Bolnav de auroră

5

Ion Şiugariu

6

Bolnav de auroră

7

1. Tabel cronologic

6 iunie 1914 – Se naşte primul băiat (dintr-un număr de

şase) al familiei de mineri-aurari Ion şi Floarea Şugar, în

localitatea Băiţa (Maramureş). Aici îşi petrece copilăria, într-un

peisaj pitoresc şi o lume precară, cel ce avea să devină mai

târziu poetul şi eseistul Ion Şiugariu. De aici vor răsări în

curând poeziile Minerii mei, Băiţa, Satul natal ş.a.,

autobiografice.

1921-1924 – Viaţa grea a familiei îl obligă pe copil să

muncească încă de mic, la extrasul şi spălatul aurului, alături de

părinţi. Date fiind condiţiile vitrege de muncă, în şteampuri

străvechi şi cu tehnici primitive, încă de pe acum se fac simţite

simptomele unui reumatism articular, cu peceţi pentru toată

viaţa.

1924-1928 – Anii de şcoală primară sunt petrecuţi la Băiţa

şi la Valea Borcutului, fără continuitate şi, mai ales, fără

perspectivă. Copilul încheie totuşi această perioadă de

învăţătură cu rezultate excepţionale. Prima persoană care îi

sfătuieşte pe părinţi sa-l dea la şcoală mai departe este preotul

Victor Băcilă, care era şi dascăl în Valea Borcutului. Un fost

coleg de şcoală primară şi-l aminteşte pe Ion Şiugariu astfel:

Parcă-l văd cum trecea munţii care despart satul său natal,

Băiţa, de Valea Borcutului, prezentându-se zilnic, cu lecţiile

învăţate, la şcoală. Cu traista plină de cărţi, caiete şi o bucată

de mălai, străbătea, pe ploi, zăpadă, viscol şi ger, pădurile de

carpen şi fag de pe Tigher şi Prăpade, trecând pe la Târgul

Ciorilor şi pe la balta Pocoloaiei, până în Valea Borcutului şi

înapoi (Ioan Cosma, Amintiri despre Şiugariu, în Pentru

socialism, 2 februarie 1974, p. 3). Cu toata dotarea intelectuală

de excepţie, viitorul fiului lui Ion Şugar pare închis.

1928-1932 – Numai încadrarea tatălui ca meşter în uzina

auriferă pe care o organizează aici un consorţiu francez, ca şi

eforturile preotului din sat, determină băiatului alt destin. Ion

Ion Şiugariu

8

Şiugariu reuşeşte, prin concurs, să intre în Şcoala Normală din

Oradea. Aici locuieşte, ca bursier, la internatul şcolii până la

sfârşitul studiilor.

1932-1934 – Adolescentul ia acum o hotărâre importantă:

după terminarea clasei a IV-a la Şcoala Normală, în urma

concursului de admitere din iunie 1932 trece în cursul superior

al Liceului Emanuil Gojdu, ca bursier pe toata durata anilor de

studii. Şi aici, Ion Şiugariu se dovedeşte un elev dotat şi silitor,

cu o putere de muncă ieşită din comun şi cu preocupări care

depăşesc limitele impuse de programa şcolară. Surprinzător,

elevul dezvăluie aplicaţii pasionate pentru fizică şi matematică.

Ia chiar parte la concursul iniţiat de o revistă engleză de

specialitate, ocupă primul loc în concurs şi capătă o bursă de

Oxford. Vis de necrezut, pe care părinţii nu-l pot concepe!

Aceasta să fi fost cauza pentru care virtuţile excepţionale ale

elevului găsesc refugiu în literatură? Până la urmă, dintre cei

doi profesori care şi-l disputau (Teodor Neş, de fizico-

matematici şi Octav Şuluţiu, de limba română), avea să câştige

poezia!

1934-1936 – Debutează încă din clasa a VI-a de liceu la

revista Observatorul din Beiuş, cu versurile intitulate Imn

tinereţii, pe care le semnează Ion Şiugariu. Numele de familie

este schimbat, oficial, în Soreanu (numai numele poetului, însă,

şi al fratelui său George). Dar tânărul poet rămâne credincios

numelui său de la debut şi continuă să colaboreze semnându-se

astfel în revistele: Lanuri din Mediaş, Flori de crâng din

Oradea, Afirmarea din Satu Mare, Freamătul şcolii din Cluj,

Veac nou şi Cronica din Baia Mare. În anul 1935 devine

colaborator al revistei Familia din Oradea şi se impune prin

talentele viguroase ale generaţiei sale.

În anul şcolar 1935-1936, Ion Şiugariu este preşedinte al

Societăţii de lectură Vasile Alecsandri, îndrumată, la această

dată, de Ovidiu Papadima. Se remarcă de acum prin puterea de

receptare, analiză şi înţelegere a noului fenomen liric,

Bolnav de auroră

9

prefigurându-l pe avizatul comentator de poezie de peste câţiva

ani.

În iunie 1936, Ion Şiugariu îşi trece bacalaureatul, ca

fruntaş al promoţiei (este al treilea din peste trei sute de

candidaţi prezentaţi la examen).

1936-1937 – Visul părinţilor era sa-l vadă inginer, fireşte,

chiar pe meleagurile natale. Poetul, dimpotrivă, se visa asaltând

şi cucerind cu versurile sale reduta Capitalei. Cum în această

perioadă trebuie să-şi satisfacă serviciul militar, ca absolvent al

liceului urmează Şcoala de ofiţeri în rezervă de la Ploieşti. Se

află la numai un pas de Bucureşti, nimeni si nimic nu-l mai

poate întoarce din drum.

Vara anului 1936 proaspătul bacalaureat şi-o petrece pe

meleagurile natale, mai ales la Băiţa, unde lucreză intens la

Incantaţii, ciclu liric ce stă în centrul atenţiei sale în vederea

alcătuirii volumului de debut, Trecere prin alba poartă

(Incantaţii-le respective sunt aici în număr de 8 – numerotate

cu cifre romane).

Părându-i-se că fostul său elev se grăbeşte prea mult să

debuteze in volum, Octav Şuluţiu – cu exigenţa-i cunoscută – îi

scrie lui Ion Şiugariu într-o scrisoare din 17 august 1936: Din

tot ce ai publicat D-ta până acum nimic nu trebuie să figureze

într-un viitor volum. O vei înţelege asta şi D-ta mai târziu.

Acum te va supăra poate opinia mea, dar eu nu vreau ca mai

târziu să mă acuzi că te-am amăgit cu iluzii. D-ta ai talent, dar

eşti într-o perioadă de formaţie. Încă nu ţi-ai găsit formula

personală de expresie, ceea ce este important în artă. Deci

lucrează necontenit, scrie, scrie, aruncă şi iar scrie şi abia

peste câţiva ani vom putea sta de vorbă despre un viitor volum.

Arghezi şi-a publicat volumul după ce-a scris vreo 40 de ani.

De ce această grabă care nu-ţi va aduce cu nimic mai multă

glorie decat ai sau n-ai? (Vezi Mihai Bălaj: Octav Şuluţiu

inedit: două scrisori către poetul Ion Şiugariu, în

Ion Şiugariu

10

Maramureş, supliment al ziarului Pentru socialism,

decembrie 1970, p. 24).

septembrie 1937 – Însufleţit de elanuri pe care lipsa

mijloacelor materiale şi fuga într-o lume necunoscută nu i le

pot spulbera, poetul descinde în Bucureşti fără altă avere decât

diploma de bacalaureat şi un caiet de poeme. Deşi Octav

Şuluţiu îl sfătuise să urmeze politehnica, Ion Şiugariu se înscrie

la Facultatea de Litere şi Filosofie, specialitatea Filologie

modernă, bucurându-se, pe toată durata studenţiei de atenţia şi

aprecierea profesorilor Mihail Ralea, Tudor Vianu, D.

Caracostea, Ion Petrovici ş.a.

martie 1938 – Apare volumul de debut Trecere prin alba

poartă, la Editura librăriei Pavel Suru, despre care Octav

Şuluţiu avea să scrie in revista Familia: E o ţâşnire vulcanică,

un clocot de pasiune, o tinereţe neastâmpărată care irumpe,

dornică de viaţă şi de avânt, e o izbucnire sinceră şi

nestapânită, aşa cum îi şade mai bine adolescenţei să fie.

Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste

malurile constrângătoare ale oricăror reguli (Octav Şuluţiu:

Ion Şiugariu, Trecere prin alba poartă, în Familia, an. VII,

1939, nr. 4-5, aprilie-mai, p. 91-94).

1939 – Activitatea literară a poetului şi eseistului se

concetrează acum mai ales în jurul revistei Meşterul Manole,

iniţiată de un grup de tineri scriitori bucureşteni. Ion Şiugariu

întreţine o rubrică permanentă de critică, Poesia tânără, în care

depăşeşte faza notaţiilor de lector bine informat, creându-şi un

limbaj critic propriu, distinct. Revista a avut o viaţă relativ

scurtă (1939-1942).

august 1940 – Prin criminalul Dictat de la Viena,

României i se smulge partea de nord a Transilvaniei. Părinţii

lui Ion Şiugariu (şi ceilalţi fraţi – Vasile, Maria, Augustin şi

Zaharia) sunt nevoiţi să rămână sub ocupaţie. Poetului, aflat

astfel în refugiu, i se alatură un singur frate, George, care

izbuteşte să fugă şi să vină la Bucureşti.

Bolnav de auroră

11

noiembrie 1941 – Poetul Ion Şiugariu este ales preşedinte

al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi. În această calitate,

desfăşoară o rodnică activitate publicistică şi organizatorică,

pentru a păstra mereu neatinsă imaginea pământului natal al

atâtor pribegi. Colaborează cu poezii şi studii critice la

revistele: Vremea, Universul literar, Curentul literar,

Meşterul Manole, Decalogul, Revista Fundaţiilor Regale

ş.a.

februarie 1942 – Poetul îşi susţine teza de licenţă cu

lucrarea Aspectul jurnalistic al literaturii moderne, avându-l

ca îndrumător pe Mihail Ralea, care, anterior, comunicase

decanatului următoarele: Teza d-lui Ion Soreanu, despre

Aspectul jurnalistic în literatura modernă, a fost acceptată în

vederea examenului de licenţă.

martie 1942 – Apare volumul de poezii Paradisul

peregrinar, în cadrul colecţiei Meşterul Manole din Bucureşti.

În revista Convorbiri literare, criticul şi esteticianul Al. Husar

referind despre volum, avea să scrie: Meritul cărţii stă în faptul

că pune o problemă şi, indiferent de procedeul ce-l adoptă şi

care nu putea fi altul, îi află o soluţie. Pornind dintr-o

experienţă personală urmărită sincer şi onest, d. Ion Şiugariu

adoptă, spre simplificare, vechile tipare şi nu se preocupă de

versificaţie decât în funcţie de fondul care şi-o reclamă. Iată de

ce abilităţilor de formă şi expresiei directe, d. Şugariu le

substituie o cale mai lesnicioasă, prin care cartea d-sale se

impune (Al. Husar: Ion Şiugariu, Paradisul peregrinar –

poeme, în Convorbiri literare nr. 11-12, noiembrie-decembrie

1942, p. 811-813).

iulie 1942 – Obţine paşaport şi trece în partea de nord a

Transilvaniei, la Băiţa, unde îşi vede părinţii pentru ultima

oară. Considerat indezirabil de către autorităţile hortyste,

datorită atitudinii sale politice, e obligat să facă zilnic câte 12

km pe jos, până la postul de jandarmi, pentru viză. Încearcă a

Ion Şiugariu

12

doua oară în acelaşi an să-şi revadă părinţii, dar nu mai

primeşte aprobare.

De-a lungul întregului an, poetul a corespondat cu Lucia

Stroescu, viitoarea sa soţie. Cele mai multe din scrisorile sale

sunt de dragoste, dar în mai toate se găsesc referiri şi la

concepţia poetică şi la scrisul literar. La 10 februarie, de

exemplu, Ion Şiugariu îi scria logodnicei sale: În ultimele zile

mă bate gândul unei piese de teatru pe care aş intitula-o:

Olarul. E vorba anume de un olar vestit din antichitate care

reuşeşte după o muncă de mai multe zeci de ani să creeze un

vas atât de frumos încât Cetatea îl pune să plătească bir pentru

el. De-acum toată viaţa lui nu face altceva decât munceşte

pentru a plăti birul. Până la urmă însă, Cetatea ridică atât de

mult birul cerut încât el nu mai poate plăti. El vinde atunci

vasul ca să plătească birul...

Piesa ar simboliza raporturile dintre artist şi lume.

Fiecare creator autentic se aseamănă cu olarul acesta. Opera

lui este atât de frumoasă încât lumea îl pune să plătească un

bir de suferinţă şi de încercări, pe care până la urmă nu le mai

poate plăti. Atunci vinde şi el vasul, ca şi olarul meu, să

plătească birul. Este momentul când trebuie să sacrifice pe

artistul din el pentru omul din el, moment pe care-l trăieşte

fiecare artist.

Eu aş vrea să fiu totuşi un olar care nu-şi vinde vasul. Aş

vrea să mă iubeşti atât de mult şi în aşa fel încât birul meu să

nu fie prea mare (Soare pentru Lucia – Fragmente din

scrisori, în vol. Sete de ceruri...).

În decembrie, Ion Şiugariu începe colaborarea la Revista

Fundaţiilor Regale, unde inaugurează rubrica intitulată Viaţa

poeziei, pe care o îngrijeşte până în februarie 1944.

ianuarie 1943 – Poetul este concentrat, ca ofiţer de

rezervă, la o şcoală de instrucţie din Ploieşti. Este repartizat,

apoi, la un regiment de infanterie din Moldova (Bacău).

Bolnav de auroră

13

aprilie 1943 – În colecţia Meşterul Manole, apare poemul

Ţara de foc (alcătuit din 60 de catrene), despre care Ovidiu

Papadima va scrie imediat în Revista Fundaţiilor Regale:

Poemul nu e conceput plastic, ci creat muzical – contrapunctic.

De aceea trebuie luat în tot şi savurat în felul clar şi cristalin,

în care gândul şi gestul îşi răspund în minunata arhitectură

străvezie a întregului. Prin ea d. Şugariu face o mare şi

îndrăzneaţă experienţă creatoare şi dă confraţilor săi o

frumoasă lecţie de conştiinţă artistică de cea mai stringentă

actualitate (Ovidiu Papadima: Ion Şiugariu, Ţara de foc, în

Revista Fundaţiilor Regale, nr. 8, august 1943, p. 453-454).

29 iulie 1943 – I se acordă o permisie de două săptămâni,

pentru a se căsători. Se căsătoreşte, la Râmnicu-Vâlcea, cu

studenta la farmacie Lucia Stroescu. Bucuria căsătoriei e

comunicată celor dragi prin scrisori şi fotografii. Pe una din

aceste fotografii, trimisă unuia dintre fraţi, poetul scrie:

Iubitului meu frate Vasile, îi dăruiesc această imagine a

fericirii mele, 6 august 1943.

septembrie 1943 – Ion Şiugariu este desconcentrat.

Continuă în acest timp să lucreze la un Studiu critic despre

poezia lui Bacovia şi adună material pentru ancheta despre

Lucian Blaga şi generaţia tânără. Încearcă să definitiveze un

volum de comentarii critice despre intitulat Viaţa poeziei cu

studii despre Mihai Beniuc, Emil Botta, Ovid Caledoniu,

Gherghinescu Vania, Emil Giurgiuca, Ion Moldoveanu,

Theodor Al. Munteanu, George Petcu, Grigore Popa ş.a.

Întreţine, de asemenea, un Jurnal literar şi începe să scrie

romanul Emanoil. Din toate acestea, însă, n-au rămas decât

pagini disparate, restul pierzându-se în condiţiile deosebite care

au urmat.

mai 1944 – Poetul este concetrat din nou la acelaşi

regiment, care se află acum dislocat în zona Jitaru – Mogoşeşti

(Slatina), de unde ulterior avea să fie deplasat pentru a participa

la planul insurecţiei armate.

Ion Şiugariu

14

23-25 august 1944 – Ia parte la luptele de la Băneasa şi

Otopeni.

25 august 1944-1 februarie 1945 – Participă la luptele pe

care regimentul său le susţine, alături de celelalte unităţi

româneşti, împotriva armatei germane – în Ardeal, pe teritoriul

Ungariei, apoi, şi al Cehoslovaciei.

1 februarie 1945 Ora 11 dimineaţa, sublocotenentul de

rezervă Soreanu – Şiugariu Ion cade rănit grav, în bătălia

pentru oraşul Brezno din Cehoslovacia. Are pierdere mare de

sânge şi moare la numai zece minute după ce a fost prins în

focarul exploziei. Este îngropat în cimitirul din satul Polhora

pri Brezno, alături de alt ofiţer şi de şapte soldati căzuţi odată

cu el.

Consemnând evenimentul, revista sibiană Luceafărul, nr.

3-4, notează: Cu moartea eroică a lui Ion Şiugariu poezia

română pierde pe unul din poeţii născuţi, nu făcuţi.

28 februarie 1945 – Prin decretul nr. 641, sublocotenentul

de rezervă Soreanu – Şiugariu Ion este decorat post-mortem cu

ordinul Coroana României cu spade, în gradul de cavaler si cu

panglică de Virtutea Militară.

Ziarul Adevărul din aceeaşi zi conţine următoarea notiţă

informativă (intitulată În memoria lui Ion Şiugariu):

Duminecă după masă, la ora vecerniei, în cadrul A.S.R.T.A-

ului s-a făcut pomenirea lui Ion Şiugariu, poetul căzut pentru

patrie la 1 februarie 1945, în satul Polhora din Munţii Tatrei.

În prezenţa Monseniorului Vladimir Ghica, a sf. pr. Chinezu

Liviu, Mircea Todericiu şi a păr. Lupea, d. Ion Groşanu a

vorbit despre laborioasa tinereţe a poetului, iar d. prof.

Ierugan a evocat anii frumoşi ai copilăriei lui.

La serviciul religios, pentru odihna sufletului său, oficiat

în biserica unită din str. Polonă, în cadrul căreia cuvântul de

pomenire l-a rostit părintele Todericiu, au asistat, alături de

fratele poetului, prietenii lui: prof. Al Popescu Telega, Ovid

Bolnav de auroră

15

Caledoniu, Coriolan Gheţie, Al. Husar, I. Maniţiu şi O.

Filipoiu.

martie 1945 – Vestea despre pierderea primului fiu

zdruncină viaţa bătrânului miner-aurar Ion Şugar, care, la 56 de

ani, se stinge în urma unei duble pneumonii.

1956 – Rămăşiţele pământeşti ale poetului sunt ridicate de

la Polhora prin Brezno şi, cu ale altor unsprezece mii de eroi

cunoscuţi şi necunoscuţi, căzuţi pentru eliberarea

Cehoslovaciei, sunte reînhumate în cimitirul militar de la

Zvolen, lângă Banska Bistriţa.

august 1958 – Participând, în cadrul delegaţiei

guvernamentale române, la ceremonia dezvelirii monumentului

ridicat la Zvolen în memoria eroilor români, scriitorul şi

prietenul Laurenţiu Fulga depune o floare pe mormântul celui

care a fost poetul, eseistul şi ostaşul Ion Şiugariu.

1968 – În colecţia Columna a Editurii Militare, apare

volumul Carnetele unui poet căzut în război, cu o postfaţă

semnată de Laurenţiu Fulga (intitulată Ultima laudă).

1975 – La Editura Militară apare volumul Poetul-ostaş

Ion Şiugariu, exegeză semnată de Eugen Marinescu.

Se tipăreşte volumul lui Ştefan Bellu Ion Şiugariu – un

poet căzut în război (în îngrijirea Comitetului de cultură şi

educaţie socialistă din Baia Mare). Referindu-se la această

apariţie, Nae Antonescu, comentator constant al subiectului Ion

Şiugariu, remarcă: Cu această carte, îngrijită de prozatorul

Laurenţiu Fulga şi asitată de mărturiile lui Mihai Beniuc şi

Emil Giurgiuca, se începe reconsiderarea activităţii literare a

poetului erou Ion Şiugariu. O ediţie antologică a creaţiei sale

poetice [...] este în stadiu ultim al finisării (Nae Antonescu:

Ion Şiugariu, Carnetele unui poet căzut în război, în

Tribuna, nr. 31 – 601, 1968, p. 3).

1984 – La iniţiativa Luciei Soreanu, soţia poetului

(stabilită in Germania, la Aachen), apare volumul Ion Şiugariu:

Sete de ceruri, la Editura Jon Dumitru, München (col. Paşii

Ion Şiugariu

16

lui Orfeu), cu o prefaţă semnată de Vintilă Horia (care poartă

titlul Ion Şiugariu de la Meşterul Manole).

1997 – În îngrijirea Prof. Univ. M.C. Alexandru Husar

(care semnează şi prefaţa), la editura Agora din Iaşi, a apărut

volumul de eseuri Ţara Crinilor, de Ion Şiugariu.

1999 – Editura Marineasa Timişoara publică „Ion

ŞIUGARIU – Viaţa poeziei”, ediţie şi tabel cronologic de

lector universitar dr. Marcel CRIHANA.

2002 – Bucureşti – apare la Fundaţia Culturală Memoria

„Ion ŞIUGARIU – George BACOVIA, Studiu critic.”

2004 – Ştefan BELLU publică „Ion ŞIUGARIU – Poet şi

critic literar” la Editura Gutinul Baia Mare.

2006 – Editura Fundaţiei Culturale Memoria, Bucureşti

publică

„Ion ŞIUGARIU – Scrieri” (cu o prefaţă de Al.

HUSAR; ediţie îngrijită şi postfaţată de Lucia SOREANU,

soţia poetului) şi

„Ion ŞIUGARIU – Iluzie şi destin” –

corespondenţă, album, jurnal.

2011 – apare ediţia a II-a „George BACOVIA – Studii

critice” la Editura Dacia XXI Cluj Napoca.

Bolnav de auroră

17

2. „Fata din iarbă” 1938

FATA DIN IARBĂ

ciclu apărut în „Gând Românesc”

Nr. 5-12/1938, p. 301-302

Ion Şiugariu

18

Bolnav de auroră

19

AURORĂ

De când mi te-ai făcut cu idealul soră,

O, tu, cea mai frumoasă floare de lumină,

În faţa mea isvoarele smerit se'nchină

Şi arborii făclii aprind în auroră.

Buchetul mâinilor mi-l plouă seara, crinii,

Atât de alb, prin vastele grădini de visuri,

Şi nu mai ştiu prin câte sfinte luminişuri

Mă poartă ochii tăi, prea marii, prea seninii.

În zări, pădurile, ca rimele aşteaptă,

În toate dimineţile scăldate'n soare,

Să oglindesc în apele răcoritoare

Atât tumult de slovă rumenă şi dreaptă.

PRINOS

Cum noaptea în ape limpezi îşi sărută chipul,

Sub cerurile primăverii preaînalte,

Când tainele pornesc din gând spre ţărmuri alte

Şi când deşerturile stau de vorbă cu nisipul.

Aşa din ochii tăi, cu linişti moi de lună,

Această trudă verde, arsă în poeme,

Culege pentru frunţi de veşnicie steme,

Şi visuri liliale cu tăceri cunună.

Nu-s câmpuri tinere de lăcrimioare,

Mai pline de neprihănită melodie,

Decât înalte frumuseţile ce'nvie

În sufletul poetului împovărat de soare.

Tăcerea codrilor purtaţi în ochi de ciute,

Nu-i mai adâncă decât versul stors din stele...

Şi toate-aceste mari nelinişti ale mele

Le pun brăţară astăzi inimii tăcute.

Ion Şiugariu

20

CĂLĂTORIE

Cu sufletul în palme, ca arhanghelii vom veni

Prin versurile-aceste simple, astăzi, lângă voi,

Tăcerile să le gonim din inimi, în cimpoi,

Cum toamna strâng în ochi ciobanii drumurile gri.

În gândurile noastre va surâde Dumnezeu,

Şi câmpurile albe oglindite în azur,

Vor ridica spre soare tânar, sufletul mai pur

Şi nu vom şti cum plânge prin ogradă, traiul greu.

În plete vor solfegia caişii melodii

Şi buzele vor murmura spre stele, rugăciuni.

În codri, cerbi vor spune basme iepurilor buni

Şi primăvara va aprinde albe simetrii.

Bolnav de auroră

21

3. „Trecere prin alba poartă” 1938

TRECERE PRIN ALBA POARTĂ

Ed. librăriei Pavel Suru,

Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Bucureşti, Martie 1938

Ion Şiugariu

22

Bolnav de auroră

23

Ion Şiugariu

24

„Domnul Ion Şiugariu este un însetat de viaţă. Poezia

Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de amintiri avântate. Un

panteism covârşitor stăpâneşte culegerea Domniei Sale de

versuri, dela prima poezie Cântec de pornire la drum şi până

la ultimul vers din Incantaţii. Versificator abil, Domnul Ion

Şiugariu nu cade în păcatul atâtor poeţi tineri, de a-şi clădi

poesia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Şi Domnia

Sa o îmbracă într'o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de

viaţă”.

Lazăr Iliescu

(Viaţa românească)

„Ceea ce îmi place mai mult în poesia Domnului Ion

Şiugariu este acel cult şi respect deosebit al imaginei în care se

simte vibrând tot temperamentul poetului.”

Ovid Galedoniu

(Sfarmă Piatră)

„Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica

domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor

din natura care le împrumută un iz pastoral oarecum,

primăvăratic”.

Romulus Demetrescu

(Pagini Literare)

„E o ţâşnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinereţe

neastâmpărată care irumpe, dornică de viaţă şi de avânt, e o

isbucnire sinceră şi nestăpânită, aşa cum îi şade mai bine

adolescenţei să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă

umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli.”

Octav Şuluţiu

(Familia)

Bolnav de auroră

25

„Domnul Ion Şiugariu este un poet al vârstei lui: simplu şi

curat. Poesia lui este poesia unei adolescence tumultoase care

se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se

străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare”.

Horia Niţulescu

(Porunca Vremii)

Ion Şiugariu

26

Lui Octav Şuluţiu

I. CU MINE ALĂTURI

Bolnav de auroră

27

CÂNTEC DE PORNIRE LA DRUM

Drum nou, drum lung,

Pe care niciodată toate gândurile nu-l ajung,

Mai alb ca un obraz de fată mare,

Mai ispititor decât berea care

Fierbe în sânul fecioarelor dela ţară;

Mai plin de soare necunoscut şi cald ca o primăvară,

Când musteşte viaţa în suflet şi'n pământ;

Drum nou, drum sfânt,

Mi-am îmbrăcat gândul în azur şi muselină

Şi mi-am scăldat condeiu'n boare cristalină;

Buzele mi le-am cuminecat cu mustul gliei.

Să crească'n inimă cicoarea poeziei.

Şi am pornit voios spre zări de nouă dimineaţă,

Cu visul, floare'n păr şi zâmbetul pe faţă,

Să ciugulesc poeme din codrii de cuvinte

Şi să le-arunc în lume ca pe nişte bobi de linte.

Drum alb, drum nou,

Ce lung răsună'n gând al visului ecou!...

Ce dreaptă se înalţă fruntea bolţii de atins

Şi câtă trudă oarbă pentru cerul nins

Şi alb, al versului frumos şi-al gloriei de veci;

Ce multe ape de trecut, adânci şi reci,

Fără punte salvatoare, fără pod

Şi fără luntre pentru-al gândurilor mult norod!

Drum nou, drum lung,

Pe care niciodată toate gândurile nu-l ajung,

Cu traista'n grumaz plină de foc şi merinde,

Cu tine astăzi sufletul , tovarăş mi se prinde...

Ion Şiugariu

28

SETE

Mi-e sete de viaţă ...

Aş vrea să-i sorb umflatele isvoare,

Cu gât de cerb şi suflet de mioare;

Aş vrea să gâlgâie spumoasă'n mine,

Cu tot noianul ei de ape cristaline;

Să-mi circule pe jghiaburi albe de simţire,

În râuri pline, pline; şi să se resfire

Sălbatecă şi oarbă peste gânduri

Şi peste sufletul bolnav, în rânduri, rânduri...

Să-mi frângă'n drumul ei toţi bolovanii

Ce mi-au îngrămădit în mine anii

Şi să-mi înece-atâţia spini şi vis miser de

Glorie şi-atâta muşchi jilav şi verde

Ce mi-au înăbuşit şi mi-au surpat pereţii

Celui mai frumos castel al tinereţii...

Mi-e sete de viaţă...

Şi gura mea uscată ca o pungă goală,

Îşi ţuguieşte buzele, de foc şi smoală,

S'o soarbă toată, oarbă şi adâncă,

În gâlgâiri de apă vie şi de stâncă,

Aşa cum ai sorbi un strop de limonadă,

Bolnav de febră tifoidă, vara, într-un colţ de stradă.

Mi-e sete de viaţă...

Secaţi de-atâta secetă şi soare,

În mine bulgării se sparg şi-mi moare,

În albele grădini de suflet şi de gând

Şi cel din urmă zâmbet sănătos şi blând.

Bolnav de auroră

29

RUGĂCIUNE VERDE

Doamne,

Dă-mi traiul crud să-l sug ca vinul dintr'o cană

Şi să mă'mbăt în fiecare zi de alba lui tizană.

Îmi e aşa de sete azi de carnea lui,

De trupul lui, de cerul lui,

De soarele ce peste toate inimile îşi coboară

Lumina lui curată şi uşoară.

Dă-mi traiul, Doamne!

Astăzi vreau

Să beau

Toate desmierdările lui şi toate

Plăcerile'ngropate

În fundul inimilor pământene, ca'ntr'o rană.

Vreau

Să fumege viaţa astă seară,

În gândurile mele, ca o primăvară,

Prea tânără şi prea bogată.

Să cânte-n mine beată

Tinereţea,

De ieri,

De azi,

De mâine

Şi de totdeauna,

Din fiecare zi, din fiecare om,

Ce poartă'n trupul lui din Universul veşnic, un atom.

Dă-mi traiul, Doamne...

Iată:

Din iarba lui,

Aş vrea să-mi fac culcuş şi căpătâi...

Ion Şiugariu

30

ZÂMBETUL CAIŞILOR

În dimineaţa asta tânără, a nins peste ogradă,

Zâmbetul caişilor, ca o rugă de fecioară;

Şi mi-a părut că nu e nimeni astăzi trist, ca o povară

Şi niciun ochiu atât de'ntunecat ca să nu-l vadă.

O, zâmbetul caişilor, mai limpede ca mustul de olivă,

Mai blând ca vorba de alint pe buzele de mamă,

Părea o nesfârşită şi curată ondulare de năframă,

Ce'nvăluia şi inima şi zările deopotrivă.

În aer se cernea atâta potolită mulţumire,

Atâta sete nouă de pământ si de viaţă,

Încât părea că toate iernile din sufletele negre se desgheaţă

Şi toate frunţile sărută soarele, ca pe un mire.

GÂND

Aseară a trecut pe lângă mine-un gând,

Cu dragostea de mână, mic şi blând,

Odaia s'a'mbrăcat în flori de soc

Şi mâinile sorbeau din plete busuioc

Plesneau boboci bogaţi de crin,

În geamurile cu miros primăverin;

Şi peste ochii de cristal a plouat soare,

Mai tânăr ca un câmp de lăcrămioare.

Atunci, tot cerul cântecului rumen s'a deschis

Cu stelele de-avânturi albe şi de vis

Şi tocul a pornit voios să pască,

Pentru inimă otava îngerească...

Bolnav de auroră

31

DIMINEAŢĂ

M'am repezit să sorb din cupa luminii

Soarele, ca pe un vin roşu din cană;

În jurul meu se scălda în roua diafană

Dimineaţa goală, sărutându-şi sânii.

Pădurea acorda viori în guri de grauri.

Şi toate pupilele mulgeau laptele zărilor,

Din ugerul de sare-al depărtărilor,

Ce împungeau în soare, aşa ca nişte tauri

Văzduhul înghiţea flămând o ciocârlie.

Şi casele scuipau în aer fum.

Creşteau trăsurile şi boii'n drum,

Ca florile de scai într'o câmpie.

RUGĂCIUNE PENTRU SOARE

Doamne, dă-mi soare, dă-mi soare, dă-mi soare.

Tot gândul meu, tot trupul meu,

Tot sângele turnat în vine şi în carne,

Ţâşneşte azi înfierbântat şi dornic:

Soare,

Dă-mi soare, Doamne...

Să nu fie'ntunerec în mine şi afară,

Să nu fie nici noapte, să nu fie nici seară;

Umbrele să nu acopere cu pelerină,

Umedă şi rece, florile'n grădină,

Nici sufletele tinere, de fete şi de prunci,

Nici gândurile adormite printre nori şi munci ...

Ion Şiugariu

32

Dă-mi soare, Doamne,

Să crească zâmbetul pe buze, lilial;

Nipralele în câmpuri seci să poată bea lumină;

Să nu mai fie nimeni misogin;

Copiii să alerge iarăşi veseli prin

Câmp şi prin dumbrăvi;

Să ningă iar omăt de zâmbet şi de cânt din slăvi;

Să nu mai stee nimeni în oraş;

Nările s'adulmece mirosuri de imaş,

De mâini frumoase, de cosiţe şi de fân;

Apele aşa de mult să scadă în

Dunăre, încât să nu mai treacă niciun ceam;

Bătrânii să-şi tragă, orbiţi de soare, perdelele'n geam;

Fetele să se desbrace, goale lângă râu,

Să intre vesele în apa mică pân' la brâu;

Ştrengarii să se uite din tufiş la ele,

Fără dor ascuns şi gânduri rele;

Să fie toate, toate zâmbitoare.

O, Doamne, Doamne, dă-mi iar soare,

De primăvară, de Iulie, de-April;

Gândul în mosc şi în satin îmbracă-mi-l;

Dă-mi roua dimineţii albe, diafane;

Iarba mică dă-mi-o, ochii de codane;

Şi părul lor, mirosul lor, zâmbetul lor,

Să fie cântecele mele cel mai cald covor;

Dă-mi zumzet de păduri şi de izvoare;

Doamne, dă-mi soare, dă-mi soare, dă-mi soare ...

Bolnav de auroră

33

ÎNVIERE

Au început în mine iar să are,

Strălucitoare pluguri de lumină;

Şi iar ograda gândului mi-e plină

De brazde aurite'n praf de soare.

Îmi cântă'n alba inimii grădină,

Atâtea ciocârlii pierdute'n zare;

Şi-mi înfloresc pe margini de cărare,

În vers, atâtea tufe de sulcină.

Iar mi-au ieşit pe porţile de minte,

În însorita inimii câmpie,

Viţeii tăinuitelor cuvinte,

Să-mi pască'n rime alba primăvară,

Şi să mi-o rumege în poezie.

La mine azi atâtea pluguri ară...

PRIMĂVARĂ

E primăvară...

Iară

Mi s'a deşteptat pământu'n vine;

Şi glia îmi fumegă în ape cristaline.

Povara

De focuri şi de raze,

Îmi leagă şi-mi aşează

În bulgării din mine,

Atâta soare, soare ...

În aburi de viaţă,

Ion Şiugariu

34

De sânge şi sudoare,

Mi se ridică seva,

Din vinele de ghiaţă.

E primăvară.

Toate

Pâraiele din mine

Se umflă,

Se revarsă

În albii largi de suflet,

De gând şi mădulare.

Mă doare,

Mă înneacă,

M'aprinde,

Mă apleacă,

Şi mă frânge,

Atâta abundenţă

De sânge

Şi-atâtea torente de viaţă.

E primăvară...

În mine se răsfaţă

Pământul

Şi-mi întinde

Atâtea cupe pline

De lacrimi şi durere.

Atât belşug de raze,

De-avânt şi de putere,

Întunecă şi doare,

În sufletul în care

E doliu şi zăbranic

De tristă-nmormîntare.

Bolnav de auroră

35

CÂNTEC PENTRU MÂINE

Mâine, mâine...

Voiu simţi din nou că ochiul înviat e

Pe florile de vis şi de viaţă,

Pe oile de gând cu lână creaţă,

Pe cerul basmelor bătrâne, cu luceferi noi,

Pe cântecul cântat în file şi'n cimpoi,

Pe toate grisurile de azur şi de avânt,

Pe toate zările cari azi departe sunt.

Mâine, mâine...

Iarăşi voiu muşca viaţa ca o pâine

Caldă, într'o zi de vară;

Voiu privi cum sufletul cuminecat cu cerul ară,

Câmpurile traiului, cu plug de zile

Şi mă voiu mira ce bun azil e

Inima întinerită, pentru sângele muşcatelor din geam,

Şi pentru cântecul mângâietor ca un balsam.

Mâine, mâine...

Va râde primăvara peste rânduri, peste mine,

Mai albă ca o zi de Paşti sau de Rusalii,

Mai plină de porniri cereşti, ca un buchet de dalii...

Şi toate merele avântului visat, necoapte azi,

Tot murmurul pe care luna îl aude printre brazi,

Tot aurul ce arde dimineaţa în bulgării de rouă,

Vor împleti cămaşă sufletului meu pentru viaţă nouă.

Ion Şiugariu

36

MĂNĂSTIRE

Clopotele tale slavă...

Printre ochi de licurici,

Lumânări de ceară, mici,

Uscă fire de otavă.

Buzele sărută rugi,

Pentru Domn şi pentru ţară,

Nu'ncerca: din tine-afară

Şi de vrei, nu poţi să fugi.

Odihnite în ceasloave,

Gândurile se desfac

Şi înşiră flori de mac

În şiraguri de voroave.

Fiecare rând e greu:

Fiecare slovă grea.

Să cuprindă toţi ar vrea,

Urmele lui Dumnezeu.

Bolnav de auroră

37

I. INCANTAŢII PENTRU ZÂNA MICĂ

Ion Şiugariu

38

INCANTAŢIA I

Deschide cerul ochilor cu lumi albastre,

Să curgă soare tânăr şi argint de astre,

Din creştet până’n talpă, peste mine...

Sărutul meu, aprins în noi rubine,

Să-l culc pe gura ta de fagure şi miere.

Nu-i vin bătrân, nici gust de bere,

Nu-i strugure pârlit de soare,

Plăcut ca buza ta îmbătătoare.

Grumajii tăi, mai albi ca florile de soc,

Se’mbracă în şofan şi busuioc

Şi umerii tăi rumeni îl desmiardă,

Florile de piersic, florile de nardă.

Desleagă-ţi părul lung, în şiruri de coline,

Să cadă mir şi cântec peste mine.

Isvor de munte, ochiu de căprioară,

E vorba ta curată şi uşoară;

Şi sânul tău mai crud ca frunza de alun,

Se gudură sub haină, mic şi bun.

Ce mândră eşti iubita mea, ce mândră eşti!...

Nu-i zână în străbunele poveşti,

Nici holdă galbenă, nici lan de grâu,

Nici apă cristalină în pârâu;

Nici pui de ciută, nici porumbiţe gemene,

Nu-s flori în crâng, iubita mea, să-ţi semene.

Bolnav de auroră

39

INCANTAŢIA II

Mi-am ridicat ochii cu sete la munţi,

Să caut frumosul în brazii cărunţi,

Să-i privesc tăria în vârfuri de stânci,

În funduri de condru, în văile-adânci,

Dar n’am găsit umbră plăcută ca tine,

Nici şipot de apă, cu flori cristaline,

Mai clar ca privirea din ochii-ţi de vară;

Nici urmă uşoară,

De cerb sur şi tânăr, mai mică, mai lină,

Mai nebănuită ca urma ta, zână.

Piciorul tău sprinten mai alb e ca neaua,

Mai tare ca pruncul sălbatec din codru;

Iar coapsele tale, de cer şi lut, beau a

Pământului zeamă

Şi-a gliei putere aprinsă. Nu-i modru,

Iubirii dând vamă,

Să guşti tot avutul de vis şi de vară,

Pe care-l ascunde a trupului cămară;

Nu-i peană să scrie,

Îîn versuri, întreaga-i de-avânt poezie,

Nici ochiu să cunoască

Făptură ca tine, frumoasa mea zână,

Pe dor şi pe gânduri de aur stăpână.

