Leo Butnaru

Interviuri din secolele XX – XXI

Colecţia OPERA OMNIA publicistică şi eseu contemporan

Redactor: Aurel Ştefanachi Coordonator serie: Cassian Maria Spiridon Coperta: Cristian Almăşanu ISBN 978-606-676-109-3 © Leo Butnaru, Tipo Moldova Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355). Iaşi, 2013 Editura Tipo Moldova, E-mail: office@tipomoldova.ro www.tipomoldova.ro

Leo Butnaru

Interviuri din secolele XX – XXI

Colecţia OPERA OMNIA publicistică şi eseu contemporan

5

I. LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR

7

SE PUN ÎNTREBĂRI, SE CAUTĂ RĂSPUNSURI ÎMPREUNĂ CU UNUL DINTRE NOI

(ION GHERMAN)

Într-o vreme când vorbim atât de mult şi aprins despre dialog, dar nu

prea îl „punem în funcţiune” şi nu prea îi respectăm pravilele, lectura unei cărţi ca cea intitulată „Răspuns şi răspundere” de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri (autorul le zice dialoguri), apărut la editura „Cartea moldovenească” (Chişinău, 1989), reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice. Sunt surprinse – „în mers” – psihologii, se conturează profiluri...

Pe scurt, cartea lui Leo Butnaru, prin priceperea, prin arta de a situa roadele scrisului, ale muncii creatoare pe cea mai înaltă treaptă a valorilor, este din cele care te readuc la problemele spiritului, ale supravieţuirii noastre prin valorile adevărate. Rămânem, până la urmă, cu gândul că nu ne putem salva decât prin cultură. Este poate singura noastră şansă de izbăvire, de mândrie. Mai ales că acolo unde înfloreşte cultura, economia înfloreşte şi ea. A te păstra curat sufleteşte este o luptă – o luptă conştientă, lucidă –, în care cultura, inclusiv literatura, constituie arma cea mai cu rost.

Leo era cel care întreba. De data asta poetul este cel care urmează să răspundă la întrebări, este persoana cu care urmează să dialogăm, aflându-ne – aşa cum o cere momentul – pe o baricadă deopotrivă culturală, cetăţenească, naţională.

Începem prin a spune că nu ascund cititorului faptul că am pentru acest tânăr bărbat al literelor noastre o mare simpatie. E, în înţelesul nostru, un cavaler al ideii, un creator lucid, care a dovedit de pe acum că are conştiinţă şi o poziţie estetică la care ţine („În ce mă priveşte, nu am nimic contra partizanilor obişnuinţelor tradiţionale în măsura în care sunt şi ei înţelegători faţă de aspiraţiile la alte deschideri de orizont ale sensibilităţii artistice. Fiind adept al versului modern, nu am încercat nicicând vreo îndoială radicală care să mă facă să renunţ definitiv să pun versuri şi în forme fixe, tradiţionale. În baza acestei poziţii relativ conciliatorii, nu am putut să-mi înţeleg colegul care ţine la comoditatea unei singure opinii...”, – dar mai bine să vă invit să

8

recitiţi, în întregime, aceste declaraţii de principiu din notele polemice pe care le-a publicat convorbitorul nostru în săptămânalul „Literatură şi artă”, nr. 34, a. c.).

Vede lumina zilei la 5 ianuarie 1949, în zodia Capricornului. După încheierea studiilor universitare, activează în gazetărie. De la debutul său poetic (cartea „Aripă în lumină”, 1976), au urmat volumele de poezie: „Sâmbătă spre duminică” (1983), „Formula de politeţe” (1985), „Duminici lucrătoare” (1988), „Papucei cu felinare” (1989), aceasta pentru copii, „Şoimul de aur” (1991). Mai semnează cărţile de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990) şi „La desfrunzirea brăduţilor” (1991, pentru copii), precum şi volumul de dialoguri „Răspuns şi răspundere” (pomenit mai sus) şi cel de eseistică „Umbra ca martor” (1991).

Aşadar, răspundere şi răspunsuri.

1. Scriitorul azi trebuie să aibă conştiinţa superioară a chemării sale, a scrisului său

– Cartea de poezii „Duminici lucrătoare” se deschide cu aceste

rânduri: „Mă vreau tălmaciul sensului discret,/ Comun întregii lumi sau unui neam,/ Sau unui sat...” V-aş ruga mai întâi, stimate domnule Leo Butnaru, pentru cititorii revistei „Basarabia” să precizaţi cine sunteţi, din care sat veniţi.

– Din satul Negureni, judeţul Orhei. Născut însă în fostul raion Răspopeni. Pe timpuri, citisem într-un ziar republican o inepţie, conform căreia etimologia acestui toponim – Negureni – conţine în ea nefastele reverberaţii de ecou ale asupririi otomane. În realitate, ca şi localităţile învecinate – Sărăteni, Vadul-Leca, Ţânţăreni – Negurenii au fost botezaţi de apa Răutului, de suflarea ei ceţoasă, dimineţile şi serile, care, vă asigur, e foarte poetică. Dacă îmi permiteţi, o să reproduc un catren ce vine la tema dată:

„Negură, memorie slăbită, Îţi mulţumesc că-n ceea ce-ai păstrat Prin atâta vreme ostenită Este şi numele acestui sat”. Drept omagiu adus consătenilor mei dintotdeauna, ţin să extrag date

din biografia unuia dintre ei: Teodosie Bujniţă (n. 1881). Agricultor-industriaş, delegat pentru Sfatul Ţării de către Comitetul Executiv Regional al cărui preşedinte a fost. Deputat în Sfat. A ocupat diverse posturi de stat: ajutor de comisar la Orhei, apoi director de prefectură în acelaşi oraş; ajutor de subprefect şi subprefect (pretor) la Teleneşti şi Criuleni. Decorat cu medalia „Regele Ferdinand I”, meritul cultural pentru construcţii şcolare,

9

medalia „Serviciu credincios”. – Ne puteţi spune, în continuare, dacă experienţa ziaristică, depusă

la mai multe publicaţii, a însemnat mult pentru formarea scriitorului de mai târziu?

– Mă asociez celor care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor-debutanţi, încă neexperimentaţi în structurarea profesionistă a textului. În redacţie te convingi că nu poţi să rămâi exclusiv în limitele literaturii „pure”, ci trebuie să treci şi în alte cuprinderi: ale istoriei, filosofiei, sociologiei etc.

De obicei, tânărului poet sau prozator li se pare că existenţa cotidiană e una şi aceeaşi, ca şi ieri, alaltăieri, iar jurnalistica le face atentă sensibilitatea întru a observa deosebirile, metamorfozele zilnice, prin care viaţa respinge formele „fixe”. Astfel, literatul tânăr ajunge la modelarea superioară a sentimentelor şi gândurilor, la aflarea esenţelor şi formelor adecvate valenţelor praxisului său estetic de viitor.

Însuşind – şi prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îţi poţi aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacţie, te convingi că literatura se naşte din muncă şi investire de spirit, nu din intenţie nirvanizândă în aşteptarea „şoaptei divine”...

Cele spuse aici vizează retrospectiv şi vârsta mea de autor cu puţină zestre de cunoaştere a oamenilor, locurilor, situaţiilor imprevizibile...

– Şi, în general, în ce măsură – ca om al scrisului literar – aţi pornit de la experienţa de viaţă? Adică, în ceea ce scrieţi există şi lucruri trăite? Multe?

– Nu sunt adeptul zădărniciei de a reduce scrisul la biografia autorului, privind chiorâş mărturisirile unor colegi care îşi împing actele destinului în domeniul operei literare, de parcă ar fi nişte autobiografişti şi narcisiaci incurabili, trăind, cică, destine nemaipomenit de interesante, demne de atenţia publicului de peste veacuri.

Eu consider că, în mare, arta e supra-individuală. În mare, dar nu totalmente. Pentru că, să zicem, uneori, metafora poetică, oricât de abstractă, nu vine decât în prelungirea viselor, însă până şi visele, se ştie, au o comunicare – fie şi foarte discretă – cu realitatea propriu-zisă şi cu cea, misterioasă, a sufletului autorului. De fapt, niciodată nu m-a interesat detaliul biografic concret, ci stările intimităţii mele, ca obsesie permanentă care „depersonalizează” propria-mi experienţă existenţială, ajungând a o converti într-o idee, într-un principiu estetic mai mult sau mai puţin explicit. Cu toate că nu putem supraveghea absolut obiectiv procesele dinlăuntrul conştiinţei noastre: mai curând doar ni le imaginăm, decât le depistăm. Şi aici aş vrea să mă refer la Henri Bergson, care scria că momentele în care ne surprindem pe noi înşine sunt rare, conştiinţa, ca atare, fiind orientată în exteriorul fiinţei şi din eu-l nostru nu întrezărim decât „năluca sa decolorată”. Vorbind mai mult

10

decât gândind, doar prin inversarea acestui raport am putea să reluăm în stăpânire propriul sine.

Bineînţeles, a mărturisi la acest capitol ar echivala cu încercarea de a rezuma în cuvinte puţine o epopee (nu doar a ta, ci a multora, pe care îi are în vedere disciplina personologiei, ce a depistat circa 10 mii de caracteristici întru individualizare). Din acest motiv, nu-mi rămâne decât să recunosc că în cărţile mele experienţă de viaţă e prezentă oarecum „dizolvată”, scoasă din periculoasa zodie parodică a necontrolatei iubiri de sine. Trecând cu vederea motivul întâmplării şi pe cel al întâmplătorului, folosind retrospecţia ca metodă artistică, îmi găsesc tăinuite unele momente autobiografice în prozele „Nume uşor de ţinut minte”, „Salbele”, „Mozaic de gheaţă”, „Vânătoarea de vrăbii” ş. a. Ba chiar şi în opiniile mele literare, deoarece în critică nu m-a interesat doar textul, mesajul, valenţele estetice, dar şi oamenii, alias autorii, ca personaje ale propriilor spectacole de sine. În plan ideatic.

– Şi o întrebare derivată din cea de mai înainte: un scriitor are nevoie de pregătire, de talent, de profesionalitate? Vă rugăm, tot aici, să vă expuneţi crezul de om şi de creator...

– Parţial, la această întrebare am răspuns ceva mai sus. Dar, cu titlu de nuanţări, aş concretiza următoarele: sunt adeptul a ceea ce anticii au definit drept poeta doctus, întruchipat, ca model, în marii scriitori care au fost şi importanţi oameni de carte. Cei câţiva autori de la noi care, pe lângă talent, au şi o aleasă pregătire profesionistă, alimentată continuu de inteligenţa predecesorilor, au reuşit să depăşească modelele autohtone de proză „pătărănistă” sau însăilările versificate pe care le poate comite fiece ins ce posedă o brumă de îndemânare lexicală. Alţii însă au rămas la stiluri paraliterare repetitive, la arome prozodice pseudofolclorice. A treia categorie o constituie cei pe care muzele i-au înzestrat incontestabil cu har şi care, după o anumită serie de reuşite, au început să dea semne că scrisul lor mai conţine ceva cultură şi inteligenţă, însă deja diminuate, insuficiente, utilitare, să zic.

Apoi ne-a jucat festa şi o iluzie colectivă de măreţie şi importanţă care, evident, e înşelătoare, în special când e vorba de artă. Ziceam: vedeţi ce poezie şi ce proză mişto se scrie în Moldova Interriverană! Aşa, la hurtă, erau date drept opere elevate nişte larvare, stângace experienţe de vocabular de tipul celor ale lui Corneanu, Lipcan, Canna, Barski şi altora, mai din zilele noastre. Foarte puţini din cei înrobiţi aparenţelor, pe care critica de curte îi ridicase antum la nivelul eminenţei atinse de clasici, se gândeau că prin bicisnicele lor pagini cu material neorganizat, brut, neinvestit cu inteligenţă şi subtilitate estetică, le fură cititorii lui Homer şi Ovidius, Cervantes şi Balzac, Eminescu şi Baudelaire...

Dar să luăm lucrurile din alt unghi şi să ne întrebăm: dacă economiceşte nu am putut să ne sincronizăm cu Europa, cine ne-a împiedicat

11

să râvnim o joncţiune conştientă cu spiritul continentului nostru şi, deci, cu cel universal? Cu toate restricţiile cunoscute, la Biblioteca Naţională au fost tezaurizate valori literare, estetice, teoretice de cele mai înalte probe, sincronizate cu ceea ce trăieşte şi gândeşte lumea mare.

Cu părere de rău, la noi nu s-a ţinut cont de principiul enunţat de Sainte-Beuve conform căruia literatura totdeauna trebuie apreciată în dependenţă de nivelul de civilizaţie pe care îl exprimă.

Şi, dacă e să vorbim de crez... Consider că e timpul să nu ne mai gândim doar la utilitatea egocentristă a scrisului nostru, ci la demnitatea lui, pentru că demnitatea personală (ca posibilitate de a trăi onest şi din plin viaţa sentimentelor şi a inteligenţei) posedă fericita proprietate de a se răsfrânge şi asupra cititorilor.

– Să vorbim acum despre momentul literar actual – un moment de răscruce, de intensă fierbere. Astăzi literatura mai este chemată să contribuie, în mod direct şi imperativ, la zidirea unei lumi noi? Întrebarea pe care v-o adresez este: cum concepeţi rolul scriitorului azi? Pledaţi pentru implicarea lui în viaţa cea de toate zilele? Dacă da, care este responsabilitatea care îi revine scriitorului în societate? Scriitorul de azi are curaj în viaţa socială şi politică? Dar în literatură? Ce înseamnă curaj în literatură?

– Dacă nu mă dă de sminteală aritmetica, într-o singură întrebare aţi înlănţuit vreo şapte ispitiri. Cum să vă răspund? Probabil, punctual şi în cel mai caleidoscopic mod.

1. Numai vorbăreţul realism tribun(ard) se aventura în irealizabila intenţie de a edifica o lume nouă. Literatura adevărată nicicând nu şi-a propus atare scop deocheat.

2. Rolul scriitorului azi?... Îndrăznesc să cred că e unul elementar: de a-şi da seama de istovirea afectivă a oamenilor şi, pe cât e în stare, să caute miraculoasa rouă vie necesară sufletelor acestora. Dar să nu pretindă a fi considerat ins sacru, de parcă nu şi-ar înmuia pana în călimară, ci în... agheasmatar. Sau, din plictis, ignoranţă si scepticism, să prindă a rosti oracole.

