în acest sens era mormântul Sfântului Mina de la lacul Mareotis, lângă Alexandria. Sfântul Mina a fost un ofiţer grec dintr-o legiune romană, care a fost decapitat, în anul 296, la Kotyoeon, în Asia Mică, pentru că era creştin. Moaştele sale au fost duse în Egipt şi puse într-un martyrion, construit pe locul unde cămilele care-i transportau rămăşiţele pământeşti, s-au oprit. Cultul acestui sfânt era foarte răspândit la sfârşitul secolului al IV-lea, iar împăratul Arcadius a hotărât să construiască o biserică lângă martyrion-ul său. În apropiere s-au ridicat câteva mănăstiri şi astfel a apărut un adevărat oraş, devenit ulterior un mare centru de pelerinaj. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1906, au scos la iveală o uriaşă criptă cu o cisternă şi inscripţia: „Ia apă de la Sfântul Mina dacă vrei să-ţi înceteze durerea !” Un bazin era în legătură cu bazilica în care se găseau două frumoase fântâni de marmură. Pelerinii duceau apa în mici vase de pământ ars, împodobite cu icoana sfântului rugându-se între două cămile îngenuncheate. În secolul al VI-lea pelerinajul la Sfântul Mina era deja cunoscut în întreaga creştinătate.

În cursul unor săpături arheologice realizate de francezi, în anul 1923, în cartierul Manganon din Constantinopol, s-a descoperit în incinta mănăstirii Sf. Salvator o fântână cu apă miraculoasă. Se spună că nisipul amestecat cu apă din această fântână vindeca de gută. Ea a fost frecventată de pelerini până în anul 1821.

Practica precreştină a incubaţiei în vindecarea unor boli a continuat să fie folosită până târziu. Bolnavii erau culcaţi mai multe zile în anumite biserici, fiind îngrijiţi de un personal format din preoţi şi infirmieri care aveau cunoştinţe medicale. Aceste practici aveau loc la mormintele Sfinţilor anarghiri Cosma şi Damian. Ei au fost medici de origine arabă, decapitaţi în anul 303 pentru că erau creştini. Trupurile lor au fost înmormântate la Cyr în Siria, dar cultul lor a ajuns până la Constantinopol, unde li s-au dedicat mai multe biserici. Sfinţii anarghiri (medici care vindecă fără plată) sunt reprezentaţi foarte frecvent şi în vechile

161

noastre biserici medievale, cu atributele lor: linguriţa şi cutia cu medicamente (de ex. bisericile de la Densuş şi Curtea de Argeş, etc.). Un sfânt tămăduitor era considerat şi Sfântul Mihail, fiind invocat în bisericile construit pe locurile unde se spune că şi-ar fi făcut apariţia: Khonae, în Frigia, Michaelion, Sosthenes, pe Bosfor şi într-o grotă de pe muntele San Angelo din Italia. La Michaelion se afla un martyrion de formă circulară atribuit lui Constantin cel Mare şi refăcut de Iustinian I, unde se săvârşea sărbătoarea sfântului, la 6 septembrie.

8. Cultul sfintelor icoane

Originea icoanelor trebuie căutată în regiunile Siriei, Egiptului şi Palestinei unde probabil din secolul al III-lea au început să fie venerate efigiile unor martiri, sihaştri şi episcopi, apoi icoane reprezentându-l pe Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria şi diverşi sfinţi. Cele mai vechi reprezentări iconografice sunt portrete pictate pe lemn în tempera sau în tehnica encaustică (realizată din culori diluate în ceară). Ele provin din portretele funerare egiptene din epocile elenistică şi romană, care se puneau pe sarcofagele mumiilor. Acestea aveau un pronunţat caracter individual, defuncţii fiind reprezentaţi din faţă cu ochii măriţi, fixaţi asupra vizitatorului şi privirea lor intensă, care te urmăreşte cu insistenţă, parcă vine dintr-o altă lume. La fel, şi icoanele erau privite de credincioşi drept portrete autentice ale celor reprezentaţi, aşa cum arătau ei înainte de martiriu şi aceasta, în ochii lor, trezea sentimentul de veneraţie. Caracteristica icoanei era să nu dea senzaţia de realitate ci să producă un efect de ordin spiritual. Ea împrumuta din realitate trăsăturile necesare pentru a face să se recunoască un personaj sau o scenă urmând să facă din ea un simbol, prin jocul fizionomiilor, combinarea liniilor, a accesoriilor şi a peisajelor.

În primele secole ale creştinismului cultul icoanelor nu au fost folosite în Biserică şi abia din secolul al VI-lea icoana a devenit un element al cultului. Până în secolul al IV-lea, apologeţii creştini şi câţiva Părinţi ai Bisericii, au fost rezervaţi în privinţa cinstirii icoanelor, din teama pastorală de a nu fi reînviat păgânismul. Pornind de la concepţia spiritualistă aniconică a lui Origen (185-254) şi de la interdicţia Sinodului de la Elvira (306), prin canonul 36 de a nu se zugrăvi icoane în Biserici, Eusebiu de Cezareea şi Sfântul Epifanie al Salaminei s-au exprimat împotriva unui cult al icoanelor

Trăsătură caracteristică creştinismului, cultul icoanelor a devenit chiar mai intens decât cel al moaştelor. Acest cult a fost asociat Liturghiei mai ales după crearea iconostasului. Ştim că nu exista casă care să nu fi avut micul său

161

iconostas. În sfârşit, există şi acum un obicei care datează din timpurile bizantine, de a expune în biserici, în fiecare zi, pe un pupitru (analogion)

icoana sfântului sărbătorit în ziua respectivă.Icoanele propriu-zise considerate a fi cele mai vechi sunt cele pe care

Porfir Uspensky le-a adunat din mănăstirile de pe Muntele Sinai şi care se păstrează la Muzeul Academiei din Kiev. Remarcabile sunt icoana ce reprezintă busturile a doi martiri între care se află o cruce împodobită cu geme, icoana pictată în tehnica encaustică a Sfinţilor Serghie şi Bacchus, în costume de gărzi imperiale din secolul al VI-lea şi icoana Sfântului Ioan Botezătorul cu medalioanele lui Iisus Hristos şi a Sfintei Fecioare.

Cultul sfintelor icoane s-a dezvoltat cu rapiditate începând cu secolul al V-lea, sub influenţa monahilor stâlpnici. În această perioadă, monofiziţii şi nestorienii s-au manifestat vehement împotriva cinstirii icoanelor. În perioada cuprinsă între secolele al VI-lea şi al XI-lea, icoanele deşi produse într-un număr foarte mare, sunt – cu foarte puţine excepţii – de o valoare artistică mediocră. Se remarcă acum câteva portrete în frescă din Egipt şi unele fragmente de icoane – „Adoraţia Magilor”, „Naşterea lui Iisus” care pun în evidenţă apariţia scenelor istorice în arta icoanelor. În plus, în această epocă au început să circule icoane ale lui Iisus Hristos şi ale Sfintei Fecioare Maria despre care se spunea că sunt autentice. Astfel, la mănăstirea Fecioarei Călăuzitoare (Panaghia Hodighitria) se putea venera o icoană a Sfintei Fecioare trimisă la Ierusalim împărătesei Pulcheria, de către împărăteasa Eudoxia, despre care se spunea că a fost executată de Sfântul Evanghelist Luca. În timpul împăratului Iustinian I (527-565) au existat icoane ale lui Iisus Hristos, aduse la Constantinopol din Capadocia, care erau venerate ca fiind nefăcute de mână omenească (arceiropoite). Una dintre acestea provenea din Kamuliana, unde o femeie

păgână spusese că ea nu ar crede în Iisus Hristos decât dacă l-ar vedea. Atunci, deodată i-a văzut icoana într-un bazin cu apă. Nu se mai ştie nimic despre această icoană în afară de cele spuse de Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395) şi anume că a fost, probabil, distrusă de iconoclaşti.

La Edessa se păstra scrisoarea lui Iisus Hristos adresată regelui Abgar al V-lea. Acesta l-a invitat pe Mântuitorul să vină la Edessa, dar Iisus a refuzat şi i-a trimis regelui o scrisoare prin intermediul unui ucenic al său, Addai. Această scrisoare a dus la convertirea regelui Abgar şi a poporului său iar mai târziu a luat naştere aici biserica din Edessa. Pe de altă parte, regele a poruncit unui pictor să meargă să-i facă portretul lui Iisus, dar în faţa neputinţei acestuia

161

Mântuitorul a pus mâna pe pânza pictorului şi şi-a imprimat pe ea chipul. Apoi, pictorul s-a întors la Edessa şi l-a dăruit regelui. Mult timp această pânză cu chipul nefăcut de mână omenească al Mântuitorului, a fost ţinută ascunsă, fiind găsită în anul 544 în timpul asediului Edessei de către perşi. De altfel, acestei icoane i s-a datorat salvarea oraşului. După mutarea ei la Constantinopol icoana a fost numită mandylion (după cuvântul arab „mandil” = ştergar).

Atacurile împotriva cultului icoanelor i-au obligat pe apărătorii săi (iconoduli) la formularea unei doctrine teologice menite să justifice atât pictarea cât şi cinstirea icoanelor. Tratatul „De Imaginibus” (730) al Sfântului Ioan Damaschin (675-749) a inspirat hotărârile Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) care a combătut sinodul iconoclast de la Hieria (754). În cea de-a IV-a sesiune, Sfântul Ioan Damaschin a adunat toate textele biblice şi patristice care justificau cultul icoanelor iar în mărturisirea de credinţă (orÒj) Sinodul

stabilea clar faptul că: „ …cine venerează o icoană, venerează persoana pe care o reprezintă”.

În timpul celei de-a doua perioade iconoclaste, această doctrină a devenit mai sistematică şi mai dezvoltată. Lucrarea „Antirrheticus” a patriarhului Nichifor I (806-815) stabilea valoarea icoanelor şi a oricărei arte religioase, spunând că: „Vederea conduce la credinţă mai bine decât auzul”. Pe baza psihologiei neoplatonice a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, el demonstrează că ceea ce este aşezat în faţa ochilor se imprimă mai puternic în suflet şi pătrunde prin percepţie în zona afectivă a omului. În scrisoarea celor trei patriarhi din Orient adresată împăratului Teofil (829-842), în anul 836 se argumentează că Fiul Omului întrupându-se, este normal ca Iisus să fie prezentat în viaţa sa pământească. Ei enumeră şi icoanele cele nefăcute de mână omenească ca argument pentru pictarea şi cinstirea icoanelor.

Victoria definitivă a iconodulilor a dus la dezvoltarea cultului icoanelor, care a trecut pe primul plan în practicile religioase. Cultul icoanelor făcea parte integrantă din dogmele Bisericii iar misionarii bizantini l-au introdus în toate ţările din sfera de influenţă a Imperiului, în Bulgaria, în Serbia, în Ţările române şi în Rusia, unde au găsit un teren deosebit de favorabil. În plus, icoanele fiind uşor de transportat au fost introduse în Italia şi în întreg Occidentul unde au exercitat o influenţă deosebită asupra dezvoltării artei şi iconografiei religioase.

În epoca macedoneană cultul icoanelor a putut să se dezvolte, iar numărul icoanelor a crescut, favorizat fiind de amplificarea cultului sfinţilor şi dezvoltarea literaturii hagiografice. Transformările artei monumentale care au

161

urmat, s-au manifestat şi în arta icoanei. În următoarele două secole au luat o mare amploare icoanele portative lucrate în mozaic, cu o tehnică de o rară minuţiozitate şi fineţe. De asemenea, foarte populare erau icoanele hagiografice având în centru figura unui sfânt, iar de jur împrejur scene miniaturale din viaţa lui. Figurile reprezentate sunt mai puţin rigide, respectă proporţiile anatomice şi au mai multă naturaleţe în atitudine şi mişcări.

În ceea ce priveşte materialul din care se făceau icoanele, cele mai multe au fost pictate în tempera, conform celei mai vechi tradiţii, dar începând din secolul al X-lea s-au făcut icoane: din mozaic smălţuit, din marmură, din steatit, din piatră dură şi din pământ ars. Acestea din urmă n-au cunoscut niciodată faima celor pictate în tempera.

Stilul icoanelor a evoluat, în general, în paralel cu acela al picturii murale şi al miniaturilor. Astfel, puţinele icoane păstrate din a doua jumătate a secolului al IX-lea şi din secolul al X-lea prezintă acela aspect sever pe care îl aflăm şi în mozaicurile din pronaosul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.

În anul 944 în timpul împăratului Roman I Lecapenos (920-944) icoana de la Edessa (mandylionul) a fost adusă la Constantinopol în urma victoriei lui Ioan Kurkuas în Orient. Ea a fost depusă în biserica Sf. Sofia şi apoi în biserica Bucoleon, unde se găseau relicvele Patimilor. S-au făcut mai multe reproduceri ale acestei icoane, păstrate în bisericile din Capadocia, Rusia, la fel de venerate ca şi originalul, iar una dintre ele, păstrată la Roma, a devenit celebră sub numele de „Chipul Sfintei Veronica”.

În anul 975 împăratul Ioan I Tzimiskes (969-976) a adus din campania în Siria icoana Mântuitorului de la Beirut pe care un evreu a împuns-o cu o lance şi din care a curs sânge (ce se mai vedea încă în secolul XV). Această icoană, considerată protectoare a oraşului, era purtată în fruntea intrărilor triumfale ale împăraţilor.

În rândul icoanelor din secolul al XI-lea s-a impus o manieră mai clasică, predominând un stil linear şi fondurile din aur, cu figurile pictate din faţă, în atitudini statice şi având o expresie profund ascetică. Din această epocă au mai rămas până astăzi câteva frumoase icoane lucrate în tehnica mozaicului, precum Maica Domnului Hodighitria, a Patriarhiei Ecumenice sau a lui Iisus Hristos de la Berlin, ambele de o măreţia austeră.

Începând din secolul al XII-lea, s-a instaurat obiceiul de a se prezenta icoanele în rame scumpe după care, în timp, au fost acoperite cu argint şi împodobite cu pietre preţioase. Această îmbrăcăminte (qrigg…a) nu lasă

161

uneori să se vadă decât figura şi mâinile celui reprezentat. În biserici se aşterneau sub icoane bucăţi de ţesătură scumpă pe care erau puse cruci pectorale sau iconiţe. Un exemplu de icoană din această epocă este cea păstrată la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos care se spune că ar fi aparţinut împărătesei Teodora, soţia lui Teofil. Este vorba despre icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfânt (Glykofilusa). Ea o reprezintă în bust pe Fecioara Maria ţinând cu tandreţe maternă pruncul pe braţul drept, obrazul său lipit de cel al lui Iisus, ochiul său drept îndreptat spre ochiul stâng al Mântuitorului care se uită spre mama Sa. Expresia maternă este însoţită de o gravitate tristă.

Din vremea Comnenilor datează şi o icoană a Maicii Domnului Eleousa, cunoscută şi sub numele de „Fecioara de la Vladimir”, creaţie a unui atelier constantinopolitan. Păstrată astăzi la Muzeul de Istorie din Moscova, este una din capodoperele epocii bizantine. În această icoană regăsim apropierea emoţionantă a celor două obrazuri, unul lângă altul, dar Fecioara stă într-o poziţie mai dreaptă şi expresia ei este mai tristă. Sfânta Fecioară prevesteşte jertfa Fiului ei, în timp ce expresia de tandreţe a Acestuia parcă încearcă să-şi consoleze mama.

Tot din pictura de icoane a secolului al XII-lea ne sunt cunoscute şi semnăturile unor artişti, aşa cum se întâmplă cu unele icoane de la Muntele Sinai care ne fac cunoscute numele zugravilor: Ştefan şi Ioan.

În perioada de sfârşit a Imperiului bizantin cultul icoanelor nu şi-a pierdut din intensitate, deţinând un rol considerabil în manifestările publice. Acest fapt îl aflăm din relatările călătorilor care au vizitat Constantinopolul în timpul ultimei dinastii bizantine, cea a Paleologilor, cum au fost Ştefan din Novgorod în anul 1350 şi Pero Tafur în anul 1438. Ei ne-au lăsat relatări despre procesiunea săptămânală a icoanei Sfintei Fecioare pictată de Sfântul Luca.

În epoca Paleologilor, arta icoanelor a ajuns la o mare dezvoltare, datorită înaltei calităţi a operelor şi, totodată, sporirii considerabile a numărului lor.

Repertoriul iconografic s-a îmbunătăţit, ca şi cel al picturii monumentale, prin includerea unor episoade din Noul Testament şi a temelor din povestirile hagiografice, care s-au adăugat figurilor tradiţionale: Iisus Hristos, Sfânta Fecioară şi sfinţii mai cunoscuţi.

De altfel, pictarea icoanelor nu a încetat la Constantinopol nici chiar în secolul al XIII-lea, sub dominaţia latină. Alături de un grafism moştenit din epoca Comnenilor, în icoanele din această perioadă aflăm un simţ al măreţiei monumentale şi o libertate a facturii care le înrudesc cu frescele contemporane.

161

Acestei epoci îi aparţine icoana de la Luvru, lucrare în mozaic care reprezintă momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor.

În epoca Paleologilor, stilul icoanelor a urmat acelaşi proces de eliberare şi de înnoire ca şi stilurile mozaicurilor. Personajele sunt înfăţişate dintr-o parte cu gesturi expresive şi chiar pline de vioiciune, mult mai aproape de natura umană. Atitudinile au fost redate mai firesc, cu dezinvoltură. Trupurile au dobândit volum, iar chipurile au fost modelate fără contur. Coloritul a devenit mai catifelat, mai strălucitor şi mai vesel. Roşul, tonurile de verde întunecat sau de gălbui şi albastrul intens au fost îmbinate în armonii cromatice.

Icoanele din această epocă exprimă un simţ delicat, omenesc, corespunzător celui întâlnit şi în alte manifestări ale vieţii artistice din acel timp. La fel ca şi în pictura monumentală, în ciuda acestei umanizări, o atmosferă poetică învăluie figurile şi le menţine în lumea transcendentală, foarte aproape de realismul occidental. În general, arta icoanei a fost marcată de un simţ al nobleţei, măsurii şi al eleganţei, care s-a menţinut multă vreme.

Icoana cu dublă faţă de la Ohrida, destinată să fie purtată la procesiuni, având pe o parte chipul Fecioarei Psychosostria (Izbăvitoarea sufletelor), iar pe cealaltă Buna Vestire, este una din cele mai desăvârşite capodopere ale stilului epocii paleologe. Ea a fost executată în atelierele imperiale de la Constantinopol, în acelaşi timp cu o altă icoană cu dublă faţă înfăţişându-l pe Iisus Hristos Psychosostris şi Răstignirea. Ambele icoane se păstrează astăzi la Muzeul din Skoplje.

Icoanele executate în această perioadă sunt deosebit de interesante. Printre cele mai importante menţionăm: Sfântul Mihail din Museo Civico din Pisa, Cei doisprezece Apostoli din Muzeul de Artă de la Moscova, Coborârea de pe cruce din colecţia privată Stoclet. Deşi prezintă o unitate de stil, aceste icoane au unele particularităţi specifice fiecărui pictor. În această epocă, se găseau ateliere la Constantinopol, Tesalonic şi Ohrida.

În atelierele din Constantinopol s-au realizat icoane de mici dimensiuni, lucrate în mozaic, care între anii 1260-1320 au fost destul de numeroase, deoarece cel puţin 29 s-au păstrat până astăzi şi, graţie textelor, s-a putut afla de existenţa altor 30 care au dispărut. Stilul lor este asemănător cu cel al icoanelor contemporane pictate, cu deosebirea că tehnica mozaicului permitea o mai redusă libertate de desenului. Între piesele cele mai importante enumerăm: Răstignirea de la Berlin, Buna Vestire din „Victoria and Albert Museum”, dipticul cu Cele douăsprezece sărbători de la Florenţa, Sfântul Gheorghe de la

161

Muzeul Luvru din Paris, Sfântul Teodor Stratilat de la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Pantocratorul de la Chimay (Belgia), Cei patruzeci de mucenici şi Sfântul Ioan Hrisostom din colecţia Dumbarton Oaks.

Şcolile locale de icoane din ţările slave s-au afirmat în Serbia, Bulgaria şi în Rusia, la Novgorod şi Pskov, apoi la Moscova, începând de la mijlocul secolului al XIV-lea. Icoanele ruse, deşi receptive la influenţele bizantine prezintă caracteristici distincte: tonuri plate, luminoase şi vii, alungirea proporţiilor, sinuozitatea liniei, simplitate şi sobrietate. Un nou aport de elemente greceşti a avut loc mai întâi Novgorod, apoi la Moscova, odată cu stabilirea lui Teophan Grecul, căruia i se datorează numeroase icoane, mai ales cele alcătuind tema Deisis în registrul inferior al iconostasului primei catedrale din Kremlin, în anul 1405. Arta autentică rusă de icoane a triumfat odată cu pictorul-monah Andrei Rubliov (1370- c. 1430), autorul unui număr de icoane înfăţişând marile praznice împărăteşti, care împodobesc iconostasul catedralei Blagoveştenie din Kremlin, unde a lucrat din anul 1405 alături de Teophan Grecul şi de un alt rus, Prohor din Gorodeţ. Cea mai vestită lucrare a sa este icoana Sfintei Treimi (Troiţa), reprezentată de cei trei îngeri primiţi de Avraam care lasă impresia unei conversaţii între ei datorită înclinării capetelor lor. Ea se păstrează în galeria Tretiakov din Moscova, şi este de o măreţie clasică.

161

V. MORAVURILE ŞI VIAŢA COTIDIANĂ ÎN BIZANŢ

8. În ceea ce priveşte viaţa de familie s-a putut constata că sentimentul familiei şi relaţiile familiale erau mai intime, mai strânse şi mai puternice în lumea bizantină decât fuseseră în lumea romană. Faptul că omul bizantin era mult mai puţin implicat în angrenajul unei vieţi sociale şi politice active decât cetăţeanul roman îl menţinea mai apropiat şi într-un mod mai afectuos implicat în familia sa. Efectul novator şi purificator l-a adus bineînţeles creştinismul, care în afară de preceptele adânc umane ce izvorau din însăşi esenţa sa, a adus şi unele noi obiceiuri inexistente la romani şi care însoţeau viaţa omului de la naştere până la moarte.

