CUPRINS

CUPRINS.......................................................................................................................................................................1

ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL.........................................................................................................3

INTRODUCERE..........................................................................................................................................................3

CAPITOLUL I..............................................................................................................................................................6

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL.......................................................................................................................6

SECŢIUNEA 1..............................................................................................................................................................6

Consideraţii generale....................................................................................................................................................6

a) Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie...................................................................................................................7

b) Factorii acţiunii în justiţie.......................................................................................................................................9

SECŢIUNEA 2............................................................................................................................................................11

1. Noţiunea, trăsăturile şi condiţiile de exercitare...................................................................................................11

a acţiunii civile în procesul penal...............................................................................................................................11

a) Noţiune....................................................................................................................................................................11

b) Trăsăturile acţiunii civile în cadrul procesului penal.........................................................................................13

c) Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal.................................................................................15

1) Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral...............................................................................15

2) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit............................................................................16

să existe legătură de cauzalitate.................................................................................................................................16

3) Prejudiciul să fie cert..............................................................................................................................................17

4) Prejudiciul să nu fi fost reparat............................................................................................................................17

5) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.................................................................................................................................19

CAPITOLUL II..........................................................................................................................................................21

ELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE.......................................................................................................................21

SECŢIUNEA 1............................................................................................................................................................21

Obiectul acţiunii civile................................................................................................................................................21

A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin restituirea lucrului.....................................................................24

B. Repararea prejudiciului în natură prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii...................28

C. Repararea prejudiciului în natură prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare..................................................................................................................................................................29

2

D. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă..........................................................................................................................................................................31

E. Repararea daunelor morale..................................................................................................................................39

SECŢIUNEA 2............................................................................................................................................................47

Subiecţii acţiunii civile...............................................................................................................................................47

a) Subiecţii activi ai acţiunii civile.............................................................................................................................49

b) Subiecţii pasivi ai acţiunii civile............................................................................................................................61

c) Drepturile şi obligaţiile procesuale ale subiecţilor acţiunii civile.......................................................................69

CAPITOLUL III.........................................................................................................................................................71

EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE..................................................................................................................71

SECŢIUNEA 1............................................................................................................................................................71

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile......................................................................................................71

SECŢIUNEA 2............................................................................................................................................................75

Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal........................................................................75

SECŢIUNEA 3............................................................................................................................................................76

Exercitarea acţiunii civile din oficiu..........................................................................................................................76

SECŢIUNEA 4............................................................................................................................................................78

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă..............................................................................................................78

SECŢIUNEA 5............................................................................................................................................................82

Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.............................................................................................................82

SECŢIUNEA 6............................................................................................................................................................89

Modalităţi de rezolvare a acţiunii civile....................................................................................................................89

a) Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte...........................................................................................90

b) Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei...........................................................................................96

c) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă...............................................................................................................97

d) Instanţa respinge acţiunea civilă...........................................................................................................................98

e) Instanţa dispune din oficiu repararea pagubei....................................................................................................99

C O N C L U Z I I.....................................................................................................................................................101

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................................105

2

3

ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

INTRODUCERE

Săvârşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea

căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a

suporta consecinţele faptei sale.

Pentru ca tragerea la răspunderea penală să se materializeze în sancţiunea prevăzută de

lege este nevoie atât de o activitate statală, cât şi de un organism specializat ce realizează

mecanismul de soluţionare a conflictului ivit între societate (respectiv stat) şi infractor. De aceea,

în orice organizare statală şi cu atât mai mult în cadrul unui stat de drept există o putere sau

autoritate judecătorească a cărei sarcină fundamentală este înfăptuirea justiţiei.

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcţie de judecare a proceselor

izvorâte din încălcarea legilor. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa unei

asemenea autorităţi însemnând arbitrariu şi nedreptate. Justiţia reprezintă deci, modalitatea în

care se manifestă în mecanismul statal puterea judecătorească fiind înscrise în Constituţie, norme

care evocă această autoritate atât sub aspectul ei organizatoric, cât şi funcţional.

Justiţia trebuie să fie în cel mai înalt grad la îndemâna celor interesaţi, aceasta a şi

determinat introducerea în Constituţia României a tezei potrivit căreia accesul la justiţie este

liber. În art. 21 din Constituţie se stipulează expres că orice persoană se poate adresa justiţiei

pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime. Pentru ca cei interesaţi să nu fie

obstrucţionaţi sub nici o modalitate sau pretext, alin. 2, mai subliniază că exercitarea dreptului

respectiv nu poate fi îngrădit de nici o lege. Art. 124 alin. 1, arată că justiţia se înfăptuieşte în

numele legi, de asemenea, referitor la justiţie art. 126 alin. 1, precizează faptul că aceasta se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de

lege. La fel referindu-se la conflictul dintre colectivitate şi infractor, izvorât din săvârşirea

infracţiunii, art. 131 alin. 1, subliniază că în activitatea judiciară Ministerului Public reprezintă

interesele generale ale societăţi şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile

cetăţenilor.

În statul de drept justiţia capătă o pondere deosebită pentru că potrivit principiului

democratic al separaţiei puterilor în stat, autorităţii judecătoreşti îi revine dreptul de a soluţiona

litigiile de drept intervenite în urma manifestării ilicite.

3

4

Activitatea prin care organele de specialitate ale statului descoperă infracţiunile,

identifică şi prind infractorii, strâng şi administrează probe, realizează tragerea la răspundere

penală şi aplică pedepsele, este o activitate foarte complexă, care depăşeşte limitele stricte ale

soluţionării cauzei penale în cadrul strict jurisdicţional.

La activitatea desfăşurată de organele judiciare se adaugă atitudinea şi implicarea uneori

cu valenţe procesuale deosebite a părţilor în cauză: inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte

responsabilă civilmente, precum şi a diferitelor alte persoane cuprinse în mecanismul judiciar:

martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali, apărători, reprezentanţi, substituenţi procesuali

etc. În activitatea desfăşurată cu participarea subiecţilor amintiţi apar relaţii juridice cu drepturi

şi obligaţii decurgând din dispoziţiile legale care configurează conţinutul unor raporturi de drept

specifice.

Pe de altă parte, activitatea judiciară excede uneori ca obiect soluţionarea de cauze

penale, întrucât în anumite proceduri nu apare un conflict penal izvorât din săvârşirea unei

infracţiuni care să atragă nevoia tragerii la răspundere penală a făptuitorului. De aceea, s-a impus

includerea în vocabularul de specialitate, legislativ, ştiinţific şi practic a unei noţiuni mai exacte

decât cea de activitate judiciară şi prin care să se desemneze cu mare precizie activitatea de

soluţionare a oricărei cauze penale determinate de un litigiu penal. Această categorie juridică

atotcuprinzătoare şi foarte complexă este procesul penal.

Prin proces penal se înţelege acea activitate reglementată de lege, desfăşurată într-o

cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare

de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi

tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se

asigure ordinea de drept precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Noţiunea de proces penal este mult mai largă decât activitatea organelor judiciare,

întrucât aceste organe în exercitarea atribuţiunilor lor legale au o serie de drepturi cărora le

corespund anumite obligaţii corelative din partea celorlalţi participanţi procesuali. Deci,

activitatea judiciară este desfăşurată de organele judiciare cu participarea unor subiecţi

procesuali având calitatea de titulari de drepturi şi obligaţii.

Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi, în consecinţă,

poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare

acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată

fi exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente,

precum şi faţă de succesorii acestora.

Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară într-un angrenaj de acte

procesuale. Mulţimea de componente impune o grupare a acestora, astfel încât întregul foarte

complex, dar care este o unitate, este împărţit în mai multe diviziuni.

4

5

Raporturile juridice ce apar în cadrul procesului penal şi sunt reglementate de normele

procesual penale poartă denumirea de raporturi juridice procesuale. Conţinutul raportului juridic

procesual cuprinde drepturile şi obligaţiile conferite prin norma juridică subiectelor raporturilor

respective.

Statul modern, stat de drept, este de neconceput fără justiţie. Conceptul de justiţie evocă

pe de o parte un sistem distinct de organe, iar pe de altă parte o funcţie distinctă, aceea de a apăra

şi realiza drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi şi interese

legitime deduse judecăţii. Pentru atingerea obiectivelor sale, activitatea procesual penală trebuie

reglementată în concordanţă cu anumite idei şi reguli diriguitoare, întreaga desfăşurare a cauzei

penale subordonându-se cerinţelor majore de realizare în condiţii optime a scopurilor şi

sarcinilor justiţiei, potrivit cu orientările generale de înfăptuire a politicii penale.

Scopul justiţiei, acela de apărare şi realizare a drepturilor fundamentale, ale altor drepturi

şi interese legitime ale cetăţenilor, se înfăptuieşte prin aducerea în faţa instanţelor judecătoreşti a

oricăror raporturi juridice născute în legătură cu aceste drepturi şi interese, în cadrul unor

procese.

Fazele procesului penal prezintă importanţă pentru această temă, deoarece fiecare din

cele trei faze ale procesului penal dă anumite implicaţii şi efecte părţilor participante. Vom face

deci o scurtă prezentare a celor trei faze ale procesului penal urmând ca în continuare să le tratăm

în cadrul raporturilor juridice specifice fiecărei faze în parte. Sistemul actual al codului de

procedură penală reflectă împărţirea obiectivă, a procesului penal în trei mari faze:

urmărirea penală,

judecata,

punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Pentru a-şi putea îndeplini această funcţie şi a realiza scopul amintit, organele

judecătoreşti trebuie să ia la cunoştinţă într-un anumit mod despre conflictul care se iveşte atunci

când un drept subiectiv sau un interes legitim nu se pot realiza sau ordinea de drept a fost

încălcată.1

Instanţele sunt sesizate de încălcarea unei norme juridice ca urmare a dreptului la acţiune

al persoanelor. Acesta reprezintă dreptul subiectului de a avea o anumită conduită în limitele date

de norma juridică şi de a putea pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare. Prin

urmare dreptul la acţiune nu se confundă cu însăşi acţiunea şi nu preexistă ca un drept subiectiv

distinct în conţinutul capacităţii juridice a unei persoane ci, ca element al unui drept subiectiv

civil, devine exercitabil în momentul în care este încălcat, nesocotit, acel drept subiectiv.

Acţiunea civilă, care face obiectul prezentei lucrări, are acelaşi izvor în procesul penal ca

şi acţiunea penală şi anume infracţiunea săvârşită. În raport cu această trăsătură, acţiunea civilă

1 T. Joiţa - Acţiunea civilă în procesul penal, Editura Naţional, București, 1999, pag. 5.5

6

în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiune.

CAPITOLUL I

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA 1

Consideraţii generale

Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluţionare

organelor judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie.

Normele de drept reglementează relaţiile sociale, stabilind un comportament obligatoriu

pentru subiectele raporturilor juridice. Încălcarea acestor norme duce la producerea unui conflict

de drept, respectiv o tulburare a ordinii juridice, deoarece a fost săvârşit un fapt ilicit care lezează

un drept ocrotit.

Acţiunea în justiţie este instrumentul prin intermediul căruia conflictul de drept este adus

spre soluţinare organelor de justiţie. În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza

domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc. În consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea,

după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.

Acţiunea în justiţie a primit în literatura de specialitate definiţii diferite, potrivit

specificului ramurii de drept căreia îi aparţin normele juridice a căror încălcare a determinat

conflictul de drept.1

În ştiinţa dreptului procesual penal se arată că acţiunea în justiţie este suportul procesual

penal şi regulatorul coordonatelor acestuia, având ca temei juridic, în fapt, săvârşirea unei fapte

ilicite sancţionate de lege, iar în drept, chiar dreptul acordat de lege - norma juridică în care se

prevede sancţiunea pentru acea faptă - de a putea trage la răspunderea juridică, în faţa justiţiei, pe

cel care a săvârşit fapta ilicită. 2

Acţiunea în justiţie este un drept acordat de lege, expresia unei împuterniciri legale (o

potestas agendi), suport al cauzei penale, în baza căruia cel care a săvârşit fapta ilicită poate fi

tras la răspundere, iar sub aspect procesual acţiunea este un instrument juridic reglementat de

lege, suport al întregului proces judiciar.

Acţiunea în justiţie are o mare însemnătate pentru desfăşurarea procesului de orice natură

ar fi, căci fără exercitarea acţiunii din cadrul procesului nu se poate ajunge la tragerea la

1 Ion Neagu - Drept procesual penal. Tratat - Partea generală, Editura Gloabal Lex, Bucureşti 2004, pag. 204-205.2 V. Dongoroz ş.a. - Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. I., Editura Academiei, Bucureşti 1975, pag. 54.

6

7

răspundere a unei persoane şi la aplicarea sancţiunii prevăzute de norma încălcată; fără acţine

exercitată nu poate avea loc judecata în faţa instanţelor judecătoreşti şi înfăptuirea, astfel, a

justiţiei.1

În legătură cu acţiunea în justiţie, majoritatea autorilor arată, că aceasta este un concept –

sinteză, care desemnează ansamblul mijloacelor consacrate legal, prin intermediul cărora se

poate solicita organului judiciar competent să rezolve conflictul de drept ivit ca urmare a

nerespectării dispoziţiei unei norme juridice2.

a) Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Se numeşte acţiune în justiţie mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la

răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea, de

stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

În funcţie de răspunderea care se degajă din încălcarea normei penale, civile sau de altă

natură acţiunea care se exercită în faţa organelor de justiţie este, după caz, o acţiune penală sau

civilă. Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale în temeiul căreia se

poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme.

Acţiunea constituie un mijloc dat de lege împotriva acelora care violează dreptul, apărând

deci, ca un echivalent procesual al sancţiunii din orice normă de drept.

Posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului în cazul încălcării, nesocotirii

dispoziţiilor sale este prevăzută de regulă în structura internă a oricărei norme juridice şi anume

în sancţiune.3

Acţiunea în justiţie nu se confundă cu dreptul la acţiune, acesta din urmă fiind un drept

virtual înscris în chiar norma juridică, normă care ocroteşte o anumită valoare socială sau care

consfinţeşte un drept subiectiv.

Aşa cum se arată în doctrina de specialitate, sancţiunea juridică apare ca un complex de

urmări nefavorabile şi stabilirea ei în chiar conţinutul normei juridice asigură legalitatea tragerii

la răspundere juridică, activitate realizată de organe special abilitate – organele de justiţie.

Aşadar, dreptul la acţiune este tocmai expresia acestei posibilităţi legale de a solicita tragerea la

răspundere juridică a celui care a nesocotit dispoziţia normei.4

În sens larg acţiunea şi dreptul la acţiune se confundă, în unele exprimări fiind pus

1

21 Gr. Gr. Theodoru – Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007, pag.102 – 103. ? T. Joiţa, op. cit., pag. 6 -7.3 Ibidem, pag. 8.4 N. Popa - Teoria generală a dreptului, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 161.

7

8

semnul egalităţii între aceste noţiuni. O echivalenţă apare şi în anumite formulări între termenii

care desemnează acţiunea şi aşa numita cerere în justiţie.

Spre exemplu, în cazul unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii, integrităţii

corporale, proprietăţii sau demnităţii cuiva sunt lezate drepturile corespunzătoare ale celui

vătămat şi care nu trebuie confundate cu dreptul statului la acţiune împotriva făptuitorului.

Dreptul la acţiune reprezintă accepţiunea substanţială sau materială a noţiunii de acţiune.

Rezultă că dreptul la acţiune sau altfel spus accepţiunea în sens substanţial se deosebeşte de

accepţiunea procesuală a noţiunii, prin care se înţelege instrumentul juridic acordat de lege

pentru valorificarea dreptului la acţiune şi în ultimă ordine de idei a drepturilor încălcate prin

fapta ilicită.

Cererea în justiţie este, în realitate, actul procesual prin care se pune în mişcare

acţiunea preexistentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui.

Acţiunea în justiţie nu se confundă cu cererea în justiţie deşi chiar în vocabularul uzual de

specialitate sunt frecvent folosite ca sinonime.

Dreptul la acţiune poate rămâne în postura de drept virtual pe întreaga durată a unei

norme juridice, dacă norma respectivă nu este încălcată.1

Nelegalitatea actului de inculpare prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală, act care

echivalează cu o cerere în justiţie, nu duce decât la imposibilitatea sesizării instanţei penale în

modalitatea respectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. În momentul în care cererea în

justiţie se va repeta în formele prescrise de lege, prin întocmirea unui nou act de inculpare,

acţiunea este exercitabilă şi tragerea la răspunderea penală devine posibilă.2

În cazul în care valoarea socială nu a fost lezată, deci nu s-a nesocotit dreptul vizat de

acea valoare socială, dreptul la acţiune nu poate fi folosit.3

Dreptul la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoare

socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este

constituit. Astfel, dreptul de proprietate este constituit în legătură cu valoarea socială

concretizată în avutul unei persoane, valoare ocrotită de lege.

Prin cerere se valorifică, deci, dreptul la acţiune preexistent cererii.4 În cazul în care

dreptul la acţiune devine exercitabil, instrumentul juridic prin care se conferă valenţe dreptului

virtual îl constituie cererea în justiţie, deoarece primul este preexistent actului procesual (cererii).

1 În condiţiile social-politice din ţara noastră, dreptul la acţiune înscris în dispoziţiile art. 190 din Codul penal rămâne un drept virtual, fiind practic imposibilă exercitarea, unui asemenea drept, deoarece imposibilă este săvârşirea în aceste condiţii a infracţiunii de sclavie. Totuşi, în cazul în care pe teritoriul român s-ar refugia o persoană care a săvârşit infracţiunea amintită mai sus, dreptul la acţiune prevăzut în art. 190 din Codul penal ar deveni exercitabil, având în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Codul penal.2 N.Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura

Paideia, Bucureşti, 1996, pag. 218.3 I. Gorgăneanu - Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1977, pag. 19.4 Ion Neagu, op. cit., pag. 205.

8

9

Pornindu-se de la definiţia dreptului subiectiv civil, care are ca element în conţinutul său

şi posibilitatea recunoscută de lege de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului,

aceasta realizându-se sub forma acţiunii reglementate de legea procesual civilă, se

concluzionează că dreptul la acţiune este un element al dreptului subiectiv civil, alături de

celelalte elemente, care sunt dreptul subiectului de a avea o anumită conduită în limitele date de

norma juridică şi de a putea pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare. Prin urmare,

dreptul la acţiune nu se confundă cu însăşi acţiunea şi nu preexistă ca un drept subiectiv distinct

în conţinutul capacităţii juridice a unei persoane ci, ca element al unui drept subiectiv civil,

devine exercitabil în momentul în care este încălcat, nesocotit, acel drept subiectiv.

În conţinutul dreptului la acţiune intră mai multe drepturi şi anume: dreptul de a sesiza

instanţa; de a pune în mişcare acele forme procedurale care intră în conţinutul acţiunii civile,

ceea ce implică voinţa de a acţiona; dreptul de a solicita şi administra probe; de a obţine cele

solicitate prin acţiune; de a exercita căile legale de atac; de a obţine executarea silită a hotărârii

rămase definitivă etc.

Această concepţie privind dreptul la acţiune, ca element al dreptului subiectiv civil, îşi

găseşte valabilitatea şi atunci când prin acţiune se urmăreşte protejarea unui interes legitim, nu

numai a unui drept subiectiv, deoarece interesele cărora legiuitorul le acordă ocrotire sunt de

regulă situaţii de fapt având un caracter strict personal, reduse sub aspect numeric, iar dreptul la

acţiune rezultă în astfel de situaţii chiar din lege, adică din norma juridică.

Tot astfel este şi dreptul la acţiune al unor alţi subiecţi activi, care nu sunt titulari ai

dreptului subiectiv a cărui protejare se cere prin acţiune, cum sunt spre exemplu procurorul sau

autoritatea tutelară. Mai trebuie menţionat că cererea de chemare în judecată este mijlocul

procesual prin care se pune în mişcare acţiunea civilă şi nu se confundă cu aceasta.1

b) Factorii acţiunii în justiţie

Instituţia acţiunii în justiţie este determinată de anumite entităţi care permit o

reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură corecta desfăşurare a întregii activităţi

judiciare. Având în vedere consecinţele exercitării acţiunii în justiţie, trebuie să observăm că

aceasta este condiţionată de existenţa anumitor factori sau termeni, cunoaşterea acestora

impunându-se pentru corecta aplicare a normelor care disciplinează procedura judiciară.2

Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept consecinţă nulitatea

actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea unei acţiuni judiciare.3

1 T. Joiţa - op. cit., pag. 17.2 I. Neagu - op. cit., pag. 206.3 V. Dongoroz ş.a. – op. cit., pag. 58.

9

10

Factorii acţiunii sunt:4

temeiul acţiunii;

obiectul acţiunii;

subiecţii acţiunii;

aptitudinea funcţională a acţiunii.

a) Temeiul acţiunii în justiţie îl constituie izvorul sau sursa acesteia şi potrivit doctrinei

de specialitate are două modalităţi concrete de manifestare, un temei de drept care se regăseşte în

însăşi norma juridică ce prevede şi incriminează acea faptă ilicită, instituind prin aceasta şi

dreptul la acţiune şi un temei de fapt, respectiv însăşi fapta ilicită săvârşită, faptă care face ca

dreptul virtual la acţiune să devină exercitabil.

Temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită, iar temeiul de drept îl constituie

norma juridică în care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite.

În procesul penal spre exemplu, existenţa temeiului acţiunii penale determină aptitudinea

funcţională a acesteia pe tot parcursul desfăşurării ei, aspect ce prezintă importanţă şi în ceea ce

priveşte acţiunea civilă care se poată alătura celei penale.

Lipsa temeiului acţiunii penale împiedică uneori exerciţiul acţiunii civile în procesul

penal, chiar dacă aceasta din urmă are temei juridic. Aceasta o poate face însă exercitabilă în faţa

instanţei civile, nu a celei penale.

b) Obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere juridică a persoanelor care au

săvârşit fapta ilicită, care au nesocotit prescripţia normei juridice, lezând un drept subiectiv ori

o altă valoare socială ocrotită prin dispoziţia normei.

c) Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic de conflict, subiecţii care, în

procedura judiciară primesc calităţi procesuale ce le conferă drepturi şi obligaţii specifice,

localizate în conţinutul raportului juridic procesual.

Aceştia pot fi persoane fizice sau juridice, în raport de natura acţiunii în justiţie, uneori în

acţiunea penală fiind şi statul, reprezentat prin organele de stat legal abilitate.

În doctrină se subliniază că subiecţii acţiunii în justiţie sunt de regulă subiecţii raportului

juridic de conflict, dar cu poziţii inversate, în sensul că subiectul activ al faptei ilicite devine

subiect pasiv al acţiunii în justiţie şi subiectul pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de subiect

activ al acţiunii judiciare. Uneori, unul dintre subiecţi poate fi substituit sau reprezentat în cazul

anumitor acţiuni în justiţie.

d) Aptitudinea funcţională a acţiunii permite folosirea, punerea în mişcare şi exercitarea

acesteia, deoarece nu apar împrejurări care împiedică pornirea şi continuarea procedurii

judiciare. Ea trebuie să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii cât şi ulterior,

întrucât numai în raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte care să dinamizeze

4 Ibidem, pag. 59.10

11

activitatea procesuală.

Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie semnifică întreaga suită de acte procesuale

care pot lua naştere prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii de drept în care se

înscrie acţiunea respectivă. Acest factor al acţiunii, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie,

este înlăturată de unele cauze prevăzute expres de lege. În cazul acţiunii penale, constituie

asemenea cazuri: decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.

SECŢIUNEA 2

1. Noţiunea, trăsăturile şi condiţiile de exercitare

a acţiunii civile în procesul penal

a) Noţiune

Este de netăgăduit că între procesul penal şi procesul civil, ca şi între obiectul acţiunii

penale şi cel al acţiunii civile, există deosebiri substanţiale, separarea justiţiei civile de justiţia

penală fiind în prezent o realitate.

Exercitarea acţiunii civile, instituţie specifică dreptului procesual civil, în procesul penal,

a constituit dintotdeauna şi constituie şi în prezent subiect de preocupare în doctrina juridică şi

practica judecătorească.

Esenţa ilicitului penal este acţiunea penală, instituţie de bază a procesului penal, iar

acţiunea civilă rămâne în esenţa sa chiar şi atunci când este excercitată în cadrul procesului

penal, cu unele particularităţi, tot o instituţie de bază a procesului civil.

Multe din infracţiunile săvârşite provoacă un prejudiciu care face să devină eficient

principiul răspunderii civile izvorât din dispoziţiile art. 998 Cod civil, potrivit căruia “orice faptă

a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l

repara”. Această împrejurare constituie temeiul juridic care face ca, în cazul unei infracţiuni

producătoare de prejudiciu, odată cu dreptul la acţiunea penală să se nască şi un drept la o

acţiune civilă.

Dreptul celui vătămat prin infracţiune de a urmări tragerea la răspundere civilă pe cale

judiciară a făptuitorului se materializează pe plan procesual în exerciţiul unei acţiuni civile.1

Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de protejare prin

constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege.

1 N. Volonciu – Tratat de procedură penală.Partea generală, vol.I, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Paideia, București, 1996, pag. 249.

11

12

Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept, persoană fizică sau persoană juridică, cere

organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei

situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă

persoană sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii

este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.2

Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală şi anume,

infracţiunea săvârşită. În raport cu această trăsătură, acţiunea civilă în procesul penal nu poate

avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiune.

Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi, în consecinţă,

poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare

acţiunea penală, cazul în care va avea loc scoaterea de sub urmărire penală ca în speţa prezentă,

acţiunea civilă nu va putea fi exercitată.

Examinând dosarul privind pe învinuitul B.M. se constată următoarele:

Prin procesul verbal de sesizare din oficiu din 23.03.2005 s-a început urmărirea penală

împotriva B.V. iar prin ordonanţa din 04.07.2005 nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Partea vătămată a formulat plângere penală împotriva învinuitului, susţinând că a fost citată

ca pârâtă în instanţa de judecată pentru o acţiune de validare convenţie de vânzare–cumpărare a două

ha de teren, pe care se află o carieră de piatră. Partea vătămată susţine că nu a existat o convenţie

scrisă între părţi, iar textul convenţiei şi semnătura nu-i aparţin.

Din raportul de expertiză întocmit de Serviciul criminalistic al I.P.J. Suceava rezultă că

semnătura la rubrica „vânzător” documentul denumit „chitanţă” şi semnătura finală aparţin părţii

vătămate M.L. motiv pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută

de art. 290 – 291 Cod penal este împiedicată.

Din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză acţiunea penală nu poate fi pusă în

mişcare (nu mai poate fi exercitată) întrucât sunt aplicate prevederile art. 10 lit. a din Codul de

procedură penală, deoarece fapta nu există.

Se constată astfel, în urma expertizei grafice efectuate că atât textul convenţiei olografe de

vânzare-cumpărare a două ha de teren, cât şi semnătura finală aparţin părţii vătămate, iar învinuitul

nu a comis vreun fals sub semnătură privată, pe cale de consecinţă, nu a săvârşit în speţă vreun uz de

fals.

În cauză s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de mai sus prevăzute de art.

290 – 291 Cod penal a învinuitului B.M.

Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi

exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum

2 M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu - Dicţionar de drept procesul civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1983, pag. 15.

12

13

şi faţă de succesorii acestora.

Ca acţiune judiciară, acţiunea civilă este, în esenţă, o instituţie de drept civil, ea devenind

instituţie a dreptului procesual penal în măsura în care este exercitată în cadrul unui proces penal.

Acţiunea civilă nu trebuie confundată cu dreptul subiectiv, fiind noţiuni distincte, aparţinând

unor ramuri de drept diferite: dreptul procesual civil, respectiv dreptul civil, după cum nu trebuie

confundată nici cu “cererea de chemare în judecată”, aceasta din urmă fiind numai una din

formele de investire a instanţei, prin care se declanşează procesul civil.

Consideraţiile expuse cu privire la conceptul de acţiune civilă şi natura juridică a acesteia

pun în evidenţă faptul că acţiunea civilă exercitată în procesul penal nu este un alt tip de acţiune

civilă ori o acţiune “sui-generis”, între acţiunea civilă şi acţiunea penală, ci este o acţiune

specifică de drept procesual civil având unele particularităţi determinate tocmai de împrejurarea

că este exercitată în procesul penal.

b) Trăsăturile acţiunii civile în cadrul procesului penal

Acţiunea civilă în procesul penal este o acţiune supusă regulilor de fond ale răspunderii

civile delictuale. Ea prezintă însă şi anumite particularităţi care o fac distinctă chiar faţă de

acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, dar exercitată în faţa instanţei civile.

Principalele trăsături ale acţiunii civile în procesul penal sunt:

1. Acţiunea civilă îşi are izvorul într-o infracţiune;

2. Acţiunea civilă se exercită în faţa organelor judiciare penale;

3. În cazuri anume prevăzute de lege se exercită din oficiu;

4. Are un caracter accesoriu faţă de de acţiunea penală.

1. Numai acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a

inculpatului şi a părţii responsabile civilmente respectiv repararea prejudiciului produs prin acea

infracţiune, poate fi alăturată acţiunii penale. Din împrejurarea că acţiunea civilă se exercită în

procesul penal şi îşi are izvorul într-o infracţiune nu se poate deduce că orice acţiune civilă va

avea izvorul, direct sau indirect, într-o infracţiune şi că poate fi alăturată acţiunii penale în

procesul penal. Orice altă acţiune civilă care ar putea avea izvor într-o infracţiune, dar care nu

tinde la repararea unui prejudiciu, cum ar fi, spre exemplu:

acţiunea în revocare a unei donaţii pentru ingratitudine;

acţiunea de stabilire a paternităţii unui copil născut ca urmare a unei infracţiuni de viol;

acţiunea de divorţ într-un proces penal de adulter;

excluderea de la o succesiune pentru nedemnitate etc., nu poate fi exercitată în procesul

penal.

13

14

2. Deoarece se exercită în faţa organelor judiciare penale, o astfel de acţiune civilă

capătă unele caracteristici de oficialitate, influenţată de acţiunea penală şi care estompează unele

caractere specifice acţiunii de drept civil. Partea civilă care o exercită va avea o protecţie

suplimentară cât priveşte realizarea scopului urmărit, repararea pagubei, evidenţiată atunci când

s-au arătat avantajele alăturării acţiunii civile celei penale.

3. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile – în cazurile expres prevăzute de art. 17 din

Codul de procedură penală1 – reprezintă o excepţie de la principiul disponibilităţii acţiunii civile.

Această excepţie se extinde şi la alte situaţii, prevăzute de art. 348 din Codul de procedură

penală2(art. 397 din Proiectul noului Cod de Procedură Penală), când instanţa penală trebuie să se

pronunţe obligatoriu cu privire la latura civilă a cauzei, chiar şi în lipsa constituirii ca parte

civilă.

4. Din caracterul accesoriu al acţiunii civile la acţiunea penală rezultă mai multe

consecinţe printre care:

acţiunea civilă are în principiu aptitudine funcţională numai dacă şi acţiunea penală are o

astfel de aptitudine;

stingerea acţiunii penale înainte ca instanţa penală să fi fost sesizată legal cu această

acţiune duce la imposibilitatea exercitării acţiunii civile în faţa instanţei penale;

stingerea acţiunii penale după ce instanţa penală a fost învestită legal poate avea mai

multe consecinţe, respectiv ca şi acţiunea civilă să se stingă împreună cu cea penală, să-i

supravieţuiască ori să rămână nesoluţionată;

acţiunea civilă în procesul penal va putea fi exercitată numai de către anumiţi subiecţi şi

faţă de anumite persoane - inculpaţi trimişi în judecată sau părţi responsabile civilmente.

c) Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal

Se cer a fi îndeplinite cumulativ anumite condiţii pentru ca acţiunea civilă să poată fi

1 Modificat prin art. I pct. 9 din Legea nr. 281/2003. „(1) Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (2) În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. (3) Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită ca parte civilă.”

2 Modificat prin art. I pct. 185 din legea 281/2003. „Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii”- cf. Proiectului Noului Cod de Procedură Penală din 25.02.2009 –art 24 al. 2 „ Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului., iar acaesta eset posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile” iar la al.3 „Instanţa, chiar dacă nu există constzituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii”

14

15

exercitată în cadrul procesului penal se anume:

1. Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

2. Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de

cauzalitate;

3. Prejudiciul trebuie să fie cert;

4. Prejudiciul să nu fi fost reparat;

5. În cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu să existe cererea de

constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.1

1) Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral

Constituie prejudiciu distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii

corporale sau a sănătăţii unei persoane, atingerea adusă onoarei, reputaţiei sau altor valori

nepatrimoniale legate indisolubil de persoană etc.2

Prejudiciul este un element al răspunderii civile delictuale şi constă, aşa cum se arată în

doctrina juridică, în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o altă persoană,

fiind şi denumită pagubă sau daună.3

Pentru existenţa răspunderii civile în general şi deci şi a celei care este obiect al acţiunii

civile exercitate în procesul penal, prejudiciul este o condiţie esenţială, fără de care nu poate

exista răspunderea civilă.

Nu orice infracţiune generează însă şi un prejudiciu. Condiţia ca infracţiunea să fi cauzat

un prejudiciu material sau moral, face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată şi

acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii

materiale sau morale, şi, în consecinţă, exclud posibilitatea exercitării acţiunii civile.

Prin urmare, săvârşirea infracţiunilor de pericol nu constituie prin ele însele un suport

pentru o constituire de parte civilă, oferind numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă

separată pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu

infracţiunea de pericol.

Sub acest aspect trebuie observat că infracţiunile de pericol nu pot genera în mod direct

prejudicii materiale sau morale. Astfel, în cazul conducerii unui autovehicul fără permis de

conducere, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi

recuperate de către persoana vătămată pe calea unei acţiuni civile exercitate în faţa instanţei

civile.

1 I. Neagu - op. cit., pag. 238.2 I. Albu, V. Ursa - Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj, 1979, pag. 47.

3 M. Costin, M. Mureşan şi V. Ursa – op. cit., pag. 391.15

16

2) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit

să existe legătură de cauzalitate

O persoană poate fi trasă la răspundere juridică în general, şi la o răspundere civilă în

special, numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de

cauzalitate.1

Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a

persoanei care a săvârşit fapta. În cazul răspunderii civile, teza are deplină aplicabilitate şi

organele judiciare pot obliga la despăgubiri civile o anumită persoană numai în cazul în care se

constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.

În mod corect, în practica judiciară s-a arătat că nu există legătură de cauzalitate între

faptă şi complicaţiile privind starea sănătăţii unei persoane, vicitimă a acelei infracţiuni, în

ipoteza în care a nesocotit repetat tratamentul şi recomandările medicale, ceea ce a dus la

înrăutăţirea sănătăţii ei. De asemenea, nu există raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta

inculpatului în cazul în care un autovehicul, după ce a fost reparat, nu a fost introdus în circuitul

productiv din vina altor persoane.

În practica judiciară s-a decis că nu există legătură de cauzalitate între fapta de vătămare

corporală şi prejudiciul care constă în valoarea produselor alterate în timpul cât persoana care

avea calitatea de gestionar al produselor respective s-a aflat în concediu medical ca urmare a

vătămărilor corporale cauzate prin infracţiune.