3. Pornind de la faptul că nu e deloc uşoară lupta/ arta de a-ţi câştiga şi păstra libertatea de sine, numai astfel onorându-ţi condiţia de scriitor, zic consolator: poţi fi marginalizat în plan politic, dar nu şi pe planul vehiculării ideilor. Iar lansarea ideilor, nicidecum obligator social-politice, ar însemna cea mai profundă implicare în viaţa societăţii.

4. Ar fi de datoria scriitorului să-şi obişnuiască cititorii cu mentalitatea artistică a timpului nostru şi, bineînţeles, cu sensibilitatea culturală a acestuia. Pentru că o parte din societate o formează chiar ei, oamenii care, încă, mai citesc...

5. Să presupunem că unii scriitori – puţini, totuşi, – ar putea îmbina la

12

modul superior virtutea artistică şi pe cea civică. Alţii, în viaţa socială şi politică, au doar curaj, dar nu prea au şi artă. O a treia categorie de condeieri, chiar şi acum, în timpul libertăţii de opinie, al verbelor descătuşate continuă să se refugieze precaut după fraze nimic-spunătoare, curăţele şi îngrijite ca nişte educatoare de grădiniţă.

6-7. Să nu te aliniezi colegilor respectuoşi faţă de uzanţe şi convenienţe, rămânând fidel propriei vocaţii, chiar dacă ştii că ai un cerc restrâns de cititori.

– În ce măsură mai putem discuta astăzi problemele literaturii, ale culturii în general „în strânsă legătură” cu problemele societăţii? Cu alte cuvinte: literatura are vreo obligaţie faţă de societate, faţă de politică, faţă de...?

– Scriitorul care doreşte să aibă un cât de mic aport la viaţa ideilor literare, la dezmorţirea şi relansarea lor în arenă, nu poate fi un misolog (cel ce detestă ştiinţa, discuţia argumentată). Totdeauna se vor găsi inşi predispuşi să menţină procesul artistic în nişte categorii apreciative deformate, crispându-se violent în drămăluirea scrisului altora, lamentându-se agresiv că, vedeţi, opusul lor nu e tratat la justă valoare. Cum să nu discuţi cu ei?

În ce priveşte problema literaturii în strânsă legătură cu problemele societăţii... Despre aceasta au tratat destul adepţii realismului socialist... Arta are obligaţii faţă de sufletul uman, nu faţă de sclavagism, feudalism, socialism sau capitalism... Da, astăzi artisticul, la noi, e pus în serviciul politicului. Primul – cam slăbeşte, secundul – câştigă în emoţie. Dar nu prea avem exemple care ne-ar dovedi că politicul pus în serviciul artisticului duce la ceva demn de atenţie.

– Leo Butnaru ar prefera să aibă o carieră politică? De ce să prefer o carieră politică? Oare cea de literat nu e destul de

nobilă? De obicei, artiştii au principii politice excelente în abstracţia lor idealistă, însă mediocre în verificarea randamentului lor practic.

2. Nou şi vechi, spirit şi renaştere – Umblă vorba despre o democratizare crescândă a vieţii sociale. V-

aş întreba: se resimte şi o democratizare a vieţii literare? Există condiţii pentru această democratizare?

– La Uniunea Scriitorilor totdeauna a fost prezentă tendinţa de a se slăbi frâiele. Chiar dacă, decenii la rând, literaţilor li se făcea din deget sau din pumn, printre ei s-au găsit personalităţi curajoase ce s-au împotrivit iobăgiei ideologice. Evident, am avut şi colegi slabi de înger ori de-a dreptul colaboraţionişti, aceştia la hurtă fiind meşteri de clasă inferioară, însă orgolioşi de calibru mare.

13

Dar astăzi de ce nu s-ar resimţi suflul democratizării acolo, de unde a erupt, ajungând în inimile şi cugetele oamenilor? Trăim un timp nou, relativ proaspăt, bun de respirat. Oamenii, scriitorii în acelaşi rând, nu se mai tem să comunice de la conştiinţă la conştiinţă. Au căzut fostele mărimi la partid care îi hărţuiau pe unii diriguitori literari de odinioară care, din păcate, se arătau destul de obedienţi. Dinspre fosta clădire a CC-ului nu mai adie miasmele aberaţiilor turnate în matriţa dogmei, cu exemple de tipul celuia cu nefast-celebra pereche de cizme care, cică, ar conta mai mult decât opera lui Homer, aberaţii care, cu regret, au găsit ecou printre trândavii în asimilările intelectuale. Prin holurile Casei Scriitorilor, ca şi prin cele ale Casei Presei, nu se mai plimbă obraznic-împăunat reprezentantul securităţii. S-a ridicat controlul generalizat asupra mass-mediei, chiar dacă din partea unor şefi de redacţie se face vădită tendinţa de a umbla cu botniţa pe lângă materialele unor autori ce gândesc altfel, neconformist, ne-general aliniat.

Prin urmare, în mare, avem premisele de a ajunge oameni civilizaţi, pentru care democraţia ar însemna trezirea la conştiinţă şi datorie. De subliniat: şi datorie, în spiritul avertismentului venit din partea unui filosof contemporan – de a nu ne părea lesnicioasă calea ce leagă vorba de gând şi nici cea care leagă gândul de faptă.

– Vroiam să ajung la problema privind discernerea valorii de impostură. Azi, ca niciodată, cultura şi talentul sunt necesare pentru rostirea ideii, a gândului înnoitor. În literatură, în artă, în ştiinţă nu au ce căuta diletantismul, impostura... Să nu uităm: fără simţ moral, fără cultură, inteligenţă nu putem progresa cu adevărat. Pe lângă voinţă şi perseverenţă, înaintarea în timp are nevoie şi de cultură... Aşadar, putem pretinde azi să fim originali şi moderni – în mişcarea noastră cultural-naţională, sau, pur şi simplu, trebuie să îndeplinim, deocamdată, un rol cultural, culturalizator, de educare şi instruire a neamului?

– Împărtăşesc părerea că praxisul estetic mai are destule posibilităţi şi arii de manifestare întru diversitate şi originalitate. De ce să-şi asume toţi rolul de culturalizare? Poate că cineva e în stare să ne ofere înalte probe de sensibilitate artistică, estetică, – nu? Din teama că, vedeţi, cititorul nostru „nu înţelege”, cică, subtilităţile moderne putem ajunge din nou la brutalitatea decretării unor principii unificatoare, constrângătoare. Eu însă am convingerea că plurisenzorialitatea omului modern nu „şi-a făcut cuib” doar la Paris sau Bucureşti, ci e la ea acasă şi la Chişinău. Avem o categorie reală de cititori demnă de opere mari, profunde şi instructive. O altă parte din cititori e pe cale de a depăşi apatia etică şi estetică. Prin urmare, nu le rămâne şi lor, creatorilor de artă, decât să fie cutezători, să caute originalitatea, noutatea, pe lângă talentul propriu-zis cultivându-şi harul de a nu se teme de greşeli, har care predispune la căutări, experimentări, din care gustul artistic cultivat va şti să aleagă valoarea.

14

– E cazul să vă pun câteva întrebări – mai scurte şi, poate, mai... concrete: Scriitor al cărei generaţii consideraţi că sunteţi şi de ce?

– Ani la rând, am făcut parte dintr-o generaţie relativ omogenă, unită cât de cât, lansată încă la cenaclul „Eminescu” de la Universitate şi „Luceafărul” de la ziarul „Tinerimea Moldovei”. Ne înţelegeam, ne susţineam reciproc, îndârjindu-ne să nu facem concesii banalităţii. Nu doream să ne împăcăm cu gândul de a ne lăsa răpuşi de nenorocosul circuit de piedici, pus la cale de supraveghetorii lipsiţi de cultură şi de elementară omenie, şi asta ne ţinea oarecum inimă lângă inimă. Vorbesc de Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Marcela Benea, Nicolae Vieru, Ludmila Sobieţchi, Serafim Belicov, Haralambie Moraru... Totdeauna am simţit prezenţa printre noi a bucovinenilor Ilie T. Zegrea, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu, Ştefan Hostiuc. Eu personal am mers de multe ori la Cernăuţiul juneţii lui Eminescu, simţindu-mă minunat printre colegii de acolo... Apoi nimbul biologic şi cel de creaţie al generaţiei a prins a se segmenta, lucru ce nu mi se pare tragic, ci firesc. Am început să ne căutăm nu numaidecât colegi de generaţie, ci de formaţie, iar de la acest punct încolo prefer să fiu discret.

– Credeţi în generaţia care a debutat după Dumneavoastră? – De ce nu aş crede? Nu în hurta definită ca generaţie, ci în câţiva

debutanţi care, am certitudinea, vor ajunge nume de referinţă în literatura română. Chit că pierderile sunt inevitabile... Dar şi achiziţiile, şi valorile.

– În cine a găsit – atunci, la debut – tânărul Leo sprijin şi încredere, susţinere şi înţelegere cuvenită? Atunci, la început, dar mai târziu, pe parcurs?

– A crezut în scrisul meu şi m-a susţinut cu francheţe şi dezinteresat Gheorghe Vodă. A fost înţelegător şi îngăduitor cu prima mea plachetă de versuri redactorul ei, criticul Ion Ciocanu. Însă la începutul începuturilor stau scrisorile de încurajare ale poetului Anatol Ciocanu, pe care le primeam încă pe timpurile şcolirii mele rurale. Dragului de Anatol îi datorez o recunoştinţă aparte, deoarece generozitatea sa o simt în tainiţele destinului ca pe o reverberaţie de ecou tihnit.

– Vreau să ne spuneţi cum vedeţi viitorul literaturii noastre – al poeziei, al prozei.

– Acel viitor mi se arată ctitorit de scriitori ale căror nume vor sta nestingherit lângă cele ale lui Breban, Stănescu, Blandiana, Manolescu, Marino, Cărtărescu... Va veni timpul când ne vom servi de acelaşi periscop solar. Şi axiologic.

– Se poate vorbi de romantism la scriitorul Leo Butnaru? – Arcul de timp al romantismului e mult mai cuprinzător decât spaţiul

pe care i-l acordă teoreticienii. Niciodată nu va exista ultimul artist romantic, şi niciunul dintre artişti nu va putea evita despovărătoarea tentaţie de a visa.

15

Sunt şi eu printre cei cărora, uneori, dimpreună cu inima, li se emoţionează şi cugetul – dovadă a unei filosofii oarecum romantice a firii mele.

– Este (sau nu este) multă improvizaţie sau mimetism în literatura de astăzi? Putem vorbi de un alint, de o alintare a poeziei, de pildă?

– Pentru o mai obiectivă dumerire, să nu reducem numărul elementelor luate în calcul, deoarece, astăzi, literaturii noastre îi sunt reproşate multe păcate, dar, mi se pare, cam tot atâtea merite îi sunt trecute sub tăcere. Pur şi simplu, nu am avut timp să o recitim sau, ca pentru prima oară, să o citim. Nu e ariditate otova... Da, lucrările autorilor au diferenţă de calitate. Adică, dintre ele avem din cele care vor dăinui pe harta spirituală, altele vor dispărea în anonimat. La capitolele proză, poezie, dramaturgie, critică literară, unii colegi nu totdeauna iau note bune, însă în alte cazuri se învrednicesc fără echivoc şi pic de indulgenţă de „foarte bine”.

Consideraţia în speţă, însă, nu exclude faptul că întrebarea Dumneavoastră are temei să fie pusă chiar în forma în care mi-aţi adresat-o. Într-o anumită măsură, literatura noastră reprezintă o înmagazinare monotonă de anecdotică provincială. Două-trei decenii la rând, unii barzi şi-au însuşit şi au aplicat o metodă a serialismului poematic vlăguit de lirism şi semnificaţie emotivă. Toate astea, depăşite de timp, rămase în afara atenţiei cititorului, nu mai au nicio şansă să fie reactualizate. Cad, una după alta, statuile de faţadă, care sunt mai mult „realizare” realist-socialistă, decât artă veritabilă.

În ce priveşte improvizaţia... Da, ea este prezentă atât în paginile sociologiste ale unor autori (însă la care ar fi neonest să le reducem întreaga operă), în discursurile stufoase în care puţinele gânduri consumă prea multe cuvinte, cât şi în ceea ce unii vor să dea drept o estetică a surprizei, în realitate înfăţişându-ne doar o intenţie de colaj din suprarealişti sau dadaişti, debitând, cu emfaza diletantului, confuzii pseudosemantice.

Cu toate astea, să nu disperăm şi să observăm reala schimbare la faţă şi la conştiinţă a unei părţi a literaturii noastre, schimbare ce trebuie înregistrată cu toată simpatia.

– Pot să Vă întreb: Pe cine vizaţi când, în eseul despre Dante, afirmaţi următoarele: „Ce respect faţă de predecesori! Cu regret, astăzi, în privinţa unei atare consideraţii lucrurile stau un pic altfel... N-ar fi rău ca bătătorii cu pumnii în piept peste paginile cu propriile lor «aranjări de cuvinte» să-şi amintească şi de o altă remarcă a lui Dante...”?

– Pe colegul de şaptesprezece sau de şaptezeci şi şapte de ani care consideră că de la el au pornit foarte multe în literatura, cultura şi viaţa noastră socială; pe cel care, independent de alţii, dar deopotrivă cu ei, se crede cel mai buricat gurgui, pe cel ce pretinde că reprezintă prin sine o Himalaie de valoare. Pe aceştia nu i-am auzit nicicând să amintească şi de Homer sau Dante, Michelangelo sau Cervantes, Balzac sau Dostoievski, ci doar „Eu! Eu! Eu!” i-am auzit spunând. Cu alte cuvinte, şi până acum îmi

16

mai ţiuie în urechi fandositul lor „eu”-it. Neplăcută senzaţie... – Să revenim. Spuneţi-ne, Vă rog, ceva despre munca pe care o

depuneţi la masa de scris. Indicaţi-ne câteva momente, câteva aspecte legate de începuturile Dumneavoastră literare. Ce amintiri deosebite păstraţi din acei ani?

– În genere, textului memorialistic i-l prefer pe cel în care este estompată concreteţea autobiografică, autorul recurgând la autoanaliză discretă de ordin estetic. Şi totuşi, să amintesc de jubilaţia simplistă, dar sinceră, pe care am trăit-o împreună cu colegii mei de clasă la Ciocâlteni, când ne-am pomenit în faţă cu ziarul „Tinerimea Moldovei” în care fuseseră tipărite unele versuri ale mele. Nu peste mult timp, s-a întâmplat ca seara de absolvire a şcolii medii, seară prelungită până în zorii zilei următoare, să coincidă cu termenul indicat într-o invitaţie prin care eram poftit la un simpozion unional al tinerilor scriitori. Deci, în zori, când am ieşit la şoseaua centrală, colegii m-au petrecut spre Chişinău. Neavând încă buletin de identitate, la hotelul comsomolului (str. Panfilov nr. 8), pentru a fi cazat, nu am putut să prezint decât invitaţia şi diploma de absolvire a şcolii, care i s-au părut recepţionerei insuficiente. Când i-am întins, drept zălog, şi medalia de merit, dumneaei m-a lăudat şi mi-a oferit loc în pretenţiosul local al pre-comuniştilor.