Familia bizantină a avut întotdeauna aspectul unei monarhii la scară redusă, cu toate că legile au slăbit autoritatea paternă, devenită o simplă putere de protecţie. Sub influenţa creştinismului, situaţia socială a femeii a fost ameliorată în mod simţitor. De la împăratul Iustinian I (527-565) la împăraţi din dinastia Comnenilor, legile i-au asigurat femeii o protecţie eficace, interzicând căsătoriile temporare, reducând numărul cazurilor de divorţ şi punând la loc de cinste căsătoria. De altfel, împăratul Leon al VI-lea Filosoful (886-912) elogia în preambulul Legilor sale caracterul sacru al căsătoriei şi frumuseţea ceremonialului ce însoţea nunta.

Dar căsătoria implica egalitatea condiţiilor nu şi pe cea a puterilor. Femeia – spunea acelaşi Leon al VI-lea – trebuie să-şi amintească de faptul că a fost creată dintr-o coastă a lui Adam şi ea nu este decât un aliat al bărbatului, un ajutor al acestui. El este membrul principal, „capul unui trup unic format prin căsătorie”. Biserica însăşi reglementa cu severitate raporturile dintre cele două sexe, dar interdicţiile se aplicau vieţii exterioare şi nu organizării familiei. Cum s-a spus, pe bună dreptate, obiceiurile au fost mai puternice decât legile.

Totuşi în lumea bizantină mai predominau concepţiile orientale prin faptul că femeile nu se puteau bucura de o educaţie intelectuală (decât începând din secolul al XII-lea şi numai cele ce făceau parte din aristocraţie), îşi duceau cea mai mare parte a vieţii în apartamentul lor (gineceu) servite şi păzite de eunuci. Nu ieşeau din casă neînsoţite decât foarte rar şi întotdeauna cu capul acoperit cu un voal colorat care încadra partea de sus a feţei, apoi cădea pe spate, întorcându-se prin faţă. La ospeţe nu puteau lua parte nici chiar prinţesele

161

imperiale. Chiar şi opinia publică le era defavorabilă femeilor care erau subiectul glumelor proaste, al proverbelor şi al unui anumit gen de satiră care le ponegrea. Existau şi femei instruite mai ales în lumea intelectuală sau în cea aristocratică, între care poate fi amintită Anna Comnena, fiica împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118) autoare a celebrului roman autobiografic „Alexiada”. În clasa de mijloc, educaţia fetelor era redusă la lucrul manual şi la lectura Sfintei Scripturi cu unele noţiuni de ştiinţă de carte. Una din ocaziile de a ieşi din casă, în afara participării la slujbele religioase, era frecventarea băilor publice (terme), care erau aceleaşi cu ale bărbaţilor, dar accesibile pentru fiecare dintre sexe la ore diferite. Acest obicei era într-atât de frecvent încât costumele de baie figurau în zestrea celor care se căsătoreau.

Cu toate acestea, imaginea familiei bizantine era cea a unei mici lumi ordonate şi fericite în care centrul era femeia. Ea era permanent acasă, se ocupa de creşterea copiilor, îşi iubea şi îngrijea soţul, întreţinând o permanentă atmosferă de linişte în mijlocul unei lumi şi societăţi permanent agitate.

Legea stabilea că băieţii se puteau căsători de la vârsta de 14 ani, iar fetele de la 12 ani. Aceasta se explică prin durata medie de viaţă mult mai scăzută comparativ cu vremurile de mai târziu. Alegerea soţului sau a soţiei era hotărâtă de părinţi cu mult înainte, încât aceştia îşi puteau logodi copiii chiar înainte de a fi împlinit 7 ani. Aceasta se întâmpla mai ales când interese materiale sau dinastice o cereau. O căsătorie realizată contra voinţei părinţilor sau fără consimţământul lor era nulă şi neavenită. Actul logodnei – care la romani consta într-o simplă promisiune de contactare a căsătoriei – dobândea, potrivit normelor dreptului bizantin o valoare juridică. Începând din timpul domniei lui Alexios I Comnenul, logodna făcută cu binecuvântarea unui preot era practic echivalentă cu căsătoria.

Odată fixată ziua căsătoriei, familiile trimiteau invitaţiile de nuntă. O ceremonie importantă o constituia împodobirea camerei nupţiale, în ajunul căsătoriei. Ea era acoperită cu tapiserii scumpe, se expuneau obiecte preţioase, în timp ce coruri cântau imnuri specifice acestei ocazii. În ziua căsătoriei invitaţii se îmbrăcau în veşminte albe. Mirele, însoţit de muzicanţi, venea la casa miresei, care îşi făcea apariţia în prag împodobită şi cu obrazul fardat. Apoi, mirele îi ridica voalul, deoarece se presupunea că atunci o vede pentru prima dată.

O căsătorie legitimă în Bizanţ prevedea oficierea unei slujbe religioase în Biserică. În mijlocul purtătorilor de torţe şi al muzicanţilor, mirii înconjuraţi de

161

părinţi şi prieteni se îndreptau spre biserică, în timp ce pe cale se presărau de la ferestre trandafiri şi violete. În biserică, preotul dădea mirilor binecuvântarea, le punea pe cap coroanele rituale de miri şi le schimba inelele de logodnă. Mirii erau asistaţi de naşi care, în cazul căsătoriilor imperiale, aşterneau o bucată de stofă scumpă pe capetele celor căsătoriţi. Din biserică mirii erau conduşi spre casă de cortegiul de nuntaşi, de muzicanţi şi cântăreţi care cântau cântece lumeşti de nuntă dar mai mult cântece religioase. La casa mirelui avea loc petrecerea ocazionată de nuntă, cu un dans ritual – „dansul tămâierii” – care avea loc în jurul preotului. Acesta îi tămâia cu cădelniţa pe miri. Femeile şi bărbaţii mâncau separat. Mesele însă, erau încărcate cu toată vesela preţioasă de care dispunea familia iar oraţiile de nuntă nu încetau toată noaptea. Petrecerea se încheia cu o plimbare nocturnă a nuntaşilor de-a lungul străzilor, având mireasa în frunte. Apoi, în faţa notarului se întocmeau actele de căsătorie. Tinerii căsătoriţi erau conduşi apoi în camera nupţială iar în dimineaţa următoare părinţii şi prietenii veneau să-i trezească din somn, cântându-le cântece potrivite evenimentului.

Potrivit dreptului roman, soţul nu putea înstrăina zestrea soţiei, dar putea să o transmită moştenitorilor săi. În general, zestrea unei femei consta atât din bunuri imobiliare, cât şi din aur, mobilier, sclavi, uneori chiar şi din recolta anului. La rândul său, soţul trebuia să facă o donaţie soţiei, constituită din partea de avere lăsată acesteia dacă el murea (bijuterii şi alte obiecte).

Dacă unul dintre soţi părăsea în mod nejustificat căminul conjugal era pedepsit cu o amendă severă. Cu toate acestea, divorţurile erau foarte frecvente deoarece legea admitea o serie întreagă de motive de divorţ: impotenţa bărbatului sau sterilitatea femeii, complot împotriva statului, pe care el sau ea nu l-au denunţat, atentat nedenunţat la o terţă persoană, la viaţa soţului sau a soţiei, alienarea mintală continuă timp de trei ani, absenţa de la domiciliu timp de cinci ani fără ca el sau ea să dea veşti, captivitatea soţului timp de cinci ani, dacă el sau ea au aderat la o sectă eretică, sodomia soţului (nu şi a soţiei), ura reciprocă sau injurii grave, dacă ea a petrecut o noapte în afara căminului dar nu la părinţi, dacă soţia a fost prinsă în flagrant delict de adulter, dacă soţul trăieşte în concubinaj cu o femeie şi după două avertismente nu se corectează.

Legile bizantine admiteau până în secolul al VI-lea desfacerea căsătoriei prin simplul consimţământ mutual al soţilor, dar Biserica s-a împotrivit de la început. În cele din urmă poziţia Bisericii a prevalat iar numărul divorţurilor a scăzut considerabil. Începând cu secolul al VIII-lea poligamia a fost categoric

161

interzisă (în timp ce la Roma era încă admisă), relaţiile extraconjugale erau sancţionate foarte sever ca şi violarea femeilor. În secolul al IX-lea o lege a împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912) prevedea că în cazul soţilor adulterini (soţ sau soţie) prinşi în flagrant să li se taie nasul. În cazul soţului adulterin, soţia era obligată să coabiteze cu el. Soţia surprinsă în flagrant delict de adulter era trimisă la mănăstire iar soţul îşi însuşea zestrea ei. Din secolul al XII-lea, adulterul şi relaţiile extraconjugale, mai ales în mediul aristocratic, au început să fie privite cu mai multă indulgenţă, ba chiar erau aprobate iar copii nelegitimi erau practic recunoscuţi oficial alături de cei rezultaţi în urma căsătoriei.

Cazurile de viol erau relativ îngăduite în secolul al VIII-lea. Dacă vinovatul şi familia fetei nu consimţeau să se căsătorească, el era obligat la despăgubiri faţă de victimă. Dacă nu le putea plăti, era biciuit, ras în cap şi trimis în exil. În timpul împăratului Vasile I Macedoneanul (867-886) violatorul şi complicii săi erau condamnaţi la moarte, iar bunurile le erau confiscate. În timpul împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912) violatorului i se tăia o mână.

În Bizanţ, o caracteristică a condiţiei femeilor era folosirea de eunuci, singurii bărbaţi admişi să pătrundă în apartamentele lor. Au îndeplinit un rol important în Palatul Sacru ca şi în stat până în secolul al XII-lea. Aduşi în mare parte din regiunea Caucazului, ei costau foarte mult, existând legi aspre care interziceau castrarea copiilor şi a sclavilor născuţi în interiorul Imperiului. Totuşi ei erau destul de numeroşi, cel puţin în familiile bogate. Opinia publică le era defavorabilă, ei fiind obiectul glumelor deplasate care se făceau pe seama lor.

Potrivit rangului social al stăpânului, în afara eunucilor, gospodăria mai cuprindea un număr destul de mare de servitori şi sclavi de ambele sexe. Sclavia a continuat să existe până la sfârşitul Evului Mediu dar, în comparaţie cu sclavajul roman, a devenit mai suportabilă atât în privinţa severităţii legilor care o reglementau cât şi în practică. Eliberarea sclavilor era privită ca un lucru bun. Se ştie că Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389) a eliberat pe toţi sclavii săi prin testamentul său. Fără îndoială, sclavia a ajuns să fie considerată o stare anormală şi cu toate că legea facilita tot mai mult eliberarea sclavilor, această practică n-a fost niciodată suprimată. Stăpânul avea asupra sclavului putere absolută şi putea să-l pedepsească fără urmări grave. Departe de a dispărea, sclavia era în Orient, la sfârşitul Evului Mediu, mai înfloritoare ca niciodată. În secolul al XI-lea marii

161

proprietari posedau mii de sclavi pe care îi puneau să muncească şi chiar să lupte în armata lor. De asemenea, războaiele nesfârşite alimentau comerţul cu sclavi.

Eveniment de familie prin excelenţă, naşterea unui copil era însoţită de practici şi obiceiuri păgâne, mai mult sau mai puţin modificate de creştinism. Existau mijloace pentru a uşura naşterea, constând în unele droguri şi acţiuni magice. Astrologii prevesteau sexul copilului şi îi stabileau horoscopul la naştere. Viitoarea mamă era asistată la naştere de moaşe, în general fără cunoştinţe medicale dar ştiutoare de reţete pentru a calma durerile. Copilul adus pe lume era spălat într-un vas şi înfăşat în scutece. Scutecele erau din lână fiind folosite un timp care varia între patruzeci până la şaizeci de zile. Imediat după naştere, copilul era prezentat tatălui său care-l recunoştea ca fiind al său prin faptul că îl lua în braţe, în cadrul unei ceremonii (sublatus). Dacă nou-născutul nu era recunoscut de tatăl său, putea fi abandonat. Copilul era, în general, alăptat de mamă dar erau folosite şi doicile unde era cazul. La apariţia primilor dinţi, i se dădea pâine de grâu, umezind buzele copilului cu vin alb şi apoi fructe moi şi legume.

După şapte zile de la naştere, copilul era dus în biserică pentru a primi taina Sfântului Botez (începând cu secolul al VI-lea botezul copiilor nu mai era pus în discuţie). Ritualul consta în întreita cufundare a pruncului în apa sfinţită cu rostirea formulei sacramentale dar există dovezi că exista şi Botezul prin stropirea copilului cu apă sfinţită (agheasmă). Înainte de a oficia Botezul, preotul îi dădea copilului numele ales de naş, care stătea în apropierea finului său, cu o lumânare aprinsă în mână. Se alegea, de preferinţă, numele unui sfânt sau al unei sărbători (Epiphanios, Paschasios) sau al unei virtuţi (Sofia, Elpis). Uneori se amestecau cu ceremonialul Botezului şi unele superstiţii, când se recurgea la lumânări aprinse cărora li se dădea nume. După încheierea Botezului se revenea acasă cu mare alai şi fast, uneori cu lumânări aprinse.

Copiii erau supuşi tutelei paterne până îşi formau noua familie şi se desprindeau de acea tutelă în mod legal, dar erau supuşi autorităţii paterne (patria potestad) atât timp cât acesta trăia, datorându-i respect şi ascultare. Primele elemente de educaţie erau primite de copiii de ambele sexe în apartamentul femeilor (gineceu). Aceasta avea loc până la vârsta de 7-8 ani, când copii mergeau la şcoală. Educaţia consta în poveşti moralizatoare, cele mai multe din Sfânta Scriptură şi jocuri educative care să le stimuleze imaginaţia şi inventivitatea. După Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407), băieţii se jucau cu trăsuri, măgăruşi sau cai de argilă, cu căsuţe de lemn sau de piatră. Aveau mare succes mingile, fluierele, titirezul şi jocul de şotron. Fetiţele aveau păpuşi din

161

ceară, pământ ars sau ghips pe care le îngrijeau şi le îmbrăcau cu cea mai mare grijă.Un loc important în viaţa oamenilor îl ocupau spectacolele şi distracţiile, în general. Ele erau prilejuite, de obicei, de sărbătorile creştineşti dar unele erau şi prelungiri în timp ale unor sărbători păgâne, legate mai ales de ciclul anotimpurilor ca simbol al scurgerii vieţii, a regenerării naturii. Solstiţiul de vară oferea prilejul, atât la oraş, cât şi la ţară, unor manifestări sărbătoreşti în care supravieţuiau străvechi rituri păgâne. Toamna, sărbătoarea principală era cea ocazionată de culesul viilor. Serbarea organizată cu acest prilej, la Constantinopol participând şi împăratul însoţit de patriarh, era însoţită de libaţii şi orgii pe care Biserica încerca să le elimine.

Serbările de iarnă erau cele mai lungi şi mai îndrăgite. Ele începeau în seara de Crăciun şi ţineau până la Bobotează. În casele aristocraţilor ospeţele se ţineau în limitele decenţei iar pe străzi apăreau grupuri de tineri şi mai puţin tineri, veseli, zgomotoşi, mascaţi şi travestiţi în animale sălbatice, clovni şi călugări. Colindele din seara de Crăciun evocau Naşterea Domnului şi adoraţia magilor. Se făceau daruri simbolice, sărbătoarea devenind, cu timpul, un element de mare importanţă în sânul familiei.

Existau apoi şi spectacole de curse de cai sau de alt gen oferite de Hipodrom, pe care le-am descris cu alt prilej.

Demn de remarcat este şi faptul că multe elemente ale concepţiilor păgâne au fost moştenite de bizantini.

12. Din nefericire, acestea au deviat în superstiţii şi erezii împotriva cărora Biserica chiar dacă a luptat în permanenţă n-a reuşit să le înlăture total. Aceste practici erau numeroase, fără deosebire de clasă socială, atât la aristocraţia cea mai rafinată cât şi la oamenii din popor. Prezicerile, astrologia şi vrăjitoria erau practici frecvente în societatea bizantină. Diavolul era invocat aproape la fel ca şi intervenţia forţelor divinităţii. Începând cu secolele VI-VII icoanelor şi sfintelor moaşte li s-au acordat puteri miraculoase, degenerând, uneori, în exagerări.

Magia îşi avea originea în religia dualistă iraniană. Ea consta în totalitatea practicilor, formulelor şi gesturilor prin care erau invocate puterile demonice în vederea producerii de miracole sau a prevestirii unor evenimente viitoare. Cărturarul bizantin Mihail Psellos împărţea demonii în şase categorii după mediul în care aceştia trăiau: în aer, în eter, în foc, în pământ, în apă şi în

161

subteran. Exista şi credinţa în existenţa unor fiinţe răufăcătoare care interveneau neîncetat în viaţa oamenilor. O astfel de fiinţă era Gello, care răpea copiii şi le sugea sângele iar vrăjitoare înaripate absorbeau fluidul vital al pruncilor. Se credea, de asemenea, în deochi iar luntraşul infernului, Caron era considerat un hoţ nocturn.

Practicile vrăjitoreşti sunt atestate de tăbliţele magice de plumb descoperite în întreg Imperiul dar mai ales în Africa şi în provinciile orientale, pe care vrăjitori de profesie redactau texte speciale desenând figura victimei şi a demonului invocat. Un număr mare de astfel de tăbliţe au fost găsite în morminte. Ele erau folosite pentru a îndepărta un rival în dragoste, pentru a câştiga un proces sau pentru a obliga un hoţ să restituie ceea ce a furat. Chiar şi vizitii din hipodromuri se foloseau de astfel de tăbliţe pentru a-şi întrece rivalii.

Împăraţii romani şi bizantini au căutat să stopeze prin legi aceste practici dar ele s-au dovedit total ineficiente. În secolul al XII-lea vrăjitoria se mai folosea la curtea împăratului Ioan II Comnenul (1118-1143) unde împărăteasa Zoe, de origine rusă, adusese vrăjitori de la Kiev, care trebuiau să o trateze de boala ei foarte gravă. Aceştia au fost apoi acuzaţi de moartea ei. Sub Manuel I Comnenul (1143-1180) cazurile de vrăjitorie au fost mai numeroase ca niciodată. Pedepsele însă au devenit mai puţin aspre iar credulitatea s-a menţinut. Împăraţii Andronic I Comnenul (1183-1185) şi Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203) şi mai ales împărăteasa Eufrosina erau înconjuraţi de magicieni şi astrologi. În secolul al XIV-lea, Nichifor Gregoras, Teodor Pachymeres şi Teodor Metochites, reprezentanţi ai elitei intelectuale, erau preocupaţi de ghicirea viitorului, de oracolele caldeene şi de enigmele Cabalei.

Împotriva vrăjilor se foloseau amulete şi talismane. Mamele atârnau aceste obiecte la gâtul copiilor, le înfăşurau mâinile şi picioarele cu stofă roşie iar la încheietura mâinii le atârnau clopoţei. Unele amulete erau sub formă de brăţări cu inscripţii şi însemne creştine dar cel mai adesea erau medalioane cu găuri de atârnare. Existau formule împotriva deochiului, reţete împotriva durerilor de stomac, pentru a împiedica vinul să se altereze şi împotriva bolilor la măgari, etc.

Astrologia ca şi magia, este într-un fel rămăşiţa unei vechi religii de origine caldeeană. Aştrii erau consideraţi divinităţi care exercită o anumită influenţă asupra fiinţelor umane. Cele şapte planete le determină destinul dar existau şi alte influenţe care puteau modifica această acţiune. Puterea planetelor depindea de natura lor, de asocierile lor ca şi de locul pe de cer pe care îl ocupau

161

în momentul unei naşteri. Există douăsprezece puncte pe cer care corespund celor douăsprezece semne zodiacale. Fiecare din acestea corespunde unei vârste sau aspect al vieţii umane. Astrologii alcătuiau horoscopul unui copil după poziţia aştrilor existentă la naşterea sa. Caracterul jovial se datora naşterii în zodia lui Jupiter, cei taciturni erau născuţi în zodia lui Saturn, cea a lui Venus favoriza îndrăgostiţii iar cea a lui Mercur pe oamenii de afaceri.

La început, astrologia nu a fost bine văzută iar împăraţi precum Honorius (395-423) şi unele sinoade au condamnat-o. Cu timpul astrologia a intrat în viaţa cotidiană şi s-a bucurat de bunăvoinţa puterii imperiale. Consultarea astrologilor nu era la îndemâna oricui. Astfel mai ales aristocraţia era cea care le furniza clientela. Unii împăraţi consultau astrologii înaintea unor bătălii importante şi, nu de puţine ori, rezultatul era diferit de cel prezis. Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) deşi era împotriva astrologiei nu a luat nici un fel de măsură împotriva ei. Fiica sa, Anna Comnena, prezintă astrologia ca pe o ştiinţă recentă, recunoscându-i însă inutilitatea. Manuel I Comnenul (1143-1180) spre deosebire de bunicul său avea mare încredere în astrologie, ca, de altfel, cea mai mare parte a celor din jurul său. Împăratul Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203) era înconjurat de astrologi, fără permisiunea cărora nu îndrăznea să facă nici un pas. În secolul al XIV-lea Nichifor Gregoras a pus bazele astronomiei ştiinţifice, ocupându-se de prezicerea eclipselor şi denunţând deformarea astronomiei de către astrologi.

Se poate spune că în Bizanţ, superstiţiile erau de mai multe forme. Toate mijloacele erau bune pentru a cunoaşte viitorul: zarurile, boabele de grâu, examinarea cenuşii, aspectul icoanelor. Adversarii acestor practici oculte, care doreau totuşi să cunoască viitorul, recurgeau la judecata lui Dumnezeu. Astfel, împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) temându-se pentru viaţa fiicei sale nou născute a aprins douăsprezece lumânări în cinstea celor doisprezece Apostoli, fiecare lumânare primind numele unui Apostol. Copilul a primit numele de Simonida, lumânarea Sfântului Simon stingându-se ultima.

Visele deţineau un loc important în preocupările oamenilor. Se găseau oricând persoane sensibile care pretindeau că sunt în stare să explice toate visele. De asemenea, se acorda importanţă prezicerilor susţinute de diferite persoane cu o imaginaţie bogată. După unele mărturii în biblioteca imperială exista chiar şi o carte care prezicea destinul Imperiului, cu picturi reprezentând împăraţii. Cu toate că aceste preziceri erau de cele mai multe ori false, profeţiile

161

cu privire la destinul Bizanţului au continuat să existe până în ultimele zile ale existenţei sale.