De asemenea nu există raport de cauzalitate nici între infracţiunea de omor şi împrumutul

făcut de victimă anterior săvârşirii omorului şi în consecinţă, inculpatul nu poate fi obligat la

plata unui asemenea împrumut.

În contextul situaţiilor menţionate mai sus se înscrie şi tentativa la infracţiunea de omor

săvârşită asupra soţiei, caz în care inculpatul nu poate fi obligat, în temeiul prevederilor din

Codul familiei, la plata unei pensii de întreţinere pentru copiii săi şi ai victimei, între infracţiunea

pentru care a fost condamnat şi lipsirea copiilor de aportul său material la întreţinerea acestora

neexistând raport de cauzalitate în sensul legii penale.

3) Prejudiciul să fie cert

Caracterul cert al prejudiciului înseamnă că acesta este un prejudiciu sigur, adică el

există, s-a produs la data la care se pretinde repararea lui, este deci actual şi poate fi evaluat.

1 C. Stătescu - Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1984, pag. 21.

16

17

Pentru a se putea pretinde repararea prejudiciului datorat săvârşirii unei infracţiuni, se

cere ca acesta să îndeplinească şi o altă condiţie şi anume să fie cert.

Această condiţie - prejudiciul să fie cert - impune ca acţiunea să fie exercitată pentru

recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul

posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat şi este deci actual.

Poate fi cert şi un prejudiciu viitor, în ipoteza în care este susceptibil de evaluare. Astfel, în

situaţia când partea civilă a suferit o vătămare cu pierderea capacităţii de muncă până la o

anumită dată când urmează a fi reexaminată medical pentru a se stabili evoluţia infirmităţii,

inculpatul nu trebuie obligat la plata despăgubirilor periodice până la data reexaminării medicale,

ci până la încetarea stării de nevoie în care se află partea civilă.

De asemenea, în mod corect, instanţa supremă şi literatura de specialitate au arătat că în

cazul minorilor îndreptăţiţi să primească despăgubiri, nu s-ar putea pronunţa o singură hotărâre

judecătorească, prin care inculpatul să fie obligat la despăgubiri pe care le-ar datora copilului pe

perioada minorităţii sale şi după această dată, în continuare până la terminarea studiilor, fără a se

depăşi vârsta de 25 de ani. Acest mod de rezolvare a problemei este cel legal, deoarece, în

această din urmă situaţie, nu avem de-a face, la data pronunţării hotărârii judecătoeşti, cu un

prejudiciu actual, adică cert. Obligaţia de plată a despăguburilor către copilul major se naşte

ulterior, şi anume, dacă acesta se află în continuarea studiilor. În mod corect a procedat instanţa

într-o cauză în care, în urma accidentării unei minore, se solicitau despăgubiri în favoarea

acesteia, motivându-se că accidentarea ce i s-a cauzat îi prelungeşte şcolarizarea până la

obţinerea unei calificări superioare şi o întârziere în dobândirea unui cîştig care ar decurge din

încadrarea sa în muncă.1

4) Prejudiciul să nu fi fost reparat

Acţiunea civilă în procesul penal are drept scop să acopere integral prejudiciul încercat de

către partea civilă prin infracţiune, dar nu poate constitui un prilej de dobândire a unor avantaje

materiale necuvenite. Această condiţie este cerută deoarece există posibilitatea ca, înainte de

exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit

total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. De regulă, cel ce trebuie să acopere

prejudiciile cauzate este inculpatul, uneori împreună cu partea responsabilă civilmente.

Sunt şi unele situaţii în care altcineva acoperă total ori parţial prejudiciul încercat de

partea civilă. Acest lucru nu exclude “de plano” posibilitatea exercitării acţiunii civile, în acest

caz acţiunea va putea fi promovată.

Astfel de situaţii pot exista atunci când:

1 T.S. sect. penală decizia numărul 183/1977 în RRD nr. 9/1977, pag. 56; T.S. compl. de 7 jud., decizia penală nr. 4/1977 în Culegere decizii pe 1977, pag. 310; T.S. sect/penală decizia numărul 1828/1980 în Culegere decizii pe 1980.

17

18

1) Victima beneficiază de o pensie de asigurări sociale de stat cum este pensia de urmaş ori

pensia de invaliditate. În asemenea cazuri, practica judiciară este constantă în a decide că se

acordă părţii civile despăgubiri periodice reprezentând diferenţa între cuantumul pensiei şi

veniturile realizate anterior de victimă ori alocate de aceasta pentru întreţinerea urmaşilor, în

cazul decesului victimei.1 Victima a fost despăgubită de o societate de asigurări. În asemenea

cazuri se disting mai multe posibilităţi, după cum persoana asigurată era victima infracţiunii sau

inculpatul.

2) Dacă victima infracţiunii, având asigurare de persoane a încasat asigurarea, este

îndreptăţită să pretindă şi să primească de la inculpat, prin constituire ca parte civilă în procesul

penal, repararea integrală a pagubei, deoarece asigurarea de persoane era măsura de prevedere şi

chiar de economisire a victimei, care nu justifică absolvirea inculpatului pentru daunele ce le-a

cauzat prin săvîrşirea infracţiunii. În cazul în care victima a fost prejudiciată prin distrugerea,

degradarea unor bunuri, care erau asigurate prin asigurare de bunuri, se va putea constitui parte

civilă numai pentru diferenţa dintre prima de asigurare încasată şi paguba efectiv suferită, când

prin asigurare nu a fost acoperită integral paguba. Unitatea de asigurare se va putea subroga în

drepturile victimei, împotriva autorului pagubei, printr-o acţiune civilă separată. În situaţia în

care inculpatul care a cauzat prejudiciul prin săvârşirea infracţiunii era asigurat, în cadrul unei

asigurări de răspundere civilă, persoana păgubită care primeşte despăgubiri de la societatea de

asigurări se va putea constitui parte civilă numai pentru diferenţa dintre îndemnizaţia primită şi

prejudiciul efectiv suferit, când acesta nu a fost acoperit integral.

3) Prejudiciul a fost acoperit de o terţă persoană, deşi acesteia, subliniem, nu îi revenea

vreo obligaţie legală. Într-o asemenea ipoteză, acţiunea civilă va putea fi promovată sau nu, în

funcţie de titlul cu care au fost plătite despăgubirile.

În cazul în care terţul a înţeles să vină în ajutorul victimei infracţiunii printr-o liberalitate,

aceasta va păstra intact dreptul la despăgubiri din partea inculpatului pentru întreg prejudiciul, şi

nu numai pentru diferenţa între ceea ce a primit de la terţ şi paguba suferită.2

În ipoteza că terţa persoană a înţeles să acopere prejudiciul în locul inculpatului, autor al

prejudiciului, partea civilă nu va mai putea pretinde decât diferenţa rămasă neacoperită din

prejudiciu.

Într-o astfel de situaţie raportul juridic dintre inculpat şi terţ nu interesează în procesul

penal, evident, cu excepţia cazului în care terţul a acoperit prejudiciul dintr-o eroare, caz în care

1 În practica judiciară s-a decis că trebuie avute în vedere, în astfel de cazuri, veniturile efectiv realizate de victimă, indiferent de sursa lor licită şi nu numai cele din retribuţia de la locul de muncă.2 S-a decis astfel că nu pot fi scăzute din cheltuielile datorate de inculpat famliei unei infracţiuni de omor sumele de bani cu care au contribuit în mod voluntar unitatea şi colegii celui decedat, aceste ajutoare având un caracter de liberalitate, făcută exclusiv în interesul persoanei păgubite; de asemenea nu poate fi scăzută din dauna la care inculpatul urmează a fi obligat suma primită potrivit statutului – de către succesori, de la o societate de ajutor pentru deces, la care victima era membră, deoarece aceasta este un ajutor dat familiei la decesul susţinătorului.

18

19

inculpatul va fi ţinut să repare integral prejudiciul, deoarece terţa persoană va avea dreptul să

solicite restituirea sumei de la partea civilă.

5) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a

persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită

Această condiţie, în procesul penal, se realizează prin constituirea de parte civilă.

Îndeplinirea condiţiei nu este necesară în cazurile când acţiunea penală se exercită din oficiu,

deoarece, legea prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei şi a

daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.1

Aşadar, parte civilă poate fi orice persoană fizică sau juridică care a suferit un

prejudiciu material sau moral prin infracţiune şi care şi-a alăturat acţiunea civilă la acţiunea

penală în procesul penal.2

Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:3

să se fi săvârşit o infracţiune;

infracţunea să fi produs persoanei vătămate un prejudiciu material sau moral;

persoana vătămată să ia parte la proces prin punerea în mişcare sau concurarea la

exercitarea acţiunii penale, de către procuror;

persoana vătămată să declare că promovează acţiunea civilă în procesul penal,

acţiune pe care o alătură acţiunii penale.

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa

instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.4

Constituirea de parte civilă se poate face în faţa instanţei şi după citirea actului de

sesizare numai dacă inculpatul este de acord. Atunci când partea vătămată a declarat în mod

expres la urmărirea penală că nu are pretenţii civile de la inculpat, ea nu se mai poate constitui

parte civilă în mod valabil în faţa instanţei de judecată.

1 Cod procedură penală, art.17, alin. 3.2 Parte civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în procesul penal (Cod procedură penală, art. 24, alin. 2).3 Gh. Mateuţ - Procedura penală, Partea specială, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997 şi 1998, pag. 78.4 Cod procedură penală, art.15, alin. 2.; Proiectul Noului Cod de Procedură Penală din 25.02.2009 – art. 19 alin. 1.

19

20

CAPITOLUL II

ELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE

SECŢIUNEA 1

Obiectul acţiunii civile

Potrivit art. 14, alin. 1, Cod procedură penală, ( art. 18 alin.1,2 Proiectul Noului Cod de

Procedură Penală) acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului,

precum şi a părţii responsabile civilmente.

Prin acţiunea civilă în cadrul procesului penal inculpatul sau partea responsabilă

civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din

repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, aşa numitul delict civil. De aceea, obiectul

acţiunii civile, deşi art. 14, Cod procedură penală nu o exprimă expres, este tragerea la

răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă,

deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în

aceste raporturi oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse nu pot fi

întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea lor.

Suntem în prezenţa aşa numitor daune-interese, întinderea reparaţiunii este determinată

exclusiv de întinderea prejudiciului.

Nu este îndestulător ca reparaţiuinea să fie, în principiu integrală. Ea trebuie să fie cât

mai adecvată, adică aptă pe de o parte, să repună victima cât mai deplin în situaţia dinaintea

prejudiciului, iar pe de altă parte, în măsura posibilului, reparaţiunea să nu constituie prin

modalităţile ei o sarcină prea împovărătoare pentru despăgubitor.

În speţă prin sentinţa penală nr. 1253/15.11.2005 a Judecătoriei Rădăuţi, inculpatul a fost

condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea

art. 74-76 Cod penal, la pedeapsa de 1000 RON amendă penală şi obligat să plătească părţii

vătămate suma de 500 RON daune morale şi 100 RON cheltuieli judiciare. A mai fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 25 martie 2005, în

timpul unei altercaţii cu partea vătămată, inculpatul a lovit-o, cauzându-i leziuni ce au necesitat

pentru vindecare 22-24 zile îngrijiri medicale.

Împotriva sentinţei a declarat apel partea vătămată, Tribunalul Suceava admiţând apelul,

20

21

desfiinţând în parte sentinţa atacată, în sensul obligării inculpatului să plătească părţii vătămate

suma de 480 RON despăgubiri materiale.

Partea vătămată a recurat ambele hotărâri, arătând că dată fiind reputaţia sa, daunele

morale trebuie majorate la 5000 RON, iar daunele materiale la 2500 RON, pentru venitul

nerealizat pe durata celor 22-24 zile de îngrijiri medicale.

Recursul părţii vătămate a fost respins ca nefondat, reţinându-se de instanţă că aceasta,

care este patronul unui magazin, este îndreptăţită la venitul nerealizat pe durata celor 22-24 zile

incapacitate de muncă, asigurând activitatea de aprovizionare cu marfă însă, cum nu s-a făcut

dovada prejudiciului pretins, majorarea daunelor materiale nu se justifică.1

Apoi, raportat la fapta comisă, urmările ei, suferinţa fizică şi psihică, s-a apreciat că suma

de 500 RON acoperă prejudiciul moral cauzat.

Art. 14, alin.1, Cod procedură penală stabileşte că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la

răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Tragerea la

răspundere civilă a persoanelor menţionate se realizează prin obligarea acestora la repararea

pagubei produse prin infracţiune.

Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în două modalităţi:

A. În natură:

prin restituirea lucrului;

prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;

prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;

prin orice alt mijloc de reparare.

B. Prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este

posibilă.

Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune are prioritate faţă de repararea prin

obligarea la despăgubiri băneşti.2 Din redactarea textului legal, Cod procedură penală, art. 14,

alin. 3,(art. 18 alin.5 Proiectul Noului Cod de Procedură Penală – 25 februarie 2009) rezultă că

această a doua formă de reparare a pagubei poate fi stabilită de instanţă numai dacă şi în

măsura în care nu este cu putinţă repararea în natură. Ori de câte ori însă este încă posibilă

repararea în natură, această cale va fi folosită în mod obligatoriu. Practica judiciară este

constantă în aplicarea acestor dispoziţii legale.

Patrimoniul atins prin efectele negative ale infracţiunii trebuie să fie întregit de către

păgubitor în măsura necesară pentru ca forţele sale active să atingă nivelul pe care l-ar fi avut

dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârşită. Reparaţiunea poate fi acordată în natură sau prin

1 În sarcina incuplatului reparaţiunea trebuie să fie îndestulătoare dar să nu fie o sarcină prea împovărătoare pentru despăgubitor şi cum în speţă nu s-a făcut dovada prejudiciului pretins, majorarea daunelor nu se justifică. (Decizia penală nr. 195/3 aprilie 2006 a Tribunalului Suceava)2 V. Păvăleanu în colab. I. Iacobuţă, M. Covalciuc - Drept procesual penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, pag. 74.

21

22

echivalent, adică sub forma unei sume de bani.

Imposibilitatea obligării celui chemat să răspundă la prestarea unei reparaţii în natură,

poate fi şi de natură morală. Este aceea ce se întâmplă în cazul în care impunerea unei obligaţii

de facere a celui răspunzător ar fi contrară demnităţii umane, lovindu-se astfel de tradiţionalul

„nemo protest praecise cogi ad factum” (art. 1075, Cod civil, folosit de obicei pentru obligaţiile

convenţionale, dar aplicabil prin analogie şi în materia răspunderii delictuale).

Din coroborarea art.14, alin. 3 cu dispoziţiile cuprinse în art. 348 din Codul de procedură

penală( art. 397 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) rezultă că ori de câte ori repararea

pagubei în natură este posibilă, prin restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii

infracţiunii sau desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris, instanţa este obligată să se pronunţe

prin hotărârea pe care o dă cu privire la această modalitate de reparare, chiar dacă în cauză nu

există constituire de parte civilă, deci din oficiu.

Art.14, alin. 4, Cod procedură penală, (art. 18 alin.6 Proiectul Noului Cod de Procedură

Penală) prevede că repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune presupune repararea atât a

pagubei efective, reale (damnum emergens), cât şi a folosului sau câştigului nerealizat şi de care

partea civillă a fost lipsită prin infracţiune (lucrum cessans), folos nerealizat care însă va fi

întotdeauna evaluabil în bani, astfel că pentru aceasta despăgubirile vor fi exclusiv băneşti.

Prin dispoziţiile legale arătate s-a statuat în mod expres un principiu de bază în ceea ce

priveşte despăgubirile civile, consacrat şi în legislaţia civilă, acela potrivit căruia prejudiciul

trebuie reparat integral, altfel spus, despăgubirile trebuie să constituie întotdeauna o justă şi

integrală reparaţie a daunelor suferite de către partea civilă.

Prin sentinţa penală nr. 54/22 februarie 2005 a Judecătoriei Vatra Dornei, menţinută de

instanţele de control judiciar, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută

de art. 181 Cod penal, cu înlăturarea art. 73 lit. b, Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare, a

cărei executare a fost suspendată condiţionat, potrivit art. 81 şi următoarele Cod penal,

atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

Inculpatul a fost obligat la plata daunelor morale către partea vătămată şi la plata

cheltuielilor judiciare către aceasta şi către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut că la data de 27 iulie 2004, inculpatul a lovit-o

pe partea vătămată, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri

medicale.

În ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale ce au fost stabilite, acestea au fost

apreciate în funcţie de natura şi urmarea infracţiunii săvârşită de inculpat împotriva sa, numărul

de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, spitalizarea repetată a acesteia, cât şi

suferinţa fizică şi psihică încercată de partea vătămată, a folosului sau a câştigului nerealizat.1

1 În speţă instanţa de judecată a stabilit suma datorată de inculpat pentru repararea pagubei efective, reale: 22

23

Trebuie observat că în stabilirea întinderii pagubei prejudiciului, în principiu nu

interesează forma şi gradul de vinovăţie a inculpatului sau a părţii responsabile civilmente.

Aceasta va putea fi avută în vedere, ca o excepţie de la principiu, în cazul în care există şi

o culpă concurentă a părţii civile în producerea prejudiciului, respectiv atunci când există şi o

contribuţie cauzală a părţii civile.

Întinderea pagubei poate avea însă uneori relevanţă la încadrarea juridică a faptei ca

infracţiune sau la încadrarea juridică în cazul infracţiunilor de rezultat îndreptate împotriva

patrimoniului.1

Caracterul reparator al acţiunii civile urmează a fi avut în vedere, ţinând cont că aceasta

poate fi confundată în procesul penal cu alte instituţii apropiate în consecinţe dar având naturi

juridice deosebite.2

A. Repararea în natură a pagubei cauzate prin restituirea lucrului

În art. 14, Cod procedură. penală, legiuitorul citează modurile de reparare în natură şi

restituirea lucrului. Caracterul reparator al acţiunii civile în procesul penal a ridicat o seamă de

probleme de ordin teoretic şi practic, unele de o deosebită importanţă.

Legiuitorul, prin art. 14, Cod procedură penală, după ce proclamă că „repararea pagubei

se face potrivit dispoziţiilor legii civile” adaugă că ea se face în „natură”, prevăzând că o

despăgubire bănească nu poate fi acordată decât numai în măsura în care repararea în natură nu

este cu putinţă.

Aşadar, în principiu prejudiciul trebuie reparat în natură şi numai în măsura în care

aceasta nu este posibilă, reparaţiunea se poate înfăţişa sub forma unor despăgubiri băneşti.

Aşa cum prevăd dispoziţiile art. 14, alin. 3, lit. a, Cod procedură penală( art. 18 alin.5 lit.

a , Proiectul Noului Cod de Pocedură Penală) repararea prejudiciului în natură se face prin

restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea

totală ori parţială a unui înscris şi prin orice mijloc de reparare.

Restituirea lucrurilor ca modalitate de reparare a pagubei în natură se face în cazul în care

lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat ori de la altă persoană

căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat. Potrivit art. 169, Cod procedură penală,(art. 256

alin.1,2 Proiectul Noului Cod de Procedură Penală) organul de urmărire penală sau instanţa de

numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, spitalizarea repetată a acesteia, cât şi suferinţa fizică şi psihică produsă de inculpat părţii vătămate. (Decizia penală nr. 133/1 martie 2006 – Tribunalul Suceava).

1 Spre exemplu, infracţiunile silvice, infracţiunea de delapidare, etc.2 Asemenea confuzii se pot crea în legătură cu confiscarea specială ca măsură de siguranţă, confiscarea averii ca pedeapsă complementară sau cu alte instituţii.

23

24

judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat sau de la orice persoană care le-a

primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din

posesia sau detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă

persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art.

169, stabilirea acestui drept şi restituirea.1 Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de către

organele de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată.

Când restituriea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de reparare vremelnică a

pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de

judecată.

Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin ordonanţa procurorului cu

ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, în acest caz restituirea

având caracter definitiv.2

Legea are în vedere lucrul de care a fost deposedată partea civilă, deci un bun anume

determinat, individualizat cert şi nu unul asemănător, generic determinat. În cazul bunurilor

determinate generic se consideră că întotdeauna se poate realiza o restituire în natură.

Este însă posibil ca partea civilă să accepte şi un alt bun în locul celui de care a fost

deposedată, dar în atare situaţie nu avem o reparare în natură propriu-zisă, ci prin echivalent.

Pornind de la principiul disponibilităţii, care guvernează materia răspunderii civile,

inclusiv cea delictuală, partea civilă va putea accepta şi o asemenea formă de acoperire a

pagubei. În practica judiciară s-au ivit însă dificultăţi atunci când bunul se găseşte în

materialitatea sa, dar partea civilă refuză să-i fie restituit, din diferite motive, cum ar fi acela că

bunul a fost degradat ori nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei sale.3

Uneori, repararea pagubei în natură se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii infracţiunii. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în

cazul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra

drepturilor persoanei vătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform art. 14,

alin. 3, lit. a, o modalitate de reparare a pagubei.4

Este posibil ca restituirea lucrurilor să nu acopere integral prejudiciul cauzat prin

infracţiune. În asemenea situaţii, inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin

1 Modificat prin art. I pct. 107 din Legea nr. 281/2003.2 Sunt supuse confiscării bunurilor care potrivit art. 118 din Codul penal (modificat prin art. I pct. 42 din Legea

nr. 278/2006). a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ; b) bunurile care au fost folosite în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Sunt supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte. Dacă proprietatea corpurilor delicate şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace de probă este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanţei civile - art. 245, lit. b, Cod procedură penală.

3 T.S. decizia nr. 2314/1980, în Culegere de decizii pe 1980, pag. 145.4 În natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea

totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.24

25

care să realizeze o reparaţie integrală a pagubei suferite de partea civilă.

Restituirea bunurilor către partea vătămată, măsură vremelnică pe parcursul procesului

penal, ca mijloc de reparare în natură a prejudiciului, poate fi luată de organul de urmărire penală

ori de instanţa de judecată nu numai în temeiul art. 109 alin. 5 (art. 256 alin.1,3 din Proiectul Noului

Cod de Procedură Penală din 25.02.2009) ci şi în baza dispoziţiilor art. 169 alin. 1 din Codul de

procedură penală.1

Acestea din urmă au în vedere nu numai bunurile sechestrate pentru asigurarea acoperirii

pagubei potrivit art. 163 alin.1, Cod procedură penală,2 care prevede că măsurile asiguratorii în

cursul procesului penalse iau de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în

indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea

confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea

executării pedepsei amenzii, dar şi cele ridicate anterior, conform dispoziţiilor art. 96 din Codul

de procedură penală3, sechestrate conform art. 107 alin. 3, ce nu au putut fi ridicate cu ocazia

percheziţiei4 sau obiecte ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului conform art. 131 din Codul de

procedură penală.

Măsura restituirii lucrurilor prevăzută de art. 169 Cod procedură penală este o măsură cu

caracter real şi vremelnic de reparare imediată şi în natură a pagubei, care prezintă unele

asemănări în ceea ce priveşte finalitatea cu măsura de restituire a bunurilor prevăzute în art. 109 alin.

final şi nu priveşte exclusiv situaţia bunurilor puse sub sechestru asigurător, se arată în doctrină.5

În practica judiciară s-a consacrat soluţia că bunul de care partea vătămată a fost deposedată

printr-o infracţiune, dacă este un bun individual determinat şi este găsit, va fi ridicat de la

învinuit, inculpat sau orice altă persoană la care se află, inclusiv un terţ dobânditor, şi restituit

părţii vătămate.

Măsura definitivă de restituire va fi luată de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 348 din

Codul de procedură penală6, care obligă instanţa să se pronunţe cu privire la restituirea lucrurilor,

din oficiu, deci chiar şi atunci când nu există constituirea de parte civilă.

O altă problemă ridicată în doctrină şi jurisprudenţă a fost aceea a rezolvării situaţiilor în care

bunul care se restituie părţii vătămate a fost ridicat de la o terţă persoană.7

1 Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori de la inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restabilirea.

2 Modificat prin art. I pct. 98 din Legea 356/2006.3 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri – organul de urmărire penalăare obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce

pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.4 Virgil Pop – „Măsura ridicării de obiecte şi măsura asiguratorie a sechestrului – Prezentarea comparată" în Revista

de drept penal nr. 1/1995, pag. 61.5 V. Dongoroz ş.a. - op. cit., pag. 342.6 Modificat prin art. I pct. 185 din Legea nr. 281/2003.7 T.S. secţia penală decizia numărul 451/1990 în RD nr. 5/1990, pag. 71; Tribunal mun. Bucureşti, s. I-a penală Decizia numărul 133/1993 în RD nr. 9/1994, pag. 90. T. mun. Bucureşti, s. I. penală decizia numărul 295/1990 în RD nr.

25

26

Într-o astfel de situaţie se realizează printr-o formă procesual penală finalitatea unei acţiuni

în revendicare mobiliară, ceea ce face necesară observarea dispoziţiilor art. 1909 şi 1910 din Codul

civil.

În legătură cu aceasta, în doctrină s-au făcut câteva sublinieri importante:

- ridicarea bunului de la un terţ dobânditor şi restituirea lui către partea civilă este necesară şi

obligatorie atunci când bunul se găseşte în materialitatea sa;

- în cazul în care dobânditor al bunului este un terţ de rea credinţă, bunul va putea fi

ridicat de la acesta şi restituit părţii vătămate oricând, terţul în acest caz nebeneficiind de vreo

protecţie a legii.

Dobânditorul de rea credinţă este considerat tăinuitor, poziţie în care poate fi trimis în judecată

pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal, iar răspunderea sa civilă este

angajată pentru bunul tăinuit, în mod direct, chiar şi atunci când bunul nu se găseşte la el.1 Dacă însă

terţul dobânditor al bunului este de bună credinţă, ridicarea bunului provenind dintr-o infracţiune

poate să creeze mai multe probleme şi anume:

când partea vătămată refuză bunul, dar solicită despăgubiri în echivalent bănesc, inculpatul va

putea fi obligat la despăgubiri;

în ipoteza în care bunul s-a ridicat de la terţul dobânditor de bună credinţă în termenul de

trei ani, dacă partea vătămată renunţă la dreptul de a fi despăgubită sau refuză bunul deoarece

acesta între timp a fost uzat ori degradat, bunul se va restitui terţului;

dacă refuzul părţii vătămate a intervenit anterior momentului ridicării bunului de la terţ,

bunul nu va mai fi ridicat de la acesta. Se va confisca însă, de la inculpat, preţul obţinut din

vânzarea bunului;

dacă s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art.1909 alin. 2 din Codul civil pentru

revendicarea unui bun mobil, bunul nu va mai putea fi ridicat de la terţul de bună credinţă, iar

dacă totuşi va fi ridicat, acesta va putea formula plângerea contra măsurii în temeiul art. 169

alin. 1 teza finală şi art. 168 din Codul de procedură penală.

Atunci când bunul face parte dintre cele interzise a fi deţinute, el va putea totuşi fi ridicat de la

terţul dobânditor şi confiscat, în toate cazurile, fără a fi restituit părţii vătămate, chiar dacă aceasta îl

pretinde, Într-o astfel de ipoteză nici dobânditorul nu va mai fi de bună credinţă câtă vreme a

dobândit un bun interzis a fi deţinut, astfel că este posibil să fie la rândul său inculpat pentru

săvârşirea unei alte fapte penale.

Dacă i s-a ridicat bunul şi s-a restituit părţii vătămate, terţul dobânditor de bună credinţă se

va putea constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului.

3/1992, pag. 74.1 Conform alin. 1 - primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia,

cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material.

26

27

În acţiunea inculpatului de sustragere a bunului intră şi acţiunea subsecventă de vânzare a

bunului dobândit prin infracţiune, astfel că terţul păgubit prin pierderea bunului are drept la acţiunea

civilă în cadrul aceluiaşi proces penal, într-o astfel de ipoteză este de subliniat faptul că terţul nu

are decât această posibilitate, aceea de a exercita acţiunea civilă în procesul penal.

În caz contrar o acţiune civilă separată nu o va putea exercita deoarece instanţa va trebui, în

temeiul dispoziţiilor art. 118 lit. d, din Codul penal, să confişte de la inculpat preţul obţinut din

vânzarea bunului, în măsura în care bunul a fost ridicat de la terţul dobânditor şi restituit părţii

vătămate. Aceasta pentru a nu lăsa inculpatului un beneficiu de pe urma săvârşirii infracţiunii.

Ulterior, deci, inculpatul nu va mai putea fi obligat să despăgubească pe terţ câtă vreme suma

obţinută de la acesta i-a fost confiscată de instanţa penală.

Terţul dobânditor de bună credinţă căruia i-a fost ridicat bunul va fi citat în toate cazurile de

instanţa penală şi să-i pună în vedere că se poate constitui parte civilă, precum şi consecinţele ce

decurg din neconstituirea ca parte civilă în procesul penal.

B. Repararea prejudiciului în natură prin restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii

Obiectul dreptului la acţiunea în răspunderea civilă delictuală este repararea, adică

repunerea celui păgubit în starea anterioară păgubirii.

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii este o altă modalitate de reparare în

natură a pagubei. Această măsură, ca şi cea a restituirii bunurilor, poate fi luată vremelnic de către

organele judiciare. Aşa cum arată art. 170 din Codul de procedură penală,(art. 257 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală) „Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit

din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă"1. Se cer întrunite însă mai multe condiţii şi

anume:

schimbarea situaţiei iniţiale, anterioare săvârşirii infracţiunii, să rezulte în mod vădit

din săvârşirea infracţiunii;

restabilirea acestei situaţii să mai fie practic posibilă.

Măsura vremelnică va fi ulterior definitivă prin hotărârea instanţei de judecată, obligată să

se pronunţe chiar din oficiu, dacă nu există constituire de parte civilă, aşa cum prevăd dispoziţiile

art. 348 din Codul de procedură penală( art. 397 din Proiectul Noului Cod de proc. penlă) care

dispune că „instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării

pagubei materiale şi a daunelor morale în cazurile prevăzute în art. 17 Cod procedură penală iar în 1 Modificat prin art. I pct. 108 din Legea nr. 281/2003.

27

28

celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui

înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii”.

Când hotărârile judecătoreşti nu sunt respectate, prin ocuparea unui imobil deţinut de

partea civilă în baza unei hotărâri judecătoreşti, pe lângă despăgubirile acordate părţii civile pentru

prejudiciul suferit, instanţa este obligată, în temeiul art. 14 alin. 3 lit. a şi art. 348 din Codul de

procedură penală, să dispună, indiferent de poziţia adoptată în cursul procesului de partea civilă, şi

restabilirea situaţiei anterioare, în sensul obligării inculpatului să predea părţii civile în posesie imobilul

respectiv. Asemănător, există obligaţia instanţei1 de a dispune restabilirea situaţiei anterioare şi în

cazul altor infracţiuni, cum ar fi tulburarea de posesie prevăzute de art. 220 din Codul penal, cu

referire şi la art. 87 din legea 18/1991, infracţiunii de tulburare a folosinţei locuinţei prevăzută de

art. 320 din Codul penal sau altor infracţiuni în care situaţia anterioară a fost schimbată, iar

restabilirea acesteia este posibilă.2

C. Repararea prejudiciului în natură prin desfiinţarea totală sau

parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare

Desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris se face de către instanţa penală din oficiu

potrivit dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală iar o dată cu aceasta, de cele mai

multe ori se dispune şi restabilirea situaţiei anterioare ori se acordă părţii civile despăgubiri,

deoarece înscrisurile desfiinţate sunt dintre cele care au fost falsificate, falsul fiind infracţiunea

mijloc prin care se săvârşeşte infracţiunea scop, aceea prin care se urmăresc foloase materiale

ilicite, de cele mai multe ori infracţiuni de delapidare şi înşelăciune. Repararea pagubei în

natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în cazul

falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost decăzut, ca

urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului falsificat.3

Aceasta este o formă de reparare a prejudiciului mai rar întâlnită şi, de regulă, repararea

prejudiciului prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris însoţeşte una dintre celelalte

forme de reparare a prejudiciului.

Procurorul are la dispoziţie, ca măsură pentru repararea în natură a pagubei, două modalităţi şi

anume: restituirea lucrului şi restabilirea situaţiei anterioare, celelalte modalităţi neputând fi folosite de

1 C.S.J. sentinţa penală, decizia numărul 1087/18 iunie 1993 în C.S.J. - Buletinul jurisprudenţei 1993, pag. 182.2 Se reţine din practica judiciară că această modalitate de reparare a pagubei produse prin infracţiune trebuie dispusă din oficiu, aşa cum de altfel dispune şi legea - art. 348 din Codul de procedură penală -, şi nu este o alternativă la celelalte forme de reparare a prejudiciului prevăzute de art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală - restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris, alt mijloc de reparare sau plata unei despăgubiri băneşti -, ci dimpotrivă, poate fi cumulată cu acestea.3 Ion Neagu - op. cit., pag. 243-244.

28

29

procuror.

Măsura restituirii făcută de procuror are caracter provizoriu, pentru că va putea fi contestată,

iar instanţa civilă va da o hotărâre definitivă. Problema restituirii altor bunuri decât cele vizate de

art. 245 lit. b, din Codul de procedură penală este distinct reglementată prin dispoziţiile art. 169

din Codul de procedură penală (art. 256 din Proiectul Noului Cod de Proc. penală)potrivit cărora,

dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de

la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost

luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate.

Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor

art. 168,( art. 251 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) stabilirea acestui drept şi restituirea.1

Chiar atunci când foloseşte una dintre cele două posibilităţi, dispoziţiile procurorului nu

sunt definitive şi irevocabile. Din interpretarea dispoziţiilor art. 245 din Codul de procedură

penală rezultă ca atunci când dispune încetarea procesului penal - şi, în mod similar, scoaterea de

sub urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală - procurorul

trebuie să se pronunţe şi cu privire la confiscarea lucrurilor care, potrivit art. 118 Cod penal, sunt

supuse confiscării speciale şi a restituirii celorlalte.

Din posibilitatea dată prin acelaşi text de lege oricărei alte persoane care pretinde un drept

asupra acestor lucruri de a se plânge, potrivit art. 168 din Codul de procedură penală ,( art. 251 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală) „în contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de

aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente,

precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în

orice fază a procesului penal”2 precum şi din obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite lucrurile

să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Rezultă de asemenea că

această măsură de restituire a lucrurilor luată de procuror nu are caracter definitiv, ci numai prin

hotărârea judecătorească rămasă definitivă, măsura căpătând astfel caracter definitiv. Restabilirea

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ca modalitate de reparare a pagubei în natură

reglementată prin art. 14 alin. 3 lit. a şi art. 170 din Codul penal, este o măsură de asemenea cu

caracter provizoriu, numai instanţele hotărând definitiv asupra ei.

Soluţia procurorului de neurmărire are un caracter relativ şi poate fi cenzurată atât de organul

ierarhic superior, pe calea plângerii potrivit dispoziţiile art. 275-278 din Codul de procedură

penală,( art. 335 - 338 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) prin autocenzură, când se dispune

redeschiderea urmăririi penale conform art. 273 Codul de procedură penală alin. 1( art. 334 alin. 1

din Proiectul Noului Cod de proc. penală) „redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a

dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că

1 Modificat prin art. I pct. 108 din Legea nr. 281/2003.2 Modificat prin art. I pct. 106 din Legea nr. 281/2003.

29

30

nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe

care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire” cât şi de către instanţa de judecată, prin

extinderea procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane, în astfel de cazuri

instanţa nefiind obligată să ţină seama că anterior procurorul a dat o soluţie de neurmărire.