Primii dintre colegii de breaslă, pe care i-am cunoscut atunci la Chişinău, au fost Domnica Stegărescu din Suhuluceni (păcat, mai apoi s-a lăsat de poezie) şi Iulian Filip, venit de la Bălţi, unde era student la institutul pedagogic. Iulian avea un blocnotes frumos din care ne citea, iar când nu ne citea – scria, intens, în el, versuri.

De la acel colocviu ţin minte un zângănit strident de tabacheră scăpată, repetat, pe duşumele de poetul moscovit Turkin, care era permanent cam cu chef şi arunca arogant fel de fel de replici deocheate.

Aş menţiona că acea invitaţie era semnată de redactorul-şef al „Tinerimii”, Axentie Blanovschi, şi că la întrunire i-am cunoscut pe Iuliu Cârchelan, Titus Ştirbu, Ştefan Lozie şi Liviu Belâi, care deja aveau ţinută de scriitori sadea. Nu mai ţin minte în cine dintre noi conducătorii acelui seminar depistaseră posibilităţile unor veritabile deveniri literare...

3. Acuitatea inteligenţei. Nuanţele artei majore – Tânărului poet român „optzecist” Mircea Cărtărescu, „contestat

până la anulare, blamat până la exasperare” (cum consideră unele publicaţii), aflat în dialog cu corespondentul revistei „România literară”, i s-a pus şi această întrebare: „Poeţii au de îndeplinit în istoria unei culturi o misiune nu mai puţin istorică din perspectiva spiritualităţii unui popor.

17

V-aţi asumat în acest sens un contract nesemnat cu cultura română?” La care M. Cărtărescu răspunde: „N-am semnat niciun fel de contract cu cultura română sau cu spiritualitatea neamului. Sunt un poet individual, un om, pur şi simplu. Nu mă subordonez niciunui determinism extra-individual şi extra-literar. Nu cred în niciun fel de funcţie socială, politică sau naţională a poeziei. În măsura în care scriu bine în româneşte, aduc un serviciu ţării mele... Nu cred că o cultură e superioară altei culturi, o limbă – altei limbi, nu cred în geniul neamurilor, nu cred că românul s-a născut poet. Nu cred în nicio misiune istorică a poeziei... Un poet este al unei culturi, dar nu prin voinţa lui, ci prin ceva care nu ţine de el, printr-un substrat implicit, care nu are nevoie de teorie şi de reclamă...” La aceeaşi întrebare aţi răspunde la fel?

– Da, cunosc interviul. Integral, el reprezintă o mărturisire matură şi captivantă nu prin răsturnările de planuri, prin notele picante sau prin cele teribiliste, ci prin acuitatea inteligenţei de care dă dovadă Mircea Cărtărescu. În cea mai mare parte sunt de acord cu concluziile sale, constatând că dacă la Bucureşti a scrie bine în româneşte înseamnă să aduci reale servicii ţării, acelaşi lucru la Chişinău trebuie salutat şi preţuit înzecit. În continuarea unui gând de-al lui Cărtrărescu, vreau să spun că sunt absolut convins că a venit timpul când poezia din Moldova Interriverană nu mai poate să rămână la aluziile, parcă politiza(n)te, de până la 1985, când prinsese a se întoarce roata legilor, nici la pledoariile făţişe de ieri-alaltăieri, nici la generala şi mai de durată etnomentalitate, la autohtonismul ce degradează în provincialism.

– Privitor la provincialism (ca „program”, ca „doctrină” de ideologie literară,) poate vom avea prilejul să discutăm un pic mai nuanţat ceva mai încolo... Acum... Acum să citim gândul unui poet mare (tot român,) Gellu Naum, din cartea intitulată „Teribilul interzis”: „Poezia este ştiinţă a acţiunii. Legăturile pe care le asigură sunt de natură magică. Poezia adânceşte rănile făcute de raţiune, nu le vindecă, merge pe urmele «raţiunii», doar că ceva mai departe, ceva mai în afunduri de cuget...”

În ale sale „Principii de estetică”, George Călinescu înţelege poezia ca „formă goală a activităţii intelectuale”.

În sfârşit, poezia, spune B. Pasternak, este modul cel mai concentrat şi cel mai rapid de a gândi... A gândi – şi nu invers, cum se mai întâmplă...

La care din aceste definiţii subscrieţi? Ori, poate, la toate?... – La niciuna, întrucât am la dispoziţie vreo două mape ticsite cu fişe

despre ceea ce este, pare a fi sau ar trebui să fie poezia. Fenomenul care presupune mii şi mii de definiţii, dintre care niciuna nu este cât de cât general-acceptabilă, reprezintă, probabil, o mare taină. (Parantetic vorbind, toate aceste definiţii, oricât de contrastante ar părea între ele, nu se exclud unele pe celelalte, ci „convieţuiesc”, fără pretenţia de-a ajunge vreuna din ele la cuprinderea de esenţă absolută.) Nenumăraţi autori au mitizat pe harul

18

olimpian, l-au divinizat, l-au sacralizat, şi tot atâţia au încercat să-l demitizeze, să-l reducă la o preocupare obişnuită, ba chiar insignifiantă, ca acea „formă goală” a lui Călinescu. Cu toate acestea, poezia există, ca o tinereţe eternă, ca o frumuseţe neasemuită, ca o înţelepciune profundă care e, concomitent, a inimii şi a minţii. Iar pentru ca să nu vă rămân îndatorat, vă răspund la treimea opiniilor despre poezie cu câteva metafore străvechi. În limba guarani a populaţiei paraguayeze de bază ţânţarul e numit unghia lui Dumnezeu, libelula – căluţul Diavolului, asfinţitul – gura nopţii, stelele – focuri ale lunii, iar luna – soarele nopţii sau soare adormit. Pornind de aici, de ce nu am deduce asociativ că Poezia ar fi un soare şi o lună de-a pururi veghetoare?

– Într-adevăr, de ce nu?... Dar, la rând, vin alte întrebări: Aţi tradus mult... Puteţi să ne amintim din cine şi ce aţi tălmăcit?

– Credeţi că am tradus mult?... Încă nu... Protagoniştii sunt alţii şi pe bună dreptate: regretatul Alexandru Cosmescu, Igor Creţu, Vasile Vasilache, Vasile Leviţchi şi Mircea Lutic de la Cernăuţi...

Am tradus câte ceva din poezia Edithei Sődegran, Katri Vala, Salomeii Neris, Jarmilei Urbankova, Ivonei Sterk; din cea a lui Nikolai Kliuiev, Andrei Voznesenski, Kosta Hetagurov, Antun Branko Simič, Jaroslav Seifert, Marin Franukevič... Mai pot aminti câteva nuvele din Turgheniev, Bunin, Iskander, Efremov...

Aş vrea să mai spun doar că traducerea, ca şi propria-ţi operă, este imprevizibilă în elaborare şi, de asemenea, personală. Spre exemplu, pentru unul din numerele revistei „Nistru” ale anului 1984, am tradus câteva poeme de Andrei Voznesenski, care se alăturaseră altora, transpuse de Mihai Ion Ciubotaru (Nicoreanu). Şi ni s-a întâmplat un lucru curios: traducerea care încheia grupajul colegului meu se dovedise a fi a uneia şi aceleiaşi poezii, cu care începea grupajul tradus de mine. Însă tălmăcirile s-au dovedit a fi oarecum diferite, încât redactorii revistei nici nu se dumeriseră, probabil, că e vorba de o singură lucrare, şi nu de două. Dacă găsiţi de cuviinţă, puteţi reproduce aceste strofe paralel.

MĂRGIOARĂ Pe brazde-i un crepuscul palid, Se-ntoarnă soarele-n păduri, Precum o argintie cale Scânteie-n margini de-arături. Cât clipa, cât înţepătura Va ţine taina de frumos. Dar vin mereu, poleitura

19

S-o văd cum moare-n dungă, jos. Îndrăgostire de-nserare, Iubirea mea, tu, cea de-adio, Lumină, sală orbitoare Sub zăvorâte uşi voi şti-o. (Trad. M. I. Ciubotaru) EŞTI TU.... Amurg fulguitor peste-arătură şi astrul, asfinţit pe jumătate, înaureşte brazda, ca pe-o dungă ce-ar aminti de căile ferate. Şi chiar de ţine doar câteva clipe a frumuseţii tainică splendoare, eu vin seară de seară să contemplu cum aureşte dunga – şi dispare. Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte, eşti tu, iubirea mea îndepărtată, această dungă luminoasă, parcă răzbind pe sub o uşă încuiată. (Trad. Leo Butnaru)

4. Nevoia de adevăr şi dreapta cumpănă a valorii... – De ce Vă temeţi mai mult ca să nu Vă periclitaţi destinul? – M-am convins că nu sunt din tagma celora care, când intră în criză de

destin, în pofida vicisitudinilor numaidecât rămân pe creasta valului. Însă nici nu cedez necondiţionat, fără speranţa de a reveni acolo, unde cred că-mi este menirea şi locul. Nu sunt peste măsură de superstiţios, pentru ca să invoc mereu teama de posibil pericol. Pur şi simplu, trăiesc, muncesc, fără o strategie de moment, de timp mediu sau de lungă durată. Cele mai mari bucurii mi le oferă licuriciul clipei – deopotrivă, scânteierea clipei obişnuite şi a celei extraordinare, de revelaţie irepetabilă.

– Cu regret şi cu durere trebuie să recunoaştem că, uneori, se întreprind înverşunate incursiuni de minimalizare şi discreditare a ceea ce

20

s-a scris ceva mai înainte. În „Sâmbătă spre duminică”, dacă nu greşesc, aveţi un grupaj de 18 sonete dedicate „Omului şi Poetului Bucov”. Vă mai amintiţi de el? De înaintaşul poet, dar şi de versurile din compartimentul acela?

– De Emilian Bucov îşi amintesc mai mulţi colegi de-ai noştri. Cu toate ciudăţeniile sau modul său excentric de a fi fost în anumite ipostaze, dumnealui ne-a lăsat probe de aleasă generozitate. A fost omenos şi cu mine. La ceas de necaz, când unii prieteni ajunseseră să spună altora că nu le sunt decât un simplu cunoscut, domnul Radu Vasile a procedat cu totul altfel. Chiar dacă opera bucoviană a rămas în exteriorul parametrilor mei de preferinţe artistice, omul Bucov mi-a oferit destule motive pentru simpatie şi recunoştinţă.

– Care scriitori – de ieri şi de azi, români şi străini – vă sunt apropiaţi ca structură, ca spiritualitate? Care Vă este mai drag?

– Din 1967 încoace, am preferat un mare autor... colectiv, pre nume: revista „Secolul 20”. El m-a ţinut luni în şir în aula de la etajul trei al Bibliotecii Naţionale. Circa 250 de numere ale acestei splendide publicaţii le am şi în biblioteca personală.

Alţi autori care m-au scutit de „viţelismul la poarta de aur a literaturii proaste”, vorba lui Eugen Ionescu, au fost Shakespeare, Flaubert, Balzac, Camus, Borges, A. E. Baconsky (în special, prin „Panorama poeziei universale contemporane” şi eseistica sa), Trakl, Pound, Elytis, Kafka, Kazantzakis, Eco, Blaga, Stănescu, Bogza, Prervert, Cocteau, Seferis, Vallejo, Buzzati, Alain, Manolescu, Marquez, Sorescu, Rulfo (ca artist al nuvelei), Eliot, Moravia, poeţii japonezi din toate timpurile, poeţii latino-americani, plus dicţionarele şi enciclopediile.

– Din luările de cuvânt (oral şi scris) rezultă că sunteţi un om cu judecăţi scrutătoare şi atitudine tranşantă, un spirit critic şi polemic cu un simţ ascuţit al situaţiilor... Întrebarea: aţi avut noroc de critică? Critica V-a făcut reproşuri? Scriitorul, literatura, creaţia în general au nevoie de critică? De critici? Cine trebuie să facă, după opinia Dumneavoastră, această critică? Are loc recuperarea valorilor culturale, istorice, chiar şi a unora politice... S-a purces, prin urmare, la o reevaluare a tuturor valorilor de toate gradele.

Se consideră că e nevoie de o reconsiderare radicală, săvârşită în numele adevărului, de pe poziţii contemporane. Ar trebui, se spune, pur şi simplu, despărţite apele de uscat – cu tăria, cu fermitatea şi temeinicia cu care a făcut-o la vremea lui, cu mai bine de un secol în urmă, Titu Maiorescu: fără sentimentalism, dar şi fără dispreţ faţă de trecut, faţă de înaintaşi, predecesori, cu o gândire limpede... Cum credeţi: nu există riscul ca după această operaţie să ne alegem cu foarte puţin ori chiar cu nimic?

– Despre cărţile mele au scris mai mulţi colegi, poeţi şi prozatori:

21

Gheorghe Vodă, Chiril Covalgi (Moscova), Iulian Nicuţă, Serafim Belicov, Vasile Gârneţ, Ştefan Hostiuc de la Cernăuţi, Ioan Mânăscurtă, Haralambie Moraru (recenzia acestuia la volumul de poeme „Formula de politeţe” o deţin doar în manuscrisul redacţional, dat fiind că ea, acum vreo şapte ani, nu a fost acceptată de „Literatura şi arta”). Dintre critici, la poezia mea s-au referit Ion Ciocanu, Mihai Cimpoi, Valeriu Senic.

Vă pot da şi câteva exemple picante. Astfel, prin 1984, doi reprezentanţi ai „distinsei cohorte” de critici de la Academie (Dolgan şi Corbu – L.B.) îmi reproşau, unul, în sus-zisa publicaţie, că în poezia „Prometeu şi acvila” nu lupt necruţător cu duşmanul de clasă, iar al doilea, în revista „Nistru”, că, nu mai ţin minte în care lucrare, mă las acaparat de... bigotism, depistând el, vigilentul, drogul religios în cutezanţa-mi de a găsi similitudini între altar şi pragul casei părinteşti. Halal critici!... Mda, neputându-se ţine pe picioare, acele împeliţări de pseudoargumente căzuseră pe brânci, nefăcând altceva decât să-i trezească un zâmbet amar celui asupra căruia fusese îndreptată „riposta”.