13. În ceea ce priveşte eterodocşii şi ereticii, în principiu, nici o dizidenţă religioasă nu era permisă în Imperiu, iar ereticii care nu se supuneau edictelor imperiale erau aspru pedepsiţi, uneori chiar cu arderea pe rug. În acelaşi timp, împăraţii duceau o activitate de propovăduire a creştinismului pentru a-i converti şi boteza pe eterodocşii de orice categorie. Păgânismul şi vechile erezii (nestorieni, iacobiţi, samariteni) au dispărut din Imperiu odată cu invazia arabă. În schimb, păgânismul s-a refugiat în literatură şi artă, unde nu mai reprezenta nici un pericol. Literatura era plină de aluzii mitologice care aveau să se transmită promotorilor Renaşterii.

Începând din secolul al IX-lea au apărut în Imperiu doctrine care proveneau dintr-o contaminare a creştinismului cu vechile religii orientale. Au apărut astfel gnosticismul şi mai ales maniheismul din timpul Fericitului Augustin (354-430) provenit din dualismul persan.

Adepţii acestor doctrine, pavlicienii, athinganii şi bogomilii, respingeau dogmele Bisericii şi pretindeau să-şi formeze comunităţi separate cu învăţăturile lor, ierarhia lor, cărţile lor sfinte, făcând şi un prozelitism agresiv. Expansiunea lor în Peninsula Balcanică şi în ţările slave, se datora popoarelor orientale aduse în acest spaţiu de împăraţii iconoclaşti şi de Ioan I Tzimiskes (969-976) în vederea susţinerii intereselor lor politice.

În concluzie, se poate spune că omul bizantin se caracteriza printr-o profundă religiozitate care avea la bază, între altele, tradiţia legată de începuturile creştinismului, un început aflat fie chiar şi geografic, mereu aproape de el. Era, apoi, mereu doritor de a-şi trăi viaţa cât mai intens, dată fiind nesiguranţa zilei de mâine. Bizantinologul francez Charles Diehl nota: „Oricărei categorii sociale i-ar aparţine, bizantinul apare în general ca un om nervos, impresionabil, superstiţios şi pasionat. Are gustul plăcerii, al spectacolelor magnifice pe care le regăseşte la jocurile din hipodrom, în pompa ceremoniilor curţii sau în strălucirea sărbătorilor bisericeşti”. Bizantinul „are un fond sufletesc nu lipsit de cruzime, iubeşte luxul şi plăcerile, dar este totodată nemilos şi lipsit de scrupule”. Alain Ducellier completa şi el cele de mai sus, spunând că: „În fiecare moment al vieţii bizantinul poate găsi pentru problema sa un răspuns mistic sau pragmatic, senin sau pătimaş, conformist sau uimitor de îndrăzneţ”. Tot Charles Diehl concluzionează un portret general al omului bizantin: „Dacă inteligenţa sa este evidentă şi, adeseori, cu totul remarcabilă, în schimb, caracterul său, luat în general nu este deloc la înălţimea spiritului său”.

161

VI. VI. VIAŢA INTELECTUALĂVIAŢA INTELECTUALĂ

1. Învăţământul creştin şi laicÎn Bizanţ, pregătirea intelectuală era mult mai apreciată şi mai răspândită

decât în Occident. În primul rând pentru că putea asigura chiar şi celor de origine modestă o carieră frumoasă şi funcţiile cele mai înalte în Stat şi în ierarhia eclesiastică. Marile oraşe aveau şcoli renumite şi biblioteci bogate

a) Şcolile laiceFără nici o întrerupere şcolile publice de la sfârşitul antichităţii şi-au

continuat activitatea în Imperiul bizantin iar asemenea şcoli au fost create şi la Constantinopol. De remarcat este faptul că, încă de la început, învăţământul laic, de tradiţie păgână a fost separat de învăţământul religios, primul fiind organizat de Stat, cel de-al doilea de Biserică.

Viaţa intelectuală a fost deosebit de intensă în Bizanţ încă din vremea când în Occident aceasta abia dacă era la începuturile ei. Marile oraşe aveau şcoli renumite şi biblioteci bogate. Literatura şi ştiinţele erau cultivate chiar de către stat prin reprezentanţii săi cei mai înalţi, episcopi şi patriarhi. Membri ai familiei imperiale şi chiar de împăraţi a căror ambiţie era să sprijine cultura. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) a fost autorul unei vaste opere iar Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354) şi Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) au fost mari iubitori de cultură, care şi-au înscris numele în istoria literaturii bizantine.

Învăţământul era structurat în mai multe etape. În principiu învăţământul elementar şi mediu era accesibil tuturor, dar numai băieţilor. Practic, învăţământul era rezervat copiilor ai căror părinţi îl puteau plăti pe învăţător sau profesor, căci şcolile – atât cele elementare cât şi cele medii – erau private. Şcoala primară, al cărei ciclu era de doi sau trei ani, începea la vârsta de 7 ani. Copiii învăţau să scrie, să citească (textul de bază erau Psalmii biblici) şi să socotească, pe degete sau cu ajutorul unor pietricele. Multe şcoli funcţionau pe lângă sau în cadrul mânăstirilor, copiii având asigurate hrana, locuinţa şi îmbrăcămintea. Astfel, aici aveau acces şi copiii săraci care nu puteau plăti profesorilor şcolarizarea.

În şcolile medii – aflate în majoritate sub controlul Bisericii – învăţau fiii negustorilor sau ai meşteşugarilor bogaţi, ai marilor proprietari, ai funcţionarilor civili, ai ofiţerilor şi ai clerului. Învăţământul mediu urmărea formarea cadrelor necesare administraţiei Imperiului. Aici fetele au avut acces abia începând din

161

secolul al XII-lea. Programa de învăţământ începea cu studiul gramaticii, în cadrul căreia se făcea şi analiza unor texte ale autorilor antici, îndeosebi Homer. Din poemele sale elevii trebuiau să înveţe pe dinafară strofe întregi. Mihail Psellos îşi aminteşte că elev fiind a învăţat Iliada pe de rost. Totodată elevii îşi însuşeau elemente de mitologie, geografie şi istorie. Programa continua cu studierea a câte trei opere de Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan precum şi a operelor lui Hesiod, Pindar şi Theocrit. Lectura comentată urmărea să scoată în evidenţă o învăţătură morală. Textelor biblice, Psalmilor şi poeziilor religioase ale Sfântului Grigorie de Nazianz le era rezervat un spaţiu destul de restrâns.

Urmau orele de retorică, la care elevul învăţa să compună frumos un discurs, o scrisoare sau un panegiric. Învăţământul era completat cu elemente de aritmetică, geometrie, muzică şi astronomie. Se predau şi ştiinţele naturale, constând în noţiuni de „fiziologie”. Durata studiilor medii era de 8-10 ani. Profesorul care preda într-o şcoală medie era un laic, retribuit în principal de părinţii elevilor dar primea şi o subvenţie de la Biserică. Un nou profesor era ales de către colegii săi dar, de cele mai multe ori, de părinţii elevilor. În şcolile medii mai importante profesorii erau numiţi de împărat. Numărul elevilor nu era prea mare, nedepăşind, pe lângă un profesor, cifra de 10-12.

În ceea ce priveşte limba de predare în şcoli, aceasta a fost latina, îndeosebi în timpul domniei împăratului Iustinian I (527-565). De altfel, până în secolul al VII-lea studiul se făcea în limbile latină şi greacă apoi, încetul cu încetul, limba latină a fost trecută pe planul al doilea. Datorită ostilităţii cu care lumea greacă, îndeosebi cea intelectuală, privea limba latină, studiul acestei limbi precum şi a literaturii latine au fost tot mai mult restrânse. Abia în secolul al XIII-lea, când latinii au pătruns în Constantinopol a reapărut interesul pentru traducerea unor opere latine, persane şi arabe, îndeosebi de opere ştiinţifice.

Limba greacă de studiu nu era cea vorbită în mod obişnuit ci limba lui Aristotel, a lui Plutarh şi a epocii elenistice, limba greacă a dialectului comun (koin˜) care a fost utilizată până în secolul al XV-lea. Acesta era folosită doar

în uzul oficial, în Biserică, în administraţie, la curtea imperială şi nu era înţeleasă de popor. Pentru a se face interpretări din Homer, Xenofon şi din ceilalţi scriitori greci mai vechi trebuia cunoscut dialectul care se vorbea în vremea acestora şi dialectul atic. Începând din secolul al VII-lea, limba greacă în care se preda în şcoli era diferită de cea care se vorbea în mod curent. Nici chiar intelectualii n-o foloseau în conversaţia familiară cotidiană. Situaţia s-a perpetuat până azi, când limba greacă literară se deosebeşte de cea vorbită

161

curent. Limba greacă înţeleasă şi vorbită de toţi, dar dispreţuită de intelectuali, a apărut în operele literare de seamă abia începând din secolul al XIII-lea, mai ales în cărţile de medicină şi în cele de cântare bisericească.

Se remarcă faptul că întreaga structură şcolară, programele de învăţământ, sistemul de atragere a elevilor spre şcoală, urmărea formarea unei elite. Intelectualii bizantini formau o castă în interiorul căreia se putea pătrunde foarte greu şi, de aceea, cultura nu era prea răspândită.

La vârsta de 20 de ani tinerii se puteau înscrie la Universitatea din Constantinopol sau la o altă şcoală superioară dintr-un mare oraş de provincie. În anul 330, împăratul Constantin cel Mare (306-337), a fondat pe colina Capitoliului Universitatea din Constantinopol. Aceasta era încă legată de tradiţiile elenistice şi romane. Profesorii erau în parte păgâni, ca Libanius, adus de către împăratul Constantin al II-lea (350-361) sau Themistios, a cărui activitate a început în anul 344, iar în timpul domniei împăratului Teodosie I (379-395) a fost chiar prefect al oraşului. Se studiau literele, ştiinţele şi filosofia dar nu şi teologia. La 27 martie 425, printr-un edict al împăraţilor Teodosie al II-lea (408-450) din Răsărit şi Valentinian al III-lea (425-455) din Apus Universitatea din Constantinopol a fost reorganizată şi dezvoltată. Funcţionarea ei a fost reglementată apoi printr-o serie de legi încorporate în „Codex Theodosianus” (XIV, 19, 1), iar mai târziu, în „Codex Justinianus” (XI, 19, 1). Edictul de reorganizare a făcut pentru prima oară diferenţierea între profesorii privaţi şi cei de stat, cu alte cuvinte între şcolile private şi cele cuprinse prin această lege în registrul învăţământului de stat, care beneficiau şi de privilegiile statului bizantin la vremea respectivă. De asemenea, în documentul de fondare a Universităţii se arată că fiecare profesor avea propriul său cabinet (celulla) şi purta un costum oficial.

În noua sa formă, acest „Auditorium” – cum era numit – avea 31 de catedre, dintre care 16 în limba greacă şi 15 în limba latină. Bilingvismul predării va rămâne până la sfârşitul secolului al VII-lea. Se preda gramatica (10 catedre greceşti, 10 latine), retorica (5 catedre greceşti, 3 latine), filosofia (o singură catedră, în limba greacă) şi dreptul (2 catedre în limba latină). Înainte de a fi numiţi viitorii profesori universitari trebuiau să treacă un examen susţinut în faţa Senatului. Universitatea era de stat şi deţinea monopolul învăţământului superior public. Profesorii, care primeau un salariu anual erau în marea lor majoritate creştini dar mai erau şi câţiva păgâni. Ei se bucurau de anumite privilegii iar după douăzeci de ani de învăţământ deveneau înalţi demnitari ai

161

Imperiului. Titlul de „filosof” era cel mai înalt la Universitatea din Constantinopol. Acest titlu a fost dobândit şi de împăratul Leon al VI-lea supranumit „Filosoful”.

De-a lungul unui întreg mileniu învăţământul superior al Bizanţului a cunoscut unele schimbări organizatorice şi didactice precum şi perioade scurte de activitate mai redusă dar, în general, structura sa a rămas aceeaşi până la sfârşitul Imperiului. În acest răstimp s-a înregistrat, de asemenea, grija şi ambiţia împăraţilor de a susţine învăţământul, scopul lor fiind, evident, de a pregăti cadrele superioare necesare guvernării statului. Învăţământul era organizat în trepte ierarhice: la loc de frunte erau catedrele magistrale, urmau apoi conferenţiarii şi asistenţii (asesorii). Conducătorul Universităţii se numea director şi era întotdeauna profesor de filozofie. Pe vremea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul titularii unei catedre magistrale purtau numele de kaqhghthj şi aveau dreptul la costume oficiale. În ceea ce priveşte practicarea activităţii didactice şi gradele şcolare, ştim că pentru obţinerea unui grad erau prevăzute anumite examene. Titlul de „filosof” şi apoi de „consul al filosofilor” era cel mai înalt la Universitatea din Constantinopol. El a fost purtat de Leon Matematicul, unul din discipolii acestuia, de Constantin, viitorul apostol al slavilor, de împăratul Leon al VI-lea Filosoful şi Nichita Paflagonul. El corespundea în realitate titlului de „doctor” din vremea noastră, şi arăta erudiţia şi înţelepciunea celui în cauză.

În secolul al V-lea funcţionau deja instituţii de învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibi (azi Nusaybin, în Turcia), Cezareea Palestinei, Siracuza, Roma.

Universitatea din Alexandria era renumită pentru studiul filosofiei, medicinii, dreptului, geometriei şi astronomiei. Aici a funcţionat prima şcoală publică creştină despre care se ştie că a fost condusă la început de Origen (185-254) iar pe la sfârşitul secolului al II-lea era deja în plină dezvoltare. Tot aici au activat ca episcopi Sfântul Atanasie cel Mare (295-373) adversarul arianismului şi Sfântul Chiril (370-444) adversarul nestorianismului. În secolul al IV-lea şi al V-lea mulţi dintre profesori erau păgâni sau monofiziţi. Unul dintre profesorii mai cunoscuţi era Ioan Philoponos. În Alexandria a trăit şi Hypatia, femeie-filosof, cu o educaţie aleasă al cărei elev a fost viitorul episcop Sinesiu din Cirene (370-414). Ea avea să fie ucisă de populaţia fanatică a oraşului.

161

Universitatea din Beirut era celebră pentru şcoala sa de drept, menţionată începând din secolul al III-lea şi care funcţiona în clădirile aparţinând unei catedrale. Ea s-a dezvoltat mai ales în secolul al V-lea când profesorii de aici, renumiţi pentru cunoştinţele lor juridice, au primit titlul de „magistri ecumenici”.

La Universitatea din Atena, regimul care data din vremea lui Marcus Aurelius (161-180) aproape că mai funcţiona şi în secolul al V-lea. Era renumită pentru studiul dreptului dar, mai ales, al retoricii şi pentru cele patru catedre de filozofie. Catedra de retorică a fost frecventată de studenţi ca: Vasile din Cezareea Capadociei, Grigorie de Nazianz ca şi de viitorul împărat Iulian Apostatul. Plutarh, fiul lui Nestorie a întemeiat aici cea de-a treia şcoală neoplatoniciană, independentă de stat şi în acelaşi timp promotoare a păgânismului.

O altă şcoală transformată apoi în Universitate a fost cea din Cezareea Palestinei, înfiinţată de Origen după plecarea sa din Alexandria. Mai târziu aici a activat Eusebiu de Cezareea (263-340) marele istoric bisericesc supranumit „Părintele istoriei bisericeşti” şi viitorul episcop al Cezareei Palestinei.

Şcoala din Antiohia era legată mai ales de numele lui Lucian de Samosata sau de Antiohia (115-200), care s-a stabilit aici la sfârşitul secolului al II-lea. Capitala intelectuală a Siriei i-a dat pe Diodor din Tars († 390) episcop cu o operă exegetică şi dogmatică impresionantă. Cel mai de seamă teolog de aici a fost Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) elevul celebrului Libanius şi al lui Diodor. Scriitor de valoare, a lăsat numeroase opere adevărate capodopere ale literaturii patristice. Predicile şi omiliile sale, alături de lucrările teologice şi de scrisori, constituie o sursă preţioasă şi pentru studiul vieţii interne a Imperiului bizantin. Tot şcolii din Antiohia îi aparţin Teodor, episcop de Mopsuestia (350-428) cu numeroase lucrări exegetice şi dogmatice, promotor al nestorianismului, precum şi Teodoret, episcop de Cyr (393-458), autor fecund de lucrări exegetice istorice şi dogmatice (5 volume în col. Migne).

Ultima în timp, fondată abia în secolul al IV-lea a fost Universitatea din Constantinopol care, datorită încurajărilor şi sprijinului dat de împăraţii bizantini, a ajuns să le eclipseze pe toate celelalte prin faima profesorilor şi prin înaltul nivel al învăţământului său.

Cu toate că învăţământul superior a cunoscut de-a lungul istoriei bizantine caracteristici pentru fiecare epocă totuşi, evoluţia sa a fost ascendentă. Aceasta şi datorită sprijinului din partea împăraţilor care au văzut în Universitate modul

161

cel mai adecvat de a asigura statului oameni învăţaţi. Universităţile aveau şi o autonomie relativă.

În cadrul evoluţiei învăţământului public trebuie menţionată reorganizarea învăţământului universitar de către împăratul Iustinian I (527-565). El a interzis accesul în învăţământul public a profesorilor eretici şi păgâni şi a ordonat, în anul 529, închiderea Universităţii din Atena, unde predarea filosofiei neoplatonice luase o prea mare amploare. Profesorii au fost exilaţi iar bunurile şcolii confiscate. Acest eveniment marchează deplasarea centrului cultural al Imperiului spre Constantinopolul creştin. Astfel, lumea clasică păgână cedează locul lumii bizantine păgâne. Împăratul a acordat o mare importanţă învăţământului juridic, ridicând durata studiilor de la 4 la 5 ani şi menţinând alte două şcoli superioare de drept în afara celei de la Constantinopol, la Roma (distrusă în anul 546 de invadatorii barbari) şi – cea mai importantă – la Beirut (dispărută în anul 551 în urma unui cutremur de pământ). Şcoala superioară din Bizanţ şi-a încetat temporar activitatea în timpul domniei lui Nichifor Phocas (602-610) fiind reorganizată apoi de împăratul Heraclios I (610-641) la iniţiativa patriarhului Serghie I (610-638).

În epoca heraclizilor, revigorarea Universităţii s-a făcut prin contribuţia împăraţilor, dar mai ales a patriarhilor, izvoarele istorice arătând că implicarea Patriarhiei constantinopolitane în procesul de învăţământ a devenit tot mai activă. Aceasta s-a amplificat odată cu arogarea titlului de Patriarhie Ecumenică în timpul lui Ioan al IV-lea Postitorul (582-595). Demersurile patriarhilor, în acest sens, au imprimat un caracter teologic procesului de învăţământ.

Din aceleaşi surse se ştie că autorităţile imperiale din vremea aceea au acordat o mare importanţă problemelor materiale ale Universităţii, furnizându-i aşa-numitele stipendii şi burse imperiale (basilika… dia…tai).

În perioada iconoclastă învăţământul superior a cunoscut o perioadă critică. Există o relatare potrivit căreia împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741), neputând să-i atragă pe profesorii Universităţii constantinopolitane de partea învăţăturilor sale eretice (iconoclaste), a pus materiale inflamabile în jurul clădirii unde aceştia predau şi astfel a ars clădirea împreună cu profesorii şi cu biblioteca. Această povestire nu este confirmată de scrierile contemporane şi a fost abandonată de cercetătorii mai noi. Totuşi, nu este contestat faptul că tulburările epocii au creat dificultăţi dezvoltării vieţii intelectuale în Bizanţ. Cu toate acestea Universitatea din Constantinopol a continuat să funcţioneze şi sub iconoclaşti.

161

Începând cu secolul al IX-lea asistăm la o reorganizare a Universităţii constantinopolitane. La început împăratul Teofil (829-842) a întemeiat Şcoala de la Magnaura, având sediul mai întâi în mănăstirea zisă „a celor patru sfinţi”, apoi în sala Magnaura a vechiului Palat imperial din Constantinopol (de unde şi numele). A fost reorganizată la nivelul unei Universităţi bizantine de cezarul Bardas, consilierul împăratului Mihail al III-lea Beţivul (842-867), în anul 856. Era condusă de Leon Matematicul. Cezarul Bardas a înfiinţat noi catedre: de filozofie, retorică, aritmetică, geometrie, astronomie şi muzică iar, întrucât greaca devenise încă din secolul al VII-lea limba oficială a Imperiului, a suprimat catedrele de elocvenţă şi gramatica limbii latine.

Un moment important în viaţa intelectuală a Bizanţului l-a reprezentat activitatea patriarhului Fotie (810-895). Născut la Constantinopol din părinţii Sergiu şi Irina, exilaţi de către împăratul Teofil pentru că nu au aderat la politica sa iconoclastă. A primit o educaţie aleasă şi şi-a însuşit o cultură vastă. La început ofiţer în garda Palatului, ajuns apoi prim secretar imperial, ambasador la califatul din Bagdad, profesor la Universitate şi, în sfârşit, patriarh al Constantinopolului (în două rânduri 858-867 şi 877-886). A fost într-un permanent conflict cu papalitatea. S-a remarcat ca cel mai erudit savant al secolului al IX-lea cu numeroase lucrări bisericeşti şi laice, bibliofil pasionat, dispunând de o foarte bogată bibliotecă. Ca profesor a reînviat interesul pentru studiul culturii şi ştiinţei antice greceşti. Opera sa principală se intitulează „Bibliotheca” sau „Myriobiblion” în care sunt analizate cu mult simţ critic 280 de lucrări ale unor scriitori clasici (istorici, oratori, grămătici, medici, teologi) cu adnotări şi date biografice asupra autorilor. Lucrarea prezintă interes şi datorită faptului că o mare parte a istoricilor bisericeşti, dogmatiştilor, polemiştilor şi exegeţilor de până la el au ajuns să fie cunoscuţi numai din expunerea şi analiza sa. Selecţia nu este însă reprezentativă deoarece lipsesc total poeţii şi mulţi istorici şi filosofi importanţi. Aceasta pentru că autorul urmărea în primul rând să informeze asupra unor opere puţin sau deloc cunoscute de contemporanii săi. O altă operă însemnată a lui Fotie este „Lexiconul” lucrare filologică în care analizează o serie de termeni din cărţile sfinte şi din autorii clasici. Are şi o colecţie de „Maxime”. Se păstrează de la el 280 de scrisori cu caracter diferit (istoric, ştiinţific, etc.) din care reiese excepţionalul său talent literar.