În schimb, hotărârea judecătorească este supusă căilor ordinare de atac prevăzute de lege, iar

odată rămasă definitivă, are autoritate de lucru judecat şi se consideră că ea reflectă adevărul, o

astfel de hotărâre constituind o prezumţie legală ce nu poate fi înfrântă decât în anumite cazuri, pe

căile extraordinare de atac, prevăzute de lege. Soluţia procurorului nu are şi nu poate avea

asemenea autoritate.

Procurorul, atunci când adoptă soluţii de netrimitere în judecată, nu poate soluţiona acţiunea

civilă, ci în unele cazuri va putea lua anumite măsuri procesuale vizând repararea prejudiciului în

natură, măsuri cu caracter provizoriu, care pot fi infirmate sau confirmate de instanţa civilă căreia partea

vătămată i se poate adresa cu acţiune civilă separată. Instanţa civilă, în vederea rezolvării acţiunii,

va ţine seama şi de temeiurile care au stat la baza soluţiei de netrimitere în judecată, dată de

procuror, motiv pentru care va putea consulta dosarul penal sau examina conţinutul ordonanţei sau al

rezoluţiei procurorului.

D. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în

care repararea în natură nu este cu putinţă

Reparaţiunea poate fi în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă pentru repunerea

victimei în starea de mai înainte, ea trebuie să îmbrace forma unei despăgubiri băneşti.

O altă modalitate a reparaţiunii este reparaţiunea prin echivalent. Când reparaţiunea în

natură este imposibilă sau când ea nu ar constitui mijlocul cel mai adecvat pentru acoperirea

prejudiciului cauzat, reparaţia se va face în echivalent. Ea constă, în acest caz, într-o sumă de

bani.

De regulă, despăgubirea bănească se acordă sub forma unei sume de bani globale.

Caracterul reparator al acţiunii civile urmează a fi avut în vedere, ţinând cont că acesta poate fi

confundată în procesul penal cu alte instituţii apropiate în consecinţe, dar având naturi juridice

diferite, de pildă, asemenea confuzii se pot crea în legătură cu confiscarea specială ca măsură de

siguranţă, confiscarea averii, ca pedeapsă complimentară sau cu alte instituţii.

Domeniul răspunderii instituit de dreptul penal şi cel al răspunderii în dreptul civil se

interferează. Cele mai multe din infracţiuni sunt totodată şi delicte şi cvasidelicte civile, care

obligă la reparaţiune, de pildă: omorul, distrugerea sau degradarea bunului altuia, furtul.

30

31

Prin sentinţa penală nr. 279/2002, a Judecătoriei Iaşi, furtul de impulsuri telefonice în,

speţa de faţă, a dus la condamnarea inculpatul R.C.N. la o pedeapsă de 10 luni închisoare, pentru

săvârşirea infracţiunii de furt în formă continuată, prevăzut de art. 208 alin. 2 Cod penal, cu

aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 14 şi art. 346 Cod

procedură penală(art. 397 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), raportat la art. 988 Cod

civil, au fost admise în parte acţiunile civile formulate de părţile civile D.E. şi O.I., inculpatul

fiind obligat la plata sumelor de 228.000 lei către O.I. şi 2.439.630 lei către D.E.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că inculpatul, în perioada

mai – iunie 1999, conectându-se în mod fraudulos la reţeaua telefonică, a efectuat convorbiri de

la posturile telefonice aparţinând părţilor vătămate D.E. şi O.I., cauzând acestora un prejudiciu în

valoare totală de 2.520.870 lei.

Apelul formulat de inculpat a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 1078/2002,

a Tribunalului Iaşi, fiind menţinută sentinţa pronunţată în fond. Prin decizia penală nr. 358/2003,

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul inculpatului, casând parţial, numai în ce priveşte latura

civilă, hotărârile pronunţate anterior. Rejudecând cauza, Curtea de Apel a trimis cauza spre

soluţionarea acţiunii civile la Judecătoria Iaşi, cu legala citare a părţii civile ROMTELECOM

Iaşi.

Instanţa de recurs a apreciat că, în ceea ce priveşte latura civilă, în mod nelegal au fost

citaţi în calitate de părţi civile tirularii celor două posturi telefonice, deoarece impulsurile

telefonice au fost furate de la ROMTELECOM Iaşi. Şi nu de la cele două persoane fizice. În

momentul efectuării convorbirilor telefonice impulsurile se aflau în partimoniul

ROMTELECOM Iaşi, iar consecinţa sustragerilor s-a înregistrat în partimoniul abonaţilor

telefonici. În acest context, instanţele au soluţionat nelegal acţiunea civilă fără citarea în

calitate de parte civilă a ROMTELECOM1, fiind incident art. 197 alin 2 Cod procedură penală2,

(art.281 alin.1 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) referitor la nulitatea absolută.3

Sunt însă, fapte care constituie numai infracţiuni fără a deschide vreo acţiune în

reparaţiune, cum ar fi tentativa la unele infracţiuni.

Legea penală este cârmuită de principiul legalităţii pedepselor. O faptă nu constituie

infracţiune decât dacă se încadrează într-una din definiţiile stricte pe care le prevede legea

penală, „Nulum crimen, nulla poena, sine lege”. Răspunderea civilă, dimpotrivă este stabilită de

Codul civil din 1968 prin largi dispoziţii şi principii, concepute în termeni largi.

Reparaţiune civilă se stabileşte în funcţie de câtimea daunei pricinuite, independent de

regulă, de gravitatea greşelii ce poate fi imputată celui chemat de legea civilă să răspundă. În 1 .Admite recursul inc.caseaza parțial dec.și sentința cu trimiterea cauzei spre soluționarea acțiunii civile la

Judecătoria Iași - Decizia penală nr. 358 din 2003 - Curtea de Apel Iaşi.2 Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la

compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.3 Culegere de practică judiciară 2008, Editura C.H.Beck, pag. 360-361.

31

32

penal moartea condamnatului stinge executarea pedepsei, moartea învinuitului stinge

incriminarea faptei comise, pe când în civil, moartea debitorului reparaţiei nu stinge dreptul

victimei la acţiune. Acesta îl va putea exercita împotriva moştenitorilor celui chemat să

răspundă.

Conform art. 21 Cod procedură penală, ( art. 23 alin.1 din Proiectul Noului Cod de proc.

penală) acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces a uneia dintre

părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.

În speţă prin sentinţa penală nr. 1189/3.11.2005 a Judecătoriei Rădăuţi şi menţinută de

Tribunalul Suceava, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat, cercetat pentru

săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 214 alin. 1 Cod penal şi

art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b, raportat la art. 10 lit. g, Cod

procedură penală, ca urmare a decesului inculpatului.

Moştenitorii inculpatului au fost obligaţi să plătească părţii civile suma de 145.267,72

RON, reprezentând despăgubiri civile şi suma de 400 RON cheltuieli judiciare.1

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, ( art. 275 alin. 3 din Proiectul Noului Cod de

proc. penală) cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a fost administratorul unei

societăţi comerciale până în luna august 2003.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, verificând situaţia societăţii, a constatat că

inculpatul nu a virat la bugetul de stat impozitul pe venit suplimentar şi totodată, nu a colectat şi

virat TVA-ul corespunzător, inculpatul recunoscând aceste deficienţe în activitatea sa.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs moştenitorii defunctului, pe care însă nu

l-au motivat, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 38510 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.

Cum nu s-au găsit motive de casare care, potrivit art. 3859 alin. 3 Cod procedură penală, se

pot lua în considerare şi din oficiu, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b, Cod procedură penală, Curtea a

respins recursul moştenitorilor ca nefondat.2

Pe de altă parte, potrivit art. 121 şi următorul, Cod penal, incriminarea şi executarea

pedepsei se sting prin prescripţie, în alte forme decât acţiunea în repararea prejudiciului cauzat,

care se prescrie în termenele prevăzute de decretul nr. 167, din aprilie 1958.

O problemă deosebită se iveşte în cazul infracţiunilor care constau în neexecutarea unor

contracte. În asemenea situaţii, dacă cel despăgubit alege calea alăturării acţiunii civile celei

penale vor fi aplicabile regulile din cadrul răspunderii delictuale.

Dacă se va utiliza calea acţiunii civile separate în faţa instanţei civile, reclamantul poate

invoca temeiurile acţiunii delictuale, fie ale acţiunii în răspundere contractuală. De exemplu,

1 Inculpat decedat în timpul procesului. Exercitarea acţiunii civile faţă de succesori. Nemotivarea recursului. Consecinţe.

2 Decizia penală nr. 200 din 3 aprilie 2006 – Tribunalul Suceava.32

33

dacă în contract există o clauză stipulată prin care se stabileşte cuantumul daunelor-interese ale

persoanei ce nu şi-a executat obligaţiile este posibil ca cel vătămat să aibă interesul acestei

clauze, fiind scutit să facă dovada întinderii prejudiciului.

Când acţiunea civilă se exercită din oficiu, subiectul prejudiciat nu are practic drept de

acţiune între cele două căi de realizare a acţiunii sale, întrucât indiferent că se constituie parte

civilă, ori i se satisfac interesele din oficiu, rezolvarea litigiului are loc în cadrul procesului penal

de către instanţa penală.

În doctrină s-au oferit mai multe soluţii de a ieşi din impas, dintre care cea mai adecvată

pare cea după care art. 17, Cod procedură penală admite implicit că instanţa penală este obligată

şi în acelaşi timp competentă să judece acţiunea civilă exercitată din oficiu întemeiată şi pe

răspunderea contractuală, dacă această opţiune ar fi mai avantajoasă pentru parte.

În această interpretare ar apare un caz de excepţie de la regula generală, că răspunderea

contractuală este de competenţă exclusivă a instanţei civile. Pe cale de prorogare instanţa penală

ar deveni şi ea competentă în cazurile de excepţie prevăzute de art. 17, Cod procedură penală, să

rezolve acţiunea întemeiată pe răspunderea contractuală.

Trebuie subliniat că, în această concepţie, clauza penală va constitui numai temeiul

pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor civile acordate, nu şi temeiul soluţionării laturii

penale, mai ales când dovedirea efectivă şi exactă a prejudiciului depinde de încadrarea juridică a

faptei penale ori de aplicarea pedepsei.

Prin rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se acorde despăgubiri

integrale. Posibilităţile de plată ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente nu pot

influenţa nici existenţa răspunderii civile, nici cuantumul despăgubirilor care trebuie să

reprezinte echivalentul pagubei suferite de cel vătămat. În vederea satisfacerii cerinţei legale ca

prejudiciul să fie integral reparat este nevoie de o corectă evaluare a pagubei pricinuite, aceasta

făcându-se ţinând seama de normele de preţuri.

Această modalitate de reparare a pagubei, prevăzută de art. 14 alin. 3 lit. b, din Codul de

procedură penală, ( art. 18 alin. 5 lit. b din Proiectul Noului Cod de Proc. penală) poate apărea în

mai multe situaţii şi anume:

atunci când repararea în natură, deşi teoretic ar fi posibilă, practic nu mai este cu putinţă din

diferite motive, cum ar fi acela că bunul a fost degradat total şi nu mai poate fi folosit

potrivit destinaţiei sale;

prin restituirea bunului sau restabilirea situaţiei anterioare nu se acoperă totuşi integral

prejudiciul, astfel că se acordă în completare şi despăgubiri băneşti.

În cazul în care bunul, deşi restituit în natură, este parţial degradat ori deteriorat sau când pe

lângă restabilirea situaţiei anterioare, partea civilă dovedeşte şi alte pagube care vor trebui

acoperite prin plata unor despăgubiri băneşti:

33

34

prejudiciile materiale create prin vătămări ale integrităţii corporale ori prin alte

infracţiuni împotriva vieţii, denumite şi „prejudicii cauzate direct persoanei umane” sau

„prejudicii corporale”, în opoziţie cu cele „cauzate direct bunurilor persoanei”, nu vor putea

fi reparate decât printr-o despăgubire bănească;

tot prin aceeaşi modalitate de plată a unor despăgubiri băneşti vor putea fi reparate

prejudiciile pentru „folosul de care a fost lipsită partea civilă, adică „lucrum cessans”,

indiferent dacă prejudiciul efectiv, „damnum emergens”, a fost reparat în natură

sau prin echivalent bănesc;

există situaţii în care instanţele dispun ca paguba să fie acoperită prin restituirea în natură a

bunurilor şi, alternativ, în subsidiar, prin echivalentul bănesc al bunurilor respective.

În practica judiciară1 există asemenea situaţii în care, deşi bunurile nu au fost găsite la

inculpat şi indisponibilizate, sunt indicii ori date că acestea se găsesc la inculpat ori la altă

persoană căreia i le-a încredinţat.

În astfel de cazuri instanţa obligă pe inculpat la restituirea în natură sau restabilirea situaţiei

anterioare, dar concomitent obligă, în subsidiar, la echivalentul bunurilor respective.

Instanţa va obliga şi la echivalentul folosului nerealizat, al lipsei de folosinţă a bunului până la

aceeaşi dată. Pentru lipsa de folosinţă ulterioară momentului pronunţării hotărârii nu trebuie

calculată o altă sumă, deoarece din acel moment până la cel al achitării efective a sumei la care

inculpatul a fost obligat vor curge dobânzile legale2. În doctrina de specialitate3 s-a propus chiar

pentru stabilirea corectă a întinderii reparaţiei, ca instanţele să procedeze în toate cazurile la

determinarea separată, evident pe bază de probe, a celor două elemente structurale ale prejudiciului, a

prejudiciului efectiv suferit şi separat a beneficiului nerealizat.

S-a mai statuat în jurisprudenţă4 că la stabilirea prejudiciilor constând în distrugerea ori deteriorarea

unor bunuri, va trebui întotdeauna să se ţină seama şi de gradul de uzură a bunului la data săvârşirii

faptei, iar despăgubirile astfel stabilite vor fi apoi actualizate la valoarea din momentul pronunţării

hotărârii, pentru a se asigura o justă şi integrală reparare a pagubei. Numeroase probleme în legătură

cu modalitatea menţionată de reparare a pagubelor s-au pus în cazul avarierii ori distrugerii autovehiculelor

în accidente de circulaţie.

În cazul prejudiciilor aduse direct persoanei fizice, se face o primă distincţie între cele

cauzate prin vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei şi cele cauzate altor persoane

1 Tribunalul Suprem, dec. de îndrumare nr. 7/1974 în CD/1974, pag. 49; Tribunal mun. Bucureşti, s. I-a penală decizia numărul 566/1993 în „Codul de procedură penală adnotat", vol. I.Partea generală, pag. 149, pct. 279.2 Şerban Beligrădeanu - „Discuţii în legătură cu stabilirea despăgubirilor în funcţie de preţul bunurilor" în revista de drept nr. 9-12/1990, pag. 135.3 Şt. Daneş, - „Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse prin infracţiune" în RDP nr.

3/1995, pag. 120-123.4 Tribunalul Mun. Bucureşti, secţia I penală, decizia numărul 327/1993 în „Codul adnotat", pag. 150, pct. 283.

Pentru dezvoltări: Legea nr. 135/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; Fr. Deak, Tratat de drept civil - Contracte speciale. Editura Actami, Bucureşti 1996, pag. 382-447.

34

35

prin moartea victimei unei infracţiuni.

Atunci când prejudiciul este o urmare a vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii părţii

civile, întinderea acestuia va fi stabilită diferit, după cum aceste vătămări au o durată determinată,

previzibilă în timp, sau dimpotrivă, au avut consecinţe ireversibile, cum ar fi pierderea unui organ

sau simţ, diminuarea ori pierderea totală şi definitivă a capacităţii de muncă, o infirmitate

permanentă, sluţirea sau alte asemenea consecinţe.

În cazurile în care vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii a avut consecinţe

ireversibile, provocând victimei pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, respectiv pierderea

unui organ sau simţ etc., despăgubirile vor fi stabilite în raport cu diferitele situaţii concrete care

se pot ivi, ţinându-se însă seama de mai multe criterii care s-au cristalizat în jurisprudenţă pe baza

doctrinei de specialitate.

În speţă prin sentinţa penală nr. 601/17.05.2005 a Judecătoriei Rădăuţi, confirmată prin

decizia Tribunalului Suceava şi a Curţii de apel Suceava, inculpatul a fost condamnat pentru

săvârşirea a două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. 2, 4 Cod

penal, în dauna a două părţi vătămate.

Inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC Asigurare

Reasigurare Astra SA Bucureşti, la plata sumei de 20.000 RON despăgubiri, 40.370 RON

despăgubiri calculate până la 1 mai 2005 şi în continuare câte 310 RON lunar cu titlu de

despăgubiri periodice, începând cu luna mai 2005, pe toată durata incapacităţii de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut din probele administrate, că în ziua de 2 iulie

2003, inculpatul, aflat la volanul autoturismului Dacia Solenza, a pierdut controlul acestuia,

provocând vătămarea corporală a două părţi vătămate. Prima a necesitat pentru vindecare 60-70

zile îngrijiri medicale, iar a doua parte vătămată a suferit un traumatism vertebromedular

cervical, care a necesitat 150 zile îngrijiri medicale, cu incapacitate totală şi definitivă de

muncă.

S-a apreciat că pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea vătămată au existat şi

prejudicii morale posttraumatice (tetraplegie), care afectează negativ participarea părţii vătămate

la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu situaţia ei anterioară vătămării, produse

prin fapta inculpatului.

Referitor la daunele morale, acestea sunt datorate ca principiu, pentru infracţiunile

săvârşite cu intenţie, de natură să cauzeze o puternică traumă psihică, care nu pot fi reparate pe

calea despăgubirilor civile.

Cum şi culpa este o formă de vinovăţie, nu se poate susţine că inculpatul nu trebuie să

răspundă pentru daunele morale suferite de partea vătămată, ca urmare a suferinţelor fizice

suportate de aceasta, dovedite de numărul mare de zile de îngrijiri medicale (140-150 zile)

descrise în certificatele medico-legale aflate la dosar, cât mai ales faţă de trauma afectivă

35

36

suferită de partea vătămată. 1

La determinarea întinderii prejudiciului material în asemenea situaţii, doctrina şi

jurisprudenţă au subliniat că se va ţine seama de cheltuielile ocazionate pentru restabilirea

sănătăţii. Spre exemplu: cheltuieli medicale, îngrijitor, transport etc., precum şi de retribuţia ori

alte câştiguri din muncă pe care nu le-a realizat pe perioada cât s-a aflat în incapacitate de muncă.

La stabilirea acestei din urmă valori trebuie să se ţină seama că aceasta reprezintă diferenţa

dintre cuantumul ajutorului de boală pe care partea civilă l-a primit, dacă era îndreptăţită potrivit legii, şi

retribuţia pe care ar fi primit-o dacă se afla în activitate, cu toate indexările şi sporurile la care ar fi

fost îndreptăţită.

În practica judiciară2 s-a decis că este greşită obligarea inculpatului la întreaga sumă atunci

când partea civilă nu a primit de la unitatea al cărei angajat era ajutorul de boală, deoarece la acesta

partea civilă este îndreptăţită în temeiul legii şi dacă totuşi nu îi este acordat îl va putea obţine pe cale

administrativă.

În situaţia în care victima, persoană majoră, nu era încadrată în muncă,3 la stabilirea

despăgubirilor se va ţine seama de situaţia sa concretă, respectiv veniturile pe care şi le asigură din

munca în gospodărie sau orice alte venituri realizate potrivit pregătirii şi îndeletnicirilor sale.

Prin sentinţa penală nr. 114/19 aprilie 2005, menţinută în căile de atac, inculpatul a fost

condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod

penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a, şi art. 76 alin. 1 lit. e Cod penal la pedeapsa de 1 lună

închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ei, în condiţiile art. 81-82 Cod penal.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile C.A.S. Botoşani suma de 8.612.444 lei

ROL cheltuieli de spitalizare şi părţii civile suma de 4.494.000 lei vechi daune materiale.

S-a reţinut că în noaptea de 24/25 aprilie 2004, în timp ce se afla la discoteca organizată

la Căminul Cultural din localitate, partea vătămată a fost lovită de inculpat cu pumnii şi

picioarele, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 28-30 zile îngrijiri

medicale.

La rezolvarea laturii civile s-a avut în vedere câştigul nerealizat de partea vătămată în

perioada incapacităţii de muncă. Deşi partea civilă a solicitat despăgubiri în sumă de

20.000.000 ROL, nu a făcut dovada că munca pe care o presta în mod obişnuit i-ar fi adus

venituri mai mari, din contră, din declaraţia unui martor propus, a rezultat că în localitate,

preţul unei zile de muncă este de 150.000 ROL, ce s-a şi avut în vedere la stabilirea cuantumului

daunelor materiale, despăgubirile fiind corect stabilite.

1 Vătămare corporală din culpă, acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal, daune, justificare - Decizia penală nr. 305/24 mai 2006 - Curtea de Apel Suceava.

2 Tribunalul Bihor, decizia penală nr. 270/1980 (cu notă) în RRD nr. 12/1981, pag. 78; T.J. 3 În speţa ce urmează a fi prezentată reclamantul nu era încadrat în muncă ci lucra ocazional, decizia luată de

instanţa de judecată fiind una justă (vătămare corporală, rezolvarea laturii civile, dovezi). Decizia penală nr. 125 din 1 martie 2006 - Curtea de Apel Suceava.

36

37

O situaţie particulară o are victima neîncadrată în muncă, dar având statutul de şomer, sau

care primea ajutor social. Dacă, urmare a faptei prejudiciabile, victima nu s-a mai putut încadra în

muncă, apreciem că autorul faptei va putea fi obligat să o despăgubească cu o valoare reprezentând

diferenţa dintre veniturile obţinute anterior şi cuantumul ajutorului de şomaj sau ajutorului social.

În literatura de specializare s-a afirmat că în cazurile în care nu există elemente pe baza

cărora să se poată stabili cât mai obiectiv daunele efectiv suferite de victima care nu era încadrată

în muncă, se poate recurge la un alt criteriu, şi anume acela al venitului minim pe economia

naţională.

Atunci când victima este un minor şi nu realiza venituri proprii, la stabilirea cuantumului

despăgubirilor urmează a se ţine seama de toate elementele concrete care caracterizează situaţia sa

- elev, ucenic etc., posibilităţile de a obţine o calificare, precum şi de starea de sănătate fizică şi

psihică ca urmare a faptei infracţionale.

Dacă prin infracţiune s-a produs moartea victimei, despăgubirile pentru prejudiciile

materiale determinate de faptă vor putea fi primite de orice persoană care dovedeşte că le-a

suferit. Subliniem că astfel de prejudicii se pot cauza nu numai persoanelor apropiate victimei: soţ

supravieţuitor, rude apropiate, ci şi altor persoane care, din diferite motive, dar în legătură

cauzală cu fapta infracţională, au fost prejudiciate.1

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, va trebui să se ţină seama de criteriile mai

sus arătate în vederea unei juste şi integrale reparaţii, precum şi de alte elemente concrete, cum ar fi

împrejurarea că persoana păgubită este sau nu aptă de muncă, primeşte pensie de urmaş, este majoră

aflată în continuarea studiilor şi alte asemenea situaţii.

Când sunt stabilite despăgubiri periodice, care pot fi acordate uneori alături de o sumă

globală cuvenită pentru alte prejudicii, dacă nu au fost incluse în suma globală ce se acordă prin

hotărârea judecătorească, urmând ca în continuare să fie plătite periodic, lunar, ele vor fi acordate de la

data săvârşirii infracţiunii. La stabilirea cuantumului acestora se va ţine seama de prejudiciul efectiv

cauzat şi nu de criteriile prevăzute în Codul familiei pentru acordarea pensiei de întreţinere. Vor fi avute

în vedere veniturile pe care victima le-ar fi realizat la data pronunţării hotărârii, indiferent din ce

sursă, licită, nu numai din salariu şi nu o medie lunară a veniturilor anterioare săvârşirii

infracţiunii.2

În ceea ce priveşte modificarea ulterioară a cuantumului acestor despăgubiri periodice, aceasta

va putea fi făcută, dar nu în raport cu starea materială a victimei ori a persoanei obligate la plată, ci

numai atunci când a intervenit, ulterior pronunţării hotărârii, o modificare, majorare ori reducere, a

prejudiciului iniţial stabilit. Acesta este posibil deoarece hotărârea judecătorească în cazul obligaţiilor

1 Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa penală, decizia numărul 77/1994 în RDP nr. 1/1994, pag. 136.2 C.S.J. sentinţa penală decizia numărul 224/1994 în Buletinul Jurisprudenţei pe 1994, pag. 156, C.S.J., C7, dec. nr. 62/1990 în Decizii C.S.J. pe 1990-1992, pag. 422; C.S.J., penală decizia numărul 251/1992 în Decizii CSJ 1990-1992, pag. 426-427.

37

38

de acest fel, de regulă nu are autoritate de lucru judecat, tocmai pentru că pot interveni modificări

ulterioare în evoluţia prejudiciului.

Dacă astfel de obligaţii cu prestare periodică au fost stabilite printr-o hotărâre penală, modificările

ulterioare pentru motivele arătate nu vor putea fi solicitate decât printr-o acţiune civilă la instanţa

civilă, aşa cum de altfel prevăd şi dispoziţiile art. 20 din Codul de procedură penală pentru situaţii

asemănătoare.

E. Repararea daunelor morale

Denumirea de daune morale a fost şi este folosită în terminologia juridică într-un dublu înţeles:

în acela de prejudicii nepatrimoniale, numite frecvent şi prejudicii morale, şi în acela de despăgubiri

băneşti pentru repararea daunelor morale.

Prejudiciul moral cuprinde toate acele consecinţe care afectează latura morală, psihică a

individului sau care privesc atingeri a acestor valori strâns legate de personalitatea omului, cum

sunt: onoarea, numele, autoritatea în societate, stima şi consideraţia celor din jur.

Dacă asupra unora dintre valorile de mai sus am putea spune că au un caracter

preponderent moral şi că există prezumţia că ele îşi păstrează întotdeauna acest caracter,

prezumţia relativă, bineînţeles, cu efectul de a muta sarcina probei asupra celui care ar voi să

înlăture raţionamentul de mai sus, în ceea ce priveşte aceste valori, o asemenea afirmaţie cu greu

ar putea fi susţinută.

De exemplu, vătămarea integrităţii corporale a unui artist ar produce, alături de

consecinţele directe, materiale (cheltuieli cu îngrijiri medicale, diferenţa între ajutorul de boală şi

salariul primit) şi alte prejudicii, cum ar fi: o scădere a capacităţii sale de creaţie, imposibilitatea

de a mai interpreta un anumit gen de roluri sau greutatea de a primi unele angajamente datorită

modificărilor suferite de înfăţişarea sa fizică, o scădere a renumelui, a popularităţii de care s-a

bucurat până atunci şi alte numeroase consecinţe.

De asemenea, persoana a cărei personalitate a fost vătămată prin cele publicate în presă

se va bucura de un drept de răspuns în organul de presă ce i-a atins personalitatea. Nu este vorba

aici de reparare în sensul art. 998 şi următorul, Cod civil, căci în cazul în care judecata ar

constata imposibilitatea de a dispune asemenea măsuri, ea nu ar putea obliga pe făptaş, precum

în cazul prejudiciului patrimonial la despăgubire bănească.

În cazul provocării unei infirmităţi permanente ale unui minor neîncadrat în muncă,

instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar viitor de compensare a

infirmităţii care se va manifesta mai târziu, când persoana va muncii şi să oblige pe inculpat la

dezdăunări corespunzătoare.

Dispoziţiile legale invocate pentru admisibilitatea reparării băneşti a daunelor morale au fost

38

39

cele ale art. 998 Cod civil, în temeiul cărora „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, întregite cu dispoziţiile art. 999 Cod

civil, conform cărora „omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat de fapta sa, dar şi de acela

cauzat prin neglijenţa sa sau prin imprudenţa sa”.

S-a spus că întrucât aceste texte legale nu fac distincţie după cum prejudiciul este patrimonial

sau nepatrimonial, înseamnă că ambele sunt susceptibile de reparare pe cale bănească. În adevăr,

acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu este chemat a o face.1

Timp de aproape un secol după intrarea în vigoare a Codului civil din 1865, jurisprudenţa

română, susţinută de doctrină, a promovat admiterea reparării băneşti a daunelor morale prin

numeroase şi variate aplicaţii practice.

S-a cunoscut şi practica reparării băneşti simbolice a daunelor morale, prin limitarea pretenţiilor

reclamantului lezat, la un leu în procesele civile, sau constituirea cu un leu ca parte civilă în procesele

penale. Repararea bănească era simbolică deoarece ea nu rezulta din bani, din acel leu simbolic, ci din

condamnarea în sine a autorului daunei morale, daună pe care, uneori, persoana lezată o considera

îndestulătoare pentru restabilirea cinstei, onoarei sau reputaţiei sale.

Doctrina şi jurisprudenţa admit astăzi existenţa prejudiciilor nepatrimoniale şi, corelativ,

obligaţia celui care le-a cauzat de a plăti despăgubiri. Şi în legislaţia relativ recentă se admite

existenţa unor asemenea prejudicii care trebuie reparate.

Probleme controversate au rămas însă în ceea ce priveşte modul în care astfel de prejudicii

morale pot fi reparate - şi dacă într-adevăr pot fi reparate - precum şi criteriile după care se va

putea stabili întinderea despăgubirilor în cazul în care acestea sunt reparate printr-o sumă de bani.

Ţinând seama că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-a pus şi

cu mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru

repararea unui prejudiciu moral.

În concepţia juridică est-europeană răspunsul era, în general, negativ. În practica juridică

română, în lipsa unui text expres se lege, s-a statutat cu decenii în urmă că nu se pot acorda

despăgubiri pentru prejudicii morale.

Motivaţia în ansamblu care s-a dat a fost, că întrucât principiilor constituţionale ale

vremii, izvorul principal de venit era munca, nu se poate concepe plata unei sume de bani

echivalentă a unei prejudicieri morale provocate cuiva. Deşi teza de principiu a avut un caracter

de permanenţă, în doctrină şi practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite situaţii au

ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii pentru opţiuni apropiate în

domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment.

Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi,

1 Ioan Albu - “Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale”, Revista Dreptul, anul VII ; seria a III-a ; nr. 8/1996, pag. 13.

39

40

de pildă prejudiciul de agrement, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală,

divertisment şi destindere care ar decurge de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale

ireversibile: sluţiri, desfigurări, paralizări, infirmităţi care ar împiedica victima de a participa

direct la viaţa socială şi beneficiile acestora.

Despăgubirea acordată în aceste situaţii nu constituie un „praetium doloris”, ci o

modalitate de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei. Instanţele îşi

întemeiau această soluţie pe dispoziţiile art. 92, Cod penal anterior, care prevedeau în mod

expres că „despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi

integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii”.

Sub aspect terminologic, în doctrină1 s-a făcut sublinierea că este preferabilă denumirea de

prejudicii nepatrimoniale aceleia de daune morale, deoarece este mai cuprinzătoare, incluzând

toate prejudiciile fără natură economică, rezultând nu numai din atingerile aduse unor valori

morale, ci şi altor drepturi subiective cu caracter nepatrimonial fără legătură cu morala.

Pornind de la constatarea că aceste prejudicii, aşa cum o arată şi denumirea, nu au un conţinut

economic, evaluabil în bani, ci se manifestă sub forma atingerilor aduse unor valori umane

inestimabile, cum ar fi însăşi existenţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, onoarea, cinstea,

demnitatea, prestigiul ori liniştea, viaţa intimă şi propria imagine, etc., rezultă că, în realitate, ele nu

pot fi evaluate precis, aşa cum sunt evaluate prejudiciile patrimoniale, iar ca o consecinţă, ele nu pot

fi propriu-zis reparate, deci nu se pot compensa ori acoperi cu o anumită sumă de bani ori în alt mod.

Acesta nu este şi nu poate fi un motiv pentru care să nu fie acordate despăgubiri, aşa cum s-a

motivat din considerente ideologice într-o anumită perioadă istorică, în doctrină şi în practica

judiciară.

Deşi de lege lata, în mai multe acte normative adoptate după 1989, se recunoaşte dreptul

celui prejudiciat la despăgubiri şi pentru daune morale, aproape în nici o normă juridică nu se

arată cum se pot stabili aceste daune, criteriile după care acestea vor fi evaluate şi modalităţile de

reparare.

De aceea unele instanţe de judecată consideră că solicitarea despăgubirilor în cazul

daunelor morale, pretenţiile nu sunt fondate, alte instanţe dimpotrivă dau câştig de cauză părţii

vătămate şi acordă despăgubiri.

În speţă prin sentinţa penală nr. 146/2005, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea

infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. 1 Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare

şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 181 alin. 1 Cod penal, la pedeapsa

de 6 luni închisoare. În baza art. 33 lit. a, 34 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa

de 6 luni închisoare.

În baza art. 81, 82 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei

1 T. Joiţa - op. cit., pag. 146.40

41

pe o durată de 2 ani şi 6 luni.

A admis în parte pretenţiile părţii vătămate, obligând inculpatul să plătească acesteia

suma de 580 lei RON daune materiale, respingând ca nefondate pretenţiile părţii vătămate cu

privire la daunele morale.1

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 13 august 2004, în jurul orelor

1500, pe fondul unor relaţii tensionate existente între inculpat şi partea vătămată a avut loc o

altercaţie, inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate şi i-a smuls acesteia din mâini un băţ de

bătut fasolea cu care i-a aplicat mai multe lovituri, determinând astfel prăbuşirea ei la sol.

Observând că incidentul ia amploare şi degenerează în violenţă, mai mulţi vecini au

pătruns şi ei în curtea părţii vătămate şi au intervenit, în sensul că l-au împiedicat pe inculpat să o

mai lovească pe aceasta, scoţându-l din curtea părţii vătămate.

În urma loviturilor aplicate de inculpat, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat

pentru vindecare un număr de 28-30 zile de îngrijiri medicale.

Tribunalul Botoşani, prin decizia penală nr. 439/2005 a admis apelul părţii vătămate, a

desfiinţat în parte sentinţa apelată, în sensul majorării cuantumului daunelor materiale la care a

fost obligat inculpatul, respectiv de la 580 lei RON la 1080 lei RON, menţinând celelalte

dispoziţii ale sentinţei, reţinându-se că suma acordată cu titlu de despăgubiri materiale nu

reflectă întreaga sumă cheltuită de partea vătămată şi pentru care au fost depuse acte justificative.

În dezvoltarea motivelor de recurs, partea vătămată a criticat decizia pentru nelegalitate şi

netemeinicie, pe considerentul că nu i-au fost acordate daune morale.

Curtea a admis recursul părţii vătămate, casând în parte decizia şi sentinţa penală şi l-a

obligat pe inculpat să plătească părţii civile şi suma de 500 lei RON daune morale,

menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 189 alin. 2 Cod procedură penală, ( art. 272 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală) s-a dispus ca onorariul avocatului din oficiu să fie avansat

din fondurile Ministerului Justiţiei, iar potrivit art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, (art. 275

alin. 3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) cheltuielile judiciare din recurs rămânând în

sarcina statului.