Bineînţeles că trebuie să se facă recuperarea şi reevaluarea valorilor, însă credeţi că ar fi în stare de aşa ceva cei care au trâmbiţat doar despre partinitatea şi realismul socialist al literaturii? Cei care au scris articole biblicide (ucigătoare de cărţi) la adresa lui Vasile Vasilache, Ion Druţă, Petru Cărare, Serafim Saka, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovschi? Să fie în stare de o atare mare şi responsabilă acţiune cei care, în vremuri apuse ca odinioară, tratau cu adjectivită euforică „poemele” kilometrice, deprimant de fade, încropite din nişte deşeuri ale primitivismului, ale sociologismului vulgar, pe care, alături de best-seller-uri (aşa erau tratate, ce mai!) durdulii despre colectivizare (care, de fapt, erau o maculatură a dezonoarei), le înaintau la premiile de stat? Subinformaţi, dar supradirijaţi, astfel de „exegeţi” au contribuit la mutilarea literaturii noastre care poartă însemnele scrijelate ale diferitelor constrângeri exterioare, de ordin ideologic, de suspiciune şi agresivitate. Dar ce să mai vorbim despre literatura contemporană, când şi mai mult a avut de suferit cea clasică? „Istoricii” literari slab şcolarizaţi în subtilităţile estetice, cu un nivel redus, primitiv de receptare artistică, au scos din circuitul culturii naţionale lucrări de Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Mateevici etc., lansând păreri false, care au fost acreditate şi întreţinute mincinos multă vreme.

Dar să nu disperăm: avem câţiva exegeţi (vor veni şi alţii) cu o pregătire aleasă şi voinţă pentru diagnosticare estetică justă, pentru o evaluare cumpănită, obiectivă. Şi nu contează cu cât ne vom alege după operaţia de care vorbiţi: literatura română are cu ce umplea golurile care vor apărea în bibliotecile noastre...

– Cartea de articole, eseuri şi impresii de lectură „Umbra ca martor”, pe care o semnaţi, – carte de o vădită noutate şi diversitate a preocupărilor

22

– e, într-un anumit fel, tot o lucrare de recuperare, de reînsufleţiri şi readuceri la zi...

Revin însă şi precizez întrebarea: Ce ne spun – dacă ne spun! – sub raport tematic, artistic ş. a. – cărţile scrise într-un trecut apropiat – acum trei-patru decenii sau cu zece ani în urmă? Pot fi ele citite şi apreciate prin prisma detaşării de timpul în care au fost scrise şi tipărite?

– „Umbra ca martor” îmi permite, cred, să afirm că nu am tins să reflectez asupra literaturii în calitate de exeget-teoretician cu pregătire academică, ci am făcut-o doar ca îndreptăţitul ce umblă cu uneltele acestei arte, ca persoană mai mult sau mai puţin activă în ariile artistice ale cuvintelor, apoi am făcut-o doar în funcţie de propria-mi experienţă de literat, iar ceea ce mi se pare şi mai important – în postura de cititor ce simte incorijibil fascinaţia literaturii universale şi a celei române, ca parte componentă a celei dintâi.

– Voci răzleţe susţin că aţi vrea să treceţi drept un scriitor „cu toane”, „incomod”...

– Eu nu vreau „să trec”, ci să rămân... aşa cum sunt cu adevărat. Probabil, mă consideră „cu toane” cei care socoteau că o să fiu şi eu printre purtătorii trenei orgoliului lor (căci e orgoliu, nu glorie binemeritată). Am fost incomod pentru şefuleţii ce operau cu aproximări de birou aflat în Casa Scriitorilor, însă – departe de literatură aceste aproximări.

Şi totuşi, în dreapta balanţă a prezentării lucrurilor, trebuie să recunosc că sunt cam spinos. De, ce să-i faci? Că doar spune zicala orientală: Unii se întristează că trandafirii au spini, alţii se bucură că spinii au trandafiri...

5. ...Şi scrisul nostru ar trebui să se confrunte cu exigenţele modernităţii

– Care credeţi că sunt mizeriile... literare ale prezentului? – Dacă spunem „mizeriile... literare”, reiese că, de fapt, e vorba de ne-

literatură, de ceva pseudo... Care sunt mizeriile? Poate că ar trebui consultate statistici, de vor fi

existând. Eu însă, conştient că nu se pot da niciodată argumente absolut imbatabile, mă rezum la subiectivismul propriu, înşiruind următoarele: inteligenţa letargică, logocraţia adevărurilor festiviste, manufacturismul literar, schematismul, rudimentarul, versurile reduse la un cod abstract, pentru a ascunde insuficienţa talentului, lipsa de manuale rodate în învăţământul nostru ca elemente ce ar presupune dezvoltarea, progresul mentalităţii şi al gustului estetic al cititorului de mâine... Şi, fireşte, partea tehnică: penuria de hârtie, adică – cenzura economică ce nu e mai puţin periculoasă decât cenzura ideologică; condiţiile de trai deplorabile ale unor

23

scriitori de la care cineva (cine?) aşteaptă capodopere scrise pe masa de bucătărie.

Cu toate astea, literatura noastră nu-şi pierde înaltele speranţe: gândiţi-vă şi Dvs – restrângându-ne doar la ultima sută de ani. Aflăm numeroase exemple când reprezentanţii ţărilor mici sau medii, inclusiv ale celor din lumea a treia, au ieşit pe arterele principale ale literaturii lumii...

– Suntem întru totul de acord cu această încrezătoare părere asupra zilei de azi şi a celei de mâine a literaturii... Numai că, precum aţi specificat cu atâta discernământ, cam multişoare sunt şi necazurile, handicapurile, mizeriile. Cartea, bunăoară, tipăriturile în general, se prefac astăzi într-o marfă! În drumul – în şi aşa anevoiosul ei drum spre cititor – ea este „orientată” de nişte jaloane, de nişte obiective cu precădere de ordin economic, mai bine zis comercial. Lucrul acesta este promovat de nişte proaspeţi negustori ai culturi... Să fie un semn că ne apropiem, că am şi trecut la economia de piaţă? Dar, ajunşi aici, să ne îndreptăm, vorba dumitale, „mai spre Poezie” – „Arta scrisului – afirmaţi răspicat într-o intervenţie polemică din revista „Columna” – recunoaşte de autentice doar vocile solo... Poezia nu e, totuşi, a stadioanelor. Al stadioanelor e fotbalul...” Poezia trebuie să se respecte, să rămână în lumea ei. „Precum i-i străin poetului adevărat stadionul, străină îi este şi piaţa care îi cere compuneri în serie”. Ei bine, în ce măsură poezia noastră mai nouă încălzeşte sufletele şi oţeleşte conştiinţele? Care e, să zicem aşa, nivelul de contact cu realitatea, cu aceste neaşezate şi zbuciumate vremuri? Sau legăturile trebuie căutate în cu totul altă parte?

– Mai întâi să ne amintim că, încă la 1935, Mircea Eliade constata următoarele: „În România singurele idei care au succes la public sunt ideile megafonice, ideile cu ritm, sonoritate şi leit-motiv”. Personal, am tras concluzia că tendinţa de a ritualiza public (stadionic!) versul, scutind omul de efortul intelectual necesar lecturii, se manifestă ca efect conjugat/ con-jucat al unor împrejurări istorice concrete, asistat de posibilitatea lejerului câştig de popularitate. Producţiile literare inserate la capitolul celor imediate, scoase în piaţă în cantităţi apreciabile, nu pot să-şi tăinuiască schema funcţională. Versurile la zi aproape că nu se diferenţiază de textele elaborate conform unui concept logic foarte puţin estetic, degenerând în logomanie. Dacă atunci când se declamă versuri se înţelege ceea ce se aude (iar la stadion chiar aşa se înţelege), fiţi siguri că nu se cunoaşte poezia, ci doar o înşiruire oarecare de cuvinte. Astăzi, atari obişnuinţe oratorice se află în scădere de viteză şi restrângere a arealului de influenţă. Să sperăm că ascultătorii de ieri se vor preschimba în cititori, intrând în biblioteci, transformându-şi patetismul emotiv în unul profund-reflexiv.

În ce priveşte contactul poeziei cu problemele realităţii concrete, zbuciumul vremii, oţelirea conştiinţelor.... Ce să vă spun? Este destul teren

24

de cercetare şi „în cu totul altă parte”... Pentru că, a-i imputa unui poet că în versurile sale este altcumva decât suflul de ultimă oră al societăţii, e ca şi cum i-ai spune unui compozitor că simfoniile sale nici pe departe nu sunt luptătoare pentru atenuarea necazurilor momentului. Ştiu, când e vorba de atitudine civică, sunt invocate anumite nume din literatura noastră clasică. Dar eu mă întreb: în caz de absolutizare, ce ne facem cu un Al. Macedonski, cu Ion Minulescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Şt. Augustin Doinaş, Nichita Stănescu sau Leonid Dimov, care nu au profesat versul la zi? Ei nu au fost buni români şi mari patrioţi?

– Ca pe un bun stăpân pe vorbă, hrănit de lecturi bogate şi de har artistic, îngăduiţi-mi să Vă întreb:

1) Care sunt căutările (eventual – izbânzile) artistice ale acestui veac? 2) Există oare un „dezmăţ” democratic şi în literatură? Să fie oare

adevăr general şi absolut faptul că versurile „fluturate în piaţă sunt angajate într-o competiţie de ambiţii extraliterare şi nu de valori artistice”?

3) În literatura noastră sunt mulţi „consacraţi” închiriaţi cu ora la televiziune?

4) Între (mai vechiul) titlu onorific de „Scriitor al poporului” şi calificativul (reluat) de „Scriitor al neamului” (poet naţional etc.) – care-i deosebirea?

5) O instituţie ca Uniunea noastră scriitoricească, în forma şi în starea în care funcţionează ea acum, răspunde oare cerinţelor epocii? Care sunt dificultăţile actuale cu care se confruntă această „organizaţie”?

6) Vă declaraţi duşman al „comodităţii în ale artei, în ale gustului şi în ale intereselor”, împotriva celor care şi-au făcut din cuvinte „abil aranjate mijloc de parvenire socială şi politică”; vorbiţi de un „cataclism poetic actual”...

1. – Dură întrebare, peste puterile mele să dau un răspuns, căci nu ne aflăm la Paris, în acel spaţiu deschis tuturor noutăţilor artistice. Eu pot să spun doar atât: omul modern a căutat mereu noul, noutatea, iar când nu le-a aflat, prin dezlegări de taină, pur şi simplu, le-a inventat.

2. – Am vorbit mai sus că „fluturarea” se află în scădere de energie. Sunt tot mai puţine versificările întârziate prin pieţele deja aproape goale, fără lume în ele, unde, cândva, astfel de aranjări oratorice de o expresivitate făţişă trezeau uragane de urale. Aşa că „dezmăţul” democratic al literaturii pare a fi o noţiune niţel depăşită. E drept, nu totalmente.

3. – „Consacraţii” nu sunt numaidecât scriitori. Au apărut, sau se menţin încă, alţii, de alte profesii – nişte corifei ai discului stricat, ale căror discursuri îmi amintesc de „Tot pe loc, pe loc, pe loc!” – cum zice românul, şi de „Vorbe, vorbe, vorbe!” – vorba lui Shakespeare-albionianul.

4. – Deosebirea e neimportantă şi ar consta în niţel paradoxala situaţie că atari titluri le pot obţine mai mulţi, dar niciodată ele nu le-ar sta bine lui

25

Homer, Dante, Balzac... Ei sunt peste titluri, vremi şi naţiuni... La urma urmelor, în acordarea acestor titluri (dacă insistă cine insistă),

barem ordinea preferenţială să nu fie neruşinat de subiectivă, cum s-a întâmplat nu o singură dată, când s-au decernat premiile de stat... RSSM-iste(e).

Şi-apoi, credeţi că este important să declarăm că ăsta e primul, ăstălalt e secundul, ceilalţi sunt... ceilalţi? He, he! De multe ori, între nume de autori, istoria literaturii face rocade necruţătoare, şi pe verticală, şi pe orizontală. Gândiţi-vă la cei care fuseseră declaraţi „clasici – în viaţă sau morţi – ai literaturii sovietice moldoveneşti”...

– Păi da, că mare e grădina lui Dumnezeu... 5. – Ştiu una şi bună: asociaţia scriitorilor nu e o stea care nu are viitor,

aşteptându-şi deznodământul destinului care o va transforma într-o orbită neagră. În ipostază de sindicat profesional, ea va exista obligatoriu. Dar cine, ce o va putea înlocui ca instituţie implicată activ în viaţa culturală a Moldovei Estice?

Sunt sigur că multe trebuie schimbate. Nu am soluţii panacee, dar împreună cu ceilalţi colegi anumite rezolvări ar putea fi găsite.

Despre greutăţi? Evantaiul (spinos) al problemelor (sau, poate, cactusul, nu evantaiul) este impresionant: asigurarea cu pensii a câtorva zeci de literaţi înaintaţi în vârstă, întreţinerea Casei de creaţie „Donici” – finanţe, finanţe, finanţe... Pe de altă parte, circa cinci procente din veniturile aduse de cărţile scriitorilor noştri se duc pentru întreţinerea unei iluzorii organizaţii parazitare care, cică, are grijă de apărarea drepturilor de autor. Care drepturi? Autorii primesc onorarii mizerabile, fără compensaţiile ce se dau la salariile celorlalte categorii sociale. Statul ia aproape 40 la sută din veniturile editurilor.

Dar câte altele... Au crescut exorbitant preţurile pentru apartamentele pe care le cumpără Uniunea Scriitorilor. Mulţi tineri nu au locuinţe. Lipsa hârtiei pentru edituri. Parlamentul şi guvernul republicii... – cred că pricepeţi ce am vrut să spun...

6. – Am rămas pe aceleaşi poziţii, un pic contrariat de comentariile supărate venite în urma publicării opiniilor mele în revista „Columna” şi suplimentul cotidianului „Sfatul Ţării”. Dorinţa unora de a nu observa ce iese cu atâta evidenţă la suprafaţă aduce a nesubţire tentaţie parodică; aduce a situaţie gogoliană, ce mai!

6. Cât de slobodă ni-i voia, cât de liber glasul? – Să schimbăm macazul... Mă întreb şi Vă întreb: scriitorul are azi

„învoirea” de a aşterne pe hârtie ceea ce vrea? – Ce aveţi în vedere când spuneţi „ceea ce vrea”? Orice, sau ceea ce

26

crede el de cuviinţă, în concordanţă cu propriul har, cu propria vocaţie şi viziune asupra artei cuvântului?