Ion Şiugariu

40

INCANTAŢIA III

În care floare te-ai culcat, iubita mea?

În care cântec cu surâs de nea,

Îţi legeni pruncul gândului, în mângâieri de crin?

Te-ai înfrăţit cu lunca cerului senin,

Sau te-ai legat tovarăşe cu visul, printre stele,

Să te săruţi şi să te joci cu ele?

Iubirea mea te caută prin munţi,

Prin câmpuri poleite’n bani mărunţi,

Prin toate satele şi verzile cătune,

Din basmele uitate şi străbune.

Te caută iubirea mea în mers

De albă căprioară şi de vers,

În iarba tânără şi plină de viaţă,

În ochiul aurit de dimineaţă;

Iar dorul meu te simte printre creste,

De stânci bătrâne, din poveste,

Te vede strălucind cu luna’n zare,

Măreaţă, îngerească, zâmbitoare.

O, zâna mea, iubita mea,

În toc şi gând strâng peruzea,

De cântec necitit, neauzit,

Ţesut numai în fir de infinit,

De soare nevăzut şi Dumnezeu,

Să ţi-l anin, cristal, de gâtul tău,

Şi tot ce mâna-mi a putut să scrie

Să-ţi fie darul cel mai drag de cununie.

Bolnav de auroră

41

INCANTAŢIA IV

Undeva, în jurul meu te mişti,

Prin crângul înflorit sau prin mirişti

Şi umbra ta divină mă’nconjoară,

Cerească, nevăzută şi uşoară.

Când soarele sărută iarba’n lunci,

Răsai cu dimineaţa’n mine şi te culci

În fiecare noapte în ogradă,

Când ochiul meu te-adună’n el: zăpadă.

De toate gândurile mari aproape eşti,

Când, printre glastre, visul creşte în fereşti

Şi’ntreaga nopţii albă binecuvântare,

Aş vrea să ţi-o anin în plete: sărutare.

Dar tocul mic, nu poate strânge’n rânduri,

Iubirea ce pluteşte printre gânduri,

Nici foaia asta albă de hârtie,

Tot cerul inimii, nu-l poate scrie...

Ion Şiugariu

42

INCANTAŢIA V

Cuvine-ţi-se ţie, cântec sfânt al inimii,

Ce sturzii din păduri de gând anini-mi-i

Şi mâinile, care nu ştiu încă traiul să-l măsoare

Mi le îmbraci în văluri de ninsoare;

Cuvine-ţi-se ţie visul alb al Muzelor...

Să te sărute ploaia buzelor

Şi dimineaţa înfloririi de cuvinte,

Cu roua gândurilor bine-te-cuvinte.

Poemele să pască prospeţimi de brad,

Ca turmele lui Solomon, pe Galaad

Şi rândurile’ntinerite, trandafiri

Să strângă dintre brazdele subţiri.

Adulmece privirea mere de avânt,

Din zările de carte nouă şi cuvânt,

Iar nările să stoarcă must curat, de glie,

Din cei mai copţi struguri de poezie;

Aromă să nu fie’n vechile scripturi,

Ca floarea binecuvântatei tale guri.

Ci, haina cerului, pe nopţi stăpână,

Să te’nfăşoare seara, ca un şal de lână...

Bolnav de auroră

43

INCANTAŢIA VI

Azi, mâna mea s’a’nprietenit cu tine,

Timidă, ca un cânt de fluer ciobănesc în seară;

Au nins, din cerul ei de primăvară

Pe gâtul tău, atâtea flori de mângăieri: gherghine.

O, mâna mea, cu degete uşoare,

A plâns ca un copil pe sânul mic şi plin,

Când haina pietenoasă de satin

A lunecat sfioasă la picioare.

Şi corpul alb, mai proaspăt ca un lied

De Schumann, a zâmbit pentru dorinţi. Atunci

Părea că nările adulmecă miros de fân din lunci

Şi toate porţile luminii către suflet se deschid.

Era aşa de albă mâna mea,

Şi-atât de bună prietenă era cu tine,

Încât, din primăvara frumuseţilor virgine,

Strângea petalele ca pe nişte fulgi de nea...

Ion Şiugariu

44

INCANTAŢIA VII

Cântecul, pe care foaia asta-l scrie,

Laudă măririi tale-aş vrea să fie;

Să te cuprindă’ntreagă: albă primăvară,

Aşa cum sufletul te’nchide’n el în fiecare seară.

Mâna ta, care cunoaşte crinul,

Şi care s’a’mbătat de cristalinul

Murmur al isvoarelor de munte,

Să fie vorbelor deslănţuite, punte;

Iar părul tău, mai negru de cât mierla din pădure,

Să se resfire printre gândurile sure.

Să ciugulească’n palmă sânii tăi,

Aşa ca nişte pui de porumbei

Şi gura ta să’nsemne steme noi,

În rândurile cu aromă de trifoi;

Să fie dimineţile din carte şi din mine,

Mai limpezi decât mierea de albine;

Dumineca surâsului bogat, să crească,

În geamuri de poem: muşcată îngerească.

Doar pentru câmpul tău privirea mea întinerită vie-i

Şi către ţelul nou, înalţă turnul poeziei...

Bolnav de auroră

45

INCANTAŢIA VIII

De gâtul tău cu mlădieri de humă

Aş vrea, ca Dionis, s’atârn pământul:

Un mic mărgăritar.

Viaţa-i s’o adun într’un pahar

Şi să ţi-o‘ntind când se ridică’n spumă,

Ca beara sau ca vinul de Champagne,

În cupe de cristal…

Apoi, din colţul meu interastral,

Să calc încet pe spaţiile gri,

Şi,

Să mă întind cu ochi de animal,

Spre sânul tău de holde pline’n rod,

Să strâng la piept pământul preschimbat şi mic,

şi beat, să sorb viaţa pic cu pic,

Din colţul buzelor neşterse cu şervetul.

Ion Şiugariu

46

II. ELEGII

Bolnav de auroră

47

TĂCERI

Lăsaţi-mă să mă aplec peste tăcerea mea acum,

Ca umbra plopului îmbătrânit peste ogradă,

S’ascult cum frunzele încep să cadă,

În toamna asta a sufletului, moarte’n drum.

Pădurea adormită’n ochi de cerbi, ca zările’n fântâni,

Deasupra versului acesta trist să se îndoaie,

Cu linişti albe şi uşoare să mi-l ploaie

Şi plânsul ciutelor bolnave să-l culeagă’n mâini.

Cu roua inimilor grele de tăceri în palme,

Alături de viaţă, printre gânduri să păşesc

Şi peste anii goi şi trişti să văd cum cresc

Resemnările, ca străzi provinciale, calme.

PUSTIU

Surâsul s’a uscat la geamul mic

Şi a căzut cu ploaia asta de petale.

Azi nu mă mai opresc din cale,

Să-l pun în vorbe scumpe, ca’ntr’un plic.

Demult ştiu că poemul de iubire

Atât de des crescut, ca flori, în gând.

Surâsul alb, surâsul blând

Azi moare’n suflet rece şi subţire

Ca un buchet trimis în dar, de cununie...

De ce nu pot să-l pun cu mâna într’o glastră,

Să crească rumen, ca pe vremuri în fereastră,

Când noaptea prea e nepătrunsă şi pustie?

Ion Şiugariu

48

ÎŢI AMINTEŞTI?

Îţi aminteşti?

Pădurea ne-a primit în straie noi, împărăteşti.

Degetele mângâiau avide părul ierbii,

Şi gândurile atârnau de creanga versului, în gerbii;

Iubirea se plimba pe-aproape despletită

Şi ridica spre soare vorba: stalacmită,

Mai pură decât ochiul pasării fugare

Şi mai curată ca licoarea adormită în pahare;

pe care niciodată pumnul vânturilor nu-l îndoaie

Îţi aminteşti?

Era atâta primăvară albă în fereşti,

Atâta bucurie verde şi senină, de trifoi,

În casa pădurarului bătrân, alăturea de noi.

În palmă ciripeau atingeri dragi. În păr,

Dragostea’mpletise prin şuviţe flori de măr.

Afară, printre frunze, vrăbii albe de lumini,

Adunau în pliscuri cerul ochilor senini.

Târziu, în casa pădurarului rămasă goală,

Sufletul mi-a adormit, ca un copil, la tine’n poală.

Bolnav de auroră

49

MUŞCATELE

Muşcatele din geamul meu sunt azi bolnave

De-atâta toamnă sură şi singurătate.

În marea ochilor pierduţi în gol, mor toate

Surâsurilor albe, ca nişte epave.

Şi ploaia degetelor nu se mai aude,

Cum lunecă pe gâtul florilor, uşoară.

Ce triste frunzele au început să moară,

În ramurile, de priviri trecute ude!...

În iarna asta plină de uitare,

Va ninge peste ele versul gol şi poate

Va îngropa în strofe micile muşcate,

Cum prinzi în file albe, frunze în ierbare.

CLIPE

Clipe, înşirate ca mărgele albe’n sân,

Au putrezit ca’ntr’o cutie veche şi s’au rupt;

În suflete bolnave, cu obrazul supt

Arcade mari de vis se prăbuşesc sub zid bătrân.

Avânturi zac în glie neagră: şoimi ucişi.

Şi-atât de trist plesnesc tăcerile, de când

S’au stins toţi licuricii dragostei în gând

Şi nu mai înfloreşte primăvară în caişi...

În palme nu poţi strânge gândul: elixir.

Viaţa şi-a închis şi ultimul oblon.

Doar amintiri mai plâng în strofe, monoton,

Cum plâng uitate cruci în cimitir.

Ion Şiugariu

50

SOARE MORT

Cântecul în inima aceasta a murit demult,

Ca un narcis uitat într’o cămară.

La geamul mic nu râde primăvară

Şi visurile cum vorbesc cu luna nu le mai ascult.

Tăcerile, ca mame’ndoliate în odaie plâng.

Soarele mort îl port cu mine azi,

Ca un miros de toamnă seara, printre brazi

Şi ca un murmur vechi, uitat cu vara’n crâng.

Trec janic, toata noaptea cârduri de cocori.

Şi-atâtea zări de sticlă mată se topesc

În ochii şterşi, de când nu ciripesc

Ca altădată, sturzii dragostei pe flori!...

LINIŞTI BOLNAVE

Mă caut printre gândurile mele-acum

Şi nu ştiu: parcă m’am pierdut demult.

În fiecare noapte stau până târziu şi-ascult,

Cum picură nesiguranţe grele’n drum.

În jurul meu tac ore, ca în munţi comori.

Prea mult s’au avântat vapoarele în larg,

Să poţi găsi în zările aceste un catarg

Pentru-atât de multi, ai visurilor trişti cocori...

Mă doare liniştea aceasta, ca un cui.

Şi-aş vrea să mă întorc în mine iar, ca un copil,

Bolnav de prea mult cer pustiu, într’un azil

Şi să ador din umbă ochii nimănui.

Bolnav de auroră

51

TOAMNĂ

În mine moare undeva un gând bătrân,

Ca o frunză galbenă, căzută pe-o alee

Şi inima rămasă singură se’ntreabă ce e

Iubirea care plânge azi fără stăpân...

Departe, berzele’n triunghi grăbesc spre cer,

Flămânde de lumină nouă şi de soare

Şi-atâta reverie grea, obositoare,

Şi cerne trist din fiecare arbore rămas la poartă:

templier.

Doar florile la geamul mic adorm târziu.

Şi tot oraşul ăsta rece, de metal,

Îmi pare mai mic, mai simplu, mai banal,

Mai trist, mai melancolic, mai pustiu.

GEST GRAV

În noaptea asta cad mărunt în mine ploi,

Şi sufletul mi-e doar un bumb străvechi,

Pe care l-a purtat bunica în urechi,

Pierdut într-o grămadă de gunoi.

Ce rău îmi pare azi, că’n mine nu-i,

Nici Grieg, nici Beethoven, nici Liszt,

Să-mi prindă’n simfonii acordul trist,

Din inima ce nu-i a nimănui.

Ci numai degetele gândului lovesc

În clapele acestor vorbe mici, pustiu,

Să pună’n cartea asta, ce o scriu

Pentru nimeni, gest banal şi pământesc.

Ion Şiugariu

52

FINAL

Nopţile sufletului meu sunt grele

De jale, ca un cântec vechi din carte.

În geamul îngheţat sunt sparte

Toate bolţile ce ţin în mâini, ca mere, stele.

Clipe, îmbrăcate’n doliu, plâng cum în batiste

Pe ramurile crisantemelor uscate.

Atâta jale ninge din muşcate,

În colţurile pline de paianjeni, triste!...

Mă’ntreb aşa în mine, singur, câteodată:

O, unde-i cerul mâinilor uşoare,

Să ploaie peste ele iarăşi soare,

Să-mi fie iar odaia asta toată luminată?...

Bolnav de auroră

53

CÂNTEC PENTRU ÎNTÂIUL POPAS

Acum,

Lăsaţi-mă să mă opresc puţin, aici, în drum,

Să-mi scutur praful de pe haine, de pe mâini,

Să sorb şi eu un strop de aer proaspăt în plămâni

Şi setea butelor uscate să mi-o astâmpăr, pe un ban,

Cu vin din cel mai bun de-al vostru, la un han,

Să fiu şi eu ca voi un simplu om

Şi, părăsind un pic al visurilor albe dom,

Să-mi fac cu voi la braţ o mică poză

Şi să vorbim despre viaţă azi, în proză;

Căci prea m’am obosit pe-acolo printre nori

Şi prea mi-a fost şi mie dor de voi, de muritori,

Prea lungă-i, printre stele, alba cale,

Să nu aştepţi din când în când şi drumuri mai banale;

De aceea, prieteni buni, eu visul azi mi-l las

Şi fac, cu voi alături, un popas,

Iar mâine, când va fi pe-aicia prea mult fum,

Cu gândurile mele’n spate, voiu porni din nou la drum.

Ion Şiugariu

54

Bolnav de auroră

55

Ion Şiugariu

56

Bolnav de auroră

57

4. „Paradisul peregrinar” 1942

PARADISUL PEREGRINAR

Colecţia „Meşterul Manole”

Bucureşti, Martie 1942

Ion Şiugariu

58

Bolnav de auroră

59

„În aceste versuri se defineşte toată poesia d-lui Ion

Şiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuinţele, nepotolita

sete de evadare în spaţii metafizice, fulguranta întruchipare

într’o identitate umanistă duc poesia d-lui Şiugariu către o

dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un

temperament poetic de un remarcabil dinamism, şi nu mai

puţin, o trudnică năzuinţă spre purificare”.

NICOLAE ROŞU

(Gândirea)

„Ţinem să remarcăm dela început această constatare

îmbucurătoare că d. Ion Şiugariu aduce în poesia noastră tânără

un suflu sănătos de viaţă, o atitudine în faţa marilor probleme şi

o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală”.

PETRU P. IONESCU

(Revista Fundaţiilor Regale)

„Paradisul peregrinar este, în concepţia poetului, acea

stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare

singura care garantează o satisfacţie deplină a existenţei. Dar

cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în

căutarea ei, paradisul său este totdeauna peregrinar. Acesta este

miezul concepţiilor pe axa cărora d. Ion Şiugariu îşi alcătuieşte,

cu un deplin simţ al construcţiei, volumul său de versuri”.

PERICLE MARTINESCU

(Dacia Rediviva)

„Reţinem din această poezie, că din lectura întregei cărţi,

vibraţia unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am

întâlnit, dornic de idealitate şi de tot ce depăşeşte mărginirea

impusă condiţiei noastre pământeşti”.

MIHAI NICULESCU

(Universul literar)

Ion Şiugariu

60

„Poesie de atmosferă, de suavităţi ca şi de fericite ecouri

folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei

nedesluşite, văzută cu un ochiu avid de toate purităţile şi uimit

de puterile elementare ale naturii”.

AUREL MARIN

(Gazeta Transilvaniei)

„D. Ion Şiugariu este tânăr şi la primul volum. Nu s’ar

părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale

primei tinereţi şi dincolo de exprimările în cari plutesc

impurităţi inerente începutului. Versul său e cristlizat ca

expresie şi scuturat de orice banalitate”.

GHERGHINESCU VANIA

(Tribuna)

„Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului

scriitor Ion Şiugariu, este o excepţie. Ea ne aminteşte de

victoriile de odinioară ale versului tânăr”.

VASILE DAMASCHIN

(Seara)

„Poetul este de reţinut. O anumită tehnică muzicală

răspândeşte o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin

adesea vibraţii şi adieri”.

APOLLONIUS

(Preocupări literare)

„Poesia d-lui Ion Şiugariu e o litanie liniştită cu mici

umbre de tristeţe pentru un orizont care se îndepărtează

într’una. Prezenţa omului nu tulbură nimic. E o risipire de

imagini bine închegate printre cari se împleteşte ca un vis

nesfârşit, ca o făclie în nopţile luminate de toamnă”.

GEORGE DRUMU

(Revista Bucovinei)

Bolnav de auroră

61

Le poète este celui qui regarde.

Et que voit-il? Le Paradis.

Andre Gide

***

Visul meu se asemăna cu visul tuturora:

Se părea că mă aflu la poalele unui munte uriaş, acoperit

cu păduri nesfârşite. Cu inima plină de avânturi, cu funtea

ridicată spre soare, măsuram în sus distanţele şi râvneam

piscurile cele mai înalte. Fiinţa mea întreagă începea să crească

sub zodia unei identităţi viitoare: mai pură, mai esenţială şi mai

desăvârşită. Şi se ridica în mine o poruncă amară de-a merge

înainte, o sete nepotolită şi aspră de lumină. Ca un orb

rătăcisem prin viaţă şi mă lovisem numai de iluzii pământene.

Acum tânjeam după cealaltă faţă a întruchipării mele. Un dor

imens după fericirea pierdută, după echilibrul cel dinainte de-a

mă cunoaşte, îmi apăsa sufletul. Îmi era necesară, ca o hrană şi

o băutură cerească, cealaltă iluzie, iluzia mântuirii.

Şi aşa am început să urc muntele. Dincolo de piscul lui

înalt era Mult-Aşteptatul, Neverosimilul, Paradisul. Urcam

grăbit, cu răsuflarea tăiată şi cu ochii aţintiţi în zările

îndepărtate. Necontenit măsuram şi dibuiam, până departe,

distanţele.

Dar, drumurile şi urcuşurile mi se păreau tot mai fără

capăt. Mă opinteam în mers şi cu forţe suprafireşti păşeam

înainte. Cărările deveneau mai înguste, umbrele şi pădurile mai

fără margini, golul şi singurătatea mai negre. Ci eu mergeam

mai departe, nimic nu mi se putea opune. Păream un zeu

nepăsător şi atotputernic. Şi pe cât de mult Paradisul căutat se

pierdea în ceţurile nesfârşitelor întinderi, pe atât creştea în mine

râvna de a ajunge acolo.

Ion Şiugariu

62

Eram sus, sus de tot, undeva pe coline, când a început să

mă cuprindă oboseala. Un dor după liniştea şi căldura de jos mi

se furişase în suflet. Amarnic mă sbăteam printre stânci

pleşuve, cu părul răscolit de vânturi şi cu braţele întinse spre

orizonturi. La poalele muntelui se întindea până departe marea.

Şi trist cum eram, pe ţărmurile ei visam un repaos. Zgomotul

valurilor nesfârşite urca până la mine şi mă răscolea în

adâncuri. Avânturile dela început se topeau şi se risipeau ca

fumul.

Atunci am dorit Întoarcerea.

Şi visurile suprafireşti s’au pierdut în ceţurile tulburi ale

somnului pământean şi ale morţii.

Aşa s’a născut cartea. Şi fiindcă ea cuprinde aşteptările

noastre totdeauna zadarnice; drumurile noastre spre lumină,

totdeauna fără capăt; muntele nădejdilor noastre de mântuire şi

împlinire în noi înşine, totdeauna prea înalt şi prea pierdut în

larguri; cartea a trebuit să se numească Paradisul Peregrinar şi

ea reprezintă ceea ce este.

ION ŞIUGARIU

Bolnav de auroră

63

Celei mai pure, mai esenţiale

şi mai desăvârşite iluzii:

Lucia

I. LA POALELE MUNTELUI

Ion Şiugariu

64

POETUL

Pădurea povesteşte zărilor încet.

Toşi arborii şi pietrele ascultă mut.

O, cine-ar fi crezut? O, cine-ar fi crezut?

Copilul ăsta singuratic e poet

În fiecare zi îl văd trecând pe-aici,

Cu moartea, ca o soră, pe sub crengi de-alun.

Şi e atât de bun! Şi e atât de bun!

În plete poartă frunze, galbene panglici.

Dar prea în ochii lui miraţi e fulger mult;

Şi prea e mare tunet în tăcerea lui.

O, cum aş vrea să-i spui! O, cum aş vrea să-i spui!

În fiecare seară sufletu-i ascult.

Târziu îi face luna albă semn discret.

El pleacă printre stele meditând tăcut.

O, Cine-ar fi crezut? O, Cine-ar fi crezut?

Copilul ăsta singuratic e poet.

Bolnav de auroră

65

HOMO

lui Al. Husar

Era un alb îndemn şi-un drum peregrinar.

Şi cum trecea prin praf i se părea că-s doi.

Căci unul îl chema spre cerul solitar,

Iar celălalt spre noaptea deasă, înapoi.

Atât de pur mirajul soarelui creştea;

Şi-atât de cald pământul îi şoptea’n urechi.

O, arcul zărilor prea largi de peruzea!...

O, de chitară cântecul acesta vechi!

Era o limpezime de lumină şi

Alături, de’ntunerec pătimaş tumult.

Pe care drum să plângă paşii vor sfârşi?

Pe unde sufletul va’ntârzia mai mult?

Se va aprinde undeva o albă stea,

Ca un surâs în munţi înalţi crepuscular,

Să fie mai puţin chemarea asta grea

Şi glasul depărtărilor de foc mai clar?

Din ce în ce mai strâns în sine şi mai pur,

Să se desprindă cântecul din mări de fum,

Nemângâiatului din umbră trubadur,

Spre mântuirea aşteptată unic drum.

Ion Şiugariu

66

TOT ALTELE

lui Vintilă Horia

Tot altele, tot altele,

Pe drumurile-aceste,

Înaltele, înaltele,

Chemările agreste.

Umanele, poveţele,

Deapururi prea darnice,

Mai înteţesc semeţele

Ispite zadarnice.

Răsar însă cu sutele,

În pure aurore,

Tăcutele, tăcutele,

Extaticele ore!

Şi zările, prea vagile,

Amestecă într-una,

Privirile, mirajele,

Avânturile, luna.

Bolnav de auroră

67

ARS POETICA

lui Ovid Caledoniu

Aici e numai luptă aspră pentru soare.

În fiecare lacrimă din vis se sbate

Chemarea înălţimilor nemuritoare

Şi frica tot mai mare de singurătate.

În fiecare strigăt arde o dorinţă

De împlinire nefirească şi lumină,

De ridicare peste propria fiinţă

Şi de cunoaşte înaltă, cristalină.

Spre altceva o fugă crudă ne frământă

Şi rătăcim adesea singuri printre gânduri.

E rugăciunea cea mai pură şi mai sfântă

Tăcuta aplecare seara peste rânduri.

Ispitele pământului rămân departe

Şi numai cerul, enigmaticul, ne cheamă.

Pe albe cărărui pornim, ce duc spre moarte,

Cum am porni spre înviere, fără teamă.

Că nu dorita linişte ne preocupă,

Ci numai truda de-a ne înălţa spre ea;

Nu ceea ce avem în noi, ci goana după

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

Şi ne atrage nemurirea din cuvinte

Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vom fi,

Ci numai pentru frământările prea sfinte

Şi bucuria unică de-a le râvni.

Ion Şiugariu

68

ÎMPĂRATUL

O fugă tot mai aspră după cerul pur,

În suflet ca un roşu trandafir ardea,

Şi cântecul nepământean crescut din ea

Era balsam şi hrană pentru trubadur.

O mână de arhanghel alb, îndepărtat,

Atât de des îl mângâia pe frunte blând,

Că nu era în lume risipit nicicând

Şi totuşi peste lume singur împărat.

El, albelor corăbii sprinten căpitan,

Deapururi depărtărilor râvnitul zeu.

Ce ordin nepătruns îl îndemna mereu

În mersul ăasta singuratic, inuman?

Era atâta aşteptare tristă’n el,

Dar niciodată noapte’ntunecoasă, grea!

Căci totdeauna printre vorbe rătăcea

Un cântec necântat de niciun menestrel.

SINGUR

În sine, peste vreme, singur s’a închis.

Se risipeau în preajmă strigăte şi zări.

Sus, ţipete de slavă. Peste depărtări

Mai sângerau uitate rănile din vis.

Atât de tainic somnul nopţii s’auzea

Sub zidurile mohorâte la fereşti!

Doar stelele avânturilor nefireşti

Bolnav de auroră

69

Mai licăreau ca nişte ochi de cucuvea.

De sus el s’a uitat atunci tăcut în jur.

Părea că vorbelor ajunge iar stăpân.

Ci singure deapururi ele îi rămân

Spre nemurirea căutată drumul pur.

SONET

Tot mai aprinsă steaua creşte’n zare...

Nepământene o înalţă vise

Mai sus, peste prăpăstii larg deschise

Şi zilnic tot mai neajunsă pare.

O înviere pură, în abise,

Crunt răscoleşte prea umana mare,

Că singur către sine fiecare

De slavă îşi ridică paraclise.

Doar murmurul curatelor isvoare,

Deapururi negrăită rugăciune,

În suflete odihnă să coboare.

Şi alba din înalturi grea minune,

Mult-aşteptatul gândurilor soare,

Din larguri în cuvinte să se-adune.

Ion Şiugariu

70

POESIA

lui Ion Pilat

Ne cheamă, ne cheamă, ne cheamă,

O rece, înaltă ispită.

Şi fiece vorbă râvnită

Ni-e crudă, nostalgică teamă.

Ce ordin spre zările-aceste

Ne duce, ne duce, ne duce,

O unică stea că străluce

Mereu peste albele creste?

Zadarnică luptă cu sine

Neliniştea asta înseamnă;

Ne’ndeamnă, ne’ndeamnă, ne’ndeamnă,

Deapururi spre mările line.

Nu strângem în suflet hotar de

Firească, umană făptură.

O sete mai mare, mai pură,

Ne arde, ne arde, ne arde.

Bolnav de auroră

71

OMUL SE ROAGĂ

Nu pentru steauna asta palidă din gând,

Ce ne transformă lacrima în peruzea;

Nici pentru limpezimea culmilor de nea

Din depărtările uitate prea curând;

Nu pentru mările străluminate pur

În vorbe, ca’n oglinzi rotunde de cristal;

Nici pentru cântecul de slavă, triumfal,

Din sufletul acesta larg de trubadur;

Nu pentru aurul chemării din fântâni,

În clarele, neprihănitele amiezi;

Nici pentru rugăciunea blândelor cirezi,

Ce creşte, floare albă, holdelor din mâini.

Ci numai pentru orele ce albe vin,

Cum turmele coboară toamna dela munţi,

Să ne sărute seara galbenele frunţi

Şi să ne poarte tot mai sus spre pisc senin.

Şi pentru tot ce ne frământă şi nu ştim

De-i împlinire căutată sau blestem,

De-i ceea ce râvnim să fim şi nu suntem,

Sau numai un prea aspru dor sublim.

Ion Şiugariu

72

A FOST UN ARC

A fost un arc, un strigăt, un imbold nepământesc,

Spre nemurirea rece, transparentă, de cristal.

Atât de clară, floarea unui cântec nefiresc

Se deschidea în fiecare seară triumfal.

Din ce în ce, un dor de sbor înalt, mai desluşit,

Triumfător se ridica peste avânturi mici.

O, steaua totdeauna cătată’n infinit...

O, limpezimea niciodată întânită-aici...

Şi cum spre depărtări de foc surâzător pornea,

Atâta’ncredere se oglindea în ochii lui

Şi-atâta rugăciune albă către zarea grea,

Că’ngenunchiau şi stelele pe lângă cărărui.

A fost, printre ispite largi, un peregrin spre cer,

Ce niciodată capul nu şi l-a întors din drum,

Ci totdeauna zărilor albastre cavaler,

Era simbolul setei de azur râvnit şi-acum.

Bolnav de auroră

73

II. PE COLINE

Ion Şiugariu

74

OBOSEALĂ

Încremenit în el, lăuntric rug în pară,

Drumeţul se opreşte palid pe colină.

În mersul ăsta zilnic fără de hodină

Îşi este însuşi sie-şi cea mai grea povară.

Aceeaşi, peste depărtări, mereu dorită

Tăcere, ca un foşnet de mătăsuri grele.

În fuga asta nepătrunsă către stele

Îşi este însuşi sie-şi singura ispită.

Şi printre tot mai păduroşii munţi de ceaţă

Şi zilnica nedumerire tot mai mare

O, cum ar vrea să-şi fie propria cărare

Spre zarea grea din el şi unica povaţă.

O cruntă oboseală însă îl cuprinde,

Ca o deapururea imensă mare lină.

Că se opreşte tot mai singur pe colină

Şi’ncremenit în el lăuntric rug aprinde.

Bolnav de auroră

75

NEMÂNGÂIATUL MENESTREL

Poetul, ca un vrăjitor, priveşte’n el.

De dincolo de lume se aude-un glas:

- Pe unde ai rămas? Pe unde ai rămas,

Întârziate şi iubite menestrel?

În jurul lui amurgul pare violet.

Doar sufletul ascultă singur, abătut:

- Pe unde te-ai pierdut? Pe unde te-ai pierdut,

Nemângâiatul şi frumosul meu poet?

E numai umbră şi iubire peste tot,

Ca’ntr’un de Jauffre Rudel nepământean poem:

- Iubitul meu boem! Iubitul meu boem!

Tăcerea asta grea s’o spintec nu mai pot.

Poetul ştie însă că e gândul lui,

Că dincolo de sine totul e pustiu:

- Eu nu mai pot să viu! Eu nu mai pot să viu!

În mine însumi tot mai singur mă încui.

Ion Şiugariu

76

MAI MICI

Mai mici, mai pământeni, în noi să’ngenunchiem

Şi pentru clipa ce-o avem să ne rugăm.

Ard ceruri în fântâni. Ca ele aşteptăm

Sub pururi neînvinsul omenesc blestem.

Zadarnic muntele de foc să-l trecem vrem

Ne strigă veşnic rădăcinile’napoi.

Ci’n împăcarea rece ce se naşte’n noi,

Să’ncepem să uităm puţin ce trişti suntem.

Şi, peste vreme, resemnaţi, doar să privim,

Din naltul, presupusul larg destin ceresc,

Cum apele în jurul nostru zilnic cresc

Şi tot mai mult, şi tot mai mult ne amăgim.

ELEGIE

Cerurile dorm sub ape.

Prin păduri de visuri crude,

Lângă suflet, pe aproape,

Ce s’aude? Ce s’aude?

A trecut un prinţ cu spadă

Undeva pe-aici, prin crinişti.

Şi de-atunci încep să cadă

Doar nelinişti, doar nelinişti.

Zărilor albe de-azururi,

Unde le mai este faţa?

Nu-i deapururi, nu-i deapururi

Dimineaţa, dimineaţa.

Bolnav de auroră

77

Ci o sete grea de slavă,

Niciodată potolită,

E doar pasărea bolnavă

De ispită, de ispită.

ARC

Când seara câteodată singuri rătăcim

Pe culmile acestor vaste aşteptări,

Atâta alb îndemn pluteşte’n depărtări,

Că uneori ne doare greul nimb sublim.

Nepământeanul arc din noi întins etern

Înalţă peste frunţi suprafireşti cununi.

Şi blânde flori de negrăite rugăciuni,

Peste umanul suflet liniştit se cern.

Dar mult râvnitul al vieţii cântec nou,

Deapururea rămâne singur, neştiut.

Ci mâinile, zadarnice făclii de lut,

Încearcă totuşi seara nefiresc ecou.

Ion Şiugariu

78

VEŞNICIE

lui Vasile Negreanu

O, palidul drumeţ! O, drumurile ude!

De câte zile din adâncuri plouă, plouă,

Că toate punţile spre cer s’au frânt în două

Şi numai apei vuetul se mai aude?

De mor cu miile, în grea singurătate,

Speranţele, săracele, de frig, de ploaie,

Şi asprele ţâşniri lăuntrice se’ndoaie

Sub valurile nepătrunse, înspumate.

Ci Duhul Sfânt se plimbă nevăzut pe ape,

În sine ocrotind necunoscuta mână

Ce smulge florile bolnave din ţărână,

În liniştea uitării sfinte să le’ngroape.

Bolnav de auroră

79

ŞI DACĂ

după Emile Verhaeren

Şi dacă se va întâmpla fără să ştim

Să se deschidă arcul dorului înalt,

Ci unul nimb de lacrimi pentru celălalt,

Sau numai ceeace suntem mereu să fim;

Al cugetării pure dacă alb cristal

În sufletele noastre va cădea sdrobit,

Sau eu, învins de oboseli, voiu fi simţit

Că prea puţin am fost divinei bărci vasal;

Atunci, atunci, vom fi nişte sublimi nebuni,

Ce totuşi se înalţă spre albastre zări,

Cu sufletul în soare, peste depărtări,

Şi către moarte poartă frunţi fără cununi.

Ion Şiugariu

80

RUGUL

Joc de sus, blestem şi rugă,

Viu, în flăcări îl aruncă

Zilnic. E din veci poruncă

Sufletul spre zări să fugă.

Tot mereu spre piscuri alte

Ochii lacomi şi-i îndreaptă.

Dar zadarnic. Îl aşteaptă

Culmi şi arderi mai înalte.

Peste vremi şi peste sine,

Rugul, rugul se aprinde;

Jocul roşu îl cuprinde

Şi-l preface în ruine.

Ci, în somnul lor de piatră,

Singuri munţii suri, bătrânii,

Lin surâd cum îi tot latră

Anii duşi de lanţuri, câinii.

Bolnav de auroră

81

NOAPTE

O, noaptea asta decât marea mai adâncă!

Cum tremură însângeratele corăbii,

Pe apa visurilor printre negre săbii...

O, liniştea pădurii ce veghează încă...

Poetul mângâie o stinsă stea pe frunte.

Pe-aici se plimbă moartea palidă pe-aproape

Şi tulbură prin somn neprihănite ape

În ochii pruncilor din casele mărunte.

Ci Domnul rătăceşte în opinci şi glugă

Departe de lumină şi uitat de soare.

Pe semne şi pe el din când în când îl doare

De-a nu putea din sine undeva să fugă.

Ion Şiugariu

82

STATUIE

O ploaie tot mai deasă de toamnă şi cenuşe

Se cerne peste suflet, pustie, grea, de piatră.

Şi câinele luminii, din ce în ce, la uşe,

În orele râvnite, mai potolit îmi latră.

Tăcerea prea fecundă din arbori şi din ape,

Tot mai străine strânge cuvintele sonore.

Şi tot mai rar adoarme pădurea sub pleoape

În nefireşti şi pure de vrajă aurore.

E peste tot uimirea mai slabă şi mai mică...

Şi’n setea de mătase, largi crengi de rugăciune,

Spre nemurirea albă, doar zările ridică,

Nepământesc în holde, când soarele apune.

O noapte tot mai deasă se lasă peste vise

Ci peste munţi de piatră, greu liniştile suie.

Doar strigătul de slavă, la porţile închise

Se strânge tot mai singur, în sine, drept, statuie.

Bolnav de auroră

83

III. ÎNTOARCEREA

Ion Şiugariu

84

PRINŢUL

lui Theohar Mihadaş

Umil peregrin, prea harnic,

Sub o stea mereu străină,

I se pare azi zadarnic

Însuşi drumul spre lumină.

Veşnic omeneşti hotare,

Fără vreme străjuieşte.

Dintre simţuri, pentru care

Ar vorbi împărăteşte?

Câte-odată doar, uşoare

Tremurări de ape line,

Îl îndeamnă să coboare

Printre linişti aspre’n sine

Dar o deasă veşnicie

Îl înneacă, îl cuprinde.

Sufletul zadarnic plin de

Grele râvne reînvie.

Mâine îi va fi aproape

Numai moartea, bună soră,

Ca un diafan, pe pleoape,

Alb surâs de auroră.

Bolnav de auroră

85

APE

Ce grele, ce grele ne-apasă

Adânci, omeneştile ape!...

Doar îngerul morţii îşi lasă

Aripa de noi mai aproape.

Aceeaşi frumoasă poveste

De veşnică, pură iubire,

În suflet şi azi ne mai creşte

Îndemnul spre nemărginire.

Dar pomul sub strania zare,

De roadele proprii se frânge.

Şi până departe, pe mare,

Trec valuri ce par ca de sânge.

O, îngerul morţii îşi lasă

Aripele-aproape, aproape.

Şi grele, adânci ne apasă

Mereu omeneştile ape.

Ion Şiugariu

86

OAMENI

În priviri, doar umbre vechi

De prea greu destin ceresc.

Şi ce largi, din zare cresc

Zvonuri, zvonuri în urechi.

Sete de porniri la drum

Scurmă tălpine’n opinci.

O, dar nu’s de soare plini ci

Numai de văpăi şi fum.

Peste pământeşti coline,

Iată-i, robi prin vreme fug,

Către nevăzutul rug

Veşnic îngropaţi în sine.

Îi cuprinde îi cuprinde,

Însă o tristeţe grea:

Zilnic căutate stea,

Mai departe se aprinde.

Bolnav de auroră

87

BĂTRÂNUL

Singuratic, bătrânul azi în câmp se închină

Pentru sufletul morţilor din el. Zadarnic

Mirajului acesta tainic de lumină

A vrut să-i fie serv din ce în ce mai harnic.

Deapururi nun întârziat la porţi închise,

Ecoul cerului abia se mai aude.

Şi peste vrute mări, de inumane vise

Se’ntoarce azi în port cu flamurile ude.

Doar seara uneori mai tulbură pe ape

Tăcerile prea grele de râvnite slave.

Şi s’ar ruga încet pentru lumini. Pe-aproape

Pe fiecare val n’ar mai pluti epave.

Îşi simte însă râvna zilnic mai străină

Şi tot mai stinsă flacăra din el. Zadarnic

Mirajului acesta tainic de lumină

Mai vrea să-i fie serv din ce în ce mai harnic.

Ion Şiugariu

88

TOŢI

Singuratici servi în zare

Străjuiesc tăcute uliţi.

Vechi porunci pe fiecare

Îi străpung în gând, ca suliţi.

Toţi sunt orbi. Se mai închină

Totuşi pentru înviere.

O, dar floarea de lumină

Singură în câmpuri piere.

Şi râvnite stele-aşteaptă

Peste mări pustii de vise.

Nu e nici-o punte dreaptă,

Toate porţile-s închise.

Alba nopţilor stăpână

Mai pătrunde’n fund de unde,

Însă moartea cea bătrână

De nimic nu se ascunde.

Bolnav de auroră

89

PĂDURILE DIN GÂND

Pădurile din gând pornesc spre zări.

De-acuma peregrinii sunt bătrâni...

Dar totuşi se mai caută’n fântâni

Şi’n apele pustii din depărtări.

Că paşii mirilor trecuţi pe-aici,

Aerieni prin vreme s’au pierdut

Şi cântecul vieţii, neştiut,

Îi rătăcea printre avânturi mici.

Ci încă peste clipe mai privesc

Sclipirea mult visatelor lumini.

Dar, printre umbre, singuri şi străini,

Ei ştiu că tot mai mult se amăgesc.

Ion Şiugariu

90

LÂNGĂ NOI

Fratelui meu George

Lângă noi, atât de-aproape

Printre inumane creste,

Duhul morţii peste ape

Zilnic nevăzut pluteşte.