Astfel, partea vătămată a fost victima unor infracţiuni de pericol şi de violenţă (art. 192

alin. 1 şi art. 181 alin. 1 Cod penal), care i-au produs o ştirbire a prestigiului, având în vedere că

face parte dintr-o comunitate relativ mică, unde discuţiile referitoare la cele suferite de partea

vătămată au o altă amploare şi importanţă, ducând, inevitabil, la crearea unei stări de

disconfort psihic şi moral persoanelor implicate.2

1 Vătămare corporală, greşita soluţionare a acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal sub aspectul neacordării daunelor morale.

2 Admite recursul declarat de partea civilă ,caseaza în parte decizia și sentința penală, obligă inc.să plătească părții civile daune morale - Decizia penală nr. 9/9 ianuarie 2006 - Curtea de Apel Suceava.

41

42

Cu privire la modalităţile de reparare, există totuşi mai multe dispoziţii în Legea nr. 11/1991

privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea nr. 48/1992 privind regimul audiovizualului, în

care, pentru prejudicii, inclusiv morale, se arată şi unele modalităţi specifice de reparare a acestora,

cum ar fi posibilitatea oferită instanţei de judecată de a obliga pe inculpat să publice în presă, pe

cheltuiala sa, hotărârea prin care a fost condamnat şi obligat la repararea daunei, în cazul

infracţiunii de concurenţă neloială. În cazul infracţiunilor prevăzute de Legea 48/1992, persoana

vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, moral sau material, printr-o comunicare

audiovizuală, are dreptul să ceară rectificarea necesară sau, dacă aceasta i se refuză, are dreptul la

replică, acestea fiind difuzate în aceleaşi condiţii în care dreptul sau interesul i-au fost lezate.

Asemănător şi în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor.

Referitor la repararea daunelor morale putem aminti că între 21-25 iulie 1969 s-a ţinut la

Londra un Colocviu sub auspiciile Consiliului Europei care a făcut ţărilor membre recomandările ce

urmează:

1. Dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează – strict vorbind – unei evaluări

pecuniare;

2. Principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut pe de o parte, în cazul

leziunilor corporale, pe de altă parte în cazul atingerii grave aduse altor drepturi ale

personalităţii umane ca: defăimarea, amestecul în viaţa privată, sechestrarea ilegală a

persoanei;

3. În caz de deces repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale

victimei dacă repararea este justificată în mod deosebit;

4. De asemenea, repararea daunelor morale se justifică în anumite cazuri de atingeri

aduse raporturilor de familie;

5. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească şi măsuri care să

împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare;

6. Trebuie luate măsuri atât pe plan naţional, cât şi pe plan european pentru a suplini

lipsa de informaţii asupra sumelor acordate ca despăgubiri în cazuri similare;

7. Consiliul Europei trebuie să încerce armonizarea legislaţiilor cu privire la repararea

daunelor morale în caz de leziuni corporale.

Aceste recomandări se adresează şi României, care a devenit membră a Consiliului Europei,

cu precizarea că trebuie luate în considerare şi modalităţile prin care ţările Comunităţii europene au

pus în aplicare recomandările de la adoptarea lor şi până în prezent.1

Întotdeauna instanţele, atunci când acordă despăgubiri pentru daune morale, vor trebui să le

motiveze, cu trimiteri la probatoriul administrat, prin prisma formelor de prejudiciu moral şi a

criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului acestora. De asemenea, este de preferat ca

1 Ioan Albu, art. cit., pag. 19-20.42

43

stabilirea cuantumului acestor despăgubiri să se facă distinct de cel al despăgubirilor pentru

prejudiciile materiale.

În speţă prin sentinţa penală nr. 1505/2002 a Judecătoriei Botoşani, confirmată prin

decizia Tribunalului Botoşani, inculpaţii au fost condamnaţi, fiecare, pentru săvârşirea

infracţiunii de vătămare corporală S-a reţinut că cei doi inculpaţi, la data de 30.03.2002, au

aplicat părţii vătămate mai multe lovituri cu parul în zona spatelui, a umărului stâng şi a

picioarelor, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 38-40 zile îngrijiri

medicale.

S-a procedat la sutura plăgii mâinii drepte şi imobilizarea în aparat gipsat toraco-bronhial,

întrucât partea vătămată prezenta fractură la nivelul umărului stâng.

Partea vătămată, arătând că se impune obligarea inculpaţilor la plata de despăgubiri

civile pentru venitul nerealizat datorită concediului medical, cheltuieli cu tratamentul efectuat şi

plata daunelor morale pentru suferinţa pricinuită.

Curtea, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d, Cod procedură penală a admis recursul părţii

vătămate, casând parţial sentinţa şi decizia, în sensul că, în baza art. 346 Cod procedură penală şi

998 Cod civil, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţii vătămate suma de 1.000

cheltuieli judiciare şi suma de 2.000 RON daune morale.1

Numărul mare de zile de îngrijiri medicale (38-40) pentru leziuni la omoplatul stâng,

internarea în spital, imobilizarea în aparat gipsat toraco-bronhial au cauzat părţii vătămate

suferinţe fizice şi psihice inerente.

Cum cel ce prin fapta sa a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, instanţa de

recurs a constatat că partea vătămată, în urma agresiunii celor doi inculpaţi, a suferit un

prejudiciu moral evident, aşa încât pretenţiile sale, invocate sunt întemeiate.2

În practica judiciară3 s-a admis ca pentru cele două prejudicii, deşi diferite, să fie stabilită o

sumă globală, practică, soluţie apreciată ca fiind greşită, deoarece poate conduce la confuzii pe de

o parte, iar pe de altă parte se poate omite motivarea despăgubirilor morale, ceea ce face

criticabilă hotărârea.

Practica judiciară demonstrează că în general instanţele au avut în vedere criteriile

menţionate privitoare la stabilirea despăgubirilor pentru daune nepatrimoniale.

Astfel de despăgubiri au un domeniu mult mai larg decât cel tradiţional, al răspunderii civile

delictuale. Deşi preponderent delictuale, daunele morale sunt în prezent întâlnite şi în materia

răspunderii contractuale, în legătură uneori şi cu răspunderea penală, atunci când

nerespectarea contractului produce şi consecinţe penale, cum sunt contractele de transport sau

cele de valorificare ale drepturilor de autor şi de inventator.

1 Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate în speţă au fost făcute distinct.2 Decizia penală nr. 152/15 martie 2006 - Curtea de Apel Suceava.3 Curtea de apel Bucureşti, s. I. penală decizia numărul 373/1996 în RDP nr. 1/1997, pag. 116.

43

44

De asemenea, problema daunelor morale s-a mai pus în dreptul muncii şi în alte materii ca:

audiovizual, contencios administrativ, concurenţă neloială, toate însă, în ultimă instanţă, tot pe

temei contractual sau delictual.

Daunele morale cât şi celelalte sume dispuse de instanţă spre a fi plătite părţii vătămate

trebuie reactualizate în cazul în care de la acordarea lor a trecut o perioadă îndelungată sau

datorită inflaţiei sumele au devenit derizorii. Astfel în speţa de faţă se solicită actualizarea

sumelor stabilite de instanţa Judecătoriei Aiud a condamnat pe inculpatul H.M.R. la 2 ani

închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevazută de art. 178 alin. 1 si 2, iar în baza art. 81 Cod

penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile suma 15.187.250 lei cu titlu de daune

materiale şi suma de 25.000.000 lei daune morale.

S-a reţinut că inculpatul, circulând cu autoturismul său pe şoseaua naţională Alba Iulia -

Aiud a acroşat victima F.L.C. care circula regulamentar cu bicicleta în sens contrar.

Partea civilă a declarat apel solicitând actualizarea sumelor acordate pentru că a trecut

o lungă perioadă de timp de la stabilirea lor.

Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 191/24 mai 1999 a respins apelul părţii vătămate,

motivat de faptul că nu poate formula o atare cerere pentru prima dată în apel şi că se poate

formula o altă cerere pe calea unei acţiuni civile separate.

Curtea de Apel Alba Iulia fiind sesizată cu recursul părţii civile, care a solicitat

reactualizarea cuantumului despăgubirilor civile, a admis recursul, a casat decizia atacată cu

trimiterea cauzei pentru o nouă judecare a laturii civile.

S-a reţinut că în ce priveşte latura civilă a cauzei în raport de faptul că partea vătămată

s-a constituit parte civilă, alaturându-şi acţiunea civilă celei penale pe întreg parcursul

procesului, ea poate solicita majorarea sau micşorarea cuantumului despăgubirilor cerute

iniţial prin constituirea de parte civilă.

Faptul că nu a solicitat la instanţa de fond o actualizare a despăgubirilor civile nu o

împiedică să o solicite în orice fază a procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii, astfel

ca, respingându-i apelul cu motivarea că nu poate cere în apel reactualizarea sumelor, instanţa

de apel a încalcat drepturile părţii civile şi nu a rezolvat fondul cauzei.1

1 Decizie nr. 789/1999 - Secţia penală a Curţii de Apel Alba Iulia.44

45

SECŢIUNEA 2

Subiecţii acţiunii civile

Sensurile participaţiunii sunt diferite în dreptul penal şi cel procesual penal şi nu trebuie

să fie confundate.

Dreptul procesual penal cuprinde noţiunea de participanţi, subiecţii care desfăşoară

activitatea împreună în cadrul procesului penal. Pentru realizarea dreptului sau de a trage la

răspundere penală, statul organizează şi reglementează activitatea procesuală, desemnând

anumite organe care participă la această activitate şi pe care le investeşte cu funcţii procesuale.

Săvârşirea infracţiunii se răsfrânge asupra unor persoane, care fie că răspund pentru

faptele lor, fie că au realizat anumite drepturi ce izvorăsc din săvârşirea faptei penale. Aceste

persoane sunt direct interesate în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei penale, având calitatea de

părţi, întrucât în privinţa unora este angajată răspunderea penală sau civilă, iar alţii îşi manifestă

voinţa de a obţine pe calea procesului penal satisfacerea drepturilor lezate prin infracţiune.

În mod obişnuit părţile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au de îndeplinit şi

anumite îndatoriri care, de regulă, nu incumbă altor participanţi.

În proces participă o serie de persoane care fără a fi interesate în cauză desfăşoară o

activitate de natură a ajuta la realizarea sarcinilor procesului penal. Dacă în urma săvârşirii unei

infracţiuni s-a creat pe lângă vătămarea fizică sau morală şi o vătămare materială, alături de

raportul de conflict penal ia naştere şi un raport de conflict civil.

Subiecţii acestui raport de conflict, adică făptuitorul şi persoana vătămată apar ca subiecţi

ai acţiunii civile ce se exercită în cadrul procesului penal alături de acţiunea penală.

În această situaţie vor fi două categorii de subiecţi şi anume:

- subiecţi activi, cei care exercită acţiunea civilă;

- subiecţi pasivi, cei împotriva cărora se îndreaptă acţiunea civilă.

Ca orice clasificare şi cea referitoare la subiecţii procesuali porneşte de la anumite

criterii. Aşa cum denumirea generică de subiect procesual se întemeiază pe participarea la

procesul penal, tot aşa categoriile de subiecţi procesuali sunt alcătuite, fie după funcţiile ce se

îndeplinesc în cadrul procesului penal, fie după întinderea activităţilor la care participă.

Astfel, în cadrul subiecţilor procesuali se face distincţia între subiecţii oficiali şi subiecţii

particulari.

Subiecţii oficiali sunt acele persoane care fac parte din organele judiciare penale şi care

îndeplinesc atribuţii în desfăşurarea procesului penal.

Subiecţi particulari sunt acele persoane care participă la desfăşurarea procesului penal în

roluri şi pe poziţii diferite. În grupul subiecţilor particulari intră subiecţii raportului juridic de 45

46

conflict, deci pe plan procesual ei apar ca subiecţi ai raportului procesual penal, având calităţi de

părţi ale cauzei penale. Grupul subiecţilor particulari secundari este mai numeros, fiind format

din persoane chemate în mod ocazional în cadrul procesului penal pentru îndeplinirea anumitor

sarcini: martori, experţii, interpreţi, apărători, diferiţi reprezentanţi. Raporturile procesuale în

care apar ca subiecţi sunt secundare faţă de raportul procesual penal principal.

Din categoria subiecţilor procesuali particulari, grupul subiecţilor particulari principali

este cel mai important. Ei nu pot lipsi în nici un proces penal, fiind în acelaşi timp subiecţii

cauzei penale, în calitate de părţii.

Părţile sunt subiecţi procesuali interesaţi care pot efectua acte procesuale şi care pot fi

reprezentaţi de alte persoane (art. 74, 222,( art. 289 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)

362, alin. ultim(art. 409 alin.3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală şi art. 396, lit. b, Cod

procedură penală( art. 448 lit. b din Proiectul Noului Cod de proc. penală)). În cadrul procesului

penal sunt părţi: statul, partea vătămată şi inculpatul, iar în cazul acţiunii civile – partea civilă,

inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

Titularul acţiunii penale este statul şi în cadrul acţiunii civile pornite din oficiu este tot

statul.

Statul, ca persoană juridică, îşi exercită drepturile sale prin reprezentanţii calificaţi,

procurori şi uneori prin substituenţi speciali. Aceşti subiecţi calificaţi, iar uneori şi substituenţii

procesuali speciali, sunt consideraţi ca fiind subiecţi activi în cadrul procesului penal.

Atât subiecţii pasivi, cât şi cei activi ai acţiunii civile participă la desfăşurarea procesului

penal ca urmare a acţiunii şi contraacţiunii pe care le exercită. Confruntarea dintre ei

dinamizează procesul penal către aflarea adevărului şi repararea justă a prejudiciului.

Pluralitatea de subiecţi activi şi pasivi ai acţiunii penale nu trebuie confundată cu

pluralitatea de inculpaţi ori părţi vătămate provenite din întrunirea în acelaşi proces a mai multor

infracţiuni conexe. În acest caz, sunt atâtea acţiuni penale şi civile, cu subiecţii lor activi şi

pasivi, câte infracţiuni sunt. Se poate întâmpla ca oricare din infracţiunile conexe să existe pentru

fiecare acţiune câte un subiect activ şi pasiv, după cum poate exista unul sau mai mulţi subiecţi

activi şi unul sau mai mulţi subiecţi pasivi.

Pluralitatea de subiecţi nu se raportează la procesul penal şi la acţiunea sau acţiunile

penale întrunite în cadrul aceluiaşi proces penal. Aşa, de exemplu, în cazul infracţiunii

continuate, va exista pluralitate de subiecţi pasivi chiar dacă unii dintre participanţi au cooperat

la unul sau la unele din actele acelei infracţiuni. Fiind cazul unei unităţi infracţionale, tragerea la

răspundere penală a tuturor participanţilor se realizează în baza aceleiaşi acţiuni penale.

Art. 24, alin. 1( art. 30 alin. 1 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) stipulează că

„persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă

în procesul penal se numeşte parte vătămată”. Alin. 2,( art. 30 alin. 2 din Proiectul Noului Cod

46

47

de proc. penală ) al aceluiaşi articol, prevede că „persoana vătămată care exercită acţiunea civilă

în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă”. În fine, alin. 3 al art. 24, Cod procedură

penală,( art. 30 alin. 3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) arată că „persoana chemată în

procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului

sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente”. În desfăşurarea procesului penal pot

apărea uneori şi alte persoane în locul subiecţilor procesuali principali, aceste persoane putând

avea calităţi diferite, succesori, reprezentanţii sau substituenţi procesuali. Aceşti înlocuitori devin

şi ei subiecţi ai procesului penal, cu poziţii procesuale diferite.

O situaţie deosebită o prezintă procurorul. Acesta nefiind titular al acţiunii penale, ci

numai un reprezentant calificat al statului, cu poziţie de subiect procesual şi cum în cursul

aceluiaşi proces penal reprezentanţii se pot succeda, fiecare dintre ei va fi un subiect activ unic al

acţiunii penale, întrucât titularul rămâne acelaşi.

Se va putea spune că există pluralitate de subiecţi activi în situaţiile în care sunt mai

multe părţi vătămate care exercită deodată aceeaşi acţiune civilă.

Solidaritatea pe planul procesului penal decurge din caracterul indivizibil al acţiunii

penale. Ea se referă la faptul că în acele situaţii obiective, constatate sau realizate de către unul

din subiecţii activi sau pasivi ai acţiunii penale, profită sau dăunează şi celorlalţi care fac parte

din aceeaşi categorie.

De probele administrate sau propuse de una din părţi vătămate, în legătură cu existenţa

infracţiunii profită şi celeilalte părţi vătămate care apar în calitate de subiecţi activi în cadrul

aceleaşi acţiuni penale. De o circumstanţă reală, constatată în favoarea autorului, profită şi

ceilalţi participanţi care sunt subiecţi pasivi în cadrul aceleiaşi acţiuni în procesul penal.

Solidaritatea poate fi activă ori pasivă în raport de faptul dacă constatările sau actele

realizate profită sau dăunează subiecţilor acţiunii civile.

Efectele solidarităţii în procesul penal pot fi în legătură cu punerea în mişcare şi

exercitarea acţiunii penale, competenţa sub toate aspectele sale, extinderea acţiunii penale şi a

procesului penal, soluţionarea cauzei şi folosirea căilor de atac.

a) Subiecţii activi ai acţiunii civile

Acţiunea civilă în procesul penal este acţiunea îndreptată de către partea vătămată

personal sau prin acele persoane care o pot reprezenta, împotriva inculpatului sau a părţii

responsabile civilmente. Prin acţiunea civilă se cere, în procesul penal, repararea prejudiciului

cauzat prin infracţiune.

Persoana care a suferit prin comiterea infracţiunii o anumită vătămare morală, fizică sau

47

48

materială, are calitatea de persoană vătămată.

Ca parte civilă într-un proces penal poate fi orice persoană fizică sau juridică păgubită

material sau moral printr-o infracţiune. Totodată, trebuie îndeplinite toate celelalte condiţii

prevăzute de lege pentru ca aceşti subiecţi să poată exercita acţiunea civilă în procesul penal1.

Cele mai ample controverse purtate în doctrina juridică cu privire la aceste condiţii au fost

referitoare la legătura cauzală care trebuie să existe între prejudiciul suferit de persoana care

exercită acţiunea penală şi infracţiunea săvârşită, legătură care, după cum s-a arătat, poate fi

directă sau indirectă.

Organul de urmărire penală are dreptul să cheme şi să asculte persoana vătămată. Înainte

de ascultare, acesteia i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a

suferit vreo pagubă se poate constitui parte civilă.

În art. 24, alin. 1, Cod procedură penală, se arată că „persoana vătămată fizic, moral sau

material, dacă participă în procesul penal se numeşte parte vătămată”, iar alin. 2 menţionează că

dacă „persoana vătămată exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte

civilă”.

De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată

sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei

instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare (art. 76, Cod procedură penală). Din

cuprinsul acestui articol rezultă dreptul celui vătămat de a participa ca parte în procesul penal.

Categoria juridică de parte vătămată este în concordanţă cu limitarea acţiunii civile la

pagubele materiale. Ca regulă generală tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de

săvârşirea unor fapte penale se realizează din oficiu, art. 2, alin. 2, Cod procedură penală.

În sistemul Codului penal şi al Codului de procedură penală din 1969, partea vătămată

are drepturi depline în ceea ce priveşte introducerea ori retragerea plângerii sau împăcarea cu

învinuitul ori inculpatul, în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare şi

exercitarea acţiunii penale de existenţa unei plângeri prealabile: art. 131, alin. 1, 2, 4, Cod

procedură penală ( art. 192 alin. 1,2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)şi art. 279, 280,

(art. 296,297 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) şi 479, Cod procedură penală.

Conform art. 305 alin. 2, Cod penal, în cazul infracţiunilor de abandon de familie,

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea penală a persoanei vătămate, iar potrivit art. 10

lit. h, Cod procedură penală, acţiunea penală în cazul când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi

exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor

pentru care retragerea plângerii ori împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

În speţă, inculpata a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite

de art. 305 alin. 1 lit. c, Cod penal, la pedeapsa de 2000 RON amendă penală, fiind obligată la

1 În doctrina juridică de drept civil victima este orice persoană fizică sau juridică.48

49

plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. S-a respins cererea părţii vătămate privind plata

pensiei de întreţinere ca inadmisibilă.

Prin decizia tribunalului s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

judecătorie şi de partea vătămată, desfiinţându-se în parte sentinţa, inculpata a fost condamnată

la pedeapsa de 1 an închisoare cu executare în regim de detenţie.

În recursul declarat de inculpată, partea vătămată, prezentă în instanţă a declarat că s-a

împăcat cu inculpata.

Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b, Cod procedură penală, curtea a admis recursul,

casând decizia tribunalului şi sentinţa judecătoriei şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. b, Cod procedură

penală şi art. 305 alin. 4 Cod penal a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru

săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de

către partea vătămată.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei de 1 an închisoare, emis de judecătorie şi

dispunând punerea în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.1

Într-o altă cauză a încetat, de asemenea, procesul penal pornit împotriva inculpatei

pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, ca urmare a retragerii plângerii prealabile

de către partea vătămată. Prin sentinţa penală nr. 348/19 septembrie 2005 a Judecătoriei

Fălticeni, a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare formulată de condamnatul N.V.,

reţinându-se că prin sentinţa penală nr. 158/4 aprilie 2005 a Judecătoriei Fălticeni, modificată

prin decizia penală nr. 433/6 iunie 2005 a Tribunalului Suceava, inculpatul N.V. a fost

condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 305

lit. c Cod penal, cu executarea acesteia în regim de penitenciar. Prin prezenta cerere,

condamnatul s-a adresat Judecătoriei Fălticeni, solicitând anularea pedepsei de 8 luni închisoare,

aplicată prin hotărârea sus-menţionată, motivând că a achitat pensia de întreţinere şi s-a împăcat

cu partea vătămată.

Reţinând că în speţă nu este dat nici unul din cazurile expres prevăzute de art. 461 Cod

procedură penală,( art. 592 din Proiectul Noului Cod de Proc. penală) prima instanţă a respins

contestaţia la executare ca nefondată.

Prin decizia penală nr. 825/12 decembrie 2005, Tribunalul Suceava a admis apelul

declarat de condamnat, desfiinţând în totalitate sentinţa penală nr. 348/19 septembrie 2005

pronunţată de Judecătoria Fălticeni şi, în rejudecare, a trimis cauza la Curtea de Apel Suceava

pentru soluţionarea recursului declarat de acelaşi condamnat împotriva deciziei penale nr. 433/6

iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Suceava.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut că, deşi contestatorul şi-a intitulat cererea pe

care a adresat-o Judecătoriei Fălticeni „contestaţie la executare”, instanţa avea obligaţia de a

1 Decizia penală nr. 44 din 12 iulie 2006 Curtea de Apel Suceava.49

50

încadra ea însăşi cererea cu care a fost învestită, nefiind ţinută de calificarea pe care acesta a

dat-o cererii sale.

Ori, condamnatul a menţionat în scris, cât şi oral, în faţa instanţei de apel, că a achitat

pensia de întreţinere, solicitând suspendarea condiţionată a pedepsei.

Constatând corecta învestire cu soluţionarea recursului, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d,

Cod procedură penală, Curtea, faţă de cererea depusă la dosar de partea vătămată prin care arată

că inculpatul i-a achitat suma restantă datorată cu titlu de întreţinere în favoarea minorului,

înţelegând astfel să-şi retragă plângerea, a admis recursul inculpatului şi, casând decizia

tribunalului şi prima sentinţă a judecătoriei, în baza art. 11 pct. 2 lit. b, raportat la art. 10 lit. h,

Cod procedură penală, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului sub aspectul

săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 305 lit. c, Cod penal, ca urmare a retragerii plângerii

prealabile a părţii vătămate.1

Partea vătămată participă la procesul penal are dreptul să formuleze cereri, să ridice

excepţii, să pună concluzii, să utilizeze de căile de atac. În practica judiciară s-au ridicat

numeroase probleme în legătură cu partea vătămată.

Dacă partea vătămată este minor, el îşi poate exercita drepturile de asistare şi

reprezentare. De aceea, plângerea prealabilă făcută de părintele minorului cu capacitate de

exerciţiu restrânsă nu poate avea ca efect punerea în mişcare a acţiunii penale. Se cere ca minorul

să introducă plângerea personal în faţa organului competent, dar cu încuviinţarea prealabilă a

reprezentantului său legal.

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte

parte civilă, art. 24, Cod procedură penală.

Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale prin constituirea persoanei vătămate ca

parte civilă, art. 14, Cod procedură penală ( art. 28 din Proiectul Noului Cod de proc. penală).

Cel vătămat prin infracţiune poate pretinde repararea prejudiciului suferit şi pe calea acţiunii

civile separate de procesul penal. Alăturarea acţiunii civile celei penale şi constituirea de parte

civilă este posibilă în orice cauză penală.

În trecut, putea fi îngrădită exercitarea acţiunii civile odată cu cea penală înaintea

aceleiaşi instanţe. De exemplu, până în 1960 constituirea de parte civilă în cauzele penale care se

judecau la tribunalele militare era admisă numai cu condiţia ca prin exercitarea acţiunii civile să

se urmărească repararea pagubelor pricinuite în legătură cu bunurile aflate în folosirea Forţelor

Armate.

Constituirea de parte civilă urmăreşte repararea pagubelor pricinuite prin infracţiune. S-a

statutat constant că nu se poate invoca drept temei al reparaţiilor civile decât infracţiunea

generatoare de daune, şi nu alte raporturi de drept civil.

1 Decizia penală nr. 8/22.02.2006 - Curtea de Apel Suceava.50

51

Alăturarea acţiunii civile procesului penal şi constituirea de parte civilă prezintă avantaje

în raport cu realizarea acţiunii civile pe cale separată. Avantajele acestei căi se manifestă atât în

raport cu activitatea de justiţie cât şi satisfacerea intereselor părţilor.

Pentru activitatea de justiţie, rezolvarea concomitentă a acţiunii penale şi civile duce la o

mai bună soluţionare a cauzei, având în vedere strânsa legătură a celor două laturi ale cauzei

bazate pe aceeaşi situaţie de fapt. De asemenea, se economiseşte timp şi efort în activitatea

instanţelor căci, pentru rezolvarea aceleiaşi cauze nu vor fi necesare două judecăţi distincte.

Persoana vătămată este avantajată prin constituirea de parte civilă, obţinând mai repede

despăgubiri pe această cale, întrucât rezolvarea acţiunii civile separate ar fi întârziată de

judecarea cu anticipaţie a procesului penal.

Se poate constitui ca parte civilă în procesul penal, în principiu, numai persoana care a

fost vătămată nemijlocit prin infracţiune, adică numai persoana în al cărui patrimoniu s-a produs

în mod direct paguba.

Darea unei hotărâri la capătul unui proces penal în care persoana vătămată nu a participat

ca parte este dezavantajoasă acesteia, inculpatul putând opune reclamantului în eventualul proces

civil intentat ulterior, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Participând ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate beneficia de

concursul procurorului în susţinerea pretenţiilor sale. Sub aspect financiar, un avantaj îl

constituie împrejurarea că exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este scutită de

taxa de timbru.

Chiar şi inculpatului îi este mai favorabilă ipoteza alăturării acţiunii civile procesului

penal, pentru că nu va fi obligat a răspunde de două ori în justiţie, fiindu-i mai uşoară şi eventual

mai puţin costisitoare organizarea apărării.

Instanţa trebuie să aprecieze cu ocazia stabiliri reparării daunei suferite de victima

accidentului, în ce măsură invaliditatea ei permanentă implică cheltuieli suplimentare în

creşterea şi educarea minorei.

Nu se poate constitui parte civilă cel care are sarcina de a păzi un bun, dacă este paznicul

unui bun furat, lăsat la o unitate economică prin subrogarea în drepturile acestei unităţi, chiar

dacă a despăgubit victima furtului. La fel, în cazul unui accident de circulaţie care a produs

vătămări corporale mamei unei minore, minora nu se poate constitui parte civilă întrucât aceasta

nu a suferit un prejudiciu direct de pe urma acelui accident.

În cazul unor vătămări corporale, Direcţia Judeţeană pentru Muncă şi Ocrotiri Sociale

care a plătit părţii ajutorul de boală pentru perioada cât a fost în incapacitate de muncă nu poate

avea calitatea de parte civilă în procesul penal.

De asemenea, în mod greşit s-a constituit parte civilă alături de persoana vătămată

dintr-un accident întreprinderea la care aceasta este încadrată pentru suma ce reprezintă

51

52

despăgubiri acoperind timpul cât inculpatul şi el accidentat a avut nevoie de îngrijiri medicale.

În practica judiciară s-au ridicat şi alte probleme în legătură cu regula enunţată.

Într-un alt caz, s-a hotărât că dobânditorul de bună credinţă al lucrului furat, lucru care în

timpul procesului penal a fost ridicat de la cumpărător şi predat părţii vătămate, are calitatea de

parte civilă în procesul penal, dacă cere ca făptuitorul să-i restituie preţul plătit.

În literatura de specialitate s-a acreditat ideea concepţiei potrivit căreia în cadrul

procesului penal se poate soluţiona şi alte pretenţii la despăgubirii decât cele ale părţii civile în

sensul cel mai strict, adică a persoanei care nemijlocit a fost vătămată patrimonial. Pentru aceşti

participanţi în cauza penală s-a propus a se da o denumire distinctă, cea de intervenient.

Ceea ce interesează nu este ca paguba să fie efectul direct al infracţiunii, ci să existe o

dispoziţie legală potrivit căreia persoana vătămată să se poată constitui parte civilă, având

posibilitate să pretindă despăgubiri de la inculpat chiar dacă prejudiciul suferit nu este urmarea

directă a faptei săvârşite.

Exemplu: prin sentinţa penală nr. 3 Tribunalul Judeţean Satu Mare a condamnat pe

inculpatul C.M. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a, b şi

c, Cod penal pentru tentativa la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 combinat cu art. 174.

Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile S.V. suma de 2433 lei cu titlul de despăgubiri şi

câte 541,50 lei lunar cu acelaşi titlu, reprezentând diferenţa de la pensie la retribuţie, perioada de

6 ani. Împotriva sentinţei de condamnare a declarat recurs partea civilă S.V. criticând-o pentru

netemeinicie şi nelegalitate numai referitor la cuantumul despăgubirilor acordate.

În ceea ce priveşte reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, soluţia instanţei este

corectă. Corespunzător gradului de gravitate al culpei părţii civile, ce a contribuit la producerea

rezultatului se precizează că valoarea despăgubirilor echivalentă pagubei produsă urmează a fi

redusă cu 25%.

Când inculpatul s-a aflat în stare de provocare, obligaţia sa de despăgubire trebuie

redusă proporţional cu culpa victimei aşa după cum speţa următoare soluţionează un asemenea

de caz.

Astfel prin sentinţa penală nr. 485 din 15 mai 2001, judecătoria Baia Mare a condamnat

pe inculpatul V.T. la o pedeapsă pecuniară pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prevăzută de

art. 180 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b raportat la art. 76 lit. f, Cod penal, obligându-l

la plata despăgubirilor civile către părţile civile.

Prin decizia penală nr. 326/R din 3 iulie 2001, Tribunalul Maramureş a admis recursul

declarat de inculpat, a casat în parte sentinţa numai cu privire la despăgubirile civile pe care

inculpatul a fost obligat să le plătească şi rejudecând cauza, a redus despăgubirile civile la care a

fost obligat inculpatul, corespunzător culpei sale.1

1 Acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal. Circumstanţe atenuante. Stabilirea despăgubirilor civile.52

53

S-a reţinut că judecătoria în mod întemeiat a apreciat a apreciat că inculpatul a comis

infracţiunea de lovire sub stăpânirea unei puternice tulburări determinate de comportamentul

părţii vătămate, care i-a lovit soţia şi ca atare, prejudiciul cauzat prin infracţiune este urmarea

culpei comune a celor două părţi, astfel că inculpatul nu putea fi obligat să repare integral

paguba, ci numai partea corespunzătoare culpei sale, apreciată de tribunal la 50%, în raport de

gravitatea concretă a actului şi în consecinţă, s-au redus cu acest procent despăgubirile civile

datorate.2

Pot avea calitate de parte civilă, deşi nu au fost nemijlocit prejudiciate prin infracţiune,

persoanele care au suportat cheltuielile de înmormântare a victimei, moştenitorii acesteia,

precum şi subiecţii ce se pot subroga prin lege în drepturile persoanei vătămate.

Exemplu: prin sentinţa penală nr. 59 Tribunalul Judeţean Bihor a condamnat pe

inculpatul B.I. la 15 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a, b şi

e, Cod penal, pentru infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174, Cod penal. Inculpatul a fost

obligat să plătească părţii civile B.S. suma de 2466 lei, cu titlu de despăgubiri, iar minorilor câte

150 lei lunar pentru unul şi câte 100 lei lunar pentru ceilalţi doi.

Faptul că mama minorilor nu s-a constituit ca parte civilă pentru aceştia, este irelevant,

potrivit art. 17 Cod procedură penală, ( art. 18 alin.3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)

acţiunea civilă putându-se exercita şi din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de

capacitate de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă.

Constituirea de parte civilă este posibilă în scris sau oral prin declaraţie expresă sau prin

orice formă echivalentă din care să rezulte intenţia celui vătămat că înţelege să fie despăgubit, în

mod personal sau prin reprezentanţii legali.

Persoanele fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să

fie reprezentate, asistate sau autorizate potrivit legii. În cazul persoanelor juridice şi a

persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, reprezentanţii legali sunt subiecţi ai acţiunii civile

numai sub raport procesual.

Creditorii persoanei vătămate nu pot, în caz de pasivitate a acestuia, să exercite acţiunea

oblică în faţa organelor judiciare penale, se pot însă adresa instanţei civile, dreptul lor având un

caracter pur civil.

Constituirea de parte civilă este posibilă în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul

judecăţii, doar la prima instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare, art. 15, alin. 2, Cod

procedură penală( art .19 alin.1 din Proiectul Noului Cod de Proc. Penală)

Modificarea pretenţiilor solicitate de partea civilă se poate face tot până în acest moment.

S-a considerat că, întrucât citirea actului de sesizare constituie activitatea de debut a cercetării

2 Culegere de practică judiciară 2006, EdituraUnivers Juridic, pag. 367-368 - Decizia penală nr. 326/R/03.07.2005 a Tribunalului Maramureş.

53

54

judecătoreşti prin care se intră în fondul cauzei, trebuie ca în acest moment să se delimiteze cu

exactitate atât părţile din proces, cât şi poziţia lor.

Constituirea de parte civilă în faţa instanţei este valabilă chiar dacă, la momentul care a

avut loc, procedura de citare a inculpatului la judecată nu era completă, aceasta nefiind prezentă

în instanţă datorită nelegalei sale citări.

Persoana care la prima instanţă nu s-a constituit parte civilă nu mai poate formula

pretenţii de desdăunare în cadrul căilor de atac şi nici nu poate fi criticată prima instanţă pentru

că nu a dispus obligarea inculpatului la despăgubiri.