Dadaiştii şi partizanii dicteului automat au pus pe hârtie „orice” le-a venit la îndemână. E ceva ce ţine de istorie – procedee, tehnici consumate. Nu cred că tocmai printre scriitorii noştri să apară necrofori ispitiţi de a răvăşi mormintele literare.

– Există o libertate (de creaţie) adevărată? Sau una inventată de noi? – Nu pot da reţete fără garanţia verificării faptelor de care vorbesc ele

şi, drept răspuns, mă rezum la gândul nu mai ţin minte cărui autor care spunea: „Nu mă simt liber când scriu, dar scriu ca să mă simt liber”. Adagiu mare, zicătoare de duminică... Cel puţin, aşa mi se pare mie...

– Consideraţi că în literatura noastră s-a produs o ruptură? – S-a produs nu o ruptură; ea exista şi mai înainte. Consider că e pe

cale să se producă o sudură cu tulpina ei genealogică: literatura română, de la origini până în eterna ei prezenţă.

– Au intervenit schimbări multe şi radicale. Dar în noi înşine: care e cea mai de seamă schimbare?

– Libertatea exterioară prinde a se implanta în sufletele oamenilor, dezlocuind din ele spaima, precauţia exagerată, aruncându-l în stradă (ca să facă şomaj) pe cenzorul interior, personal. E abia un început al Schimbării schimbărilor care, pentru un om de creaţie, echivalează cu universalele armonii ale Cântării cântărilor. Iar acum, la cumpăna dintre milenii, asociaţia se extinde ca de la sine, ducându-ne cu gândul la Cântarul cântarelor – al celor pământeşti şi celor cereşti, omeneşti şi dumnezeieşti, drept garanţie a libertăţii de conştiinţă şi de creaţie.

– În ceea ce aţi publicat până acum aţi reuşit să păcăliţi cenzura? – Precum ştiţi, trupele militare specializate în lucrări de fortificaţii se

numesc de geniu. Eu nu am fost un ostaş de geniu, care să-şi mineze metaforele, iar versurile în care ciclopii cenzurii presupuneau prezenţa trotilului le lăsam, pur şi simplu, să-şi prelungească „stagiul nemilitar” în sertarele mesei. Astfel, grupajul „Orheiul vechi”, scris în anii 1978-1979, în care mă refeream la neînfrângerea străbunilor, a răbdat până în 1988, când l-am inclus, parţial, în volumul „Duminici lucrătoare”. Poemul „În legătură cu acest eveniment”, publicat în „Tinerimea Moldovei” încă în 1974, respins de cenzura editorială din primele trei cărţi ale mele, va vedea lumina abia în volumul „Puntea de acces” (1993). Astfel că nu am pierdut timpul cu păcălirea cenzurii, ci am scris, neacceptând iobăgia cuvântului, impusă de supraproducţia de lichele bâlbâite, pe care le-au dat cele câteva decenii înlănţuite în obscuritate. Loviturilor de efect le-am preferat amărăciunile confidenţiale, chiar şi atunci când, „neputând păcăli cenzura”, pentru un citat din Mihail Kogălniceanu şi neeliminarea din text a numelui lui Grigore Alexandrescu (prohibit pe atunci), la insistenţa ciclopului-şef tov. Ivan Guţu

27

de la comsomol, în septembrie 1976 am fost destituit din postul pe care-l ocupam în redacţia „Tinerimii Moldovei”. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă de la ani tineri credeam în adevărul că izbânda în artă şi în subtilele făptuiri umane se ţine doar prin „îmbinarea renunţării cu nerenunţarea”.

– A scrie astăzi literatură este un avantaj? – Nu vă supăraţi, domnule Gherman, dar nu aş vrea să inducem în

eroare pe mai tinerii colegi, care ar putea crede că scrierea literaturii ţine de avantaj, profit, bunăstare, glorie, onor. E cu totul altceva. Dar cine ştie exact ce?

– Nu, nu avem cum (şi mai ales de ce) ne supăra, căci cuvenita dumitale precizare a căzut tocmai la ţanc. Aş vrea, totodată, să nuanţaţi cât de cât: te pomeneşti că producem o literatură bună doar ca să ne citim înde noi şi atunci...

– Să dea Domnul şi ajută-ne harul să creăm o literatură bună. În acest caz, întrebarea respectivă conţine şi răspunsul care nu va fi obligatoriu negativ. Mai trist e că nu ne prea citim nici noi între noi.

– Asta e... Din ceea ce se scrie ca poezie modernă – şi se scrie, slavă Domnului, multişor! – câte sunt experimente? Probe de condei? Sau în asta constă occidentalizarea noastră?

– Să începem cu ultima treaptă a întrebării etajate, cu „occidentalizarea noastră”, precum spuneţi. Fiind un împătimit al blocnotesului şi fişierului, iată că, fără multă greutate, găsesc un părtaş întru răspuns, pe criticul Nicolae Manolescu, care consideră stringent necesară sincronizarea întregii literaturi române la situaţia şi nivelul artei literare planetare şi crede în „posibilitatea apropierii de timpul cultural occidental” şi în „recuperarea distanţei care ne separă de circuitul universal actual al valorilor”. Fireşte, faţă de confraţii bucureşteni, noi, chişinăuienii, în vederea atingerii acestui scop, avem să depunem mai multe eforturi. Însă cine ar putea spune că nu avem talent, că nu suntem muncitori, că nu ştim de voinţă, ambiţie, dacă vreţi? Nu profetizez cu optimism sleit, dar nici nu văd motive serioase pentru ca să ne descurajăm.

Referitor la poezia modernă (eu i-aş spune neoavangardistă), ca experiment sau probe de condei: da, întâlnim şi bâiguieli, dar, fără îndoială, printre adepţii ei avem şi autori cu un stil deja identificabil, inclusiv – printre ultimii sosiţi în seria editorială a debutanţilor. Aceştia vor supravieţui ca scriitori, desprinzându-se net de ambiţioşii rătăciţi, care operează cu materiale din atelierele altor poeţi sau, pur şi simplu, cu cele de la stocurile de metafore comune ce au cea mai modestă importanţă de arhivă anonimă si nicidecum una de perspectivă. Totdeauna au existat inşi, pretinşi barzi, care au dat raite prin terenuri impersonale şi, drept consecinţă, a fost mereu prezent pericolul de amalgam. Numai că literatura bună nu a întârziat să se

28

impună cu forţa evidenţei. Pe mine, însă, mă pune în gardă nu atât modernismul, cât variantele

„curente” ale produselor pseudoestetice mai vechi, manufacturizate pe conveierul realismului socialist.

– Mă rog, ca „tradiţionalişti” ce suntem... Cu toate acestea este lesne de constatat că multe din textele – în versuri – care apar par a fi nişte însăilări abia prizărite de frondă poetică, dacă nu chiar nişte... superbe inepţii. Printre multele – numeroasele! – autoare-poete, foarte puţine sunt... poeţi! Ştiu: talentat-netalentat, omul trebuie respectat pentru strădania lui. Şi totuşi... Doriţi să mă contraziceţi?

– Cum să vă contrazic, după ce v-am dat dreptate în răspunsul precedent? Şi nu-mi modific părerea. Nu ştiu însă dacă merită să fie respectată strădania netalentatului, nechematului... Oricum, aceştia descurcă-se cum pot, pentru că cititorul pregătit, subtil, inteligent, ştie una şi bună: orice intenţie s-ar ascunde în mintea „emancipată” a frondeurilor ambiţioşi, cu totul altceva se zămisleşte în plămada timpului valoric al literaturii.

– Se simte oare trebuinţa „de a face ordine” printre tinerii scriitori, de a-i chema... la respect faţă de... veterani?

– Printre tinerii scriitori cu adevărat talentaţi nu a putut şi nu va putea nicicând să facă ordine nici poliţia, nici statul, nici opinia publică, nici Organizaţia Naţiunilor Unite, cu atât mai puţin – confraţii, fie aceştia şi... veterani! Iar de vă referiţi la cei mai curând năzuroşi, decât valoroşi, permiteţi-mi să mă autocitez din articolul „E păcat că ne încruntăm prea des”, apărut acum vreun an în „Literatura şi arta”: „Sunt teribilişti. Şi îi priveşte. La urma urmelor, nu e nimeni poet-debutant dacă nu-şi însoţeşte demersul artistic şi polemic cu psihologia şi caracteristicile vârstei la care se află... Lumea trebuie să-i lase să-şi trăiască iluzia şi izbânda. Să-i accepte pe toţi, căci, cu anii, vor rămâne puţini, deoarece destui „nonconformişti” în loc de focarul unei creaţii vor înfăţişa, de fapt, un depozit de texte pe care, la plita de gaz, nu le poţi face, romantic, scrum de cămin aristocratic.”.

– Lui Emilian-Galaicu Păun ce i se poate contesta: talentul sau formula literară pe care şi-a ales-o.

– Niciuna, nici cealaltă. E un poet interesant, chiar dacă formula sa prozodică nu e una inedită, precum vrea să şi-o prezinte el sau să o dea alţii. Pe mine mă bucură ingeniozitatea disociativă, diagnostica subtilă din eseurile lui. E un autor cu carte bună. Unuia ca el nu poate să nu-i treacă umbra de emfază şi nemulţumire manifestă. De altfel, ca şi unor condeie de tineri critici, care o fac pe grozavii, folosind obsesiv formule de genul: „deja vu” sau „deja etendu”. Eu unul nu-i prea cred. Scrisul lor confirmă contrariul: că nu au prea văzut, încă, nu au auzit şi citit ei chiar atâtea, cât ar vrea să ni se pară nouă.

– Mulţi din actuala cohortă (serie, generaţie – cum să-i zicem?) se

29

declară – şi e dreptul lor – purtători ai unui nou gust literar. Sunt dornici, porniţi chiar să practice un scris modern, de altă factură... Nu Vă implic în dezbatere, dar să ne punem măcar întrebarea: avem noi oare limpede conştiinţa inovaţiei? Sensibilitatea, simţirea noastră poetică pot oare – aşa, dintr-o dată, în mod radical – topi gândirea, ideile în imagini? E suficientă oare „întorsătura” de limbaj? Nu cumva intenţiile lor programatice se înfundă în practica poetică? Împrospătarea şi diversificarea limbajului poetic însoţeşte, în aceeaşi măsură, şi gândul, intensitatea trăirii? Da, o poezie cuminte, lirică, doldora de „figuri de stil” are şi nu prea are trecerea de mai înainte.... Dar mijloacele lirismului modernist vin oare totdeauna pe măsură? Şi care sunt preferinţele acestui nou lirism? O poezie modernă (modernistă) din ce şi cu ce se compune? Radicalismul expresiei de ce este determinat? Textele din această serie fug de sau exprimă o (anumită) realitate? Şi, în genere, poezia „cea nouă” presupune angajare în realitate? În care realitate? Pe ce se pune accentul? Determinările sociale sunt luate în seamă? Cine ar putea să facă o declaraţie lămuritoare în acest sens pentru toată lumea înţelegătoare? Care e cota de livresc, de metaforism „cult”, „intelectual” faţă de „concretul” existenţial în asemenea producţii? Realitatea, pentru practicanţii lirismului nou, se compune din cu totul alte obiecte... Determinările sociale (care?) apar atât pe cât... Nu cumva lipsa acestora irită, în primul rând, poezia lor? Nu-mi vine a crede că mai tinerii noştri confraţi să nu aibă marele sentiment al Timpului, al Istoriei... Nimeni nu a putut să evite participarea la istorie... S-ar putea să se întâmple ca marile cauze să rămână străine creaţiei lor, ca în ea să nu se simtă bătând pulsul viu al vieţii? Dumneata ai perfectă dreptate că s-au rărit stupizii şi insipizii rapsozi-poemari de „cântări” kilometrice... În schimb, în ceea ce se produce astăzi prea e vizibilă „făcătura”, ostentaţia artei. Imaginaţia pare rafinată, însă, la lectură, te lasă, de cele mai multe ori, rece. În ceea ce ne priveşte, ne dăm seama că nu numai stilistic, dar şi din punctul de vedere al „crugului” de idei, ca viziune, scrierile mai tinerilor noştri confraţi aparţin – ţin să aparţină – altei literaturi... Sau ne gurguţăm să scriem aşa, pentru că, în caz contrar, nu ne primeşte Europa? Mă iertaţi, vă rog, noi trebuie să dialogăm, nu să ţinem „discursuri”...

Întrebarea cea mare, întrebarea gravă, pe care o ridică discuţia noastră, priveşte, de fapt, situaţia şi rostul literaturii noastre în ansamblu. Asupra ei, a întrebării, vom mai reveni pe parcurs, dacă sunteţi de acord... Acuma şi aici zic: dumneata ai încredere în valoarea celorlalţi? În Romanciuc, în Ţurcanu Andrei?... Avea Călinescu o vorbă: „omul e mai spectaculos decât opera”. Nu vi se pare că şi noi avem destui autori... „spectaculoşi”, opera lor fiind însă foarte fără vlagă, ştearsă?...

– După ce se dă cu sita cea deasă şi se duce nisipul, rămân carate

30

aurifere, care să ne întreţină încrederea în valabilitatea unei frumoase antologii a totalităţii genurilor literare în care numaidecât vor fi prezente numele lui Meniuc, Costenco, Deleanu, Mihnea, Zadnipru, Tulnic, Druţă, Vasilache, Beşleagă, Vangheli, Codru, Matcovschi, Saka, Cimpoi, Vieru, Vatamanu, Busuioc, Vodă, Damian, Cărare, An. Ciocanu, Marinat, Dudnic, Leviţchi, Teleucă, Ciubotaru-Nicoreanu, cărora li se vor adăuga numele confraţilor abia trecuţi de vârsta tinereţii şi ale celor aflaţi abia la două-trei cărţi. Deci, am încredere în valoare celorlalţi. Şi chiar de s-ar găsi cineva să presupună că mărturisirile mele nu sunt decât un fel de bonomie trecătoare a vorbei în vânt, să ştie că aceasta nu e totuna cu strigătul în pustiu. Nu, domnilor, arta şi literatura Moldovei din stânga Prutului nu e un pustiu: pe cuprinsul lor veţi întâlni destule oaze fertile.

7. Cine suntem şi de ce suntem aşa cum suntem? – Articolele, notele polemice pe care le-aţi publicat de la un timp

încoace sunt extrem de incitante, de aţâţătoare prin radicalismul lor. Multe din aserţiunile cuprinse în ele constituie adevărate mărturii contemporane. Domnule Butnaru, care este (sunt) autorul (autorii) zilei? Pe cine îl citeşte azi lumea şi ale cui cărţi sunt mai întrebate?