Singur prinţul, totdeauna,

Umblă noaptea prin cetate,

Buna soră, sora luna,

Nemurirea să-i arate.

Dar zadarnic îi vorbeşte.

Glasu-i nu-l poate pătrunde.

Veşnic palid, omeneşte,

Doar în sine se ascunde.

Nevăzut, tăcut, aproape,

Dorul, dorul îl usucă.

Duhul morţii, peste ape,

Îl îndeamnă să se ducă.

Bolnav de auroră

91

PRIETENUL

Cu prietenul său blond poetul se’ntâlni.

O, el ştia că pietenul e tocmai el!

- Nu te-am văzut de fel, nu te-am văzut de fel,

De când viaţa’n cale, soră, îţi ieşi.

Pe unde, fără nume, singur ţi-ai purtat,

Doar ţipătul flămând de slavă şi tumult,

Că e atât de mult, că e atât de mult,

De când e mort în fluer cântul fermecat.

Tăcerea ca o largă noapte s’a întins,

Peste-al luminii tainic, din poveste parc.

Şi străveziul arc, şi străveziul arc,

În suflet, ca o melodie, s’a destins.

O vorbă prietenul spre lume nu şopti,

Ci palid, asculta un glas adânc în el:

- Nu te-am văzut de fel, nu te-am văzut de fel,

De când viaţa’n cale, soră, îţi ieşi.

Ion Şiugariu

92

PLECAREA

Şi omul s’a’ntâlnit cu moartea’n noaptea asta.

Nu era nimeni să privească pe aproape.

Se odihneau cunoaşteri albe sub pleoape

Şi duhuri cenuşii împrejmuiau fereastra.

Mai vechi decât adâncurile mari de ape,

De dincolo de ani se auzeau poveţe.

O, gândurile triste se sileau să’nveţe

Ce niciodată’n gânduri totul nu încape.

Alături, visurile aşteptau la masă.

Doar stelele îşi culegeau din câmp văpaia.

Suprafiresc s’a îmbrăcat în fulgi odaia

Şi Dumnezeu, bătrânul, a intrat în casă.

Plângeau cuvintele orfane în unghere.

Şi liniştea era acum pe zări stăpână.

Ci omul a plecat cu Dumnezeu de mână

Ghicind în ochii morţii marea înviere.

Bolnav de auroră

93

ÎNTOARCEREA PEREGRINULUI

lui Laurenţiu Fulga

Din mersu-i s’a oprit şi sie-şi şi-a bătut la uşe.

Ce grele depărtările îi atârnau în spate!

Bună dimineaţa! O, bună dimineaţa, frate!

Mă ierţi, mi-e toată casa astăzi plină de cenuşe.

În fiecare colţ zăceau porniri, avânturi, vise.

La braţul său zâmbea frumoasa, blânda auroră.

Bună dimineaţa! O, bună dimineaţa, soră!

Mă ierţi, mi-s toate porţile spre lume azi închise.

Doar sufletul bătrân plângea cu coatele pe masă.

Ce nepătrunse îl priveau stihiile tăcute.

O, cerul e zadarnic, zadarnic, zadarnic. Du-te,

Nu pot să te mai găzduiesc de-acum la mine’n casă.

Ion Şiugariu

94

Ion Şiugariu, Lucia Stroescu şi Laurenţiu Fulga

Bolnav de auroră

95

5. Poemul „Ţara de foc” 1943

Acest poem a fost scris pe

marginea unui episod din viaţa

marelui meu prieten Laurenţiu

Fulga. Deaceea, acolo unde se

află în lumină sau în întuneric, cu

dragoste de frate i-l închin.

ŢARA DE FOC

ŢARA DE FOC

Colecţia „Meşterul Manole”

Bucureşti, 1943

Ion Şiugariu

96

Bolnav de auroră

97

Spre ţara de foc, peste larguri,

Vaporul din basme plutea.

Şi lungi, ascuţite catarguri,

Făclii, către cer înălţa.

Cu multe poverile’n spate,

Vieţile mici, fără rost,

Venise întreaga cetate

Să ceară în el adăpost.

Departe, spre soare-răsare,

În palidul, bietul său vis,

Sortit se credea fiecare,

Aceluiaşi pur paradis.

Şi nepământeni se porniră

Flămânzii de cer visători,

Pe-a vântului tainică liră,

Să cânte, de lună şi flori.

Doar unul din ei, peste zare,

Amarnic în sine privea.

O, trista din veci aşteptare...

Şi singur, şi singur tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Dar iată că palida seară

Învăluie tristul vapor

Şi ultima soarelui pară

Se pierde pe-o muche de nor.

Ion Şiugariu

98

Şi ies marinarii pe punte,

Să vadă cerescul apus.

Cu mâinile duse la frunte,

Măsoară distanţele sus.

O taină pe toţi îi cuprinde

Şi greu pare fiece gând.

Pe bolta cea largă se-aprinde

Luceafărul nopţilor blând.

Acum, din înalturi, uşoare,

Flămânzii de cer peregrini,

În suflet ar vrea să coboare,

Şoptite, de aur, lumini.

Doar unul din ei, peste umbre,

Amarnic în sine privea.

O, triste vieţile sumbre…

Şi singur, şi singur tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Când noaptea cumplită se lasă,

Greu undele gem în afund.

Ce negre porunci le apasă?

Ce crunte blesteme ascund?

Un svon din adâncuri porneşte

Spre nebănuitele zări,

Şi creşte, şi creşte, şi creşte,

Pe’ntinsele, blândele mări.

Bolnav de auroră

99

Se leagănă jalnic vaporul,

Pe culmele undelor. Vin

Tot ape duşmane. Poporul

Îşi blestemă greul destin.

Şi tremură, palizi de teamă,

Flămânzii de ceruri nebuni…

Din negre afunduri îi cheamă

Căscate în noapte genuni.

Doar unul din ei, peste valuri,

Amarnic în sine privea.

O, triste cereşti idealuri…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Cuprinşi de’ntuneric şi frică,

În valuri cu toţii săreau.

O clipă’n viaţa lor mică,

Să lupte cu ele păreau.

Apoi în afunduri profunde,

(O, crudele veşnice morţi!)

Treceau printre spume şi unde,

Mai jos, către tainice porţi.

De multele, negrele ape,

Zadarnic prin colţuri se-ascund,

Să scape, să scape, să scape.

Ei cad tot mereu mai afund.

Ion Şiugariu

100

Se prind femeeşte de mână

Flămânzii de ceruri pribegi.

În noaptea cea mare îi mână,

Din veacuri, umanele legi.

Doar unul din ei, peste moarte,

Amarnic în sine privea.

O, cale de-aici tristă foarte…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Mulţime de ape înalte,

Prăpăstii afunde şi munţi,

Tot alte, tot alte, tot alte,

Isbeau în catarge şi punţi.

Prin noaptea de valuri şi spume,

Din basme zadarnicul vas,

Părea că se pierde. În lume

Nici urmă de el n’a rămas.

Şi mult prea umani călătorii,

Mai aprig se sbat şi mai crunt.

Pe sus tot mai negri trec norii,

Şi zările putrede sunt.

De-acuma, la margini de lume,

Flămânzii de cer visători,

Zadarnic se strigă pe nume.

Îi poartă tot alte vâltori.

Bolnav de auroră

101

Doar unul din ei, peste oameni,

Amarnic în sine privea.

O, robilor suflet asemeni…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Dar iată că zorile pale,

În funduri de lume mijesc.

O, alba, cereasca lor cale…

O, carul de aur regesc…

Apollo, el însuşi e’n frunte.

Tăriilor vaste stăpân,

Puternic, grăbeşte să’nfrunte,

Al nopţilor rege hapsân.

Şi lin printre umbre îşi face

Vaporul din basme iar drum.

E linişte’n lume şi pace.

Doar zarea e plină de fum.

Sub alba această minune,

Flămânzii de cer peregrini,

Pe punte încep să se-adune.

Sunt unii de alţii străini.

Doar unul din ei, peste soare,

Amarnic în sine privea.

O, lume în veci schimbătoare…

Şi singur, şi singur, tăcea.

Ion Şiugariu

102

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Ce palizi şi galbeni la faţă,

Privesc muritorii spre zări!

În clara de foc dimineaţă,

Par triste din morţi arătări.

Bogata din larguri lumină

Le pare prea multă, prea grea.

Privirea e astăzi străină,

Deapururi departe de ea.

Zadarnic încearcă spre soare,

Cu mâinile duse la frunţi,

Distanţele sus să măsoare.

Rămân printre oameni mărunţi.

Greu, unul alături de altul,

Flămânzii de ceruri bătrâni

Se miră. (Un ordin, înaltul!)

Stau tainici în umbră stăpâni.

Doar unul din ei, peste clipe,

Amarnic în sine privea.

O, veşnic prea slabe aripe…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Bolnav de auroră

103

Veniră tot alte vapore;

Spre port înapoi se duceau.

O, ţara cea plină de soare,

Nicicând ele nu o găseau.

Plângând le priveau peregrinii.

Umanul firescul lor semn,

Să nu fie sclavii luminii,

Era pentru ei un îndemn.

Un dor după fosta cetate,

Mai aprig, în suflet creştea.

Cu multe poverile’n spate,

Să plece’napoi le şoptea.

Acum, din înalturi, uşoare,

Flămânzii de cer peregrini,

În suflet ar vrea să coboare.

Şoptite, mai calde, lumini.

Doar unul din ei, peste toate

Amarnic în sine privea.

O, veşnic umana cetate…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Atâtea în inimi, uitate,

Mărunte avânturi de ieri…

Umane, râvnite păcate,

Şi calde de-o clipă plăceri.

Ion Şiugariu

104

Cea veşnic firească viaţă,

În suflet acum aprindea,

Un foc de cenuşe. Pe faţă,

Că focul se vede părea.

Şi parcă în ţarini străbune,

Pătrund omeneşti rădăcini.

Din zări au pornit să se-adune

Sărmanii tăcuţi peregrini.

În cete, prelung, se porniră,

Flămânzii de cer visători,

Pe-a vântului tainică liră,

Să plângă, de lună şi flori.

Doar unul din ei, peste toate

Amarnic în sine privea.

O, marea cea mare în spume…

Şi singur, şi singur, tăcea.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

Străinul nimic nu zicea.

Cu toţii spre fosta lot ţară,

Cu frunţile fără cununi,

Pe vasele-acelea plecară,

Flămânzii de ceruri nebuni.

Cu jalea, cu dorul, cu chinul,

Privind peste lume şi cer,

El singur rămase străinul,

Aceloraşi zări cavaler.

Bolnav de auroră

105

Şi astfel, pe valuri vaporul,

Spre ţara din basme plutea.

La proră sta drept călătorul

Şi încă, şi încă visa.

În apele lor pământene,

Flămânzii de cer călători,

Mai cântă zadarnic, alene,

De jale, de doruri, de sori.

Străinul o flacără mare

În sine, aprinsă privea.

O, sfânta din cer arătare…

Şi singur, şi singur cânta.

- Străine, ce vezi peste ape?

Afară tu singur nu sta,

Ci vino de noi mai aproape.

- E ţara de foc, el zicea.

Ion Şiugariu

106

Bolnav de auroră

107

Ion Şiugariu

108

Bolnav de auroră

109

Ion Şiugariu

110

Casa memoriala Ion Şiugariu, Băiţa

Bolnav de auroră

111

Actorul Paul ANTONIU – recitând lângă Statuia poetului (Băița)

Ion Şiugariu

112

Prof. Dr. Teodor ARDELEAN – directorul Bibliotecii Judeţene „Petre

Dulfu”, Baia Mare – la mormântul poetului erou

Bolnav de auroră

113

Ziaristul Stefan BELLU – evocând poetul

Ion Şiugariu

114

Bolnav de auroră

115

6. „Elegii pentru Ardeal” 1945

Ion Şiugariu

116

Bolnav de auroră

117

Elegii pentru Ardeal

In memoriam

Privesc cărţile lui ca pe nişte lespezi albe. Singure,

inscripţiile de pe coperţile lor sînt capabile să sugereze

cititorului ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat

dintre vise, credinţei în Umanitate şi Poezie: Trecere prin alba

poartă, Paradisul peregrinar, Ţara de foc. Un templu luminos,

ale cărui zvelte coloane au fost întrerupte nici la jumătate, în

plină tinereţe robustă şi creatoare.

Al patrulea volum aştepta tiparul. Mă rugase să-i scriu un

cuvânt introductiv, căci ultimele sale poeme evocau pământul

vremelnic ocupat al Ardealului, în a cărui nelinişte inimile

noastre se înfrăţeau. Ce m-a făcut atunci să întârzii a mărturisi

pentru el cuvântul de care avea nevoie cartea proiectată, cînd

versurile lui mărturiseau pentru inima îndurerată a Patriei?

Grele încercări trecuseră peste noi. Suflete fără odihnă,

rătăceam pribegi şi nu ne găseam locul, văile se umpluseră de

plînsete, un nor greu apăsa peste ţară. Şi după ce scuturile

statului nostru, împiedicat să se apere, se ridicară de pe judeţele

de la Nord, cei rămaşi acolo aveau să se simtă singuri cu

adevărat, părăsiţi în viscolul ce bătea dinspre apusul însîngerat

al armiilor horthysto-hitleriste. În întunericul ce se lăsase, doar

deznădejdea îi purta de mână. Durerea lor o întrecea pe a

noastră. Mii de tineri însă au auzit chemarea ce ne-o adresau.

Ea cerea grai de poet şi pană de scriitor, spre a fi auzită de toţi.

Grija cea mare a scriitorului ce răspundea la acest apel a fost

aceea de a nu degrada ideea printr-o operă neizbutită. O operă

neizbutită e prin definiţie urîtă, şi ce este urît nu atrage, nu

încântă. Dar puţini aveau conştiinţa că o lucrare imperfectă ca

aceasta ar fi înainte de toate o ofensă adusă Patriei, al cărei cult

Ion Şiugariu

118

se găseşte printre puţinele lucruri în care trebuie să credem cu

adevărat şi care respinge frazeologia goală.

Poetul Ion Şiugariu a fost unul dintre aceia!

Cu câtă discreţie sînt evocate în poemele sale divinităţile

protectoare ale pămîntului natal, duhul străvechi al satului

tutelar, liniştita frumuseţe a codrilor acelora bogaţi ce ţin

coroana munţilor de la Baia Mare! Cu cîtă grijă se insinuează

ideea patriotică, pentru a nu întărâta cenzura epocii, şi ce fine

reazime află ea în expresia poetului!

Ca şi eroul singuratic al poemului său Ţara de foc, poetul

descoperă în sufletul său lumina ce o căuta în afară. În

strălucirea ei se ridică şi fumul vetrei natale. Înainte de

suprema ofrandă adusă Patriei, versurile sale parcă repetau

cuvintele altui mare poet ardelean: Sînt inimă-n inima

neamului meu…

Moartea lui Ion Şiugariu aşază peste această operă,

începută dar neterminată, o altă străluminare. Acum, orice

cuvînt de prefaţă pare prea puţin cuprinzător faţă de ceea ce nu

vom mai afla niciodată de la el, gînduri şi versuri mistuindu-se

o dată cu el sub pământ. Lauda ce se cuvenea pe drept poetului

dinainte devine acum, cu mult mai gravă şi tulburătoare, laudă

pentru jertfe ce a dat-o cu viaţa sa acestei Patrii noi, de azi…

EMIL GIURGIUCA

10 martie 1945

Bolnav de auroră

119

ELEGII PENTRU ARDEAL

ciclu apărut în volumul

„Ion Şiugariu, un poet căzut în razboi”

Ed. Militară, Bucureşti, 1968

Ion Şiugariu

120

PREFAŢĂ

Nu frumuseţii tale fără de prihană,

Supremul echilibru, arc de cer, al humii;

Nici dragostea ce se înalţă suverană

Peste pustiurile şi durerea lumii;

Nu prea sărăciei noastre străduinţi amare,

De-a fi mai mult decât suntem unul prin altul;

Nici trudei risipite pe străvechi altare,

Pe muntele de foc, de-a pururi prea înaltul;

Nu grelelor lumini ce le revarsă luna –

Peste atâtea albe’nfiorări deşarte;

Ci doar supremei fiinţe ardelene, buna –

Smerit i’nchin această laudă şi carte...

RĂTĂCEAM PRIN PĂDURI

În frageda copilărie rătăceam

Prin pădurile misterioase, tăcut.

Freamătul lor m’alina. În orice ram,

Din mituri străvechi, dura semnul ştiut.

De satul meu ardelean, necunoscut,

Cerul mi se părea mai aproape. Credeam

Că duhul prim, nebănuit, ca la’nceput,

Se răspândea prin arbori – balsam.

În tainele văzduhului amestecat,

În poiene de munte, singur, părea

Că nu mai are margini strămoşescul sat.

Bolnav de auroră

121

Eu mă pierdeam în pacea largă. Viaţa mea,

Lângă pământ şi cer, pârău netulburat,

Spre zările lumii lină se scurgea...

DESTIN

Ne-acoperea, iubito, întinsă ca o mare,

Cenuşa timpului pustiu, vremelnicia;

Şi sufletul nemângăiat privea în zare

Cum mor elanurile... O, Santa Lucia!

Şi totuşi, alături, am pornit mai departe,

Purtându-ne pe umeri, trudnică, urgia.

Ne-apropia doar silnica frică de moarte –

Aceeaşi, mereu... O, Santa Lucia!

Ci muntele de foc tot netrecut rămânea.

Creştea în noi cu-atât mai mult visătoria

Şi-acelaşi dorit mâine mereu ne’mpingea

Spre zări înainte... O, Santa Lucia!

Se cerne peste noi, iubito, ca o ploaie

Şi azi cenuşa timpului, vremelnicia,

Dar sufletul sub temeri nu se mai îndoaie,

E pe-aproape ziua... O, Santa Lucia!

Ion Şiugariu

122

ROB

Sunt robul tău, o, frumuseţe pură,

De-apururi visul celor ce aşteaptă,

Crescând înspre lumină alba treaptă,

Încremenită’n ea, ca piatra dură!

Cea mai deplină dintre gând şi faptă,

Posibilă, umană legătură;

Mai simplu, mai aproape de natură,

Prin tine duhul prim se redeşteaptă.

Sunt robul tău, tăcută frumuseţe;

Sub cerul tău mă mişc, m’adun în mine,

Mă rup în mii de părţi şi’n mii de feţe;

Nicicând în albii drepte şi depline,

Ci’n veşnică şi largă tinereţe,

Un clocot viu de ape cristaline...

Bolnav de auroră

123

MANIFEST

Pe străzile oraşelor trecem grăbiţi,

Printre ziduri şi umbre. Palide făclii

La răspântii aprindem. Tot mai obosiţi,

Ne cuprind în amurguri orele pustii.

Fără de seamăn împrejurul nostru cresc

Apăsătoarele, inumanele tristeţi.

Mult aşteptata Auroră, semnul ceresc,

Nu se-arată pe cer. Ci, prieteni poeţi,

Să părăsim întunecatele cetăţi

Şi să purcedem spre larguri. Liberi să fim!

Porţile zăvorâte cu şapte lăcăţi,

Iluminaţi şi drepţi, chiar azi să le zdrobim.

Că visurile noastre, pure arătări,

Cetăţile acestea nu le cuprind nicicând;

Spre nemaivăzutele, cereştile zări,

Necontenit ne poarte vifornicul gând...

Ion Şiugariu

124

STAU TOT MAI SINGUR

lui Ion Frunzetti

În neagra, fără de sfârşit poveste

Stau tot mai singur, gârbovit în mine.

Doar dorul după forme cristaline

Mă poartă seara peste culmi agreste.

Spre larguri fără margini, mai senine,

Rătăcitoare păsări zboară peste

Înalte, de lumină ninse, creste

Şi se tot pierd pe albele coline.

Şi totuşi, printre jucării mărunte,

Nepământeanul cânt de lut şi soare

E clar ca dimineţile de munte.

Şi albă, printre lucruri trecătoare,

De-a pururea, iubirea ta e punte

Spre pure simetrii nemuritoare...

Bolnav de auroră

125

PLOPUL

lui Mihai Beniuc

Stătea plopul singuratic sub zări,

În lumini grele’nvăluit.

Nenumărate crengi spre alte depărtări

Cucernic îndrepta necontenit.

Arşiţe de vară-l băteau

Ca nişte bice de foc. Asprul vânt

Îi clătina fruntea. Şi se lăsau

Negurile morţii peste pământ.

Dar plopul, întunecat pământean,

Singur sub zările negre stătea

Şi’n tristul, nepotolitul alean,

O primăvară veşnică visa...

Ion Şiugariu

126

CERBI

Printre ierburi înalte, prin livezi,

În melancolice claruri de lună,

Nepământene, ciudate cirezi

Prin luminişuri de aur se-adună.

De prin coline umbroase de vis,

De prin păduri neumblate şi dese,

În larguri se strâng. În câmpul deschis,

Suprafirească, mulţimea lor iese.

Trec obosite, de toamnă şi cer,

Spre cumpăna grea de veche fântână,

Să-şi stâmpere setea. Unele pier,

Pe altele dorul, dorul le mână.

O, dragile mele turme de cerbi!

Ce triste grumazul şi-l pleacă,

Prin pământeştile, negrele ierbi,

Spre ţara-lumină să treacă...

Bolnav de auroră

127

EŞTI TOAMNA MEA

Pierdută’n nesfârşire, ca o stea,

Amestec de amurguri şi palori,

Prin ceţurile lumii te strecori

Mireasa mea.

În galbene, tomnatice culori,

Îţi porţi printre tăceri tristeţea grea,

Întinderile largi de-a nu putea

Să le măsori.

Eşti toamna mea de munte, pe cărări;

Al apelor pustiu ce oglindesc

În înserări.

Nelămuritul suflet omenesc.

Eşti drumul meu visat spre depărtări

Ce zilnic cresc...

Ion Şiugariu

128

PLÂNS

Poeţii şi-au adunat visele la sân,

Ca pe nişte copii zgribuliţi şi orfani.

Le risipise vântul lumii, cel hapsân,

Pe drumuri neumblate, printre bolovani.

Spre toate zările să plece ar fi vrut,

Nemulţumite de părintescul cămin.

Le săgetase dorul de necunoscut,

Şi tremurau prin lume de ceresc suspin.

Dar le-a cuprins îngheţul negru, într’o zi,

În braţele lui grele pătimaş le-a strâns,

Şi-au început de-atunci pe rând a’ngălbeni.

Poeţii, de durere, s’au pornit pe plâns...

Bolnav de auroră

129

OAMENI

Îngerul nepământean al harnicei morţi

A trecut prin oraş, nevăzut, ca un duh.

Pe urma lui, prin întunecatul văzduh,

Părea să se deschidă uriaşe porţi.

Cu săbii şi flăcări, atunci, din pământ –

Sub cerul de moarte’ngheţat,

Ne-am smuls şi-am strigat

Către suveranul de sus guvernământ:

Noi, înalţii-omenirii interpreţi,

V’adresăm azi un energic protest

Pentru abuz de putere. Jugul acest

Nu-l mai răbdăm. Semnat:

Artişti, pictori, poeţi...

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Pe nesimţite toamna a pătruns

Până la noi, iubito. În pământ,

De urmărirea lumii, ne-am ascuns.

O, cine a rostit negrul cuvânt,

Întunecatul de moarte blestem,

Că ni s’au scuturat visele’n vânt?

În nemărginirea asta suntem

Doi arbori înălţaţi pustiu spre cer,

Ion Şiugariu

130

Şi niciodată cerul nu-l avem.

Începem să ne pierdem în mister

Şi’ntindem braţe spre necunoscut,

Dar visurile noastre toate pier.

Într’o lumină nouă am fi vrut

Să ne’mbrăcăm. Şi veşnicul hotar

Să-l rupem, între necuprins şi lut.

Dar, prea devreme, toamna, ca un har

Al neputinţei, lung ne-a străbătut.

Şi vinul ei ni s’a părut amar...

FĂCLII

lui Coriolan Gheţie

Sunt ca frunza ce cade. Pribeag

Pe drumurile lumii, vânt hoinar,

Mă pierd în ceaţa vremii. Mi se par

Cărările – făclii ce se retrag.

Pe la răscruci mă prinde toamna; dar

Aproape e de mine negrul prag

Şi, falnic, pomul vieţii mele drag

S’a dezbrăcat de verdele frunzar.

În satul meu de munte din Ardeal,

Urcam colinele spre largul cer

Şi limpede curgeam spre şesuri, val.

Acum, tânjesc pe drumuri. Viaţa mea

E ca un cântec monoton, stingher,

Ce singur îl ascult, tăcut, abia...

Bolnav de auroră

131

DRUM

Mai greu, tot mai greu pare drumul.

Ne plouă de sus veşnicia

Şi zilnic ne’nvăluie fumul

Vieţii... O, Santa Lucia!

Şi palizi ne prindem de mână,

Fiindu-ne singuri făclia,

Prin vremea de-a pururi stăpână

Să trecem... O, Santa Lucia!

Dar focul în ape îşi strânge,

Umană şi goală, trufia.

O vrere străină ne’mpinge

Din urmă... O, Santa Lucia!

Amarnic pe munţi suie drumul

Şi plouă mereu veşnicia.

Mai des, tot mai des creşte fumul

Vieţii... O, Santa Lucia!

Ion Şiugariu

132

ÎN CLARUL ACELA DE LUNĂ

Ce tristă, ce tristă şi grea

În clarul acela de lună,

În noi fericirea părea.

Departe, pe vastele mări,

În clarul acela de lună,

Visam nesfârşite plecări.

Şi’n suflet, în suflet ardea,

În clarul acela de lună,

Cereasca, din veci, dragostea.

Dar păsări pribege pe sus,

În clarul acela de lună,

Plângând se duceau spre apus.

Şi astfel mai tristă, mai grea,

În clarul acela de lună,

În noi fericirea creştea...

Bolnav de auroră

133

POESIA

Acele clare simetrii, într’una,

Ca nişte galbene, banale zile,

Cuminţi mâzgălituri de file,

Cuvinte sparte: zarea, cerul, luna;

Acele vechi suspine, plângeri,

Ca un cearceaf ce se destramă,

Cu dorul mic frumos păstrat în ramă;

Acele palide grădini de îngeri

Acesta-i scrisul...

O, dar Poesia

E totuşi lângă mine, altfel, resfirată

În gesturi mici, în viaţa toată,

În inima ce arde ca făclia,

În zbaterea aceasta de erete,

Ce mă pătrunde’n carne, mă sfâşie

Amestecând umana sărăcie

Cu marea de lumină sete...

Ion Şiugariu

134

COCOARE

Au început, pe aripi, cârduri de cocoare

De peste munţi s’aducă doruri grele.

Şi şopotesc sub cerul fără stele,

În sate ardelene, bocitoare.

În văile adânci, sub fagi, pe dealuri,

Pe undeva pe-acolo zace,

În casele de lemn sărace,

Credinţa mea în albe idealuri.

Va creşte totuşi iarăşi către soare

Copacul mândru pe colină;

Şi’mpărăteasa cerului, senină,

Îl va cuprinde’n braţe, iubitoare...

TĂCUTA MEA VIAŢĂ

lui Ion Groşanu

Flămândă de lumină şi de cer,

Ca floarea fără nume, la răscruci,

Tăcuta mea viaţă te usuci

În propriul tău cântec şi mister.

Străină şi prea singură te pierzi

Prin ceaţa învechitelor tristeţi.

Înalte, cristaline frumuseţi,

Cu gândul şi cu inima dezmierzi.

Sub palida, nepământeana stea,

Doar seara peste lume te ridici,

Nici ţie însăţi de folos şi nici

Lumină pentru alţii’n noaptea grea...

Bolnav de auroră

135

ARDELEAN

Uitat de vreme şi bătut de vânt,

Trăiesc doar printre visuri şi poeţi.

Argat fără simbrie la cuvânt,

Mă cert cu fel de fel de precupeţi.

M’asemăn cu minerii mei un pic:

Tăcut, îmi place pe cărări să urc,

Pe vârfuri – peste oameni de nimic

Şi singur la răscruci să mă descurc.

Şi tot ca ei, cu lampa de carbid,

Prin galerii înguste’mi place să străbat;

Prin piatră, drum în munte să deschid,

Să caut în adâncuri aurul curat...

SERI DE MUNTE

Mult îmi plăcea să rătăcesc agale

În blândele seri de munte, ardelene,

Prinde desele păduri. În cale,

Doar păsări întâlneam cu albe pene.

Şi iepuri cenuşii, printre tufare,

Se ascundeau ciulind urechile fricoase.

Înalte căprioare, pe cărare,

Adulmecau a cerului mătase.

Doar cerbii mei regali, alene,

Păşeau cu botu’n vânt, pe coaste.

În blânde seri de munte, ardelene,

Păreau o nefirească oaste...

Ion Şiugariu

136

FUM

E numai fum, iubito, numai fum.

În mine, tot mai singur şi bătrân,

Amarnic mă frământ şi mă sugrum,

Pe drumurile vechi să mai rămân.

Şi doruri se tot duc spre zări, se duc.

Dar zările sunt goale şi pustii.

În vreme, plop zadarnic mă usuc,

Bătut de tot mai mari melancolii.

Că ne-a purtat prin lume, ne-a purtat,

Un fără sens blestem de foc sublim,

Dar nu ştiu cum anume s’a’ntâmplat –

Doar ceeace suntem mereu să fim...

PEISAJ DE SEARĂ

Acum, munţii mei se-apleacă peste sat

Ca nişte preoţi cărunţi, a binecuvântare.

Şi cerul, pe deasupra lor, pare

În patrafir de aur preschimbat.

Minerii, cu mâini de lumină, pe creste –

Tăcuţi, uscate frunzare adună.

Şi pe razele bălaie de lună

Soseşte Făt-Frumos din poveste.

Din tulnic începe, pe Igneş, să sune

Prelung, peste sate şi sate,

El singur, din veacuri, – păcate

Şi sânge, şi dor, să răzbune...

Bolnav de auroră

137

MINERI

Nu v’am uitat, minerii mei. Îmi pare

Adeseori că trec cu voi spre mină,

Pe Valea Roşie: o coloană lină,

Înşiruită pe o dungă de cărare.

Cu-aceeaşi lampă de carbid în mână,

Păşim tăcuţi, cu frunţile-aplecate,

Îmbătrâniţi şi scunzi, puţin aduşi de spate,

În laibăre şi cioareci vechi de lână.

Subţire, din înalt de zări, se lasă

Amurgul peste sat. În fiece ogradă,

Să vadă Craiul Nou, ies fetele din casă.

Şi noi intrăm, tăcuţi, pe gânduri, în baladă...

FRAGMENT

Până pe-aproape de cer se ridicau munţi.

Crestele lor erau sărutate de soare.

Anii mei se’nşirau tot mai trişti şi mărunţi

Lângă piscurile lor ameţitoare.

Fără de margini, întunecate păduri

Se oglindeau în izvoare necunoscute.

Pe potecile lor umbroase, cerbii suri

Îşi adulmecau fericirile pierdute.

Prin necuprinderea asta te-am căutat

Pe tine, tovarăşă de mâine, ca pe-o soră.

Eram prin lume un drumeţ întârziat,

Aşteptând o nemaivăzută Auroră...

Ion Şiugariu

138

O, MUNŢII MEI DRAGI

lui Emil Giurgiuca

O, munţii mei dragi, acoperiţi cu zăpezi!

Frunţile voastre ce clare urcă spre soare!

În arşiţa neprihănitelor amiezi

Se pierd în depărtările-amăgitoare.

Nemuritori păreţi, peste larguri stăpâni.

Se revarsă din înalturi alba lumină

Şi vă cuprinde ca o apă. Munţi bătrâni,

Cu jind aşteptaţi noi vremuri să vină.

Dar toamna, triste se cern peste voi

Întunecatele nopţi. Negre, cad pe coline

Prevestitoarele de moarte ploi.

Atunci, dragi munţii mei, v’asemănaţi cu mine...

RÂUL

Eram numai un râu cu imprecise valuri.

Doar soarele de sus mă dogorea într’una.

Şi lutul însetat, pustiul, bolta, luna –

Amarnic, apele, mi le loveau de maluri.

Nemângâiat şi fără rost curgeam la vale,

Spre inumana liniştii de veci – câmpie.

O, truda tot mai mult mi se părea pustie!

Nisipuri fără număr întâlneam în cale.

Bolnav de auroră

139

Dar într’o zi, alături, am simţit cum lină

Şi limpede, spre mările-amăgitoare,

Te scurgi încet şi tu. Sub sălcii plângătoare

Te retrăgeai de aspra zărilor lumină.

Şi apele ne sunt de-atunci împreunate.

Spre largul ne’nţeles, spre pace şi spre moarte

Ne scurgem zilnic, împreună, mai departe.

Şi drumurile ni se par mai luminate...

PĂDURILE, GORUNII

Nu pot uita pădurile, gorunii,

Înalţii, fraţii mei de cruce!

La umbra lor, să mor m’aş duce,

Când ninge străveziu omătul lunii

Şi blândele, tăcute căprioare,

Sfioase surori, în luminişuri,

La fiece mişcare din tufişuri,

Cu botu’n sus, ascultă temătoare.

Apoi, acele dimineţi prelinse

Ca o mătase albă şi subţire.

Le sunt pe veci pierdutul mire,

Cu braţele spre depărtări întinse...

Ion Şiugariu

140

SATUL MEU ARDELEAN

Când, printre ceţuri, câteodată mă frământ,

De satul meu ardelean mi se face dor,

De minerii mei simpli şi buni. Încă mă dor

Peregrinările lor negre prin pământ.

Îi văd, pe potecile umbroase trecând,

Ca nişte arse făclii, cu lămpile’n mâini,

Peste munţi de piatră, neclintiţi stăpâni,

Spre lumina de sus îi poartă tristul gând.

Înfruntă anotimpurile. Anii grei

Îi încovoaie tot mai mult. Ci se tot duc,

Visând acelaşi soare. Singur mă usuc,

Că nu sunt şi eu printre voi, minerii mei...

TOAMNĂ

Cad frunze galbene peste Dumbravă.

Pietroasa, singură de-acum, se pierde

În nori, ca într’o legendă scandinavă.

E numai dorul de lumină verde.

Posomorâţi, stejarii pe coline,

Când trece vântul, mormăie în barbă

Că zările nu’nchid fereastra bine

Şi fac prea mare zgomot firele de iarbă.

Iar peste Dâmbul Luncii, nevăzută,

Din basme, Pasărea Măiastră zboară.

În gând, minerii palizi o salută

Şi, tresărind, prelung se înfioară...

Bolnav de auroră

141

PREZENŢĂ

Eşti râvna mea de fiecare clipă,

Cărare prin a lumii grea pădure

Şi negrăită de lumini risipă

În noaptea gândurilor mele sure.

Doritei linişti eşti de foc îndemnul

Cel mai firesc, mai larg, peste coline –

De-a pururi orei nevăzute semnul,

Străluminat în ore cristaline.

Şi setei fără glas eşti sfânta apă,

Mireazmă caldă peste câmpuri ninse,

Nicicând în sine toată să încapă,

Ci totdeauna culme sub bolţile aprinse.

Înaltă, peste vremuri şi zări albastre,

Făclia mea de fiecare oră,

Lumină albă prin păduri sihastre,

Tu – pură peste lume Auroră...

Ion Şiugariu

142

MUNŢII MEI PRIETENI

Mă gândesc şi-acum cu drag la munţii mei,

Nebiruiţi de timp şi aspre vijelii;

Munţii româneşti ai Ardealului, Făclii,

Creşteau spre cer. O, veşnic singuri, munţii mei!

Mi se păreau peste adâncuri – veşnicii

De glorie străbună. Încă, printre ei,

Mai rătăceau, din basme, româneştii smei

Şi feţi-frumoşi, şi zâne – pure veşnicii!

Se ridicau, prin neagra vreme, neclintiţi,

În spaţii tot mai clare. Dreptele lor frunţi

Larg străjuiau nemărginirea, munţi iubiţi!

Nebiruiţi de timp, înalte străji, cărunţi,

Rătăcitorul drum prin lume voi mi-l ştiţi

Şi aşteptaţi să mă întorc, dragi prieteni – munţi...

Bolnav de auroră

143

7. Melancolie...

Poezii nepublicate de autor

Ion Şiugariu

144

Bolnav de auroră

145

CULORI DE TOAMNĂ

Tăcuta mea iubită, setea mea

De mări îndepărtate şi pustii,

În blânde, pământeşti melancolii,

Amurgul cenuşiu ne’nvăluia.

Erau culori de toamnă plumburii,

Un cer prea scoborât, o ceaţă grea,

Şi-un svon al morţii pretutindenea

Trecea peste întinsele câmpii,

Un roşu-mineral în vechi grădini,

Un galben-verde trist şi cenuşiu,

Un fulguit de umbre şi lumini...

Viaţa noastră se scurgea. Nu ştiu,

Cum aş putea dintre atâţi ciulini,

În vorbe s’o adun şi s’o descriu.

Ion Şiugariu

146

PALORI DE TOAMNĂ

Iubito, ce palidă eşti!

Cu ochii miraţi şi profunzi,

Spre toamna de-afară priveşti.

De lume în visuri te-ascunzi,

Crezând în promise poveşti

Şi-n tine mai mult te afunzi.

Acestor de toamnă lumini,

Înalte şi triste palori,

Zâmbind împăcată te’nchini.

Şi astfel, prin ceaţă şi nori,

Prin codrii pustii şi străini,

Spre pacea din urmă cobori.

TOAMNĂ

Ca o tăcută adiere, ca un semn

A trecerii printre amurguri, ca un nor,

Cântecul lumii s’a strecurat în păduri

Prevestitor.

Mai obosită e lumina şi mai grea,

Peste întinsele şi largele câmpii.

Ci seara ne cuprind din ce în ce mai mari

Melancolii.

Atât de jos cerul visat s’a scoborât,

Şi-atât suntem în taina grea amestecaţi,

Că ne simţim, în preajma lui, mai mult de el

Îndepărtaţi.

Bolnav de auroră

147

MELANCOLIE

Melancolia mea de toamnă eşti

Iubito dintre ceţuri. Zări de fum,

Te’nvăluie venind spre mine’n drum,

Şi te cuprind pustiuri pământeşti.

Încet îmi spui: Iubitul meu, de-acum,

Spre lumea din afară n’am fereşti,

Ci tot mai mult în tristele poveşti,

Ale visării negre mă consum.

Sunt boarea serilor de toamnă reci;

O după-amiază potolită; şi

O trecere pe palide poteci.

Ci’n mările de foc din miază-zi,

Am vrut să ard şi să mă pierd pe veci.

Dar toamna printre voi mă risipi.

NAŞTEREA POEMULUI

Deasupra satului a răsărit o stea.

Ca o lumină peste lume strălucea.

Se aşezau la sfat de taină cerbii suri,

Undeva departe în umbroase păduri.

Şi liniştea creştea înaltă împrejur.

În împărăţia asta fără contur.

Necunoscut de lume pruncul s’a născut,

Ca un cântec de slavă; ca un început,

Ion Şiugariu

148

Dintr’o feerică poveste de demult.

(Încă, peste creştete de vremi, o ascult!)

Dintre mistere şi cer însă s’a strâns,

Nemângâiat copilul s’a pornit pe plâns.

VIAŢĂ, POEZIE

Cuvintele sonore, largi, fragile,

Frumos orânduite pe hârtie;

Ca’ntr’o grădină albele zambile,

Simetrică, de pluş, zădărnicie,

Bisericuţe vechi de lemn, umile,

Mult mi-au fost dragi, prea mult, prea mult şi mie

Le înşiram pe aţă: zaruri, bile,

Şi le numeam cuminte poezie.

Cu bolovani, ca un şuvoi de munte,

Viaţa peste mine astăzi trece,

Cu mari dureri şi bucurii mărunte.

Şi frumuseţea statuară, rece,

Coloană albă, spre lumină punte,

În ape negre prinde să se’nnece.