În domeniul teologiei, Fotie ne-a lăsat lucrări polemice, exegetice şi canonice. Cea mai însemnată se intitulează „Amphilohia” în care tratează 326 de întrebări şi răspunsuri cu cuprins dogmatic, exegetic şi profan (filozofie,

161

medicină, gramatică, istorie, ştiinţele naturii). Lucrarea a fost alcătuită în primul său exil şi a primit acest nume pentru că este adresată episcopului Amfilohie de Cyzic. Are şi câteva lucrări dogmatico-polemice îndreptate împotriva pavlicienilor, maniheilor şi latinilor (despre purcederea Duhului Sfânt şi primatul papal). Este, de asemenea, autorul unei scrisori enciclice, datând din anul 867, în care denunţa prezenţa misionarilor latini în Bulgaria şi prezintă obiecţiile sale la învăţătura despre Filioque. Din toate acestea rezultă că patriarhul Fotie a fost o figură reprezentative a culturii bizantine, spirit enciclopedic şi teolog de mare prestigiu. În timpul împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912) a avut loc organizarea învăţământului juridic. Acesta cuprindea de acum înainte două categorii de profesori did£skaloi (didaskaloi)

însărcinaţi cu instrucţia generală necesară juriştilor şi paidid£skaloi nÒmikoi (paidadidaskaloi nomikoi) profesori de drept propriu-zis care predau

cele 40 de lecţii ale manualului „Prochiros Nomos” al împăratului Vasile I Macedoneanul (867-886) şi a cele 60 de cărţi ale „Basilicale”- lor. Cele 2 grupe de profesori făceau parte din corporaţia notarilor şi formau împreună cu aceştia colegiul electoral care alegea titularii de catedre.

În secolul al X-lea împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) a fost promotorul unei ample mişcări culturale care a constituit un apogeu al umanismului bizantin. El a reorganizat învăţământul începând din anul 943 prin activitatea sa personală, străduindu-se să recruteze profesorii cei mai renumiţi şi adunând în jurul acestora studenţii de care se ocupa el însuşi şi pe care-i primea în palatul său, iar uneori chiar îi invita la masă. Dintre aceştia alegea pe funcţionarii superiori şi chiar pe episcopi. În Universitate erau reprezentate toate disciplinele. Se studiau mai ales disciplinele practice, quadrivium-ul (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica), dreptul şi medicina.

O operă de o valoare cu totul deosebită în această perioadă a fost „Lexiconul lui Suidas”, nume atribuit autorului necunoscut al acestui dicţionar enciclopedic. Compilat la Constantinopol spre sfârşitul secolului al X-lea el cuprinde circa 30.000 de termeni trataţi gramatical, etimologic, istoric, ştiinţific, literar şi geografic, fiind deosebit de important pentru cunoaşterea civilizaţiei antice, greceşti şi bizantine.

Organizarea învăţământului realizată de Constantin al VII-lea Porfirogenetul s-a păstrat şi pe vremea împăratului Ioan I Tzimiskes (969-976) însă după moartea sa nu mai există nici o dovadă despre învăţământul public

161

până în anul 1045. Până atunci împăraţii Vasile al II-lea Bulgaroctonul (969-1025), spirit elevat, dar înainte de toate războinic şi om de acţiune, nu pare să fi avut nici timpul, nici dorinţa de a se interesa de învăţământ, iar Roman al III-lea Argyros (1068-1034) care avea o bogată cultură greco-romană şi Mihail al V-lea Calaphatul (1041-1042), care privea Constantinopolul ca pe o metropolă a ştiinţei, primiseră o instrucţie temeinică. Învăţământul era destul de bine pus la punct iar tinerii din provincii continuau să vină în capitală pentru terminarea studiilor.

Urcarea pe tron a lui Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) a însemnat restaurarea învăţământului public bizantin. Împăratul a încurajat ştiinţa şi mai ales pe cei care o profesau. În realitate el voia ca Statul să fie guvernat de oameni instruiţi, temându-se de aristocraţia militară. Astfel, conform concepţiei sale învăţământul a devenit o sursă de administratori şi oameni de Stat. Prin urmare, împăratul a procedat la reorganizarea studiilor juridice. O Novellă din anul 1045 a creat funcţia de „nomophylax” (apărător al legii) care era şi conducătorul Bibliotecii juridice şi director al Şcolii de drept. Primul titular al acestei funcţii a fost Ioan Xiphilinos.

Constantin al IX-lea a instalat Şcoala de drept (didaskal˜ion tèn nÒmwn) la mânăstirea Sfântul Gheorghe din Manganon. Cursurile erau

gratuite pentru toţi. Studenţii bogaţi puteau să ofere cadouri profesorilor dar fără a pretinde nici cel mai neînsemnat privilegiu. Dovada studiilor o atesta certificatul eliberat de nomophylax şi care era obligatoriu pentru toţi candidaţii la funcţii de notari şi avocaţi. La 25 octombrie studenţii Şcolii de drept sărbătoreau ziua patronilor lor, Sfinţii notari Markianos şi Martyrios, organizându-se cu acest prilej o petrecere şi o masă festivă.

În acelaşi timp cu Şcoala de drept a fost întemeiată Şcoala de filosofie. Aceasta a avut ca director pe istoricul şi filosoful Mihail Psellos (1018-1078) care a primit titlul de „consul al filosofilor” (Úpatoj tèn filosofwn). Acest

titlu era similar celui de „nomophylax”. „Consulul filosofilor” era conducătorul celor mai erudiţi oameni de ştiinţă din Imperiu, cărora le conferea titlul de „filosofi ai Senatului”. Şcoala de filozofie, pe care Mihail Psellos o numea „Gimnaziu” (gumn£sion) avea două catedre, cea de gramatică, încredinţată

lui Nicetas din Bizanţ şi cea de filozofie ocupată de Mihail Psellos. Din discursul funebru pe care acesta l-a ţinut la moartea lui Nicetas, reiese că cele două catedre funcţionau sub acelaşi acoperiş, la biserica Sfinţilor Petru şi Pavel.

161

Metoda de învăţare consta în comentarea autorilor antici dar într-un mod mai variat. Primul ciclu cuprindea studiul gramaticii şi ortografiei, condus de Nicetas din Bizanţ, care considera această disciplină ca fiind baza ştiinţei. Trebuie să reţinem faptul că noţiunea de „gramatică” era mult mai cuprinzătoare decât este în prezent. Era o disciplină completă, de cunoştinţe variate, care se baza pe citirea capodoperelor literaturii antice. Cuprindea studiul alfabetului grecesc, al dialectelor vechi, al foneticii (ton şi accente), al sintaxei (rolul propoziţiilor subordonate în frază, pronumele, particulele etc.), a vocabularului, folosirea cuvintelor uzuale cu sensurile lor diferite (semantica). Acestea erau completate cu explicaţii ale autorilor greci atât din punct de vedere gramatical cât şi literar şi alegoric. Poemele homerice deţineau un rol important în aceste lecturi, dar şi autorii lirici ale căror versuri aveau un sens moralizator (Arhiloh, Pindar, etc.).

Mihail Psellos a dat un sens mai cuprinzător filosofiei pe care nu o despărţea de retorică. El a urmărit să împace morala păgână cu creştinismul, îndemnându-şi elevii să studieze autorii laici în interesul cunoaşterii religiei creştine. Programul studiului său cuprindea cursul de retorică la care adăuga pe cele de cosmografie şi geometrie. Apoi urma cursul de metafizică, înglobând logica formală şi cosmologia (formarea universului şi a corpurilor solide, primul principiu imaterial, natura discursului filosofic, valoarea morală a numerelor). Muzica teoretică (esenţa ritmurilor, natura frumuseţii acestora, conformitatea lor cu viaţa sufletului) dialectica (demonstraţia prin silogisme şi sofisme), psihologia (studiul sufletului, problema substanţei şi a nemuririi sale, legăturile acestuia cu trupul), chiar şi astrologia, se adăugau la acest vast program de studiu.

În epoca Comnenilor (1081-1180), evenimentul cel mai de seamă al istoriei universitare a fost dreptul acordat Bisericii de a supraveghea programul de studii al Universităţii. Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) recomanda studenţilor să acorde prioritate cunoaşterii cărţilor sfinte înaintea culturii elenice. În anul 1082 se naşte un conflict între Ioan Italos „consulul filosofilor” şi succesorul lui Mihail Psellos şi autoritatea bisericească. În urma unui sinod ţinut la Constantinopol, Ioan Italos a fost acuzat de erezie şi condamnat. Aceasta a dus la creşterea neîncrederii în studiul filosofiei. Începând cu domnia lui Manuel I Comnenul (1143-1180), titlurile de „consul al filosofilor” şi „nomophylax” au fost acordate cu regularitate diaconilor de la biserica Sfânta Sofia. Patriarhul nu exercita, totuşi, nici o autoritate asupra Universităţii. Manuel

161

I Comnenul a adus şi el în Universitate o reformă destul de importantă, introducând învăţământul de tip aristotelic. La Şcoala de filozofie a fost numit „consul al filosofilor” şi director, Mihail Anchialos, viitorul patriarh al Constantinopolului (1170-1178). Acesta a adus laude lui Manuel pentru faptul că a readus filosofia pe locul de onoare, eliminând „ceea ce era putred” (neoplatonismul). El preda logica, dialectica, fizica, metafizica, astronomia şi meteorologia, după sistemul lui Aristotel.

Exceptând filosofia, în predarea celorlalte discipline nu a avut loc nici o schimbare. Se remarcă în această perioadă, Eustatie, arhiepiscopul Tesalonicului care preda la Universitate legile ritmului şi ale armoniei (muzica), etimologia numerelor, istoria şi civilizaţia greacă şi elocinţa. El i-a avut ca discipoli pe Mihail şi Nicetas Choniates, originari din localitatea Khonae în Frigia.

În această perioadă, o metodă pedagogică foarte răspândită era schedografia. Pe o tăbliţă, schedos (sc˜doj) studentul scria pasajul dintr-un

autor pentru a-i face o analiză gramaticală, cuprinzând studiul inflexiunilor, a etimologiei cuvintelor. Astfel, s-au alcătuit numeroase tratate ale autorilor clasici care permiteau dobândirea unor cunoştinţe vaste despre toţi scriitorii greci.

Cucerirea Constantinopolului şi a Imperiului de către cavalerii Cruciadei a IV-a, în anul 1204 a dus la dispariţia şcolilor publice. În ciuda tuturor greutăţilor, împăraţii de la Niceea, au găsit timp să creeze şcoli şi să le reorganizeze pe cele existente.

Sub împăratul Teodor I Laskaris (1204-1222) au existat şcoli municipale la Niceea, Brussa şi Smirna. Urmaşul său Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254) a întemeiat biblioteci publice în toate oraşele şi, astfel, a salvat o mare parte a operelor literare din Bizanţ. Acelaşi împărat a ordonat guvernatorilor oraşelor să prevadă în bugetul lor un salariu pentru profesorii care predau medicina, matematica şi retorica. În privinţa profesorilor de filosofie şi de drept, aceştia trebuiau să predea disciplinele respective în mod gratuit dar vor putea accepta o retribuţie din partea elevilor.

Ioan Vatatzes însuşi a întemeiat o şcoală de filosofie la Niceea, sub conducerea lui Teodor Hexapterygos care a murit în anul 1238, fiind înlocuit cu cel mai renumit savant al vremii Nichifor Blemmydes. Născut în anul 1198 la Constantinopol, Blemmydes era fiul unui medic. La şcoala din Niceea, unde a predat timp de zece ani (1238-1248) i-a avut ca elevi pe Gheorghios

161

Pachymeres, pe viitorul împărat Teodor al II-lea Laskaris şi pe Gheorghios Acropolites. Mai târziu, optând pentru viaţa solitară, Nichifor Blemmydes a părăsit Niceea şi o fondat o mănăstire la Efes. Aici a deschis şi o şcoală destinată călugărilor şi novicilor.

Împăratul Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258) a căutat să reînvioreze învăţământul. A dotat cu cărţi noi bibliotecile oraşelor, recomandând autorităţilor să le împrumute celor ce doreau să se cultive. A deschis o şcoală de gramatică şi de retorică la biserica pe care o ctitorise în onoarea Sfântului Trifon. Aici erau întreţinuţi 6 bursieri iar scurta sa domnie l-a împiedicat să-şi realizeze proiectele. De altfel, după plecarea lui Nichifor Blemmydes de la Niceea, studierea filosofiei şi a ştiinţelor a dispărut din şcolile publice.

După ce împăratul de la Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) a recucerit Constantinopolul de sub stăpânirea latină, în anul 1261, el s-a concentrat mai mult pe politica de restaurare şi apărare a Imperiului, care necesita sume enorme. De aceea rămâneau puţine resurse pentru învăţământ. Dar exista o tradiţie bine stabilită, ca un basileu să se intereseze şi de învăţământ. Mihail al VIII-lea nu a dorit să se eschiveze de la această îndatorire, însă nici n-a adus ceva nou în domeniul învăţământului. Iniţiativa creării unei şcoli de învăţământ superior se datorează marelui logothet Gheorghios Acropolites. Din acest motiv, Mihail al VIII-lea l-a scutit de sarcinile administrative şi, pentru a se consacra şcolii , l-a numit profesor de filosofie aristotelică. Printre elevii săi s-a numărat timp de 7 ani (1264-1271) şi Gheorghe din Cipru. Gheorghios Acropolites a murit în anul 1282 odată cu Mihail al VIII-lea. Probabil că, după ce şi-a terminat studiile, Gheorghe din Cipru i-a urmat la catedră, dar nu ştim nimic despre aceasta şi nici el nu menţionează nimic în autobiografia sa.

Confuzia care a domnit în politica din domeniul învăţământului în timpul domniei lui Mihail al VIII-lea a încetat odată cu venirea împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328). Învăţământul a cunoscut atunci o mare dezvoltare pe care nici războaiele civile şi nici certurile religioase n-au putut-o opri. În această perioadă umanismul bizantin, generator al Renaşterii a făcut progrese.

A existat acum o Universitate imperială organizată după un plan bine stabilit. Denumirea oficială a acestei şcoli „Mouseion” amintea de tradiţia de

la Alexandria. În această perioadă a studiat aici un celebru muzician Ioan Koukouzel, născut la Dyrrachium, care după ce a primit educaţia elementară în oraşul său natal, a venit la Constantinopol să urmeze cursurile Universităţii.

161

Aceasta era pusă sub autoritatea marelui logothet, funcţie deţinută la început de Teodor Metochites. Activitatea didactică era considerată ca o slujbă, de care titularul nu se putea elibera fără consimţământul imperial. În schimb, marele logothet plătea profesorilor un salariu dar aceştia mai primeau o sumă de bani, de la părinţii elevilor. Pentru prima dată învăţământul universitar înceta să mai fie gratuit dar salariul oficial era şi el foarte nesigur. Totodată au reapărut vechile grade universitare.

Universitatea fiind reînfiinţată nu se ştie în ce local îşi ţinea cursurile. Din mărturiile pe care le avem se pare că fiecare profesor preda separat într-un local particular, uneori chiar la domiciliul său. Probabil că unora dintre şcoli li se atribuia numele unor profesori (Maximos Planudes, Teodor Metochites, Nichifor Gregoras), unele erau publice, altele particulare. Un exemplu de şcoală particulară era cea a lui Nichifor Gregoras care a deschis o şcoală la mânăstirea Chora (azi Kharie-Djami), închisă şi redeschisă de mai multe ori. Totuşi, o şcoală particulară nu putea exista decât cu încuviinţarea împăratului.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea s-a produs o schimbare profundă în organizarea învăţământului public. Iniţiativa reformei i-a aparţinut lui Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) unul din scriitorii cei mai prestigioşi ai epocii sale, erudit, dialectician, teolog şi stilist la curent cu subtilităţile dialectului atic. Călătoriile sale în Occident, ale căror rezultate politice au fost destul de modeste, au avut, în schimb, o mare importanţă în domeniul intelectual. El a învăţat să-i cunoască pe apuseni, a purtat discuţii teologice cu doctorii de la Sorbona şi a învăţat să aprecieze erudiţia lor. La întoarcere, a purtat o corespondenţă cu oamenii de ştiinţă pe care i-a cunoscut şi a încercat să-i atragă la curtea sa. Lui i se datorează ultima perioadă de existenţă a Universităţii din Constantinopol.

În locul şcolilor separate, cu profil nedefinit, au fost reunite în acelaşi edificiu toate disciplinele. Numele oficial al Universităţii a rămas aproape acelaşi „Katwlikon Mouseion”. Localul ales pentru a adăposti Universitatea

era un spital fondat de cneazul sârb Uroş al II-lea Miliutin, adăugat la mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul. Această alegere, care pare ciudată, se explică din motive de economie, dar şi prin importanţa pe care începuse s-o aibă studiul medicinii.

În secolul al XV-lea – învăţământul universitar a cunoscut o perioadă de mare înflorire În programa învăţământului filosofic – acum mult lărgită – se remarcă o cultivare insistentă a platonismului. Învăţământul literar tinde să

161

capete un caracter laic, umanist în sensul că nu mai era condiţionat de studiul textelor biblice. Autorii antici erau acum studiaţi pentru valoarea lor în sine, literară, lingvistică, filosofică şi morală, fără a se căuta să se pună în evidenţă o contradicţie flagrantă între morala creştină şi spiritul antichităţii.

Potrivit tradiţiei, Universitatea depindea direct de Senat, care conferea gradele profesorilor, dar în secolul al XV-lea marele logothet nu mai era directorul ei. Această funcţie era îndeplinită acum de unul din cei patru judecători – generali. Sub împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) directorul Universităţii a fost Gheorghe Scholarios, judecător-general al romeilor, membru al Senatului, secretar al împăratului şi profesor la Universitate unde preda filosofia. Căzut în dizgraţia împăratului, după Sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa (1438-1439), Gheorghe Scholarios a fost înlocuit cu Ioan Argyropoulos, un preot mirean. Acesta predase limba greacă la Universitatea din Padova, apoi întors la Constantinopol în anul 1444 a deschis o şcoală particulară. Dar, împăratul l-a numit curând judecător-general, profesor la Universitate şi director al ei.

Profesorii erau recrutaţi cel mai adesea dintre foştii elevi. Aceştia erau în general laici, uneori preoţi dar niciodată călugări. Situaţia lor socială era destul de bună, după cum se poate vedea din locul ocupat în ierarhie şi misiunile importante ce le erau încredinţate profesorilor. Aşa a fost cazul lui Manuel Chrysoloras, trimis în anul 1397 la Veneţia de Manuel al II-lea. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în acea epocă negocierile impuneau schimburi de lungi discursuri.

Studenţii reprezentau toate clasele sociale. Mulţi veneau din provinciile orientale unde primiseră o instrucţie elementară şi aparţineau unor familii modeste. Alţii, nu puţini, proveneau din marea aristocraţie. Studenţii săraci primeau burse imperiale dar acestea nu acopereau nevoile zilnice.

Un element nou intervenit în acest timp a fost marele aflux de studenţi occidentali – în majoritate italieni – veniţi în Bizanţ să studieze limba greacă şi autorii antici. Prin aceasta s-a realizat un contact cu şcolile superioare din Occident. Mulţi intelectuali greci au avut ocazia să călătorească şi să cunoască Apusul. Directorul Universităţii imperiale, Ioan Argyropoulos a predat şi la Universitatea din Padova. Împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425), care în timpul călătoriei sale în Italia şi Franţa purtase discuţii teologice cu erudiţii Sorbonei, a întreţinut o intensă corespondenţă cu oamenii de litere şi cu învăţaţii din Apus căutând să-i atragă la curtea sa. Pe de altă parte, prestigiul în

161

Occident al Şcolii superioare constantinopolitane a sporit continuu. În secolul al XV-lea a-ţi desăvârşii studiile la Universitatea din Constantinopol era o dovadă de înaltă calificare intelectuală. Ilustrul umanist Enea Silvio Piccolomini spunea că: „Nemo Latinorum satis videri doctus nisi per tempus Constantinopoli studnisset” (Nici un latin nu ar putea părea îndeajuns de învăţat decât în timpul studiului la Constantinopol). Sicilianul Aurispa, care studiase la Constantinopol, a predat limba şi literatura greacă la Universităţile din Florenţa şi Bologna.

Discipolii ultimilor profesori ai Universităţii din Constantinopol, au dus mai departe faima acestei şcoli, au adus în Italia numeroase manuscrise şi au devenit adevăraţii iniţiatori ai Renaşterii.

b. Şcoala PatriarhalăPe lângă Universitatea imperială, destinată exclusiv predării ştiinţelor şi

disciplinelor laice, exista o şcoală superioară de teologie – Şcoala Patriarhală – pusă sub autoritatea patriarhului, al cărei scop era de a forma clerici şi teologi. Fiecare dioceză îşi avea şcoala sa episcopală şi fiecare mănăstire o şcoală rezervată călugărilor.

Primul document care aminteşte de Şcoala Patriarhală este autobiografia matematicianului armean Annanias din Schirak, în secolul al VII-lea. Acesta povesteşte că a călătorit împreună cu un diacon al patriarhului de Constantinopol şi cu tineri, pe care acesta îi alesese în Armenia, spre a-i duce la Constantinopol la învăţătură. Mai multe mărturii despre Şcoala Patriarhală avem abia din secolul al IX-lea când documentele de arhivă o deosebesc clar de Universitatea imperială. Accesul laicilor la studii în această Şcoală era interzis.

Conducătorul Şcolii era „profesorul ecumenic”, rector şi profesor principal care era însărcinat cu interpretarea Evangheliei. Ca şi acesta, toţi ceilalţi profesori erau diaconi la biserica Sfânta Sofia şi aveau un anumit rang în ierarhia demnitarilor patriarhali. Programul de studii cuprindea mai întâi învăţământul general (enkhklikoj paide…a) pe care Biserica întotdeauna l-a

pretins viitorilor clerici. Se mai numea şi „învăţământul uşii”, fiind considerat absolut obligatoriu pentru îndeplinirea sarcinilor clericale. Acesta consta în studiul elementar al gramaticii, retoricii şi chiar filosofiei. Doi profesori (maistwr) predau aceste cursuri: magistrul retorilor şi magistrul filosofilor.