– O parte a lumii, cea abia izbăvită de lagărul socialist, citeşte sau pare să citească, „Biblia”, „Coranul”, pe Nietzsche, Freud, Borges, Marchizul de Sade, Havel, Kundera; noi, în special, pe Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, N. Steinhard...

– Ce ziceţi despre autorii care cred că nu avem dreptul decât să-i omagiem, să-i lăudăm? Pe dumneavoastră aşa ceva (osanalele convenţionale) v-ar bucura?

– Nu zic nimic, ci doar vreau să-i liniştesc, spunându-le cu certitudine că încă nu a dispărut soiul de „exegeţi” care îşi scriu pretinsele referinţe critice pe tonul unor discursuri de la sfârşit de banchet: iarăşi urări, asigurări, familiaritate languroasă. Să fie sănătoşi şi să citească ori să asculte minciunele solemne!

– Aţi încercat şi alte meserii? – Uneori, presat de orândă, nu doar că am încercat, ci am şi practicat

anumite profesii. Între clasele a noua şi a zecea (1965-1966) am fost printre cei care au construit grădiniţa de copii din satu-mi natal Negureni, apoi am urcat pe stâlpii liniei electrice din satul Îndărătnici (actualmente Nucăreni, Teleneşti), exclamând: fiat lux! Să nu credeţi cumva că sincopa s-a produs din cauza insucceselor mele şcolare: studiile medii le-am absolvit cu medalie de merit. Am fost elev la Negureni, Chiţcani, la şcoala nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, la Ciocâlteni.

31

– Apoi... – Apoi anii 1972-1974 i-am pierdut în nevoita slujbă de „ofiţer

sovietic”. Am fost scos din pâine de la „Tinerimea Moldovei” pentru publicarea unui articol despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, nume prohibit, aici, pe atunci; mi s-a ridicat dreptul la semnătură... Am mai fost bibliotecar, muzeograf... Indirect, câte ceva din modestu-mi curriculum vitae se întrevede şi în unele din poemele mele, cum ar fi şi acesta:

Mi-a spus norocul: „Nu ţi-am dat nimic, ca mai apoi să nu am ce-ţi lua: mi-ar fi fost milă să te jefuiesc”. ...Nu i-am răspuns, căci nu aveam motiv nici să-l înjur şi nici să-i mulţumesc... – În ce măsură între scriitori se poate discuta liber – dacă nu ca între

fraţi, apoi, măcar, ca între... confraţi? – Parcă nu ştiţi că, la noi, puţinele tentativă de polemică literară au

rămas doar în sertarele redacţionale, suprimate cu mult înainte de „cu-cu-ri-gu!”-ul final? Se amestecau oficialităţile care niciodată nu au arbitrat corect, luând partea acoliţilor lor ideologici. Dar de ce, mă rog, puterea de partid (partide) sau de stat s-o facă pe arbitrul?

Ei bine, astăzi, cei cu fluierul nu intră în terenul scriitorilor. Însă apar unii colegi care cer autoritar să li se respecte orgoliile, manifestându-şi astfel mentalităţile de alintaţi tirani prutonistreni care nu ştiu să îmbătrânească barem decent, dacă nu frumos, ba chiar îi atacă pe mai tinerii colegi. În concepţia lor, oricine altul e pai fără însemnătate în ochii Universului, pe când dânşii sunt unicii care îşi pot permite să dea mâna cu Dumnezeu.

Pe scurt, mai e până departe,,, – Ce este scrisul: un lux, unul din necazurile zilnice sau cu totul

altceva? – E un mod de existenţă, şi au spus-o mai mulţi. Iar a exista nu

presupune numaidecât necaz şi povară apăsătoare. Noi nu avem prea mulţi literaţi profesionişti, aşa că destui dintre ei îşi permit luxul de a nu se lăsa torturaţi de imposibilitatea de a nu scrie. Îi priveşte, nu?

– Scrieţi cu gândul (firesc, nici vorbă) de a publica neapărat? – Astăzi, când e lipsă stabilitatea cosmică, socială şi etică; astăzi, când

se citeşte foarte puţin, iar ceea ce se citeşte, totuşi, e de nivelul broşurii Mariei Evgehnieva „Amanţii împărătesei Ekaterina”, ar fi o inepţie să trăieşti cu gândul de a publica neapărat.

32

Poate că nu e argumentul ce ar convinge pe deplin, însă vă mărturisesc că, la ora de faţă, am în sertarele mesei de lucru câteva sute de pagini care mă satisfac prin siguranţa că sunt scrise bine, fără a mă pune pe drumuri spre redacţii.

– Stimate domn, există sau nu o... doamnă a poeziei noastre la ceasul de faţă?

– La început să abordăm mai în general problema, adresându-ne lui Rimbaud, care la 15 mai 1871 (fişierul îmi impune exactitatea!) îi scria lui Paul Demeny că, atunci când femeia va obţine libertatea, „va fi la rându-i poetă”. „Femeia va descoperi necunoscutul! Lumea ei de idei se va deosebi oare de a noastră? Ea va descoperi lucruri stranii, insondabile, respingătoare sau încântătoare, iar noi le vom percepe, le vom pricepe”.

Din preajma turnului Eiffel să revenim la Parnasul nostru feminin. De pe el, vedeţi, se declanşează fulgere – uneori încântătoare, alteori mânioase. La lumina lor, dacă e relativ continuă, citim pagini de aleasă poezie. Aleasă din multe, multe pagini, însă, atât cât este, e de valoare.

Dar nu mă voi referi la o singură poetă, gândindu-mă fără a fi maliţios că mai avem doamne redactori şefi la câteva ziare şi reviste, conducătoare de ligi democratice şi, sunt sigur, avem multe cititoare de literatură.

– Producţia scriitoricească feminină – o întreagă literatură – reclamă o dezbatere atentă, în cu totul alte împrejurări... O vom face, să nădăjduim, cu toată dragostea şi pregătirile pe potrivă.

În continuare, am vrea să aflăm dacă se poate vorbi de o politică de grup a autorilor de ultimă serie...

– Chiar dacă s-ar putea vorbi, eu unul nu aş avea nimic împotrivă. Numai că realitatea e alta: tinerii sunt prea diferiţi ca înzestrare cu har, ca intenţie şi posibilităţi de autorealizare. Unii nu pot ieşi de sub teroarea îndoielilor, de care, de altfel, i-ar salva munca îndârjită, biblioteca şi orientarea spre spiritele de frunte (cugetare) şi de inimă (simţire) ale veacurilor de civilizaţie umană.

– Şi totuşi: există ori nu încercări, lipsite de orice politeţe colegială, de a destabiliza viaţa noastră literară, scriitoricească, literatura în întregimea ei? Care sunt „mişcările” şi argumentele de rigoare?

– Mai curând, există o părere vagă, neîntemeiată asupra unei posibile intenţii de „destabilizare” (ce termen milităresc!) a vieţii literare. Până şi eu am fost presupus de un venerabil coleg ca fiind şeful unei gherile artistice anti-nu-ştiu-ce. Vă asigur că nu fac parte din nicio coeziune subterană, ilegală, de terorişti modernişti. Sper că acei care mi-au citit articolele „E păcat că ne încruntăm prea des”, „Variaţii diurne, domeniu public sau esenţa dintotdeauna?”, „Despre păcăleli trecute cu vederea”, „Oglinda şi lampa” şi-au dat seama că nu fac războaie de partizani, ci sunt la vedere, cu toate opiniile şi intenţiile mele, oarecum dornice de conciliere. Dar nu şi cu

33

mediocritatea, aceasta, concilierea... – „Moldova, – zice Al. Russo, – este o ţară rece, unde entuziasmul –

fie politic, fie literar – nu prinde în clipeală”. Prezentul pare să infirme adevărul conţinut în această spusă a clasicului. Azi, cum credeţi, se scrie mai în pripă, mai „operativ”?

– Întrebarea cuprinde un plan general, însă scriitorul se ţine, totuşi, de unul personal, ştiind sau, poate, neştiind să se refere la propria sa creaţie. N-aş putea înţelege motivul care ne-ar face, astăzi, să scriem mai în pripă. În vederea cărui scop să fim, mă rog, mai operativi? Din contra, trăim sau ar trebui să trăim o perioadă de gestaţie, de autoanaliză. Să cumpănim la ce se întâmplă cu conştiinţa şi viziunea noastră. Cum, ieri, X sau Y au scris despre partid, Kotovski, comsomol, Lenin, pici sau mahăr, iar astăzi s-au pomenit democraţi sadea? Barem să-şi amintească pentru ce opuscule au primit premii şi favoruri...

Se mai potolesc şi condeierii care erau mereu prezenţi la apelul ideii de ultimă oră. Grăbindu-te, rişti să gâfâi, iar cel care se opreşte să-şi mai tragă sufletul, dacă stă puţin să mediteze, ajunge la imbatabila concluzie că arta, pentru ca să merite acest calificativ, înseamnă o riguroasă selecţie funcţională a materialului. Cel care aleargă grăbit nu culege, ci rupe, din mers, la întâmplare, comiţând braconaj.

– Când începeţi să scrieţi, de la ce porniţi? Munca scriitorului este o treabă chinuitoare?

– Pornesc de la revelaţia clipei, de la meditaţiile orelor. Apoi, un travaliu obişnuit: carnetul de note, coala de hârtie, stiloul sau maşina de scris. Iar când e necesar (şi îmi e nu de puţine ori), fac consultări de bibliotecă.

Dacă munca scriitorului e o chestiune chinuitoare? Chiar dacă ar fi, de ce ne-am lamenta? Că doar şi pruncul trăieşte într-o permanentă caznă (nobilă) de a exterioriza semnificaţii, semnificaţii... Parcă scriitorul nu face acelaşi lucru, exteriorizând semnificaţii?

– „Multe scrie omul şi e bine când vremea lui a cerut să scrie, – menţiona marele Iorga la începutul acestui secol. – Ce vor zice alte vremi, cu alte nevoi şi alte cerinţe – cine poate şti? Învăţaţii, care vor trăi după noi, vor găsi gazetele şi jurnalele noastre şi vor aminti, judecându-ne, luptele şi duşmăniile noastre. Cei dintre dânşii care vor putea înţelege vor descoperi repede scopul ce s-a avut în vedere...” După atâtea decenii să încercăm să ne dumerim: tot ce scrie „omul” (scriitorul nostru de azi – cel tânăr sau cel mai înaintat în ani) este tocmai ceea ce cere vremea lui? Suntem oare de acord cu cei care afirmă că literatura, arta în ansamblu, trebuie să exprime adevărul existenţei omeneşti, să fie o oglindă a realităţii? Vădit lucru – predecesorii noştri direcţi (scriitorii din anii de după război şi de mai încoace) n-au exprimat – motivele, în parte, se ştiu – plenar adevărul uman şi istoric... În ce măsură ne achităm noi, cei de

34

astăzi, restructuraţi, datoriile la acest capitol? Dacă ar fi adevărat ceea ce se spune – cum că o seamă de scriitori de astăzi („de ultima oră”) lasă impresia unor autori care se caută pe sine cu mijloacele altora, ceea ce conferă creaţiei lor un aspect de împrumut, – apoi, să ne întrebăm: cum şi cu ce ne integrăm, cum ne sincronizăm cu literatura europeană?

– Dar cine cere şi ce anume cere? Nu cunosc comandamente speciale, ca acum câţiva ani. În fine, fiece autor îşi dă seama, probabil, că literatura are şi caracterul unor ficţiuni vitale şi al unor angajamente spirituale de neocolit şi de asemenea fiecare autor, în parte, decide ce are de făcut, pornind de la aptitudinile şi viziunile sale. Vor fi şi destui condeieri care vor ieşi din arenă: cei care nu vor ţinea cont de mutaţiile timpului nostru, în general, şi de cele produse în conştiinţa omului, în particular.

Faţă de predecesorii care au trăit exclusiv în socialism şi i-au plătit conştient, asumat, sau inconştient tribut, scriitorii de astăzi au anumite avantaje: pot să-şi formeze sau să-şi reinstaureze o conştiinţă artistică nesupusă tiranic, de sus, constrângerilor, cenzurii, procustianismului redacţional şi editorial. Ei pot avea legături culturale normale cu lumea, pot participa la organizarea efectivă a unei vieţi culturale noi, combătând împotriva dezmoştenirii spirituale.

Este imposibil ca istoria noastră prezentă să nu producă disocieri în conştiinţele literare. Ba mai mult, deja se simte o sincronizare a operei unor chişinăuieni la pulsul artei contemporane; o sincronizare deocamdată vagă, dar nu şi inexistentă. Să sperăm că în faţa scrisului descătuşat va ceda marginalizarea relativ durabilă pe care am simţit-o şi, nu peste mult timp, vom fi şi noi prezenţi la balanţa universală a spiritualităţii umane.

Ce înseamnă mijloacele altora? Că avem epigoni care se conduc după o artă a îngânării, a imitaţiei – nu e o taină. Totdeauna am avut, nu doar astăzi, printre cei „de ultimă oră”. Însă în vremea când se produc schimbări radicale de conştiinţă şi acţiuni artistice, nu ei trebuie să ne intereseze, ci adevăraţii scriitori, în stare să ne ofere o literatură ce are certe filoane etico-estetice, întrepătrunsă de nobilul rafinament al culturii.

– De altfel, există oare – unde-i? – efortul de integrare în sinteza literaturii naţionale? Avem noi nevoie de un localism, de un regionalism ca formă de participare la valorile naţionale? Cum, în ce fel trebuie, după părerea Dumneavoastră, să se manifeste respectul pentru valorile locale?...

Ne-am apropiat, în felul acesta, de problema specificităţii literaturii, a scrisului basarabean (mai vechi şi mai modern) şi de necesitatea – imperioasă – de revenire la comorile şi idealurile culturii noastre naţionale. Faptul presupune şi reclamă, evident, integrarea în contextul (procesul) cultural al întregului neam. Noi, „prutonistrenii”, cum ne integrăm? Avem cu ce (valori autentice, nume şi opere de răsunet) ne „vărsă” în Europa? Sau, pur şi simplu, ne lăsăm integraţi, înghiţiţi?... Ei

35

bine, cum vedeţi Dumneavoastră acest proces de „fuziune”, de contact, de revenire, de integrare, de întregire? Vă cerem câteva judecăţi globale, dar şi aspecte, consideraţii concrete... Costenco, în tinereţe, era de părerea că o cultură, o literatură nu poate fi decât regională. Regională în sensul: a) cultivarea talentelor locale şi b) preţuirea valorilor provinciei. Provincia, regiunea nu este – n-ar trebui să fie – un organ de asimilare (doar atât) a valorilor produse în diverse centre (în metropole), ci trebuie să devină, în acelaşi timp, focar al creaţiei...