Bolnav de auroră

149

BALADĂ

Prin albe şi întinse

Zăpezi suprafireşti,

Treceau pe drumuri ninse

Doi feţi împărăteşti.

Şi pură, fără nume,

Povestea de argint,

Îşi revărsa în lume,

Cerescul ei alint.

Dar totuşi, fiecare,

De celălalt străin,

Era prea tristă zare,

Un simplu peregrin.

AMURGURI TRANSILVANE

Vă recunosc amurguri transilvane,

Înalte seri, de dincolo de vreme.

Cădeau petale, visuri, steme,

Peste domneşti de gând rădvane.

Subţiri mătăsuri de argint, lunare,

Acopereau colinele: tăceri regale.

Pe albe cărărui păşea agale

Un prinţ de rouă, singur, pe frunzare.

Pietroasă, tu, mireasă părăsită,

Acum te pierzi în nori de jale

Şi prinţul îmbrăcat în zale

Îşi caută prin lumea rea ursită.

Ion Şiugariu

150

PRIMĂVARĂ

M’a sărutat azi primăvara, lung, pe frunte

Şi gândurile mi le-a risipit în vânt.

Ca nişte ape verzi, ce line sânt

Acele dimineţi de munte.

Pe şerpuite drumuri ardelene

Copilăria mea pornea spre cer.

Şi fiecare drum de fer

Venea din basm cu blânde Cosînzene.

O, clare, dimineţile de munte,

Ca nişte ape verzi, ce pure sânt!

Azi gândurile mi s’au risipit în vânt.

M’a sărutat doar primăvara, lung, pe frunte.

COLIND

Pe muntoasele poteci cu bolovani,

Copilul de ieri se îndrepta spre cer,

Simplu, ca o lumină peste ani,

Intonând la fereastă: Leru-i Ler.

Măsura al întinderilor arc,

Cu mâinile învineţite de ger,

Spre veşnicul, cărunţitul monarc

Înălţându-şi colindul: Leru-i Ler.

Printre zăpezile lumii era

Ca o lumină ce arde. Oier,

Mioarele pe culmi aduna,

Cântând în vremea largă: Leru-i Ler.

Bolnav de auroră

151

Aşa, copilul de ieri, peste ani,

Pe muntoase poteci urca la cer,

Printre-ai vieţii trecând bolovani

Şi cântând la fereastră: Leru-i Ler.

COPILĂRIE

De arcuri albe, ca un câmp de rouă,

Pe unde trecem azi e iarbă plină.

Culegem floarea rară de lumină,

În mâinile aceste amândouă.

În pulbere uşoară, cristalină,

Doar veşnicia peste lume plouă.

Şi craiul nevăzut de lună nouă

Pe-alături trece singur, boare lină.

E versul numai, pură melodie,

Cu fiecare clipă mai aproape,

De sufletul înalt, ca o făclie.

Şi liniştea cerească, bună soră,

Ni se coboară largă peste pleoape.

Zâmbim, crescând lunari în auroră.

Ion Şiugariu

152

COPILĂRIE II

Pământul ca o pată de jăratec arde.

Privirile adună struguri de lumină.

Şi largă, peste lume, cristalină,

Catapeteasma cerului întinde coarde.

De aur, clopoţei în vânt răsună,

Tot mai uşor, pe dealuri, în câmpie,

Nebănuită, boarea gândului adie

Până departe, peste zări, cunună.

Dar setea de întinderi mă cuprinde,

Ca o uitată, din adâncuri, boală.

Şi cavalerul adormit se scoală

Cu dor de ducă. Cerul se aprinde.

IARĂ ŞI IARĂ

Tot mai mult m’aseamăn diafanelor vânturi,

Fraţilor mei ardeleni. Pe-a lumii vioară,

Mâna mea lunecă peste coarde, uşoară,

Adunând dintre nelinişti grele cânturi.

În pustietatea asta stau singur. Încă,

Din înălţimi purcede ca un har să cadă

Amăgitoare limpezime de zăpadă.

(O, lumina din jurul meu tot mai adâncă!)

Aceeaşi, de dincolo de noi armonie,

Printre frumoasele visuri, iară şi iară,

Mă cuprinde ca o apă’n fiece seară.

Şi port în mine lumea ca o melodie.

Bolnav de auroră

153

VARĂ

Stăteau de vorbă blânde căprioare,

Prin desele păduri, pe lângă ape.

Pe undeva se auzea pe-aproape,

Suflarea Domnului printre frunzare.

Cu mâinile la ochi, privind în slavă,

Nebănuită, pură adiere,

Din celălalt tărâm, ca o părere,

Tu ai trecut tăcută prin dumbravă.

Era o linişte în jur cerească.

Se odinhea pământul în lumină,

Îmbietor şi cald. O boare lină,

Prin tufe doar cerca să şuşotească.

ACASĂ

Cum ar deschide-o carte cu poeme,

Poetul intră singur în pădure.

Pe frunte, îl sărută lung, uşor,

Doar vântul. Frunze cad, cuvinte, steme.

Stejarii îl salută prieteneşte

Şi’n faţa lui tăcuţi se pleacă.

Doar fagul îi întinde-o creangă

Şi-i prinde părul. Frasinul zâmbeşte.

Pe pajişte potul se aşează

Şi despre toate-acestea scrie, scrie.

Dar se strecoară printre crengi o rază

De galbenă şi tristă veşnicie.

Ion Şiugariu

154

PLOAIE DE TOAMNĂ

Prin toamna cenuşie,

Coboară-se cărunte,

Spre palida câmpie,

Din pădurosul munte,

Pe vechi cărări, prin lume,

A visurilor turme.

Nu le mai ştiu anume

Zadarnicele urme.

Privesc doar pe fereastră

Cum plouă, plouă, plouă

O, bolta cea albastră

S’a rupt de-acum în două.

Şi de atâta apă

Tot cerul mi se’ndoaie.

În mine o să’nceapă

Tristeţea iar să ploaie.

ADOLESCENŢĂ

S’aprind comorile pe dealuri, zări în pară.

Şi umbrele printre copaci se plimbă.

Îşi pun în glie morţii basme negre. Schimbă

Şi tu, poete, lumânările de ceară.

Îi putrezesc încheieturile de boală

Acestei nopţi din urmă. Oşti de oase,

Apocaliptice, pe creste, somnoroase,

Din funduri de pământ se scoală.

Bolnav de auroră

155

Cum să cuprinzi în vorbe mici misterul

Tăcerilor ce dorm pe sub adânc de ape?

Nelămurit, în tine, mai aproape,

S’amestecă ţărâna grea cu cerul.

CEASURI DE MELANCOLIE

Singur sunt pe tăcutele drumuri

Ale vieţii, vânt rătăcitor.

Ca un cântec de seară mă strecor

Printre negrele, largele fumuri.

Iată, mult resfiratele ceasuri

De grea melancolie, mă cuprind.

În munţii mei, pe vârfuri, se aprind

Mari focuri ciobăneşti, la popasuri.

Mă poartă tinereştile gânduri

Prin umbroasele acele păduri.

Se aud prin desişuri cerbii suri

Cum trec, în singuratice rânduri.

Sunt frate cu înaltele creste

Ale Pietroasei. Domnescul Gutin

Mă chiamă pe culmi. Şi cerul senin

Cuprinde necuprinsă poveste.

Ion Şiugariu

156

SVON

Prin holdele bogate’n rod,

Un svon de moarte, lung trecu.

- Hei, pregătiţi-vă de-acu

De marele, sortit prohod.

Spre cer, în nesfârşit tumult,

Ciudate voci s’au îndreptat.

- Hei, spune tu, e-adevărat

Că vom muri nu peste mult?

De-atunci, spre multe depărtări,

Corăbii pline se tot duc.

- Hei, suflete, trist mă usuc,

De setea tot a altor zări.

Bolnav de auroră

157

8. „Icoane vechi ”- din primele creaţii

SELECŢIONATE DIN PRIMELE CREAŢII

Ion Şiugariu

158

Bolnav de auroră

159

GÂND NOCIV

Cu mine port

bucăţi de veac

în suflet mort.

Din vis îmi fac

în gând nociv

avânt sărac.

Înalt oliv

din ţări pustii

mi-e tocul div.

Şi melodii

de dar, sugrum

în poezii

Din când în când,

din cerul şters,

înghit flămând

câte un vers...

„Afirmarea”, an I, nr. 8, oct. 1936

Ion Şiugariu

160

PIERDERE ÎN NOPŢI DE SUFLET

Eu m’am pierdut demult;

şi sunt aşa de mic,

iar nopţile din mine-aşa de mari

că nu mă pot găsi...

O, unde sunt? Ascult

cum picură într’una

nesiguranţe’n drum...

Acum,

cărările sunt negre, şi

nu iese încă luna.

Eu m’am pierdut demult;

şi nu mai ştiu de pot

să mă găsesc în lut,

în cer,

în simţuri, sau în gând...

Demult aştept plângând

să vin

la mine-acasă, iar,

ca un copil

străin,

într’un azil...

Dar poate nu mai sunt;

sau poate am murit

de când nu m’am vazut...

Bolnav de auroră

161

Eu m’am pierdut,

demult;

şi azi mai plâng

în noaptea fără stele,

doar gândurile mele...

„Afirmarea”, an I, nr. 8, oct. 1936

Din ciclul „Fata Soarelui”

SENIN

În umbra cristalină s’a scufundat o rază.

Întinsurile pure în aur scânteiază

Şi’n aur se îmbracă al apelor hotar.

Trudit, cu faţa arsă, vâsleşte un pescar...

Şi’ncrezător în soartă, aruncă’n larg năvodul,

Trudirii sale aspre din fund să-i scoată rodul.

O pasăre răsleaţă, în pânza de sclipiri,

Abia de se mai vede în naltele-i rotiri.

Şi tristă’n depărtare, la mal se profilează,

În zarea înfocată în suliţe de raze

Coliba răzleţită a bietului pescar,

Ca un morman de lemne, sau pietre de hotar.

Şi peste toate, albe, cad boabe de lumină,

Din înălţimea clară, curată şi senină.

Ion Şiugariu

162

Din ciclul „Fata Soarelui”

LITANII PENTRU INIMĂ

M’a sărutat azi iarăşi dragostea pe frunte

Şi m’a’nfrăţit cu florile de liliac.

Din vorbe puse în şireaguri lupt să fac

Pentru toate gândurile îmbrăcate în dumineci, punte.

Cireşii strâng în carte incantaţii albe,

Din holde de’nviere, pentru cânt;

Şi ţurţuri de tristeţi nu sunt

În inimă, nici în grădină, printre nalbe.

Ce alb şi sprinten sufletul se’ndoaie!...

Mă prind de mână tainice puteri

Şi mă sărută pe obrajii rumeni, primăveri;

Iar fericirile se cern în aer ca o ploaie.

„Afirmarea”, an II, nr. 2-4, apr.-mai 1937

Bolnav de auroră

163

BĂIŢA, SATUL NATAL

Străin, pribeag, mereu pe alte căi, în goană,

Îl port cu mine, printre oameni peste tot, ca o icoană

În ochi, în mâini, în suflet, cu mândrie

Şi tuturor le spun, la vorbă de mă’mbie,

Că-i satul meu; că nicăieri, pe lume nu-i

Icoană mai frumoasă ca icoana lui.

Pe străzi bogate unde cresc din fiecare piatră stele

Aşa cum cresc la noi acasă, primăvara, viorele,

Unde e atâta putregai şi-atâta voie bună,

Îl duc semeş, cu funtea sus, ca pe-o cunună,

Îl strâng la piept, la inimă şi plâng

De câte ori mă’ndepărtez de el prea mult, nătâng…

O, satul meu, cuminecat cu cetina de brad.

Cu apa limpede de munte, fără punte, fără vad,

Cu păstrăvii ce’mpărăţesc sub bolovani,

Departe de viaţa mea, departe de ani,

Cu tinereţea caselor de lemn şi de şindrilă,

Unde, pentru toţi săracii înfloreşte’n poartă milă;

O, satul meu, cu fete mai frumoase ca-n oraş,

Mai harnice şi mai zglobii ca sufletul meu laş,

Mai bune decât toată bunătatea din străini;

Pururea e bucuria şi cununa mea de spini;

În fiecare zi îl pierd, în fiecare zi îl regăsesc

Şi îl adun în mine, mândru, ca pe-un gând regesc;

În fiecare zi mă’mpacă cu viaţa, cu Dumnezeu.

El, cel mai frumos din lume, satul meu...

„Afirmarea”, an II, nr. 10-11, oct.-nov 1937

Ion Şiugariu

164

MINERII MEI

Cu lămpile nedespărţite’n mână,

Cu hainele murdare de otrăvuri şi ţărână,

Îi văd cum merg încet, slăbiţi, cărunţi,

Minerii mei, din satul mic de peste munţi...

În ochii lor atâta plumb şi atâta oboseală,

A’ngrămădit viaţa cenuşie şi banală,

Atâta resemnare oarbă în picioare,

Că mersul lor căznit şi trist mă doare.

Din fundul munţilor îmbătrâniţi şi grei,

Au scos grămezi de aur, bogăţii.

Din neagra sihăstrie a pietrelor pustii,

Dar au rămas tot fraţi cu sărăcia, tot golani,

Tot slugi la alţii, fără hrană, fără bani,

Tot aplecaţi de spate şi de frunţi.

Minerii mei, din satul mic, de peste munţi.

Mă uit la ei, cum merg încet printre arini,

Tăcuţi şi trişti, cu pumnii plini

De noduri şi de bătături, cu ochii goi.

Şi gândul mi se’ntoarce înapoi

La vremile de iobăgie şi de jug,

La vremile de roată şi de rug,

La toate suferinţele şi caznele de-atunci.

Şi-i văd, mereu ca azi, legaţi de-aceleaşi munci,

Tot ei, tot slugi, mereu la alţi stăpâni,

Cu-aceleaşi negre lămpi în mâini...

Şi, cum privesc aşa, tăcut la ei,

Mă simt şi eu aproape de minerii mei,

Cu lampa’n mână, mic, stingher:

Şi tatăl meu e tot miner!...

„Afirmarea”, an II, nr. 10-11, oct-nov 1937

Bolnav de auroră

165

MĂ CAUT

Mă caut de veacuri

Şi-alerg după mine,

Prin cioburi de oase,

De trupuri, de vine...

Dârz, spulber în vânturi

Din albe dosare,

Cenuşa şi colbul,

Pe care

Şi-au frânt bătrâneţea,

Moşnegi fără nume.

Să-mi scrie viaţa

Şi să mi-o însemne

Cu litere moarte,

În pietre şi lemne,

În bronz şi argilă,

Pe galbenă filă,

De soarte!...

Alerg după mine

Şi trupul mă’nghite,

Mă’neacă,

Mă rupe,

În coşniţa-i seacă,

De lut şi păcate.

Cu mâini tremurate,

Doar trudnice cupe

De tină-mi întinde

Şi-mi prinde

Strivindu-mi, cu uşa

Şi mână

Ion Şiugariu

166

Şi doruri,

Şi gând,

Şi putere,

Şi-avânturi,

Şi bine...

Îmi caut de veacuri

Fiinţa nătângă

Şi-alerg după mine,

Dar cine

Mai poate să-i strângă

Cenuşa...

„Afirmarea”, an II, nr. 9, sept. 1937

Din ciclul „Icoane vechi”

DOMNIŢA

Poetului D. Hinoveanu

Mâini, ca două roze mici,

Dorm firave lângă şolduri:

Luminiţe de imbolduri,

Pentru ochi de ibovnici.

Rotunjeşte piept florar

Primăvara tare’n sâni,

Dar poveţe din bătrâni

Ţes peste dorinţe voal.

Bolnav de auroră

167

Peste umeri valuri vin,

Galbene spice de grâu;

Şi se leagănă la brâu,

Albe, florile de crin.

Ard, miresme în amurg,

Melodiile în nai…

Unde-i vagabondul crai

Cu priviri de traumaturg?...

„Afirmarea”, an II, nr. 9, sept. 1937

Din ciclul „Icoane vechi”

HAIDUC

Poetului D. Hinoveanu

Fapta lui: icoană veche,

Gândul lui: altar domnesc.

Din mâini, paloşele cresc

Ca cerceii din ureche.

Sete de porniri la drum

Scurmă tălpile’n opinci.

Niciun ochi de cer nu-i plin, ci

Numai de văpăi şi fum.

Peste frunte, toc de crin,

ca un fir de păpădie,

Pentru ţară slovă scrie,

Timpurilor care vin.

Ion Şiugariu

168

Iar prin funduri de pădure,

Flintele culeg dreptate…

Unde-s legile uitate,

Pravilelor să le fure?

„Afirmarea”, an II, nr. 9, sept. 1937

ARCADE DE VIS

Clipele pe care mi le-am strâns în sân;

au putrezit, ca’ntr’o cutie veche,

şi s’au rupt...

Arcadele de vis

s’au prăbuşit,

în sufletul prea negru şi abrupt,

la poala zidului bătrân;

şi au murit

toţi liliecii’n gând...

Sub negrele ogive-a domului visat,

avântul zace’n glie: şoim ucis...

Ce trist plesnesc tăcerile de când

s’au dărâmat,

pereţii domului cu vechi icoane!

De-atunci,

viaţa mi-a închis îngustele obloane;

şi azi îmi strânge’n doniţi mici, norocul

din ochii fără soare, numai tocul.

„Afirmarea”, an II, nr. 2-4, apr.-mai 1937

Bolnav de auroră

169

GEREMIA DA VALACCHIA

În inimă creştea un strigăt clar, nepământesc,

Ca setea de tăcere transformată’ntr’un cristal

Şi-atât de caldă floarea unui cântec nefiresc,

Se deschidea în fiecare seară triumfal.

Din ce în ce, un dor de sbor înalt, mai desluşit

Triumfător se ridica peste avânturi mici...

O, steaua totdeauna căutată’n infinit.

O, limpezimea niciodată întâlnită-aici.

Dar pasul către depărtări încrezător porni.

Era atâta bună dimineaţă’n ochii lui

Şi-atâta rugăciune de fântâni în zarea gri.

Ca un copil, îngenunchea pe lângă cărărui.

Şi cum trecea printre ispite largi privind spre cer

El niciodată capul nu şi l-a întors din drum,

Ci totdeauna zărilor albastre cavaler,

Era simbolul setei de azur râvnit acum.

„Decalogul”, an II, dec. 1938

Ion Şiugariu

170

Din ciclul „Fata din iarbă”

DAR DE NUNTĂ

Ţie ţi-e hărăzită bolta vocii mele

Şi crinii vorbelor ce’nşiră’n vers mărgele,

Căci pentru câmpul tău privirea mea azi vie-i

Şi către cer înalţă turnul poeziei.

Ţi se deschide zarea cântecelor albe,

Ca florile de visuri seara printre salbe,

Şi degetele strâng pentru încrederi soare,

Din umbra frumuseţii tale născătoare.

De verzi avânturi calde şi stelară pace

Când nopţile îmbracă pleoapele sărace

În scumpe jucării de aur şi safire.

Sub sfânta sufletului tău oblăduire,

Mi se desleagă mâna vrerilor din ceaţă

Şi strânge pentru lanul zilelor viaţă.

Te conturezi pe toate drumurile’ntreagă

Şi toate zările în plete ţi le leagă

Atât de ne’nsemnată truda mea măruntă:

Să-ţi fie-aceasta darul cel mai drag de nuntă.

„Lanuri”, an V, nr. 3, 1938

Bolnav de auroră

171

Din ciclul „Fata din iarbă”

DĂRUIRE

Azi ţi-am adus în poală sufletul. Tu ia-l în mâini

Şi joacă-te cu el de-a baba-oarba prin grădini.

Ca florile de rozmarin în plete să ţi-l pui,

Când umbli după fluturi goală prin grădini hai-hui

Şi să ţi-l legi cochet, ca ţărăncuţele, la brâu,

Când pleci, cu soarele în spate să te scalzi la râu.

Vezi inima aceasta reavănă, ca flori în fân?

E singurul meu Dumnezeu în care zilnic cred.

De când alerg prin holde după visuri ca un ied,

E singura mea stea de când m’am rătăcit pe-aici.

Cu fluturii, tovarăşi buni, cu paltinii amici.

În mine murmură ca apele din când în când

Din gândurile vechi, uitate-acasă câte-un gînd.

Mai stă de vorbă câteodată fluerul de ieri,

Cu fraţii mei, lăsaţi prin satul mic, printre mineri.

Dar sufletul pe care blând la tine’n poală-l pun

Îl simt atât de mare astăzi şi atât de bun,

Încât nu vreau să ştiu de nimeni, nimeni, de nimic.

Şi tot ce am aş vrea să schimb pe degetul tău mic.

„Lanuri”, an V, nr. 3, 1938

Ion Şiugariu

172

Din ciclul „Fata din iarbă”

POEMUL CEL MAI TÂNĂR

Apropie-te blând de mine astăzi şi mă vezi:

Eu m’am jucat cu visurile albe prin livezi

Şi, ca ştrengarii m’am luat cu soarele de gât,

Prin câmpuri singuratice să-mi treacă de urât.

Prea mult m’am dat de-a trânta cu tăcerile din lan

Şi m’am bătut cu toate zările ca un golan.

Cu toate drumurile verzi pe ochi m’am sărutat,

Cu toate doinele străvechi de mână m’am plimbat,

Dar niciodată dintre holde vaste de trifoi

Nu m’am uitat spre gânduri sau spre vorbe înapoi.

Apropie-te blând de mine astăzi. Sunt aici.

Cu sufletul prea mare în aceste versuri mici,

Cu visurile atârnate ca mărgele’n mâini,

Cu primăvara câmpurilor albe în plămâni.

În mine totul este astăzi nepătat şi pur

Şi toate dorurile dorm tăcute în azur.

Aş vrea să fiu în câmp cu iarbă multă şi cu flori

În care tu, spre seară, zilnic goală să cobori,

Prin iarba mea zglobie, ca mioarele, să fugi,

Iar eu, cu îngerii, să’nalţ spre cer alături rugi.

„Lanuri”, an V, nr. 3, 1938

Bolnav de auroră

173

FATA CÂMPURILOR

Păşim prin ierburi dese azi ca prin pădure

Doar sufletul mai stă de vorbă cu pământul.

Prin locurile-aceste cântă numai vântul

Miresmelor mai albe decât visul pur.

Nu mă’ntreba de ce sărut tăceri pe frunte,

E liniştea din ochii tăi acum în mine.

Şi simt cum se adună de prin lanuri pline

De soare, verzi avânturi, pentru vise punte.

Doar anii obosiţi ca’n fânul crud copiii

În fiecare zi adorm aici, în cânt

Şi sufletul priveşte peste zări, departe

Cum ochii versului se’nchid încet, sglobii.

Revista „Familia”, 1938

Ion Şiugariu

174

SORĂ BUNĂ

Te-am cătat în mine, cum într’o pădure,

Să-mi mângâi sufletul bolnav de auroră

Şi gândurilor de lumină, bună soră,

Să le întinzi din umbră mâna ta (?).

Să-mi odihneşti tăcută anii trişti, mărunţii,

În ochii tăi mai blânzi ca micile mioare,

Aşa cum dorm departe zările în soare,

Şi cum în stânci, grămezi de aur poartă munţii.

Te-am căutat în vorbe, albă înviere,

Prin zâmbetele tale să cunosc mai bine,

Înalturile sufletului biet din mine,

Şi bolta serilor închise în mistere.

Mai aspru decât marea sete de furtună,

Din apele întinse singure, departe,

Era în inimă doar strigătul de moarte

Şi floarea liniştilor grele, lângă lună.

Acum de când te simt împrăştiată’n mine,

Ca bobi de rouă dimineaţa în grădină,

Mă simt mai pur, în larguri de lumină,

Din câmpurile de chemări aprinse pline.

Revista „Familia”, 1938

Bolnav de auroră

175

POEMUL IERBII

Am ascultat cum stau de vorbă galeşi cerbii

Cu liniştea arbuştilor de lângă ape

Şi te-am simţit de mine azi atât de-aproape,

Încât am mângâiat alături gâtul ierbii.

Aici, am adunat chemarea ta suavă,

Din trupul însetat de slavă şi de soare

Şi plânsul florilor strivite sub picioare

L-am răspândit în inimă ca’ntr’o dumbravă.

Poemul sânilor cântat în umbra rochii,

L-am înflorit aici în degete şi’n palme

Şi murmurul acestui păr în valuri calme,

L-am sărutat liturgic, lung, tăcut, cu ochii.

Iar sufletul pe care azi îl pun în carte,

S’a odihnit cuminte lângă tine’n iarbă,

Uitând că undeva încep mocnit să fiarbă,

Eternele chemări de dincolo de moarte.

„Pagini literare”, 1938

Ion Şiugariu

176

TRUDĂ

Se’ndoaie gândul să te’nchidă în imagini,

Cum dorm ascunse melodiile’n vioară.

Şi mâna ta, ca fulgul iernii de uşoară,

Să crească albă, printre vorbe, peste pagini.

În strofa asta înflorită pentru tine,

Să fie-atâta limpezime de zăpadă,

Încât iubirea mea prin munţi de vis nomadă,

Din vorbe să’mpletească rânduri cristaline.

Şi truda nopţilor pierdute lângă rime,

Cu singurul tovarăş, fumul de ţigară,

Să lege pentru ochii tăi o floare rară,

În fiecare vers ce nu mi-l ştie nime.

„Pagini literare”, 1938

Bolnav de auroră

177

ZĂBAVĂ

Ca’ntr’o biserică mirosul de tămâie,

Ai zăbovit în preajma gândurilor mele

Şi sufletului, biet moşneag, înstrăinat de stele,

I-ai arătat spre înviere cărăruie.

Ce albe se închină astăzi la icoane,

Atâtea visuri crude, adormite’n iarbă,

Şi sfinţilor bătrâni, cu’nvăţături în barbă,

Cum le sărută gândul vechile pulpane.

De mult se sbat în ape tulburi verzi avânturi,

Ca’n mugurii umflaţi viaţa, primăvara,

Dar cine sufletului să-i fi smuls povara,

Când tu te risipeai în cele patru vânturi?

De-acum, că ai venit, mă simt atăt de-aproape

De cer şi de pământ atâta de departe,

Că mă întreb încet de mai există moarte,

Pe undeva pe-aici, pe sub tăceri de ape.

„Pagini literare”, 1938

Ion Şiugariu

178

DOAR INIMA...

Ascult cum visurile albe plouă’n gând

Şi cum plutesc tăcerile pe văi. Acum

S’aud şi paşii Domnului venind pe drum,

Spre sufletul din mine, zâmbitor şi blând.

În barba lui din fire scumpe de argint,

Atârnă, ca steluţe, anii mei pitici,

Uitaţi de cineva necunoscut pe-aici,

Ca flori, căzute pe alei, de hiacint.

În părul lui, petale moi, se risipesc,

Tot gânduri, tot dorinţe, din viaţa mea;

Şi tot destinul meu luceşte ca o stea,

În piatra din inelul lui împărătesc.

Doar inima mi-o ţine Dumnezeu în mâini

Şi uită că sunt fiu risipitor şi rău:

În ea se oglindeşte rumen chipul tău,

Cum se-oglindeşte cerul vara în fântâni.

„Gând Românesc”, 1938

Bolnav de auroră

179

ARC

Când seara câteodată singuri rătăcim,

Prin holdele aceste vaste de trifoi,

Atâta albă linişte coboară’n noi,

Că uneori ne doare-atâta nimb sublim.

Doar peste fruntea tristă pune verzi cununi

Nepământeanul arc de noi întins etern,

Şi’n inimă peste lumini încet se cern,

Atâtea flori de negrăite rugăciuni.

E numai cânt de slavă’n fiecare, nou,

Ca’ntr’o ogradă cu reflecţii de cristal

Şi mâinile, ca două bolte, triumfal,

Ridică peste lume nefiresc ecou.

Băiţa, 20. XI. 1938

Ion Şiugariu

180

O variantă la „Arc”, vol. Sete de Ceruri

FLOARE

M-ai odrăslit în brazda versului: ecou

De gânduri îmbrăcate’n soare nou

Şi rândurile triste le-ai deschis

Spre cântec, poarta vorbei, zăvorâtă’n vis.

De-atunci, poemele au gust de fân

Şi nu mai recunosc gândul stăpân;

Adună dimineţi, râzând, din slăvi

Şi se hrănesc cu iarbă crudă din dumbravă.

De-atunci, buchetul mâinilor, cu flori de-argint,

Grădinile mi-l plouă cu iacint

Şi’n fiecare zi aşteaptă fruntea prin ogrăzi

Să’nfrunte caravane de lumini şi să ia prăzi

Şi toate limpezimile albastre, la hotar

De baltă, să le culce în carnetul mic de buzunar.

„Afirmarea”, an II, nr. 1-2, ian.-febr. 1938

Bolnav de auroră

181

TRIUNGHI

Doi...

Popas

Fără glas

Cu focuri noi.

În gând poeme,

Stele şi slăvi albe.

Mâini flămânde strâng salbe

De mângâieri. Buze: steme.

Sete de trântă’n trupuri calde,

În piept curg aprinderi: doruri

Făcliile se sting în

Ochi şi s’aprind în sân.

Acum sunt sboruri.

În suflet, moi,

Fug ciute

Mute

Doi...

„Afirmarea”, an IV, nr. 1, ian. 1939

Ion Şiugariu

182

DESTIN

Mă cheamă, mă cheamă, mă cheamă,

O taină în veci negrăită;

Şi fiece vorbă râvnită

Mi-e crudă, nostalgică teamă.

Ce ordin spre zările-aceste

Mă duce, mă duce, mă duce,

O unică stea ce străluceşte

Mereu peste albele creste?

Zadarnică luptă cu mine

Neliniştea asta înseamnă.

Mă’ndeamnă, mă’ndeamnă, mă’ndeamnă,

De-a-pururi spre mările line.

Nu caut în mine hotar de

Firească, umană făptură.

O sete mai mare, mai pură,

Mă arde, mă arde, mă arde.

„Afirmarea”, an IV, nr. 8-9, aug. 1939

Bolnav de auroră

183

MIHAIL EMINESCU

Sunt trubadurul gliei străbune care strânge

În poală zări albastre şi depărtări de sânge,

Şi dăltuiesc din vorbe străvechi cioplire nouă,

Să v’o aşez cu grijă la căpătâi şi vouă.

Sunt prietenul pe care-l chemi în nopţi cu stele

Când printre visuri albe se culcă viorele.

Şi când cu luna soră, din câmpurile pline,

Aduni în gânduri pure, credinţe de mai bine.

Din tort de vechi legende uitate în cimpoi,

Eu împletesc în pagini destine de eroi

Şi vă opresc din câmpul râvnirilor mărunte,

Şi vi le pun cunună şi vouă peste frunte,

Să ştiţi şi voi ce-i setea condorului de culmi,

Şi cununia verde, cântată printre ulmi,

Să ştiţi şi voi ce-i fuga din suflet spre lumină,

Când nepătrunsă zarea cuvântului se închină.

Sunt fratele tăcerii senine, de mătasă,

Ce peste flori de cuget, ca negura se lasă,

Şi pentru rugăciune curată, peste vreme,

Ridic spre nemurire altarul de poeme.

„Afirmarea”, an IV, nr. 1, ian. 1939

Ion Şiugariu

184

FĂT FRUMOS

Ai coborât din vârfuri de basme şi de stână,

Cu tinereţea’n plete şi dragostea în mână,

Prin munţi de nemurire, de cântec şi baladă,

Aici, la noi acasă, cu flueru’n ogradă,

Să împletească fete cununi de ghiocei,

Din zarea ce surâde, de foc, în ochii tăi.

Şi soarele’nvierii, mai rumen ca o pâine,

Să crească pentru suflet în holdele de mâine.

Iar doinele uitate demult prin văi de carte,

Să ducă iar cununa cuvântului departe.

Din lumea ta sihastră ai coborât tăcut,

Prin vremile de piatră, prin vremile de lut,

Şi prin crengi de suflet bolnav de prea mult fum,

Spre nemurire albă dârz ai purces la drum.

Vuiesc păduri de lupte prin munţi de negre vremi,

Dar tu mereu lumina avântului o chemi,

Şi peste plâns de stâncă şi peste plâns de brazi,

Eşti totdeauna mâine şi niciodată azi,

Căci pururi te priveşte, prea sus ca să se vadă,

Un ochi de nemurire, în cântec şi baladă.

„Afirmarea”, an IV, nr. 1, ian. 1939

Bolnav de auroră

185

DECEBAL

Mai tare decât fruntea de piatră din Bucegi,

Ce nu cunoaşte pentru priviri şi drumuri legi,

Mai straşnic decât vinul ce spumegă în vii,

Şi decât fuga ciutei spre zările pustii,

Mai îndrăzneţ ca ochiul de şoim şi mai viteaz,

Mai credincios ca frunza din codrii verzi de brazi,

Erai stăpânul aspru şi dârz al tuturor,

Şi nu era în suflet de ură niciun nor.

Ca pe un prieten sincer pământul te cinstea

Şi culegea, de aur, din fiecare stea,

În holde, pentru tine, tot raze largi în mâini.

Te cunoşteau flăcăii şi bacii de la stâni,

Dealungul şi dealatul, pe’ntinsul ţării mari

Şi povesteau de tine la umbră de stejari.

În fiecare suflet creştea cuvântul tău,

De piatră, pe vecie, ca’n piscuri de Ceahlău,

Sub fiecare frunte ardea credinţa ta

Şi către nemurire, de fer, se îndrepta.

Căci nu-ţi era făcută spinarea să te’ndoi

Când lupte peste ţară, cădeau ca nişte ploi.

„Afirmarea”, an IV, nr. 4, apr. 1939

Ion Şiugariu

186

MIRON COSTIN

Ţi-ai aplicat plaivasul spre ţarina străbună,

Să împleteşti în carte şi inimă cunună,

De cântec şi de slovă curată, rumânească.

Proptit în rugăciune cuvântul să’nflorească,

Din vremi neisvodite, mai sprinten ca o nalbă,

Să fie iar ograda de fapte bune albă,

Şi iarăşi să ne ducă de mână Dumnezeu,

Prin câmpul plin de ierburi al traiului prea greu.

Pornirea cumpănită spre nou veleat să’nsemne,

Mărită cumpănire în pietre şi în lemne,

Iar sufletul prea dornic de prospeţimi şi soare,

Să isvodească graiul străbunelor ogoare.

Ai adunat în pagini legende, ca mărgele,

Şi pentru visul spornic, mărgăritar de stele,

Odrasle viitoare, flămânde de dreptate,

Să afle mântuire în slovele culcate.

Iar cântului de slavă, ce peste veacuri suie,

Sub boltă românească i-ai ridicat statuie.

Şi ca o nefirească şi preacurată haină,

Comorile din suflet le-ai îmbrăcat în taină.

„Cronica”, an III, nr. 51, dec. 1938;

„Afirmarea”, an IV, nr. 5, mai 1939,

sub titlul Grigore Ureche

Bolnav de auroră

187

VLAD ŢEPEŞ

Dreptatea era soră şi pâine pentru toţi

Şi nu era cărare să strângă paşi de hoţi,

Căci de la cel mai mare în ţară, la mici prunci,

Cântau în suflet sturzii doar pentru drepte munci

Şi de la opincarul sărac, la nalt boier,

Sclipea un singur astru al faptelor pe cer.

Priveau, în straie albe, cu ochii buni şi caşti,

Spre sfintele icoane, femeile la Paşti,

Şi nu culegea nimeni, spre seară, la vecini,

Mirosul de neveste cu sânii mari şi plini.

Era primar de treabă în fiecare sat

Şi nu rămânea toamna ogor nesemănat.

În loc de trăsurică şi cai cu til-tilinci,

Umblau, cum albi strămoşii, rumânul în opinci.

Nu ascundeau păcate obloanele’n fereşti,

Nici sărăcie oarbă apucături domneşti.

Pe drum nu era burtă de leneşi şi de turci,

Nici cât ai pune’n holde sperietori pe furci.

Şi’n ţara prea bogată nu se putea uita,

Că singură e sfântă şi dreaptă ţeapa ta.

„Afirmarea”, an IV, nr. 6-7, 1939

Ion Şiugariu

188

Bolnav de auroră

189

9. Traduceri

TRADUCERI DIN JOSÉ MARIA DE HEREDIA

ŞI EMILE VERHAEREN

Ion Şiugariu

190

Bolnav de auroră

191

José Maria de Heredia (traduceri)

UITAREA

Acolo sus e templul. Tăcerea e stăpână

Peste uitate ziduri şi turnuri solitare.

Statui de zei şi fauni, coloane, vechi altare,

S’amestecă în neagra şi veşnica ţărână.

Doar un cioban, prin ierburi, mioarele îşi mână

Spre depărtări. Şi jalnic, în nesfârşita zare,

Aceeaşi omenească de vis şi dor cântare,

Cu moartea şi viaţa, nelămurit se’ngână.

Pământul din adâncuri, în fiecare vară,

Înalţă spre lumină tot alte pălămide.

Dar toamna nemiloasă în noapte le închide.

Şi omul, peste toate, luceferi noi presară.

În serile senine, ascultă trist, alene,

Cum marea îşi tot plânge frumoasele sirene.

„Afirmarea”, an IV, nr. 1, ian. 1939

Ion Şiugariu

192

NESSUS

Cu fraţii mei asemeni din vremuri vechi trăiam,

Fără să ştiu de-o soartă mai bună sau mai rea,

Prin munţi străbuni şi prieteni, cu frunţile de nea

Şi părul prin izvoare curate mi-l spălam.

Aşa frumos şi liber, prea fericit creşteam;

Doar seara câteodată, când caldă se lăsa

Mireasma din cavale peste tăcerea mea,

În fuga mea uşoară şi’n somn blând tresăream.

De când însă văzut-am privindu-şi triumfal

Mireasa, lung, în braţe, Arcaşul lui Stymphal,

Dorinţa mă cuprinse şi părul mi-l zbârli.

Un zeu pe care numai nebunii îl cinstesc,

În sângele meu proaspăt nepăsător uni

Cu setea animală amorul omenesc.

„Cronica literară”, febr-mart 1939, Caiet 2-3

Bolnav de auroră

193

NESSUS

Prin munţi străbuni şi prieteni, cu frunţile de nea,

Pădurilor asemeni, din vremuri vechi trăiam,

Şi părul prin izvoare curate mi-l spălam,

Fără să ştiu că soarta e bună sau e rea.

Aşa frumos şi liber, prea fericit creşteam.

Doar seara câteodată, când blândă se lăsa

Mireasma din cavale peste tăcerea mea,

Nelămurit şi singur, în visuri tresăream.

De când însă văzut-am strângându-şi triumfal

Mireasa, lung, în braţe, Arcaşul lui Stymphal,

Dorinţa mă cuprinse şi părul mi-l sbârli.

Nepăsător destinul, înalt blestem ceresc,

În sângele meu proaspăt, de-atunci învălui,

Cu setea animală, un dor suprafiresc.

(„variantă”, 1943)

Ion Şiugariu

194

BAIA NIMFELOR

Sălbatecă, o vale. Alături, Euxinul.

O nimfă zâmbitoare, de sus, de pe o cracă,

Deasupra apei limpezi tăcută se apleacă

Şi îşi priveşte chipul ce umple tot basinul.

Prin unde, în lumină, gălăgioase pleacă

Fecioarele, tot alte, mai albe decât crinul,

Să-şi spele trupul tânăr. Din depărtări seninul

Le’nvăluie şi părul în aur li-l îmbracă.

De bucurii şi soare răsună valea sumbră.

Dar brusc, doi ochi sălbateci s’aprind, de foc, în umbră

Şi dintre crengi satyrul la jocul lor priveşte.

Fug toate în pădure. Tot astfel, când sinistru

În zările’ngheţate un corb de se iveşte,

Dispar fără de urmă cocorii din Caystru.