În anumite cazuri nu mai este posibilă constituirea de parte civilă dacă s-a depăşit

momentul indicat de art. 15, alin. 2, Cod procedură penală.

Astfel, s-a hotărât că nu poate fi admisă cererea de despăgubiri formulată de persoana

care abia la al treilea termen de judecată a cerut să se ia act de constituirea sa ca parte civilă,

după ce în cursul judecăţii la primul termen şi în cursul urmăririi penale a declarat că renunţă la

despăgubiri.

Constituirea ca parte civilă este posibilă ulterior unei declaraţii exprese prin care

persoana vătămată renunţă la despăgubiri, numai în ipoteza în care se stabileşte că aceasta a fost

în eroare sau a fost supusă unui dol ori unei violenţe care a determinat declaraţia.

Dacă cel vătămat s-a constituit parte civilă şi a formulat cererea de despăgubiri, instanţa

este obligată să se pronunţe asupra acesteia, chiar dacă ulterior partea nu mai insistă asupra

solicitării. Cu tot caracterul disponibil al acţiuni civile, modificarea limitelor pretenţiilor

formulate de către cel vătămat, nu este posibilă dincolo de momentul limită al constituirii de

parte civilă.

Cererea părţii civile, formulată într-o cale de atac, de a-l obliga pe inculpat să plătească o

despăgubire mai mare este inadmisibilă.

Partea civilă poate renunţa la exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Renunţarea la

constituirea ca parte civilă era prevăzută expres în dispoziţiile anterioare ale Codului de

procedură penală fără a mai căpăta o reglementare în noul cod. În cazul în care instanţa penală,

investită cu judecarea unei infracţiuni, a soluţionat şi cererea de despăgubiri formulată de partea

vătămată, aceasta din urmă nu se mai poate adresa instanţei civile cu o nouă cerere de

despăgubiri decât dacă pagubele s-au născut ori au fost descoperite după pronunţarea hotărârii

penale.

Partea civilă poate oricând să se desiste de la acţiunea sa civilă, fără a pierde, însă, prin

aceasta calitatea de parte vătămată în aceeaşi cauză. Când paguba cauzată prin fapta penală

priveşte mai multe părţi civile şi acestea au interese comune, există implicit între aceste părţi o

solidaritate procesuală, de exemplu, recursul declarat de o singură parte, dacă este admis pentru

temeiuri obiective produce efecte şi faţă de celelalte părţi (art. 373, Cod procedură penală, art.

54

55

419 din Proiectul Noului Cod de proc. penală).

Înlocuirea părţilor prin succesori este totdeauna posibilă în latura civilă a procesului

penal, oricare ar fi partea care a decedat, art. 21, Cod procedură penală( art. 23 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală).

Când persoana decedată este subiectul pasiv al faptei penale, victima, iar decesul s-a

produs înainte de punerea în mişcare a acţiunii civile, succesorii pot să pornească ei însuşi

această acţiune. Partea civilă renunţând la acţiunea civilă poate fi obligată să suporte cheltuielile

judiciare pricinuite.

Potrivit art. 193, alin. 3, Cod procedură penală,( art. 276 alin.3 din Proiectul Noului Cod

de proc. penală ) în caz de renunţare la acţiunea civilă în instanţă, se pronunţă asupra

cheltuielilor la cererea părţilor. Împotriva hotărârii dată în judecată la prima instanţă, partea

civilă poate declara apel. Ea poate declara apel privitor la latura civilă a cauzei.

În prezent majoritatea autorilor au ajuns la concluzia împărtăşită şi de jurisprudenţă,

potrivit căreia legătura cauzală poate fi şi indirectă, important fiind ca infracţiunea să se regăsească

drept cauză sau condiţie cu rol cauzal în „complexul cauzal” care a determinat producerea

prejudiciului, rezultă că subiect activ al acţiunii civile în procesul penal pot fi cele mai diferite

categorii de persoane fizice sau juridice.

În legislaţia română a început să fie recunoscută calitatea anumitor organisme

profesionale de a sesiza ori formula plângeri penale pentru membrii lor, ceea ce implicit

presupune şi capacitatea de a fi subiect activ al acţiunii civile atunci când infracţiunile au cauzat şi

prejudicii.

Problemele se pun în cazul aşa-ziselor „persoane morale”, adică al diferitelor asociaţii legal

constituite care reprezintă şi apără interesele membrilor săi. S-a remarcat în doctrina de specialitate

că acţiunea civilă a acestora este admisă pentru apărarea propriului patrimoniu, dar este încă

discutabilă pentru apărarea intereselor morale colective, oferindu-se cazuri din jurisprudenţa

franceză privind acţiuni civile ale sindicatelor profesionale şi ale asociaţiilor profesionale,

anume prevăzute în lege, cărora le este recunoscut dreptul la acţiunea civilă în procesul penal.

Doctrina juridică s-a exprimat în sensul că se impun modificări legislative şi în actualul

Cod de procedură penală român, în sensul de a putea avea calitate de parte civilă în procesul penal

acele organizaţii, asociaţii sau fundaţii, legal constituite, pentru a proteja anumite interese ale

membrilor lor, dacă printr-o infracţiune le-au fost cauzate acestora prejudicii materiale sau morale1.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, mai pot avea calitatea de subiect al acţiunii civile în

procesul penal şi alte persoane fizice şi juridice prejudiciate printr-o infracţiune, deoarece legea nu

face vreo distincţie după cum prejudiciul este cauzat direct sau indirect prin infracţiune, ci, aşa cum s-a

subliniat şi în literatura de specialitate, important este să existe o legătură de cauzalitate între

1 T. Joiţa - op.cit., pag. 163 şi urm.55

56

infracţiune şi pagubă sau o dispoziţie legală în temeiul căreia să poată fi despăgubită partea civilă,

astfel că opinia potrivit căreia ar trebui să fie instituită o calitate distinctă, aceea de

„intervenient”, altor persoane care pretind despăgubiri în cadrul procesului penal a fost respinsă

de doctrină şi jurisprudenţă în mod întemeiat.

Statul, prin organele sale, poate fi subiect activ al acţiunii civile şi în alte cazuri, ori de

câte ori prin infracţiune i s-a produs un prejudiciu material.1 Prejudiciul trebuie să rezulte

întotdeauna direct din infracţiune şi numai legătura cauzală poate fi directă sau indirectă, adică

trebuie să se afle în „complexul cauzal” pentru a se putea pretinde repararea pagubei în cadrul

acţiunii civile alăturate celei penale.2

Se pot constitui părţi civile, de asemenea, dobânditorul de bună credinţă al lucrului furat,

care însă i-a fost ridicat în cadrul procesului penal şi restituit părţii civile, unitatea care a avut în

custodie bunuri, obiect material al unei infracţiuni, pentru cheltuielile ocazionate de întreţinerea

bunurilor pe perioada sechestrului până la restituirea lor către proprietar, minorul - printr-un curator

numit de autoritatea tutelară - împotriva părintelui său autor sau participant la săvârşirea unei

infracţiuni săvârşite de acesta din urmă şi a cărui victimă a fost celălalt părinte.

O categorie distinctă de subiecţi activi ai acţiunii civile o reprezintă aceea a succesorilor

părţii civile. În cazul persoanelor fizice vor fi moştenitorii lor, iar în acela al persoanelor juridice

va fi organizaţia succesoare în drepturi sau, în caz de desfiinţare sau dizolvare, lichidatorii.

Deoarece acţiunea civilă, chiar exercitată fiind în procesul penal, îşi păstrează trăsăturile

generale ale oricărei acţiuni civile, fiind incidente normale de drept civil, rezultă că fiind în primul

rând o acţiune cu caracter patrimonial, va putea fi transmisă moştenitorilor. Desigur, o primă

condiţie este aceea ca respectivii să fi acceptat succesiunea în modalităţile şi condiţiile prevăzute

de legea civilă.

În cazul în care instanţa de apel încetează procesul penal ca urmare a decesului

inculpatului, ea este datoare să verifice din oficiu dacă acţiunea civilă se exercită în continuare

faţă de succesorii care au acceptat succesiunea sau, în lipsă de succesori ori în cazul refuzului

acestora de a accepta succesiunea, făcută cu respectarea formelor legale de validitate, acţiunea

civilă se exercită contra statului, beneficiar al vocaţiei succesorale, în limita activului

succesiunii.

Prin sentinţa penală nr. 466 din 9 aprilie 1998 a Judecătoriei Giurgiu, inculpatul I.G. a

fost condamnat pentru savârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă prevazută în art. 214 Cod

1 V. Pasca - Evaziunea fiscala prin neplata taxelor vamale, în RDP nr. 1/1996, pag. 35-40.2 Practica judiciară şi doctrina de specialitate - deşi uneori s-au exprimat opinii şi s-au dat soluţii contradictorii, s-au orientat preponderent spre soluţiile potrivit cărora pot avea calitatea de subiect activ, parte civilă în procesul penal: unităţile sanitare care au acordat îngrijiri medicale victimei unei infracţiuni, pentru cheltuielile ocazionate; societăţile de asigurare pentru despăgubirile plătite victimelor unor infracţiuni; persoanele juridice în patrimoniul cărora s-a localizat paguba, şi anume cărăuşul în cazul transportatorilor, şi nu expeditorul sau destinatarul mărfurilor; unităţile poştale; alte persoane cărora prin infracţiune le-au fost lezate drepturile subiective sau interesele ocrotite prin lege, dacă au suferit şi un prejudiciu.

56

57

penal. Instanţa a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 173.038.360 de lei despagubiri

catre partea civilă. Tribunalul Giurgiu, prin decizia penală nr. 74 din 1 martie 2000, a admis

apelul declarat de inculpat numai cu privire la soluţionarea laturii penale, încetând procesul penal

în urma intervenirii decesului inculpatului. Apelul părţii civile a fost respins.

Curtea de apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 659 din 8 mai 2000, a

respins recursul declarat de partea civilă. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Atât instanţa care a soluţionat apelurile, cât şi cea de recurs nu s-au preocupat de

soluţionarea legală a acţiunii civile, după intervenirea decesului inculpatului, pierzând din

vedere că le revenea obligaţia de a lămuri dacă dreptul de creanţă al părţii civile urmează a fi

valorificat faţă de eventualii succesori sau, în lipsa acestora, faţă de stat, în limita activului

succesoral.

Apoi, trebuia să verifice dacă renunţarea celor doi fii ai inculpatului la succesiunea tatălui

lor s-a înscris în registrul special de la notariatul în a cărui circumscripţie s-a deschis

succesiunea, operaţie supusă sancţiunii nulităţii absolute şi nici nu au dispus să se verifice dacă

nu există alţi moştenitori cu vocaţie şi capacitate succesorală ori soţ supravieţuitor.

Se mai constată că, soluţionarea definitivă a cauzei a avut loc după expirarea termenului

legal de opţiune, situaţie în care instanţa trebuia să ceară biroului notarial competent ca, potrivit

art. 85 din Legea nr. 36/1995, să elibereze certificatul de vacanţă succesorală a statului, sau să

constate chiar prin hotarâre vacanţa moştenirii, dacă s-a dovedit legal că atât soţul supravieţuitor

cât şi copiii nu au acceptat moştenirea.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea

apelului.1

Moştenitorii legali ai defunctului care pot fi prejudiciaţi pot fi nu numai copiii minori ai

acestuia, ci şi copiii majori - care pot solicita despăgubiri atât pentru perioada cât au fost minori,

cât şi ulterior, dacă se află în continuarea studiilor, până la împlinirea vârstei de 25 de ani.

În principiu nu pot fi subiecţi activi ai acţiunii civile în procesul penal persoanele fizice sau

juridice al căror prejudiciu nu se află în legătură cauzală directă sau indirectă cu infracţiunea dedusă

judecăţii, cum ar fi: împrumutătorul pentru un împrumut acordat victimei şi neachitat de aceasta

anterior săvârşirii infracţiunii de omor; proprietarul unui autoturism avariat într-un accident de

circulaţie din care a rezultat şi vătămarea sa corporală, pentru piesele auto dispărute ulterior

accidentului, din autovehicul.2

De asemenea, soţul supravieţuitor sau orice alt moştenitor se va putea constitui parte civilă.

În cazul morţii victimei se pot constitui parte civilă nu numai moştenitorii, ci şi orice altă persoană

prejudiciată ca urmare a morţii victimei prin infracţiune.3 1 Încetarea procesului penal în cursul judecării apelului. Decesul inculpatului. Soluționarea actiunii civile- Decizia

nr. 1978 din 12/04/2002 Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie.2

3 Cât priveşte daunele morale, moştenitorii pot cere despăgubiri pentru ceea ce este cunoscut sub denumirea de 57

58

Când decesul părţii civile sau părţii vătămate s-a datorat unei alte cauze decât infracţiunea,

moştenitorii acesteia vor putea exercita acţiunea civilă „iure hereditas" atunci când victima a suferit

prin infracţiune un prejudiciu material, indiferent dacă victima pornise sau nu acţiunea civilă în faţa

instanţei penale. Explicaţia constă în aceea că acţiunea, respectiv dreptul la acţiune, făcea parte din

patrimoniul defunctului. Dacă prin aceeaşi infracţiune s-a cauzat victimei care ulterior a decedat din

altă cauză decât infracţiunea şi un prejudiciu moral, moştenitorii nu vor putea pretinde

despăgubiri şi pentru acesta.1

Uneori succesorii, subiecţi activi ai acţiunii civile, pot fi reprezentaţi în procesul penal.

Este vorba despre succesori, persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, pentru care este instituită reprezentarea legală, precum şi la orice altă parte

civilă care, potrivit dispoziţiilor art. 174 al. 2 din Codul de procedură penală, ( art. 94 alin.2

din Proiectul Noului Cod de proc. penală) poate fi întotdeauna reprezentată convenţional.

Reprezentanţii, însă, nu sunt părţi în procesul penal, ci îndeplinesc însărcinări date de acestea,

adică de părţile pe care le reprezintă.

Mai există şi problema prejudiciilor cauzate prin infracţiuni comise după decesul

persoanei. Codul penal din 1936 în art. 511 prevedea şi infracţiunea de defăimare a memoriei

defunctului. Soluţiile au mers pe ideea că moştenitorii nu pot avea o acţiune civilă în despăgubire

decât atunci când prin respectiva infracţiune le-a fost cauzat şi lor personal un prejudiciu material

sau moral.2 Potrivit legii civile, acţiunea civilă este disponibilă dar aceasta nu va putea fi cesionată

de titularul ei pentru a fi exercitată de cesionar în cadrul procesului penal. Cesionarul acţiunii o va

putea exercita numai în faţa instanţei civile, nu şi a celei penale, deoarece actul de cesiune este

unul de natură pur civilă şi excede cadrului procesual penal în care se rezolvă numai acţiunea civilă

aflată în legătură directă cu infracţiunea.3

b) Subiecţii pasivi ai acţiunii civile

Potrivit art. 23, Cod procedură penală,( art. 30 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)

inculpatul este parte în proces şi reprezintă „persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare

acţiunea penală”. Aceasta este subiect pasiv al acţiunii civile în cadrul procesului penal.

prejudiciu de afecţiune.1 Astfel de prejudicii morale sunt strâns legate de personalitatea victimei şi nu pot fi transmise ca orice alt drept cu caracter patrimonial.2 Problema a fost însă ridicată şi ulterior în legătură cu infracţiunea de profanare de morminte prevăzută de art. 319 din Codul penal.3 Aceleaşi raţiuni împiedică şi exercitarea acţiunii oblice de către un creditor al părţii civile, dacă aceasta

manifestă pasivitate în exercitarea acţiunii în cadrul procesului penal.58

59

Art. 24 alin. 3 ( art. 30 alin. 2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) prevede că

persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate

prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.

Aşadar, subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul sau

inculpatul, precum şi persoana responsabilă civilmente. În literatura de specialitate s-a arătat că

există o necorelare a actualelor dispoziţii cuprinse în Codul de procedură penală în ceea ce

priveşte subiecţii pasivi ai acţiunii civile.

Deşi în art. 15 alin. 1,( art. 19 alin. 1 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) se arată

că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a

persoanei responsabile civilmente, în art. 14 alin. 1, unde se arată obiectul acţiunii civile, se

precizează că acesta îl constituie „tragerea la răspundere a inculpatului precum şi a părţii

responsabile civilmente”.

Având în vedere că acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, se poate exercita în cadrul

procesului penal, numai dacă şi în măsura în care este exercitată acţiunea penală, rezultă că în

realitate subiect pasiv al acţiunii civile nu poate fi decât inculpatul şi partea responsabilă civilmente,

nu şi învinuitul. Nu se poate vorbi de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, câtă vreme acţiunea

penală nu a fost încă pusă în mişcare.

În Codul de procedură penală învinuitul nu este arătat ca fiind parte în procesul penal. În mod

logic nu se pot face referiri la succesorii învinuitului, ca părţi în proces, în cazul decesului acestuia.

Pe de altă parte, răspunderea penală fiind personală, decesul învinuitului conduce la imposibilitatea

punerii în mişcare a acţiunii penale şi, pe cale de consecinţă, şi a acţiunii civile în procesul penal.1

Pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii civile, inculpatul şi partea responsabilă civilmente,

succesorii, respectiv moştenitorii inculpatului sau ai părţii responsabile civilmente, persoane fizice

sau organizaţia succesoare în drepturi, în cazul părţii responsabile civilmente persoană juridică,

În ceea ce priveşte inculpatului, răspunderea civilă a acestuia va fi integrală pentru

prejudiciul material şi moral cauzat prin infracţiune.

În cazul participaţiei penale, în măsura în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi

exercitată în faţa instanţei faţă de toţi participanţii, aceştia vor răspunde solidar pentru întreg

prejudiciul, conform dispoziţiilor art. 998 şi art. 1003 din Codul civil.

Dacă s-a stins însă acţiunea penală faţă de unii dintre inculpaţi înaintea momentului sesizării

instanţei penale, vor putea fi obligaţi la despăgubiri civile, pentru întreg prejudiciul, numai acei

inculpaţi care au fost trimişi în judecată. Victima va avea însă posibilitatea să îndrepte ulterior

împotriva acestora o acţiune civilă separată, la instanţa civilă, pentru recuperarea pagubei rămase

neacoperită, dacă răspunderea civilă delictuală subzistă şi pentru cei netrimişi în judecată, iar

paguba a fost cauzată prin fapta lor.

1 T. Joiţa - op. cit., pag. 178.59

60

În jurisprudenţă şi în doctrina de specialitate s-a remarcat neconcordanţa dintre dispoziţiile

procesual penale şi cele din Codul civil în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 1003 din Codul

civil, privind solidaritatea dintre cei care au cauzat în comun, prin fapta lor ilicită o infracţiune, un

prejudiciu, faţă de victimă parte.1

În procesul penal această dispoziţie legală nu poate fi aplicată uneori, lipsind astfel

partea civilă de beneficiul unei dispoziţii legale ce ar trebui să-i fie favorabilă, deşi acest text

legal instituie solidaritatea inculpaţilor faţă de partea civilă în favoarea acesteia.

Se au în vedere situaţiile în care condiţiile pentru existenţa răspunderii civile delictuale

sunt îndeplinite pentru toţi făptuitorii, care au săvârşit împreună infracţiunea cauzatoare a

prejudiciului, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare dispunându-se trimiterea în

judecată numai a unuia (sau unora) dintre ei, faţă de ceilalţi dispunându-se o soluţie de

netrimitere în judecată, pentru anumite motive prevăzute în art. 10 din Codul de procedură

penală,( art. 15 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) motive care însă nu înlătură

răspunderea civilă a acestora. Se pune şi problema părţilor responsabile civilmente care răspund

pentru pagubele cauzate de inculpat în solidar cu acesta, iar atunci când sunt mai mulţi inculpaţi,

între care există solidaritate în privinţa răspunderii civile, aceasta va exista alături de cea a părţilor

responsabile civilmente.

Deşi inculpatul trimis în judecată va răspunde civil pentru întreaga pagubă, este posibil

ca tocmai acel inculpat să fie insolvabil, astfel încât dispoziţiile art. 1003 din Codul civil rămân

ineficiente pentru partea civilă.

S-a decis că acţiunea civilă în procesul penal se exercită numai faţă de inculpat şi persoana

responsabilă civilmente trimisă în judecată, iar faţă de ceilalţi inculpaţi minori netrimişi în

judecată, chiar dacă şi ei au participat la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, precum şi

faţă de părinţii acestora, responsabili civilmente, partea civilă are o acţiune civilă separată la

instanţa civilă pentru recuperarea pagubei.

În cazul infracţiunii de abandon de familie, în privinţa despăgubirilor civile, titularul

dreptului are un titlu executoriu, hotărârea judecătorească obţinută pe cale civilă, care poate fi

pusă în executare, situaţie în care inculpatul nu mai poate fi obligat şi prin sentinţa penală la

plata despăgubirilor civile.2

În speţă, reţinându-se vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de

abandon de familie, prevăzut de art. 305 alin. 1 lit. c, Cod penal, inculpatul a fost condamnat la

pedeapsa de 1 an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81

Cod penal.

1 În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, S. I-a penală - decizia nr. 19/1993; T.S. - sentinţa penală – decizia nr. 1538/1980, pag. 60. 2 În speţă acţiune civilă, recurs promovat de partea vătămată pentru obligarea inculpatului la plata de despăgubiri

civile, reprezentând pensia de întreţinere restantă.60

61

S-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă promovată de partea vătămată.

S-a reţinut în ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere, partea vătămată are deja un

titlu executoriu, pe care îl poate pune în executare, căci în actualul cadru procesual, nu poate fi

soluţionată latura civilă, nefiind posibilă pronunţarea unui alt titlu executoriu pentru aceeaşi

creanţă.1

Într-o altă speţă condamnarea inculpatului a avut loc datorită relei credinţe, a nelpăţii

pensiei de întreţinere legală datorate deşi a dispus de posibilităţi materiale.

Astfel potrivit art. 305 alin. 1 lit. c, Cod penal, săvârşeşte infracţiunea de abandon de

familie, persoana care având obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere,

nu plăteşte cu rea-credinţă, timp de două luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale

judecătorească, iar în conformitate cu prevederile art. 72 Cod penal, printre criteriile generale de

individualizare a pedepselor, trebuie avute în vedere gradul de pericol social al faptei săvârşite,

persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 52 din Codul penal, pedeapsa este şi un mijloc de

reeducare a condamnatului, scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni,

urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de

regulile de convieţuire socială.

Judecătoria Rădăuţi a condamnat pe inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de

art. 305 alin. 1 lit. c, Cod penal, la pedeapsa de 1000 lei RON amendă. În baza art.81, 82 Cod

penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de

încercare de 1 an, şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal,

reţinându-se că din căsătoria sa cu partea vătămată au rezultat 3 copii care au fost încredinţaţi

spre creştere şi educare părţii vătămate, cu obligarea inculpatului la plata unei pensii de

întreţinere de câte 100 lei RON pentru fiecare minor.

Inculpatul a lucrat în Grecia din anul 2002 până în aprilie 2005 şi la revenirea în ţară a

început să lucreze la SC”CONSTRUCT” SRL Horodnic, ca muncitor necalificat, însă cu toate că

realiza venituri, cu rea-credinţă nu a plătit niciodată pensia de întreţinere datorată prin

hotărâre judecătorească.

Prin decizia penală nr. 36/16 ianuarie 2000 a Tribunalului Suceava, şi menţinută prin

decizia Curţii de apel Suceava, a fost admis apelul declarat de Parchet, desfiinţându-se în

totalitate sentinţa apelată, şi în rejudecare, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de l an

închisoare cu executare.

Având în vedere cuantumul ridicat al pensiei de întreţinere restante, precum şi poziţia

inculpatului, care deşi a realizat venituri nu a achitat decât o mică parte din suma datorată,

scopul de prevenţie specială şi generală al pedepsei, cât şi reeducarea inculpatului, nu pot fi

1 Decizia penală nr. 29 din 26 aprilie 2006 – Tribunalul Suceava.61

62

atinse, decât prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, cu executare în regim de penitenciar,

cu atât mai mult cu cât reglementările legale în materie îi permiteau să-şi achite pensia restantă

pe parcursul soluţionării cauzei şi să beneficieze de suspendarea condiţionată specială sau să se

împace cu partea vătămată.1

Transformările din viaţa economică, apariţia economiei de piaţă în România, dar şi tradiţia

din domeniu, pe de o parte, iar pe de altă parte necesitatea armonizării legislaţiei noastre cu cea

din statele europene comunitare2 fac necesară o nouă reglementare în acest domeniu, care să

prevadă răspunderea penală în forme specifice, adecvate, şi a persoanei juridice.

Se ştie că potrivit legislaţiei noastre actuale răspunderea penală o poate avea numai

persoana fizică, nu şi persoana juridică. Această problemă mai veche, se află în prezent din nou în

centrul atenţiei specialiştilor din domeniul dreptului, ceea a răspunderii penale şi implicit civile a

persoanei juridice. În sprijinul modificării legislaţiei penale şi atragerii în sfera răspunderii penale,

ca subiect activ al infracţiunii, a persoanei juridice, s-au pronunţat în doctrină numeroşi specialişti din

domeniu.

Necesitatea unor reglementări în acest domeniu interesează şi exercitarea acţiunii civile în

procesul penal în care persoana juridică apare ca subiect pasiv al acesteia. Astfel, unele sancţiuni

penale şi măsuri care pot fi luate împotriva persoanei juridice inculpate de săvârşirea unei infracţiuni

pot fi de natură să rezolve, chiar şi parţial, şi acţiunea civilă alăturată celei penale.

În literatura de specialitate s-a mai subliniat că răspunderea părţii responsabile civilmente este

o răspundere civilă indirectă, pentru fapta altuia, şi îşi are fundamentarea în lege, care instituie aceste

prezumţii de responsabilitate în interesul victimei pentru reparaţia pagubei suferite prin fapta

ilicită. 3

Dispoziţiile legale din actuala legislaţie română, care instituie răspunderea civilă pentru fapta

altuia, ceea ce poate determina calitatea acestora de părţi responsabile civilmente, sunt cuprinse în

Codul civil şi în alte legi speciale.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, sunt persoane responsabile civilmente în procesul penal:

părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori;4

comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;

institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub

supravegherea lor;

personale care au constituit o garanţie pentru gestionar;

persoanele care îndeplinesc funcţiile de conducere precum şi alte persoane care s-au făcut

vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţia de gestionar fără respectarea 1 Decizia penală nr. 9/22.02.2006 - Curtea de Apel Suceava.2 Pe plan european poate fi menţionată şi adoptarea de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, la 20.X.1988, a Recomandării privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor.3 I. Neagu - op. cit., pag. 245.4 C. Stătescu - op. cit., pag. 19.

62

63

condiţiilor de vârstă, studii, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedente penale ale

acestuia.

Referitor la răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor minori, domeniu în care

s-au pronunţat cele mai numeroase, dar şi mai diverse soluţii, dificultăţile pornesc de la

fundamentul juridic al acestei răspunderi, continuând apoi cu condiţiile generale şi speciale ale acesteia

şi, în final, cu privire la corelaţia acestei răspunderi cu alte forme ale răspunderii pentru fapta altuia:

institutor, meşteşugar, comitent, curator.

Judecătoria Iaşi, soluţionând acţiunea civilă pornită în cadrul procesului penal, a obligat

inculpatul minor la plata despăgubirilor civile în solidar cu curatorul.

Prin decizia penală nr. 1248 din 18 noiembrie 2002, Tribunalul Iaşi a admis apelul, a

desfiinţat în parte sentinţa şi a înlăturat obligarea solidară a curatorului.1

Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil sunt restrictive şi

reglementează răspunderea civilă a părinţilor penntru faptele minorului, neputând fi extinse şi

pentru curator.2

Problema care a determinat controverse în doctrină şi soluţii diferite în jurisprudenţă a

fost aceea a stabilirii acţiunilor sau inacţiunilor părinţilor pentru care aceştia sunt prezumaţi ca

fiind în culpă în ceea ce priveşte conduita ilicită a copilului lor, dacă se consideră că

răspunderea acestora este subiectivă şi nu obiectivă.

În perspectiva perfecţionării legislaţiei civile, în literatura de specialitate3 s-a propus,

fundamentarea juridică a răspunderii părinţilor considerând că aceasta decurge din însăşi calitatea

de părinte, pe ideea unei „garanţii generale faţă de terţi, implicând solidaritatea dintre părinţi şi

copiii lor minori pe care legea o constituie pentru toate obligaţiile născute în persoana minorului,

ca urmare a faptelor ilicite ale acestuia.

Această răspundere nu semnifică existenţa unei prezumţii absolute de culpă a părinţilor, iar

toate cazurile de exonerare de răspundere pentru fapta proprie a copilului, exceptând cazul lipsei de

discernământ a acestuia, sunt cauze care exonerează de răspundere civilă şi pe părinţi.

Alte opinii referitoare la răspunderea părinţilor ce se fundamentează pe ideea de

garanţie generală, este suspendată în situaţiile în care, potrivit legii, răspunderea pentru fapta

ilicită a minorului ar reveni altor persoane ca: institutor, meşteşugar, comitent curator, fiind astfel

o răspundere generală şi subsidiară. 4

Ideea unei fundamentări mixte a părinţilor, atât pe ideea de garanţie generală, cât şi pe aceea

a culpei prezumate a părinţilor, care se asociază, prin conjugarea lor putându-se acoperi

1 În speţă acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Răspunderea civilă a inculpatului minor în solidar cu părinţii. Nelegala obligare a curatorului în solidar cu inculpatul minor.

2 Culegere de practică judiciară 2006, Editura Univers Juridic, pag. 477 - Tribunalul Iaşi, decizia Penală nr. 1248 din 18 noiembrie 2006.

3 M. Eliescu - Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972, pag. 248-310. 4 L. Pop - Drept civil. Obligaţii. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 21 şi urm.

63

64

numeroasele situaţii practice pentru antrenarea răspunderii părinţilor atunci când altfel

răspunderea lor pentru fapta copilului minor nu poate fi motivată.

O parte dintre opiniile exprimate în doctrină expuse anterior, de natură să acopere în mod

adecvat situaţiile care pot apărea în practica judiciară, sunt demne de a fi luate în considerare

atât pentru o viitoare reglementare juridică, cât şi de către practicienii dreptului.

În jurisprudenţă, probleme s-au ridicat în legătură cu răspunderea comitenţilor pentru

fapta ilicită a prepusului lor, respectiv privitor la calitatea de parte responsabilă civilmente a

comitentului.

Prin sentinţa penală nr. 676/2001, Judecătoria Mediaş, în baza art. 184 alin. 2 şi 4 Cod

penal, cu aplicarea art. 74 şi 76 alin. 1 lit. e, Cod penal, a condamnat inculpatul la o pedeapsă de

5.000.000 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

S-a constatat că inculpatul a plătit părţii vătămate suma de 25.000.000 lei despăgubiri. În

baza art. 14 ( art .18 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)şi art. 346 Cod procedură penală

( art. 396 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)cu aplicarea art. 998 Cod civil, inculpatul a

fost obligat în solidar cu SC O. SRL Târgu Mureş şi SC A.R. Sucursala Târgu Mureş, să

plătească părţii civile, Spitalul Clinic Judeţean Sibiu, suma de 15.059.594 lei despăgubiri civile.

Prin decizia penală nr. 37 din 4 februarie 2002, a Tribunalului Sibiu a admis apelul

formulat de asiguratorul SC A.R. SA Sucursala Târgu Mureş, a desfiinţat în parte sentinţa, în

sensul că a înlăturat obligarea asiguratorului în solidar cu inculpatul şi SC O. SRL Târgu Mureş

la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic Judeţean Sibiu.

Tribunalul a reţinut că asiguratorul nu poate fi considerat comitent, situaţie în care nu

poate fi obligat în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor.1

Izvorul răspunderii asiguratorului se află nu în raporturile de prepuşenie cu inculpatul,

ci în contractul de asigurare.2

În legătură cu existenţa sau inexistenţa raportului de prepuşenie în unele cazuri, între care

cele mai controversate au fost cele privind pe medic şi unitatea sanitară al cărei angajat este sau între

militarul în termen şi Ministerul Apărării Naţionale ori Ministerul de Interne. Dezlegările date unor

astfel de cazuri au fost uneori diferite, la fel ca şi opiniile exprimate în doctrina juridică.

Opinia dominantă este aceea potrivit căreia medicul răspunde singur, direct şi personal,

dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil, sub aspectul modului în care

acordă asistenţa medicală propriu-zisă. În schimb, el va acţiona ca prepus, şi deci va putea fi

antrenată răspunderea unităţii sanitare în calitate de comitent, atunci când fapta sa ilicită şi

prejudiciabilă se află în legătură cu îndeplinirea sau nu a unor obligaţii de serviciu, independente

de actul medical propriu-zis, cum ar fi: respectarea programului de gardă, efectuarea vizitelor şi

1 În speţă acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Calitate procesuală. Societate de asigurare.2 Culegere de practică judiciară 2006, Editura Univers Juridic, pag. 472 - Decizia 37 din 4 februarie 2006 -

Tribunalul Sibiu.64

65

contravizitelor etc. În ceea ce priveşte pe medicii care lucrează în propriile cabinete particulare nu

se ridică problema raportului de prepuşenie. În schimb, personalul medical, angajat al unor astfel

de cabinete se află în raport de prepuşenie, iar răspunderea comitentului - cabinet medical

particular, va putea fi antrenată dacă săvârşise fapte ilicite păgubitoare pentru pacienţi.

Celălalt personal sanitar, s-a exprimat opinia ca el va răspunde în toate cazurile în calitate

de prepus în legătură cu faptele ilicite comise în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Existenţa raportului de prepuşenie este o problemă de probe, de la caz la caz, esenţială

fiind, după cum s-a subliniat în doctrină, determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul

căreia prepusul desfăşura activitatea şi dacă acea persoană, în momentul săvârşirii faptei ilicite

cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a supraveghea, îndruma, controla, prin instrucţiuni

directe sau prin alte mijloace, activitatea desfăşurată de autorul faptei ilicite prejudiciabile.1

În cazul răspunderii comitentului, pe lângă condiţia specială enunţată se cere a fi îndeplinită

o altă condiţie specială, aceea ca fapta ilicită să fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate”. Prima

fiind aceea în care fapta ilicită nu are nici un fel de legătură cu funcţia încredinţată, iar cealaltă

fiind atunci când fapta ilicită este săvârşită chiar cu ocazia îndeplinirii funcţiei încredinţate.

În jurisprudenţă există numeroase soluţii pronunţate ca urmare a interpretării extensive a

acestei condiţii speciale. Din acest motiv, în doctrină s-au propus mai multe criterii pe baza cărora

să fie stabilite limitele între care fapta ilicită este considerată ca fiind săvârşită în „funcţia

încredinţată”. Ori de câte ori însă victima a cunoscut că prepusul acţionează abuziv ori în propriul

interes, răspunderea comitentului nu va putea fi angajată. Nu va exista răspundere a comitentului

nici în cazurile în care legătura între fapta ilicită şi exerciţiul funcţiei încredinţate este

întâmplătoare sau foarte vagă, nesemnificativă, irelevantă.