Probabil că ei aveau şi câţiva profesori în subordine.

161

În afara obligaţiilor profesorale, magiştrii de retorică erau oratori la Curtea imperială şi ţineau discursuri de ceremonie în faţa basileului la Anul Nou şi la marile sărbători.

Învăţământul teologic avea trei profesori, care purtau titlul de did£skaloj. Mai întâi era profesorul de Evanghelie care era şi rector. Urmau

apoi profesorul Apostolului, însărcinat cu explicarea Epistolelor şi profesorul de Psaltire. Aceste funcţii s-au păstrat până în secolul al XV-lea. În timp, a apărut şi al patrulea did£skaloj, retorul interpret al Scripturilor (probabil din Vechiul

Testament).Şcoala Patriarhală constituia, de fapt, o adevărată Universitate şi,

exceptând teologia, studiile care se făceau aici nu se deosebeau mult de cele de la Universitatea imperială. Există dovezi că unii studenţi frecventau ambele instituţii de învăţământ superior, în care predomina aceeaşi pasiune faţă de studiile antice.

Începând cu dinastia Comnenilor (1081-1118) Biserica a primit dreptul de a supraveghea programul de studii al Universităţii care cuprindea şi studiul filosofiei antice, mai ales a lui Aristotel.

În secolul al XII-lea, unii profesori de teologie, precum Mihail Italikos, erau umanişti desăvârşiţi, care nu au ezitat să introducă în programa de învăţământ elemente de filosofie, matematică şi literatură antică, ceea ce a făcut ca planul de învăţământ să se apropie de cel al Universităţii imperiale.

La început Şcoala Patriarhală a funcţionat în câteva chilii de lângă biserica Sfinţii Apostoli. Apoi, în timpul dominaţiei latine asupra Constantinopolului (1204-1261), Şcoala a cunoscut o perioadă de decădere. În anul 1266, patriarhul Gherman al III-lea (1265-1266) a obţinut din partea împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) aprobarea numirii lui Mihail Holobolos, fost secretar imperial, în funcţia de retor şi profesor, apoi magistru al retorilor şi director al Şcolii Patriarhale. La mijlocul secolului al XIV-lea în fruntea Şcolii Patriarhale se afla Teodor Meliteniotes care purta titlul de „profesor al profesorilor”. Succesorul său a fost monahul cretan Iosif Bryennios originar din Mistra. Acesta a venit la Constantinopol în anul 1396 şi a intrat în mânăstirea Studion. Cunoscut pentru erudiţia sa şi pentru calităţile sale de orator, a câştigat încrederea împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) care l-a inclus în Consiliul imperial şi l-a făcut predicatorul oficial al Curţii. Sub conducerea sa, Şcoala Patriarhală, instalată acum la mânăstirea Studion, a cunoscut o deosebită dezvoltare. Ea număra până la 30 de profesori. Iosif Bryennios era profesor de

161

Evanghelie şi, cu toate că era teolog, a predat şi discipline laice. Împuternicit de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) cu conducerea negocierilor referitoare la „unirea” cu Roma, care au precedat Sinodul de la Ferarra-Florenţa (1438-1439), el a refuzat orice concesie dogmatică, refuzând să creadă în ajutorul occidental acordat Bizanţului. A preferat să renunţe la misiunea sa, s-a întors în Creta pe la anul 1436 şi a murit înainte de întrunirea Sinodului unionist florentin.

Se remarcă acum – în prima jumătate a secolului al XV-lea – accentul deosebit pus pe filosofia platonică, o abordare mai lejeră a raportului dintre morala creştină şi spiritul antichităţii, căutându-se umanismul operelor literaturii antice.

Înainte de căderea Constantinopolului, ultimul director al Şcolii Patriarhale a fost Matei Kamariotes. Acesta l-a avut elev pe Gheorghe (Ghenadie) Scholarios, primul patriarh ecumenic sub stăpânire turcească. M. Kamariotes a continuat să-şi exercite atribuţiile şi după anul 1453, cu titlul de „retor al Marii Biserici”.

Din păcate, cunoaştem prea puţine lucruri despre învăţământul existent la Şcoala Patriarhală pe vremea Paleologilor. Teologii din secolele al XIV-lea şi al XV-lea erau preocupaţi în operele lor de polemica împotriva latinilor abordând însă şi probleme de exegeză biblică, apologetică, de ascetism şi literatură mistică. Cele mai multe din aceste opere au fost realizate în mânăstiri.

c. Şcolile mănăstireştiPrin spiritul şi prin programa lor de învăţământ, şcolile mânăstireşti erau

opuse Universităţii imperiale şi chiar Şcolii Patriarhale. Studierea antichităţii păgâne îi părea indispensabilă celui mai mare legislator al monahismului bizantin, Sfântul Vasile cel Mare (330-379). Toţi Părinţii Bisericii au fost de acord cu el, iar ulterior şi Sfântul Ioan Damaschin (675-749) şi Sfântul Teodor Studitul (759-826).

Pe de o parte legislaţia Sfântului Vasile cel Mare a însemnat un efort pentru a adapta monahismul oriental la spiritul elenistic iar, pe de altă parte, monahismul bizantin nu a întârziat să se modeleze după instituţiile monahale din Palestina, Siria şi Egipt. Idealul călugărului oriental era ascetismul riguros, dispreţul faţă de lume şi de ştiinţa umană, elanul mistic spre Dumnezeu care se împlinea în isihasm. Mai apropiaţi de popor decât clerul mirean, recrutaţi în mare parte din popor şi adesea mai puţin instruiţi, călugării nu vedeau în

161

literatura antică decât caracterul ei păgân şi mitologia sa, pe care le considerau diavoleşti.

Aceasta explică neînţelegerile care au existat între călugări, fie ei chiar cultivaţi şi umanişti. Ştiinţele laice erau pentru ei „ştiinţe ale vestibulului” sau „ale uşii” (» qàraqen gnîsij), „ştiinţă mondenă” iar cei care erau mai rigorişti

considerau că era o pierdere de timp să te opreşti asupra ştiinţelor laice înainte de a aborda „adevărata ştiinţă” (» gnèsij alaq») respectiv cunoaşterea Sfintei

Scripturi şi a operelor ascetice. Biograful patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (806-815) compara ştiinţa laică cu Ismael fiul din sclava Agar al lui Avraam iar ştiinţa sfântă cu Isaac fiul lui Avraam cu soţia lui Sarra.

La fel se întâmpla cu toate disciplinele din trivium (gramatica, retorica şi dialectica) şi quatrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) care erau condamnate ferm. De altfel, călugării nu se mulţumeau să defăimeze numai ştiinţele laice ci şi pe cei care le predau, aceştia nefiind scutiţi de atacuri nici chiar după moartea lor. Astfel, după moartea lui Leon Matematicul, de al cărui nume era legată una din perioadele de revigorare a activităţii universitare, unul din discipolii săi, Constantin, a publicat împotriva lui versuri, în care acesta era acuzat de apostazie şi elenism (păgânism). Această dispută între oamenii de ştiinţă şi călugări a continuat, de altfel, în tot Evul Mediu.

Această repulsie a călugărilor faţă de ştiinţele laice nu înseamnă nicidecum că ei ar fi renunţat la orice activitate intelectuală. „Regulile” Sfântului Vasile cel Mare îi îndemnau să se ocupe cu studiul, să copieze manuscrise şi să-i instruiască pe novici. Exista, deci, o şcoală, mai mult sau mai puţin organizată în fiecare mănăstire, dar aceasta era rezervată exclusiv copiilor pe care părinţii lor îi trimiteau la mănăstire, adesea la vârsta cea mai fragedă. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a interzis primirea copiilor laici (pueri saeculares) în şcolile mânăstireşti, prevedere întărită şi de Sinodul quinisext (692).

Învăţământul religios deţinea rolul principal în aceste şcoli. Novicii erau puşi să înveţe Psaltirea, trebuiau să citească Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cărţi de morală şi Vieţile Sfinţilor, creaţia cea mai importantă a literaturii monahale. Această instruire generală (enkhklikoj paide…a) preceda, în

şcolile mânăstireşti, învăţătura religioasă propriu-zisă.În bibliotecile mânăstireşti, cu excepţia celei patriarhale din

Constantinopol care poseda şi un mare număr de cărţi ale autorilor clasici, existau în marea lor majoritate cărţi destinate învăţământului religios şi

161

elementar (opere liturgice, texte şi comentarii ale Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor Bisericii, vieţi ale Sfinţilor). Cărţile laice erau doar manuale de gramatică, medicină şi lexicoane. Aceasta ne confirmă preocupările intelectuale ale călugărilor şi ceea ce ştim despre şcolile mânăstireşti. Culturii antice studiată în şcolile laice, călugării îi opuneau o cultură exclusiv creştină în care nu preluau de la antichitatea păgână decât lecţii de gramatică şi de retorică.

3. Ş tiinţele şi tehnica a. Ştiinţele

În general activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat în Imperiul bizantin în condiţii mult mai bune şi radical diferite de cele din Apus. Dacă în Bizanţ la realizarea activităţii ştiinţifice contribuia şi pătura orăşenească intelectuală prin reţeaua de şcoli şi biblioteci, activitate de copiere a manuscriselor, etc., în Apus această activitate era incomparabil mai redusă.

Totuşi, contribuţia bizantină la progresul ştiinţelor n-a fost prea însemnată. Diferitele discipline care se studiau aveau ca principal scop doar comentarea operelor autorilor clasici. Ştiinţele exacte erau studiate în şcolile superioare în cadrul Quadrivium-ului, care cuprindea aritmetica, geometria, astronomia şi muzica teoretică. La acestea se adăuga „fizica” disciplină care cuprindea fizica propriu-zisă, chimia şi ştiinţele naturii. De asemenea, termenul de „mathemata” avea un sens destul de general şi se aplica ansamblului de ştiinţe exacte. Studiul ştiinţelor exacte era conceput ca un stadiu pregătitor în vederea unei mai adecvate şi profunde receptări a filosofiei şi chiar a teologiei, conform învăţăturii lui Platon, care susţinea că ştiinţele exacte au rolul de a purifica sufletul.

În matematică şi astronomie s-au realizat compilaţii şi comentarii la operele lui Euclid, Aristotel, Arhimede, Apollonios, Diophantes şi Ptolomeu. S-au remarcat în această perioadă profesorii Universităţii din Alexandria: în secolul al IV-lea Theon, în secolul al V-lea Malchos şi Diophantes, iar în secolul al VI-lea Ioan Philoponos. Aceştia au comentat „Elementele” lui Euclid, „Aritmetica” lui Nicomah din Gerasa şi „Almagesta” lui Ptolemeu. Pe lângă lucrările sale de fizică, optică şi matematică, Ioan Philoponos a scris un „Tratat despre astrolab” şi o „Teorie a lumii” (al cărei prim element era monada). Comentându-l pe Aristotel, cu teoriile sale asupra mecanicii, a vidului şi a mediului, Ioan Philoponos a explicat conceptul de inerţie fiind considerat un precursor al lui Galileo Galilei.

161

Tot în secolul al VI-lea, matematicianul, inginerul şi arhitectul Anthemius din Tralles a ridicat cupola bisericii Sfânta Sofia folosind calcule matematice. El a inventat şi o maşină cu aburi şi a fost primul care a demonstrat ştiinţific posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenţie atribuită prin tradiţie lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă combinaţie de oglinzi plane. Din nefericire el nu a mai ajuns să-şi pună în aplicare invenţia. Abia mai târziu, inventarea focului grecesc de către sirianul Kallinikos din Balbek a fost aplicată în războaie dovedindu-şi eficacitatea în bătăliile navale.

În secolul al VII-lea a activat la Alexandria „magistrul ecumenic” al Universităţii din Constantinopol, Ştefan, care preda disciplinele quadrivium-ului. Un bun renume şi-a făcut acum şi un matematician pe nume Tychikos, ale cărui cursuri erau audiate de mulţi studenţi.

În general, astronomii din această perioadă aveau, încă, o mare încredere în astrologie, bazându-se în principal pe cunoştinţele astrologilor antici (Manethon, Vettius Valens, etc.).

În epoca Paleologilor s-a constatat un interes crescând pentru ştiinţele exacte şi o lărgire a domeniilor de cercetare a oamenilor de ştiinţă. Aceştia nu se mai mulţumeau doar să comenteze textele, ci se ocupau şi de observarea naturii, se interesau de lucrările arabilor, iar cunoştinţele ştiinţifice erau analizate critic şi chiar erau emise noi ipoteze.

La Niceea, Nichifor Blemmydes punea moartea împărătesei Irina a basileului Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254) pe seama eclipsei de soare din 3 iunie 1239. Un tratat inedit al aceluiaşi autor avea ca titlu „Cerul şi pământul, soarele, luna, timpul şi zilele”.

Gheorghios Pachymeres (1242-1310) a rezolvat printre cei dintâi ecuaţii nedeterminate de gradul întâi şi a formulat observaţii privind teorema pătratului ipotenuzei.

Pentru prima dată în Bizanţ, Maximos Planudes (1260-1310) a folosit în calculele sale cifra zero împrumutată de la hinduşi şi cifrele „arabe” (de fapt împrumutate de arabi de la indieni). La acea dată cifra zero era folosită deja în Apus, mai ales în Italia, în relaţiile comerciale. În anul 1299 însă o ordonanţă a Signoriei din Florenţa interzicea negustorilor s-o folosească în calculele lor.

Manuel Muschopulos a scris un tratat despre cvadratura cercului, iar un medic din Trapezunt Grigore Chionades împreună cu un coleg al său Gheorghios Chrysokocces au călătorit în Persia şi au tradus în greacă lucrările

161

persane de astronomie şi matematici. G. Chrysokocces a scos, în anul 1345, o ediţie comentată a lucrării despre „Sintaxa perşilor”.

Filosofului şi astronomului Teodor Metochites i se datorează introducerea în primele decenii ale secolului al XIV-lea a astronomiei ştiinţifice ca o disciplină separată de astrologie. El a ajuns la astronomie prin studierea muzicii teoretice, armonice făcând o legătură între aceasta şi mişcările aştrilor. A încercat să introducă la Constantinopol această ştiinţă care, spunea el, purifică spiritul, detaşându-l de zadarnica frământare lumească. Era convins că această ştiinţă fusese adormită şi că, prin eforturile lui, a reanimat-o. În lucrările sale, îi trece în revistă pe toţi precursorii săi, în special pe Ptolomeu, şi publică un studiu critic.

Discipol al lui Teodor Metochites, Nichifor Gregoras a lăsat o operă ştiinţifică importantă, dar în mare parte nepublicată. A căutat să apere astronomia împotriva celor care o confundau cu astrologia. Admite totuşi că astronomia permite cunoaşterea influenţei aştrilor în special a lunii, asupra pământului şi a oamenilor. El merge chiar până la a crede ca şi Ptolomeu că poziţia aştrilor permite să se prezică destinul omului (horoscopul).

Limbajul său, adesea foarte caustic, la adresa şarlatanilor care abuzau de credulitatea oamenilor, i-a creat numeroşi duşmani.

A calculat data a două viitoare eclipse (care s-au confirmat ulterior) şi chiar a confirmat pe baza calculelor matematice pe cele care au avut loc începând de la împăratul Teodosie al II-lea (408-450). A elaborat un proiect de reformă a calendarului semnalând greşeala calendarului iulian, propunând în lucrarea sa „Despre data Paştilor” o dată fixă pentru sărbătorirea acesteia în toată lumea creştină. Împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) a aprobat propunerea lui N. Gregoras dar n-a avut curajul s-o impună.

După Nichifor Gregoras, cel mai mare astronom din Bizanţ a fost Teodor din Melitene, care pe la anul 1361 era mare sachelar şi conducător al Şcolii Patriarhale. Cele trei cărţi ale sale de astronomie „Αστρονομική τριβιβλος” formează o enciclopedie ale cărei surse sunt lucrările lui Ptolomeu şi Theon şi ale unor astronomi persani, pe care îi cunoştea din traduceri. În prefaţă el aduce un elogiu astronomiei şi declară că după teologie aceasta constituie cel mai bun capitol al filosofiei, care ne înalţă deasupra lucrărilor vizibile. Ea are ca unic obiect prevederea mişcărilor corpurilor cereşti iar orice altă previziune este zadarnică.

161

Un alt discipol al lui Nichifor Gregoras a fost Isaac Argyros, care a scris utilizând surse persane lucrări de astronomie iar ca matematician a scris un tratat despre extragerea rădăcinii pătrate şi un tratat de rădăcini pentru numerele de la 1 la 102 exprimat în funcţii sexagesimale.

Preocupările învăţaţilor bizantini privind domeniul fizicii, chimiei şi ştiinţelor naturale s-au rezumat la elaborarea unor lexicoane, descrieri, compilaţii, extrase din autori antici sau observaţii directe, practice.

În afara quadrivium-ului anumite ştiinţe erau cultivate în vederea aplicării lor. Alchimia, numită şi ştiinţa sacră se baza pe credinţa în transmutarea metalelor. S-a observat că zăcămintele de aur conţineau adesea argint, iar minereurile de argint erau amestecate cu plumb şi cupru. Astfel, se trăgea concluzia că metalele aveau o evoluţie lentă, o transformare a lor până ajungeau la stadiul perfect al aurului. Pentru a grăbi acest proces alchimiştii căutau un agent sau o substanţă care să poată facilita această transmutaţie.

Alchimia se afla sub patronajul planetei Saturn şi mai mulţi astrologi erau în acelaşi timp alchimişti. Multe tratate de alchimie au fost puse sub nume ilustre ca Democrit, Teofrast, Moise şi chiar împăraţii Iustinian I (527-565) şi Heraclios I (610-641). În secolul al V-lea s-a pretins că întreaga ştiinţă alchimistă era expusă în hieroglife pe zidurile templului lui Isis din Philae. Încă din secolul al VII-lea majoritatea alchimiştilor erau din Bizanţ. Alchimia a continuat să existe în Bizanţ şi în secolele al X-lea şi al XI-lea când au fost redactate numeroase tratate de alchimie. În lucrarea sa „Chrysopeea” Mihail Psellos, cunoscutul filosof şi enciclopedist dădea reţete după care, pretindea el, se putea produce aur din diferite metale nenobile.

Ştiinţele naturii. Cărţile de botanică, zoologie sau mineralogie nu au avut niciodată în Bizanţ o valoare ştiinţifică. Existau lucrări compilate după „Istoria animalelor” a lui Aristotel. De asemenea, sub denumirea de „Physiologus” circula în Bizanţ o foarte apreciată lucrare în care erau descrise animalele reale sau fantastice, cu ilustraţii şi comentarii care dădeau fiecărui animal un caracter simbolic şi religios. Ulterior lucrarea a ajuns şi în Occident. Uneori descrierile de animale şi păsări erau redactate în versuri ca într-o lucrare a lui Manuel Philes (1275-1345).

Geografia. Lucrările de geografie cuprindeau în general trei feluri de subiecte:

a. simple rute geografice cu evaluarea distanţelor. Aşa era de exemplu lucrarea „Periplul Mării celei mari” (Mediterana) care descria rutele maritime

161

de la Alexandria la Coloanele lui Hercule, una urmând coasta Africii, alta pe la Constantinopol şi pe coasta europeană. Distanţele erau estimate în stadii (1 stadiu = 177 m.)

b. descrieri ale lumii, împrumutate de la autori antici. Sunt în general compilaţii ale unor lucrări mai vechi care cuprind descrierea celor 12 munţii mari ai pământului, a celor patru mări, a mării dincolo de care se află paradisul, a celor şapte tipuri de climă precum şi aprecieri despre cauzele cutremurelor de pământ, natura apelor termale şi cele patru părţi ale cerului.

c. relatările călătorilor şi navigatorilor, în cea mai mare parte comercianţi. Aşa avem descrierea geografică a lumii în spirit teologic creştin, realizată de Kosmas Indikopleustes (secolul VI) autor al „Topografiei creştine”, ce conţinea observaţii proprii privind agricultura, pomicultura, viticultura şi zootehnia.

O mărturie interesantă arată că în secolul al XIV-lea era cunoscută în Bizanţ busola, după cum este atestată şi folosirea curentă a hărţilor geografice.

Medicina. Există unii istorici care au adus medicinii bizantine învinuirea că ar fi un „amestec de superstiţii, de magie şi de misticism, înglobat într-o compilare aridă şi chiar o plagiere a vechilor opere medicale.” (A. Pazzini). Obiecţia aceasta nu rezistă însă la un examen atent, documentat şi obiectiv. Lipsa de originalitate este relativă chiar dacă este adevărat că medicina bizantină nu a dat genii şi nu a produs sisteme noi. Nici al doilea Hippocrates, nici un alt Galen nu au ilustrat arta vindecării în Imperiul de Răsărit, dar au existat totuşi câţiva medici remarcabili.

Meritul de seamă al medicinii bizantine a constat în organizarea asistenţei medicale, realizare care a însemnat începutul unei opere uriaşe, de pe urmă căreia suferinzii din veacurile următoare şi-au găsit ajutorul şi alinarea suferinţelor.

Demne de menţionat pentru contribuţiile lor originale, bazate pe observaţii şi experienţe personale, sunt operele medicilor bizantini, îndeosebi ale celor care s-au format la şcoala de medicină din Alexandria. În general, medicina bizantină a folosit şi surse orientale (siriene, arabe, armene şi persane) dar, în primul rând, s-a inspirat din operele marilor medici antici: Hippocrate, Celsus, Rufus şi Galenos din Pergam. Practic interesul său s-a concentrat în special asupra simptomatologiei, diagnosticului, igienei alimentare şi tratamentului farmaceutic.

161

Toţi marii medici ai Bizanţului îşi bazau diagnosticul şi tratamentul pe principiul justei proporţii a celor patru umori ale corpului omenesc (sânge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră) şi a celor patru grade (sec, umed, cald şi rece).