Bolnav de auroră

195

Emile Verhaeren (traduceri)

RUGĂCIUNE

Spre bunătatea ta prea simplă şi profundă

Când îmi ridic privirile de slavă pline,

Tot sufletul curat din mine se cufundă

În rugăciuni nepământeşti doar către tine.

Prea mult am rătăcit pe alte căi deşarte,

Neştiutor de diafana ta privire,

Şi prea m’am îndreptat târziu şi de departe

Spre mâinile întinse mie în neştire.

Aveam atâtea’n mine pământeşti cascade

Şi atâţia dinţi înverşunaţi de necredinţă...

O, lungile printre talazuri escapade

Cum îmi fărămiţau întreaga mea fiinţă.

Eram atât de orb şi-atât de fără vlagă,

Atâta de bătrân de neîncrederi grele,

Încât era de plumb făptura mea întreagă,

Pe toate drumurile negre către stele.

Şi meritam atâta de puţin să vie

Spre sufletul din mine alba ta lumină,

Încât privesc şi-acuma cereasca bucurie,

Cu toată faţa, umilit, de lacrimi plină.

„Afirmarea”, an IV, nr. 1-2, ian.-febr. 1939

Ion Şiugariu

196

MAI DEPARTE

Mai departe, mai departe,

Peste inumane unde,

Aşteptatul duh de moarte,

Printre ceţuri se ascunde.

Singur prinţul totdeauna,

Umblă noaptea prin cetate,

Bună soră, sora lună,

Numai lui să i-l arate.

Dar zadarnic îi vorbeşte;

Glasu-i nu-l poate pătrunde.

Veşnic palid, omeneşte,

Doar în sine se ascunde.

Mai departe, mai departe…

Dorul, dorul îl usucă.

Pe tăcutul drum spre moarte,

Cum i s’a făcut de ducă…

„Meşterul Manole”, II, nr. 10, dec. 1940

Bolnav de auroră

197

OAMENI

(variantă)

Îngerul nepământean al harnicei morţi,

A trecut prin oraş nevăzut, ca un duh.

În urma lui, prin întunecatul văzduh,

Se părea că se deschid uriaşe porţi.

Oamenii şi-au plecat frunţile la pământ,

Mai pierduţi pe drumuri uitate, mai bătrâni.

Îşi ridicau uscate şi trudite mâini,

Către suveranul de sus guvernământ:

„Noi, oamenii, copiii, moşnegii cărunţi,

Şi frumoasele femei, cu toţii, smeriţi,

Te implorăm Doamne să nu ne mai trimiţi

Semnul acesta peste galbenele frunţi”.

Dar, în timpul ăsta s’a pornit un vânt,

De undeva din necuprinse depărtări.

Se aplecau peste lume negrele zări

Şi oamenii s’au închinat fără cuvânt.

Ion Şiugariu

198

IDILĂ DE TOAMNĂ

Printre frunzele galbene păşeam,

Intrând în pădure. Ziceai încet:

- Pentru mine eşti, iubite poet,

De roade coapte încărcatul ram.

Melancoliile tale pustii,

Mai aproape de mine mă aduc.

Însetată de zori mă usuc,

Când îmi vorbeşti de tristele câmpii.

Se scutura pădurea peste noi

În plâns amar. Îţi răspundeam şoptit:

- În mersul meu, prin lume ocolit,

Spre început, spre larguri, înapoi,

În noaptea fără capăt, tu îmi eşti,

Lumina cea mai pură. Se lăsa

Amurgul pe cărări. Blând asculta

Pădurea mincinoasele poveşti.

„Luceafărul”, ed. nouă, an III, nr. 3, mart. 1943

Bolnav de auroră

199

10. Volume şi texte (selecţie) – dedicate

poetului

Ion Şiugariu

200

Bolnav de auroră

201

În amintirea poetului

Mi-aduc aminte că am scris o poezie, „Lalele galbene şi

roşii”, cred, pe care o citeam ades în public, pe când încă

războiul continua în vest, prin Ungaria şi Cehoslovacia.

Aveam pe front prieteni mulţi, soldaţi şi ofiţeri, nu mult mai

tineri ca mine. Moartea unuia dintre ei mi-a înflorit deodată

cîmpul sufletului cu lalele galbene şi roşii. Moartea tînărului

poet Ion Şiugariu. Nu ştiu cine mi-a adus vestea tristă. Dar mi

s-a înscris de-atunci pe veci în viaţă ca o crestătură de secure

într-un trunchi de arbore. Ne cunoşteam abea. Mai mult

corespondasem prin scrisori decît ne întîlnisem. Prima sa carte

de poezii Trecere prin alba poartă mi-o trimisese, poate, mai

mult ca unui cronicar literar (lucram la „Ţară Nouă”, din

Cluj, pe atunci). M-a impresionat aşa de mult poetul încît i-am

scris îndată. Apoi am rămas în corespondenţă. Îl credeam mult

mai tînăr ca mine, deşi cărţile de debut le publicasem în

acelaşi an, 1938, pare-mi-se. Ştiam că-i coleg de generaţie cu

Laurenţiu Fulga şi cred că era prieten şi cu un alt tînăr şi

minunat om, pasionat de Dostoievski, anume Sergiu Tiriung,

căzut în primele zile ale războiului. De la acesta am păstrat

nişte „edelweis”, pe care mi l-a adus de pe vîrful unei stînci

din Munţii Apuseni, unde eu nu putusem urca din lipsă de

încălţăminte corespunzătoare.

De la Ion Şiugariu am păstrat numai amintirea grea a

morţii sale, pe care carnetul său de front şi poeziile sale mi-o

deschid ca pe o rană veche.

Aminteşte undeva în însemnările sale că avea, cu puţinele

cărţi ce le putea duce un ostaş pe front, şi „Cîntecele de

pierzanie” ale mele. Şi alţi oşteni mi-au spus că purtau în lada

lor militară această carte. Urăsc trufia tot aşa de mult ca şi

războaiele. Iar dacă aş avea asupra războaielor aceeaşi putere

inhibitivă ca asupra propriei trufii, sunt sigur că n-ar mai fi

războaie pe pământ şi că oameni întregi, poeţi adevăraţi,

Ion Şiugariu

202

idealişti iluminaţi ca Ion Şiugariu ar putea fi mereu în

rîndurile acelora ce nu capitulează în faţa nedreptăţii şi

întunericului.

Dar şi aşa, în scurta sa viaţă încheiată năprasnic, Ion

Şiugariu, prin exemplul eroic al vieţii sale şi prin cîntecul său,

a aprins o lumină arătătoare de drum…

MIHAI BENIUC

4.1.1968

„Răspunsul meu întîrzie poate mai mult decît s-ar cuveni,

transmite aşadar doctorul Ciura, dar vina nu este toată a mea.

Poşta nu ne-a venit aproape două săptămîni, şi printre scrisorile

care au aşteptat în timpul acesta se afla şi a d-voastră. Nu ştiu

însă dacă am să fiu în măsură să vă dau toate amănuntele, cu

privire la împrejurarea în care Soare al d-voastră şi al nostru a

plecat dintre noi. N-am fost acolo nici unul dintre prietenii lui.

Aşa încît ceea ce vă scriu am aflat de la oamenii din subordinea

lui, de la preotul regimentului şi de la mulţi alţii pe care

neaşteptata şi dureroasa veste că Soare nu mai este i-a

consternat.

Faptele, prin urmare, au fost acestea:

După ocuparea orăşelului Tisovec, ne-am îndreptat spre

oraşul Brezno de pe valea rîului Kran. Şoseaua, minată şi

barată de tot felul de obstacole, ne-a obligat s-o apucăm peste

creste, unde am dat de nemţi şi unde am stabilizat frontul. Între

timp, Brezno a fost cucerit de alte unităţi ale noastre, şi tot

efortul s-a concentrat pe păstrarea cu orice preţ a oraşului.

Oraşul însă a fost supus zi şi noapte unui masiv bombardament

de artilerie, al cărui tir se zice că era dirijat de doi nemţi, care

rămăseseră ascunşi în turnul bisericii şi aveau cu ei aparat de

radio-emisie.

Bolnav de auroră

203

Pentru a nu expune primejdiei coloanele aflate în marş,

comandantul regimentului a ordonat replierea acestora pe

extremele oraşului. Se crease totuşi învălmăşeală prea mare, şi

era absolută nevoie de un spirit calm care să ordoneze

desfăşurarea acestei mişcări. Deşi colonelul l-a invitat pe

Soare în trăsura personală, să-l ducă în spatele frontului (Soare

fiind foarte bolnav, dureri atroce din cauza unei infecţii în

organism, de neremediat în condiţiile de front), Soare totusi a

refuzat şi a rămas pe loc. E chiar ora cînd artileria germană

începe să tragă din plin asupra şoselei aglomerate şi a căii

ferate care ducea spre oraş. Soare, în clipa aceea, se afla chiar

pe marginea şoselei, într-un punct pe care el îl va fi socotit

ocrotit de orice primejdie, calm, continuând să dea ordine. Un

proiectil însă a căzut foarte aproape, explozia l-a surprins în

picioare. Cei de faţă la această nenorocire spun că i-au fost

fracturate amîndouă picioarele, a fost de asemenea lovit şi în

abdomen. I-au strâns imediat coapsele în moletiere, ca să poată

stăpîni pierderea mare de sînge pe care o avea, l-au urcat în

ataşul unei motociclete şi au pornit cu el spre ambulanţa

regimentară. Soare a mai apucat să spună cîteva cuvinte –

„Lucia, te pierd... Salvaţi-mă... ”– după care şi-a pierdut

cunoştinţa. În drum spre ambulanţă, cam la vreo zece minute

după rănire, s-a stins fără să-şi mai fi revenit.

A fost înmormântat în cimitirul comunal din Polhora pri

Brezno, în ziua de 1 februarie, împreună cu alt sublocotenent –

Stoica, tot din unitatea noastră, şi încă şapte soldaţi căzuţi în

aceeaşi zi. Slujba au făcut-o preotul regimentului şi preotul

satului, au luat parte femei şi oameni din sat, de asemenea un

mic grup de partizani slovaci, garda de onoare.

Cînd am aflat şi noi, totul trecuse. Cred c-ar fi zadarnic să

vă spun cît l-am regretat şi ce-am simţit, mai ales eu şi

Dobrescu, singurii care am mai rămas dintre cei porniţi de la

Mogoşeşti o dată cu Soare. Amintirile comune, din

peregrinările prin Ardeal şi Ungaria, ca şi din nopţile senine

Ion Şiugariu

204

petrecute prin preajma Jitarului, comunitatea de gînduri şi

sentimente din atîtea şi atîtea domenii, ne-au ataşat mult.

Ultima oară l-am văzut chiar în ziua de sf. Ion, cînd însă, în loc

să-l sărbătorim aşa cum proiectasem, am pornit iar pe front –

noi pe drumuri ocolite, el de-a dreptul în bătaia focului.

Lucrurile lui se află, toate, predate cu proces verbal

ofiţerului cu Îmbrăcămintea Regimentului. Sper ca printre

acele lucruri să se găsească şi manuscrisele la care vă referiţi.

Mi-amintesc că pe la începutul campaniei pierduse, apoi a

regăsit, notele şi studiul despre poezia lui Bacovia. Soare avea

însă şi un caiet personal, un fel de jurnal de front, în care scria

la răstimpuri, după răgazurile ce i se ofereau. Reţin că

intenţiona să-l publice, după ce ar mai fi lucrat asupra lui şi ar

fi înlăturat unele pasaje cu caracter prea intim. Mi s-a plâns o

dată c-a pierdut nişte foi, fişe de lucru, foarte importante pentru

el, dar carnetul principal e posibil să existe. O să mă interesez

şi o să fac toate eforturile să vă parvină, o dată cu toate

celelalte lucruri personale. La mine, la Sighişoara, a mai lăsat o

lădiţă cu cărţi, pe care de asemenea (dacă voi sfîrşi cu bine pe

aici) mă voi îngriji să vi le trimit la timpul respectiv.

E tot ce ştiu, aflate de la alţii, eu nici rănit nu l-am văzut.

Aşa că toate acestea mi se par de domeniul fantasticului,

mintea le acceptă, inima – nu! Şi poate-i mai bine aşa, fiindcă,

de cîte ori mă gîndesc la Soare, îl văd mereu tînăr şi frumos,

viu de-adevărat, pentru totdeauna...”

Bolnav de auroră

205

Ion Şiugariu

206

ION ŞIUGARIU

(1914 – 1945)

„Poetul este de reţinut. O

anumită tehnică muzicală

răspândeşte o plăcută atmosferă

lirică, în care cuvintele devin

adesea vibraţii şi adieri”

Apollonius (Vladimir Streinu)

Numai cu trei luni înainte de sfîrşitul celui de al doilea

război mondial, în februarie 1945, Ion Şiugariu se logodea cu

moartea, undeva pe fronturile îngheţate ale Cehoslovaciei. A

murit în bătălia pentru oraşul Brezno iar în anul 1956

osemintele i-au fost transportate în cimitirul militar român de la

Zvolen, lîngă Banska-Bistritza. Se stingea astfel prematur o

existenţă închinată frumosului şi binelui, curmată de o soartă

atît de vitregă. Într-o viaţă de abia 31 de ani, dintre care doi pe

front, Ion Şiugariu a găsit răgazul să tipărească trei volume de

versuri, să pregătească pe al patrulea şi să aibă o rodnică

activitate de cronicar literar, închinată îndeosebi poeziei.

Sprijinit de criticul Octav Şuluţiu, care nutrea mari speranţe în

desăvîrşirea personalităţii poetice a tînărului maramureşean,

Ion Şiugariu a urcat, treaptă cu treaptă, până la tragicul

deznodămînt. Criticul revistei Familia manifesta un statornic

interes faţă de elevii dotaţi cu alese calităţi literare, le încuraja

începuturile artistice şi le uşura pătrunderea în redacţiile

publicaţiilor. Pe Ion Şiugariu, Oct. Şuluţiu l-a sprijinit constant,

indicîndu-i chiar să se înscrie la politehnică, să studieze

ştiinţele exacte şi practice, deoarece „viitorul este al ştiinţei

practice şi deci al inginerilor. În cariera literelor vei putea să te

Bolnav de auroră

207

manifeşti oricînd fără să fie nevoie pentru asta ca să studiezi în

mod special la facultate”1.

Ion Şiugariu cîştigă locul întîi la un concurs de specialitate

al unei reviste engleze şi obţine o bursă la Oxford, pe care însă

n-o onorează. Testamentul lui literar, tipărit în ziarul Victoria

din Bucureşti (1945) atestă conştiinţă de adevărat patriot, ce şi-

a vărsat sîngele pentru o viaţă mai bună. Scrisoarea este

adresată lui Geo Dumitrescu şi se referă la opţiunea pentru o

poezie a marilor idealuri ale umanităţii, la care aderă de pe

front, cu o saptămînă înainte de moarte2.

Scriitorul s-a născut în anul 1914, în satul Băiţa, lîngă Baia

Mare, într-o familie de mineri. A urmat liceul teoretic la

Oradea şi apoi Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti, pe

care a absolvit-o cu un răsunător succes, cu teza de licenţă,

Aspectul junalistic în literatura modernă. O parte a cercetării a

fost publicată ca studiu independent în fruntea revistei Meşterul

Manole3 şi a suscitat vii discuţii în presa literară a timpului

4.

Primele lui creaţii sînt din vremea liceului, cu un debut în

revista Observatorul din Beiuş, în anul 1934, poemul fiind

intitulat Imnul tinereţii. Nu peste mult timp devine statornic

colaborator al revistelor Familia din Oradea, Lanuri din Mediaş

şi Afirmarea din Satu-Mare, în paginile celei din urmă prestînd

1 M. Balaj, Oct. Şuluţiu inedit. Două scrisori către poetul Ion Şiugariu, în

Maramureş, Baia Mare, dec. 1970, p. 24. 2 Ion Şiugariu, Scrisoare deschisă lui Geo Dumitrescu sau despre poezia

pentru toţi, în Victoria, Anu II, 1945, nr. 103, p. 2. 3 Ion Şiugariu, Aspectul jurnalistic în literatura modernă, în Meşterul

Manole, An IV, 1942, nr 1-4, p.1-11. 4 „O incisivă diagnoză a culturii modern, caracterizată, spre deosebire de

cultura antică, prin conceptul instabilităţii şi al relativului. Expresia tipică a

acestei structure o găseşte I. Şiugariu pe plan filosofic la Bergson care

punînd intuiţia în locul raţiunii a ridicat valoarea de moment în locul

pemanentului, iar în literatură la Marcel Proust, ale cărui romane „nu sunt

altceva decît nişte jurnale intime”, bazat pe acelaşi cult al faptului

particular, cu valoare de moment”, scrie Ol. Boitoş în Luceafărul, Anul II,

1942, nr. 6, p. 240.

Ion Şiugariu

208

şi o largă activitate de cronicar literar. Colaborarea la revista

sătmăreană a ridicat prestigiul literar al acesteia; în coloanele ei

Ion Şiugariu s-a ocupat de poezia tînără, a închinat un poem

eroismului lui Decebal şi a tipărit numeroase creaţii lirice

originale5.

Poezia a fost principala pasiune a lui Ion Şiugariu, în ea

credea cu o fervoare nemărginită. Întîile lui versuri, rămase în

paginile prăfuite de vreme a revistelor sătmărene şi

maramureşene, cultivau starea dionisiacă, avîntul liric şi

prospeţimea imaginilor. Ceva din această atitudine a dezvoltat

Ion Şiugariu în primul său volum de versuri, Trecere prin alba

poartă (1938), dedicat criticului Octav Şuluţiu, care l-a

prezentat publicului cititor, ca un nou şi valoros poet, în

paginile revistei Familia6.

Versul se desfăşura liber, sincer, neîngrădit în formule şi

declama o arzătoare dorinţă de viaţă. Idolul de atunci era

Lucian Blaga, cel din Poemele luminii, asimilat însă unui

temperament personal. Imaginile se rostogoleau în cascade,

viaţa era reţinută în aspectele ei tumultoase, fierbinţi, în

continuă devenire. Realizarea poetică era asociată unui drum

lung, spinos şi întortocheat, ispititor de miraje şi necunoscut:

„Drum nou, drum lung, / Pe care niciodată toate gîndurile nu-l

ajung,/ Mai alb ca un obraz de fată mare,/ Mai ispititor decît

berea care/ Fierbe în sînii fecioarelor de la ţară;/ Mai plin de

soare necunoscut şi cald ca o primăvară./ Cînd musteşte viaţa

în suflet şi-n părinţi;/ Drum nou, drum sfînt,/ Mi-am îmbrăcat

gîndul în azur si muselină/ Şi mi-am scăldat condeiu'n boare

cristalină;/ Buzele mi le-am cuminecat cu mustul gliei./ Să

crească'n inimă cicoarea poeziei” (Cîntec de pornire la drum).

Această poezie devine o justificare a intenţiilor lirice,

întîlnirea lui Ion Şiugariu cu lumea mirifică a versului îi oferă

5 V. Leschian, I. Şiugariu şi Afirmarea, în Maramureş, dec. 1973, p. 12.

6 Oct. Şuluţiu, Scriitori şi cărţi. Ion Şiugariu, Trecere prin alba poartă, în

Familia, Anul VI, 1939, nr. 4-5, p. 91-94.

Bolnav de auroră

209

prilejul unei călătorii, în tovărăşia gîndului şi a ispitelor

tinereţii. Poetul este un însetat al vieţii, pe care o urmăreşte la

izvoarele ei originare, într-un bogat decor naturist, în vietăţi şi

culori, simbolic interpretate, într-o viziune existenţială proprie:

„Mi-e sete de viaţă.../ Aş vrea să-i sorb umflatele isvoare,/ Cu

gît de cerb şi suflet de mioare;/ Aş vrea să gîlgîie spumoasă'n

mine,/ Cu tot noianul ei de ape cristaline;/ Să-mi circule pe

jghiaburi albe de simţire,/ În rîuri pline, pline; şi să se resfire/

Sălbatecă şi oarbă peste gînduri/ Şi peste sufletul bolnav, în

rânduri, rânduri ...” (Sete). Poezia lui Ion Şiugariu izbucneşte

ca un vulcan, alcătuit din pasiuni şi dorinţe egolatre, din

puternice zvîcniri şi impulsuri. O poezie a soarelui luminos, a

simbolului primăverii, ce alungă întunericul şi gheţurile, un

vers întruchipat în imaginea zîmbetului caişilor: „În dimineaţa

asta tînără, a nins peste ogradă,/ Zîmbetul caişilor, ca o rugă de

fecioară;/ Şi mi-a părut că nu e nimeni astăzi trist, ca o povară/

Şi niciun ochiu atît de'ntunecat ca să nu-l vadă” (Zîmbetul

caişilor).

Soarele devine simbolul generator al vieţii, de aceea poetul

îl evocă mereu, uneori aproape ritual: „În jurul meu se scălda în

roua diafană/ Dimineaţa goală, sărutându-şi sînii”/ (Dimineaţa).

Peisajul este rural, miroase a iarbă verde, a pajişte, apoi cîntece

ale pădurilor şi izvoarelor, un mod alegoric de a concepe

poezia, alunecînd şi în abuzuri imagiste, nu de puţine ori, ca

„pluguri de lumină”, dar în general păstrîndu-se în limite

acceptabile. Pericolul acestei poezii devine la un moment dat

maniera, accentele lirice nasc retorism, creaţiei îi lipseşte

coeziunea poetică.

Acestui avînt liric nestăvilit al elementelor vegetale îi

corespunde armonic o latură complementară, erotică: oda din

ciclul Incantaţii pentru zîna mică, parte reprezentativă a

primului volum. Ne întîlnim aici cu o poezie a dragostei, cu

înrîuriri din Cîntarea Cîntărilor, o aleasă sensibilitate lirică,

iubita fiind aproape fiziologic zugrăvită: grumajii, umerii, sînii,

Ion Şiugariu

210

gura, buzele. Acest naturalism erotic îşi are deficienţele lui.

Dar Ion Şiugariu nu rămîne la acest aspect exterior, decorativ,

el spiritualizează elementele prin forţa elanului şi sinceritatea

sentimentului, adorarea mistică a iubitei învăluie concretul într-

o zonă tainică, izvorîtoare de ecouri profunde şi reale rezonanţe

emotive. Cele opt incantaţii exprimă o autentică laudă a

virtuţilor iubitei, evocată peste marginile firii, ea nu are seamăn

în ordinea creaţiei: „Ce mîndră eşti iubita mea, ce mîndră

eşti!.../ Nu-i zînă în străbunele poveşti,/ Nici holdă galbenă,

nici lan de grâu,/ Nici apă cristalină în pîrîu;/ Nici pui de ciută,

nici porumbiţe gemene,/ Nu-s flori în crîng, iubita mea, să-ţi

semene” (Incantaţia I).

Iubita este căutată în regnul vegetal, în munţi şi flori, în

cîmpuri şi pe stînci, cu rezonanţe ascunse, folclorice şi în

lumea basmelor, a cîntecelor şi a viselor. E o omniprezenţă a

sentimentului erotic, exprimat cu căldură şi fierbere lăuntrică:

„În care floare te-ai culcat, iubita mea?/ În care cîntec cu surâs

de nea,/ Îţi legeni pruncul gândului, în mîngîieri de crin?/ Te-ai

înfrăţit cu lunca cerului senin,/ Sau te-ai legat tovarăşe cu visul,

printre stele,/ Să te săruţi şi să te joci cu ele?” (Incantaţia III).

Exprimarea acestui sentiment nu este departe cîteodată de un

stil biblic, melodic, în Incantaţia IV iar actul posesiunii este

atît de stilizat încît îşi pierde orice urmă de pămîntesc: „Era aşa

de albă mîna mea,/ Şi-atît de bună prietenă era cu tine,/ Încît,

din primăvara frumuseţilor virgine,/ Strîngea petalele ca pe

nişte fulgi de nea” (Incantaţia VI). Poezie gingaşă, delicată,

graţioasă, aflăm în aceste versuri: „Cîntecul pe care foaia asta-l

scrie,/ Laudă măririi tale-aş vrea să fie” (Incantaţia VII).

Cu toată această exuberanţă a sentimentelor, Ion Şiugariu

şi-a dat seama că adevărata poezie se desăvîrşeşte pe linia

interiorizării, a aprofundării semnificaţiei actului poetic.

Lirismului dezlănţuit îi corespunde acum o poezie de reflexe

meditative, elegii lucrate cu migală de meşteşugar, o plecare

spre adîncurile sufletului uman. Anii devin tot mai trişti, o

Bolnav de auroră

211

uşoară melancolie pluteşte peste împlinirea vîrstei, liniştile sînt

albe şi pe alocuri apar resemnările. Destrămarea bacoviană a

vieţii pluteşte pe undeva pe aproape, sentimentul tragic se

acoperă de umbre, se ivesc neliniştile, amintirile înlocuiesc

clipele de iubire, o atmosferă romantică nu departe de culorile

pesimismului tragic începe să-şi facă loc. Tristeţea trecerii

inevitabile a timpului acoperă gîndirea matură a poetului, în

Muşcatele, pe care Octav Şuluţiu o considera cea mai frumoasă

poezie a volumului: „Muşcatele din geamul meu sînt azi

bolnave/ De-atîta toamnă sură şi singurătate./ În marea ochilor

pierduţi în gol, mor toate/ Surîsurile albe, ca nişte epave/ Şi

ploaia degetelor nu se mai aude,/ Cum lunecă pe gîtul florilor,

uşoară./ Ce triste frunzele au început să moară,/ În ramurile, de

priviri trecute ude!/ În iarna asta plină de uitare,/ Va ninge

peste ele versul gol şi poate/ Va îngropa în strofe micile

muşcate,/ Cum prinzi în file albe, frunze în ierbare”.

Sentimentul elegiac evoluează în sensul prăbuşirii

idealurilor şi a rarefierii elanului iniţial. Atmosfera solitudinii

omoară chiar soarele, altădată energic evocat, viaţa nu reînvie.

Poetul meditează asupra condiţiei lui existente, liniştea din

jurul lui îl doare, toamna descompune totul şi aduce tristeţe în

suflete: „În mine moare undeva un gînd bătrîn,/ Ca o frunză

galbenă, căzută pe-o alee/ Şi inima rămasă singură se-ntreabă

ce e/ Iubirea care plînge azi fără stăpîn” (Toamnă). Gesturile

dobîndesc gravitatea singurătăţii, acordurile sînt triste şi

gîndurile pustii, nopţile sufletului sînt grele de povara

încremenirii, clipele se îmbracă în doliu. Cîntec pentru întîiul

popas devine experienţa concluzivă a volumului. Poetul se

opreşte din drumul parcurs în ţara versului şi se amestecă

printre muritori, părăseşte visurile înaripate ale poeziei, pentru

o clipă, parcă pentru a-şi lua un nou avînt, spre alte zări:

„Acum,/ Lasaţi-mă să mă opresc puţin, aici, în drum,/ Să-mi

scutur praful de pe haine, de pe mîini,/ Să sorb şi eu un strop de

aer proaspăt în plămîni/ Şi setea butelor uscate să mi-o

Ion Şiugariu

212

astîmpăr, pe un ban,/ Cu vin din cel mai bun de-al vostru, la un

han,/ Să fiu şi eu ca voi un simplu om/ Şi, părăsind un pic al

visurilor albe dom,/ Să-mi fac cu voi la braţ o mică poză/ Şi să

vorbim despre viaţă azi, în proză;/ Căci prea m-am obosit pe-

acolo printre nori/ Şi prea mi-a fost şi mie dor de voi, de

muritori,/ Prea lungă-i, printre stele, alba cale,/ Să nu aştepţi

din cînd în cînd şi drumuri mai banale;/ Deaceea, prieteni buni,

eu visul azi mi-l las/ Şi fac, cu voi alături, un popas,/ Iar mîine,

cînd va fi pe-aicia prea mult fum,/ Cu gîndurile mele-n spate,

voi porni din nou la drum”.

Încă în anul 1939 poetul pregătea şi alte volume de versuri.

Avea în manuscris Mara Tarola (un mit al femeii din basm) şi

Însîngeratele corăbii, Fata din iarbă, proiecte ce nu s-au

materializat însă. Din cînd în cînd coboară din Capitală în

oraşul său iubit Baia-Mare, cu care întreţine relaţii culturale

vreme îndelungată. S-a apropiat de idealurile şi năzuinţele unui

ziarist amator, Gh. Crişan, care redacta Cronica, începînd cu

anul 1936.

„Mai anii trecuţi a venit la Baia-Mare un visător sărac. Un

tînăr cu ochii mici şi modeşti şi cu multe visuri în buzunar. S-a

oprit în piaţa din centru, a privit în jur şi a zis: Iată un oraş unde

este mult de lucru. Iată un loc unde slova românească este

absolut indispensabilă. Firmele cu nume străine îl priveau

batjocoritoare. Feţele pudrate şi sclivisite treceau pe lîngă el

nepăsător. Tînărul s-a dus mai departe. A început să bată la

porţi. A început să explice. Foarte mulţi nu l-au ascultat. Unii l-

au luat în bătaie de joc. Dar el nu a disperat. S-a luptat cu

dîrzenie şi nu peste mult a reuşit să scoată o revistă

săptămînală: Cronica”7.

Prima colaborare a lui Ion Şiugariu la Cronica datează din

anul 1937 cu două poezii, Noapte şi Cîntec pentru pămînt.

Contribuţia lui Ion Şiugariu în paginile gazetei băimărene nu

7 Ion Şiugariu, Baia-Mare – reportaj cu mult aur, cu multe vise şi cu multă

mizerie, în Universul literar, Anul XXXXVII, 1938, nr. 22, p. 8.

Bolnav de auroră

213

este însă poezia. El scrie articole de critică literară, de orientare

artistică, despre cărţi şi reviste, cere ridicarea nivelului cultural

al oraşului nordic. Editarea revistei Afirmarea i se pare cea mai

frumoasă faptă din Satu Mare iar apariţia volumului La curţile

dorului de Lucian Blaga îi procură momente de entuziasm.

„Rareori se nasc personalităţi atît de marcante, atît de

expresive, pentru ceea ce un neam are în el frumos şi adînc,

cum este pentru fiecare dintre noi, Lucian Blaga. Rareori o

pătrundere mai fecundă a realităţii noastre sufleteşti a dat roade

atît de bogate şi atît de superioare”8.

Scurtele articole ale poetului, tipărite aproape toate în

pagina întîi, mărturisesc o conştiinţă artistică însetată de adevăr

şi sînt prilejuri de meditaţie asupra visului, cărţilor şi tristeţii

înţeleasă ca un principiu superior de atitudine poetică.

De un real sprijin a fost Ion Şiugariu pentru apariţia

revistei Cronica literară la Baia-Mare în anul 1939, al cărei

redactor responsabil a fost acelaşi Gh. Crişan. Ion Şiugariu a

înfiinţat o redacţie pentru Bucureşti al cărei reprezentant era. A

fost criticul literar al revistei şi în paginile ei a fost printre cei

dintîi care au subliniat valoarea artistică a teatrului lui Camil

Petrescu, a condus o rubrică de însemnări critice, deosebit de

vie, atrăgătoare şi actuală. Aprecieri pertinente afirmă despre

activitatea criticilor G. Călinescu, Octav Şuluţiu şi Cont.

Fîntîneru. O afirmaţie despre romanul Enigma Otiliei:

„Mărturisesc, cartea lui G. Călinescu mi-a plăcut foarte mult.

În ce mă priveşte, pot afirma că este o adevărată victorie a

sezonului”9.

În toamna anului 1940, cînd o parte din hotarele fireşti ale

ţării au fost ciuntite, Ion Şiugariu a rămas la Bucureşti,

colaborînd la diverse reviste literare ale vremii şi la Luceafărul

sibian, pe al cărui frontispiciu era înscris ca aderent al grupului.

Tot cam în acel timp revista Viaţa literară (redactor, Ion

8 Ion Şiugariu, Lucian Blaga, în Cronica, Anul III,1938, nr. 49, p. 1.

9 Ion Şiugariu, Însemnări, în Cronica literară, Anul I, 1939, nr. 1, p. 48.

Ion Şiugariu

214

Valerian) îi anunţa un roman intitulat Am venit din Ardeal, din

care au apărut cîteva fragmente în publicaţia amintită10

. Peste

un an revista Dacia rediviva tipăreşte cîteva pagini confesive

ale poetului11

.

Luînd în considerare observaţiile criticii literare cu privire

la volumul de debut (graba publicării deşi Octav Şuluţiu îl

sfătuia să aibă răbdare, multe poezii nesemnificative, prea

evidentele înrîuriri din lirica lui Lucian Blaga, accentuat

retorism, utilizarea abuzivă a unor provincialisme, etc.)

Şiugariu se hotărăşte pentru o reală cotitură. La patru ani de la

apariţia primului volum de versuri poetul a tipărit Paradisul

peregrinar (1942), o carte unitară sub raportul expresiei şi al

cugetării lirice. Mijloacele de exprimare se limpezesc, îmbracă

haina clasică, imaginile sînt mai cumpănite, virtuozitatea este

stăpînă pe sine. Ion Şiugariu scrutează realităţile interioare şi

închipuie o aventură spirituală, pusă sub oblăduirea

efervescenţei romancierului francez André Gide. Poetul îşi

trăieşte aventura lirică, angajînd toate forţele sale omeneşti şi

spirituale, spre efortul cuceririi culmilor. Îşi imaginează un vis,

ce seamănă cu al multora dintre noi. Se găsea la poalele unui

munte uriaş, acoperit de păduri nesfîrşite şi măsura distanţe cu

privirea, cu inima plină de încercate aventuri şi rîvnea

piscurile, dincolo de ele apărîndu-i iluzia paradisului. Poetul

urca grăbit cu răsuflarea tăiată şi cu ochii aţintiţi spre zările

îndepărtate, drumurile i se păreau însă fără capăt. Se opintea

din mers şi cu alte forţe mai mari păşea agale înainte, deşi

cărările deveneau tot mai înguste pădurile fără margini, golul şi

singurătatea tot mai vaste. Obosit, poetul a ajuns la culme dar

un dor după liniştea şi căldura de jos i se furişează în suflet şi,

văzînd marea, îşi hotărăşte întoarcerea. Astfel s-a născut

această carte de neliniştite confesiuni, semnificînd depăşirea

10

cf. Viaţa literară, Anul XV, 1941, nr. 10, p. 4. 11

Ion Şiugariu, Un om ca oricare, în Dacia rediviva, Anu II, 1942, nr. 8, p.

11-12.

Bolnav de auroră

215

condiţiei umane, spre înălţimile metafizice, în neobosită luptă

dualistă: „Era un alb îndemn şi-un drum peregrinar./ Şi cum

trecea prin praf i se părea că-s doi,/ Căci unul îl chema spre

cerul solitar./ Iar celălalt spre noaptea deasă, înapoi” (Homo).

Întreagă această poezie este clădită cu mijloace antitetice:

o lume de aspiraţii spirituale, întrezărită şi dorită sub semnul

contemplaţiei şi al purităţii, dar şi a ispitelor voluptoase,

farmecul pămîntului îl chema cu aceeaşi ardoare. Ţinta morală

a poetului este să-şi depăşească propria fiinţă, să rătăcească

singur printre gînduri, cum se exprimă într-un loc. Simbolica

volumului este evidentă: căutarea continuă a stării de fericire, a

realizării plenare, cu neputinţă de împlinit, din care pricină

veşnica peregrinare. Pentru realizarea idealurilor poetul se

roagă în sens metafizic, nu pentru lucrurile care trec ci pentru

neliniştea orelor care vin, pentru împlinire sau blestem: „Nu

pentru steaua asta palidă din gînd,/ Ce ne transformă lacrima în

peruzea;/ Nici pentru limpezimea culorilor de nea/ Din

depărtările uitate prea curînd;/ Nu pentru mările străluminate

pur/ În vorbe ca-n oglinzi rotunde de cristal;/ Nici pentru

cîntecul de slavă triumfal,/ Din sufletul acesta larg de trubadur”

(Omul se roagă).

Aceeaşi excursie interioară devine un drum spre sine

însuşi, cum comentează Al. Husar, prieten al poetului.

Drumeţul liric îşi urmăreşte idealul, se transformă în cavaler al

zărilor albastre şi al „setei de azur”. Cu timpul îşi ajunge sieşi

singura ispită, astfel că „Încremenit în el, lăuntric rug în pară,/

Drumeţul se opreşte palid pe colină./ În mersul ăsta zilnic fără

de hodină/ Îşi este însuşi sie-şi cea mai grea povară”

(Oboseală).

Freamătul interior se desluşeşte în cercuri tot mai largi,

concentrice, şi după cum remarca Vladimir Streinu cuvintele

cuprind adesea vibraţii şi adieri muzicale. O ploaie de toamnă,

deasă şi rece, pătrunde în elanurile poetului, tăcerea stăpîneşte

arborii şi apele, pădurea doarme sub pleoape iar drumeţul este

Ion Şiugariu

216

un veşnic peregrin sub stea străină. De aici sentimentul

veşniciei, care-l îneacă, îl depăşeşte, îl apropie de moarte:

„Mîine îi va fi aproape/ Numai moartea, bună soră,/ Ca un

diafan, pe pleoape,/ Alb surîs de auroră” (Prinţul).

Încă de pe acum sentimentul morţii, a presimţirii

obştescului sfîrşit, apare atît de des în versurile lui Ion

Şiugariu. Poetul îşi prevedea împlinirea tragicului destin.

Aceluiaşi crez îi corespund poemele Plecarea şi Lîngă noi.

Poetul umbă prin cetate dar prezenţa morţii îl face să se închidă

în sine: „Lîngă noi, atît de aproape/ Printre inumane creste,/

Duhul morţii peste ape/ Zilnic nevăzut pluteşte” (Lîngă noi).

Noutatea faţă de primul volum constă în aceea că poetul

renunţă la avînturile nestăvilite, rigoarea inteligenţei domină

tiranic spaţiul liric, sensibilitatea este controlată de o severă

cenzură. Cele trei cicluri ale volumului: La poalele muntelui,

Pe coline şi Întoarcerea atestă un spirit constructiv, un virtuoz

tehnician, în luptă cu zborurile fanteziei pe care le frînează cu

luciditate. Altfel spus, poetul îşi gîndeşte şi organizează acum

pasiunile, aventura spirituală e mai rece, calculată în vederea

unor precise finalităţi artistice. Treptele interioare ale poeziei

îşi schimbă poziţiile, parcurgînd drumul de la izbucnire în

libertate la virtuozitate. Toate liniile devin clare, simple, tind

spre perfecţiunea mult visată a clasicismului formal deşi în

fond poetul este un romantic originar. Paradisul peregrinar

este, în concepţia poetului, acea stare de căutare continuă, de

nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o

satisfacţie deplină a existenţei. Dar cum această realizare e greu

de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este

totdeauna peregrinar. Acesta e miezul concepţiilor pe axa

cărora Ion Şiugariu îşi alcătuieşte cu un deplin simţ al

construcţiei, volumul său de versuri”12

.

12

Pericle Martinescu, Cronica literară. Ion Şiugariu, Paradisul peregrinar,

în Dacia rediviva, Anul II, 1942, nr. 3, p. 15

Bolnav de auroră

217

Poemul Ţara de foc, închinat lui Laurenţiu Fulga, este o

încercare alegorică de a cuprinde lumea idealului. Aceeaşi

continuă năzuinţă spre purificare, într-un stil de baladă, cu

succesiunea planurilor şi a cînturilor. Ţara de foc este o creaţie

a poetului, o lume de vis şi de farmec. Spre acest imaginar ţel

plutea un vapor, în care se înghesuiau peregrinii flămînzi de

ideal, între care un străin nu lua parte la învălmăşeala mulţimii.