Pentru angajarea răspunderii comitentului şi a prepusului, în ceea ce priveşte condiţiile

generale, de drept comun, prevăzute de art. 998-999 Cod civil acestea vor trebui dovedite de victimă

- parte civilă în procesul penal, cu excepţia condiţiei culpei civile a prepusului, în cazul în care

prepusul este lipsit de discernământ şi când răspunderea comitentului se va dovedi tocmai prin

faptul de a fi încredinţat funcţia unui asemenea prepus. Pentru fundamentarea răspunderii

comitenţilor pentru fapta prepusului, în literatura juridică au fost enunţate mai multe teorii,

dominantă fiind în prezent „teoria garanţiei” comitentului faţă de victimă, căreia trebuie să-i

asigure repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a prepusului său. Această garanţie

depăşeşte ideea de garanţie subiectivă a comitentului, deşi o include, motiv pentru care doctrina se

referă la prezumţia legală absolută de culpă a comitentului, idee împărtăşită şi în jurisprudenţă.2

Privitor la răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru

faptele ucenicilor, prevăzută de art. 1000 alin. 4 din Codul civil, pe lângă condiţiile generale

1 Raportul de prepuşenie poate rezulta şi dintr-un contract de muncă, civil, dar şi în afara unui contract, adică unul ocazional.

2 L. Pop - op. cit., pag. 432.65

66

necesare pentru existenţa răspunderii civile delictuale a elevului sau ucenicului partea civilă va

trebui să probeze şi existenţa unor condiţii speciale, şi anume:

autorul faptei ilicite prejudiciabile să fie elev sau ucenic minor;

fapta să fi fost săvârşită când elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub

supravegherea institutorului, profesorului, educatorului sau a meşteşugarului. Este de

subliniat că numai aceştia pot fi responsabili civilmente în condiţiile art. 1000 alin. 4 din

Codul civil şi nu instituţia şcolară sau unitatea în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Răspunderea acestora rezidă în prezumţia de culpă în îndeplinirea necorespunzătoare a

datoriei de a supraveghea elevii sau ucenicii.

În cazul în care probează faptul că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil conform art. 1000

alin. 5 Cod civil, aceasta este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată referitor la efectele celor

trei forme de răspundere pentru altul prevăzute de art. 1000 din Codul civil, în raporturile cu

partea civilă prejudiciată, în doctrina juridică şi jurisprudenţă s-a arătat că răspunderea

părinţilor, institutorilor, meşteşugarilor şi comitenţilor, ca părţi responsabile, este solidară cu aceea

a autorilor faptelor ilicite - inculpaţi în procesul penal în care se exercită şi acţiunea civilă, astfel

că ei vor fi ţinuţi să răspundă pentru întreg prejudiciul alături de aceştia.

Părintele sau comitentul se va putea ulterior îndrepta cu acţiune în regres pentru a pretinde

întreaga sumă plătită, împotriva minorului sau prepusului. Potrivit unei opinii, aceeaşi posibilitate o

are şi institutorul sau meşteşugarul împotriva elevului, ucenicului sau chiar împotriva

părinţilor acestora, pe temeiul dispoziţiilor art. 998-999 Codul civil.

Atunci când există o astfel de răspundere, ele vor fi obligate la despăgubiri, în

solidar cu inculpatul, atât pentru daune morale cât şi pentru prejudiciul material.

c) Drepturile şi obligaţiile procesuale ale subiecţilor acţiunii civile

Drepturile pentru toate părţile din proces, indiferent de poziţia lor procesuală, decurge din

aplicarea principiilor legalităţii procesului penal, al garantării dreptului la apărare, al egalităţii

persoanelor în procesul penal şi, nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil, principiu nou

introdus în doctrina de specialitate românească, ca urmare a ratificării de către România a

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.1 Aplicarea acestui principiu presupune între altele şi

examinarea cauzei într-un termen rezonabil. În legătură cu aceasta, în practica judiciară actuală2

apar situaţii în care, din diferite motive, dar mai ales din cauza modului în care părţile din proces 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată în 1950 şi a intrat în vigoare în 1953. România a ratificat Convenţia în 1993.2 Decizie nr.789/1999 – (Alba Iulia). Despăgubiri civile, Secţia penală a Curţii de apel, publicată pe eurolex.ro.

66

67

înţeleg să-şi exercite drepturile, principiul este nesocotit.

Acest principiu a fost apreciat ca fiind un corolar al celorlalte principii de bază ale procesului

penal şi se referă, potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie, la drepturile oricărei persoane de a-i fi

examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal

independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale

civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei.

Pornind de la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor stabilite de Constituţie,

legea procesual penală acordă părţilor din procesul penal o largă paletă de drepturi şi garanţii

procesuale, stabilind totodată în sarcina lor şi anumite obligaţii.

Aceste drepturi se regăsesc într-o pondere diferită şi în principiile fundamentale ale

procesului penal, principii care formează un sistem închegat şi dinamic, în permanentă

perfecţionare.

Atât drepturile cât şi obligaţiile procesuale nu sunt şi nu pot fi aceleaşi pentru toate părţile

dintr-un proces şi cu atât mai mult dintr-un proces penal, dar nu trebuie calificate ca fiind „abuz

de drept”, în cele mai diferite forme, cereri nejustificate pentru acordarea unor termene repetate,

cereri de recuzare, strămutare etc.

Instanţelor le revine obligaţia de a aprecia, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei,

dacă părţile caută să-şi exercite abuziv anumite drepturi de a lua măsurile legale corespunzătoare.

Obligaţia respectării dreptului la un proces echitabil revine în primul rând instanţei de

judecată inclusiv sub aspectul menţionat, acela al desfăşurării procesului într-un termen rezonabil.

Practica judiciară a Curţii Europene1, ca urmare a ratificării Convenţiei şi de către

România, interesează direct jurisprudenţa română şi implicit doctrina de specialitate

deoarece, cu rare excepţii, în practica instanţelor noastre nu a existat până în prezent o aplicare clară

şi directă a art. 6 din C.E.D.O., după cum nu a existat nici preocuparea pentru aplicarea celorlalte

dispoziţii din Convenţie.

Pe de altă parte, pornind de la ideea de bază că funcţionarea Convenţiei pe principiul

„common law” face imposibilă disocierea acesteia de practica judiciară a Curţii, în mod întemeiat

s-a evidenţiat în doctrină că Hotărârile Curţii constituie precedente judiciare, astfel că ele pot fi

invocare, cu titlu de temei juridic, de instanţele naţionale ale statelor semnatare.2

Precedentului judiciar calitatea de izvor de drept, nu este recunoscut în doctrina noastră

de specialitate dar recunoaşte rolul important al acesteia pentru a se ajunge la soluţii unitare în

interpretarea şi aplicarea unui text de lege.

Pornind de la premisa că, pe de o parte, ca urmare a ratificării Convenţiei, aceasta face parte

1 Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg a confirmat, la plângerea persoanelor vătămate, existenţa unor încălcări ale Convenţiei, prin deciziile pronunţate, obligând statele să plătească celor vătămaţi despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite.

2 O. Manolache - Drept comunitar. Instituţii comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 321.67

68

în prezent din legislaţia noastră internă, iar pe de altă parte că, potrivit dispoziţiilor constituţionale

în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reglementările internaţionale au prioritate, se

poate concluziona că practica judiciară a Curţii Europene adoptată în temeiul C.E.D.O. constituie un

precedent judiciar de care şi instanţele române vor trebui să ţină seama chiar dacă legislaţia noastră

nu este încă pe deplin armonizată prevederilor din C.E.D.O.

În temeiul prevederilor constituţionale al art. 150 alin. 1 din Constituţie, şi în prezent,

instanţele pot avea în vedere dispoziţiile Convenţiei şi deciziile Curţii la adoptarea soluţiilor în

procesul penal, una dintre aplicaţiile practice ale acestora fiind inaplicabilitatea textului art. 17 alin.

1-3 din Codul de procedură penală, privind exercitarea acţiunii civile în procesul penal din oficiu.

În principiu, inculpatul şi partea responsabilă civilmente au aceleaşi obligaţii şi drepturi,

iar partea civilă va avea drepturi şi îndatoriri care în general sunt opuse celorlalte două părţi.

Revenind la problematica drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor acţiunii civile din procesul penal,

relevăm că acestea vor fi diferite în raport cu poziţia procesuală a subiecţilor

Tocmai pentru a se sublinia această distincţie şi preponderenţa drepturilor sau a obligaţiilor

care revin subiecţilor acţiunii civile, se vorbeşte despre „drepturile” şi îndatoririle părţii civile şi

de „obligaţiile şi drepturile părţii responsabile civilmente şi ale inculpatului”.

Alături de dreptul principal al părţii civile,1 acela de a pretinde şi obţine despăgubiri

pentru prejudiciile suferite ca urmare a infracţiunii, drept căruia îi corespunde obligaţia, de

asemenea principală, a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente de a repara acest prejudiciu,

subiecţii acţiunii civile în procesul penal mai au şi multiple alte drepturi, respectiv obligaţii,

prevăzute expres în Codul de procedură penală sau deduse din dispoziţiile Codului de procedură

civilă. Între acestea menţionăm:

dreptul de a participa la judecarea cauzei personal sau prin reprezentant;

dreptul la apărare, în toată complexitatea sa, implicând nu numai dreptul de a fi asistat de

un avocat, ci şi dreptul de a propune şi administra probe, de a lua cunoştinţă de toate

probele de la dosar, de a avea interpret etc.;

dreptul de a ataca hotărârea instanţei prin căile legale de atac;

dreptul de a formula alte cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu

latura civilă a cauzei;

dreptul de a cere recuzarea judecătorilor, procurorului, grefierului, expertului;

dreptul de a cere strămutarea cauzei ori de a cere disjungerea laturii civile a procesului

penal;

dreptul de a putea dispune de soarta acţiunii civile – drept specific acestei acţiuni - prin

încheierea unei tranzacţii, renunţarea la acţiune sau la drept, recunoaşterea pretenţiilor.

1 Cu privire la drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor în procesul civil a se vedea pe larg: V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, pag. 320-323.

68

69

Partea responsabilă civilmente, ale cărei drepturi şi obligaţii se circumscriu calităţii sale

procesuale, va putea folosi în apărarea sa întregul material probator din cauză, inclusiv cel privitor

la latura penală, pentru a dovedi că în cauză nu există răspunderea civilă a inculpatului sau că

aceasta este parţială. În general, drepturile şi obligaţiile subiecţilor acţiunii civile1 în procesul

penal privesc numai latura civilă a procesului penal.

CAPITOLUL III

EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE

SECŢIUNEA 1

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Exercitarea acţiunii civile poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal prin

constituirea părţii vătămate ca parte civilă.2

Exercitarea acţiunii civile, este acea activitate procesuală desfăşurată pentru a se ajunge la

tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii responsabile civilmente. 3

Persoana prejudiciată material sau moral prin săvârşirea unei infracţiuni va putea opta între

cele două posibilităţi pentru a obţine pe calea justiţiei repararea prejudiciului. Dreptul de opţiune

există atunci când ambele căi îi sunt deschise persoanei prejudiciate în acelaşi timp4.

Dacă, de regulă, calea unei acţiuni civile la instanţa civilă5 îi este deschisă imediat după

săvârşirea faptei prejudiciabile, cealaltă cale, a exercitării acţiunii civile în procesul penal, îi va fi

deschisă numai dacă s-a declanşat procesul penal, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Acţiunea

civilă în procesul penal va putea fi exercitată numai dacă şi în măsura în care acţiunea penală este

exercitată, dacă ne aflăm în faza de urmărire penală, deoarece în faza de judecată stingerea acţiunii

penale nu conduce întotdeauna şi la stingerea acţiunii civile.

În procesul penal nu poate fi exercitată propriu-zis nici acţiunea civilă şi nu poate fi vorba de

un drept de opţiune al persoanei vătămate prin infracţiune, înainte de a se pune în mişcare acţiunea

penală, deoarece anterior aceasta va putea exercita acţiunea civilă numai la instanţa civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Codul de procedură penală,( art. 19 din Proiectul Noului

1 Obligaţiile pe care le au subiecţii corespund în general drepturilor celuilalt subiect al acţiunii civile, iar nerespectarea acestora atrage sancţiunile procesuale prevăzute de legea procesuală penală.

2 Dicţionar juridic penal – Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti, 1976, pag. 109.3 Ibidem, pag, 109.4 V. Păvăleanu, op. cit., pag. 199.5 Acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal şi din oficiu, conf. dispoziţiilor art. 17 din Cod procedură penală, situaţie în care nu mai există dreptul de opţiune.

69

70

Cod de proc. penală) „constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în

faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare” deci se ridică problema momentului

punerii în mişcare a acţiunii civile.

În cazul în care constituirea ca parte civilă are loc pe parcursul urmăririi penale, dar

urmărirea penală se desfăşoară fără ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare, nu ne aflăm

propriu-zis în situaţia de exercitare a acţiunii civile. Numai dacă în cursul urmăririi penale se

dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi apoi trimiterea în judecată a inculpatului se poate

vorbi şi de exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei penale. Altfel, dacă se adoptă de către

procuror o soluţie de netrimitere în judecată, partea civilă, deşi constituită astfel în procesul penal,

nu se poate spune că a exercitat acţiunea civilă în procesul penal.

Aşadar, ea va putea exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile, instanţă pe care însă o poate

părăsi pentru a se adresa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă ulterior s-a

pus în mişcare acţiunea penală şi dacă instanţa civilă nu a pronunţat o hotărâre, chiar

nedefinitivă conform dispoziţiilor cuprinse în art. 19 alin. 4 din Codul de procedură penală ( art.

26 alin.4 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) care vine să întărească ideea că dreptul de

opţiune propriu-zis se poate manifesta numai atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

Se poate concluziona că exercitarea acţiunii civile, care semnifică un ansamblu de acte

procesuale şi măsuri specifice, are loc în procesul penal, numai după momentul punerii în mişcare

a acţiunii penale, iar constituirea ca parte civilă anterior acestui moment nu semnifică manifestarea

propriu-zisă a dreptului la opţiune între instanţa penală şi aceea civilă şi nici începutul exercitării

acţiunii civile1.

Controverse s-au ivit în ceea ce priveşte caracterul de ordine publică sau de nulitate relativă a

încălcării regulii enunţate.

În doctrină şi în jurisprudenţa mai veche opiniile şi soluţiile erau diferite. Numai declaraţia

părţii vătămate că nu se constituie parte civila în procesul penal sau, dacă s-a constituit parte civilă,

declaraţia prin care renunţă la această calitate mai înainte de citirea actului de sesizare a instanţei,

momentul limită prevăzut de art. 15 alin. 2 din Codul de procedură penală ( art. 19 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală) pentru constituirea ca parte civilă, are semnificaţia unei opţiuni a

părţii civile între procesul penal sau civil. Renunţarea la acţiunea civilă, ulterioară momentului

citirii actului de sesizare a instanţei penale, dacă nu s-a făcut dintr-o cauză să atragă nulitatea

absolută a actului de renunţare, este ireversibilă şi echivalează cu renunţarea la drept, astfel că

partea vătămată nu va putea ulterior exercita o acţiune civilă la instanţa civilă, cu excepţia cazurilor

prevăzute de art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală( art. 26 alin. 2 din Proiectul Noului Cod

1 O dată făcută această opţiune, aceasta devine irevocabilă. Alegând una din cele două căi pe care le avea deschise pentru a exercita acţiunea civilă, partea civilă nu o va mai putea părăsi. Este regula cunoscută în drept ca fiind: „electa una via non datur recursus ad alteram". În cazul în care totuşi partea civilă va părăsi calea aleasă, aceasta va pierde definitiv dreptul de a mai putea obţine repararea prejudiciului produs prin infracţiune, pe calea justiţiei.

70

71

de proc. penală ).1

O altă problema care s-a ridicat o reprezintă situaţiile în care, după ce a optat pentru calea

exercitării acţiunii civile în procesul penal, partea civilă renunţă la judecată sau renunţă la

despăgubiri. Privitor la incidenţa acestor două acte procesuale în exercitarea acţiunii civile în

procesul penal, în mod întemeiat s-a făcut sublinierea în doctrină2 că ele nu trebuie confundate,

efectele lor fiind diferite.

Renunţarea la drept, la despăgubiri este însă posibilă oricând pe parcursul procesului penal

şi este ireversibilă, astfel ca acoperirea pagubei - în cazul că renunţarea s-a făcut mai înainte, în

deplină cunoştinţă de cauză - nu va mai putea avea loc pe calea unei acţiuni în justiţie.

Renunţarea la acţiune prin neconstituirea ca parte civilă semnifică totodată renunţarea la

drept, într-o atare ipoteză aflându-ne în prezenţa unui caz în care nu există dreptul de opţiune al părţii

civile. Este cazul cumpărătorului de bună credinţă al unui bun care, în ipoteza că bunul îi este

ridicat şi restituit proprietarului, nu va putea obţine despăgubiri de la inculpat, pentru preţul

plătit acestuia, decât pe calea acţiunii civile exercitate în procesul penal. Neconstituirea ca parte

civilă echivalează cu renunţarea la drept, iar instanţa penală este obligată în temeiul art. 118 lit. d, din

Codul penal să dispună confiscarea de la inculpat a sumelor obţinute prin valorificarea bunurilor

sustrase, bunuri ridicate ulterior de la terţul dobânditor de bună credinţă şi restituite persoanei de la

care au fost sustrase.

Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii opţiunii exprimate de partea civilă

prevăzute de legiuitor pentru anumite situaţii în care persoana prejudiciată printr-o infracţiune este

împiedicată să continue exercitarea acţiunii civile în calea procesuală pentru care iniţial a optat.

Partea civilă poate părăsi procesul penal şi exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile în

următoarele situaţii:

1. Atunci când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată;3

2. În situaţia în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

3. În cazul în care se dispune de către procuror scoaterea inculpatului de sub urmărire

penală sau încetarea urmăririi penale.

Spre deosebire de instanţa de judecată, care are posibilitatea în caz de achitare sau încetare a

procesului penal să rezolve acţiunea civilă, potrivit distincţiilor arătate în art. 346 din Codul de

procedură penală ( art. 397 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), procurorul nu poate soluţiona

acţiunea civilă, iar odată cu stingerea acţiunii penale se stinge şi acţiunea civilă în procesul penal,

1 Cazul în care persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-a descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă.2 T. Joiţa - op. cit., pag. 201.

3 Părăsirea procesului penal în acest caz nu este obligatorie, partea civilă având posibilitatea să aştepte reluarea procesului penal. Acesta este motivul pentru care legea prevede (art. 240 alin. 2) că măsura suspendării se comunică, în copie, învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate, după comunicare dosarul se restituie organului de cercetare penală.

71

72

aceasta din urmă putând ulterior să fie exercitată numai în faţa instanţei civile.

În cazul procedurii speciale pentru infracţiuni flagrante, instanţa nu soluţionează acţiunea

civilă dacă aceasta ar conduce la amânarea judecării cauzei penale conform art. 476 din Codul de

procedură penală. Acest ultim caz nu reprezintă o excepţie de la regulă deoarece partea vătămată nu

părăseşte procesul penal pentru a porni unul civil, ci calea penală fiind epuizată, îi rămâne singura

cale de a obţine despăgubiri, anume acţiunea la instanţa civilă.

Părăsirea instanţei civile şi posibilitatea realăturării acţiunii civile la acţiunea penală pentru a fi

exercitată în procesul penal poate avea loc:

1. La reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a urmăririi penale, atunci când se

constată, după încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, că nu a

existat în fapt cazul care a determinat aceste măsuri sau a dispărut împrejurarea pe care se

întemeia;

2. La reluarea procesului penal după încetarea cauzei care a determinat suspendarea1.

Cazurile de revenire a părţii civile la instanţa penală, ca de altfel şi cele care-i permiteau să părăsească

procesul penal, sunt în realitate cazuri de repunere a părţii civile în situaţia de a-şi exprima din nou opţiunea

atunci când cea iniţial exprimată nu şi-a putut produce efectele, finalitatea, din motive care nu-i sunt

imputabile.

Din acest motiv legiuitorul nu impune părţii civile părăsirea sau revenirea în cadrul procesului penal, ci

lasă acesteia dreptul de a opta dacă să rămână sau nu în procesul civil deja pornit. În situaţia în care nu

părăseşte instanţa civilă, pentru a se evita soluţii contradictorii, legea dispune prin art. 19 alin. 3, că

procesul civil va fi suspendat, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Din aceleaşi considerente,

dacă instanţa civilă a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă, părăsirea acesteia nu mai poate avea loc

conform art. 19 alin. final.

În unele situaţii partea vătămată nu are posibilitatea de a opta, având deschisă numai o

anumită cale procesuală pe care va trebui să o urmeze.2 Aceste cazuri, deduse de doctrina juridică din

economia textelor în vigoare, sunt următoarele:

1. Atunci când, deşi acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, se constată pe baza unor probe

noi că paguba nu a fost integral reparată, situaţie în care se poate exercita o nouă acţiune la

instanţa civilă.

2. Atunci când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau s-a stins înainte ca instanţa

penală să fi fost sesizată, pentru motive care o fac inaptă funcţional în mod definitiv.3

3. În cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, obligatoriu, în procesul penal. În

1 Soluţiile pot fi dispuse de procuror în temeiul dispoziţiile art. 242-249/1 şi art. 262 pct. 2 lit. a, cu referire la art. 10 din Cod procedură penală.2 N. Volonciu - op. cit., pag. 267.3 În astfel de cazuri acţiunea civilă nu va putea fi exercitată decât la instanţa civilă.

72

73

caz de suspendare a procesului penal se poate părăsi instanţa penală în favoarea celei

civile.

4. În cazul în care, după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă, s-au născut ori au

fost descoperite noi pagube, partea vătămată având posibilitatea exercitării unei alte

acţiuni civile la instanţa civilă.

SECŢIUNEA 2

Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal

În cadrul procesului penal acţiunea civilă se pune în mişcare de către persoana vătămată

prin constituirea de parte civilă, care se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului

de urmărire penală sau a instanţei de judecată, prin care se solicită desăgubiri civile de la inculpat

şi de la partea responsabilă civilmente. Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul

urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de acuzare.

Partea civilă îşi exercită acţiunea civilă concomitent cu exercitarea acţiunii penale de

către procuror, care poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată

conform art.18 alin. 1 Cod procedură penală. După constituirea de parte civilă persoana vătămată

devine parte civilă în procesul penal. Acţiunea civilă se exercită din oficiu numai în cazul în care

cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă conform art. 17 alin. 4 şi art.18 alin.2 Cod procedură penală. Exercitarea acţiunii civile

prezintă unele particularităţi în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului.

Decesul făptuitorului, este cauza care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea

acţiunii penale. Dacă decesul are loc în cursul urmăririi penale procurorul dispune încetarea

urmăririi penale; dacă intervine în cursul judecăţii, instanţa pronunţă încetarea procesului penal.

Dacă însă instanţa penală a fost sesizată anterior, decesul făptuitorului nu împiedică exercitarea,

în continuare, a acţiunii civile faţă de succesori, care urmează a fi introduşi în cauză.1

Când decesul părţii civile intervine în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, acţiunea

civilă poate fi exercitată de moştenitorii acesteia, dacă înţeleg să intervină în proces. În cazul

decesului inculpatului în cursul urmăririi penale, se pune capăt procesului penal, care nu mai

poate continua în faza de judecată, situaţie care face ca partea civilă să se adreseze instanţei

civile. Dacă decesul inculpatului se produce în cursul judecăţii, partea civilă are posibilitatea să

continue acţiunea civilă împotriva moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente,

instanţa având obligaţia să introducă în proces aceste persoane. Acţiunea civilă poate fi disjunsă

de acţiunea penală atunci când ar întârzia soluţionarea acesteia, urmând a fi exercitată imediat

1 Dicţionar juridic penal – Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti, 1976, pag. 88.73

74

după ce instanţa de judecată a soluţionat acţiunea penală conform art. 347 Cod procedură

penală.1 Disjungerea se poate dispune, în interesul unei cercetări penale mai complete şi mai

operative, şi în cursul urmăririi penale, de către procurorul care exercită supravegherea acesteia.2

SECŢIUNEA 3

Exercitarea acţiunii civile din oficiu

Art. 126 alin. 1 din Constituţie precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte prin

Înalta curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.

Spre deosebire de acest înţeles, ori de câte ori Codul de procedură penală foloseşte

noţiunea de instanţă de judecată are în vedere organul judiciar concret constituit într-o

compunere strict determinată, dar valabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este

chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui anumit organ

judecătoresc.

Însemnătatea deosebită a instanţei ca participant în cauza penală rezultă din îndeplinirea

funcţiei de jurisdicţie adică de judecare şi soluţionare a cauzei penale. Instanţa este subiectul

procesual cel mai important.

În conformitate cu art. 124 din Constituţie, „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.

Pornind de la acest principiu în dispozitivul fiecărei hotărâri judecătoreşti se menţionează că cele

dispuse se pronunţă în numele legii.

Instanţa judecătorească în cadrul acţiunii civile în procesul penal poate avea un rol activ,

deoarece poate dispune rezolvarea din oficiu a reparării pagubei.

Exercitarea din oficiu rămâne eficientă chiar dacă nu intervine o declaraţie de constituire

ca parte civilă sau chiar dacă nu au fost trimise datele şi situaţia cerută de organele justiţiei

penale.

În lipsa părţii civile constituite, instanţa se pronunţă din oficiu numai referitor la

restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii. Prin sentinţa penală nr. 59 a Tribunalului Judeţean Bihor a

condamnat pe inculpatul B. I. la 15 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64, lit. a, b şi e, Cod penal, pentru infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174, Cod penal.

Inculpatul a fost obligat la plata către partea civilă B. A. suma de 2466 lei cu titlu de

despăgubiri, iar minorilor câte 150 lei lunar pentru unul şi câte 100 lei lunar pentru ceilalţi doi.

Împotriva acestei sentinţe, inculpatul a declarat recurs şi printr-un motiv de casare a susţinut că

despăgubirile periodice au fost nelegal acordate din moment ce victima nu realiza nici un fel de 1 V. Păvăleanu în colab. I. Iacobuţă, M. Covalciuc – op. cit., pag. 79-80.2 Dicţionar juridic penal, pag. 96.

74

75

venit întrucât nu lucra iar mama minorilor nu s-a constituit parte civilă în numele acestora.

Recursul a fost respins. Faptul că mama minorilor nu s-a constituit parte civilă pentru aceştia,

este irelevant, potrivit art. 17, Cod procedură penală ( art. 28 din Proiectul Noului Cod de proc.

penală), acţiunea civilă putându-se exercita şi din oficiu când cel vătămat este lipsit de capacitate

de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa a dispus din oficiu obligarea

inculpatului la plata despăgubirilor periodice.

Între drepturile procesuale ale părţilor în procesul civil este şi dreptul acestora de a dispune

de soarta procesului, a acţiunii civile, prin renunţare la judecată sau la dreptul subiectiv,

recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei

tranzacţii.

Izvorul acţiunii civile este fapta penală care îşi păstrează caracterul facultativ, în sensul că partea

vătămată are posibilitatea să o exercite sau nu, dar şi cel opţional, în baza căruia va putea alege,

dacă se decide să acţioneze, între instanţa civilă şi cea penală.

Îşi păstrează, de asemenea, caracterul divizibil şi disponibil, partea vătămată fiind cea care

poate decide dacă o exercită împotriva tuturor sau numai a unora dintre cei care răspund civil,

precum şi dacă renunţă la acţiune ori tranzacţionează cu privire la despăgubirile cerute.

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal nu îşi pierde trăsăturile şi caracterele generale

ale oricărei acţiuni civile dar capătă şi anumite trăsături specifice tocmai ca urmare a faptului că se

exercită într-un proces penal.

Cea mai importantă trăsătură, care o deosebeşte de alte acţiuni civile, este aceea de

oficialitate, împrumutată de la acţiunea penală, în cazurile limitativ şi expres prevăzute de art. 17

din Codul de procedură penală.

Cazuri în care instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei din oficiu, chiar

dacă nu există constituire de parte civilă,1 după cum mai este obligată să se pronunţe din oficiu,

chiar în lipsa constituirii de parte civilă, cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori

parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare.

Obligaţia instanţei penale de a soluţiona din oficiu acţiunea civilă în cazul în care partea

vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă era

prevăzută şi în vechea legislaţie, dar nu ca o obligaţie impusă imperativ, ci ca o posibilitate de a

rezolva din oficiu.

SECŢIUNEA 4

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

S-a demonstrat, în practica judiciară că nu întotdeauna partea vătămată printr-o infracţiune,

1 C.S.J. s. penală decizia numărul 1032/1991 în RD nr. 7/1992, pag. 83.75

76

care s-a adresat instanţei penale pentru a alătura acţiunea civilă celei penale, primeşte deplină

satisfacţie. Există situaţii în care legiuitorul a prevăzut în Codul de procedură penală şi situaţiile în

care aceasta va putea exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Codul de procedură penală în art. 20 ( art. 26 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) prevede

expres soluţiile acestor „cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile”, cazuri care însă nu sunt

excepţii de la regula. Aceste dispoziţii legale reglementează în esenţă cazurile în care instanţa penală

nu a rezolvat pe deplin, din motive obiective care nu-i pot fi imputabile, acţiunea civilă sau nu era

competentă să rezolve acţiunea civilă.

Un prim caz, prevăzut de art. 20 alin. 1, din Codul de procedură penală ( art. 26 alin. 2 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală), este acela în care, deşi partea vătămată a exercitat acţiunea

civilă în procesul penal, instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea

civilă. Textul legal amintit trebuie coroborat cu dispoziţiile din art. 346 alin. 4 din Codul de

procedură penală (art. 397 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), potrivit cărora instanţa penală

lasă nesoluţionată acţiunea civilă atunci când pronunţă achitarea inculpatului pentru că fapta nu

este prevăzută ca infracţiune de legea penală conform art. 10 lit. b ( art. 15 lit. b din Proiectul

Noului Cod de proc. penală), sau atunci când dispune încetarea procesului penal pentru că lipseşte

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă

condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, art. 10 lit. f ( art. 15

lit.d din Proiectul Noului Cod de proc. penală), precum şi în cazul în care există autoritate de lucru

judecat,1 art. 10 lit. j ( art.15 lit. h din Proiectul Noului Cod de proc. penală ).

Art. 20 alin. 2 ( art. 26 alin. 5 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) este acela în care

prevede că acţiunea civilă, fiind exercitată din oficiu în procesul penal, ulterior pronunţării hotărârii

în primă instanţă, se constată din probe noi că paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate fi

cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă..

De asemenea persoana vătămată se mai poate adresa cu acţiune civilă la instanţa civilă,

partea vătămată, potrivit art. 20 alin. 3 ( art. 26 alin. 3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) şi

atunci când, după pronunţarea hotărârii penale în primă instanţă, solicită repararea pagubelor

născute sau descoperite ulterior. Se deosebeşte acest caz de cel anterior prin aceea că pagubele s-au

născut ori au fost descoperite după ce s-a dat o hotărâre de către instanţa de fond, pe când în

celălalt caz ele existau, dar nu fuseseră integral reparate şi aceasta se descoperă ulterior prin noi

probe. Prin urmare, în cazul prevăzut de art. 20 alin. 3 ( art. 26 alin. 3 din Proiectul Noului Cod de

proc. penală ), este posibil să fi fost soluţionată acţiunea civilă privind prejudiciul cunoscut până

la acea dată.

După pronunţarea în primă instanţă dacă se descoperă faptul că s-a produs o pagubă prin

1 Aceste cazuri nu se confundă cu cele în care instanţa penală a omis să se pronunţe cu privire la unele despăgubiri, deşi prejudiciul era cert şi dovedit în cursul judecăţii, când eroarea instanţei poate fi îndreptată numai pe calea unei căi ordinare sau extraordinare de atac.

76

77

infracţiunea dedusă judecăţii ori că s-au născut astfel de pagube nu dă dreptul părţii vătămate să

exercite acţiunea civilă în faţa instanţelor penale de apel sau de recurs, ci acţiunea va putea fi

exercitată numai în faţa instanţei civile.

În jurisprudenţă, în legătură cu dispoziţiile cuprinse în acest text legal, 1 s-a decis că partea

civilă nu va putea pretinde cu ocazia judecării apelului sau recursului majorarea pretenţiilor civile

pentru prejudiciul născut ori descoperit după ce prima instanţă s-a pronunţat. În cazul în care

inculpatul se declară de acord să achite despăgubirile majorate de către partea civilă în apel sau

recurs, potrivit principiului disponibilităţii asupra acţiunii civile, instanţa va putea admite apelul

sau recursul părţii civile şi obliga pe inculpat la plata sumelor pretinse de partea civilă.

Nu vor putea fi considerate pretenţii majorate, respectiv modificarea pretenţiilor, atunci

când partea civilă solicită actualizarea acestora în raport cu data pronunţării hotărârii.

Un caz distinct în care acţiunea civilă având izvorul într-o infracţiune urmează a fi

exercitată în faţa instanţei civile este acela prevăzut de art. 476 alin. 3 din Codul de procedură

penală. Potrivit textului legal amintit, în cazul în care soluţionarea acţiunii civile ar duce la

amânarea judecăţii unei infracţiuni flagrante care se judecă potrivit procedurii speciale pentru astfel

de infracţiuni, instanţa rezervă părţii civile calea unei acţiuni civile separate la instanţa civilă, care va

fi scutită de taxă de timbru. Deşi în text nu este expres prevăzut, din interpretarea sistematică a

acestuia coroborat cu dispoziţiile art. 22 ( art. 27 din Proiectul Noului Cod de proc. penală),

rezultă că acţiunea civilă va putea fi exercitată la instanţa civilă numai după ce hotărârea instanţei

penale rămâne definitivă.2

În privinţa raportului dintre cele două acţiuni, ambele având izvor comun - anume săvârşirea

unei infracţiuni - se ridică problema atunci când acestea sunt exercitate sau exercitabile în faţa

aceleiaşi instanţe penale sau la instanţe diferite - penală şi civilă.

În acest caz persoana prejudiciată prin infracţiune are dreptul de opţiune, atunci când cele

două acţiuni sunt exercitabile, în a alege instanţa penală sau instanţa civilă pentru a exercita

acţiunea civilă, drept de opţiune de la care însă există şi excepţiile mai înainte prezentate.

Câtă vreme numai una dintre cele două acţiuni a fost exercitată şi rezolvată definitiv, nu se

mai pune problema raportului dintre ele, dispoziţiile art. 22 din Codul de procedură penală (art. 27

din Proiectul Noului Cod de proc. penală) stabilind raportul dintre hotărârile definitive pronunţate

în soluţionarea celor două acţiuni. Potrivit art. 22 alin. 1 ( art. 27 alin. 1 din Proiectul Noului Cod de

proc. penală ), hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei

civile care judecă acţiunea civilă izvorâtă din infracţiune, cu privire la existenţa faptei, a persoanei

care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Dimpotrivă, potrivit art. 22 alin. 2 ( art. 27 alin. 2 din

1 Tribunalul mun. Bucureşti, s. II-a penală, decizia numărul 366/1991 în V. Papadopol şi alţii, Codul de procedură penală adnotat, vol. I, pag. 157-158. pct. 303.2 Curtea de apel Braşov, dec. civilă nr. 442/R/19.V.1994 în „Culegere 1994", pag. 14.