Primul medic important al Bizanţului a fost Oribasios din Pergam (325-405), medicul favorit al lui Iulian Apostatul (361-363) pe care îl însoţea în expediţiile sale. El a compus – compilând din operele lui medicilor greci Hippocrate şi Galenos din Pergam – o vastă enciclopedie medicală în 70 de cărţi (din care ni s-a păstrat cam o treime). Din această vastă lucrare a extras un Synopsis (rezumat), în 9 cărţi, destinat fiului său, Eustaţiu. Această prescurtare a avut o mai largă circulaţie. De un imens succes s-a bucurat lucrarea sa destinată marelui public, un manual de terapeutică şi dietetică intitulat „Euporista”, conceput mai mult ca un ghid al îngrijirii sănătăţii celor care călătoreau prin regiunile unde nu existau medici, ca să se poată îngriji singuri şi să nu cadă victime în mâinile şarlatanilor.

Un alt medic cunoscut a fost Iacob supranumit Psychestres (Înviorătorul) prieten şi confident al împăratului Leon I (457-474). El îşi datora porecla regimului vegetarian, însoţit de băi reci şi de purgaţii pe care le prescria pacienţilor săi.

O valoroasă enciclopedie medicală a editat Aetios din Armida (502-575), medicul de curte al împăratului Iustinian I (527-565). El a studiat, de asemenea, la Alexandria. Principala sa operă se numeşte „Tetrabiblon” şi este, în fapt, o compilaţie, în genul celor obişnuite pe atunci. A făcut primele încercări de localizare cerebrală a maladiilor nervoase, a realizat un studiu oftalmologic destul de dezvoltat, şi unul de ginecologie în care este descrisă printre altele operaţia de cancer al sânului. Ne-au mai rămas de la Aetios o bună descriere a tehnicii de extirpare chirurgicală a amigdalelor, apoi o relatare despre simptomatologia difteriei, între care menţionează sufocarea, regurgitarea alimentelor pe nas şi paralizia vălului palatin.

Alexandros din Tralles (525-605), a fost considerat nu doar cel mai mare medic bizantin, dar şi cea mai proeminentă figură medicală de la Galen până în epoca Renaşterii. Era originar din Asia Mică, nu departe de Pergam, provenind dintr-o familie de oameni de ştiinţă. Tatăl său, Ştefan şi fiul său au fost şi ei medici, iar fraţii săi, Anthemios, arhitect al bisericii Sfânta Sofia; Metrodor, retor; Olympos, jurist şi Dioscor medic, rămas acasă pe lângă tatăl său.

161

Alexandros a început să înveţe medicina de la tatăl său, dar curând a devenit ucenic al unui alt medic, probabil tatăl prietenului său, Cosma Indicopleustes („cel ce navighează către Indii”). Şi-a continuat studiile la Alexandria şi a întreprins numeroase călătorii practicând medicina în Armenia, Thracia, insula Corfu, nordul Africii, la Roma şi Constantinopol (unde se pare că a fost şi medic militar, servind în armata generalului Belizarie), în Gallia, Britannia şi Spania.

Bun cunoscător al operei lui Hippocrates, a cărui concepţie umorală o acceptase, şi un adept convins al lui Galen, Alexandru nu primea totuşi drept bună orice afirmaţie a predecesorilor săi, dacă experienţa personală nu o confirma. În examenul clinic, el se folosea de inspecţie, palpaţie, percuţie, iar în instituirea tratamentului se conducea după raţiune dar şi experienţă. Nu dispreţuia însă nici mijloacele medicinii populare. Din lungile sale călătorii a adunat numeroase leacuri şi reţete de tratament, multe dintre ele însă de natură empirică. De multe ori atunci când tratamentele sale nu aveau nici un rezultat, el recurgea la descântece şi amulete.

Tratatul său de medicină generală (patologie şi terapeutică), în 12 cărţi, a cunoscut o difuziune excepţională şi o faimă constantă în Apus de-a lungul Evului Mediu. A fost tradus în latină, siriană, arabă şi ebraică. Practician cu o vastă experienţă, Alexandros a observat atent şi a descris cu destulă precizie bolile indicând tratamentul necesar. S-a remarcat prin tratamentele aplicate în cazul bolilor sistemului nervos, al celui respirator (descrierea pe care o face pleureziei este cu totul remarcabilă), al tubului digestiv, gutei şi paraziţilor intestinali.

Cel din urmă dintre marii medici bizantini a fost Paul din Egina (c.625-690), care a studiat tot la Alexandria, unde s-a şi aflat atunci când arabii au cucerit oraşul. De altfel, el a fost recunoscut şi ocrotit de noii stăpâni. Remarcându-se printr-o independenţă în gândire faţă de medicii antici şi punând în valoare rezultatele experienţelor personale ale acestora, lucrările sale au fost traduse în limba arabă influenţând medicina arabă în domeniul chirurgiei şi al obstetricii.

Dintre operele sale traduse în limba arabă, s-a păstrat un tratat în 7 cărţi, de fapt o compilaţie, dar cu multe adaosuri din experienţa personală. Paul era chirurg şi din lucrarea sa aflăm cum, în ciuda cunoştinţelor anatomice destul de vagi, chirurgii izbuteau, dând dovadă de o mare îndemânare şi ingeniozitate, să ducă la bun sfârşit intervenţii grele şi delicate.

161

Se pare că el a fost cel care a dat teribilei boli, cunoscută sub numele de cancer, numele pe care îl poartă şi astăzi, după asemănarea prelungirilor tumorii cu cleştele unui rac (lat. cancer-cri = rac). Este şi autorul unor recomandări, precum: abţinerea de la orice intervenţie în cazul cancerului de col uterin; extirparea şi nu cauterizarea cancerului de sân; recurgerea la cauterizare a tumorilor ficatului. A dat o bună descriere a tehnicii chirurgicale în cazul herniei inghinale şi pentru eliminarea pietrelor din vezica urinară. Operaţia de hernie preconizată de Paul a devenit clasică şi a fost practicată până în secolul al XVII-lea. Ca tehnici chirurgicale mai mici, el a folosit cu succes traheotomia şi scoaterea amigdalelor sau a polipilor nazali.

Deşi a dat dovadă de respect faţă de ştiinţa marilor săi înaintaşi, totuşi nu a ezitat să-şi exprime opiniile divergente atunci când ajungea la o altă concluzie, bazată pe propria experienţă.

Alături de medicina umană s-a afirmat, în Bizanţ, şi medicina veterinară, mai ales prin lucrările cunoscute sub numele de „Hippiatrica” (sec. IX-X), consacrate bolilor calului.

Farmacia bizantină a fost bine reprezentată în opera lui Alexandros din Tralles care a realizat un adevărat tratat de fitoterapie (tratament cu plante). Au fost aduse din Orient numeroase plante medicinale sau aromate (piper şi cuişoare), ale căror fructe au devenit remedii uzuale. Cu timpul s-a ajuns să se folosească tot felul de plante, care aveau şi efecte inverse. Un indice de substanţe folosite drept medicamente pentru diferite afecţiuni, a fost redactat în secolul al XIII-lea de Nicolaos Myrepsos, fiind folosit de Facultatea de medicină din Paris până în anul 1651.

Asistenţa medicală era organizată în mai multe spitale care funcţionau mai ales pe lângă mănăstiri. Ele au fost înfiinţate de împăraţi şi marii nobili, aici putându-se interna şi oamenii săraci. Cei bogaţi erau trataţi la domiciliu de medicii de familie, spitalul rămânând un loc aproape exclusiv pentru vindecarea celor săraci. Armata avea un corp medical propriu, iar marile instituţii de caritate aveau infirmieri pricepuţi. Existau şi medici – femei care, se pare, activau doar în spitale.

S-a păstrat modul de organizare şi funcţionare al unui mare spital din Constantinopol întemeiat de împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) în anul 1137. Acesta era ataşat mănăstirii Pantocrator. Spitalele mai mici erau organizate aproape la fel dar cu mici diferenţe. Spitalul avea 50 de paturi şi o ambulanţă pentru transportul bolnavilor. Era organizat în cinci secţii: chirurgie

161

(5 paturi), ginecologie (12 paturi), boli acute şi foarte grave (13 paturi) şi două pentru afecţiuni obişnuite (fiecare cu câte 10 paturi). Spitalul avea un personal de 10 medici bărbaţi şi femei (câte 2 la fiecare secţie), 8 asistenţi şi 8 asistente (călugăriţe), 8 bărbaţi şi 2 femei ca personal de serviciu, 3 chirurgi şi 2 patologişti diagnosticieni în sala de consultaţii. Serviciul de noapte era asigurat de asistenţi (probabil studenţi la medicină). Pentru cazurile grave se făcea un consult de către doi medici.

Câte doi inspectori vizitau spitalul zilnic, interesându-se dacă bolnavii sunt mulţumiţi sau dacă au vreo reclamaţie de făcut.

În saloane nu existau paturi, bolnavii zăcând pe jos pe un aşternut numit tzolion, întins pe podea sau pe o podină ridicată deasupra pardoselii, la o înălţime de câteva palme. Peste tzolion se punea o mică saltea (ephaploma), un fel de plapumă, pe care stătea bolnavul. El se acoperea cu o pătură (pilota), iar pe vreme friguroasă mai punea deasupra o cergă.

Întreg personalul era salariat, iar la anumite sărbători primeau anumite sume în bani. La internare bolnavii primeau lenjerie şi haine curate, cele personale li se restituiau, spălate, la externare. Pe lângă spital funcţionau o farmacie, condusă de un farmacist-şef, secondat de 5 asistente, unde se preparau medicamentele. Mai existau o etuvă, o baie, o brutărie şi un azil de bătrâni cu 24 de locuri. Personalul spitalului nu avea voie să părăsească Constantinopolul. Alături de spital funcţiona şi un fel de şcoală de medicină pentru fiii medicilor din spital care se pregăteau să îmbrăţişeze profesiunea părinţilor.

Fiecare spital dispunea de câte un dispensar pentru consultarea bolnavilor din afară, în care funcţionau doi medici, doi chirurgi şi un număr de asistenţi medicali.

Trebuie menţionat faptul că fiecare spital avea o baie. În secolul al XII-lea bolnavii erau obligaţi să se îmbăieze de două ori pe săptămână.

Al doilea spital important din Constantinopol era cel numit al Sfintei Fecioare, ctitorit de Isaac Comnenul. Acesta avea 36 de paturi şi era foarte bine organizat. Astfel, fiecare bolnav primea la internare vase pentru mâncat şi băut, pe care putea să le ia cu el la externare. De asemenea, mai primea haine noi, iar cele vechi i se spălau şi coseau dacă era cazul. Şi pe acestea putea să le ia dacă dorea sau avea nevoie de ele.

Un alt spital era cel de lângă mănăstirea Sfântul Ioan Înaintemergătorul (Prodromos), ctitorie a cneazului sârb Ştefan Milutin, datând din secolul al XIV-lea.

161

Existau şi spitale specializate. În acelaşi secol XIV, medicii spitalului de la Mangana, mănăstire ridicată de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul, se ocupau aproape exclusiv cu afecţiunile tubului digestiv, după cum reiese din scrisorile acestora adresate medicilor din alte localităţi, care le cereau sfatul.

Pregătirea profesională a viitorilor medicilor începea din familie, fiindcă, de obicei, copilul învăţa de la tatăl său, iar instrucţia medicală avea loc în spital, în cadrul şcolilor medicale care funcţionau pe lângă acestea. Practica medicală se făcea în spitale sau dispensare. Învăţământul era gratuit.

Alegerea medicului sau a medicilor care se ocupau de instruirea studenţilor se făcea cu foarte mare grijă. Se urmărea ca studenţii să dobândească o experienţă suficient de mare pentru a ajunge să practice singuri medicina. Perioada lor de pregătire practică se numea kronia. După încheierea ei urma examenul de aptitudini, în faţa unui medic mai experimentat (iatrochiis proexarhon), purtând titlul de actuarios. Acesta era fie directorul spitalului, fie medicul Curţii imperiale.

Cei care reuşeau să treacă examenul primeau ca semn al promovării un fel de medalie sau insignă (simbolu), în fapt un semn distinctiv care-l deosebea pe adevăratul medic de impostori.

În Bizanţ studiul medicinii nu era rezervat doar viitorilor medici. Filosoful Nichifor Blemmydes sau retorul Mihai Holobolos ca şi alţi monahi cunoscuţi au făcut studii medicale. Chiar şi Mihail Psellos sau Ana Comnena nu se considerau a fi mai puţini cunoscători în ale medicinii decât medicii de profesie.

În general, medicii aveau la dispoziţie ghiduri terapeutice însă alături de medicina ştiinţifică erau încă foarte răspândite practicile magice. Tratatele clasice erau, de obicei, rezumate sub forma unor compendii, cunoscute sub numele de galenuri de xenon. care se parcurgeau mai repede. Au existat şi unele scrieri medicale care cuprindeau noţiunile medicale de primă necesitate, destinate monahilor din mănăstirile mai îndepărtate, lipsite de medici.

Medicii prescriau repaosul, efectele masajelor erau cunoscute, iar medicaţia pe bază de plante medicinale era atent studiată şi recomandată. Pe lângă medicamente se acorda un rol foarte important regimului alimentar. Existau diete curative şi preventive, unele destul de logic alcătuite. Totuşi, existau şi în această direcţie unele exagerări, fiind alcătuite unele diete pe anotimpuri şi chiar pe luni, ceea ce era până al un punct de înţeles, dar erau diete şi pe profesii şi categorii sociale. În recomandarea acestor diete se ţinea cont foarte mult de datele astrologice. La sate mortalitatea era foarte ridicată fiind

161

cauzată şi de malnutriţie. Lipsa de proteine în alimentaţie ca şi lipsa de igienă ducea la boli (glaucom, tifos, variolă). Erau răspândite pleuritele, angina pectorală, bolile reumatice şi – mai ales la oraşe – bolile venerice.

b. Tehnica. S-a afirmat, pe bună dreptate, că geniul bizantinilor s-a manifestat mai mult în realizări practice decât în teorii. Din păcate nu s-au păstrat prea multe descrieri ale unor astfel de realizări. Una dintre ele, dar poate şi cea mai importantă, a fost inventarea, în jurul anului 670 a focului grecesc de către arhitectul sirian Kallinikos din Balbek. Acesta consta dintr-un compus pirotehnic cu aprindere spontană format din var nestins, ţiţei, bitum şi sulf, aruncat printr-un tub metalic (sphones). Începând din secolul al IX-lea s-a realizat pe acelaşi principiu şi grenada de mână. Maşinile de asediu construite de bizantini au fost descrise în lucrările lor din secolele X-XI compilate după autori elenişti.

Din secolul al IV-lea bizantinii au construit apeducte în stil roman, care aduceau apa prin ţevi de plumb. Lucrări de o tehnică remarcabilă sunt cele aproximativ 40 de cisterne din Constantinopol (cea mai mare, cu o capacitate de 82. 400 m3). Ele erau în majoritate acoperite, cu o etanşeitate perfectă, tencuite cu un mortar special din var, praf de cărămidă, câlţi de bumbac şi apoi totul acoperit cu un strat de var şi ulei.

Tehnica mozaicului a atins în Bizanţ un nivel superior tehnicii romane, prin întrebuinţarea cuburilor de dimensiuni şi forme diferenţiate. Culorile erau mai bogate, obţinute prin întrebuinţarea oxizilor şi sărurilor metalice (de cupru pentru albastru, de crom pentru verde, etc.)

Orfevreria bizantină a ajuns şi ea aproape de perfecţiune. Majoritatea obiectelor de acest gen erau încrustate cu pietre preţioase, cu email sau filigrane de aur şi argint – tehnică împrumutată de la popoarele islamice, dar perfecţionată în Bizanţ, de unde s-a transmis şi în Occident. Tipic pentru bijuteriile bizantine este emailul cloisonné în care pe fondul, de obicei, din aur se aplicau pe traseul unui desen, lamele subţiri puse în muchie, înalte de 1-2 mm., delimitând alveole în care se toarnă emailul.

În concluzie, în ştiinţa şi tehnica bizantină se poate constata un fenomen caracteristic şi altor domenii: moştenirea civilizaţiei greceşti a copleşit elanul investigaţiilor determinând doar o limitare la prelucrarea experienţei lăsate de antichitate. Se pare că oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi mai mult de valorificarea bogatei moşteniri pe care nu vroiau s-o lase să dispară, decât să se aventureze în necunoscut.

161

VII. VII. „BIZANŢ DUPĂ BIZANŢ”„BIZANŢ DUPĂ BIZANŢ”

1. Bizanţul şi Ţările româneS-a constatat că ţinuturile româneşti au intrat în sfera de influenţă politică

şi culturală a Bizanţului îndeosebi după victoria din anul 975 a împăratului Ioan I Tzimiskes (969-976) asupra bulgarilor. Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a ajuns atunci sub autoritatea Bizanţului, fapt ce a determinat o afluenţă de soldaţi, negustori, preoţi şi călugări din Bizanţ, dar şi de meşteri constructori de fortăreţe (Păcuiul lui Soare) şi de biserici. În cnezatele româneşti transilvane din secolul al X-lea, suzeranitatea împăratului bizantin era recunoscută (de ex. Menumorut, Gelu, etc.). Domnitorul Mircea cel Bătrân (n. 1355, domnitor între 1386-1395/1395; 1397-1418), purtând titlul de „despot al ţării lui Dobrotici” este reprezentat pe frescele de la mănăstire Cozia, ctitoria sa, în ţinuta de ceremonie a împăraţilor bizantini – cu coroană de aur, hlamidă roşie şi încălţăminte brodată cu fir de aur.

Structura statului, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, era asemănătoare celei a Bizanţului. Asemenea basileului, voievodul român îşi aroga prerogativa de judecător suprem, deţinând totodată şi puterea spirituală. Transmiterea ereditară a puterii, asocierea la domnie, titlul de „autocrator”, coroana voievodală, jurământul cu ocazia ungerii ca domn de către mitropolitul locului, toate urmau modelele bizantine. Legăturile cu Imperiul bizantin au fost mereu strânse. Astfel, Dan, nepotul lui Mircea cel Bătrân şi-a petrecut tinereţea la Constantinopol, iar la Curtea imperială şi-au găsit adăpost diferiţi pretendenţi la tron în Ţările române. Maria de Mangop, a treia soţia a lui Ştefan cel Mare (n. 1433, domnitor între 1457-1504), era o prinţesă de origine imperială, descendentă din familia Comnenilor. Domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu (1654-1714), a avut drept consilieri foşti patriarhi ai Constantinopolului. De asemenea, înalţi demnitari ai Curţilor domneşti din Moldova şi Ţara Românească au fost de origine bizantină.

Influenţa bizantină s-a manifestat şi asupra instituţiilor juridice în special în dreptul civil şi procedura civilă, dreptul familiei, dreptul canonic şi legislaţia bisericească. Dreptul penal al lui Iustinian I (527-565) şi „Basilicale”- le lui Leon al VI-lea Filosoful (886-912) se aplicau în Moldova încă din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432).

Relaţiile bisericeşti cu Bizanţul, mai ales după înfiinţarea, în anul 1359, a Mitropoliei Ţării Româneşti pusă sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice, au

161

dobândit şi un caracter politic. Raporturile cu mănăstirile de la Muntele Athos au început încă din secolul al XIV-lea. Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti (1503-1508) a fost în două rânduri patriarh al Constantinopolului (1486-1488; 1496-1498). Prezenţa Patriarhului ecumenic la sfinţirea bisericii de la Curtea de Argeş (1517) demonstrează soliditatea şi importanţa relaţiilor româno-bizantine. Cu toate acestea, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea pretenţiile patriarhilor ecumenici asupra vieţii bisericeşti din Ţările române au întâmpinat opoziţia domnitorilor din vremea aceea. S-a hotărât înfiinţarea celor două mitropolii ale Ţării Româneşti şi Moldovei, ai căror titulari erau numiţi de Domnul Ţării.

Arhitectura militară de tip bizantin a realizat în secolul al X-lea puternica cetate bizantină de la Păcuiul lui Soare (azi comuna Ostrov, judeţul Constanţa), fortificată cu ziduri din blocuri mari de piatră prinse cu mortar care, la bază, au o grosime de aproape 6 metri.

În domeniul arhitecturii religioase influenţa artei bizantine este atestată încă din secolele V-VI în regiunea Dobrogei. Aici au fost identificate nu mai puţin de 32 de bazilici, între care amintim marea bazilică de la Tomis (48, 10 m / 23, 45 m), care avea rolul de catedrală episcopală şi o alta cu o funcţie asemănătoare la Tropaeum Traiani.

Din secolele X-XII datează bisericile din Dinogeţia-Garvăn, Niculiţel (cu plan treflat) şi Basarabi-Murfatlar, iar din secolele XIV-XV, biserica Domnească din Curtea de Argeş, mănăstirea Snagov, vechea Mitropolie din Târgovişte, biserica Sfântul Dumitru din Craiova, ş. a. În Ţara Românească şi, mai puţin în Moldova şi Transilvania s-au păstrat tehnicile bizantine în sistemele de boltire şi în decorarea faţadelor cu mici discuri policrome de ceramică smălţuită.

În domeniul picturii zugravii au păstrat, timp de secole, tradiţia bizantină. A rămas reprezentativ ansamblul de in biserica Domnească de la Curtea de Argeş (sec. XIV), urmat, peste două secole, de frescele din exteriorul faimoaselor biserici din nordul Moldovei. De remarcat aici este frecvenţa unor teme iconografice privind istoria Bizanţului, începând cu scenele din viaţa lui Constantin cel Mare (de la mănăstirea Arbore, biserica mănăstirii Hurezi, mănăstirea din Pătrăuţi) şi terminând cu asediul Constantinopolului (biserica Sfânta Maria Orlea din Haţeg). De o mare însemnătate artistică sunt ansamblurile picturale de la mănăstirile moldoveneşti cu scene biblice şi executate în tehnica picturii bizantine amintind de faimoasele mănăstiri constantinopolitane.

161

Icoanele în stil bizantin care s-au păstrat datează dintr-o epocă târzie (sec. XVI-XVIII). Excepţie face icoana Sfânta Ana de la mănăstire Bistriţa dăruită în anul 1401 soţiei lui Alexandru cel Bun de împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425), ca şi icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Neamţ, dăruită de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448). Ambele sunt icoane de dimensiuni mari pictate pe ambele feţe asemenea celor din Bizanţ, din secolele XIII-XIV. În perioada cuprinsă între secolele X-XIV, atelierele locale de la Voineşti, Cotnari, Tismana, Oţeleni, etc., au produs obiecte de uz liturgic, vase de ceramică şi podoabe de factură bizantină. În Moldova, ţesăturile şi broderiile pieselor de cult şi ale veşmintelor arhiereşti din muzeele mănăstirilor din Tismana, Putna, Cozia, Neamţ, Agapia, etc. sau cele ale costumelor ceremoniale de curte, au linia şi fastuoasa bogăţie a modelelor lor bizantine.