Lumea lui se constituia din meditaţie şi nu-l neclintea nici

măcar pericolul scufundării vasului, o dată cu apariţia unei

furtuni, a cărei declanşare îi procura doar satisfacţii estetice:

„Cînd noaptea cumplită se lasă,/ Greu undele gem în afund./ Ce

negre porunci le apasă?/ Ce crunte blesteme ascund?/ Un zvon

din adîncuri porneşte/ Spre nebănuitele zări,/ Şi creşte, şi

creşte, şi creşte,/ Pe-ntinsele, blîndele mări./ Se leagănă jalnic

vaporul,/ Pe culmile undelor. Vin/ Tot ape duşmane, Poporul/

Îşi blestemă greul destin./ Şi tremură, palizi de teamă,/

Flămînzii de ceruri nebuni…/ Din negre afunduri îi cheamă/

Căscate în noapte genuni,/ Doar unul din ei, peste valuri,/

Amarnic în sine privea./ O, triste cereşti idealuri…/ Şi singur,

şi singur, tăcea”.

Mitul acesta al personalităţii care se detaşează de aspectele

obişnuite ale existenţei, cu credinţa în desăvîrşirea idealului:

iată axa ideologică a poemului. Toţi peregrinii de pe vaporul

miraculos se întorc din drumul parcurs, spre locurile lor

pămîntene de care nu se pot desprinde. Singur străinul rămîne

cavalerul statornic al idealului iniţial şi ajunge visînd în ţara de

basme, mult făgăduită. Critica literară a timpului a făcut unele

aprecieri cu Luceafărul lui M. Eminescu şi Noaptea de

decembrie de Al. Macedonski. Asemănările acestea se pot

reţine dau numai în planul înrudirii tematice. Faţă de primele

volume ale poetului acesta are o tensiune emoţională mai

redusă, Ţara de foc poate fi asimilată unei experienţe, Ion

Şiugariu fiind mereu preocupat de căutarea unei modalităţi

adecvate de exprimare a mesajului artistic. Tot ca o experienţă

Ion Şiugariu

218

înţelege şi Ovidiu Papadima încercarea lui Ion Şiugariu:

„Poemul nu e conceput plastic, ci creat muzical-contrapunctic.

De aceea trebuie luat în totul şi savurat în felul clar şi cristalin,

în care gîndul şi gestul îşi răspund, în minunata arhitectură

străvezie a întregului. Prin ea Ion Şiugariu face o mare şi

îndrăzneaţă experienţă creatoare şi dă confraţilor săi o

frumoasă lecţie de conştiinţă artistică de cea mai stringentă

actualitate”13

. Ideea din poemul lui Ion Şiugariu are

similitudini de concepţie mai degrabă cu o nuvelă fantastică a

lui V. Beneş, Ţara depărtărilor din volumul Hanul roşu

(1938), accentul căzînd pe ideea că numai credinţa ajută

însetatului de adevăr să-l găsească.

Tradiţia comentatorilor de poezie în literatura noastră

începută cu Ion Heliade Rădulescu şi consolidată sistematic cu

activitatea lui Ion Pillat, se continuă în perioada dintre cele

două războaie mondiale cu Ion Şiugariu, semnatar al rubricii

Viaţa poeziei în publicaţiile Meşterul Manole şi Revista

Fundaţiilor. Ion Şiugariu s-a dedicat aproape în întregime

poeziei şi comentariului literar însoţitor. Primele sale versuri le

însoţea de comentarii orale, pe coridoarele Facultăţii de

filosofie şi litere din Bucureşti sau în diverse sedii redacţionale

prin care a trecut în scurta lui existenţă pămînteană. Acele

discuţii peripatetice mărturiseau un critic de vocaţie, pornit din

atmosfera mirifică a versurilor, asemenea lui Vladimir Streinu

şi a altora cîţiva. Neobosita lui activitate de comentator al

versurilor a crescut paralel cu aceea de poet, cu menţiunea că a

rămas risipită în coloanele publicaţiilor vremii.

Primele încercări critice ale lui Ion Şiugariu le găsim în

perioada în care colabora la Afirmarea din Satu-Mare, cu mici

însemnări de lectură, cronici literare nediferenţiate dar care

anunţau un iscusit interpretator al mesajului liric. Sîntem în

perioada în care vederile critice ale lui Ion Şiugariu nu sînt

13

Ovidiu Papadima, I. Şiugariu, Ţara de foc, în Revista Fundaţiilor, Anul

X, 1943, nr. 8, p. 454.

Bolnav de auroră

219

ordonate precis într-un sistem de aprecieri şi referinţe, ele se

afirmă în numele entuziasmului tineresc, sînt impresioniste şi

generale, simple notaţii de lector fidel, la curent cu mişcarea

literară şi artistică a epocii. Este o etapă iniţială, de căutări şi

frămîntări ideologice, pe care viitorul autor al Vieţii poeziei o

va depăşi treptat creîndu-şi un limbaj distinct.

Cel dintîi lucru pe care l-a simţit Ion Şiugariu a fost nevoia

primordială de a defini conceptul de poezie, în esenţa lui,

ajungînd la concluzia că „într-un anumit sens poezie înseamnă

atitudine”. De aici responsabilitatea pe care o implică actul

poetic, în manifestarea lui concretă. În lumina acestui principiu

comentatorul apreciază poezia lui Emil Giurgiuca, îi determină

mesajul artistic, realizarea imaginilor şi viziunea personală

asupra lumii din volumul Anotimpuri. Cronicile lui Ion

Şiugariu închinate poeţilor tineri începeau de preferinţă cu o

motivare estetică, teoretică, idee ce era urmărită pe parcurs, atît

în conţinutul ideativ cît şi în realizarea formală. Criticul refuză

experienţele avangardiste, uzurpatoare de valori artistice

consolidate, acordurile stridente ale unor nechemaţi,

universurile lirice nediferenţiate. Poezia de nelinişti şi căutări

interioare a lui Rilke este luată ca model de rezonanţe emotive,

de împlinire şi desăvîrşire ideală. Creaţia poetică este înţeleasă

ca o acumulare de frămîntări, o „nestăpînită foame de absolut”.

Profilurile poeţilor se desenează prin prisma acestor credinţe,

îndeosebi cel al lui V. Carianopol, căruia îi recunoaşte adecvată

utilizarea expresiei directe, în măsura în care nu se

îndepărtează prea mult de starea de contemplare, element pe

care Ion Şiugariu îl încorpora obligatoriu în structura poeziei.

Nu-l satisfăceau, de asemenea, acei poeţi care nu încercau

vibraţii interioare, criticul milita pentru o poezie a dramei

umane, a confruntării cu destinul existenşial, creaţia trebuie

închipuită ca o treaptă a victoriei împlinite şi nu numai ca

producătoare de emoţii.

Ion Şiugariu

220

Ion Şiugariu s-a preocupat în general de poezia tînără

românească, de aceea care se scria în anii 1930–1940, de multe

ori neglijată de critica literară a vremii, chiar şi de către aceşti

cronicari care deţineau foiletonul unui ziar sau cronica literară

a unei reviste. În acest sens virtuţile şi păcatele poeziei au fost

sesizate din interiorul ei, de un martor preţios, care nu s-a

transformat totuşi într-un avocat de grup. Spiritul apologetic

lipseşte din paginile scrise de Ion Şiugariu. Dimpotrivă, a fost

unul dintre cei mai îndrăzneţi comentatori ai poeziei tinere, pe

latura deficienţelor ei structurale. Peste tot a depistat în creaţia

poeţilor tineri: lipsa de personalitate, accente de monotonie,

repetări inutile, lipsa unei concepţii limpezi, nesiguranţa

expresiei şi alte aspecte similare. Ion Şiugariu nu manifesta

preferinţe dogmatice, în sensul că accepta diversitatea

stilurilor, remarca înţelegător perspectiva de dezvoltare a

fiecăruia. Este de la sine înţeles că repudia poezia lipsită de

semnificaţii artistice şi o constatare de felul celei care urmează

poate fi receptată şi astăzi: „Preocupările exclusiv formale,

suprapuse unui conţinut formal, fără nici o posibilitate de

tensiune înaltă, de nelinişte sau împăcare spirituală, nu pot

depăşi niciodată graniţele unei poezii minore”14

.

Ion Şiugariu nu era indiferent de felul cum îşi întocmea

cronica literară a poeziei, ea corespundea unui oficiu cu intenţii

normative şi în acelaşi timp informative. Manifesta un spirit

riguros, scrupule de conştiinţă, venind în conflict declarat cu

acei cronicari literari, care într-un fel sau altul, neglijau aceste

comandamente. Întreţine şi o polemică cu Const. Fîntîneru,

cronicarul Universului literar, cu privire la esenţa poeziei lui

Lucian Blaga.

Dragostea faţă de poezia tînără nu l-a părăsit pe Ion

Şiugariu niciodată. De aceea i-a combătut cu înverşunare o

anume „lene spirituală” şi a exclus din judecata lui critică

„orice obligaţii de altă natură decît cele de conştiinţă artistică”.

14

Ion Şiugariu, Orizonturi, în Meşterul Manole, Anul I, 1939, nr. 3, p. 26.

Bolnav de auroră

221

A servit acest ideal cu răbdare de benedictin, a pierdut astfel

amiciţii îndelungate, dar pînă la urmă a putut scrie următoarele,

admirabile, cuvinte: „Credem din tot sufletul nostru într-o

literatură romînească mare, unică, universală. O literatură fără

compromisuri, fără resemnări minore”15

.

Poetului îi cere zbucium şi revoltă în faţa principalelor

momente ale vieţii, îi contestă resemnarea şi tristeţea

nemotivată, stările de melancolie depresivă. Într-un singur caz

le consideră organice, fireşti: în poezia lui Ion Moldoveanu din

Sbor peste ape, învăţător someşean decedat înainte de a-şi

închega un profil liric distinct. Criticul devine combativ, fără

vehemenţe de stil însă, în cazul acelor poeţi care nu imaginează

o viziune personală asupra lumii. Aşa se întîmplă cu volumul

Genuni al lui Nichita Tomescu, despre care Ion Şiugariu scrie

sentenţios: „Cartea aceasta are o singură mare scădere: nu

trebuia să apară”.

Ion Şiugariu stăruie în continua perfecţionare artistică a

poeţilor, îl preocupa formaţia lor interioară, cultura lor literară,

spiritul lor viu şi contemplativ. Iată de ce apreciază entuziast

sîrguinţa lui Ion Frunzetti, ca poet şi cronicar plastic, în

realizarea destinului căruia avansa multiple nădejdi. Dar nu toţi

poeţii tineri au meritat elogiile criticului. El se războieşte cu

publicaţiile efemere, pe vremea aceea nenumărate în Capitală şi

provincie, cu duzina de versificatori ai colecţiei Adonis; îi

invită pe aceşti mînuitori ai versului la meditaţie lirică şi la o

oarecare modestie întrebîndu-i motivul pentru care scriu

„această enormă producţie facilă”. Şi astfel înşiră o întreagă

listă de poeţi, care, astăzi, au trecut în uitare.

Cronicile sînt înţesate de amintirile anilor de formaţie

literară din Oradea, unde scria versuri şi era urmărit de ochiul

sever al lui Octav Şuluţiu. Ion Şiugariu îşi aduce aminte cum la

o sedinţă a societăţii de lectură a liceului a apărat cu entuziasm

15

Ion Şiugariu, Poezia tînără, în Meşterul Manole, Anul I, 1939, nr. 7-10,

p. 58.

Ion Şiugariu

222

volumul de versuri Bulgări şi stele de N. Crevedia, spre

mirarea colegilor mai puţin familiarizaţi cu poezia modernă.

Tonul unor asemenea cronici se apropia de confesiunile lirice,

atît de frecvente, în menţiunile critice ale lui Perpessicius.

Concepţia criticului refuză îmbrăţişarea regionalismului

cultural, în pretinsele lui virtuţi nu a crezut niciodată. Această

părere şi-a exprimat-o în legătură cu mişcarea literară

bucovineană din jurul revistei Iconar, susţinută mai cu seamă

de animatorul Mircea Streinul. I se impută acestei grupări lipsa

de aderenţă la perspectiva universalităţii, altfel fiind o literatură

minoră, de interes local. Grupul poeţilor bucovineni i se pare

nebulos în tematică şi nu prea limpezit în exprimare.

Paralel cu activitatea critică, Ion Şiugariu a redactat şi un

jurnal literar din care a publicat mai multe fragmente în revista

Meşterul Manole. În cuprinsul lui revin aceleaşi idei literare şi

artistice pe care le apăra în cronicile literare închinate poeziei.

Cîteva fragmente a publicat şi în Tribuna clujeană din anul

1939. Responsabilitatea etică a scriitorului, promovarea creaţiei

româneşti, simpatii şi aversiuni faţă de anumiţi scriitori, notaţii

cu privire la actualitatea poetică sînt temele ce revin des în

paginile jurnalului. Anticalofil, Ion Şiugariu promovează

mereu atitudinea în poezie: „Toţi scriem frumos, dar aproape

niciunul nu ştim ce vrem. De aceea prietenii mei, poeţii, se

complac în poezia de atmosferă”. Criticul se luptă şi cu acei

care se străduiesc să îndrume cultura românească pe calea

resemnării, să cultive spiritul defensiv, anemic, lipsit de

personalitate. „Vorbim mereu de o filosofie românească, de

conservarea etnicului, de frumuseţea doinei. Mereu numai

despre asta. Poezia e bună fiindcă e românească, pictura

frumoasă fiindcă reprezintă ciobani şi mioare, fiindcă e cîntată

din fluier”16

. Ideile acestea devin o usturătoare replică la adresa

16

Ion Şiugariu, Jurnal literar, (II), în Meşterul Manole, Anul II, 1940, nr. 8-

9, p. 62.

Bolnav de auroră

223

direcţiei semănătoriste, care la vremea aceea mai vegeta în

diverse publicaţii, grupuri literare şi artistice.

Filel

e jurnalului mai combat şi atitudinea narcisică a poeziei, pe

care n-o pot depăşi versificatorii comuni, precum şi lipsa de

sinceritate emoţională. După o activitate susţinută de cronicar

literar, timp de doi ani de zile, Ion Şiugariu începe să fie luat în

seamă. Apar imputările celor interesaţi, cărora criticul le-a

demonstrat slăbiciunea inspiraţiei. Răspunsul criticului este şi

de data aceasta edificator: respingerea factorului „vîrstă” din

aprecierea critică şi estetică a literaturii, susţine convingerile

justificate şi nu acceptă toleranţa. „Totdeauna toleranţa minoră

este o slăbiciune” şi „datoria noastră este să tindem spre

perfecţiune”.

Într-o epocă ce cultivă cu precădere naţionalismul îngust,

căruia şi Ion Şiugariu i-a plătit uneori un scump tribut, criticul

respinge creaţiile cu acest semn distinctiv, lipsite de valoare

artistică. În cronicile lui, Ion Şiugariu s-a străduit să surprindă

profilul specific al fiecărui poet, a reliefat orogonalitatea

expresiei şi a cugetării artistice, urmărirea pe cîte un poet la

intervale subliniind creşterea personalităţii lui sau involuţia

artistică. Deşi arăta preferinţă conţinutului existenţial

încorporat în poezie, atitudinea în faţa vieţii şi a lumii, nu de

puţine ori surprinde şi aspectele formale ale creaţiei poetice.

Atitudinea faţă de poezia lui Mihai Beniuc din Cîntece de

pierzanie este clară: un bogat fond de idei şi o surprinzătoare

energie verbală.

Ion Şiugariu nu era de acord cu acei poeţi tradiţionalişti

care încercau să exploateze formula, iar în faţa unei poezii

încifrate sau a celei false prin tristeţea nesinceră pe care o afişa,

Ion Şiugariu propunea reabilitarea simplităţii şi a sincerităţii

directe. Cu privire la valorificarea artistică a etnicului, Ion

Şiugariu militează pentru depăşirea stării de paseim, în

concordanţă cu experienţa lui Lucian Blaga, „a cărui atitudine

Ion Şiugariu

224

se ridică peste o întreagă producţie literară, mai veche şi mai

nouă, inspirată şi ea din realităţile etnice, dar care, din

necesitatea de a accentua exclusiv notele particulare, nu a putut

să atingă decît rareori generalul” . Sau alt citat semnificativ din

acelaşi articol: „Faţă de acest fel de a face literatură naţională

(atitudinea semănătoristă şi naţionalistă, n.n.) Lucian Blaga şi

împreună cu el, încă vreo cîţiva, au pornit pe un cu totul alt

drum. Fără să continuăm a aduce Europa aici, la noi acasă, cu

linguriţa sau cu găleata cum se făcea în acel timp şi cum se mai

face încă, el a proiectat realitatea românească în plină Europă

discutînd şi afirmînd ceea ce avem noi particular pentru şi în

universalitate. Cred că aceasta este calitatea cea mai de preţ a

operei sale”17

.

Criticul avea o educaţie clasicizantă, încrezător în stările

echilibrate ale spiritului şi în acest sens milita pentru o

orientare distinctă a artei. Nedumeririle relativismului estetic le

consideră rătăciri de moment şi visa o biruinţă a clasicismului,

ale cărui contururi le identifica uneori şi în experienţele

moderniste. De aceea refuza o poezie neconstituită organic, cu

sărăcie de idei, ascunsă sub paravanul imaginilor şi a năvalei

de cuvinte. Această poziţie critică îşi are obîrşia încă în

teoretizările lui Titu Maiorescu, al cărui exemplu, autorul Vieţii

poeziei îl urmează fidel, în acord cu cerinţele timpului.

Continua oscilare între poezia de atmosferă şi cea de atitudine

relevă inconsistenţa talentului, lipsa fiorului liric şi neputinţa

organizării conţinutului. „Faţă de această poezie nesigură şi

minoră, preferinţele noastre se îndreaptă spre poezia de

atitudine, cu un conţinut relativ evident, poezie în care autorul

să aibă ceva de spus, să se străduie ca să îmbrace acest într-o

formă corespunzătoare şi să nu se servească de cuvinte decît în

măsura în care poate şi e necesar să le dea o misiune poetică

17

Ion Şiugariu, Viaţa poeziei, L. Blaga, Poezii, în Revista Fundaţiilor, Anul

IX, 1943, nr. 4, p. 195.

Bolnav de auroră

225

precisă”18

. Ideea revine obsesiv în paginile jurnalului deja citat:

„O cum îmi vine să fug de cuvinte! Ele mă împiedică să spun

esenţialul. Sînt singurele obstacole pe care le întîmpin cînd

scriu”19

. În faţa acestei concepţii clare, fundamentată pe ideea

de claritate şi valoare consolidată, verificată de etape istorice,

orice experienţă formală o considera ineficace. Îl atrăgea mai

mult originalitatea activităţii lui Viorel Şuluţiu, care pe vremea

aceea iniţia recitaluri poetice asociate cu muzică.

Ion Şiugariu frecventa şi expoziţiile de pictură. O succintă

caracterizare făcută sculpturii lui Ion Vlasiu: „Figuri expresive,

energice, pietroase (este vorba de Avram Inacu şi un portret,

n.n.) ca versurile lui Aron Cotruş. Nici un alt artist român, în

afară de Octavian Goga nu ne prezintă atît de bine sufletul

zbuciumat al Ardealului, ca acest tăcut şi blînd fiu de ţăran,

plecat din sat să cucerească glorie şi să modeleze în piatră

drama unui popor asuprit şi umilit de soartă ”20

.

Alături de Octav Şuluţiu, Ovidiu Papadima sau M.

Chirnoagă, criticul a cultivat valorile metafizice. E o direcţie a

criticii literare româneşti dintre cele doă războaie mondiale,

prea puţin studiată pînă acum. „Motivaţia critică a temelor

lirice este şi la criticul Ion Şiugariu preocupată de sensuri şi

simboluri metafizice. Judecata şi analiza sa au o greutate şi o

densitate critică pe care numai de la prestigii de ordin metafizic

o pot cîştiga”21

.

Carnetele unui poet căzut în război (1968), apărute

postum, ediţie îngrijită de Laurenţiu Fulga (Editura militară,

Buc.) este o carte de adînci rezonanţe umane şi artistice. Ea

cuprinde Jurnalul de front, început la 31 august 1944 şi

18

Ion Şiugariu, Cuvintele vremii. Jurnal literar, în Meşterul Manole, Anul

II, 1940, nr. 4-7, p. 53. 19

Idem. 20

Ion Şiugariu, Ardeleanul Ion Vlasiu, în Meşterul Manole, Anul II, 1940,

nr. 10, p. 6. 21

Melania Livadă, Valori metafizice în critica noastră literară, în

Saeculum, Anul II, 1942, nr. 2, p. 61.

Ion Şiugariu

226

redactat cu conştiinciozitate pînă în preajma tragicului

deznodămînt. Aşa cum s-a afirmat, paginile acestui jurnal

continuă un altul mai vechi, literar, poetul reflectînd pe

marginea cărţilor şi evenimentelor. Puţini au fost acei scriitori

români tineri, din generaţia lui Ion Şiugariu, momentul 1935 –

1944, care să fi realizat o plenară viaţă interioară ca autorul

Paradisului peregrinar. Sensibilitate şi delicateţe, pătrundere

intimă în resorturile afective ale poeziei, entuziasmul pentru

litera tipărită, cultul prieteniei ideale, toate aceste trăsături

caracteristice au făcut din Ion Şiugariu o speranţă în care

credeau cu convingere, atît Mihai Ralea cît şi Tudor Vianu,

dascăli ai sîrguinciosului student.

Jurnalul de front destăinuie momente de înflăcărare în

credinţa victoriei finale pentru eliberarea Transilvaniei, gînduri

tainice şi abia şoptite pentru fiinţa iubită, compasiunea pentru

cei răniţi sau pierduţi în încleştarea groaznică a războiului,

referinţe la lecturile literare posibile între două etape de atac:

„Am început să fac însemnări pe margini de regulamente

militare. Străbunii mei însemnau pe margini de ceasloave şi

prin evangheliere. Iată o diferenţă care trebuie reţinută”22

.

Atmosfera frontului este notată realist, asemănător cu cea din

poezia lui Camil Petrescu, cu înaintări şi retrageri de pe poziţii,

somnuri agitate şi vise dătătoare de speranţă, nopţi dormite în

şanţuri, zguduite de bombardamente şi pîndirea morţii, ploi

interminabile, zvonuri de pace aşteptate cu nerăbdare. În tot

acest climat sumbru, poetul simte nevoia să citească proza lui

Marcel Proust, să asculte cîntecul popular al unui rapsod

bihorean, comentează pe Byron, scrie poezii, are nădejde în

schimbările ce vor veni după isprăvirea războiului: „Vom trăi

alături, vom cutreiera lumea, va fi atît de bine! După război

22

Ion Şiugariu, Carnetele unui poet căzut în război, Edit. Militară, Buc.

1968, p. 21.

Bolnav de auroră

227

trebuie să urmeze o epocă de libertate, de dreptate socială.

Locul nostru este numai într-o astfel de lume”23

.

Partea a doua a volumului cuprinde Elegii pentru Ardeal,

avînd un cuvînt introductiv al lui Emil Giurgiuca. Sînt poezii

născute din durerea neamului, de un înalt patriotism şi aleasă

sensibilitate lirică. Poetul şi-a lepădat visele la răscruci de

amintiri şi a intrat cu versul lui în satul de munte din nordul

Transilvaniei, unde clocoteau suferinţa, mîhnirea şi revolta:

„Cînd printre ceţuri, cîteodată mă frămînt/ De satul meu

ardelean mi se face dor,/ De minerii mei simpli şi buni. Încă mă

dor/ Peregrinările lor negre prin pămînt./ Îi văd, pe potecile

umbroase trecînd,/ Ca nişte arse făclii, cu lămpile-n mîini,/

Peste munţi de piatră, neclintiţi stăpîni,/ Spre lumina de sus îi

poartă tristul gînd” (Satul meu ardelean).

Moartea prematură a lui Ion Şiugariu a lipsit literatura

română de un virtuoz poet al imaginii, precum şi de o reală

nădejde a criticii literare.

Am scris această carte cu o reală dragoste

pentru opera scriitorilor amintiţi, aş putea

spune cu pasiune, cu gîndul de a reabilita

memoria şi sîrguinţa artistică a acelora

care au trudit în folosul creşterii literaturii

româneşti, pe măsura posibilităţilor lor şi a

credinţei sincere de a visa o lume mai bună,

mai frumoasă, în care armonia cugetului să se

împletească deplin cu valorile sensibilităţii.

23

Ion Şiugariu, Op. cit., p. 44.

Ion Şiugariu

228

Bolnav de auroră

229

Ion Şiugariu

230

ION ŞIUGARIU DELA MEŞTERUL MANOLE

Generaţiei mele, pe care am putea-o numi „generaţia dela

1939”, pentru că îşi atinsese primele ţeluri în anul când a

isbucnit cel de al doilea Război Mondial, i-a aparţinut şi acest

tânăr poet-erou care ne-a luminat tuturor existenţa şi poesia,

în acei ani de dublă pregătire: o pregătire către propria

noastră realizare, şi o pregătire de moarte, vreau să spun de

moarte reală, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Ţării,

parţială, evident, şi trecătoare, însă care n’a trecut încă şi cine

ştie cât va mai stărui de-asupra tragediilor noastre. Ne-am

cunoscut şi ne-am perfecţionat la umbra „Gândirii” şi acolo

am înţeles, în primul rând, ce înseamnă a fi Român. Ne-am

desvoltat cetind şi meditând cărţi de Lucian Blaga, Nichifor

Crainic, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pilat,

Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă, Gib Mihăescu, Matei

Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, gânditori, poeţi şi

romancieri care au ştiut să creeze o Românie literară şi

filosofică pe măsura României geopolitice ieşite din

răsturnările celui dintâiu Război Mondial. E greu de povestit

această istorie paralelă şi greu de înţeles pentru cei care n’au

trăit-o cum am trăit-o eu, Ion Şiugariu şi ceilalţi tineri de

atunci. Cei ce ne precedaseră şi care, între 1920 şi 1940, au

dat Ţării un chip cultural fără de care nu se poate reconstitui o

imagine valabilă a României antebelice, scriau şi publicau în

timp ce noi împărţeam Universitatea cu poesia, dădeau la

iveală cărţi ca acestea: „Puncte cardinale în haos” şi

„Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, „Trilogia

culturii”, „Trilogia cunoaşterii”, „Cruciada copiilor”,

„Meşterul Manole” şi „Avram Iancu” de Lucian Blaga,

„Ţărm pierdut” de Ion Pillat, „Urcuş” de V. Voiculescu,

„Estetica” de Tudor Vianu, nuvelele lui Victor Papilian,

romanele (cele bune) ale lui Cezar Petrescu, „Lauda

somnului” şi „La curţile dorului” de Lucian Blaga, traducerea

Bolnav de auroră

231

„Divinei Comedii” de Alexandru Marcu, eseurile lui Dan

Botta, „Panorama literaturii române” de Basil Munteanu şi

altele, cărţi modelate într’un fel sau într’altul de spiritul

„Gîndirii”, care a dus în acei ani către o definire a României

prin creştinism şi cultură, ca un final al încercărilor mai vechi

realizate de „Convorbiri Literare” şi „Semănătorul” sau în

sens contrar, de falsele premise, rămase din fericire fără

concluzie, ale „Vieţii Româneşti”, singura pretenţie

românească de a face din marxism o cheie de cunoaştere, care

nu şi-a găsit niciodată broasca, pentru că, dela început până la

sfârşit, o căuta pe delături, în inesenţialul luptei de clase şi a

unui fals realism care, atât în literatură cât şi în politică, au

stârnit între noi adevărate catastrofe naţionale.

Tot ce gândise despre romantism secolul al XIX-lea şi-a

aflat în „Gândirea”, ca revistă şi ca proiectare în afara unor

personalităţi crescute în spiritul ei, o continuare şi o împlinire.

Este imposibil, astăzi, după cum va fi imposibil mâine, să se

ajungă la o definire a culturii româneşti fără să se ţină seama

de grupul dela „Gândirea”, care a constituit un fel de

Academie Română paralelă, din înfăptuirile căreia, cărţi,

catedre universitare, conferinţe, ziare, s’a putut constitui timp

de două decenii un chip real al României, un fel de întregire a

neamului care dădea celeilalte întregiri, dela 1918, o fiinţă

naţională şi un elan către constelări exterioare. Această idee

de universalizare, plecând dintr’o esenţă românească foarte

bine definită, a constituit idealul generaţiei mele şi a lui Ion

Şugariu.

Anii în care s’a pus la cale proiectul „Meşterul Manole”

au fost 1936-1938, când, colaborând la „Gândirea” şi la alte

reviste cum erau, de pildă, „Pagini Literare” dela Turda, sau

„Gândirea Românească” de la Cluj, ne adunam aproape în

fiecare zi la Café de la Paix sau prin restaurante pentru poeţi şi

dicutam despre mesajul generaţiei noastre. Eram obsedaţi de

ideea unei afirmări europene a culturii româneşti. Cei care,

Ion Şiugariu

232

dela început, şi-au pus fervoarea în acest proiect am fost: Ovid

Caledoniu, Horia Niţulescu, Axente Sever Popovici, Ion

Şiugariu, Miron Suru şi cu mine, la care s’au adăugat, cu

participări mai mult sau mai puţin entuziaste, Ştefan Baciu

(care s’a despărţit de noi încă înainte de apariţia primului

număr al revistei), Ştefan Stănescu, Ion Aurel Manolescu şi

Madeleine Andronescu, iar din depărtarea provinciilor pe

unde trăiau: Grigore Popa, Mihai Beniuc, V. Beneş, Mihail

Chirnoagă, Octav Şuluţiu şi Mircea Streinul, sau Marcello

Camilucci, care era pe atunci profesor la Bolonia. Alţii ni s’au

adăugat mai târziu, în cei doi ani de existenţă a revistei, după

cum pictorul Ion Mirea, personalitate complexă, obsedată de

artă, de filosofie şi de poesie, şi alţi artişti plastici au fost cu

noi sau alături de noi, ca bucovineanul Rud. Rybiczka, şi ne-au

ilustrat coperţile cu mâini şi cu gânduri aliate. Grigore Popa

îşi făcuse teza de doctorat despre Kirkegaard, dacă nu mă

înşel, Axente Sever Popovici era matematician şi filosof (cel

mai inteligent om pe care l-am cunoscut în viaţa mea, în Ţară

şi în afară), Ovid Caledoniu trăia din Rilke şi Angelus Silesius,

Horia Niţulescu venea dela Teologie, Mirea voia să ştie şi să

reprezinte totul, într’un elan pluridisciplinar care-i stă şi azi

înscris în operă, Miron Suru era librar şi bibliograf şi cel care

a făcut posibilă viaţa vizibilă a revistei punându-ne la

dispoziţie tipografia dela Cărţile Bisericeşti pe care o

conducea Pavel Suru. Căutam colaboratori în Franţa, Italia şi

Spania ca să ne mutăm în Europa, convinşi de puterea noastră,

era să spun de geniul nostru, ceea ce atunci ni se părea

normal, deoarece, aşa cum spunea Ovid Caledoniu, atinsesem

o vârstă (abia trecusem de douăzeci de ani) când nu mai

puteam scrie decât foarte bine, deci universal valabil. Cred că

am fost generaţia cea mai ambiţioasă şi mai orgolioasă

născută cândva pe „ţara rondă ca un scut”, cum o numea

poetul unui „Urcuş” din care ne făcusem un itinerar. Ion

Şiugariu era, printre noi, un fel de lumină încărcată de poesie,

Bolnav de auroră

233

antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr’o

continuitate ondulatorie, care era tradiţia dela „Gândirea”,

din care i se trage întreaga inspiraţie, şi dintr-o ruptură

corpusculară, sau revoluţionară care-l aducea în mod logic

către noi. Toţi am fost aşa, tradiţionalişti şi revoluţionari, la

modul cel mai complementar posibil fără de care nu e posibil

să înţelegi şi nici chiar să contemplezi o mişcare literară, un

curent, o revistă sau o personalitate universal grăitoare. Totul

se rezolva în noi pe această dublă dimensiune, care este, cu

siguranţă, şi cea a României de mâine.

Critici literari specializaţi au scris în Ţară despre poesia

lui Ion Şugariu, adunată în acest volum prin grija iubitoarei lui

soţii, inspiratoare şi conducătoare, în felul în care Dante vedea

femeia şi amorul, în felul în care fiecare din noi, cei dela

„Meşterul Manole” am fost duşi către noi înşine ca nişte

„Fedeli d’Amore” ce eram, de îngerii noştri complementari.

Dacă n’ar fi fost strâns cu atâta grabă dintre noi, Ion Şugariu

ar fi devenit, alături de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al

generaţiei dela 1939, înscris dela primele lui versuri pe linia

Dante-Claudel-Rilke-Eliot, de care ţineau aproape toţi poeţii

dela „Gândirea”, fiind desigur Nichifor Crainic cel ce mai

mult a fost continuat de versurile din acest volum. „Sete de

ceruri” este un titlu gândirist, dar şi „Paradisul peregrinar”,

ca şi multe din poemele adunate aici. E o poesie plină de

soare, vreau să spun de el însuşi. De câte ori ne vedeam, mă

ruga să nu-l mai chem Ion, ci Soare. Mi se părea un nume

păgân, în timp ce numele lui de botez venea direct din

Evanghelie şi mă aşeza alături de chipul interior al poetului.

Abia acum îl înţeleg. A fi soare înseamnă a fi lumină, început,

peste păgânism şi creştinism, genetic adevărat. Astfel,

Cuvântul se îmbina cu Lumina şi devenea lume. Îi cer iertare

că abia acuma, după atâţia ani, în faţa acestor poeme şi a

fragmentelor de proză epistolară, atât de ale lui, îi pot spune

Soare, chemându-l aşa cum el voia să-l chem. Cetindu-l, am

Ion Şiugariu

234

reavut dinainte drama întreagă a generaţiei mele. Idealul

universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna şi

către ceea ce o aştepta, adunarea într’o revistă şi într’o

grupare a voinţei noastre de putere spirituală, războiul,

separările, morţile, exilurile. Decenii de deşerturi şi sânge

între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toţi

oamenii pământului, împrospătaţi în românism, adică în

cunoaştere, şi teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură,

luptă de clase, materialism absurd, plin de molii şi de răutate,

patru decenii de proză întunecată şi neomenească, de durere

românească, definitoare şi ea, într’un fel, deoarece a fost

poporul român punctul în spaţiu şi în timp în care s’a

concentrat suferinţa şi nedreptatea. Poate că şi asta înseamnă

ceva, deşi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori şi pe alte

recorduri. Oricum, poesia lui Ion Şugariu, atât de legată de

acea intenţie, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi

putut fi şi n’a fost decât în sacrificiu şi în moarte. În această

nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generaţia dela 1939

se reîntâlneşte cu Ion Şugariu într’un moment în care

întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare

începuse să curgă peste noi.

Vintilă HORIA

Madrid, 21 I 1985

Bolnav de auroră

235

Ion Şiugariu

236

LOCUL LUI ŞIUGARIU

Au trecut zeci de ani de la moartea lui Ion Şiugariu. Şi,

deşi s-au scris despre el cărţi întregi, studii dense, iar casa

părinţilor săi din satul natal, devenită muzeu memorial îi

conservă amintirea – alături de poeţi ca N. Milcu, George

Boldea, Al. Călinescu, N. Cantonieru, Ion Moldoveanu ş.a. –

Ion Şiugariu apare în galeria acelor „scriitori uitaţi” despre

care, în volumul său cu acelaşi titlu, Nae Antonescu scria că

„opera acestora ar trebui tipărită neîntârziat”, pentru ca textele

lor „să intre în circulaţie ca bunuri ale patrimoniului naţional şi

să fie valorificate alături de alte creaţii majore ale literaturii

noastre”.

Aceasta o urmăreşte efectiv editura „Agora” din Iaşi,

preocupată de opera lui Ion Şiugariu în totalitatea ei, cu

sprijinul doamnei Lucia Soreanu, care, după ce a publicat în

Germania elegantul volum „Sete de ceruri” reunind opera sa de

poet – cu aceeaşi devoţiune, al cărei secret ar putea fi iubirea,

credinţa şi prietenia, condusă de dorinţa de a se apropia din nou

de prietenii tinereţii şi poeziei lui” – cum mărturiseşte – pune la

dispoziţia noastră din bogata sa arhivă o serie de articole şi

manuscrise care, completate cu unele extrase din principalele

reviste ale vremii, purtând semnătura poetului – constituie

materia acestui volum.

Cine a fost Ion Şiugariu? Care a fost locul său în istoria

literaturii române? – se pot întreba cititorii lui, după o jumătate

de secol de la stingerea sa.

Născut la 16 iunie 1914 în comuna Băiţa (Maramureş), de

mic copil însoţind pe tatăl său (minerul aurar) la munca de

spălare a aurului, „cântăreţul minerilor ce ostenesc să macine

munţii” îşi face apariţia în literatură în 1934, debutant ca elev

în clasa a VI-a – a liceului „Emanoil Gojdu” din Oradea, la

revista „Observatorul” din Beiuş, cu versuri semnate Ionel

Şiugariu.

Bolnav de auroră

237

După 1934, colaborator la revistele ardelene „Lanuri” din

Mediaş, „Flori de crâng” din Oradea, „Afirmarea” din Satu

Mare, „Freamătul şcolii” din Cluj, „Veac nou” şi „Cronica

literară” din Baia Mare, apoi al revistei „Familia” din Oradea,

desfăşoară o întinsă activitate ce-l impune ca poet şi publicist

deopotrivă.

Între 1936-1937 îşi pregăteşte volumul său „Incantaţii”, în

final „Trecere prin alba poartă”, care apare în 1938 în capitală.

Devenit între timp (din 1937) student al Facultăţii de

Filosofie şi Litere din Bucureşti (secţia de filosofie şi filologie

modernă, specialitatea franceză) – după ce-şi satisface stagiul

militar la şcoala de ofiţeri de rezervă din Ploieşti (între 1936-

1937) – Ion Şiugariu intră în viaţa literară a ţării. Colaborează

la revistele „Universul literar”, „Curentul literar”,

„Luceafărul”din Sibiu, în continuare la „Afirmarea” din Satu

Mare, dar mai ales la „Decalogul”, iar din 1939 la revista

„Meşterul Manole”, semnând poezie şi critică literară. După ce

în februarie 1942 îşi susţine cu succes teza de licenţă cu

lucrarea „Aspectul jurnalistic al literaturii moderne” sub

îndrumarea profesorului său Mihai Ralea, în acelaşi an publică

volumul „Paradisul peregrinar” în colecţia „Meşterul Manole”

şi îşi asigură colaborarea la „Revista Fundaţiilor Regale”, unde

întreţine până în februarie 1944 rubrica „Viaţa poesiei”.

În 1943 e concentrat la Ploieşti ca ofiţer de rezervă la o

şcoală de instrucţie şi repartizat apoi la un regiment de

infanterie din Moldova (Bacău) unde, alături de bunul său

prieten, Coriolan Gheţie, redactor al „Decalogului”, va

colabora la ziarul local „Bacăul” cu eseuri şi cronici literare, fie

şi în parte reproduse în acest volum.

În acelaşi an publică poemul său „Ţara de foc” (colecţia

„Meşterul Manole”) scris pe marginea unui episod din viaţa

marelui său prieten Laurenţiu Fulga, căruia „acolo unde se află,

în lumină sau în întuneric”, cu dragoste de frate i-l închină.

Ion Şiugariu

238

Curând căsătorit cu studenta la farmacie Lucia Stroescu,

atrasă de „focul lui lăuntric, flacăra acestui spirit ales”, - în

septembrie 1943 desconcentrat, continuă un amplu „Studiu

critic despre poezia lui George Bacovia”, adună material pentru

o anchetă „Lucian Blaga şi poezia tânără”, lucrează la „Elegii

pentru Ardeal” şi pregăteşte un volum de comentarii critice

„Viaţa poesiei” (seria I) cu studii despre poeţii prezentaţi în

„Revista Fundaţiilor Regale”.