– Nu sunt eu cel în stare să fac despărţirea de ape şi nici indicat să împac focul cu apa. Vor veni – da, oarecum tardiv, dar vor veni – promotorii adevărurilor estetice, dându-ne o cât mai obiectivă scară a valorilor. Ei vor purcede la necesara clarificare şi, totodată, imparţiala clasificare, în urma cărora cei marginalizaţi pe nedrept îşi vor ocupa locul meritat, iar unii dintre cei consideraţi cândva scriitori de frunte vor ajunge în alineatele periferice ale addendei istoriei literaturii. Iar când amintiţi de localism, regionalism etc., îndrăznesc să susţin că problema constă în altceva: în neabătuta credinţă că toate literaturile, elaborate în ţări mici sau vaste, sunt egale în faţa supremei balanţe, pentru că, pretutindeni şi nediscriminat, scrisului îi este dat să fie, concomitent, şi mijloc, şi rod al spiritului uman universal. Iar literatura română, inclusiv prin autorii ei născuţi pe întreg teritoriul Moldovei istorice, a reprezentat mereu un creuzet estetic spre sporul real al spiritualităţii europene. De ce ne-am autonomiza ori nu ne-am împotrivi separării ce ne-a fost impusă pe parcursul câtorva decenii? Şi noi, ca şi toţi ceilalţi, „putem spera, – conform mărturisirilor lui Leonid Pronko, – să realizăm o mobilizare maximă a simţurilor, emoţiilor, imaginaţiei şi suflului nostru copilăresc, atrofiat, al miraculosului, ajungând la o percepţie profundă şi poate dureroasă a adevărului uman”. Dar parcă nouă, moldovenilor, ne este străină adânca percepere a dureroaselor adevăruri umane? Din contra, ele alcătuiesc esenţa întregii noastre existenţe istorice. Prin ele, niciodată nu am fost rupţi de lume. Ele ne îndreptăţesc să nu fim timizi, şovăielnici, neîncrezători în propriile forţe.

– Domnul Leo Butnaru este un nume cunoscut azi cititorilor de dincoace de Prut şi – de la o vreme – şi celor de dincolo... Poate dumnealui să ne spună încotro mergem? Odată cu limba neamului, învăţăm şi ceva din sufletul lui. De aceea – şi sunt întru totul de acord cu ce scrieţi – „...în plină lumină de grai suntem obligaţi să muncim”.

Ce îndatoriri fundamentale îi revin fiecăruia dintre noi în aceste împrejurări şi la această oră?

– Mă bucur că reveniţi asupra problemei limbii române, şi aveţi dreptate crezând că ea şi prin ea învăţăm sufletul neamului. Doar un veşnic şi străduitor învăţăcel în acest domeniu îşi poate da seama că el nu are nevoie doar de libertatea cuvântului, pe care i-o oferă „alţii”, ci, întâi, de libertatea în

36

expresia şi expresivitatea adevărului, care depind tocmai de gradul de cunoaştere a sufletului, caracterului şi limbii naţiunii sale.

Una din îndatoririle de ordin comun ar fi renunţarea la zelul de a lansa declaraţii de principiu, foarte juste, de altfel, dat fiind că am avut deja timp să ne convingem că multe din ele au rămas doar declaraţii, – fastul lor fiind inferior până şi convingerii pe care ţi-o dă chiar cea mai „neînsemnată” faptă concretă. Iar pentru fiece scriitor fapta concretă e chiar scrisul ca transformare a vieţii socio-culturale colective în valoare estetică menită să intre în literatură şi istorie, în evoluţia sufletească şi în memoria omenească. Numai dacă ai conştiinţa împlinirii acestei fapte concrete, ajungi la starea demnităţii supreme pe care o poţi atinge ca om şi artist.

8. Trăim într-o lume ce se schimbă total – O ispitire care-l vizează nemijlocit pe domnul Leo Butnaru ca

dregător în casa obştii noastre scriitoriceşti. Aşadar: care este climatul spiritual şi literar, care sunt – în mare – sarcinile de neamânat privind înnoirile menite să amelioreze situaţia şi să refacă mediul muncii de creaţie? Suntem receptivi cu toţii la schimbările imperativelor timpului, ale momentului istoric prin care trecem?

– Mai întâi, aş ţine să spulber învinuirea neîntemeiată, iresponsabilă, pe care mi-a adus-o, în presă, Grigore Vieru, cum că m-aş fi „autoales” secretar al Uniunii scriitorilor. Adevărul e altul: nu sunt secretar, ci sunt funcţionar, angajat prin contract de muncă, astfel că nu am putut să mă... „autoaleg”. Şi cum aş fi putut să o fac? Să mistific voturile, la care nu a avut acces decât comisia specială, aleasă la ultimul congres al scriitorilor? Dar de unde atâta interes faţă de persoana mea?... Nu sunt supărat pe acest coleg, ştiind că dânsul a fost indus în eroare de un alt coleg, abil în instrumentarea zvonurilor, discipol al unei instituţii ce-şi păzeşte amarnic dosarele.

Explicaţia de până aici sper să vă fi lămurit că nu sunt un „dregător” al Uniunii Scriitorilor, ci rămân la ipostaza de persoană care, doar împreună cu colegii săi, poate contribui la deciziile de principiu în propriul nostru cerc profesional. Chiar dacă se pun la cale acţiuni subversiv-insinuante la adresa asociaţiei scriitorilor, eu cred că ea va supravieţui. Nu, nu obligator ca una monolită, ci ca afinitate de personalităţi creatoare, care iau în serios scrisul, funcţia sa modelatoare de firi omeneşti. Individualităţile călăuzite de temeiul că doar o severă autodisciplină este în stare să realizeze o personalitate remarcabilă; individualităţi convinse că măiestria artistică nu e un dar dat „pentru totdeauna”, ci presupune o continuă posibilitate deschisă spre perfecţionare. Dar, domnule Gherman, întrebarea e de pus în paranteză, pentru a-şi aştepta răspunsul de la alţi colegi, că doar şi ei sunt vizaţi, – nu?

37

– Dacă ne permiteţi, încheiem cu această întrebare: urmăriţi ceea ce tipărim noi în „Basarabia”? Revista este – ar trebui să fie, în primul rând! – o publicaţie culturală cu accentul pus firesc pe literatură. Dar când în jur respiră politicul, respiră istoria...

– Revista „Basarabia” a fost una din primele publicaţii periodice de la noi care au diagnosticat just importanţa momentului de cotitură, declanşat la 1985, îndemnându-şi cititorii la adâncă îngândurare şi participare responsabilă la faptele cu tâlc, lăsând la o parte tobele şi trâmbiţele ce ne-au înăcrit existenţa decenii la rând. Ea a reprezentat şi reprezintă o punte între conştiinţele şovăitoare de ieri şi cele redeşteptate azi, atât în planul literaturii, cât şi în cel al politicului. Revista readuce în avanscena culturii opera personalităţilor de direcţie în arta românească, nedreptăţite de temnicerii ideologici. Redescoperă autori mai puţin mediatizaţi de critică, precum şi de simpla propagandă, permiţându-ne să cumpănim pe viu, pe text, ceea ce ne face părtaşi la valorificările necesare, în urma cărora descoperim lucrări ce au supravieţuit, fie şi în anonimatul forţat, şi vor supravieţui timpului. Să nu ignorăm şi un moment deloc mai puţin important: angajarea cititorilor în dezbaterea problemelor ale căror sensuri cer o mai comună elucidare în baza importanţei lor socio-politice şi culturale majore. Poate că revista „Basarabia” ar trebui să fie mai generoasă cu literatura contemporană, acordându-i mai mult spaţiu şi atenţie, evident, respingând ceea ce ar aduce a deturnare în esenţa esteticii şi a anexă subintelectuală.

– În numele cititorilor revistei noastre, vă mulţumesc pentru amabilitatea arătată şi pentru gândurile bune. În încheierea dialogului, Vă invităm să adresaţi câteva cuvinte – o „urare” – cititorilor „Basarabiei” şi celor care colaborează la ea. Numele lui Leo Butnaru, împreună cu alte câteva, reprezintă pentru literatura noastră o speranţă, o garanţie, ca o înnoire să se producă, să aibă loc, în cele din urmă... Aici punem punct, dar nu înainte de a relua o citată pe care aţi comentat-o în eseul „Munci şi zile” – o citată, ajunsă maximă, din anticul Hesiod: „Trebuie să recunoaştem de învingător pe acel, care stimulează munca şi pacea, dar nu pe bardul ce cântă războiul, bătăliile”. Să încurajăm, să îndemnăm deci lumea la muncă, pace şi înţelegere, nu confruntare şi bătălii, excepţie făcându-se doar în cazul celor literare!

– O urare? Încă n-a trecut vremea lor, a urărilor? Ei bine, nu cunosc o zicere de atare gen mai cu tâlc decât următoarea: „Să ne trăiască duşmanii, ca să ne vadă fericiţi”. Încercaţi să-i descifraţi subtextele şi îi veţi găsi multe: 1) umanism până şi faţă de răuvoitori; 2) neteama de duşmani; 3) încrederea în propriile forţe şi, deci, fericirea hărăzită neamului; 4) speranţa că prin bunătate, loialitate şi demnitate vom reuşi să-i influenţăm spre bine şi pe potenţialii noştri inamici care să se lase, până la urmă, de suspiciuni şi rele. Astfel că nu-mi rămâne decât să repet: Să ne trăiască duşmanii, ca să ne vad

38

fericiţi! – ...Să ne întoarcem, în sfârşit, cu faţa întreagă spre nevoile şi

treburile literaturii. Omul de cultură, intelectualul autentic nu trebuie să piardă în faţa omului politic. Gustul puterii şi mirosul de tămâie să ne ispitească mai puţin. Fără necesara operă de restituire a adevăratelor valori nu vom putea merge înainte. Privind prin ceaţa timpului, să promovăm noutatea, îndrăzneala, talentul, adevărul! O continuă confruntare a valorilor să fie – de azi înainte – viaţa literară.

Iar poetul vine să ne spună: ,,Precum şi domniile voastre îl ştiam doar pe Hamlet cel tânăr veşnic tânăr dar – mare surpriză! – îl întâlnesc pe Hamlet îmbătrânit mai bătrân şi mai neputincios chiar decât Lear din Lumea Shakespeare. „La ce te gândeşti?” îl întreb. „A fi sau a nu fi?” îmi răspunde Hamlet cel bătrân precum veacuri în urmă răspundea întrebând Hamlet cel tânăr”. (Leo Butnaru, ,,Hamlet cel bătrân”)

Ion Gherman (Basarabia, nr. 2, 5, 1992)

39

CEA MAI FASCINANTĂ AVENTURĂ DINCOLO DE CUVINTE

(AURA CHRISTI)

– Mult stimate domnule Leo Butnaru, aţi recunoscut cu francheţe,

acum mai bine de un an, că sunteţi cam spinos, cam incomod, invocând instantaneu şi un inspirat proverb oriental: unii se întristează că trandafirii au spini, alţii se bucură că spinii au trandafiri…

– Probabil, am recunoscut ceea ce am recunoscut nu pentru că aş fi cam spinos, ci pentru că îmi plac trandafirii... Apoi, chinezii au o vorbă de zile mari şi de zile obişnuite, în egală măsură: „Dacă ai două cămăşi, vinde una şi cumpără-ţi un trandafir”. Frumos, nu? Dar să nu uităm şi o altă remarcă, ce-i aparţine nu mai ţin minte cărui român ingenios şi, vede-se, melancolic, care ne-a făcut atenţi la faptul că, de regulă, coroana de spini păstrează mirosul rozelor desfoliate...

– Nu mă îndoiesc în niciun caz de veridicitatea acelor mărturisiri – aţi publicat multe eseuri, articole, care denotă faptul că faceţi parte din puţinii intelectuali români de la Chişinău care prin tot ce fac menţin dreaptă coloana infinită a Fiinţei. Cred însă că incomoditatea, spinozitatea nu constituie singurele ipostaze definitorii ale scriitorului Leo Butnaru. Altfel, cum aş explica generozitatea, largheţea spirituală şi sufletească, solicitudinea cu care îi trataţi pe junii care în biblioteci învaţă cum să răstoarne munţii din spinosul paradis al literelor...

– Ar fi cam nostim începutul nostru de interviu, dacă intenţionezi, dragă Aura, să mă dai în faţa cititorilor drept un Boileau erijat în călăuza artei poetice tinere din Moldova Estică. Explicaţia este, cred eu, cu totul alta – chiar fiind trecu de 40 de ani, vârstă la care artistul intră în deplină maturitate, age terible ou l'on devient ce que l’on est, aş vrea nu doar să mă cred, ci chiar să fiu omul a cărui tinereţe, la propriu şi la figurat, trece peste postata de vârstă firească pe care i-o oferă, ca biologie, destinul. Într-un fel, simpatia pentru junii mei colegi de astăzi ar însemna şi o inofensivă, tonică răzbunare pe timpurile odinioarelor sugrumătoare de libertate, când şi generaţia noastră s-a ales cu traumatisme morale relativ însemnate. Noi n-am prea avut parte de ceea ce ar putea fi numită o biografie aflată în albia normalităţii, caracterizată şi prin libertatea şi prin avantajul de a fi tânăr. Şi chiar dacă nu am ajuns expert în juvenologie, scop pe care de altfel nici nu mi l-am propus, cred că am învăţat câte ceva din arta de a şti să nu renunţi la

40

talentul de a fi tânăr. Sunt sigur că debutul meu de acum douăzeci şi cinci – ba ceva mai mult – de ani a avut trăsături în comun cu al lor, al tinerilor poeţi de astăzi: ateismul nostru estetic, ca să mă exprim astfel, este asemănător în mai multe privinţe, din care motiv ne şi apărăm împreună de acei ce se arată suspicioşi faţă de cutezanţa şi riscul experimentului artistic, pentru ei libertatea de creaţie însemnând, e de presupus, ceva constituţionalizat, obştesc, şi nu ceva individual – opinie temeinic înrădăcinată în mentalitatea lor de apologeţi ai realismului socialist. Altfel spus, încerc să-mi plasez poezia în mod firesc sau poate… nefiresc în proximitatea textelor confraţilor de generaţie, dar şi în cea a mai tinerilor autori aflaţi la primele ieşiri în public sau ieşiţi deja din minoratul debutanţilor şovăielnici, avizi de reînnoire şi mişcare spirituală. Deci, dependent fiind de prezent şi de trecut, caut cu bună ştiinţă să fiu legat şi de viitor, să fiu dependent şi de el. Tinerii mei colegi îmi asigură această benevolă dependenţă ce mă eliberează de rutina conservatorismului literar, încă destul de la el acasă aici.