În domeniul literaturii române vechi, influenţa bizantină a venit prin intermediul traducerilor în slavonă, dar şi direct de la originalele greceşti, ca în cazul cronografelor. Cronicari precum Radu Greceanu (c. 1655 - c. 1725), Ion Neculce (1672 - c. 1744) sau Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi-au cules informaţiile de la cronicarii bizantini.

Literatura bizantină ne-a dat prin traducere direct din greceşte sau prin traducerile slavone – foarte răspânditele cărţi populare: „Albinuşa” sau „Floarea Darurilor”, „Războiul Troadei”, „Isopia”, „Fiziologul”, „Sindipa filosoful” şi „Varlaam şi Ioasaf”. Acesta din urmă a fost tradus în româneşte de eruditul boier român Udrişte Năsturel (c. 1596-1659). De amintit este şi romanul de dragoste „Erotocritul”, difuzat prin două traduceri din greceşte şi o prelucrare a lui Anton Pann (c. 1794/1797-1854). Un roman de inspiraţie bizantină târzie este şi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, reprezentând un gen literar foarte răspândit în Bizanţ încă din secolul al VII-lea.

3. Biserica Ortodoxă în timpul stăpânirii otomaneLa 29 mai 1453, când Marea Cetate a lui Constantin a căzut în mâinile

turcilor („agarenilor”), Constantinopol avea să fie prădat şi jefuit timp de trei zile, potrivit tradiţiei islamice turceşti, pentru motivul că locuitorii acesteia nu s-au predat de bunăvoie, adică au opus rezistenţă.105 Spre surprinderea tuturor însă, a doua zi după amiază, la 30 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea şi-a făcut

105 Wolfgang GUST, Das Imperium der Sultane. Eine geschichte des Osmanen Reichs, Carl Hauser Verlag, 1995, p. 56.

161

intrarea triumfală în Constantinopol, fapt care a însemnat că acţiunile de pradă şi jaf trebuiau să înceteze.106 Râvnit chiar de la începutul domniei sale de către renumitul sultan, oraşul a fost transformat în capitala statului otoman. Majoritatea bisericilor din Constantinopol au fost transformate în moschei, începând cu binecunoscuta catedrală patriarhală Sfânta Sofia,107 iar reşedinţa patriarhală din apropierea Sfintei Sofia a fost şi aceasta confiscată de sultan devenind, ulterior, monetăria Statului.108

Îndreptându-se cu mare alai către Sfânta Sofia, în faţa porţilor a descălecat şi s-a aplecat să ia un pumn de pământ pe care şi l-a presărat peste turban, în semn de smerenie faţă de Dumnezeul său. Intrând în biserică, după un moment de reculegere, s-a îndreptat cu faţa spre Mecca şi a poruncit unui preot musulman (imam) să rostească rugăciunea (namaz) de preaslăvire a lui Allah, în numele profetului său Mahomed.109 Din acel moment, Marea Catedrală a Ortodoxiei, ctitoria împăratului Iustinian I, capodoperă a arhitecturii şi artei bizantine, a devenit moschee turcească,110 şi a rămas aşa până în anul 1924, când guvernul turc, la îndemnul lui Mustafa - Kemal Atatürk (†1938), a declarat-o monument istoric şi a devenit muzeu.

În acest context trebuie menţionat şi modul diferit de interpretare în Răsărit şi Apus a catastrofei de la 29 mai 1453. Apusenii au considerat căderea Constantinopolului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu deoarece ortodocşii au refuzat punerea în aplicare a decretului de unire cu Roma, semnat la Florenţa, la 106 Ibidem107 Mai mult decât atât, Marea Biserică Ortodoxă a fost declarată de către sultan, cel mai important sanctuar musulman din Imperiul otoman din timpul acela, şi al treilea după Mecca. Al doilea era Ierusalimul. Arhitectura Sfintei Sofia a devenit astfel normativă sau a constituit modelul de urmat pentru construcţiile ulterioare de moschei, care au fost ridicate pe teritoriul otoman. Aşa se explică şi existenţa stilului arhitectonic cu boltă centrală, cu ziduri în plan pătrat sau în formă de trifoi sau de cruce, asemănător bisericilor ortodoxe, ca „ stil imperial” otoman al moscheilor. (cf. Ioan Marin MĂLINAŞ, De te voi uita Constantinopol sau privitor la evenimentele de la 10 august 626, 13 aprilie 1204 şi 29 mai 1453, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2004, p. 64.)Din mărturiile acelor vremuri aflăm că au fost prădate doar patru biserici: Sfânta Sofia, Sfântul Ioan din Petra, Chora, aflată aproape de spărtura făcută în zidurile dinspre uscat şi biserica Sfintei THEODOSIA, din apropierea Cornului de Aur. Dovezile arheologice ne arată că şi biserica mânăstirii Pantocrator a fost prădată, căci Ghenadie SCHOLARIOS, monah al acestei mânăstiri, fusese făcut prizonier. Mai există, de asemenea, un număr de biserici în care ştim că se slujea în anii dinainte de căderea Constantinopolului, dar care nu mai sunt pomenite după aceasta. Istoria recentă ne demonstrează totuşi, că un număr de biserici au rămas în mâinile creştinilor şi, după câte se pare, neatinse. (cf. Steven RUNCIMAN, Căderea Constantinopolului, ediţia a doua, note, postfaţă şi îngrijire ştiinţifică de Alexandru ELIAN, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, Anexa II: Bisericile din Constantinopol după cucerire, p. 206.)108 Wolfgang GUST, op. cit., p. 58; Ioan Marin MĂLINAŞ, op. cit., p. 64.109 DUCAS [Mihail], op. cit., cap. XL, 5, p. 374; Dr. Aurel DECEI, Versiunea turcească a confesiunii Patriarhului Ghenadie II Scholarios, scrisă la cererea sultanului Mehmed II, în „OMAGIU ÎNALT PREA SFINŢIEI SALE DR. NICOLAE BĂLAN, MITROPOLITUL ARDEALULUI, LA DOUĂZECI DE ANI DE ARHIPĂSTORIRE”, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1940, p. 104.110 După ce a fost transformată în moschee în anul 1453, începând din anul 1586 fosta catedrală Sfânta Sofia a purtat numele de „Moscheea Victoriei” şi avea rangul de primă moschee din Imperiu (cf. Ioan Marin MĂLINAŞ, Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, Viena, Editura „Mihai Eminescu”, Oradea, 1997, nota 17, p. 13.)

161

6 iulie 1439. Pe de altă parte, bizantinii alături de celelalte popoare ortodoxe, considerau căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, tot ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, ca urmare a gestului de trădare a Ortodoxiei, prin semnarea documentului florentin din anul 1439 şi, mai ales, din cauza pomenirii papei la serviciile divine din Sfânta Sofia începând cu ziua de 12 decembrie 1452.111

Începând cu 29 mai 1453 Patriarhia Ecumenică şi întreaga Biserică Ortodoxă din Imperiul otoman a fost obligată să se acomodeze noii situaţii pentru a supravieţui şi a salva ceea ce se mai putea ori ceea ce a mai rămas din ea. A început practic un proces de reactivare sau cel puţin de menţinere în funcţiune a vechilor instituţii bisericeşti şi a Bisericii Ortodoxe înseşi, în ciuda tuturor obstacolelor, abuzurilor şi îngrădirilor puse la cale de noua stăpânire păgână, a pericolului de islamizare ca şi a dezbinării creştinilor de către autorităţile musulmane.112

Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, s-a dovedit a fi un om deschis spre cultura tuturor popoarelor, mai ales a celor învecinate. Devenit suveranul unui imperiu multinaţional şi pluriconfesional, în care elementul creştin reprezenta totuşi o majoritate, el s-a arăta foarte interesat să stabilească un climat de coabitare paşnică între creştini şi musulmani, absolut necesar pentru liniştea internă a marelui săi imperiu. El a înţeles că are între hotarele statului un popor cu forţă spirituală pe care nu o putea trece cu vederea. Desigur, aceasta nu excludea planul ca, în perspectivă, el şi urmaşii săi să nu acţioneze pentru diminuarea şi chiar asimilarea ei. În acest sens, a urmărit cu interes şi a sprijinit cu clarviziunea unui remarcabil politician reorganizarea Patriarhiei Ecumenice, în limitele permise de Coran şi de statutul său de conducător spiritual al islamului. Astfel, Mahomed al II-lea a încadrat întreaga comunitate a creştinilor într-un milet (neam), aşa cum a procedat şi cu evreii şi armenii. În interiorul acestei comunităţi, potrivit sistemului tradiţional de organizare a statelor islamice din Orientul Mijlociu, membrii ei puteau să-şi rezolve problemele conform legilor şi obiceiurilor proprii, având în frunte pe conducătorul lor religios, subordonat puterii civile otomane.

Pornind de la faptul că într-un stat musulman autoritatea laică se suprapune cu cea religioasă, sultanul se aştepta ca imediat după căderea Constantinopolului, patriarhul grec să vină şi să-i prezinte onorurile cuvenite

111 Ibidem, p. 11.112 Nicolae IORGA, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în limba franceză intitulat „Byzance après Byzance” de Liliana-Iorga PIPPIDI, postfaţă de Mihai BERZA, cu Addenda, Bucureşti, Editura Gramar, 2002, pp. 71-90.

161

unui nou şef de stat. Aflând că scaunul patriarhal era vacant, el a cerut grecilor să-şi aleagă un conducător spiritual, de vreme ce ultimul Patriarh Ecumenic, unionistul Grigorie al III-lea Mammas (1443-1450), fusese depus şi excomunicat de un sinod local în anul 1450,113 refugiindu-se la Roma, unde a murit în anul 1459. Atenţia sultanului s-a îndreptat spre persoana care se bucura în acel moment de cea mai mare recunoaştere din partea credincioşilor ortodocşi, un antiunionist convins: monahul Ghenadie Scholarios (Gheorghios Kurtesios Scholarios, înainte de călugărire). Era evident că sultanul avea nevoie de un patriarh antiunionist în Constantinopol pentru a evita organizarea unei eventuale contraofensive a occidentalilor asupra oraşului.

Ca laic, Gheorghe Scholarios a fost ucenicul şi apoi fiul duhovnicesc al lui Marcu Eugenicul viitorul mitropolit al Efesului, de la care a primit o educaţie aleasă, iniţiindu-se apoi singur mai ales în domeniul filosofiei şi al teologiei. Cunoaşterea limbii latine i-a asigurat o oarecare superioritate asupra multora dintre contemporani, care se foloseau pentru studiile lor numai de limba greacă. Tot prin intermediul limbii latine a Gheorghe Scholarios a intrat în legătură cu teologia apuseană pe care a cunoscut-o foarte bine. Acest fapt, precum şi legăturile sale cu mai mulţi „barbari din Occident”, cum erau numiţi atunci apusenii de către grecii antiunionişti, i-au adus acuzaţia de „latinophron”, adică simpatizant al latinilor. A fost nevoit de foarte multe ori să se apere de această acuzaţie, care s-a dovedit a fi fără temei.

Datorită culturii şi renumelui său, Gheorghe Scholarios şi-a câştigat stima şi preţuirea împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), care a iniţiat o serie de contacte cu papalitatea în vederea unirii. A fost numit în marile demnităţi de judecător general al romeilor şi prim-secretar imperial, pe care le cumula, deşi era laic, cu cea de predicator oficial al Curţii imperiale.

În această calitate l-a însoţit pe împărat la Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) unde a susţinut unirea în folosul Imperiului.

Întors de la Florenţa, fără să fi semnat decretul de unire „Laetentur caeli” (Cerurile să se veselească) din 6 iulie 1439, deoarece era laic, Gheorghe

113 Un sinod întrunit tot atunci, condus de patriarhii Alexandriei (FILOTEI, c. 1435-c. 1459 ), Antiohiei (MIHAIL al III-lea, 1451-c. 1456) şi Ierusalimului (IOACHIM, 1437-c.1464) l-au numit pe ATANASIE al II-lea (c. 1450- c. 1453) în scaunul rămas vacant. Informaţiile istorice în legătură cu acest fapt sunt neclare (fie sinodul nu a fost statutar, fie alegerea a fost considerată necanonică). Cert este că numele acestuia nu apare în Dipticele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, în care, după Grigore al III-lea MAMMAS, urmează Ghenadie al II-lea SCHOLARIOS, înscăunat în cadrul unei ceremonii, la 1 ianuarie 1454. A se vedea şi Venance GRUMEL, Vitalien LAURENT, Jean DARROUZÉS, Les Régestes de 381 à 1453, I. Actes de Patriarches, Institut Français d’Etudes Byzantines, Paris, 1932 şi Petre Ş. NĂSTUREL, Listele Patriarhilor ortodocşi: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, Bucureşti, 1947, pp. 592-593.

161

Scholarios a păstrat o tăcere prudentă. În acest timp, el a putut consta că ajutoarele promise de papă şi statele apusene au rămas la stadiul de simple promisiuni, iar majoritatea populaţiei ortodoxe era ostilă unirii cu latinii. Sub influenţa lui Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului, conducătorul partidei antiunioniste († 23 ianuarie 1444), Gheorghe Scholarios şi-a schimbat radical părerea şi a devenit cel mai aprig luptător împotriva unirii şi apărătorul dârz al Ortodoxiei.114 O puternică impresie a produs şi înfrângerea catastrofală a ultimei cruciade antiotomane, în lupta de la Varna, la 10 noiembrie 1444. Ea a dovedit clar că ajutorul occidental era incapabil să asigure salvarea Constantinopolului şi l-a determinat clar pe Gheorghe Scholarios să persevereze în atitudinea sa antiunionistă. Datorită polemicii pe care a început-o cu teologii latini pe tema unirii de la Ferrara-Florenţa, a intrat în dizgraţia împăratului şi, în jurul anilor 1444-1445, a părăsit toate funcţiile deţinute în administraţia imperială. Situaţia lui nu s-a schimbat nici în timpul ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul (1448-1453).

Profund dezgustat de lume, dar mai ales de politica conducătorilor statului bizantin, în frunte cu împăratul, care căutau cu orice preţ înţelegerea cu latinii, trecând chiar peste respectul datorat credinţei ortodoxe, Gheorghe Scholarios s-a retras, mai întâi, la mănăstire Pantocrator (devenit sub turci Zeirek-Geami) 115 din Constantinopol, de unde, încă laic fiind, a adresat împăratului Constantin al XI-lea Paleologul o cuvântare de rămas bun.116 Aici nu a rămas decât puţin timp, retrăgându-se la mănăstirea Charsianit, unde a îmbrăcat haina monahală, împlinind o făgăduinţă pe care a făcut-o la împlinirea vârstei de 30 de ani. Revenit la mănăstirea Pantocrator, acum monahul Ghenadie şi-a intensificat activitatea antiunionistă, scriind mai multe memorii şi lucrări în care îndemna la rezistenţă în faţa unirii cu Roma.

Cucerirea Constantinopolului l-a găsit pe Ghenadie în chilia sa, de unde a fost luat ostatic şi a ajuns sclav al unui turc bogat din Adrianopol, care l-a tratat

114 Asist. diac. I. Pulpea-RĂMUREANU, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în „ORTODOXIA”, anul VIII, 1956, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 104.115 Mânăstirea a fost ridicată în anul 1124 de împărăteasa Irina, soţia lui Ioan al II-lea COMNENUL (1118-1143) şi a devenit apoi necropola împăraţilor Comneni. Era alcătuită din trei capele, ce comunică între ele. Cea dintâi cu hramul Iisus Hristos Pantocrator şi a treia, închinată Maicii Domnului cea Milostivă erau folosite pentru cult. Între ele se găsea o capelă funerară (gropniţă) având hramul Sfântului Arhanghel MIHAIL. A se vedea Raymond JANIN, La géographie ecclésiastique de l’Empire byzantin. Première partie. Le Siège de Constantinople et le Patriarcat œcuménique, tome II, Les Églises et les Monastères, Paris, 1953, pp. 536-538.116 Ghenadie SCHOLARIOS, Scrisoare către împăratul Constantin, la Louis PETIT, X. A. SIDERIDES, Martin JUGIE, Oeuvres complètes de Gennade Scholarios, publiées pour la première fois, tome IV, Paris: Maison de la Bonne Presse, 1935, pp. 463-473.

161

cu omenie, şi datorită erudiţiei sale a câştigat preţuirea şi respectul stăpânului său.117

Pentru a demonstra grecilor că se consideră urmaşul basileilor bizantini, el s-a informat asupra ceremoniei instalării patriarhului în timpul împăraţilor bizantini şi a încercat să o păstreze în măsura în care ea nu contravenea prescripţiilor Coranului.

Hirotonia a fost săvârşită de un sobor de ierarhi condus de mitropolitul Heracleei Pontului, după ce, în prealabil, un sinod local alcătuit din episcopii aflaţi întâmplător în capitală şi din alţi clerici şi laici, a îndeplinit procedura canonică de alegere a patriarhului. Instalarea s-a făcut la 6 ianuarie 1454, în biserica Sfinţii Apostoli, pe care sultanul a dăruit-o creştinilor ca nouă reşedinţă patriarhală.

După ceremonia de hirotonie, sultanul l-a invitat pe patriarh să ia masa împreună cu el şi au discutat foarte mult, asigurându-l că Biserica se va bucura de deplină libertate. La plecare, sultanul i-a dăruit însemnele demnităţii patriarhale: cârja şi crucea pectorală.

Ghenadie Scholarios a ocupat scaunul patriarhal în trei rânduri: 1454-1456; 1462-1463; 1464-1465. Reşedinţa patriarhală stabilită la biserica Sfinţii Apostoli a rămas puţin timp aici, din cauza unei provocări meschine a turcilor care au introdus în biserică cadavrul unui turc, profanând-o.118 Temându-se de repetarea unor astfel de gesturi, dar şi pentru că în împrejurimi se instalaseră turci musulmani, care nu acceptau prezenţa în preajma lor a lăcaşurilor de cult creştine, patriarhul a cerut sultanului o altă biserică şi reşedinţă patriarhală. Acesta a acceptat cererea patriarhului şi i-a dăruit ca reşedinţă mănăstirea de călugăriţe Pammakaristos (a Prea Fericitei Fecioare), unde erau mai mulţi greci. Sediul Patriarhiei a rămas acolo până în anul 1587, când sultanul Murad al III-lea (1574-1595) l-a obligat pe Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (1587-1595) să părăsească această reşedinţă.119 Astfel, Patriarhia Ecumenică a rămas fără sediu şi fără catedrală. Timp de aproape zece ani ea şi-a desfăşurat activitatea la Vlah Serai, palatul domnilor Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor acestora pe lângă Înalta Poartă. Serviciile religioase se făceau în puţinele biserici care au mai rămas la dispoziţia creştinilor.

117 Idem, Scrisoare pastorală despre cucerirea Constantinopolului şi demisia sa ca patriarh, la Louis PETIT, X. A. SIDERIDES, Martin JUGIE, op. cit., pp. 223-224.118 Pseudo-PHRANTZES, op. cit., cartea a III-a, XIII, 10, p. 450. Pe locul bisericii Sfinţii Apostoli a fost ridicată geamia Fatih. 119 La insistenţele marelui vizir, în anul 1591, biserica mănăstirii Pammakaristos a devenit moscheea Fethiye Camii, fiind dată spre folosinţă musulmanilor azerbaidjeni şi georgienilor turciţi.

161

Din anii 1598-1599, timp de aproape trei ani, Patriarhia Ecumenică şi-a avut sediul la biserica Sfântul Dumitru Xiloportas, iar apoi, în jurul anului 1601, s-a mutat la biserica Sfântul Gheorghe, în cartierul Fanar, lângă Cornul de Aur, unde se află şi astăzi.120

Datorită aprecierii de care s-a bucurat Ghenadie Scholarios în faţa sultanului Mehmed al II-lea, dar mai ales a neobositei sale stăruinţe şi a demersurilor pe lângă conducătorii turci, Biserica Ortodoxă a dobândit o situaţie legală în mijlocul celor de altă credinţă, reuşind cu mari eforturi să-şi păstreze aproape toate tradiţiile sale. În urma a cel puţin trei întâlniri între patriarh şi sultan au fost stabilite coordonatele unei convieţuiri paşnice între musulmani şi creştini, care a fost fixat şi în scris, după cum ne relatează Pseudo-Phrantzes, statutul juridic al Bisericii Ortodoxe din Imperiul otoman: „I-a dat Patriarhului (ecumenic) porunci scrise cu puterea semnăturii împărăteşti dedesubt, ca nimeni să nu supere sau să i se opună, ci el să fie independent, scutit de impozit şi netulburat de nici un potrivnic, El şi patriarhii următori lui să fie scutiţi de biruri şi dări, în veac, şi, de asemenea, toţi arhiereii supuşi lui.”121

Prin „Berat”- ul122 din ianuarie 1454 dat de sultan pentru confirmarea alegerii noului Patriarh Ecumenic, s-au fixat şi drepturile şi obligaţiile Patriarhiei Ecumenice, ale patriarhului şi ale creştinilor din Imperiul otoman sub forma unor „porunci scrise„ (ta eggrafa prostagmata) numite şi

„capitulaţii interne”, întărite prin semnătura şi sigiliul conducătorului statului: - Patriarhului Ecumenic i s-a recunoscut jurisdicţia supremă pe întreg

teritoriul Imperiului otoman, iar Bisericii Ortodoxe i s-a lăsat libertatea păstrării dogmelor şi exercitarea liberă a cultului, în limitele canonice şi liturgice ale Bisericii Răsăritului, cu dreptul de a convoca şi ţine sinoade.

- Patriarhul Ecumenic avea dreptul de jurisdicţie şi asupra creştinilor din afara graniţelor Imperiului, în calitatea sa de căpetenie supremă a Bisericii Ortodoxe.

- mitropoliţii şi episcopii ortodocşi din Imperiul otoman aveau să-şi păstreze drepturile lor canonice şi liturgice şi să dispună asupra veniturilor lor, ca şi înainte de 29 mai 1453.