În mai 1944 din nou concentrat, ia parte la luptele ce au

urmat actului de la 23 august şi îşi începe Jurnalul de front

(prima filă datată „31 August Băneasa-Otopeni, unde ne-am

bătut cu nemţii”), apoi la luptele regimentului său împotriva

armatei naziste în retragere pe teritoriul Ungariei şi al

Cehoslovaciei – până la 1 februarie 1945, când victima unei

schije de brandt cade răpus în munţii Tatra, împreună cu şase

soldaţi ai săi, înmormântat în cimitirul unui sat de lângă Brezno

(reînhumat în 1956 în cimitirul militar român din Zvolen, lângă

Banska Bistritza).

Au rămas în urma lui, pe lângă cele trei volume de versuri

antume, - în manuscris volumul „Elegii pentru Ardeal”,

împreună cu „Jurnal de front” publicate în 1968 de Laurenţiu

Fulga în placheta „Carnetele unui poet căzut în război”, precum

şi o serie de proiecte dintre care un volum de poezii „Mara

Tarola” (un mit al femeii din basm) şi „Însângeratele corăbii”

(devenit – cel dintâi – „Fata din iarbă”, fie şi parţial publicat în

volumul „Sete de ceruri”) şi proiectul unui roman („Soare de

iarnă”), un fragment până azi inedit.

Se gândea, hotărât, la o operă mare, „la eternitate”, la

„ceva durabil”, – opera lui mare, pe care – o purta în suflet „Le

deuxième Jésus” (voia să apară în limba franceză) privind

destinul artistului. În 10 februarie 1942 îi scria doamnei sale:

„În ultimele zile mă bate gândul unei piese de teatru pe care aş

intitula-o Olarul (piesa ar simboliza raporturile dintre artist şi

lume”), având deci în vedere aceeaşi temă, tema lui

Bolnav de auroră

239

permanentă, esenţială, în modalităţi care-l angajau deopotrivă

ca dramaturg în status nescendi.

Poet în primul rând, „acest tânăr poet erou care ne-a

luminat tuturor existenţa şi poezia în acei ani de dublă

pregătire: pregătire către propria noastră realizare şi o pregătire

de moarte” – (Vintilă Horia) – Ion Şiugariu e, înainte de orice,

un poet reprezentativ al generaţiei sale. Poezia constituie

modul său preferat de expresie. „Misiunea mea în lume aceasta

e – poezia”, afirma în scrisoarea din 10 februarie 1942 adresată

soţiei. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre

vise, credinţei în Umanitate şi Poezie”, cum spun prietenii săi,

o confirmă.

Despre poezia sa, în genere, bine primită, s-a scris la

vreme, cu însufleţire. Începând cu „Trecere prin alba poartă” în

care fostul său dascăl, criticul Octav Şuluţiu vedea „o ţâşnire

vulcanică, un clocot de pasiune, o tinereţe neastâmpărată care

irumpe, dornică de viaţă şi de avânt, o izbucnire sinceră şi

neastâmpărată, aşa cum îi şade bine tinereţii să fie” (Familia), -

revistele vremii apreciază pe rând poezia sa „un strigăt de

bucurie, de dragoste, de amintiri avântate” (Viaţa

românească), „frăgezimea sentimentului tumultuos” (Pagini

lierare), iar în „Paradisul peregrinar” avânturile, mirajele,

ispitele, năzuinţele, nepotolita sete de evadare în spaţii

metafizice, fulguranta întruchipare într-o identitate umanistă”

(Gândirea), „un suflu sănătos de viaţă, o atitudine în faţa

marilor probleme şi o încercare de tehnică, oarecum nouă,

personală” (Revista Fundaţiilor Regale), „vibraţia unui elan

sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit” (Universul

literar).

Ion Şiugariu e în acelaşi timp însă un critic literar de

prestigiu, am putea spune – un profesionist. Rubrica sa la

Revista Fundaţiilor Regale, pe atunci „prima dona” revistelor

ţării, (la care colaborau critici ca Şerban Cioculescu, Pompiliu

Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, alături de

Ion Şiugariu

240

Ovidiu Papadima, el însuşi influent critic şi redactor al ei), - îl

consacră pe tânărul cronicar al generaţiei ca un critic de seamă

al literaturii noastre tinere în special. Avea pentru acesta

căldură, convingere şi informaţia necesară, o frumoasă cultură,

un spirit obiectiv. Avea intuiţia certă a valorilor, un gust estetic

ager şi fin. Se „orienta” şi nu greşea în aprecierea poeţilor

îndeosebi. Era un critic onest, mai cu seamă, sensibil şi adesea

profund. În cronica sa la volumul Poezii (1942) de Lucian

Blaga, de pildă, publicată în Basarabia literară (ce-a apărut în

anii 1942-1943 la Bucureşti) Ion Şiugariu „surprinde cu o

intuiţie sigură de poet afin poetica dominantă a misterului, a

cunoaşterii absolute”, - observă Mihai Cimpoi şi citează pasaje

concludente în lucrarea sa Lucian Blaga (Paradisiacul,

lucifericul, mioriticul) poem critic, apărută recent. Volumul

Viaţa poeziei în pregătire la editura Agora, sub îngrijirea lui

Marcel Crihană, vorbind de la sine în această privinţă, nu mai

stăruim.

Dar locul lui Şiugariu în istoria literaturii române, dacă ar

fi să-l plasăm în acest larg context, se leagă de generaţia pe

care Vintilă Horia o numea „generaţia de la 1939” – generaţia

căreia îi aparţinea împreună cu Vintilă Horia, Ovid Caledoniu,

Horia Niţulescu, Axente Sever Popovici, Ştefan Baciu, „cea

mai ambiţioasă şi mai orgolioasă dintre generaţii” – pe un plan

mai profund şi, desigur, mai complex.

În 1939 apare la Bucureşti „Meşterul Manole” revista

tinerei generaţii literare şi artistice a României de astăzi, cum o

vedea el însuşi, ca un spectaculos şi temerar proiect al unor

tineri obsedaţi de ideea unei afirmări europene a culturii

româneşti. „Printre cei care, de la început, şi-au pus fervoarea

în acest proiect au fost alături de Ovid Caledoniu, Horia

Niţulescu, Axente Sever Popovici, Ion Şiugariu şi cu mine”, -

scria Vintilă Horia în prefaţa volumului Sete de ceruri,

„pentru că îşi atinsese primele ţeluri în anul când a izbucnit cel de al doilea

război mondial”.

Bolnav de auroră

241

amintind că „ideea de universalitate, plecând dintr’o esenţă

românească foarte bine definită”, a constituit idealul generaţiei

sale şi al lui Ion Şiugariu.

Animat de această idee, el o susţine cu avânt şi

consecvenţă, cu exmplară dăruire. „În complexul culturii

româneşti, Meşterul Manole trebuia să însemne, în ochii săi,

ceea ce au însemnat marile curente şi reviste trecute: Dacia

literară, Junimea, Sămătorul, Gândirea. Adică o treaptă în

evoluţia acestei culturi spre o tot mai definită rotunjire. În acest

sens considera că Meşterul Manole trebuia să adopte de la

început ofensiva. Dacă Dacia literară, Junimea şi Sămătorul

au reuşit să pună problemele „esenţiale ale culturii noastre

(probleme pe care Gândirea le-a rezolvat atât de mulţumitor în

ceea ce priveşte latura lor defensivă şi tradiţionalistă) –

generaţiile tinere erau chemate să încerce „transpunerea acestor

probleme pe plan universal, depăşind limitele impuse de etnie

şi atacând direct esenţialul”... Pentru aceasta era necesar „să

ieşim zgomotoşi pe câmpul de luptă, vorbind în numele unei

Românii pretenţioase şi nemulţumite, o Românie care atacă

direct marile probleme ale omenirii...”

Meşterul Manole intra astfel în rândul marilor reviste

literare ce deschideau o epocă sau un curent în evoluţia

scrisului nostru, devenind – în optica sa – arsenalul noii forţe

spirituale a ţării.

L-am cunoscut în perioada când, prim-redactor al ei,

alături de Ovid Caledoniu şi Vintilă Horia, directori, – Ion

Şiugariu se dedicase cu trup şi suflet revistei şi parcă nu-l pot

concepe ştiind ce-a însemnat pentru el, decât prin această

revistă. Într-o vreme când Vintilă Horia era la Roma sau Viena

(venea rar în ţară şi pe scurt timp), iar Ovid Caledoniu îi

încredinţase răspunderea ei, Ion Şiugariu „era printre noi – şi

amintea cel dintâi – un fel de lumină încărcată de poezie,

antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr-o

continuitate ondulatorie, care era tradiţia de la Gândirea...” Şi

Ion Şiugariu

242

tocmai prin această proiecţie a prezenţei sale în lumina

tradiţiei, era pentru noi, cei de atunci, gravitanţi în jurul acestei

reviste, un N. Crainic al nostru, în acelaşi timp poet şi doctrinar

al grupării, căreia îi stabilea directivele, linia de forţă şi

obiectivele ei cu o înaltă conştiinţă a culturii. De la articolul

program până la cronica măruntă sau „viaţa cărţilor” (prin

1940, când l-am cunoscut) revista era în mâinile lui. Lui îi

încredinţam noi colaborările, cu el discutam programul revistei,

ideologia ei literară, doctrina ei. Zelos, activ, însufleţit corifeu

al grupării, Ion Şiugariu era, într-un sens, un spiritus rector, un

mentor al ei. Revista era pentru el, aşa cum voia să o facă, o

instituţie sacră, o vatră a generaţiei sale, prin care şi pentru care

trăia. Punea mai presus de orice problemele generaţiei sale şi

începea să simtă şi să gândească în ultimul timp, să lucreze

numai în numele ei. În acelaşi timp, printre puţinii de la noi

care înţelegeau că a folosi culturii, ţării tale, este a te înţelege

cu generaţiile care te vor urma şi pe care în fond le-ai pregătit,

era preocupat de orientarea spirituală, de experienţa morală a

tineretului. Colabora la revistele vremii, în special Decalogul

(unde numele său nu lipsea de obicei) cu articole de orientare

creştină în cel mai profund spirit ecumenic, - privind „setea de

a nu trăi şi de a nu muri oricum, setea de ceruri”.

Împărţea cu cel mai bun prieten al său, Laurenţiu Fulga,

când l-am cunoscut, o cameră sărăcăcioasă de la etajul V al

Palatului Tinerimii, unde era căminul studenţilor refugiaţi.

Discutam seri întregi în jurul mesei rotunde din tihnitul parloir

al acestui cămin sau – după căsătorie – pe străzile acelea pustii

de lângă casa (mai exact căscioara) de pe strada Rondă. Era

acolo un brad la fereastra lui, bradul de la poartă. Câte zile şi

ceasuri de spovedanie în acea oază de pace a capitalei unde-şi

avea redacţia sa Meşterul Manole, unde ca un Xenopol la

Junimea, bonne à tout faire, făcea paginaţia, făcea corectura,

făcea ambalajul, lipea timbrele, expedia corespondenţa revistei,

Bolnav de auroră

243

stabilea relaţii şi punea la cale noi colaborări, scria eseuri şi

articole pe care noi i le citeam cu înfiorare.

Volumul de faţă, o sumară culegere a acestor „materiale”,

unele până azi nepublicate, grupează într-o ordine, fie şi

relativă, în patru secţiuni (I. Invitaţii, II. Jurnal literar, III. Spre

noi înşine, IV. Inedite) o suită de pagini, oferind în ansamblu o

nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist şi

critic literar deopotrivă, – prin strădania editurii de a îngloba

ceea ce-l afirmă pe amnbele planuri ca exponent al generaţiei

sale.

Volumul de faţă reprezintă, aşadar, cartea unui om şi,

implicit, cartea unei generaţii.

Cartea unui om despre care s-a spus: „Era în Ion Şiugariu

un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări

într-un viitor cât mai apropiat”. Cartea unui om care în 19

noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: „Şi oricât de mare

gol voi găsi în preajma mea la întoarcere şi oricât viaţa mea va

fi mers înainte fără mine, şi oricât voi mai avea de suferit dintr-

o cauză ori alta – ştiu la fel de bine că mă voi bate să devin

omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...”

Cartea unei generaţii – în ochii săi – „adevărata generaţie,

torturată de setea de a se găsi pe ea însăşi, de a se realiza în

cadrele virtualităţilor de care dispune, fără să admită nici un

compromis cu viaţa de toate zilele şi care ridică stindardul

întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului

din om şi pentru reabilitarea menirii lui adevărate”, „generaţia

cerului”, cum o numea el...

Observând că „nimic nu lipseşte atât de mult veacului pe

care-l trăim decât bolta şi stelele sufletelui” („Aş putea spune –

nota – că trăim într-o epocă de profundă şi dăunătoare criză

sufletească”), Ion Şiugariu exclama aprins: „Sufletul,

sufletul!”, obsedat de tendinţa sufletului către o existenţă

superioară. O sete de evadare din angrenajul unui

convenţionalism strâmt, o nestânjenită pornire către zări largi îl

Ion Şiugariu

244

poartă în aspiraţia sa către cer, spre lumină. Scriind cu mâhnire:

„Ne doare întunericul care ne înconjoară şi ne acoperă cerul”,

în sentinţe eliptice, de o lapidară concizie, înfiera tocmai

„imposibilitatea de a evada din cotidian. De a fi altceva. Mai

mult. Mai mare. Mai frumos...” Şi, căutând în adâncul

conştiinţei epocii, declara cu avânt: „Purtăm în noi setea de

lumină ca pe un stigmat al veacului, ne ridicăm tot mai dornice

mâinile spre rugăciunea neprihănită a cerului”. Şi vedea un

liman, o salvare într-o mult visată, utopică ţară a crinilor.

„Există undeva – credea Ion Şiugariu – o ţară albă a crinilor, o

minunată ţară albă a împăcării în esenţa absolută, pentru care

veacul acesta începe să aprindă luminile ” şi spre care – gândea

– ne îndreptăm tot mai nerăbdător paşii, ca „spre singura

noastră ţintă, singurul nostru ideal vrednic”.

Cu ochii-n zări, aşadar, cu o râvnă de sacerdot, Ion

Şiugariu profesa un ideal. În ochii săi idealul era o profundă şi

mare realitate. Nu poţi avea un suflet, scria el, atâta vreme cât

nu cunoşti idealul. „Nu poţi trece peste condiţia biologică,

nedorind niciodată cerul”.

Este aici, în fond, un ax al cărţii, care-o susţine în vibraţia

ei interioară, în unitatea ei, explicându-i mesajul şi însuşi titlul,

justificat în optica unui crez al său. Crezul poetului, „dornic de

idealitate şi de tot ce depăşeşte mărginirea impusă condiţiei

noastre pământeşti”, cum s-a spus. Poezia sa de-o candoare, de-

o puritate uneori franciscană, mărturiseşte această neostoită şi

tonică năzuinţă. Poetul se visa, „în lirica lui cât mai departe de

pământesc, scuturat de lut, plutind icaric în azur şi sub soare,

cât mai sus; un continuu «excelsior»” era pecetea versului lui

Ion Şiugariu”, scriau pietenii lui curând după dispariţia sa.

Poetul privit ca un „însetat de viaţă, un poet al vârstei lui,

simplu şi curat”, un temperament poetic de un remarcabil

dinamism şi, nu mai puţin, o trudnică năzuinţă spre purificare,

se leagă prin acea stare de căutare continuă, de nostalgie a

realizării interioare, singura care garantează o satisfacţie

Bolnav de auroră

245

deplină a existenţei şi care constituie, se pare, miezul de foc,

acel sâmbure aprins al liricii sale, – de eseistul din „Ţara

crinilor”. Şi, invers, eseistul însoţeşte poetul din Trecere prin

alba poartă, din Paradisul peregrinar, din Ţara de foc, – din

poezia sa „plină de soare”, cum o vedea Vintilă Horia,

observând că în ochii săi „a fi soare însemna a fi lumină”.

Un apologet al largului, un senzitiv „lilial”, la care soarele,

lumina, albul, repere de autorevelare, „sunt şi condiţii ale

bucuriei de a exista”, cum releva Const. Ciopraga, admiţând că

„într-o măsură considerabilă vizionar şi patetic, Ion Şiugariu

aspiră la despărţirea de profan, implicit la o suavă Trecere

prin alba poartă, visând o călătorie iniţiatică pe un „drum

nou, drum sfânt”, – poetul s-a definit el însuşi pe sine un

peregrin spre cer, „simbolul setei de azur...” Aşa s-a născut

cartea”, scria el în Paradisul peregrinar, lămurindu-i mesajul, în

aceiaşi ani în care, din necesitatea omului de a evada, la

„chemarea înaltului”, visa „Ţara crinilor”.

Nu avem aci în vedere, în complexitatea ei, cartea de faţă.

Urmărind a identifica în ea un ax al întregii sale creaţii, un

mobil al ei, privind locul lui Şiugariu în contextul spiritual al

epocii, în ambianţa morală a generaţiei sale, problematica ei,

am semnala însă unele pagini care atrag îndeosebi luarea

noastră aminte.

Relevant, în ciclul Spre noi înşine, studiul său Maiorescu,

criticul, subliniind rolul lui deosebit în cultura şi literatura

noastră, exemplar, în concepţia sa, pentru „a avea o poziţie

tare, categorică, lămurită, aşa cum nici una din toate revistele

care apar acum la noi nu are afară doar de Gândirea”, –

explică opţiunea, poziţia revistei „Meşterul Manole” pe linia

continuităţii. Consideraţii privind critica literară, deplângând,

mai exact, lipsa criticii („lipsa de prezenţă a criticii”) – în ochii

săi rolul criticii fiind hotărâtor („Ea trebuie să aducă «lămuriri»

asupra valorilor, să ierarhizeze şi să impună”) – justifică

prezenţa sa în critica vremii. Pagini privind cultura şi civilizaţia

Ion Şiugariu

246

noastră, în sfârşit, prin însăşi substanţa lor revelatoare, impun

un Ion Şiugariu actual azi atenţiei noastre.

În „Cultură şi civilizaţie”, admiţând imitaţia formelor de

spiritualitate franceză în secolul al XIX-lea, numai de

imitaţie”? Şi observa că spiritualitatea românească „are toate

motivele să se mândrească pentru că a reuşit abia într-o sută de

ani să lupte şi sforţări uriaşe să ajungă din urmă ţări şi popoare

de veche şi cunoscută tradiţie”. Mai mult, gândea el în urmă cu

atâtea decenii, „cultura şi literatura românească se găsesc astăzi

în măsură să atace problemele universale de generală circulaţie

şi să ajungă la rezultate similare”.

Ceea ce e important, avea pentru aceasta argumente şi

astăzi valabile: „Suntem un popor tânăr, plin de vitalitate şi

posibilităţi înnăscute. Calităţile creatoare atât de minunat

oglindite în literatura şi producţia noastră poporană şi în atâtea

autentice valori culte – gândea – nu ne dau dreptul să fim atât

de sceptici şi atât de neîncrezători cu noi înşine”. De unde

concluzia sa: „Trebuie să avem mai multă consideraţie faţă de

operele şi lucrurile noastre bune”. Căci, admite astfel: „Istoria

noastră ne dă dreptul să fim mândri de realităţile şi averile

noastre sufleteşti”.

Poziţia sa în acest sens impune prin rectitudine şi

consecvenţă şi în eseul „Ceva despre noi”. Observând şi aici că

„sunt unii dintre noi care îşi fac un titlu de glorie din a micşora

şi a nesocoti tot ce este românesc”, Ion Şiugariu opina că

„moda literară a negaţiilor absolute – din atâtea motive – nu a

fost în stare să pună nimic în locul bisericilor dărâmate”. În

schimb, „spiritualitatea românească s-a ridicat rând pe rând

până la cele mai înalte trepte. Ea poate fi comparată astăzi –

scria el în 1943! – cu întreaga atmosferă europeană, fără cel

mai mic risc de umbrire”. Căci, explica totodată: „În răstimpul

scurt de abia un secol şi jumătate de când a luat avânt cultura

noastră modernă, ritmul acestei evoluţii este de-a dreptul

impresionant”.

Bolnav de auroră

247

Pe acelaşi ton şi cu aceeaşi siguranţă de sine, invocând

spusele unor scriitori ai vremii, după care „galopada stilurilor

româneşti se desfăşoară cu o vigurozitate care ne îngăduie să

ne privim acuma ca făcând parte dintre primii egali din

Europa”, încheie „întărit în parte dintre primii egali din

Europa”, încheie „întărit în credinţa că neamul românesc nu

merită desconsiderarea pe care se grăbesc să i-o arate sărmanii

noştri snobi ai nihilismului”. Şi susţine cu energie: „Atât ca

posibilităţi interioare şi ca geniu de rasă, cât şi ca realizări

obiective pe toate tărâmurile de viaţă spirituală şi socială,

România se poate compara astăzi cu oricare altă ţară din

Europa”.

După o jumătate de secol, asemenea pagini de o stringentă

actualitate, interesând nu numai istoria literaturii, ci, într-un

sens mai larg, cultura naţională, însăşi problematica epocii

noastre, – nu ne pot lăsa indiferenţi. Precum nu ne îndoim,

cititorii de azi nu vor trece cu vederea nici vibrantele pagini din

ciclul Inedite. Sub titlul Carnet I, Carnet II, Jurnal literar

sau Jurnal intim – datate Bacău 20 şi 26 mai 1943 sau

Bucureşti 28 I 1944, în cătare de sine, când cu îngăduinţă, când

cu un sever ochi autocritic, în pagini de o aspră luciditate,

surprins în „singurătatea fiinţei sale”, Ion Şiugariu se afirmă

deopotrivă ca om. Maturizat înainte de vreme („aşa cum sunt

toţi din generaţia mea”), condus de visuri mari, de o romantică

sete de necunoscut şi sete de viaţă („viaţa trăită până-n

adâncuri”) şi neostoite doruri de zări depărtate”, – un om

măcinat de îndoieli, chinuit de nelinişti, om cu o bogată viaţă

interioară. În acelaşi timp dormic de certitudini, dornic de a

putea crede în taine, în posibilităţi necunoscute, în mari

avânturi lirice, Ion Şiugariu impune un profil distinctiv: un

raţionalist dublat de un mistic, în sensul cel mai grav al

cuvântului, „flămând de nemurire”, „nemulţumit şi plin de

inumane râvne”, dând vieţii sale un sens înalt, o nouă finalitate,

scriind cu aprindere: „Aş vrea ca viaţa mea întreagă să fie un

Ion Şiugariu

248

altar de jertfă, un rug aprins pe care să-mi ardă sufletul, o cruce

pe care să mi-o port cu resemnare,... aşteptând învierea...”

În pagini de o rară sinceritate, încredinţând hârtiei un

zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici fiinţelor

celor mai dragi şi mai apropiate”, Ion Şiugariu ascunde un om

de o nobleţe morală impresionant prin verticalitatea unei poziţii

poate exemplare în generaţia sa.

Arta (am putea spune: graţia) cu care – în stilul său

degajat, spontan, liber, de o puritate şi transparenţă franceză, în

acelaşi timp de o rară distincţie şi demnitate, fără nici o emfază,

fără infatuare spunând ceea ce are de spus, – surprinde stări de

spirit contradictorii, sfâşieri intime ca şi realităţi exterioare, în

notaţia simplă, revelatoare, cu acelaşi condei iscusit – anunţă

un prozator. Şi justifică, odată mai mult, ceea ce cu ani în urmă

numea Laurenţiu Fulga „necesitatea ca viaţa şi opera lui

întreagă să fie aşezate la locul său în universul literaturii

noastre, personalitatea întreagă a omului şi poetului (cu toate

ale sale, ştiute ori neştiute încă) să fie restituită lumii în care a

crezut şi pentru care şi-a dat viaţa”.

Decembrie 1997

Al. Husar

Bolnav de auroră

249

Ion Şiugariu

250

Bolnav de auroră

251

Ion Şiugariu

252

Bolnav de auroră

253

Ion Şiugariu

254

APRECIERI CRITICE, 1937-1945

MEDALION: ION ŞIUGARIU

...Cine l-a cunoscut mai amănunţit şi chiar cine l-a văzut

numai odată măcar, şi-a putut da seama că are în faţă un cinic

ascuns. Nimeni din tot plutonul de poeţi tineri nu ignorează

mai crud cotidianul, niciunul dintre aceştia să-şi bată joc mai

mult de viaţă (de viaţa banilor, a convenţionalului, a formei) ca

Ion Şiugariu. Veşnicul zâmbitor (chiar când corespondenţa

cuiva îl plictiseşte, chiar când plouă şi va trebui să se plimbe la

Şosea cu bicicleta, ori servita), veşnicul zâmbitor, în dosul

căruia nu poţi ghici: e dispoziţie, un temperament volubil,

transparent sau neîncrezătorul, agasantul, neinteresantul? Sunt

ultimele impresii şi ce e curios, e că cinismul lui nu supără. Îl

suporţi ca pe un parfum şi-a două zi îl cauţi iar.

Iată primul ardelean – poetul visător, care nu scrie decât

despre limpezimile văzduhului, despre frumuseţile vieţii luată

ca idol, singurul ardelean care izbucneşte teluric şi neobişnuit

de entuziast.

Cartea lui poeme de Trecere prin alba poartă este o

închinare vieţii, o laudă cerului.

Ritmica, materialul verbalistic, sensul şi conştiinţa, pe care

le posedă fiecare vers în parte, dau poetice sale un caracter de

unicitate. N’am văzut într’o carte decât numai ceea ce aduce

personal. Trecere prin alba poartă e prea originală, pentru a nu

merita un calificativ de onoare. Ion Şiugariu intră în spiritul

poetic cu noutatea, rădăcinile ardente ale poemelor sale

manifestă un contact direct cu marea condiţie ardeleană.

Peisajul aduce secundar inima pământului natal şi-o ridică

la valoarea de imagine neimitativă. Decorul interior răsfrânge

luminile unei sensibilităţi de culoare, de impresie, de frumoasă

intimitate amicală.

Bolnav de auroră

255

Ar trebui să cităm bucăţi după bucăţi. Stilul lor întrece

orice specific, iar bogăţia invocaţiilor libere în acele Incantaţii

pentru zâna mică ridică volumul la un turelar apanaj.

Am oprit anume pentru exmplificarea totală a poeziei lui

Ion Şiugariu ultima poemă: Cântec pentru întâiul popas, care

explică în totul primele noastre aluzii. Căci trebue să se

înţeleagă că dincolo de ceea ce e nume, cuvânt sau hârtie,

talentul celui discutat aci e expresia cea mai fatală a

neînţelegerilor din oameni, este duhul cel mai luminat al prozei

din el şi din alţii:

Acum,

Lăsaţi-mă să mă opresc puţin, aici în drum,

Să-mi scutur praful de pe haine, de pe mâini.

Ion Şiugariu

...Trecere prin alba poartă (sunt convins) va desminţi

povestea Cenuşeresei. Poezia şi-a căpătat o circulaţie şi-o gardă

de onoare. În înţelesul iniţial şi cei care au fost şi cei care vor

veni îşi vor recunoaşte în arabescurile anilor amprentele. Mulţi

lasă amprente pe care le şterge praful. Pentru ei omagiile cad ca

ultima coroană de flori artificiale.

Am în faţă însă pe Ion Şiugariu. Îl am lângă mine ca poet.

Şi’n el am multă încredere. Şi nu peste mult timp, cred că Ion

Şiugariu va aduce alt duh şi cu el întregul elogiu al Ardealului

pentru tinereţe.

Laurenţiu Fulga

„Decalogul” IV, nr. 69/1938

Ion Şiugariu

256

ION ŞIUGARIU: Paradisul peregrinar

„Meşterul Manole”, 1942

În tânăra mişcare lirică românească, fără îndoială că d. Ion

Şiugariu reprezintă o forţă peste care nu se poate trece cu

vederea. Deşi atmosfera poeziei lui Lucian Blaga mai stăruie în

multe din poeziile Paradisul peregrinar – cum e bunăoară:

Elegie a cărei asemănare cu Mare pasăre bolnavă (Blaga) e

atât de izbitoare – totuşi Ion Şiugariu are multă noutate în

versurile sale şi multă prospeţime în imagini, fără ca prin

aceasta ideia să-şi piardă nunaţa ei interioară.

Poezia d-lui Ion Şiugariu e o litanie liniştită cu mici umbre

de tristeţe pentru orizont care se depărtează într’una. Prezenţa

omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate

printre care se împleteşte ca un vis nesfârşit, ca o făclie în

nopţile brumate de toamnă.

G. Dincu

„Revista Bucovinei”, iunie 1942

ÎNTÂLNIRI CU PRIETENI

ION ŞIUGARIU: Trecere prin alba poartă

Poezia prietenului Şiugariu este adevărată. Este expresia

unui suflet frumos şi limpede ca murmurul unui izvor de

munte. Te cucereşte. Şi te cucereşte nu prin avântul tineresc al

ei, – cum de altfel s’au făcut observaţii de către alţii – ci prin

aceea, că este esenţială, contemplativă. Versul prietenului

Şiugariu nu ţi se impune prin elementul volitiv, care de fapt

nicicând nu poate îmbrăca haina îngerească a poeziei.

Elementul volitiv în poezie devine retorism, declamaţiune,

discurs – adică proză în versuri.

Simţim în autorul Trecerii prin alba poartă un suflet

chinuit de gând, coplesşit de simţire. Îi urmărim privirile

Bolnav de auroră

257

lunecate pe lumea din jur nu ca pe nişte unde electizate de

voinţă, ci plutind ca nişte aburi de gândiri şi vis.

Incantaţii pentru zâna mică adeveresc talentul accentuat al

prietenului Şiugariu. Aici, arderea sufletului se face într’un

mod aproape desăvârşit, pe culmi înalte, purificate. Încantaţiile

sunt o minunată trecere prin alba poartă. Obiectul incantat

primeşte aureolă de mit, ia proporţii nedefinite de gândire şi

vis… Iubita îmbracă frumoasele haine ale naturii, devine motiv

de evadare, de contemplaţie în murmurul abia şoptit al tainelor

ce împodobesc cu tăcere zilele vieţii.

În ciclul „Elegii” îl întâlnim în ceea ce îl caracterizează pe

el mai mult. Sufletul este în fond un suflet durut, un suflet

mare. Tonul elegiac pare a fi tonul cel mai nimerit în care

prietenul Şiugariu reuşeşte să smulgă cele mai fericite acorduri.

Imaginile sunt bogate, proaspete, autentice. Prin elegie, poetul

Şiugariu este în drum spre poezia de rezonanţe mult mai

adânci, de răscoliri spre ceruri de înaltă gândire. Prin elegie,

poetul Şiugariu este în drum spre limanul unei iubiri mai

durate, mai adânci. Aşteptăm de la dânsul elegiile iubirii.

…avem cunoştinţă că Şiugariu are în prezent în lucru un

roman. Nu ştiam ce o fi cugetând d.sa, dar noi îl sfătuim să lase

romanul acela pentru mai târziu şi să continue să scrie versuri.

Să nu se risipească. Este tânăr. Până pe la vârsta de 40 de ani să

prindă din viaţă şi din lumea gândului, esenţialul. Noi îl

asigurăm că va avea destulă vreme şi pentru proză.

D. Cinova (Hinoveanu)

„Afirmarea”, an II, nr. 7-8, iul.-aug. 1938

Ion Şiugariu

258

ION ŞIUGARIU: Paradisul peregrinar

...O poezie sănătoasă şi robustă, cu versuri care scapără

scântei în cremenea cuvântului, în sfârşit, o înălţare paradisiacă

spre lumină şi perfecţiune. Iată bunăoară aceste versuri din Ars

poetica:

Că nu dorita linişte ne preocupă,

Ci numai truda de-a ne înălţa spre ea;

Nu ceea ce avem în noi, ci goana după

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

În aceste versuri se defineşte toată poezia d-lui Ion

Şiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuinţele, nepotolita

sete de evadare în spaţii metafizice, fulguranta întruchipare

într’o identitate umanistă duc poezia d-lui Ion Şiugariu către

dumnezeiască desprindere a omului de humă. Desigur, un

temperament poetic de un remarcabil dinamism, şi nu mai

puţin o trudnică năzuinţă spre purificare.

Nicolae Roşu

„Gândirea”, aprilie 1942

ION ŞIUGARIU: Paradisul peregrinar, 1942

Intrat în literatură cu volumul Trecere prin alba poartă pe

garanţia şi autoritatea criticului O. Şuluţiu, tânărul poet

ardelean I. Şiugariu dovedea un deosebit cult al imaginei

precum şi o oarecare aplicare spre viaţa tumultoasă, plină de

energie şi dinamism creator; fapt ce caracterizează producţiile

lirice ale tinereţei. „Paradisul peregrinar” trădează o concepţie

de viaţă. O anume mentalitate de-a înţelege şi vedea lucrurile

şi-o experienţă poetică destul de considerabilă. Este această

Bolnav de auroră

259

carte o plăcută excursie în tainele sufletului unui autentic poet.

Tematica poeziei lui I. Şiugariu este: căutarea fericirii. Desigur

această fericire este punctul după care aleargă fiinţa omenească

şi pe care nu-l atinge niciodată.

Ion Şiugariu este un poet moderat, fără caractere

revoluţionare, poezia lui fiind străbătută în mare parte de

adânci ecouri sufleteşti, îmbrăcate în versuri de o factură

clasică. Se observă anume predispoziţii spre poezia nostalgică.

Surprindem în poezia „Homo” un pronunţat dualism arghezian,

o dublare a „eului” poetic.

Sunt în acest volum o seamă de exclamaţiuni, care

repetându-se mereu devin ridicole, şi supărătoare. Cu toate

aceste observaţiuni, poezia lui I. Şiugariu dovedeşte un

remarcabil talent poetic din gruparea „Meşterul Manole”.

Nae Antonescu

1942, I. A. Terebeşti

ION ŞIUGARIU: Paradisul peregrinar (Poeme)

Colecţia „Meşterul Manole”, 1942, Bucureşti

A doua carte a d-lui Ion Şiugariu surprinde un moment

interesant în evoluţia poetului şi-i asigură un loc deosebit în

poezia nouă.

Dl. Şiugariu nu e propriu zis un tehnician şi de astă dată

nici poetul tânăr şi tumultuos din primul d-sale volum. E mai

degrabă un cercetător, un aventurier care-şi trăieşte propria

imagine dealungul drumului, pe care se aventurează. Ce altceva

înseamnă La poalele muntelui sau Pe coline, Introducerea

(cele trei cicluri ale cărţii), decât însuşi cadrul unde se desvoltă

aventura? Cartea d-lui Şiugariu este, dacă putem zice, un tratat

de geografie şi logică poetică. Şi tocmai aici stărue valoarea ei.

Trecere prin alba poartă deschidea doar drumul unui

urcuş, pe care poetul de atunci îl bănuia ca un miraj al

Ion Şiugariu

260

cineştiecărui paradis imaginar, în zorul anilor ce şi-i grăbea

spre culmi. De-atunci (Prefaţa cărţii face legătura dintre primul

lui volum şi cel de acum) dl. Şiugariu, parcurgându-şi prin

intermediul mai degrabă al inteligenţii decât al imaginaţiei (şi

asta iar deosebeşte Trecerea prin alba poartă de Paradisul

peregrinar), cu luciditatea unei defăşurări conştiente, drumul

de isbelişte al împlinirii, prezintă în cartea lui însăşi soluţiile

ultime ale procesului lăuntric. Calitatea cărţii stă aici. Ion

Şiugariu şi-a găsit explicaţii logice şi problematica destinului

acestuia (al oricărui poet) se rezolvă prin aceste explicaţii. Nu

i-a rămas nimic străin, nimic departe şi ascuns, deşi în cele din

urmă rămâne totul tainic, nevăzut şi neştiut.

Lumea întreagă e pentru el oglinda vastă în care îşi

reconstituie înfăţişarea şi ca atare, îi stă departe. Poetul e un arc

întins deacurmezişul cerului şi vuetul adâncurilor pământeşti

nu-i ajung, să le asculte. Tehnica lucidităţii (în acest sens e un

poet tehnician) îi deschide panorama unei lumi interioare,

căreia-i ignorează obârşia şi vraja, prin exces de introspecţie.

Din acest motiv d. Şiugariu e un poet singular şi cartea lui

prezintă un interes unic. N’avem a face cu produsul fantasiei

creatoare de privelişti şi afecte, ci stăm în faţa unui document

de poezie şi umanitate. Paradisul peregrinar este în acest sens

o carte de confesiuni şi mărturiseşte mai degrabă nostalgia unui

paradis în căutare decât accesul acestuia. De aici deducem că

poetul nu-i un creator de schele şi construcţii, ci mai degrabă

cântăreţul lucrului şi al acestui drum spre raiul marilor

iluminări, prin care şi-l asigură un creator de stil arhitectonic.

D. Şiugariu ne evocă mai mult fiorii depărtatelor lumini din

paradis decât însuşi jocul lor, pe care îl invocă. În acest sens în

căutarea Paradisului, poetul se află ca’ntr’un Paradis peregrinar

şi mistuindu-se de dorul lui, ca sfinţii, poetul se reaflă cu cine,

faţă în faţă, ca în faţa lui Dumnezeu. (citat: „Omul se roagă”).

Şi, numai ca atare, despicându-şi propria-i alcătuire, în

ultimele poesii, el însuşi se destramă şi renunţă la funcţiile

Bolnav de auroră

261

creaţiei. Asistăm prin urmare, la o excursie interioară, drumul

unui creator spre sine însuşi şi în cele din urmă la procesul

desfiinţării sale, prin fatalitate:

Doar sufletul bătrân plângea cu coatele pe masă.

Ce nepătrunse îl priveau stihiile tăcute.

O, cerul e zadarnic, zadarnic, zadarnic. Du-te,

Nu pot să te mai găzduiesc de-acum la mine’n casă.

(„Întoarcerea peregrinului”)

Şi totuşi, cartea d-lui Şiugariu e o carte de sistem şi de

construcţie. Doar că’n locul fantasiei, poetul operează cu

inteligenţa. Rareori linia clară şi fireşte, simplă a expunerii se

întrerupe printr’o învârtire împrejur a imaginaţiei. Deşi de

obiceiu, d. Şiugariu îşi înfrânează lucid imaginaţia şi în

revărsarea tainicului din cuvinte bănueşti uşor prezenţa de

aproape a inteligenţii ce conduce firul versului spre o direcţie

anume.

Meritul cărţii stă în faptul că pune o problemă şi, indiferent

de procedeul ce-l adoptă şi care nu putea fi altul, îi află o

soluţie. Pornind dintr’o experienţă personală urmărită sincer şi

onest, d. Şiugariu adoptă, spre simplificare, vechile tipare şi nu

se preocupă de versificaţie decât în funcţie de fondul care şi-o

reclamă. Iată dece abilităţilor de formă şi expresiei directe, d.

Şiugariu le substituie o cale mai lesnicioasă, prin cartea d-sale

se impune.

Al. Husar

„Convorbiri Literare”, nr. 34, p. 811-813, nov.-dec. 1942

Ion Şiugariu

262

ION ŞIUGARIU: Paradisul peregrinar

Privit dintr’un anume punct de vedere, Paradisul

peregrinar al lui Ion Şiugariu suscită o întreagă problematică –

mai întâi ideativă şi apoi poetică – în perspectiva căreia poetul

apare ca un mare pasionat drapat cu un vesmânt sacerdotal în

faţa fiorului liric. Paradisul peregrinar este, în concepţia

poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării

interioare, singura care garantează o satisfacţie deplină a

existenţei. Dar cum această realizare este cel mai greu de atins,

poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este totdeauna

peregrinar. Acesta este miezul concepţiilor pe axa cărora Ion

Şiugariu îşi alcătueşte, cu un deplin simţ al construcţiei,

volumul său de versuri. Într’o notă introductivă, care este ea

însăşi un poem, autorul ne lămureşte geneza cărţii şi poeziei

sale acuale. Era necesară această notă, cu atât mai mult cu cât

volumul e construit pe o coeziune adâncă a bucăţilor, cu un

anume plan geometric, în care o idee este urmărită pe întreg

parcursul ei şi această idee este însăşi căutarea paradisului

intruvabil al trubadurului cu spiritul şi inima peregrinare.