77

78

Proiectul Noului Cod de proc. penală), hotărârea definitivă a instanţei civile, atunci când acţiunea

civilă a fost exercitată şi rezolvată de această instanţă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa

organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la elementele menţionate: existenţa

faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei. Dispoziţiile procedurale care stabilesc modul

de rezolvare a raportului dintre cele două acţiuni sunt prevederile art. 19 alin. 2 şi ale art. 347 din

Codul de procedură penală.

Situaţia reglementată prin art. 19 alin. 2 ( art. 26 alin. 1 din Proiectul Noului Cod de proc.

penală ) este aceea în care persoana vătămată optează pentru exercitarea acţiunii civile în faţa

instanţei civile. Textul legal amintit trebuie coroborat cu cel al art. 19 alin. 1 ( art. 26 alin. 1 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală), în sensul că persoana vătămată avea posibilitatea să

opteze şi pentru instanţa penală, dar poate să o aleagă şi pe cea civilă. Într-o atare situaţie, acţiunea

penală fiind pusă în mişcare, acţiunea civilă nu va putea fi exercitată, deoarece ar exista două

procese paralele, duse între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză, ceea ce ar putea determina

pronunţarea unor soluţii contradictorii. Pentru evitarea unei asemenea situaţii, legiuitorul a prevăzut

că în astfel de cazuri judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la judecarea definitivă a

cauzei penale. Este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de „penalul ţine în loc civilul”. În esenţă,

motivarea acestei reguli rezidă, în aceea că legiuitorul a dorit ca instanţa penală să nu fie în nici

un mod supusă vreunei influenţe pe care o hotărâre civilă ar putea să o aibă direct sau indirect

asupra soluţionării cauzei penale. Aceasta explică şi raţiunea dispoziţiilor din art. 22 alin. 2 ( art.

27 alin. 2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) privind lipsa autorităţii de lucru judecat a

hotărârii civile definitive, în faţa instanţei penale, referitor la elementele esenţiale ale cauzei

penale supuse judecăţii, a faptei penale, a persoanei care a săvârşit, a vinovăţiei acesteia.

Era prevăzută şi posibilitatea inversă, adică civilul să ţină în loc penalul, în legislaţia antebelică

în art. 12 din Codul de procedură penală din 1936, dar şi în unele legislaţii europene actuale, în cazul

chestiunilor prejudiciabile, atunci când aceasta forma obiectul unei acţiuni în faţa instanţelor civile

introduse înaintea exercitării acţiunii penale.

Potrivit dispoziţiilor din actuala legislaţie procesual penală a art. 44 ( art. 51 din Proiectul Noului

Cod de proc. penală), chestiunile prealabile de care depinde soluţionarea cauzei penale vor fi judecate de

instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţin, chiar

dacă prin natura lor sunt de competenţa altei instanţe. În schimb, hotărârea definitivă a instanţei civile

asupra unei împrejurări care constituie o chestiune prealabilă în procesul penal va avea autoritate de

lucru judecat în faţa instanţei penale.

Potrivit art. 19 alin. 3 şi 4 ( art. 26 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), legat tot de

raportul dintre cele două acţiuni, deşi „penalul ţine în loc civilul” în cazul în care acţiunea penală

se suspendă, acţiunea civilă în faţa instanţei civile redevine funcţională şi va putea fi exercitată în

continuare până la soluţionarea ei definitivă dacă între timp nu s-a reluat procesul penal după

78

79

suspendare. În schimb dacă procesul penal a fost reluat, iar instanţa civilă nu a pronunţat o hotărâre,

va exista posibilitatea opţiunii, partea civilă putând reveni în procesul penal sau rămâne la instanţa

civilă, care însă va suspenda procesul până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive. Revenirea

în procesul penal, în cazul reluării procesului penal după suspendare, nu se mai poate face dacă

instanţa civilă a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă. Regulile enunţate sunt de ordine

publică, nerespectarea lor atrăgând sancţiunea nulităţii absolute, care poate fi invocată şi din

oficiu.

Un alt caz în care se ridică problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă este

cel în care cele două acţiuni se exercită împreună, în faţa instanţei penale. Dacă acţiunea penală nu

a ajuns în faţa instanţei penale deoarece s-a stins mai înainte, pentru unul dintre motivele prevăzute

de lege conform art. 10 din Codul de procedură penală (art. 15 din Proiectul Noului Cod de proc.

penală), acţiunea civilă nu va putea fi promovată decât la instanţa civilă, astfel că nu se mai pune

problema raportului dintre cele două acţiuni decât în ipoteza că soluţia de netrimitere în judecată

va fi infirmată, iar acţiunea penală se va pune din nou în mişcare.

Instanţa penală sesizată cu ambele acţiuni, va fi ţinută să se pronunţe prin aceeaşi sentinţă atât

cu privire la acţiunea penală, cât şi cu privire la acţiunea civilă. Indiferent de soluţia care va fi

adoptată privitor la acţiunea penală: de achitare, încetare a procesului penal sau condamnare, instanţa

este obligată să se pronunţe şi cu privire la acţiunea civilă conform art. 346 alin. 1, exceptând

situaţiile arătate în art. 346 alin. ultim din Codul de procedură penală, când lasă nesoluţionată

acţiunea civilă.

În cazul în care rezolvarea acţiunii civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale,

instanţa va putea1 să dispună disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o

şedinţă ulterioară.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a subliniat că rezolvarea acţiunii civile rămâne în sarcina

instanţei penale şi în caz de disjungere, soluţiile contrare, prin care instanţele „au rezervat” părţii

civile calea unei acţiuni civile separate la instanţa civilă, fiind apreciate, în mod întemeiat,

nelegale.2

Partea civilă din moment ce a optat pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal, a

renunţat implicit la acele drepturi procesuale pe care i le acorda Codul de procedură civilă, astfel că se

va supune regulilor procesual penale, iar părţile, chiar ca efect al disjungerii, nu pot fi aduse în

situaţia celor care exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Soluţiile arătate vin să confirme regula „electa una via...”, excepţiile de la regulă fiind numai

cele expres prevăzute de legea procesual penală.

1 În temeiul art. 347 Codul procedură penală2 Tot nelegale au fost considerate şi soluţiile prin care acţiunea civilă disjunsă a fost ulterior suspendată, motivându-se în mod corect că într-un astfel de caz nu sunt incidente dispoziţiile art. 242 din codul de procedură civila, soluţie împărtăşită şi de doctrina de specialitate.

79

80

Aşadar, singura situaţie în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea instanţei penale de „a

rezerva” părţii civile dreptul exercitării unei acţiuni civile separate, scutită de taxă de timbru, la

instanţa civilă, este arătată de art. 476 alin. 3 din Codul de procedură penală, raţiunea unei astfel

de prevederi fiind evidentă în cazul judecării unei infracţiuni flagrante, potrivit procedurii de urgenţă.

SECŢIUNEA 5

Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

Din dispoziţiile art. 9 (art. 13 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) şi 14 din Codul

de procedură penală ( art. 18 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) rezultă că în cadrul

aceluiaşi proces penal se pot exercita două acţiuni: respectiv acţiunea penală şi acţiunea civilă.

Art. 9 cuprinde dispoziţii cu privire la obiectul şi exercitarea acţiunii penale. În dispoziţia din

primul alineat se arată care este obiectul acestei acţiuni, în dispoziţiile alin. 2 se prevede modul

de punere în mişcare a acţiunii, iar dispoziţia din alin. 3 când se poate exercita acţiunea penală.

Dispoziţiile din Secţiunea II, Capitolul II în art. 14 reglementează acţiunea civilă

exercitată în cadrul procesului penal şi posibilitatea reparării pagubei. Dispoziţia din alin. 1 al

art. 14 ( art. 18 alin. 1 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) prevede că obiectul acţiuni

civile constă în tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii responsabile

civilmente cât şi a succesorilor acestora.

Tragerea la răspundere civilă determină crearea unui raport procesual civil în cadrul

procesului penal. Potrivit dispoziţiei din alin. 2 al art. 14, alăturarea acţiunii civile la acţiunea

penală este lăsată la facultatea persoanei vătămate. Când aceasta vrea să-şi aducă acţiunea sa

civilă în cadrul procesului penal ea trebuie să facă o declaraţie de constituire ca parte civilă. În

dispoziţiile din alin. 3 al art. 14 ( art. 18 alin. 5 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) se arată

că repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Prin termenul de pagubă se înţelege nu numai vătămarea materială. Dispoziţia din ultimul

alineat al art. 14 ( art. 18 alin. 6 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) prevede că se acordă

despăgubiri băneşti şi pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. O asemenea dispoziţie

este implicit prevăzută de Codul penal anterior în art. 92, alin. 2.

În rezolvarea acţiunii civile s-a avut în vedere la stabilirea cuantumului veniturile

nerealizate de partea vătămată astfel prin sentinţa penală nr. 446/11.04.2005 a Judecătoriei

Rădăuţi, menţinută în căile de atac, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de

vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 74, 76 Cod penal, la

pedeapsa de 1.000 RON amendă.

În baza art. 81, 82 Cod penal s-a suspendat executarea pedepsei pe durata termenului de

80

81

încercare de 1 an, în condiţiile art. 83 Cod penal.

S-a reţinut că în seara zilei de 23 iulie 2004, partea vătămată, fiind atenţionată că fiica sa

era lovită de inculpat, a ieşit la poartă pentru aplanarea conflictului.

Când partea vătămată s-a apropiat, inculpatul l-a călcat pe piciorul drept şi l-a lovit cu

pumnul în zona feţei, coborându-l pe acostament.

Urmare a agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat un număr de 27-30

zile îngrijiri medicale.

La rezolvarea laturii civile s-au avut în vedere veniturile nerealizate de partea vătămată

în perioada cât s-a aflat în incapacitate de muncă, compensarea bănească a suferinţelor şi a

traumei psihice provocată de violenţele la care a fost supusă, socotindu-se că suma de 5.000

RON daune morale este de natură a compensa suferinţa provocată prin agresiune

Dacă instanţa penală nu a fost sesizată cu acţiune penală, acţiunea civilă nu va putea fi

rezolvată de procurorul care va soluţiona acţiunea penală şi nici nu se va putea sesiza instanţa penală

pentru a rezolva numai acţiunea civilă. Pe de altă parte, până în momentul închiderii dezbaterilor,

partea civilă va putea dispune de acţiune, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 17, în sensul

renunţării la despăgubiri sau încheierii unei tranzacţii.1 Dacă nu a făcut aceasta, instanţa penală,

odată cu soluţionarea acţiunii penale, va fi obligată să se pronunţe şi cu privire la acţiunea civilă.

Potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală ( art. 396 din Proiectul Noului Cod de

proc. penală), în caz de încetare a procesului penal - cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 10 lit.

j Cod procedură penală ( art. 15 lit.h din Proiectul Noului Cod de proc. penală), cînd lipseşte

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă

condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau când există

autoritate de lucru judecat. Instanţa trebuie să se pronunţe prin aceeaşi sentinţă şi asupra

acţiunii civile.

Din moment ce infracţiunea de furt săvârşită între soţi (art. 208, 210 Cod penal) a fost

amnistiată prin Decretul-lege nr. 3/1990, instanţa, pronunţând încetarea procesului penal, nu

putea lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, prin care se urmărea restabilirea situaţiei anterioare,

rezervând părţii civile calea unei acţiuni civile separate. Instanţa era obligată să continue

soluţionarea laturii civile a cauzei, chiar dacă partea civilă nu a solicitat aceasta, declarând că

înţelege să-şi valorifice pretenţiile în cadrul unui proces civil ulterior.2

Potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. 3 din Codul de procedură penală ( art. 276 alin. 3 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală), instanţa, la cererea părţilor, se pronunţă şi cu privire la

1 Decizia penală nr. 137/1 martie 2006 – Tribunalul Suceava.? Potrivit practicii judiciare - CSJ sentinţa penală decizia numărul 1032/1991 în Decizii CSJ - 1990-1992, pag. 424 -425 - se poate tranzacţiona şi atunci când acţiunea civilă se exercită din oficiu, dar în cazul minorilor trebuie să existe încuviinţarea autorităţii tutelare iar instanţa, în toate cazurile va trebui să cenzureze condiţiile încheierii tranzacţiei, respectiv să verifice întinderea reală a prejudiciului şi dacă a fost integral acoperit. 2 Decizie nr. 452/1990 - Mun. Bucureşti Secţia II-a penală.

81

82

cheltuielile judiciare. De asemenea, potrivit art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. b ( art. 275 alin. 1 pct. 1 lit.b

din Proiectul Noului Cod de proc. penală), în caz de achitare a inculpatului, partea căreia i s-au

respins în totul pretenţiile va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat în măsura în care au

fost determinate de aceasta.

Pornind de la prevederile legale menţionate, ar fi echitabil ca partea civilă să suporte în

astfel de cazuri nu numai cheltuielile judiciare ci, la cererea inculpatului sau a părţii

responsabile civilmente, să poată fi obligată şi la plata daunelor pe care eventual aceste părţi le-ar

fi suferit prin constituirea neîntemeiată sau chiar abuzivă ca parte civilă.

În legătură cu sesizarea instanţei penale şi exercitarea acţiunii civile alăturate celei penale, în

practica judiciară s-au ivit situaţii în care acţiunea penală, fiind exercitată în faza de urmărire penală

pentru mai multe infracţiuni, trimiterea în judecată s-a dispus numai pentru o infracţiune care însă

nu cauzase vreun prejudiciu.

Dacă pentru infracţiunile care au cauzat prejudiciul a intervenit în faza de urmărire penală o

cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, acţiunea civilă urmează a fi

exercitată în faţa instanţei civile, nu penale. În asemenea cazuri nu este realizată cerinţa esenţială

amintită, aceea ca instanţa penală să fi fost sesizată pentru o infracţiune care să fi cauzat un

prejudiciu.

De vreme ce obiectul acţiunii penale aflate în faţa instanţei nu este o faptă cauzatoare de

prejudicii, acţiunea civilă nu va putea fi alăturată celei penale.

Când la săvârşirea unei infracţiuni au fost mai mulţi participanţi şi dacă numai unii dintre ei au

fost trimişi în judecată, numai împotriva acestora, eventual şi a părţilor responsabile civilmente, se

îndreaptă acţiunea nu şi împotriva celor netrimişi în judecată, chiar dacă din punctul de vedere al

răspunderii civile şi aceştia răspund pentru pagubele cauzate prin acea infracţiune

Aşadar, când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale se dă

naştere şi unui raport juridic de drept civil în baza căruia persoana dăunată poate pretinde

repararea pagubei.

Asemenea pretenţii se realizează tot pe calea unei acţiuni judiciare, dar care are ca obiect,

sub aspect substanţial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspundere civilă.

Această acţiune nu este specifică procesului penal, ci procesului civil. În anumite cazuri

determinate poate fi alăturată acţiunii penale şi exercitată deodată în cadrul procesului penal.

Desigur, în toate faptele prevăzute de legea penală pot avea ca urmare producerea de

pagube materiale. Sunt unele, însă care, de regulă, produc asemenea urmări, întrucât acţiunea

fizică, materială a făptuitorului se îndreaptă întocmai împotriva unor bunuri lezând relaţiile

sociale cu privire la acestea.

Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de legea penală, sunt,

de asemenea, recuperabile pe calea acţiuni civile, dar această acţiune civilă nu poate fi adusă în

82

83

faţa instanţelor penale.

Chestiunea raportului dintre acţiunea penală şi cea civilă nu se pune în cazul executării

concomitente a celor două acţiuni în cursul desfăşurării procesului penal, pentru că, în această

situaţie, cadrul juridic al procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni

regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal.

Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase

motive, dintre care amintim pericolul de a ajunge la hotărâri judecătoreşti contradictorii. De

aceea, se impune ca legea să interzică realizarea deodată a celor două acţiuni şi să indice o

anumită preferinţă, care, de altfel este cuprinsă în art. 19, alin. 2, Cod procedură penală ( art. 26

alin. 7 din Proiectul Noului Cod de proc. penală). În asemenea cazuri se prevede că judecata în

faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Acţiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât duce la realizarea raportului de drept

penal material, în cadrul căreia se naşte dreptul statului de atrage la răspundere penală şi a

pedepsi pe infractor, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare a ordini

de drept şi a tulburat cel mai periculos relaţiile sociale statornicite.

După cum a mai fost menţionat această regulă este demult cunoscută în dreptul procesual

penal şi este concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul” deoarece judecata în faţa

instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Doctrina a subliniat că regula este de ordine publică. În consecinţă, nerespectarea ei duce

la nulitatea care poate fi invocată şi din oficiu fără să poată fi acoperită prin voinţa părţi în cadrul

unei anchetări exprese sau tacite.

Ca urmare, dacă acţiunea penală este intentată separat, judecătorul din cauza civilă nu

poate stabili dacă acea acţiune este stinsă prin vreo cauză legală şi să soluţioneze procesul civil.

Judecătorul civil este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre penală definitivă

care stinge acţiunea publică şi numai ulterior, să se pronunţe în procesul civil.

Dacă în cursul suspendării judecării cauzei civile potrivit art. 19, alin. 2 ( art. 26 alin. 7

din Proiectul Noului Cod de proc. penală) urmărirea penală încetează sau se dispune scoaterea de

sub urmărire, aceasta permite reluarea procesului civil întrucât rezolvarea dată de procuror a

cauzei penale, deşi nu are natura juridică a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, reprezintă

în momentul respectiv totuşi o anumită rezolvare a cauzei.

În reglementarea anterioară, regula de mai sus cunoştea şi o excepţie existând o situaţie în

care „civilul ţinea în loc penalul” art. 12, Cod procedură penală, al Codului din 1986

reglementând chestiunile prejudiciabile prevedea că dacă ele formează obiectul unei acţiuni în

faţa instanţelor civile, care a fost intentată înainte de a porni procesul penal, aceasta din urmă va

sta pe loc până la rezolvarea prealabilă de către instanţa civilă.

Reglementarea nu a păstrat dispoziţia pentru că instituţia chestiunilor prejudiciabile a fost

83

84

înlocuită cu cea a chestiunilor prealabile şi că legiuitorul nu a vrut să îngusteze regula generală

prin nici o excepţie.

Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică problema în legătură cu autoritatea de

lucru judecat, a hotărârilor pronunţate. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de

lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Legea limitează această autoritate

neadmiţând ca ea să producă efecte cu privire la orice împrejurare.

Hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu privire la

existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta, vinovăţia acesteia (art. 22 alin. 1, Cod procedură

penală ( art. 27 alin.1 din Proiectul Noului Cod de proc. penală).

Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă are

autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire şi a instanţei penale, cu privire la

existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22, Cod

procedură penală (art. 27 din Proiectul Noului Cod de proc. penală)).

Dacă o hotărâre penală pronunţând achitarea neagă existenţa faptului că a produs un

prejudiciu, nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei.

O situaţie similară există şi când instanţa penală stabileşte că fapta nu a fost săvârşită de

învinuit sau de inculpat. Dacă fapta a produs un prejudiciu, instanţa civilă nu are dreptul să reţină

că paguba a fost pricinuită prin această faptă de pârât care anterior în procesul penal avea

calitatea de învinuit sau inculpat.

Dacă aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, atunci hotărârea

instanţei penale are putere de lucru judecat cu privire la existenţa şi întinderea daunei.

Dacă întinderea prejudiciului nu a format obiect de cercetare al instanţei penale, această

problemă poate fi rezolvată de instanţa civilă.

Instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la această acţiune, chiar dacă partea civilă,

constituită în faza de urmărire penală, nu a participat şi nu şi-a susţinut acţiunea şi în faţa instanţei de

judecată, câtă vreme nu şi-a manifestat în vreun fel voinţa de a renunţa la acţiune. În Codul de

procedură penală actual, spre deosebire de codul anterior care prevedea aceasta, nu există o

dispoziţie expresă în sensul celor arătate. În practica judiciară s-a cristalizat însă un asemenea mod de

soluţionare a acţiunii civile,1 pe care îl considerăm corect, în spiritul dispoziţiilor legale privind

rezolvarea acţiunii civile.

Potrivit principiului fundamental al rolului activ al organelor judiciare penale, un principiu care

se regăseşte în mai multe dispoziţii înscrise în codul de procedură,2 acestea au obligaţia să dea lămuriri

părţilor cu privire la exercitarea drepturilor procesuale pe care le au, astfel că respingerea acţiunii

civile ca nedovedită, pe motiv că partea civilă nu s-a prezentat şi în faţa instanţei pentru a administra

1 T.S. sentinţa penală decizia numărul 376/1981 şi dec. 295/1981 în Culegere decizii 1981, pag. 321; T.S. sentinţa penală decizia numărul 212/1984 şi nr. 872/1984 în CD, pag. 303 şi 308.2 Art. 4, art. 202 din Cod procedură penală.

84

85

probe privind întinderea pagubei, apare ca nelegală.

Multe din infracţiunile săvârşite provoacă un prejudiciu care face să devină eficient

principiul răspunderii civile izvorât din dispoziţiile art. 998, Cod civil, potrivit căruia”orice faptă

a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, oblică pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat,

a-l repara”.

Această împrejurare constituie temeiul juridic care face ca în cazul unei infracţiuni

producătoare de prejudiciu, odată cu dreptul la acţiunea penală să se nască şi un drept la acţiunea

civilă.

Dreptul celui vătămat prin infracţiune de a urmării tragerea la răspundere civilă pe cale

judiciară a făptuitorului se materializează pe plan procesual în exerciţiul unei acţiuni civile.

În acest sens dispoziţiile art. 14, alin. 2, Cod procedură penală ( art. 18 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală) prevăd că acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul

procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. De asemenea, în art. 44,

alin. 3, Cod procedură penală ( art. 51 alin. 3 din Proiectul Noului Cod de proc. penală ) se arată

că hotărârile definitive ale instanţei civile asupra unor împrejurări ce constituie chestiuni

prealabile în procesul penal, au autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor penale.

Pentru asigurarea operativităţii, care este un principiu general al procesului penal,

dispoziţiile art. 347, Cod procedură penală, prezintă principiul potrivit căruia instanţa poate

dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, atunci când

rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării cauzei penale. În dispoziţiile

art. 14, alin. 3 ( art. 18 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), se arată că repararea pagubei

se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Prin termenul pagubă se înţelege numai vătămarea materială. Modurile de reparare sunt

în natură, adică prin restituirea lucrului sau prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii acţiuni,

ori desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, precum şi prin orice alt mijloc de reparare. Când

repararea pagubei nu este posibilă în natură, ea trebuie să se facă prin plata unor despăgubiri

băneşti. Dispoziţia din ultimul alineat al art. 14, Cod procedură penală (art. 18 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală) prevede că acordarea de despăgubiri băneşti se face şi pentru

folosul de care a fost lipsită partea civilă. O asemenea dispoziţie era implicit prevăzută în Codul

de procedură anterior în art. 92, alin. 2.

Acţiunea civilă în procesul penal trebuie să aibă izvorul în acelaşi fapt material ca şi

acţiunea penală şi acest fapt trebuie să constituie o infracţiune.

În faţa instanţei penale nu pot fi deduse pe calea acţiunii civile alte raporturi juridice

decât cele izvorâte din paguba pricinuită prin infracţiune, întrucât acţiunea civilă se alătură celei

penale, ea având caracter accesoriu.

Deşi art. 14, Cod procedură penală, (art. 18 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) nu

85

86

o exprimă expres, obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere delictuală. Prin urmare,

acţiunea civilă va putea fi exercitată în cadrul procesului penal numai atunci când paguba

materială este determinată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în caz contrar ea va

fi exercitată în faţa instanţei civile. Folosirea acţiunii civile în faţa organelor judiciare nu este

posibilă decât atunci când s-a pornit procesul penal. Din acest moment, persoana vătămată are

posibilitatea de a alege dacă se va adresa organelor judiciare penale sau dacă va porni un proces

civil la instanţele civile.

Acest drept de opţiune poate să fie exercitat şi după ce persoana vătămată s-a adresat

instanţelor civile, dacă procesul penal a fost pornit ulterior sau dacă acesta a fost reluat după ce

fusese anterior suspendat, cu condiţia însă, ca instanţa civilă să nu fi pronunţat o hotărâre chiar

nedefinitivă conform art. 19, alin. 4, Cod procedură penală (art. 26 alin. 4 din Proiectul Noului

Cod de proc. penală).

Când persoana vătămată s-a adresat organelor judiciare penale şi s-a constituit parte

civilă ea nu se mai poate adresa instanţei civile.

În momentul în care s-a făcut declaraţia de constituire ca parte civilă şi s-a pus în mişcare

acţiunea civilă, în acelaşi moment ia naştere şi contracţiunea adică acţiunea de apărare a celui sau

celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă.

Acţiune civilă trebuie să fie susţinută de partea civilă care este subiectul activ al acestei

acţiuni. Acţiunea civilă pusă în mişcare de persoana vătămată poate fi pornită însă, şi de

procurorul prezent în instanţă când acesta apreciază că trebuie să intervină.

La rândul ei, instanţa de judecată este obligată, chiar atunci când nu există constituire de

parte civilă şi procurorul nu participă la judecată, deci când acţiunea civilă nu este susţinută de

nimeni, să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, când persoana vătămată este o

organizaţie din cele prevăzute la art. 145, Cod penal, sau o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu ori capacitate de exerciţiu restrânsă. Procesual, acţiunea civilă se stinge normal prin

soluţionarea pretenţiilor civile în cuprinsul hotărârii definitive a instanţei penale, indiferent dacă

pretenţiile părţii civile au fost sau nu admise. Ea nu este stinsă atunci când nu a putut fi rezolvată

în cadrul procesului penal, fie din cauză că aceasta a luat sfârşit în faza de urmărire penală, fie că

instanţa penală a lăsat nerezolvată acţiunea civilă. În astfel de cazuri, persoana vătămată se poate

adresa instanţei civile.

Când persoana vătămată s-a adresat fie de la început, fie ulterior instanţei civile, art. 19,

alin. 1 şi 3, Cod procedură penală ( art. 26 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), acţiunea

civilă se va stinge la această instanţă, dar după soluţionarea procesului penal.

Dispoziţia din alin. 1 al art. 22, Cod procedură penală, ( art. 27 alin. 1 din Proiectul

Noului Cod de proc. penală) prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de

lucru judecat în faţa instanţei civile sesizată cu acţiunea civilă privitoare la pagubele produse prin

86

87

fapta căreia s-a pronunţat instanţa penală.

SECŢIUNEA 6

Modalităţi de rezolvare a acţiunii civile

Instanţa penală poate adopta una dintre următoarele soluţii:

a) admite acţiunea civilă în total sau în parte atunci când aceasta este întemeiată, total sau

parţial;

b) respinge acţiunea civilă în total sau în parte, atunci când aceasta este în întregime sau

numai parţial neîntemeiată;

c) nu rezolvă acţiunea civilă, aceasta echivalând cu „rezervarea dreptului părţii civile de a se

adresa instanţei civile”, deşi legea nu prevede în mod expres aceasta;

d) respinge acţiunea civilă pentru inexistenţa faptei penale imputate inculpatului sau pentru

că fapta penală, deşi există, nu a fost săvârşită de inculpatul trimis în judecată;

e) dispune din oficiu repararea pagubei,1 restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau

parţială a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Soluţiile menţionate la lit. a, b şi e pot fi adoptate de instanţă indiferent de modul de

soluţionare a acţiunii penale: condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

Soluţiile menţionate la lit. c şi d, privesc numai situaţiile în care se dispune achitarea

inculpatului sau încetarea procesului penal pentru anumite temeiuri expres prevăzute de lege.

Ele sunt direct influenţate de modul de rezolvare a acţiunii penale.

Acţiunea civilă poate fi respinsă dacă nu este întemeiată, chiar şi în cazul condamnării

inculpatului, după cum ea va putea fi admisă chiar şi atunci când se dispune achitarea inculpatului

sau încetarea procesului penal, dacă este întemeiată.

a) Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte

Când instanţa a pronunţat condamnarea inculpatului, îl poate obliga, eventual şi pe partea

responsabilă civilmente, la acoperirea pagubelor în măsura şi în cuantumul în care acestea au

fost dovedite, dacă sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii

civile.

În speţă Judecătoria Botoşani prin sentinţa nr. 2895/7 noiembrie 2005, menţinută de

Tribunalul Botoşani conform deciziei penale nr. 178 din 30 martie 2006 prin respingerea

apelurilor declarate de inculpat şi partea responsabilă civilmente l-a condamnat pe inculpatul

1 În cazurile prevăzute de art. 17 Codul procedură penală.87

88

S.P. pentru comiterea infracţiunii prezăzute de art.184 alin. 1, 3 Cod penal cu aplicarea art. 99 şi

următorul Cod penal, la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare şi pentru infracţiunea prevăzute de

art. 81 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 99 şi următorul din Codul penal, la

pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a, 34 Cod penal, a contopit pedepsele şi a aplicat inculpatului pedeapsa

cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 110, 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe

o durată de 2 ani închisoare, ce constituie termen de încercare.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

În ce priveşte latura civilă a cauzei în baza art. 14, 346 Cod procedură penală şi art. 998 şi

următoarele Cod civil, inculpatul a fost obligat în solidar cu părţile responsabile civilmente, să

plătească părţii vătămate suma de 1000 lei RON daune materiale şi 2000 lei RON daune

morale. În temeiul art. 106 din O.U.G. nr. 195/2002, inculpatul, în solidar cu părţile

responsabile civilmente, a fost obligat să plătească părţii civile Casa de Asigurări de Sănătate

Botoşani, suma de 2060,92 lei RON cheltuieli de spitalizare şi, în temeiul art. 193 alin. 1 Cod

procedură penală să plătească statului cheltuieli de judecată în sarcina inculpatului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că în ziua de 22 septembrie 2004, în timp ce conducea

atelajul său pe drumul sătesc, a acroşat-o pe partea vătămată, aceasta suferind leziuni ce au

necesitat pentru vindecare un număr de 34-35 zile îngrijiri medicale, după care a părăsit locul

accidentului, fără să anunţe lucrătorii de poliţie.

În recursul declarat, inculpatul a criticat soluţiile instanţelor de fond şi apel, pe

considerentul că nu s-a dat o eficienţă sporită circumstanţelor atenuante, respectiv că nu s-a făcut

o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 74, 76 Cod penal şi totodată, cuantumul despăgubirilor

civile şi morale este stabilit în mod disproporţionat în raport de prejudiciul efectiv suferit de

partea vătămată.

Criticile inculpatului fiind încadrate în dispoziţiile art. 3859 pct. 171 Cod procedură

penală, au fost constatate în parte, întemeiate de curte.

Astfel, ţinând seama că inculpatul este la prima confruntare cu legea penală a avut o

conduită bună anterior săvârşirii infracţiunii manifestând o conduită procesuală constant sinceră,

funcţie şi de împrejurările concrete în care infracţiunile au fost comise, curtea a apreciat că

aceste criterii sunt de natura circumstanţelor atenuante, reţinându-le ca atare, aşa încât pedeapsa

rezultantă ce s-a aplicat inculpatului, a fost coborâtă sub minimul special prevăzut de lege pentru

infracţiunile pentru care este cercetat.

S-a apreciat că scopul pedepsei şi reeducarea inculpatului, poate fi atins şi fără executarea

efectivă a pedepsei, în conformitate cu art. 110 raportat la art. 81 Cod penal şi 110 Cod penal,

dispunându-se suspendarea condiţionată a pedepsei pe durata de 6 luni închisoare, atrăgându-se

88

89

atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 84 Cod penal.

În ce priveşte daunele morale, ca principiu, sunt datorate pentru infracţiuni săvârşite cu

intenţie, de natură să cauzeze o puternică traumă psihică, care nu pot fi reparate pe calea

despăgubirilor civile.

Cum şi culpa este o formă de vinovăţie, nu se poate susţine că inculpatul nu trebuie să

răspundă pentru daunele morale suferite de partea vătămată ca urmare a suferinţelor fizice

produse cât şi faţă de suferinţa sufletească, trauma afectivă suferită de partea vătămată.1

O astfel de rezolvare a acţiunii civile poate fi adoptată indiferent de soluţia care se pronunţă în

ceea ce priveşte acţiunea penală, instanţa având de constatat că s-a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală, iar prin acea faptă s-a cauzat părţii civile un prejudiciu material sau moral.

În cazul participanţilor netrimişi în judecată, indiferent de temeiul juridic, obligarea lor la

despăgubiri civile alături de inculpatul condamnat este greşită.

S-a motivat că2 potrivit dispoziţiile art. 317 din Codul de procedură penală, ( art. 370 din Proiectul

Noului Cod de procedură penală) judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare

a instanţei sau la care se referă extinderea procesului penal, iar potrivit dispoziţiile art. 14 din Codul

de procedură penală, acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, nu se poate exercita decât faţă de

inculpat şi partea responsabilă civilmente. În asemenea cazuri, inculpatul trimis în judecată va fi obligat

la plata integrală a despăgubirilor către partea civilă, şi nu numai în raport cu cât a beneficiat de pe

urma infracţiunilor săvârşite.2

În cazul în care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi în calitate de participanţi la

săvârşirea unei infracţiuni, iar faţă de unii dintre ei se dispun soluţii de achitare sau încetare a

procesului penal, ceilalţi fiind condamnaţi, obligarea la despăgubiri civile alături de cei condamnaţi

a celorlalţi participanţi se va face în raport cu temeiurile care au stat la baza achitării ori încetării

procesului penal, după distincţiile care sunt arătate în art. 346 din Codul de procedură penală ( art.

397 din Proiectul Noului Cod de procedură penală).

Probleme s-au ridicat în cazul existenţei „culpei comune” a inculpatului şi părţii civile.

Dificultăţi s-au ivit mai ales în cazurile în care instanţele de control judiciar, în apel sau în

recurs, au stabilit netemeinicia hotărârilor instanţelor de fond în ceea ce priveşte reţinerea culpei

comune sau proporţia greşită în care s-a reţinut culpa fiecărei părţi.

În speţă, în recursul declarat inculpatul a susţinut că, întrucât pensia de urmaş stabilită

pentru copiii victimei, în sumă de 306 lei RON depăşeşte cuantumul de care aceasta a beneficiat,

nu mai putea fi obligat la despăgubiri periodice, mai ales că nu s-a dovedit realizarea altor

venituri cum s-a reţinut – caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 Cod procedură penală.

În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b, Cod procedură penală şi cum nici nu s-au constatat

1 Decizia penală nr. 37din 31 mai 2006 - Curtea de Apel Suceava.2 În acest sens T.S. sentinţa penală dec. 873/1988 în RRD nr. 4/1989, pag. 77; decizia numărul 255 în RRD nr. 1/1987; T.S. sentinţa penală decizia numărul 1639/1988 în RRD nr. 7/1989, pag. 75.

89

90

cazuri de casare care să fie luate în considerare din oficiu, potrivit art. 3859 alin. 3 Cod procedură

penală, Curtea a respins recursul inculpatului ca nefondat.

S-a reţinut astfel că victima care, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice a ieşit brusc de

pe un drum lateral în faţa autoturismului condus de inculpat, a avut o culpă proprie de 50% în

producerea accidentului, ceea ce, în consecinţă, a influenţat corespunzător cuantumul

despăgubirilor materiale acordate.