120 Nicolae IORGA, op. cit., p. 115.121 Pseudo-PHRANTZES, op. cit., cartea a III-a, XIII, 9, p. 456.122 „Berat”-ul sau Brevetul imperial era un act provenit de la cancelaria otomană, având un caracter administrativ sau economic. Din această categorie făceau parte actele de numire sau avansate în anumite posturi, acordarea decoraţiilor, etc. (cf. Mihail GUBOGLU, Paleografia şi diplomaţia turco-osmană, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1958, pp. 70-71).

161

- Patriarhul Ecumenic a devenit şi „Etnarh” (eqnarchj) sau „Milet

Başa” (Paşă confesional) ceea ce înseamnă că era conducătorul religios şi politic al „naţiunii creştinilor romei” (Rum Milet) din capitală şi din întreg Imperiul otoman (până în anul 1923). În scara onorurilor „cursus honorum”, Patriarhul Ecumenic a fost pus pe aceeaşi treaptă cu cea de vizir al sultanului, adică de paşă sau ministru pentru „naţiunea confesională creştină ortodoxă”. În virtutea acesteia, Patriarhul Ecumenic dispunea şi de o gardă personală de soldaţi turci (arnăuţi). Astfel, el a dobândit un rang mult mai mare decât pe vremea împăraţilor bizantini.

- Patriarhul Ecumenic putea fi judecat în cele lumeşti numai de sultan, iar în cele bisericeşti de sinod, cu aprobarea sultanului.

- mitropoliţii şi episcopii erau judecaţi de Sinodul patriarhal.- Patriarhul Ecumenic avea dreptul să pună taxe asupra clerului şi

credincioşilor şi să le încaseze.- în calitate de vizir, Patriarhul Ecumenic avea oricând acces la Divan,

pentru a interveni în favoarea sau defavoarea supuşilor săi, clerici şi laici.- Patriarhul avea nu numai dreptul de a judeca, ci şi pe acela de apel, atât

în probleme religioase cât şi în cele civile, pentru toţi supuşii săi ortodocşi din Imperiu.

- el trebuia să garanteze în faţa sultanului loialitatea creştinilor ortodocşi, motiv pentru care au existat şi situaţii când trebuia să fie sever, aspru, colaboraţionist şi, poate, nedrept, pentru a nu periclita interesele Patriarhiei, ca instituţie. Pentru greşelile creştinilor faţă de regimul otoman, răspundea tot Patriarhul, în calitatea sa te Etnarh.

- nunţile, înmormântările precum şi sărbătorile liturgice puteau fi ţinute în deplină libertate. De altfel, în cele trei zile de Paşti creştinii se bucurau de o libertate de mişcare pe care nu o aveau în restul anului, porţile Fanarului rămânând deschise şi noaptea pentru a permite creştinilor din întreg oraşul să participe la slujbele divine specifice acestei sărbători.

- crucile de pe biserici, în exterior, precum şi de pe turnuri şi acoperiş trebuiau să fie îndepărtate.

- trasul clopotelor a fost, în general, interzis sau redus la minimum, cu excepţia bisericilor de pe insulele greceşti şi din Sfântul Munte Athos.

- clerul a fost scutit de bir, de la Patriarh şi până la ultimul slujitor şi s-a recunoscut existenţa lăcaşurilor de cult creştine, dându-se asigurări, care nu s-au respectat, că niciodată şi sub nici un motiv acestea nu vor fi transformate în

161

moschei. Dimpotrivă s-au săvârşit numeroase abuzuri după bunul plac al musulmanilor.

- Patriarhul Ecumenic avea, în continuare, dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir, pentru toate bisericile de sub jurisdicţia sa, atât de pe cuprinsul Imperiului otoman, cât şi în afara frontierelor acestuia.

- se interzicea „propaganda creştină”, adică toate formele misionarism creştin, pe teritoriul Imperiului otoman, dar se încuraja convertirea la islamism. Se interzicea, de asemenea, combaterea islamului, ca religie a Imperiului, şi împiedicarea creştinilor de a trece la musulmani. Prozelitismul era astfel permis şi încurajat numai dinspre creştinism spre islam, deci era unilateral. Trecerea de la islam la creştinism sau criticarea Coranului se pedepseau cu moartea. La fel, apostazia musulmanilor sau a noilor convertiţi la islam se pedepseau cu moartea. Era interzisă, de asemenea, înfiinţarea de comunităţi noi sau construirea de biserici. Foarte greu şi rar s-au obţinut aprobări pentru repararea vechilor biserici, asta dacă nu au fost deja transformate în moschei.

Acestea au fost, în mare, punctele esenţiale din statutul juridic al Bisericii Ortodoxe din Imperiul otoman, fixate de sultanul Mehmed al II-lea cu ocazia investirii lui Ghenadie Scholarios ca Patriarh Ecumenic.123 Totuşi, prevederile acestui decret nu au fost întotdeauna şi întru totul respectate, şi chiar Mahomed al II-lea şi mai ales urmaşii săi s-au dedat la acte de intoleranţă. Aşa se explică cele două renunţări la scaunul patriarhal ale lui Ghenadie al II-lea şi apoi retragerea definitivă datorită greutăţilor cu care s-a confruntat.

Prin drepturile acordate ierarhiei şi credincioşilor ortodocşi, Biserica Ortodoxă a ajuns să înlocuiască fostul stat bizantin desfiinţat şi continua să conducă şi să protejeze pe creştinii din întreaga lume. În acest sens, patriarhul Ghenadie şi-a îndeplinit pe deplin misiunea sa de conducător spiritual al tuturor ortodocşilor din Imperiu recunoscând autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în anul 1448, prin confirmarea mitropolitului Iona, a refăcut cu ajutorul monahilor de la Muntele Athos, în anul 1460, mănăstirea bulgară „Sfântul Ioan” de la Rila, şi a obţinut de la turcii mameluci din Egipt dreptul pentru Patriarhia Ierusalimului de a proteja Locurile Sfinte.

Deşi Patriarhul Ecumenic a fost încărcat cu funcţii, titluri, privilegii şi prerogative, ele au fost încălcate de sultani şi de administraţia otomană, făcându-l, în calitate de Etnarh, dependent de regimul politic musulman şi împiedicându-l să iniţieze acţiuni care să asigure o bună desfăşurare a activităţii bisericeşti,

123 Ioan Marin MĂLINAŞ, op.cit., pp. 66-70.

161

pastorale şi administrative. Oficiul de „Etnarh” îl exercita ajutat de un „sfat intim” compus din patru funcţionari patriarhali, care puteau fi şi mireni: marele logofăt, care făcea legătura între Patriarhie şi Înalta Poartă, marele econom, sachelarul şi sacheliul.124

La început, sultanul n-a perceput nici o taxă la numirea patriarhilor. Nici Patriarhul Ghenadie al II-lea şi nici primii săi urmaşi n-au plătit sultanului tribut sau peşcheş pentru numire. După cucerirea Trapezuntului de către sultanul Mahomed al II-lea, în anul 1460, au fost transferaţi la Constantinopol mai mulţi greci din acel mic stat, situaţie care a dus la apariţia unor rivalităţi şi acţiuni concurente între clerul grecesc „vechi” constantinopolitan şi grecii „venetici” din Trapezunt. În contextul acestor rivalităţi, pe care sultanul a ştiut să le cultive cu mult tact, Patriarhul Simion I de Trapezunt (1466-1467; 1471/1472-1474; 1482-1486) a cumpărat scaunul patriarhal, oferind sultanului, la prima investire, un „dar” (plocon, peşcheş) de 500 de ducaţi de aur.125 Deoarece la turci „darul” a devenit obligaţie, iar „obiceiul” lege, în curând s-a ajuns ca suma să fie ridicată la 2.000 de ducaţi de aur. Înainte de a doua păstorire, tot Simion I i-a oferit sultanului 3.000 de ducaţi de aur, iar apoi prin acumularea unei mari datorii faţă de acesta şi mama lui pe care nu a putut-o plăti la timp, a fost depus din scaun în anul 1474. La mijlocul secolului al XVI-lea suma oferită de candidaţii la scaunul patriarhal a ajuns la 4.000 de ducaţi. La alegerea patriarhului Ieremia I (1523-1545), s-a plătit sultanului Soliman al II-lea suma de 4.600 de ducaţi de aur. Astfel, s-a ajuns ca scaunul patriarhal să fie practic scos la licitaţie, turcii schimbând des patriarhii şi dându-l candidatului care putea oferi mai mult. Durata medie de păstorire a unui patriarh era de doi sau trei ani, excepţiile fiind foarte rare. Între anii 1454-1800, s-au succedat pe scaunul patriarhal 70 de titulari de 125 de ori. Efectele acestui sistem au dus nu numai la sărăcirea Patriarhiei Ecumenice, ci şi la abuzuri şi simonie în lanţ, de sus în jos şi de jos în sus.126 De fapt, Patriarhul Ecumenic a devenit sclavul propriilor ranguri, funcţii şi privilegii, fiind la discreţia fiscului otoman, a sultanului şi, mai ales, a marelui vizir. Patriarhul şi ierarhii săi erau folosiţi practic de către turci pentru strângerea dărilor impuse în special creştinilor, pe care urmau apoi să le verse fiscului otoman.127 Ei erau înscăunaţi şi înlăturaţi după bunul plac al sultanului şi

124 Idem, Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, pp. 13-14.125 După alţii, suma ar fi fost de 1000 de ducaţi de aur. A se vedea Vitalien LAURENT, Les premiers patriarches de Constantinople sous domination turque (1454-1476), Succession et chronologie. D’après un catalogue inédit, în „REVUE DES ÉTUDES BYZANTINES”, Paris, tome XXIV, 1968, pp. 229-263.126 Ioan Marin MĂLINAŞ, op. cit., p. 74.127 Idem, Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, p. 14.

161

vizirilor, la care îşi dădeau concursul şi iezuiţii catolici susţinuţi de Franţa şi Austria precum şi reprezentanţii ambasadelor statelor protestante, Anglia, Olanda şi Elveţia din Istanbul.

Ceilalţi Patriarhi apostolici de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim precum şi Patriarhii vechi orientali, aflaţi sub stăpânirea otomană erau recunoscuţi numai ca şi conducători religioşi ai comunităţii lor, fiind subordonaţi sub aspect civil Etnarhului de la Constantinopol. Aceasta însemna că ei şi-au menţinut titlul, dreptul canonic şi cutumiar, de jurisdicţie locală, deci toate prerogativele anterioare, dar ca cetăţeni adică membri ai comunităţii ortodoxe, se aflau, ei şi credincioşii lor, cu clerul acestora, sub controlul superiorului lor, Milet Başa, Patriarhul Ecumenic din Constantinopol. Acest fapt a contribuit la pierderea autonomiei celor trei Patriarhi ortodocşi de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim faţă de confratele lor „egal” de la Constantinopol, prin dispariţia vechiului echilibru al Pentarhiei, chiar în sânul Bisericii Ortodoxe.128 Efectul indirect al acestei situaţii a fost eclipsarea şi mai accentuată a celorlalte scaune patriarhale din partea Patriarhiei Ecumenice, cu abuzuri de tot felul, mai ales din partea administraţiei civile turceşti şi a celei bisericeşti – greceşti din Constantinopol.129

Cu toate acestea titularii celorlalte scaune patriarhale au ajuns să stea mai mult la Constantinopol. Exista însă şi un mare avantaj pentru titularii lor, care nefiind în postura de conducători politici şi spirituali, ci numai spirituali, la alegerea lor nu trebuiau să ofere sume foarte mari de bani demnitarilor turci şi nu erau schimbaţi aşa de des, având, în general, o păstorire mai lungă.

În ciuda dependenţei de Constantinopol, unii patriarhi orientali au reuşit să se remarce ca mari personalităţi în domeniul gospodăresc, pastoral şi cultural. Astfel, patriarhul Ioachim al Alexandriei (1487-1565), în calitate de „patriarh şi papă al Alexandriei, judecător a toată lumea”, a reuşit să obţină unele privilegii pentru credincioşii săi, din partea sultanului Selim I. Mai amintim şi pe patriarhii: Silvestru (1569-1590), Meletie Pigas (1590-1601), Gherasim I (1620-1636), Gherasim al II-lea (1688-1710) şi Samuil Kapasulis (1710-1723).

În Antiohia s-au remarcat: Ioachim al V-lea (1581-1592) şi Macarie al III-lea Zaim (1647-1672), care a făcut şi o călătorie în Ţările române, Ucraina şi Rusia, fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep, oferind prin jurnalul său de călătorie, scris în limba arabă, interesante şi importante informaţii privind viaţa politică, socială, economică şi bisericească de la noi.

128 Wolfgang GUST, op. cit., pp. 56-59 şi 95-102.129 Ioan Marin MĂLINAŞ, De te voi uita, Constantinopol sau privitor la evenimentele de la 10 august 626, 13 aprilie 1204 şi 29 mai 1453, p. 76.

161

La Ierusalim, patriarhul Gherman al II-lea (1543-1549) a obţinut recunoaşterea administrării Locurilor Sfinte (Sfântul Mormânt, Peştera Naşterii din Betleem, Biserica Învierii, Dealul Golgotei, Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor, oraşul Nazaret, Muntele Tabor ş. a.) prin organizarea „Frăţiei Sfântului Mormânt”, deşi latinii, pe baza unor drepturi câştigate în timpul cruciadelor (când a fost instalat un patriarh latin la Ierusalim), revendicau mereu aceste privilegii. S-au mai impus ca protectori ai Locurilor Sfinte şi apărători ai dreptei credinţe în faţa propagandei iezuite catolice: Teofan al II-lea (1608-1644), Nectarie (1661-1669), Dositei al II-lea Notara (1669-1707), autorul mărturisirii de credinţă numită „Pavăza Ortodoxiei”, aprobată de Sinodul din Ierusalim din anul 1672, şi Hrisant Notara (1707-1731), ales patriarh cu ajutorul domnitorului martir român Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Creştinii aveau în Imperiu un statut de cetăţeni de categoria a doua, fiind numiţi în derâdere „ghiauri” adică „necredincioşi”, iar pentru a-şi putea exercita credinţa sau pentru a rămâne creştini trebuiau să plătească haraci sau tribut, bir, dare în bani, în natură şi copii („darea sângelui”) adică fete pentru haremurile turcilor şi băieţi pentru elita militară a ienicerilor (yeni ceri = trupă nouă).130

La toate acestea se adăugau şi alte obligaţii cărora erau supuşi creştinii. Dijmele în produse se ridicau până la a treia parte din recoltă. Răpirile de copii şi tineri care erau apoi vânduţi pe pieţele Orientului erau frecvente. Cel mai mult au avut de suferit popoarele din Balcani, patriarhii ecumenici şi mitropoliţi asistând neputincioşi la islamizările forţate din Bulgaria, Albania şi Bosnia. Biserica a menţinut însă permanent aprinsă flacăra credinţei şi apartenenţei la un anumit neam, ceea ce a făcut posibile mai târziu revoltele şi războaiele de independenţă care au dus la eliberarea de sub dominaţia otomană, în secolul al XIX-lea.

De asemenea, creştinii erau primiţi în slujbe publice, în administraţie, armată, etc., numai dacă renunţau la credinţa lor, adică treceau la islam. În cazul în care din motive practice sau prin relaţii, unii creştini ajungeau să fie angajaţi secretari, traducători, medici sau agenţi fiscali, se loveau de ura şi fanatismul turcesc, suferind batjocuri, umilinţe şi oprimări de tot felul. De asemenea, creştinii nu aveau voie să poarte armă, nici să presteze jurământ sau să aducă

130 Acest „bir al sângelui” a fost instituit de sultanul MURAD al II-lea (1421-1451) în anul 1438, la sugestia marelui muftiu, menţinându-se până în secolul al XVII-lea. În anul 1862, corpul ienicerilor a fost dizolvat de sultanul MAHMUD al II-lea (1808-1839), în stil anatolic, prin măcelărirea acestora, prin surprindere, în cursul unei singure nopţi (cf. Ioan Marin MĂLINAŞ, op. cit., nota 49, p. 76). A se vedea şi Pseudo-PHRANTZES, op. cit., pp. 304-307; Critobul din IMBROS, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467, ediţie de Vasile GRECU, în col. „SCRIPTORES BYZANTINI IV”, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963, pp. 94-95.

161

martori într-un proces cu un musulman. De aceea, unii creştini au preferat să treacă la islamism.131

Nici patriarhii nu au fost scutiţi de umilinţe, batjocuri sau chiar moarte. Patriarhul Rafael (1474-1475), de neam sârb, a fost batjocorit pentru că nu a putut să plătească haraciul. Legat cu un lanţ de gât, a fost purtat pe străzile Constantinopolului şi silit să cerşească. Cu timpul nici ceremonia întronizării patriarhului nu s-a mai făcut în prezenţa sultanului, ci a marelui vizir. Aceasta începând cu anul 1657, când, din ordinul sultanului Mahomed al IV-lea (1648-1687), a fost spânzurat Patriarhul Ecumenic Partenie al III-lea (1656-1657).

Instanţele de judecată bisericeşti au primit împuternicirea să cerceteze toate diferendele dintre ortodocşi care aveau caracter religios. Între acestea au fost incluse şi cele privitoare la căsătorie, divorţ, testament, tutela minorilor. Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a rânduit şi instanţe civile, care se ocupau celelalte dispute între creştini. Doar în cazul crimelor sau dacă era implicat şi un musulman în proces, cauza revenea instanţelor turceşti. În litigiile dintre un creştin şi un musulman, cadiul utiliza dreptul musulman, dând, de cele mai multe ori, dreptate părţii de religie islamică. Situaţia era cu totul alta în partea europeană a Imperiului otoman, unde marea majoritate a populaţiei era preponderent creştină, cu excepţia unor regiuni din Bosnia, nordul Albaniei, sudul Bulgariei şi Rumelia sau împrejurimile Constantinopolului, unde au avut loc convertiri în masă ale ortodocşilor la islam. În realitate, turcii nici nu prea aveau interesul să facă islamizări în masă, printre creştini, deoarece în acest caz pierdeau o serie de avantaje materiale şi financiare. Dimpotrivă, creştinii erau cei care manifestau tendinţa de se islamiza, pentru a scăpa de toate taxele şi de toate discriminările cetăţeneşti, militare şi religioase la care erau supuşi.132

Chiar şi prin vestimentaţie, creştinii trebuiau să se deosebească de turci, neavând voie să aibă îmbrăcăminte scumpă. Vestimentaţia creştinilor trebuia să fie simplă, săracă şi să se deosebească în croială şi model de cea a turcilor. Doar membrii clerului ortodox aveau voie să poarte barbă, în timp ce toţi musulmanii se bucurau de acest drept. Dacă un creştin era călare, trebuia să coboare de pe cal atunci când vorbea cu un musulman, ca un semn de respect faţă de acesta. Deşi clerul ortodox era scutit de impozite şi alte dări către stat, membrii săi

131 Ioan Marin MĂLINAŞ, Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, p. 15.132 Wolfgang GUST, op. cit., p. 100; Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, traducere din limba franceză de Maria HOLBAN, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1974, pp. 593-596; Laonic CHALCOCONDIL, Expuneri istorice. Creşterea puterii turceşti. Căderea împărăţiei bizantine şi alte istorii despre felurite ţări şi popoare, text grec cu traducere românească de Victor GRECU, în col. „SCRIPTORES BYZANTINI II”, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1958, cap. VIII, pp. 232-233.

161

puteau face contribuţii şi donaţii de bunăvoie statului turc, fiind chiar încurajaţi la astfel de practici.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din Imperiul otoman a fost reorganizată şi a putut să-şi desfăşoare activitatea chiar şi în condiţii total neprielnice. S-a resimţit din plin şi lipsa organelor administrativ-bisericeşti pentru prestarea diferitelor servicii, a celor pregătiţi ca să ajute potrivit legii la activitatea administrativă a Bisericii, a celor care puteau ajuta la înlăturarea unor scandaluri şi certuri în Biserică, fapt pentru care a îndurat multe neplăceri.133

Astfel, Imperiul bizantini a continuat să existe prin instituţia Patriarhiei Ecumenice, chiar dacă numai simbolic. Patriarhul Ecumenic a reuşit să se substituie basileilor bizantini, să salveze şi să continue tradiţiile bizantine şi nu în ultimul rând să-şi refacă autoritatea în Răsăritul creştin, folosindu-se de Imperiul otoman.134 Pe măsură ce Imperiul otoman includea sub stăpânirea sa tot mai multe ţări ortodoxe, în aceeaşi măsură, creştea şi se lărgea sfera de autoritate a Patriarhiei Ecumenice, încât Bisericile Ortodoxe aflate până atunci într-o stare de semi-independenţă sau chiar independenţă totală, au intrat din nou, un timp, sub influenţa Patriarhiei Constantinopolului.135

133 Idem, Scrisoare pastorală despre căderea Constantinopolului şi demisia sa din demnitatea de patriarh, în ed. cit., p. 225.134 Ioan Marin MĂLINAŞ, op. cit., p. 14.135 Asist. diac. I. Pulpea-RĂMUREANU, art. cit., p. 91.

161

CUPRINS

I. INSTITUŢIILE IMPERIULUI BIZANTIN …………………. 21. Patriarhia ……………………………………………………... 2

1.1 Patriarhia Constantinopolului ……………………… 51.2 Celelalte Patriarhii răsăritene ……………………… 14

2. Monahismul …………………………………………………. 36

II. VIAŢA SOCIALĂ ŞI SPIRITUALĂ .......................................... 691. Constantinopolul – capitala Imperiului …………………….. 692. Societatea bizantină. Împărţirea şi relaţiile sociale ………….... 85

IV. VIAŢA RELIGIOASĂ ………………………………………... . 957. Cultul sfinţilor şi al sfintelor moaşte ………………………….. 958. Cultul sfintelor icoane …………………………………………. 100

V. MORAVURILE ŞI VIAŢA COTIDIANĂ ÎN BIZANŢ …… 1071. Viaţa de familie ………………………………………………. 1072. Superstiţii şi erezii ……………………………………………. 1123. Eterodocşii şi ereticii ………………………………………… 115

VI. VIAŢA INTELECTUALĂ …………………………………… 1161. Învăţământul creştin şi laic …………………………………… 116

3. Ştiinţele şi tehnica ……………………………………………134

VII. BIZANŢ DUPĂ BIZANŢ ………………………………………. 1451. Bizanţul şi Ţările române …………………………………… 1452. Biserica Ortodoxă în timpul stăpânirii otomane ……………..... 147

CUPRINS ……………………………………………………………… 161