Evoluţia acestei idei este la fel cu traectoria oricărei alte

evoluţii; înălţarea spre zările senine ale mântuirii, rătăcirea pe

colinele paradisului iluzionar din imaginaţia poetului, apoi

întoarcerea, din nou, la nivelul de viaţă iniţial. Este o

problematică aici, şi dacă regretăm ceva, este, poate, numai

faptul că Ion Şiugariu a căutat să o rezolve pe cale poetică.

Dar, detaşată de orice conţinut ideativ, poezia lui Şiugariu

păstrează un pronunţat caracter rilkean, în care intră şi o bună

doză de ermetism. În toate poeziile sale, Şiugariu vorbeşte, cu

o dragoste într’adevăr demnă de cele mai frumoase elogii,

numai despre poezie şi poet, cu toate frumuseţile şi tainele

uneia şi cu tot destinul celuilalt.

Pericle Martinescu

„Dacia Rediviva” – Cronica literară, nr. 3, 1942

Bolnav de auroră

263

ION ŞIUGARIU: Ţara de foc

Poemul d-lui Şiugariu a fost primit până acum de critică la

noi cu păreri foarte împărţite şi majoritatea şovăitoare, când nu

erau voit nedrepte.

Recunosc că o judecată e grea. Poemul acesta aduce în

poezia noastră de acum, ceva foarte vechi şi foarte nou

totodată. Vechi şi tipic e motivul fundamental al poemului:

acea plecare către necunoscutul îndepărtat, cu nostalgia

împlinirii şi realizării de sine acolo.

Poemul d-lui Şiugariu – pe acest fir puternic şi viu de lirică

modernă românească – e totuşi poezie a zilei noastre de azi. E

departe şi de retorica zbuciumată a lui Macedonski şi de recea

privire a lui Densuşianu şi mai ales de tot pateticul orgolios şi

grandilocvent al lui Minulescu. E într’adevăr o scrutare

existenţială prin poezie a destinului autenticului purtător de

mesaje înalte. E un adânc tragism interior, o plecare umilită

peste întrebările soartei, o conştiinţă acută a marelui zbucium

uman – care toate impun cu necesitate forma de cristalizare

aparte a poemului. Totul e sobru, impersonal aproape şi totuşi

cald, ca toate problemele de destin general uman trăite în

adâncul personal. Versul bătut lapidar n’are nicio atracţie

puternică în sine. Ca într’o liturghie laică, versurile îşi răspund

unele altora la intervale regulate – şi numai prin

întrepătrunderea lor hieratică îşi capătă marile valori simbolice

şi expresive.

Poemul nu e conceput plastic, de aceea nu trebue cercetat

nici înfăţişat fragmentar, ca salbă de mărgele poetice cum se

obişnueşte – ci a fost creat muzical, contrapunctic. De aceea

trebue luat în tot şi savurat în felul clar şi cristalin în care

gândul şi gestul îşi răspund în minunata arhitectură străvezie a

întregului. Prin ea, d. Şiugariu face o mare şi îndrăzneaţă

experienţă creatoare şi dă confraţilor săi o frumoasă lecţie de

Ion Şiugariu

264

conştiinţă artistică de cea mai stringentă actualitate la noi, ca şi

aiurea.

Ovidiu Papadima

„Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 8, 1943

POEZIA LUI ION ŞIUGARIU

Noua culegere de poezii a lui Ion Şiugariu se aşează

printre volumele de autentică trăire interioară, spre deosebire

de primul volum (Trecere prin alba poartă, Buc. 1938), unde

poetul era un răsfăţat al vârstei lui. O poezie plină de

seninătate, fără întrebări puse cerului, în care totul era întinerit

parcă de atmosfera de slavă a tinereţii lui. Ultimul volum al lui

Ion Şiugariu se deosebeşte, fundamental, de primul. Paradisul

peregrinar este mai mult o introducere în substanţa poetului

spre acele pajişti de colorit interior unde apele sufletului

vibrează de nostalgia tărâmului de dincolo. Acest volum se

poate defini, mai ales, printr’un însetat dor de paradis pe care

poetul, din cauza strigătelor neîncetate care veneau, ca un vânt,

dinspre pământ, l-a numit peregrinar. Adică neajuns. Şi în

faptul acesta stă toată tristeţea volumului.

Ion Şiugariu reuşeşte, în cele mai multe cazuri, să redea

imagini de o putere plastică în care sensibilitatea poetului

armonizează gândirea. Chiar în primul volum, autorul cărţii de

faţă se arată un îndrăgostit al imaginii în poezia sa unde totul

vibra de un dor nesfârşit, am putea spune o sete de pajiştile

cereştilor ţinuturi. De-altfel acesta era caracterul şi aspectul

noii poezii româneşti. Şi numai din această tendinţă se va putea

realiza acea poezie românească atât de mult aşteptată.

Paradisul peregrinar înseamnă, în cariera poetică a lui Ion

Şiugariu, un drum păşit spre maturitate care nu poate să-i aducă

decât laude bine meritate.

Ovid Caledoniu

„Meşterul Manole”, nr. 1-4, ian.-apr. 1942

Bolnav de auroră

265

ION ŞIUGARIU: Ţara de foc

Pe urmele sale (Al. Philippide), au pornit şi unii tineri

poeţi, care fug de vagul simbolist, de ultimele experienţe ale

lirismului descompus, voind să determine o nouă orientare a

liricii de azi. Poemul alegoric al d-lui Ion Şiugariu, Ţara de foc,

este o ilustrare şi pare-se chiar o demonstraţie a tendinţei

amintite. Începuturile sale din culegerea Trecere prin alba

poartă (1938) sunt exerciţii, cuminţi, sentimentale, din care

putem deduce tinereţea poetului; volumul următor, Paradisul

peregrinar (1942) e un efort spre expresie şi spre stare lirică,

vădită în neliniştea fluidă, muzicală spre un mister nelămurit; i-

am semnalat ca pe-o indicaţie.

De la un timp, d. Şiugariu, cititor de versuri, îşi

consemnează lunar impresiile într’un carnet intitulat Viaţa

Poeziei, publicat în Revista Fundaţiilor Regale; preferinţele

sale merg spre un clasicim formal, spre poemul organizat, deşi

gustul îl face să caute pretutindeni vibraţia lirică.

Poemul Ţara de foc este format din zece articulaţii;

limpezimea alegoriei este de natură intelectuală şi de un

didactism pe care numai o mare sensibilitate şi o viguroasă

fantezie ar fi putut-o transfigura, primejdia simbolului, în

poezie, stă în căderea în abstracţie, în raţionalism şi într’un fel

de schematism care usucă sugestivitatea.

Structura lucidă, aş zice cam mecanică a poemului Ţara de

foc, e străbătută de prea puţin fluid subteran, ca să-l susţie cele

zece părţi, mai mult narative decât sugestive.

Este o experienţă, din care d. Ion Şiugariu poate trage

imediate concluzii; întoarcerea la canoanele formale consacrate

nu este principial interzisă, în poezie, dar ele trebuesc mlădite,

modelate, de forţa simţirii şi fanteziei personale şi împrospătate

de incandescenţa unei viziuni.

Pompiliu Constantinescu

„Vremea” nr. 717, 26 sept. 1943, Cronica literară – CARTEA

Ion Şiugariu

266

ION ŞIUGARIU, tânărul poet care semnează de la o

vreme interesanta cronică a liricei în Revista Fundaţiilor

Regale, a tipărit în broşură balada simbolică Ţara de foc,

închinată memoriei prozatorului Laurenţiu Fulga, dispărut pe

cât se pare departe, în luptă. E un act de mişcătoare pietate, dar

nu e numai atât. Scrisă în stil coşbucian, dar de o naraţiune

transpusă în abur de vis, balada aceasta, îngânată între epic şi

liric, cu reveniri de leit-motiv ciclic şi cu refren ce aminteşte

rezonanţele arhaice ale genului, e unul dintre cele mai

frumoase lucruri apărute în vremea din urmă. Ceea ce e

regretabil în poezia tânără e cu deosebire deslânarea persistentă

a versului care difuzează ideea şi difuzează sentimentul. Tinerii

noştri versificatori nu înţeleg că numai naturile excesiv de

puternice se pot exprima cu succes în vers liber. Forma strânsă

şi simetrică, dimpotrivă, adaugă intensitate chiar unui talent de

proporţii mai modeste, cu atât mai mult unui poet de mare

suflu. Închipuiţi-vă cât ar pierde Luceafărul dacă autorul lui l-

ar fi scris în vers destrămat. Tinerii versificatori au parcă frică

de forma simetrică. Ea e într’adevăr o piatră de încercare.

Numai cine poate să scoată scântei din ea trece în adevărata

poezie, în poezia care cântă în suflet şi se impregnează în

memorie fără să vrei. Versul liber e o intersecţie între proză şi

poezie, care poartă tara hibridităţii ca orice lucru amestecat şi

impur.

Farmecul baladei lui Ion Şiugariu rezultă în bună parte din

folosirea unei forme clasice, făcută translucidă şi fragedă, de o

inspiraţie nouă.

Nichifor Crainic

„Gândirea”, aug.-sept. 1943

Bolnav de auroră

267

POEZIA LUI ION ŞIUGARIU

Dl. Ion Şiugariu, prin colaborările sale la diverse reviste

din ţară şi Capitală, cât şi prin producţia sa poetică din cele trei

cărţi de poezie apărute până acum: Trecere prin alba poartă,

Paradisul peregrinar şi Ţara de foc se numără printre fruntaţii

scrisului tânăr.

Divers în preocupări, activitatea sa literară de adnotitor pe

marginile actualului, cât şi aceea de creator, susţinută de o

frumoasă şi selectivă acumulare de cunoştinţi, prima, de o

fericită şi densă inspiraţie, a doua.

Poezia d-lui Ion Şiugariu evoluează sub semnul grav şi

neliniştitor al unei permanente căutări de împliniri dincolo de

vremelnic şi pământean; tentativa de evadare din tern în slavă,

de înalt în azur şi lumină, defineşte lirica poetului nostru.

Febril căutător de purităţi inaccesibile, visând frenetic o

împlinire de idealităţi paradisiace, drumul, sau mai bine zis,

zborul liric al poetului, duce cu el pecetea unui dramatic destin.

Piscul tânjit nu poate fi atins. Apropierea de culme rămâne

mereu un neobosit dor. Zborul e frânt. Aripile se mistuie

incendiate de înflăcăratele şi temerarele năzuinţi. Acelaşi

„destin icaric” străbate întreaga poezie din Paradisul

peregrinar. Obosit de zborul spre luceferi îndrăzneţul peregrin

al visului edenic se întoarce împovărat de sarcina năzuinţelor

scrumite. („Întoarcerea peregrinului”, citat).

În Ţara de foc, ultima carte de poezii a d-lui Şiugariu,

tema icarică de care este animată lirica sa, este prezentată într’o

formă dinamică halucinantă. Poate contribue la aceasta şi nota

baladică ce străbate ca un roşu poemul „Ţara de foc”. Însă mai

e ceva; dl. Şiugariu, în cele câteva rânduri preliminare de

închinăciune a cărţii, mărturiseşte: „acest poem a fost scris pe

marginea unui episod din viaţa marelui meu prieten Laurenţiu

Fulga. De aceea, acolo unde se află, în lumină sau întuneric, cu

dragoste de frate i-l închin”.

Ion Şiugariu

268

Aflăm deci, că poemul „Ţara de foc” a fost ocazionat de o

întâmplare reală petrecută merituosului scriitor Laurenţiu

Fulga, dispărut spre regretul celor ce-i cunosc scrisul, în Rusia

crâncenului război din ora de faţă. Dar care să fi fost acea

întâmplare ce i-a inspirat d-lui Şiugariu poemul „Ţara de foc”?

Cei care sunt familiari prozei lui Laurenţiu Fulga, un posedat al

purităţii transcendente, el însuşi un căutător al „Paradisului

peregrinar” cum a numit dl. Şiugariu ţinta supremă a

incorijabilului visător, trăia în permanenţă în cursul

iluminărilor şi tensiunilor interioare.

Bănuim în insul miruit aparte, pe însuşi scriitorul

Laurenţiu Fulga.

Calmul aparent al unicului vizionar al „Ţării de foc”,

proiectat pe fundalul haotic al neliniştilor celorlalţi visători

porniţi zadarnic spre ultima lumină, e de un efect cum nu se

poate mai sugestiv în realizarea poemului.

Critica a remarcat la timp cristalul versului d-lui Şiugariu,

ce exclude stângăcia şi şovăiala. Nouă nu ne rămâne decât a

exprima un procedeu ce credem a-i fi esenţial.

Poezia d-lui Şiugariu e o poezie de idei şi atitudini, ce

implică chiar şi anecdoticul într-o largă măsură aşa cum îl

aflăm în „Ţara de foc”. Şi totuşi poezia d-lui Şiugariu nu e

aceea a discursivului şi retoricului.

D-sa dispune de o abilă tehnică a metaforizării ideii ce o

descarcă de balastul discursivului, făcând-o mai insinuantă nu

prin îngroşare, ci printr’o poetizare subtilă. E secretul d-lui

Şiugariu de a transforma ideea-discurs într’o idee eminamente

lirică. De aici şi atmosfera înalt lirică ce învălue versul

poetului.

Traian Stoica

„Bacăul”, 6 iulie 1943, nr. 2166

Bolnav de auroră

269

Ion Şiugariu

270

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI – DEDICATE POETULUI

Cu această carte îmi închei promisiunea ce-mi făcusem de

a publica tot ceea ce rămăsese scris de mâna poetului, a soţului

meu Ion Şiugariu – Soare, cum i se spunea.

Cartea cuprinde scrisorile dintre anii 1941-1945, Album

pentru 1942 şi Jurnal pentru Lucia. Am adăugat câteva scrisori

primite după 1 februarie 1945 de la foştii camarazi de front ai

lui Soare, incluse în capitolul In Memoriam. De asemenea,

câteva rânduri despre casa natală a poetului transformată în

Casa Memorială „Ion Şiugariu”. La sfârşit, în Evocare, am

redat, pe lângă unele aduceri aminte însuşirile esenţiale ale

omului care a fost Soare.

Fragmente sau rânduri din scrisori şi jurnal au fost

publicate în Carntele unui poet căzut în război (1968); în Sete

de Ceruri numai fragmente din scrisori. Câteva pagini din

jurnal s-au pierdut şi anume cele dintre 11 şi 13 noiembrie

1944. Dar îngerul păzitor al tuturor acestor manuscrise a fost

prietena Neliţa Vasilescu, căreia nu voi conteni să-i mulţumesc,

mai ales că a avut inspiraţia şi posibilitatea de a face să-mi

parvină în Germania acel album pe care cu greu l-aş fi putut

trece neobservat.

Pe parcursul transcrierii acestor pagini, când a fost necesar,

am adăugat unele note explicative. Toate aceste pagini scrise

numai pentru mine, din Bucureşti, din Ploieşti, Bacău, Rm.

Sărat, şi apoi de pe front, mărturisesc trăirile zilnice ale omului

Ion Şiugariu în acele vremuri dramatice pentru Ţară şi pentru

noi şi ele vor putea, poate, adăuga o filă reală istoriei noastre.

Toate manuscrisele care s-au aflat în arhiva mea personală

le-am înapoiat Ţării, ele îl definesc pe Ion Şiugariu.

Lucia ŞIUGARIU

Bolnav de auroră

271

Ion Şiugariu

272

Bolnav de auroră

273

11. În loc de epilog

POETUL ŞI RĂZBOIUL

Nu o singură dată, meseria de creator (poet) a mers mînă

în mînă cu aceea de soldat (la nevoie, şi de mercenar). Au

excelat, în această privinţă, Evul Mediu şi, mai ales,

Renaşterea, cînd până şi arbaleta au convieţuit ireproşabil,

împărţindu-şi cavalereşte domeniile. Greu de găsit, spre pildă

la Michelangelo, vreun sonet închinat lui Marte, atîta vreme

cît războiul era o artă la fel cu altele. Secolul al XIX-lea a dus

la proliferarea poeziei războinice, datorită, pe de o parte,

cultului romantic pentru eroism şi, pe de altă parte, cultului

pentru afirmarea identităţii etnice. Toate literaturile Europei

se simt datoare să încurajeze versul, nuvela sau romanul de

avînt belicos. Literatura română nu putea face excepţie şi

paşoptiştii exaltă virtuţile militare ale domnitorilor şi ale

plăieşilor. Războiul din 1877/1878 inflamează inspiraţia lui

Alecsandri, I.S. Nenitescu, Sava N. Şoimescu, mai tîrziu şi pe

a lui Coşbuc. Creatori precum Nicolae Grigorescu îşi

reînnoiesc inspiraţia vizitînd cîmpurile de luptă. După

mărturia lui Constantin Gheorghe Ţurcanu, prototipul lui

Peneş Curcanul, Alecsandri însuşi l-ar fi cunoscut într-un

spital de campanie din apropierea cîmpului de luptă. Primul

război mondial înmulţeşte, din considerente socio-

demografice, numărul scriitorilor implicaţi nemijlocit în

desfăşurarea luptelor şi care, la rîndul lor, implică înfruntările

militare în artă. Sadoveanu, Topîrceanu, Camil Petrescu,

Agârbiceanu şi încă mulţi alţii vor include scene de luptă în

poeziile, romanele sau piesele lor, dar, totodată, vor şi

modifica radical modelul scriitorului-soldat. Singurul rămas

fidel imaginarului eroic al secolul al XIX-lea a fost, se pare,

Sadoveanu. Dar Ştefan Gheorghidiu (al lui Camil Petrescu) şi

Ion Şiugariu

274

Radu Comşa (al lui Cezar Petrescu) sînt deschizători de drum,

deoarece privesc conflictul exterior prin prisma propriilor

conflicte lăuntrice. Această evoluţie benefică a fost întreruptă

de izbucnirea celui de al doilea război mondial, care a întors-o

către paradigma politico-eroică a secolului anterior. În 1942,

D.V. Barnoschi scrie romanul Stăvilare, în care propaganda

oficială precumpăneşte jenant. În acelaşi an şi în cei imediat

următori, N. Ladmiss-Andreescu compune, în aceeaşi

manieră, schiţe şi reportaje de front: Zburăm spre Răsărit,

Ochiul din neguri. După instaurarea comunismului,

paradigma eroico-politică precumpăneşte din nou, dar în sens

răsturnat. Eusebiu Camilar scrie Negura, în care maculează

sîrguincios ceea ce predecesorii lăudaseră. Întoarcerea la

modelul interbelic se va produce tîrziu şi cu numeroase

piedici, precum în cazul Delirului lui Marin Preda.

Am recurs la această oarecum lungă introducere pentru

a prezenta un alt tip de scriitor participant la război. Este

vorba despre scriitorul care, implicat direct în lupte, găseşte în

sine tăria de a se detaşa de circumstanţele imediate şi de a se

deda cu totul preocupărilor interioare. Care erau cu totul altele

decît acelea provocate de înfruntarea cu inamicul. Este cazul,

între alţii, al lui Ion Şiugariu, mort în Cehia, în luptele

împotriva trupelor fasciste. S-a stins la puţină vreme după ce,

în sfîrşit, se căsătorise cu logodnica de care fusese despărţit,

practic, ani buni. Ei, Luciei, i-a adresat lungi misive, fie din

cazărmile unde era concentrat, fie din tranşeele în care se

adăpostea. Şi în care a găsit răgazul scrierii unui jurnal de o

zguduitoare simplitate. Recent, soţia a înmănunchiat toate

aceste mărturii în volumul Ion Şiugariu, Iluzie şi Destin.

Scrisori. Album. Jurnal pentru Lucia (Bucureşti, Fundaţia

Culturală Memoria, 2006, 281 p.). În actele ungureşti ale

anului 1914, numele şi prenumele viitorului scriitor apar, ca şi

acelea ale lui Rebreanu, Agârbiceanu şi ale tuturor românilor

născuţi, înainte de 1920, peste munţi, sub forma maghiarizată:

Bolnav de auroră

275

Sugár János. După clasele primare făcute în Băiţa natală

maramureşeană, pleacă la Oradea, ca bursier al Liceului

„Emanoil Gojdu”, absolvit în 1936. Cu entuziasmul celor

douăzeci şi patru de ani, încheie şcoala de ofiţeri ca

sublocotenent, probabil fără a se gîndi vreodată că va trece în

eternitate cu acelaşi grad. Îndată se înscrie la Facultatea de

Litere din Bucureşti, unde îşi trece şi licenţa, în 1942, cu o

lucrare despre „aspectul jurnalistic în literatura modernă”.

Pînă în august 1944, este şef de cabinet al fostului său

profesor Ion Petrovici, la Ministerul Culturii Naţionale.

La început, părea să se dedice unei cariere de scriitor

local, de vreme ce, de la vîrsta de douăzeci de ani, publică de

preferinţă în periodice din ţinutul natal ori din împrejurimi,

precum „Observatorul” (din Beiuş), „Veac nou” şi „Cronica”

(din Baia Mare), „Afirmarea” (din Satu Mare). Dar şi la

altele, ceva mai grele, precum „Familia” ori „Lanuri”. Se pare

că studiile universitare bucureştene îi deschid un orizont nou,

astfel încît Ion Şiugariu se decide, în 1938, să iasă în lume cu

un volum de versuri, intitulat Trecere prin alba poartă. A fost

bine primit de critică, semnale favorabile venind din partea lui

Octav Şuluţiu sau Romulus Demetrescu, dar şi de la colegi,

precum Gheorghe Bulgăr. Consacrarea i-o va aduce însă al

doilea volum, Paradisul peregrinar, despre care scriu

Pompiliu Constantinescu şi alţi colegi şi prieteni, precum

Alexandru Husar (în „Convorbiri literare”), apoi Pericle

Martinescu. Al treilea volum, din 1943, Ţara de foc, îl impune

definitiv pe Ion Şiugariu drept unul dintre reprezentanţii

generaţiei de scriitori în curs de afirmare îndată după gruparea

Eliade-Cioran-Ionescu-Noica. Şiugariu are conştiinţa acestei

apartenenţe, pe care o explicitează într-un eseu, Adevărata

generaţie, scris prin 1940: „Generaţia mea este torturată de

setea de a se găsi ea pe ea însăşi, de a se realiza în cadrele

virtualităţilor de care dispune, fără să admită nici un

compromis cu viaţa de toate zilele (…). Generaţia mea însă,

Ion Şiugariu

276

adevărata generaţie a acestui veac care a cunoscut atîtea

încercări teribile, ridică stindardul întoarcerii spre lumină,

luptă pentru reîntronarea sufletescului din om şi pentru

reabilitarea menirii lui adevărate (…). Generaţia mea este

flămîndă de nemurire, caută cerul în toate realizările sale”.

O exaltare de nuanţă spiritualistă, care trădează aspiraţia

către ceea ce el însuşi a numit „puritatea religioasă a lui

Rainer Maria Rilke”. Deviza lui Şiugariu era „spre soare!”,

îndemn de esenţă gnostică în ideea confuziei dintre poezie şi

revelaţie. Este limpede desprinderea polemică de

încrîncenarea „autenticiştilor” amintiţi mai sus şi tentativa de

revenire dacă nu la un romantism modernizat, cel puţin la un

misionarism de sorginte blagiană.

Versurile din cele trei volume antume se înscriu pe

aceeaşi linie a freneziei vitaliste. Nu în zadar, Ion Şiugariu s-a

decis să îşi schimbe numele de familie, devenit, prin decizie

oficială, în 1936, Soreanu. Uneori a mai semnat şi Sorescu,

iar prietenii îi ziceau, alintîndu-l, Soare. Într-adevăr, soarele

circumscrie esenţa celor mai multe dintre metaforele sale,

revenind insistent în coagularea unui univers „plin de soare

necunoscut şi cald ca o primăvară”, cum îl defineşte unul din

versuri. Totodată, un univers opus pămîntescului prozaic şi

infernal. După felul romanticilor, Şiugariu trăia febra

provocată de „chemarea înălţimilor ameţitoare”, convins că

„aici e numai luptă aspră pentru soare”. Este vorba de o stare

aproape edenică, însoţită de conştiinţa durităţilor cerute de

împlinire. De aceea, „paradisul” nu putea fi decît

„peregrinar”. Universul poeziei devenise un mijloc de

autoprotecţie existenţială. Mai exact: un refugiu.

Cu atît mai mult va fi aplicată această strategie pe front,

locul versurilor fiind luat de scrisorile către soţie şi de jurnal.

Din acest punct de vedere, Ion Şiugariu reprezintă un caz

singular, deosebit de tipurile de scriitor despre care am

amintit la început. El nu este nici reporter care să descrie

Bolnav de auroră

277

luptele, nici nu face din acestea un simbol al existenţei

umane, nici nu condamnă şi nici nu laudă circumstanţele. Pur

şi simplu, le ignoră şi trăieşte într-un imaginar asemănător

aceluia cultivat pe timp de pace. Dacă atunci se refugiase în

edenul solarităţii, acum se refugiază în lumea iubirii.

Trei par a fi preocupările fundamentale ale lui Şiugariu

din timpul concentrărilor şi al luptelor, aşa cum reies acestea

din epistolar şi din jurnal. Un domeniu distinct era acela al

refuzului de a se lăsa copleşit de conjunctură. Nici cazarma şi

nici tranşeele nu par să îl frămînte foarte tare. Să fi fost

Şiugariu un visător? Posibil, dacă avem în vedere una din

constatările pe care i le comunică logodnicei: „viata este grea,

atît de grea că numai visul o mai poate reabilita în ochii

noştri”. Dar, pe de altă parte, nu putem omite faptul că

Şiugariu era un temperament de luptător, care ştia să înfrunte

atît mizeriile cotidiene, cît şi provocările existenţiale grave.

Tot pe de altă parte, nu poate fi ignorată nici apartenenţa sa la

o generaţie efervescentă, animată de elanuri cînd tulburi, cînd

senine, predispusă la inflamări generoase şi la repudieri

vehemente care dărîmă azi ceea ce ieri clădise. De aceea,

titlul revistei la care Şiugariu a fost, o vreme, redactor este cît

se poate de semnificativ: „Meşterul Manole”. Înclin să aşez

capacitatea de ignorare a circumstanţelor imediate şi pe seama

unui curent subteran ale cărui motivaţii sînt multiple, nefiind

aici locul detalierii lor. Citez totuşi o frază dintr-un articol al

lui Şiugariu, intitulat Adevărata generaţie: „generaţia mea

este toturată de setea de a se găsi ea pe ea însăşi, de a se

realiza în cadrele virtualităţilor de care dispune, fără să

admită nici un compromis cu viaţa de toate zilele (sublinierea

mea – D.M.)”.

Jurnalul, care, de fapt, este o epistolă amplă, sub formă

dialogală, nu ignora defel împrejurările dramatice ori tragice

ale conflagraţiei. Numai că însemnările de acest fel sînt rare.

Nota polemică la adresa tabloului de propagandă are aproape

Ion Şiugariu

278

mereu accente dureroase: „Am început să ne îngropăm în

noroi. Sîntem plini de murdărie, ne mănîncă păduchii. Pe

poziţie mai sînt 150 de oameni. Cînd am plecat de la Jitaru,

eram 1000. Pe unde am trecut, am lăsat numai morminte şi

ţărînă amestecată cu sînge. Tare am plătit scump Ardealul!

Am văzut cum plîng soldaţii cînd pleacă la atac, am auzit

strigătele disperate ale răniţilor rămaşi între linii. Nu s-a dus

nimeni să-i ridice.

O, cărţile frumoase care vorbesc de eroism, de vitejie!

Cîte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion cu

eroi. Erau aruncaţi unul peste altul, cu capetele sfărîmate,

murdari, plini de sînge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau

a hoit putred. Erau morţi de mai multe zile. Un elev adjutant

era complet gol”. Şi asemenea amare constatări îi aparţineau

unui ardelean. Şi încă unuia care fusese ales preşedinte al

Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi, unuia al cărui sat natal

intrase sub incidenţa Dictatului de la Viena şi unuia care,

pentru a-şi vizita părinţii, trebuia să se cheme din nou

„Janós”!

Aşadar, conjunctura nu era defel ignorată, ci doar

aşezată la locul considerat potrivit. O armă de contraatac a

fost acumularea culturală şi însemnările lui Ion Şiugariu aduc

informaţii extrem de preţioase pentru conturarea atmosferei

care domina studenţimea română între 1940-1945. Cursuri

universitare, lecturi, spectacole de teatru şi operă, frînturi de

conversaţii amicale, scurte dezbateri ideologice şi mai putin –

sau deloc – politice, promenadele prin Bucureşti: acestea sînt

doar cîteva din aspectele mai importante prezente în paginile

datorate lui Şiugariu. Spaţiul nu ne îngăduie decît detalierea

unuia singur. Este vorba despre pătrunderea tot mai insistentă,

în cultura noastră, a ceea ce aş numi „americanisme”. Adică

pătrunderea unor informaţii din ce în ce mai bogate din

cultura nord-americană. Prezenţa acestora este atestată în

romanele lui Cezar şi Camil Petrescu, ale lui G. Călinescu, de

Bolnav de auroră

279

studiile lui Nicolae Petrescu ori ale lui Petru Comarnescu. La

rîndul lui, Şiugariu îi recomandă soţiei literatură americană,

precum Pearl Buck.

De cea mai mare importanţă se arată scrisorile şi

jurnalul lui Ion Şiugariu atunci cînd ne referim la prezenţa

erosului, dominantă indiscutabilă, la adăpostul căreia omul se

baricada pentru a înfrunta mai uşor atacurile conjuncturii.

Discursul este strîns controlat, cu năzuinţa programatică de a-i

conferi rang de operă de artă. „Ai început să scrii mai frumos

decît mine, Lucia” – constată corespondentul, mai mult în

calitate de critic de artă şi de competitor, decît de îndrăgostit.

Solarul Şiugariu-Soreanu nu putea vorbi despre iubire decît în

termeni mistici. Fireşte, nu aveau cum să absenteze informaţii

cotidiene. Dar miza era cu totul alta şi o însemnare de pe front

dezvăluie resorturi profunde: „Băieţii au început să rîdă de

mine că-ţi scriu atîta. Dr. Ciura şi cu mine primim cele mai

multe scrisori din Rgt. Şi eu sînt însurat. Toată lumea se

întreabă: ce pot doi soţi să-şi scrie atîta? Dar noi nu ne scriem

ca doi soţi decît f. rar”. Se poate lesne constata graba de a

apela la prescurtări, şi încă la acelea care ţin de registrul

comunicării standardizate, pentru a ajunge mai repede la

altitudinea trăirii. „Ea” nu putea fi altfel decît „Santa Lucia”,

în rînduri străbătute de străluminări ale unui Eros plin de

transcendenţă: „Eşti tot mai mult aşa cum te-am aşteptat, cum

te-am vrut din totdeauna. Sufletul tău se oglindeşte în toate

gesturile pe care le faci, în toate imaginile pe care le oferi

celor din jur. Sînt aşa de mîndru că te-am găsit, că am ştiut să

te găsesc, printre atîtea altele, în mijlocul cărora stăteai

pierdută, aşteptîndu-mă. Eşti, poate, după cum ţi-am mai spus,

opera mea cea mai desăvîrşită, poezia cea mai completă. Iată,

acum te privesc cu gîndul şi parcă te văd aievea. Te apropii,

tăcută şi surîzătoare, în suprem arc al humii; printre toate

ceţurile lumii. Fii binevenită, iubita mea, fii binecuvîntată. Eu

Ion Şiugariu

280

sînt, numai eu unul, alesul inimii şi alesul destinului tău. Şi nu

ştiu cum aş putea mulţumi cerului pentru acest noroc”.

Dan MÃNUCÃ, Iaşi

Sursa text:

convorbiri-literare.dntis.ro/MANUCAiun7.html

(publicat cu acordul semnatarului)

Bolnav de auroră

281

CUPRINS

1. Tabel cronologic.................................................................. 7

2. Fata din iarbă .................................................................... 17

Auroră ..................................................................................... 19

Prinos ....................................................................................... 19

Călătorie .................................................................................. 20

3. Trecere prin alba poartă .................................................. 21

I. Cu mine alături ................................................................... 26

Cântec de pornire la drum ....................................................... 27

Sete .......................................................................................... 28

Rugăciune verde ...................................................................... 29

Zâmbetul caişilor ..................................................................... 30

Gând ........................................................................................ 30

Dimineaţă ................................................................................ 31

Rugăciune pentru soare ........................................................... 31

Înviere ..................................................................................... 33

Primăvară ................................................................................ 33

Cântec pentru mâine ................................................................ 35

Mănăstire ................................................................................. 36

II. Incantaţii pentru zâna mică ................................................. 37

Incantaţia I ............................................................................... 38

Incantaţia II ............................................................................. 39

Incantaţia III ............................................................................ 40

Incantaţia IV ............................................................................ 41

Incantaţia V ............................................................................. 42

Incantaţia VI ............................................................................ 43

Incantaţia VII .......................................................................... 44

Incantaţia VIII ......................................................................... 45

III. Elegii ................................................................................. 46

Tăceri ....................................................................................... 47

Pustiu ....................................................................................... 47

Îţi aminteşti? ............................................................................ 48

Muşcatele ................................................................................ 49

Ion Şiugariu

282

Clipe ........................................................................................ 49

Soare mort ............................................................................... 50

Linişti bolnave ........................................................................ 50

Toamnă ................................................................................... 51

Gest grav ................................................................................. 51

Final ........................................................................................ 52

Cântec pentru întâiul popas ..................................................... 53

4. Paradisul peregrinar ........................................................ 56

I. La poalele muntelui ............................................................ 63

Poetul ...................................................................................... 64

Homo ...................................................................................... 65

Tot altele ................................................................................. 66

Ars poetica .............................................................................. 67

Împăratul ................................................................................. 68

Singur ...................................................................................... 68

Sonet ....................................................................................... 69

Poesia ...................................................................................... 70

Omul se roagă ......................................................................... 71

A fost un arc ............................................................................ 72

II. Pe coline ............................................................................. 73

Oboseală .................................................................................. 74

Nemângâiatul menestrel ......................................................... 75

Mai mici .................................................................................. 76

Elegie ...................................................................................... 76

Arc .......................................................................................... 77

Veşnicie .................................................................................. 78

Şi dacă ..................................................................................... 79

Rugul ....................................................................................... 80

Noapte ..................................................................................... 81

Statuie ..................................................................................... 82

III. Întoarcerea ........................................................................ 83

Prinţul ...................................................................................... 84

Ape .......................................................................................... 85

Oameni .................................................................................... 86

Bolnav de auroră

283

Bătrânul ................................................................................... 87

Toţi .......................................................................................... 88

Pădurile din gând ..................................................................... 89

Lângă noi ................................................................................. 90

Prietenul .................................................................................. 91

Plecarea ................................................................................... 92

Întoarcerea peregrinului .......................................................... 93

5. Poemul „Ţara de foc” ....................................................... 95

6. Elegii pentru Ardeal ....................................................... 115

Prefaţă ................................................................................... 120

Rătăceam prin păduri ............................................................ 120

Destin .................................................................................... 121

Rob ........................................................................................ 122

Manifest ................................................................................. 123

Stau tot mai singur ................................................................ 124

Plopul .................................................................................... 125

Cerbi ...................................................................................... 126

Eşti toamna mea .................................................................... 127

Plâns ...................................................................................... 128

Oameni .................................................................................. 129

Cântec de toamnă .................................................................. 129

Făclii ...................................................................................... 130

Drum ..................................................................................... 131

În clarul acela de lună ........................................................... 132

Poesia .................................................................................... 133

Cocoare ................................................................................. 134

Tăcuta mea viaţă ................................................................... 134

Ardelean ................................................................................ 135

Seri de munte ......................................................................... 135

Fum ....................................................................................... 136

Peisaj de seară ....................................................................... 136

Mineri .................................................................................... 137

Fragment ............................................................................... 137

O, munţii mei dragi ............................................................... 138

Ion Şiugariu

284

Râul ....................................................................................... 138

Pădurile, gorunii .................................................................... 139

Satul meu ardelean ................................................................ 140

Toamnă ................................................................................. 140

Prezenţă ................................................................................. 141

Munţii mei prieteni ............................................................... 142

7. Melancolie... – Poezii nepublicate de autor .................. 143

Culori de toamnă ................................................................... 145

Palori de toamnă ................................................................... 146

Toamnă ................................................................................. 146

Melancolie ............................................................................ 147

Naşterea poemului ................................................................ 147

Viaţă, poezie ......................................................................... 148

Baladă ................................................................................... 149

Amurguri transilvane ............................................................ 149

Primăvară .............................................................................. 150

Colind .................................................................................... 150

Copilărie ................................................................................ 151

Copilărie II ............................................................................ 152

Iară şi iară .............................................................................. 152

Vară ....................................................................................... 153

Acasă ..................................................................................... 153

Ploaie de toamnă ................................................................... 154

Adolescenţă ........................................................................... 154

Ceasuri de melancolie ........................................................... 155

Svon ...................................................................................... 156

8. „Icoane vechi” – din primele creaţii ............................. 157

Gând nociv ............................................................................ 159

Pierdere în nopţi de suflet ..................................................... 160

Senin ..................................................................................... 161

Litanii pentru inimă .............................................................. 162

Băiţa, satul natal .................................................................... 163

Minerii mei ........................................................................... 164

Mă caut ................................................................................. 165

Bolnav de auroră

285

Domniţa ................................................................................. 166

Haiduc ................................................................................... 167

Arcade de vis ......................................................................... 168

Geremia da Valacchia ........................................................... 169

Dar de nuntă .......................................................................... 170

Dăruire ................................................................................... 171

Poemul cel mai tânăr ............................................................. 172

Fata câmpurilor ..................................................................... 173

Soră bună ............................................................................... 174

Poemul ierbii ......................................................................... 175

Trudă ..................................................................................... 176

Zăbavă ................................................................................... 177

Doar inima... .......................................................................... 178

Arc ......................................................................................... 179

Floare ..................................................................................... 180

Triunghi ................................................................................. 181

Destin .................................................................................... 182

Mihail Eminescu ................................................................... 183

Făt Frumos ............................................................................ 184

Deebal ................................................................................... 185

Miron Costin ......................................................................... 186

Vlad Ţepeş ............................................................................ 187

9. Traduceri ......................................................................... 189

José Maria de Heredia (traduceri) ......................................... 191

Emile Verhaeren (traduceri) .................................................. 195

10. Volume şi texte (selecţie) – dedicate poetului ............. 199

Carnetele unui poet căzut în război/În amintirea poetului – de

Mihai Beniuc şi Relatarea doctorului Ciura despre cum a

murit Ion Şiugariu ............................................................... 201

Scriitori uitaţi (Despre) Ion Şiugariu – de Nae Ionescu ..... 206

Ion Şiugariu – Un poet căzut în război .................................. 228

Sete de ceruri/Ion Şiugariu dela Meşterul Manole – de

Vintilă Horia ........................................................................ 229

Ţara crinilor/Locul lui Ion Şiugariu – de Al. Husar .......... 235

Ion Şiugariu

286

Viaţa poeziei ......................................................................... 250

George Bacovia – Studiu critic ............................................. 251

Ion Şiugariu – poet şi critic literar ........................................ 252

Scrieri/Aprecieri critice, 1937-1945. Medalion: Ion Şiugariu

(Laurenţiu Fulga, G. Dincu, D. Cinova, Nicolae Roşu, Nae

Antonescu, Al. Husar, Pericle Martinescu, Ovidiu

Papadima, Ovid Caledoniu, Pompiliu Constantinescu,

Nichifor Crainic, Traian Stoica) ........................................ 254

Iluzie şi destin/Notă asupra ediţiei – Lucia Şiugariu ........ 269

George Bacovia – Studii critice ............................................ 271

11. În loc de epilog/Dan Mănuca – Poetul şi războiul..... 273