De asemenea, la cuantificarea daunelor morale s-a socotit că pentru compensarea

traumei psihice suferită ca urmare a decesului victimei, sunt suficiente sume mai mici, tocmai

avându-se în vedere şi culpa concurentă în producerea accidentului mortal de circulaţie.

Întrucât din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză s-a dovedit că victima era pensionar şi

mai încasa şi alte sume suplimentare pentru alte activităţi – lucru la gater, tăiat lemne la diferite

persoane, cultivarea terenului, s-au acordat justificat despăgubiri periodice de câte 30 lei RON

lunar pentru copiii minori rămaşi orfani de tată, pe lângă pensia de urmaş pe care o încasa

titularul.

La stabilirea despăgubirilor periodice s-a ţinut cont de veniturile totale realizate de

victimă şi cota apreciată a fi de 50%, pe care aceasta o rezerva pentru întreţinerea minorilor,

socotindu-se că separat a mai suportat cheltuieli şi pentru propria persoană, pentru soţie, cât şi

cele legate de buna gospodărire a sa.1

În alt caz s-a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit pentru inculpatul

condamnat în baza art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal scuza provocării prevăzute de art. 73

lit. b, din Codul penal şi corespunzător a redus la jumătate despăgubirile acordate părţii civile.

Instanţa Supremă a admis recursul părţii civile şi a acordat părţii civile despăgubiri integrale.2

Deoarece în cauză exista numai recursul părţii civile şi nu se putea rejudeca şi latura penală,

pentru a înlătura circumstanţa atenuantă a provocării s-a menţinut soluţia dată laturii penale a cauzei

şi s-a admis numai recursul părţii civile.

În caz de achitare, instanţa poate admite acţiunea civilă în total sau în parte când pronunţă

achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b, d şi e din

Codul de procedură penală, dacă prin fapta săvârşită s-au produs prejudicii părţii civile, repararea

pagubei urmând a se face potrivit legii civile, art. 346 alin. 2 Cod procedură penală( art. 397 alin.

2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală).

În cazul achitării inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b l din Codul de procedură

penală, când instanţa va aplica o sancţiune cu caracter administrativ prevăzut de art. 91 din Codul

penal, este firesc ca ea să soluţioneze şi acţiunea civilă, deoarece fapta săvârşită este prevăzută

de legea penală, dar nu reprezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.1 Decizia penală nr. 42/23 ianuarie 2006 - Curtea de Apel Suceava.2 CSJ sentinţa penală dec. 779/5.V.1993 în RD nr. 7/1994, pag. 99.

90

91

În cazul achitării pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii conform art. 10 lit. d,

din Codul de procedură penală, se are în vedere lipsa oricăruia dintre elementele laturii obiective

sau subiective a infracţiunii. În practică, achitarea pe acest temei se pronunţă de cele mai multe

ori pentru lipsa laturii subiective. Cum în dreptul penal forma cea mai des întâlnită de vinovăţie

este intenţia, achitarea se poate pronunţa pentru lipsa acesteia.

În cazul infracţiunilor pentru care forma de vinovăţie cerută de lege este culpa, lipsa acesteia

va putea conduce la constatarea că nu există nici răspundere civilă. Atunci când achitarea se

pronunţă pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei conform art. 10 lit. e,

din Codul de procedură penală, rezolvarea acţiunii civile este diferită în raport de temeiul invocat,

de natură a înlătura caracterul penal al faptei.

Datorită faptului că în răspunderea civilă vinovăţia îmbracă forma culpei, care are o sferă mai

extinsă decât culpa penală, instanţa va putea acorda despăgubiri părţii civile, reţinând culpa civilă a

inculpatului.

În caz de legitimă apărare prevăzut de art. 44 alin. 2 din Codul penal, s-a decis că nu pot

fi acordate despăgubiri deoarece este exclusă total vinovăţia şi deci caracterul ilicit al faptei,

care să poată atrage şi răspunderea civilă. În cazul legitimei apărări, în schimb, în forma

prevăzută de art. 44 al. 3 din Codul de procedură penală ( art. 51 alin. 3 din Proiectul Noului

Cod de proc. penală) prin depăşirea legitimei apărări se pot acorda despăgubiri civile, dacă

se constată şi o culpă a inculpatului, culpă care poate fi cel mai frecvent în asemenea cazuri

concurentă cu a părţii civile.

În astfel de cazuri nu există vinovăţie penală, dar poate exista culpa civilă a

inculpatului, care va atrage răspunderea civilă şi deci obligarea sa la despăgubiri proporţional

cu culpa dovedită în producerea pagubei.

Acţiunea civilă va mai putea fi admisă de instanţă şi pentru alte cazuri în care se pronunţă

achitarea pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, dacă se constată

existenţa răspunderii civile în sarcina inculpatului sau a părţii responsabile civilmente, cum ar fi

în caz de stare de necesitate - art. 45 din Codul penal, iresponsabilitate - art. 48 din Codul

penal, minoritatea făptuitorului - art. 50 din Codul penal şi, uneori, în cazul erorii de fapt - art. 51

din Codul penal.

Atunci când încetarea procesului penal este determinată de prescripţia răspunderii penale,

răspunderea civilă nu se prescrie odată cu cea penală, ci aceasta urmează termenele de prescripţie

stabilite de normele dreptului civil, astfel că instanţa va soluţiona acţiunea civilă. Nu există o

concomitenţă a prescripţiilor, astfel că se pot ivi situaţii în care, deşi s-a împlinit termenul de

prescripţie a răspunderii penale, să nu se fi împlinit cel de prescripţie a răspunderii civile, astfel că

inculpatul va putea fi obligat la despăgubiri. O problemă poate fi legată de rezolvarea acţiunii civile în

cazul încetării procesului penal pe temeiul împăcării părţilor.

91

92

Pornindu-se de la caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 132 din Codul penal, s-a apreciat

că împăcarea părţilor prin retragerea plângerii prealabile pentru a produce efecte trebuie să fie

totală, adică să privească atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei şi să nu fie condiţionată în

nici un mod. În acest mod efectele împăcării părţilor se realizează atât pe plan penal, cât şi civil,

în sensul că se înlătură răspunderea penală şi se stinge acţiunea civilă din procesul penal.

Prin plângerea prealabilă înregistrată pe rolul judecătoriei Baia Mare, partea vătămată

F.V, prin reprezentantul său legal P.F., a solicitat punerea în mişcare a acţiunii penale şi

respectiv condamnarea inculpatului M.L., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prevăzut de

art. 180 alin. 2 Cod penal.

La termenul de judecată din data de 19.11.2002, reprezentantul legal al părţii vătămate a

depus la dosarul cauzei un înscris, prin care a solicitat instanţei să ia act de retragerea

plângerii prealabile, în timp ce Ministerul Public a solicitat obligarea inculpatului la plata

cheltuielilor de spitalizare suportate de partea vătămată.

Prin sentinţa penală nr. 1513/2002, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b, raportat la art. 10 lit. b,

Cod procedură penală, Judecătoria Baia Mare a dispus încetarea procesului penal pornit la

plângerea părţii vătămate F. V., împotriva inculpatului M.L., sub aspectul săvârşirii infracţiune

de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal.

Totodată, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă promovată de Spitalul Judeţean

Baia Mare. Instanţa a apreciat solicitarea Ministerului Public, de obligare a inculpatului la plata

cheltuielilor de spitalizare suportate de partea vătămată, ca fiind nelegală, întrucât retragerea

plângerii prealabile stinge acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului

penal, iar unica situaţie în care instanţa poate să analizeze probele de vinovăţie este prevăzută de

art. 13 Cod penal. În al doilea rând, instanţa a apreciat că solicitarea Ministerului Public este

neconstituţională, întrucât prevederile art. 17 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, care

reglementează exercitarea din oficiu a acţiunii civile, au fost declarate neconstituţionale. În al

treilea rând, cererea a fost considerată nefondată, întrucât Spitalul Judeţean Baia Mare nu şi-a

dovedit în nici un fel pretenţiile.

Prin decizia penală nr. 19/2003 a Tribunalului Maramureş, s-a admis recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare şi s-a modificat parţial hotărârea instanţei de fond,

în sensul obligării inculpatului M.L. la plata a 931.231 lei cheltuieli de asistenţă medicală

acordată părţii vătămate F.V, către spitalul Judeţean Baia Mare.1 O primă problemă ivită a fost

însă aceea dacă împăcarea este valabilă produce efectul încetării procesului penal şi atunci când este

condiţionată de repararea ulterioară a pagubelor pretinse de partea civilă.

Împăcarea părţilor, ca de altfel şi retragerea plângerii penale, nu exclude obligaţia instanţei

să rezolve pretenţiile la despăgubiri ale altor persoane. Sub acest aspect, instanţa va administra

1 Culegere de practică judiciară 2008, Editura C.H.Beck, pag.362-363.92

93

probele necesare pentru a stabili existenţa faptei care a generat pagube şi culpa inculpatului, prin

împăcarea părţilor sau retragerea plângerii, partea civilă dispunând numai asupra drepturilor sale, nu

şi asupra pretenţiilor altei persoane.

Conform art. 305 alin. 3 Cod penal în cazul infracţiunii de abandon de familie,

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, iar potrivit alin. 4 „dacă părţile nu s-au

împăcat dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când

stabileşte vinovăţia, pronunţată împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81”.

În speţă, Tribunalul Botoşani, prin decizia penală nr. 515/8 noiembrie 2005 a admis

apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale pronunţată de judecătorie, pe care a

desfiinţat-o în parte, în sensul că a înlăturat aplicarea art. 71 şi 64 Cod penal şi în temeiul art. 305

alin. 4 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe timp de 2 ani şi 3

luni, în condiţiile aplicării art. 305 alin. 5 Cod penal, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei

apelate. S-a reţinut că inculpatul a achitat în totalitate sumele restante datorate cu titlu de

pensie de întreţinere.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi vătămate, arătând că inculpatul nu

şi-a onorat integral plăţile datorate cu titlu de pensie de întreţinere şi că intenţionează să se

împace cu inculpatul, dacă se va achita de aceste plăţi, depunându-se în acest sens o cerere de

împăcare cu inculpatul, doar de una din părţile vătămate.

În cazul de faţă nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 305 alin. 4 Cod penal, potrivit cu care

„împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”, cât timp nu există o cerere de împăcare din

partea ambelor părţi vătămate.1

Împăcarea părţilor reprezintă în fapt o tranzacţie asupra laturii civile şi este valabilă câtă

vreme nu se face din executarea tranzacţiei o condiţie a împăcării. S-a arătat că prin această

tranzacţie cu privire la latura civilă obligaţia de desdăunare provenită din infracţiune, obiect al acţiunii

civile în procesul penal, a fost convertită într-o obligaţie de plată provenită dintr-o convenţie

susceptibilă de executare, în măsura în care a fost consemnată în hotărârea judecătorească

pronunţată, sau poate da naştere unei acţiuni de sine stătătoare, în ipoteza când convenţia nu a fost

consemnată de instanţă în hotărâre.

b) Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei

Lipsa de temei a acţiunii civile poate fi constatată atât în cazul condamnării inculpatului,

cât şi în cazul achitării pe alte temeiuri decât cele prevăzute de art. 10 lit. a şi c( art. 15 lit. a,c

1 Decizia penală 24 din 31.03.2006 – Curtea de Apel Suceava.93

94

din Proiectul Noului Cod de proc. penală), prevăzute în art. 346 alin. 3 din Codul de procedură

penală.

Spre deosebire de situaţiile prevăzute în art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, când

se exclude „de plano posibilitatea instanţei de a acorda despăgubiri civile, în cazul achitării

inculpatului în baza dispoziţiilor art. 10 lit. a, sau c, din Codul de procedură penală, respingerea

acţiunii civile fiind lipsită de temei, semnifică situaţia în care acţiunea civilă ar putea fi admisă,

dar va fi respinsă pentru că nu este întemeiată, spre exemplu pentru că nu există prejudiciu.

Instanţa va mai putea respinge acţiunea civilă ca neîntemeiată şi în unele cazuri de achitare a

inculpatului în baza art. 10 lit. e, adică există vreuna din cauze care înlătură caracterul penal al

faptei, cum ar fi în cazul constrângerii fizice sau morale prevăzute în art. 46 din Codul penal, cazul

fortuit - art. 47 din Codul penal sau pentru starea de beţie prevăzută de art. 49 din Codul penal. În

asemenea situaţii este înlăturată atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă. În general,

cauzele care înlătură răspunderea penală înlătură şi răspunderea civilă delictuală.

În cazul încetării procesului penal, pentru alte motive decât cele arătate în art. 346 alin. 4 din

Codul de procedură penală şi prevăzute de art. 10 lit. f şi j( art. 15 lit. d,h din Proiectul Noului Cod

de proc. penală), de asemenea, instanţa va putea respinge acţiunea civilă ca fiind lipsită de temei,

constatare făcută pe baza probelor administrate.

În astfel de cauze, instanţele vor putea acorda despăgubiri sau pot respinge cererea de

acordare a despăgubirilor, soluţia fiind lăsată la aprecierea instanţei, hotărârea urmând evident a fi

temeinic motivată pe baza probelor administrate.1

c) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă

Instanţa nu va rezolva acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. 4 din Codul de

procedură penală, atunci când se pronunţă achitarea pentru cazul arătat de art. 10 lit. b - fapta nu

este prevăzută de legea penală sau încetează procesul penal pentru cazurile prevăzute de art. 10 lit.

f şi j, când lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului

competent ori altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale

ori există autoritate de lucru judecat.

Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă, atunci când se constată pentru că prejudiciul nu

este cauzat ca urmare a unei infracţiuni sau în celelalte cazuri conform art. 10 lit. f şi j(art. 15 lit. d,h

din Proiectul Noului Cod de proc. penală), acţiunea penală nu poate fi exercitată din cauza

impedimentelor arătate de textul legal.

Având în vedere faptul că acţiunea civilă este accesorie celei penale, nu va putea fi rezolvată,

1 I. Neagu - op.cit., pag. 196-197.94

95

iar partea civilă se va adresa instanţei civile cu acţiune separată.

Dacă, se constată însă, ca urmare a îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 10 lit. f (art.

15 lit. d din Proiectul Noului Cod de proc. penală), aşa cum se arată în art. 10 alin. ultim ( art. 15

alin. 2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală), acţiunea penală va putea fi pusă în mişcare,

alăturat ei va putea fi exercitată şi soluţionată şi acţiunea civilă.

S-a ridicat problema în practica judiciară în cazul infracţiunilor pentru care punerea în

mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate, declaraţia de constituire

ca parte civilă a părţii vătămate poate fi considerată şi plângerea prealabilă.

Simpla constituire de parte civilă nu echivalează cu plângerea penală cerută de lege, condiţie

imperativă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, astfel că soluţia va fi de încetare a

procesului penal în temeiul art. 10 lit. f, din Codul de procedură penală, ( art. 15 lit. d din

Proiectul Noului Cod de proc. penală) partea civilă având posibilitatea să solicite despăgubiri

pe calea unei acţiuni civile separate la instanţa civilă.1

Privitor la acest mod de rezolvare a acţiunii civile,2 în realitate acţiunea civilă nu este „rezolvată”

ci, aşa cum textul legal o arată, acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, deci nerezolvată. Prin

urmare, instanţa penală nu va respinge acţiunea şi nu va putea îndruma partea civilă să se adreseze cu

acţiune civilă separată la instanţa civilă, ci, în dispozitivul sentinţei, va consemna exact aşa cum se arată

în lege, respectiv că „lasă nesoluţionată acţiunea civilă”.

Este o prevedere legală similară celei din art. 245 lit. c, când procurorul, dispunând încetarea

ori scoaterea de sub urmărire penală conform art. 249 şi neavând abilitatea legală de a soluţiona acţiunea

civilă, poate menţine măsurile asigurătorii anterior luate. Dispoziţiile legale arătate întăresc concluzia

că, în cazurile prevăzute de art. 346 alin. ultim, instanţa nu rezolvă acţiunea civilă şi deci nu poate

pronunţa respingerea acesteia, ci va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.3

În doctrină se consideră greşită opinia amintită privind respingerea acţiunii, din mai multe

considerente, între care, în primul rând, pentru că astfel s-ar adăuga la lege ceea ce nu este permis. O

asemenea hotărâre presupune examinarea temeiniciei sau netemeiniciei acţiunii civile, examinare

pe care însă instanţa nu o face câtă vreme constată că acţiunea penală nu poate fi exercitată pentru

temeiurile arătate. Mai mult, conform art. 353 alin. 3 din Codul de procedură penală, ( art. 397 alin. 5 din

Proiectul Noului Cod de proc. penală) atunci când instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acţiunea civilă,

potrivit art. 346 alin. ultim, măsurile asigurătorii se menţin, dar vor înceta de drept dacă persoana

vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă

a hotărârii.

1 Tot astfel, tardivitatea introducerii plângerii penale la instanţă are ca efect încetarea procesului penal în baza art. 10 lit. f), instanţa lăsând nesoluţionată acţiunea penală.2 Situaţiile vizate prin art. 346 al. 4 sunt cele pentru care, potrivit art. 20 alin. 1 din Codul de procedură penală, partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, se va putea adresa ulterior cu acţiune la instanţa civilă, cele două texte legale citate coroborându-se.3 N. Volonciu - op. cit., pag. 321.

95

96

d) Instanţa respinge acţiunea civilă

În cazul în care este pronunţă achitarea inculpatului pentru că fapta imputată nu există în

materialitatea ei conform art. 10 lit. a, sau nu a fost săvârşită de inculpat - art. 10 lit. c, instanţa

respinge şi acţiunea civilă. În acest caz, respingerea acţiunii civile priveşte numai pe inculpatul

achitat, deoarece în cazul în care în faţa aceleiaşi instanţe se stabileşte că fapta a fost săvârşită de un

alt inculpat, pentru care se exercită acţiunea penală, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei şi

se va putea exercita împotriva adevăratului autor al infracţiunii, ce va putea fi obligat la despăgubiri.

Potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, ( art. 531 alin. 1 din Proiectul Noului

Cod de proc. penală) persoana care, fiind condamnată definitiv în urma rejudecării cauzei, este definitiv

achitată pe temeiurile art. 10 lit. a, sau c, ori persoana împotriva căreia s-au luat măsuri preventive, iar

apoi este scoasă de sub urmărire penală sau achitată pentru aceleaşi temeiuri legale, are dreptul la repararea

de către stat a pagubei suferite - materiale şi morale. În astfel de cazuri se ridică şi problema

eventualelor despăgubiri la care, prin hotărârea de condamnare, ulterior desfiinţată ca nelegală, a

fost obligată şi le-a plătit părţii civile persoana greşit condamnată. În măsura în care pagubele au fost

acoperite, partea civilă nu are nici o vină în eroarea judiciară produsă şi nu va putea fi obligată să

restituie fostului condamnat despăgubirea primită. Acţiunea fostului condamnat în ceea ce priveşte

despăgubirile pentru eroarea judiciară se judecă de către instanţa civilă şi priveşte raporturile cu statul

reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi nu cu un anumit organ judiciar sau cu părţile din procesul

penal în care a fost greşit condamnat. Aşadar, fostul condamnat va putea pretinde de la stat

despăgubiri, inclusiv pentru prejudiciul reparat necuvenit părţii civile. Ulterior, aşa cum prevăd

dispoziţiile art. 507, ( art. 535 alin. 2 din Proiectul Noului Cod de proc. penală) statul are acţiune în

regres împotriva aceluia care, cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia

generatoare de daune. Răspunderea acestuia, pentru prejudicii, va fi delictuală.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că acţiunea în regres a statului va putea fi

îndreptată numai împotriva unui judecător sau procuror, deoarece singura situaţie generatoare a

prejudiciului este condamnarea sau arestarea pe nedrept, 1 se consideră că nimic nu se opune ca

acţiunea în regres a statului să poată fi îndreptată şi împotriva unei părţi civile, dacă se stabileşte

reaua credinţă a acesteia, care poate fi alăturată unei grave neglijenţe din partea unui magistrat.

Sub aspect penal, fosta parte civilă va putea fi inculpată pentru infracţiunea de denunţare

calomnioasă sau omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare.

1 T. Joiţa - op. cit., pag. 220.96

97

e) Instanţa dispune din oficiu repararea pagubei

Ori de câte ori bunurile sustrase au fost găsite şi sechestrate în timpul cercetărilor, instanţa

trebuie să dispună restituirea lor, în acest mod instanţa conformându-se şi dispoziţiilor art. 14 alin.

3 lit. a, de a repara paguba în natură.

În legătură cu obligaţia instanţei - prevăzută de art. 348, de a se pronunţa din oficiu, în

celelalte cazuri decât cele prevăzute de art. 17 cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală

ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, în jurisprudenţă

şi doctrină s-au ridicat şi unele probleme.

Dispoziţiile art. 348 trebuie corelate cu cele ale art. 444 din Codul de procedură penală ( art. 573

din Proiectul Noului Cod de proc. penală)care, deşi privesc punerea în executare a dispoziţiilor civile din

hotărârea penală, dispun că, dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării de către

persoanele cărora urmează să li se restituie bunurile ori dacă aceste persoane nu sunt cunoscute, în 6

luni de la rămânerea definitivă a hotărârii respectivele persoane nu se prezintă pentru a-şi primi

lucrurile, acestea vor trece în patrimoniul statului.

Numai în situaţia în care bunurile asupra cărora instanţa a dispus restituirea nu vor fi

revendicate de nici o persoană în termenele arătate de art. 444, ele vor fi confiscate în temeiul

dispoziţiilor art. 118 lit. d, din Codul penal.

Renunţarea la drept este posibilă oricând, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 17 din

Codul de procedură penală. În schimb, declaraţia prin care partea vătămată nu se constituie parte

civilă este expresia unei alegeri între instanţa penală şi instanţa civilă şi poate fi făcută oricând,

asupra unei astfel de declaraţii putându-se reveni până la citirea actului de sesizare a instanţei.

Renunţarea la despăgubiri echivalează cu renunţarea la drept şi este irevocabilă, dacă nu a

fost efectuată de o cauză de nulitate, ulterior partea vătămată nemaiavând posibilitatea să introducă

o acţiune civilă separată la instanţa civilă. Tocmai de aceea, ori de câte ori se face o astfel de

renunţare, ea trebuie făcută personal de către partea civilă sau prin reprezentant cu procură

specială.

O situaţie specială, în care declaraţia de neconstituire ca parte civilă echivalează cu renunţarea

la drept, este aceea arătată mai înainte şi prevăzută de art. 348, când instanţa, din oficiu, trebuie să se

pronunţe cu privire la restituirea lucrurilor. Într-o asemenea ipoteză, declaraţia părţii vătămate că nu

se constituie parte civilă şi nu doreşte ca lucrurile să-i fie restituite echivalează cu renunţarea la drept,

deoarece respectivele bunuri vor fi confiscate potrivit art. 118 lit. d, din Codul penal.

97

98

C O N C L U Z I I

În această lucrare intitulată acţiunea civilă în procesul penal am încercat să arăt faptul că

orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a

manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate. Legea

îndrituieşte pe acesta din urmă să se adreseze şi să solicite intervenţia organelor competente

pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

De asemenea în cazul unor încălcări de lege cum sunt cele din domeniul dreptului penal

organele competente să intervină sunt numai organele judiciare specializate ale statului,

rezolvarea conflictului de drept fiind un atribut exclusiv al justiţiei.

Mi-am propus să ilustrez faptul că încălcarea unei norme penale dă naştere unui raport

juridic de drept între stat şi infractor în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere

penală pe infractor, iar acesta având obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o

eventuală condamnare, acţiunea civilă în procesul penal fiind o acţiune supusă regulilor de fond ale

răspunderii civile delictuale. Acţiunea civilă în procesul penal prezintă însă şi anumite particularităţi

care o fac distinctă chiar faţă de acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, dar

exercitată în faţa instanţei civile.

Acţiunea civilă în procesul penal care face obiectul prezentei lucrări, are acelaşi izvor în

procesul penal ca şi acţiunea penală şi anume infracţiunea săvârşită, ea având ca obiect repararea

prejudiciilor cauzate de infracţiune. Deoarece se exercită în faţa organelor judiciare penale, o astfel de

acţiune civilă capătă unele caracteristici de oficialitate, influenţată de acţiunea penală şi care

estompează unele caractere specifice acţiunii de drept civil

Având în vedere faptul că săvâşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de drept

penal în virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia

acestuia de a suporta consecinţele faptei sale, aşa cum am specificat în introducerea acestei lucrări, în

cadrul unui stat de drept există o putere sau autoritate judecătorească a cărei sarcină fundamentală

este înfăptuirea justiţiei, statul de drept fiind de neconceput fără justiţie.

Aşadar, justiţia se realizează în numele legii, autorităţii judecătoreşti îi revine dreptul de a

soluţiona litigiile de drept în urma manifestării ilicite. Fiind alăturată acţiunii penale acţiunea civilă

are un caracter accesoriu şi poate fi exercitată în procesul penal numai în măsura în care poate fi pusă

în mişcare acţiunea penală putând fi exercitată numai împotriva învinuitului sau inculpatului, a părţii

responsabile civilmente precum şi faţă de succesorii acestora.

Această lucrare a fost structurată în trei capitole:

Capitolul I Acţiunile în procesul penal;

98

99

Capitolul II Elementele acţiunii civile;

Capitolul III Exercitarea acţiunii civile.

Fiecare capitol cuprinde mai multe secţiuni, astfel capitolul I, începe cu consideraţii generale

referitoare la acţiunea în justiţie unde am menţionat faptul că prin intermediul acesteia conflictul de

drept este adus spre soluţionare organelor de justiţie.

Subcapitolele primei secţiuni sunt:

a) Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie;

b) Factorii acţiunii în justiţie.

Primul subcapitol dreptul la acţiune şi cererea în justiţie relevă faptul că „dreptul la acţiune

este posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului în cazul încălcări, nesocotirii

dispoziţiilor sale şi este prevăzută în structura internă a oricărei norme juridice şi anume în

sancţiune, este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoare socială”.

Având în vedere că acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa anumitor factori

impunându-se cunoaşterea lor pentru corecta aplicare a normelor, lipsa acestor factori sau falsa lor

existenţă ducând la nulitatea actelor procesuale: temeiul, obiectul, subiecţii, aptitudinea funcţională a

acţiunii.

Cea de a doua secţiune a primului capitol tratează trăsăturile şi condiţiile de exercitare a

acţiunii civile în procesul penal.

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal nu este un alt tip de acţiune civilă ci este o acţiune

specifică de drept civil având unele particularităţi determinate tocmai de împrejurarea că este

exercitată în procesul penal.

Trăsăturile ei fiind următoarele:

1. Îşi are izvorul într-o infracţiune;

2. Se exercită în faţa organelor penale judiciare;

3. În anumite cazuro se exercită din oficiu;

4. Are un caracter accesoriu faţă de acţiunea penală.

Referitor la condiţiile de exercitarea acţiunii civile în procesul penal m-am referit la faptul că

se cer a fi îndeplinite cumulativ anumite condiţii pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată şi

anume:

1) Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

2) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de

cauzalitate;

3) Prejudiciul să fie cert;

4) Prejudiciul să nu fi fost reparat;

5) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu

capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.

99

100

Capitolul II cuprinde elementele acţiunii civile sunt tratate în două subcapitole:

- obiectul acţiunii civile;

- subiecţii acţiunii civile.

În prima secţiune din cel de al doilea capitol obiectul acţiunii civile am arătat faptul că acţiunea

civilă în procesul penal are ca obiect tregerea la răspundere civilă a inculpatului şi poate fi alăturată

acţiunii penale în acest proces prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Repararea pagubei se face potrivit legii civile astfel:

a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt

mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu

este cu putinţă.

De asemenea modul de acordare a despăgubirilor băneşti pentru folosul de care a fost lipsită

partea civilă.

În acest subcapitol m-am referit şi la acţiunea civilă care poate avea ca obiect tragerea la

răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, - potrivit legii civile.

În a doua secţiune al celui de al doilea capitol referitoare la subiecţii acţiunii civile am ilustrat

faptul că săvârşirea infracţiunii se răsfrânge asupra unor persoane, care fie că răspund de faptele lor,

fie că au realizat anumite drepturi ce izvozăsc din săvârşirea faptei penale. Aceste persoane sunt

direct interesate în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei penale, având calitatea de părţi, întrucât în

privinţa unora este angajată răspundrerea penală sau civilă, iar alţii îşi manifestă voinţa de a obţine pe

calea procesului penal satisfacerea drepturilor lezate prin infracţiune.

Subiecţii acestui raport de conflict, adică făptuitorul şi persoana vătămată apar ca subiecţi ai

acţiunii civile ce se exercită în cadrul procesului penal alături de acţiunea penală.

În această situaţie sunt două categorii de subiecţi şi anume:

- subiecţii activi, care exercită acţiunea civilă;

- subiecţii pasivi cei împotriva cărora se îndreaptă acţiunea civilă.

Atât subiecţii pasivi, cât şi cei activi ai acţiunii civile participă la desfăşurarea procesului

penal ca urmare a acţiunii şi contraacţiunii pe care le exercită. Confruntarea dintre ei dinamizează

procesul penal către aflarea adevărului şi repararea justă a prejudiciului cauzat de infracţiune.

În cadrul celei de a doua secţiuni a capitolului II m-am referit şi la drepturile şi obligaţiile

procesuale ale subiecţilor acţiunii civile. Astfel, drepturile pentru toate părţile din proces, indiferent

de poziţia lor procesuală, decurg din aplicarea principiilor legalităţii procesului penal, al garantării

dreptului la apărare, al egalităţii persoanelor în procesul penal şi, nu în ultimul rând, dreptul la un

proces echitabil, principiu nou introdus în doctrina de specialitate românească, ca urmare a ratificării

de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea acestui principiu

100

101

presupune între altele şi examinarea cauzei într-un termen rezonabil.

Ultimul capitol referitor la exercitarea acţiunii civile cuprinde şase secţiuni şi anume:

- dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile,

- punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal;

- exercitarea acţiunii civile din oficiu;

- exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă;

- rezolvarea acţiunii civile în procesul penal;

- modalităţi de rezolvare a acţiunii civile care pot fi următoarele: admiterea de către instanţă

a acţiunii civile în total sau în parte, respingerea acţiunii civile ca lipsită de temei, nesoluţionarea

acţiunii civile de către instanţă, respingerea acţiunii civile de către instanţă şi cazul în care se dispune

repararea pagubei din oficiu.

În concluzie, exercitarea acţiunii civile poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului

penal prin constituirea părţii vătămate ca parte civilă în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa

instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi

izvor ca şi acţiunea penală şi anume infracţiunea săvârşită, având ca obiect repararea prejudiciilor

prin infracţiune, are de asemenea un caracter accesoriu putând fi pusă în mişcare numai în măsura în

care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.

Speţele incluse în această lucrare au scopul de a arăta concret cele prezentate şi anume modul

de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal.

Consider că legislaţia în vigoare nu este destul de completă lăsând loc de arbitrariu în

soluţionarea unor cazuri în care se solicită daune morale. Modul cum se pot stabili daunele morale,

criteriile de evaluare şi modalităţile de reparare a acestora este lăsată la lumina judecătorilor, uneori

soluţiile date în cauze asemănătoare fiind mult diferite.

Consider de asemenea că ar trebui ca reclamantul să aibă posibilitatea (obligaţia) de a trimite

pârâtului atât acţiunea cât şi motivele acţiunii sale o dată cu depunerea la instanţă a cererii de

chemare în judecată pentru a fi înştiinţat astfel de acţiunea depusă în cel mai scurt timp în scopul de a

avea timp să îşi pregătească apărarea şi să nu se întârzie judecarea pricinii. De cele mai multe ori

unul dintre motivele de amânare a judecăţii este acela prin care se solicită un nou termen

invocându-se faptul că o dată cu citaţia nu a primit şi copia după cererea de chemare în judecată,

fiind evident faptul că un nou termen este imperios necesar pentru pregătirea apărării.

.

.

101

102

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, manuale, monografii

1. Antoniu George - Vinovăţia Penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002;

2. Apetrei Mina, Papadopol Vasile, Dobrinoiu Vasile - Codul de procedură penală

adnotat, vol. I; partea generală, Editura Albastra, Bucureşti, 1996;

3. Beleiu Gheorghe - Drept Civil Român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

4. Bârsan Cornel, Stătescu Constantin - Drept Civil, teoria generală a obligaţiilor, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2008;

5. Ciobanu Viorel Mihai - Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, partea

generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1997;

6. Deak Francisc şi colectiv - Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

7. Dineu Aurel - Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1975;

8. Dongoroz Vintilă, Tanoviceanu Ion - Curs de drept penal şi de procedură penală, vol.

IV, Editura Socec, Bucureşti, 1997;

9. Joiţa Tănase - Acţiunea civilă în procesul penal, Editura Naţional, Bucureşti, 1999;

10. Mateuţ Gheorghiţă - Procedura penală, partea generală, Editura Chemarea, Iaşi, 1997-

1998;

11. Neagu Ion - Drept procesual penal.Tratat-Partea generală.Editura Global Lex, Bucureşti,

2004;

12. Nistoreanu Gheorghe şi colectiv - Drept penal și drept procesual penal, Editura

C.H.Beck, București,2006;

13. Oancea Ion - Tratat de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1994;

14. Păvăleanu Vasile - Drept procesual penal. Partea generală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2007;

15. Păvăleanu Vasile, I. Iacobuţă, M.Covalciuc – Drept procesual penal, Editura Panfilius,

Iaşi, 2005;

16. Theodoru Grigore -Drept procesual penal.Partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi,1996;

17. Theodoru Gr. Grigore –Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu,2007;

18. Volonciu Nicolae - Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I,Ediția a III-a

revăzută și adăugită, Editura Paideia, București 1996;

102

103

19. Proiectul Noului Cod de procedură Penală - din data de 25 februarie 2009

II. Culegeri de practică judiciară, reviste, legi şi coduri

20. Antoniu George, Volonciu Nicolae şi alţii - Practica judiciară penală, vol. IV, Procedura

penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993;

21. Costin Mircea, Ursa Victor, Mureşan Mircea - Dicţionar de drept civil, - Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;

22. Codul de procedură penală cu modificările aduse prin Legea nr. 356/2006, Editura

Hamangiu SRL 2006;

23. Codul penal cu modificările aduse prin Legea 278/2006, Editura Hamangiu SRL 2006;

24. Constituţia României;

25. Culegere de practică judiciară 2008, Editura C.H.Beck;

26. Culegere de practică judiciară 2006, Editura Univers Juridic;

27. Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie - 2006 şi 2007;

28. Decizii ale Tribunalului Suprem, secţia penală – 2006 şi 2008;

29. Decizii penale date de Tribunalul Suceava şi Curtea de Apel Suceava în anul 2006;

30. Dicţionar juridic penal, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;

31. Revista Română de Drept nr.9/1977 şi nr.12/1981;

32. Revista „Dreptul” nr.1-2/2006;

33. Revista „Dreptul” anul VII, seria a II-a; nr. 8/2008;

34. Revista de Drept Penal nr. 1/2007 şi nr.4/2007;

35. Stoica Valeriu si alţii - Practica judiciară penală, vol. IV Procedură penală, Editura

Academiei, Bucureşti, 1993.

103

104104