– Deschiderea dvs. spre tinerii literaţi mă face să cred că aţi beneficiat, la începuturile carierei, de susţinerea colegilor mai în vârstă sau e vorba de cu totul altceva?

– Aşa e, m-am bucurat de susţinerea câtorva colegi mai în vârstă şi, în primul rând, de cea a lui Gheorghe Vodă şi a lui Anatol Ciocanu, care ar fi fost pentru mine, în dimpreună întruchipare, un Ianus cu chipul lui Marcel Raymond ce se declară necondiţionat adeptul şi patronul unei băi de tinereţe dăruită lumii prin gesturi largi de întâmpinare a celor care vin şi vor veni. De la ei, pe propria-mi piele de ne-pergament a primelor manuscrise, am deprins răbdarea şi poate abilitatea, şi poate şi apetitul de a depista rândurile ce alcătuiesc corpul de susţinere a creaţiei unui debutant. În baza propriei experienţe încerc să-i ajut pe alţii să-şi reducă din durata pre-individuală, pentru a se individualiza, obţinând, fie şi vag deocamdată, certitudinea sentimentului propriei fiinţe artistice. Iar pentru cei care, după cum afirmi dumneata, învaţă prin biblioteci să răstoarne munţii nu am decât calde felicitări pentru voinţa-le tenace de acaparări şi îmbogăţiri spirituale. Dacă achiziţiile culturale, spirituale nu pot să ţină loc de vocaţie, ele stimulează, totuşi, şlefuiesc şi activizează vocaţia. Cu atât e mai lăudabilă cantonarea spiritului tânăr la valorile sigure, cu cât mai trist şi mai evident devine adevărul că mulţi dintre scriitorii prutonistreni muncesc mai curând pe apucate, la întâmplare şi în voia destinului nostru „moldovenesc” cam leneş la carte (de la Cantemir cetire...) şi scris şi foarte puţini sunt ghidaţi de o fermă obligaţie asumată faţă de vocaţie.

Aş încheia cu presupunerea că tinerii şi tinereii poeţi basarabeni, ca şi omologii lor ieşeni, bucureşteni, clujeni etc., se remarcă nu doar prin nouăzecism estetic, ci şi prin niţel teribilistele gesturi de frondă publică, printr-o spuză de boemă voită, afişată cu nesiguranţă – deci, printre aceşti

41

juni colegi care deocamdată, acum, aici şi astfel, sunt de fapt mai atenţi la sine decât la ceea ce oferă ca artă, printre ei, zic, sunt nume care se vor înscrie în discursul de referinţă al viitorului literaturii române.

– Ce reprezenta Chişinăul literar în prima jumătate a anilor optzeci? Care erau stările de spirit din acele vremuri?

– Ai zis bine: Chişinăul literar, şi nu RSSM, sau Basarabia sau Moldova de Est (literare). Vorba e că exclusiv la Chişinău locuiau toţi cei circa 200 de membri ai Uniunii Scriitorilor, în alte localităţi din Republica Moldova nemaiputând fi întâlnit vreunul. Însă paradoxul constă în faptul că din cei 200, doar doi sau trei scriitori erau chişinăuieni get-beget, ceilalţi fiind veniţi din provincie.

Mă întrebi de stările de spirit? Parcă nu se ştie care au fost ele în realitatea sinistrată a timpurilor abundent ideologizate ce corupeau virtutea umană? Dar, ca să nu alunec în politică, lucru de altfel aproape inevitabil, aş îndrăzni să afirm că în prima jumătate a anilor optzeci, ca şi până atunci, viaţa literară era viciata de destui aventurieri zeloşi care confecţionau texte pseudopoetice şi pseudo-alte-genuri în conformitate cu dezideratele documentelor de partid. Prin listele Uniunii Scriitorilor s-au perindat numele multor grafomani ce aveau un nesăţios apetit al scrisului nesusţinut şi de o vocaţie pentru literatură. De obicei, aceştia erau scribii de curte care îşi înfrumuseţau modelele. Cred că şi tu, dragă Aura, ai tocit la şcoală sau la Universitate texte din „creaţia” fostelor false vedete ale literaturii RSSM.-iste. Criticii le aduceau omagii umflate până la proporţii necuviincioase. Chiar şi diriguitorii, în virtutea unor tabieturi bolşevice, foloseau aceste nume în mod ornamental în canavaua discursurilor festiviste. În anii de care te interesezi, la Uniunea Scriitorilor se întocmeau listele condeierilor care urmau să-şi editeze „opere alese”. Cronologic, aceste liste, ce urmau a fi aprobate la CC, se întindeau până prin anul 2010...

– Câtă perspicacitate! – Vreo doi autori foarte industrioşi, fabricanţi de texte aproximativ

gândite şi mai deloc simţite, au „ales” tot ce au avut prin sertare, „fericindu-şi” cititorii cu câte patru volume barosane. Ce mai! mi se păreau nişte incurabili maniaci senzuali ai scrisului cu orice preţ şi fără de nicio valoare. Ei, vorba aia a lui Heraclit cu totul ce curge, totul ce se schimbă... Doar după câţiva ani „alesele opere” sunt ieşite de-a binelea din atenţia cititorului. Au mai reuşit şi alţi vreo zece „nemuritori” să se autoaleagă în opere extinse la supradimensionări conjuncturiste. Destule pagini de antiromânism din acele volume ar putea alcătui un trist muzeu al mizeriei sufleteşti a color care prin trădare ajunseseră fel de fel de eroi. Din păcate, s-au găsit şi scriitori ceva mai tineri care au pactizat cu ocupanţii şi călăii. Eh, am la îndemână numeroase exemple de neghiobie şi laşitate luminate de stelele Kremlinului, însă nu găsesc potrivit momentul de a deschide nişte controverse

42

personalizate. Cititorul cât de cât avizat depistează lesne persoanele... nepersonalizate la care mă refer.

– Cum s-a modificat mediul scriitoricesc pe parcursul anilor? – Volens-nolens, au început a se cam trece cu vederea opurile de

dezmăţ a platitudinii şi derizoriului. Au apărut autori care, chiar de făceau anumite compromisuri, nu capitulau definitiv în faţa puterii conservatoare care se opunea deschiderilor artistice. Se încerca un dezbin, ce-i drept nu prea categoric, cu ceea ce s-ar putea numi estetica minimă a unei literaturi rămase la un stadiu imposibil de depăşit fără cultură, fără o tendinţă de sincronizare cu scrisul românesc şi, prin intermediul acestuia, cu cel de pe alte meridiane ale lumii. Autorii tineri veneau deja cu o poezie modulată în nuanţe moderne, poezie care în stânga Prutului sigur că rata într-o anumită măsură adeziunea unor cititori. În special a celor care ţineau la o comoditate a expresiei directe pe care le-o ofereau versurile de-o indiscretă tendinţă spre elementar şi lipsa efortului spiritual. În fine, treptatele metamorfoze ce s-au produs în literatură în anii şaptezeci-optzeci mă fac să cred că, astăzi-mâine, în Republica Moldova este imposibil să se pună la cale un şoc neomodernist din elementarul motiv că aici suflul literaturii moderne a fost cunoscut în primul rând prin intermediul poeziei şi esteticii româneşti, precum şi prin intermediul unor acţiuni locale de a scoate în arenă tendinţe şi stiluri artistice mai mult sau mia puţin sincronizate cu cele occidentale. Şi totuşi, în baza unei virtuale erupţii moderniste sau post-moderniste, la Chişinău s-a iscat vag de tot un început de discuţie, o parte a opozanţilor apărând, cică tradiţiile, alta declarând că intenţionează să strămute nucleul tuturor noutăţilor şi experimentelor la Chişinău. Primii, ca şi secunzii, conştient sau nu, păreau să nu fie la curent cu faptul că în spaţiul românesc s-a creat destulă literatură avangardistă. Astfel, cei care vroiau să rămână şi cei care îşi propuneau să devină o forţa in acto, tacit şi interesat, probabil, excludeau continuitatea în omnicuprinderea verbului artistic românesc.

Aşadar, deruta literară e cam generală. Autorii de diverse vârste şi orientări artistice simt necesitatea de a se schimba. Dar cum? În ce mod să-şi reorienteze scrisul în acest tulburat, dar puţin tulburător final de secol şi, poate, final de epocă? Eu sunt sigur că, peste un timp, unora dintre debusolaţii de astăzi li se va potrivi o ingenioasă aserţiune a lui Ov. S. Crohmălniceanu.: „rupând cu începuturile sale, a trecut printr-o năpârlire totală, afirmându-se ca un poet nou”. Şi aceasta ar fi o reconfirmare (hai să fim puţin patetici) a faptului că scriitorul este un spirit care poate trăi numai şi numai din libertate şi că el ţine mai mult la o libertate cucerită decât la una oferită.

– Vă rog să ne vorbiţi despre câteva evenimente de referinţă din viaţa Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, evenimente care au avut loc din momentul în care aţi devenit membru al acestei uniuni de creaţie. Vă

43

îndemn, de fapt, să cuprindeţi necuprinsul, dar în acelaşi timp să fiţi incomod, scorţos, imparţial pe măsura în car fiecare om e inevitabil subiectiv.

– Mai curând aş putea vorbi despre nişte ne-evenimente... Da, le-am putea numi astfel... Tanţoş-împăunat, obraznic, pe coridoarele Uniunii Scriitorilor se plimba reprezentantul KGB-ului, având grijă ca nu cumva în organizaţia literaţilor să se întâmple cine ştie ce evenimente. Respectivul supraveghetor se numea, stupid de nefiresc, curator, de parcă ar fi fost împuternicitul unei curatele, instituţie ce are menirea să ajute persoanele senile, bolnave sau infirme care nu-şi pot administra averile şi apăra interesele civice. El era secundat de „curatorul” CC-ului. Unul dintre ăştia, un grafoman sadea, ajunsese chiar membru al Uniunii Scriitorilor pe care o teroriza deschis, dându-şi pe faţă vulgaritatea răutăcioasă. Dar dacă tot mă provoci să exhumez memoria tragică a zilelor de ieri, hai să ne amintim că un eveniment-trăsnet s-a produs totuşi la US. Mă refer la inexplicabila sinucidere a fostului prim-secretar al acestei organizaţii, Pavel Boţu. Unii nedumeriţi susţin că n-ar fi fost un suicid, ci un asasinat săvârşit de puterea diriguitoare. Să-ţi mai spun că printre unii colegi de-ai noştri înflorise genul delaţiunilor asupra altor scriitori? Ah, de câtă răutate au pus ei în denunţurile expediate „sus”, la CC, şi „jos”, în subsolurile securităţii, demult trebuia să li se sinucidă condeiul în mână. Ţin minte că odată, la o întrunire a scriitorilor, un coleg ne-a oferit un adevărat recital efectuat în baza unor hârtii pârâtoare la adresa prozatorului Serafim Saka, denunţuri pe care le recuperase tocmai la Moscova, în nişte birouri inchizitoriale. Din păcate, ele fuseseră inspirate chiar de fostul prim-secretar al USM.

Astfel, strategia fricii şi a intimidării nu putea duce decât la declanşarea mecanismelor degradării...

– ...şi care sunt evenimentele din viaţa dvs. în afară de volumele de poezie „Aripă în lumină”, „Sâmbătă spre duminică”, „Formula de politeţe”, „Duminici lucrătoare”, „Şoimul de aur”, „Iluzia necesară”, „Puntea de acces”; volumele de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?”, „La desfrunzirea brăduţilor” ca şi cel intitulat „Papucei cu felinare” (acesta, pentru copii), volumul de dialoguri „Răspuns şi răspundere” şi cel de eseuri „Umbra ca martor” – apărute până la ora actuală?

– Dragă colegă, poate fără să vrei, mă pui intr-o situaţie de jos, care mi se pare – pardon – niţel dezonorantă, situaţie în care autorul ar trebui să se afirme în calitate de glosator al propriei sale opere. Hai să nu credem în frumoasa supoziţie că anumite elemente/ evenimente biografice cât de cât interesante, aduse drept comentariu, ar putea adăuga ceva substanţial la valoarea operei. Apoi apare şi o altă nuanţă, oarecum paradoxală: biografia alimentează opera. Însă eu o ţin una şi bună – da, aşa este, dar nu o şi ilustrează, precum opera, în special poezia, nu ilustrează obligatoriu biografia

44

autorului. Unde mai pui că-mi sunt cunoscute bizarele cazuri ale unor colegi ceva mai „curajoşi” care se abăteau (conştient şi „conştienţi”) de la regula conform căreia autobiografia, dezvăluirea evenimentelor personale ar trebui să însemne, aşa, un fel de pledoarie a individului pentru sine, ei însă, acum câţiva ani, când îşi scriau autobiografiile, făceau o pledoarie-apologie pentru... alţii, mai exact spus – pentru regimul şi ideologia ştim noi care...

În ceea ce mă priveşte, ce fel de evenimente să invoc? Sunt şi eu un simplu caravanier în şirul de scriitori ai neamului, caravanier care s-a spovedit intr-o poezie ce i-a dat titlu volumului „Iluzia necesară“, unde admit că, chiar dacă cele mai mari speranţe îmi vor rămâne neîmplinite, e bine şi indicat pentru suflet ca el să se ţină la cea mai superioară condiţie, cea a sublimului.

– Multe dintre poemele dvs. mi se par scrise altundeva decât la Chişinău. E o constatare impertinentă, provocatoare?

– Dacă aş confirma că întrebarea este în adevăr provocatoare şi aş mai încerca să-i elucidez subtextele aluzive, ar însemna să pregătesc terenul pentru suficiente neînţelegeri cu anumiţi colegi care se visează legislatori în ale literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului, administrându-şi zelos orgoliul personal şi înverşunându-se să le depisteze cu orice preţ păcate colegilor care nu doresc să le fie parteneri într-un mediu liric neevolutiv. Pe de altă parte, ar rămâne oarecum contrariaţi şi unii debutanţi de ieri-alaltăieri care ar vrea să ne sugereze mutual că chiar cu ei (în faţă) începem să intrăm şi noi, ceilalţi, în literatura română. Or, tendinţele novatoare în Moldova Estică nu s-au produs atât de brusc şi atât de târziu, precum şi-ar închipui şi ar dori unii. Dar parcă are rost să punem aici problema priorităţii, ca şi cum am fi la o cursă de hipism?

– Şi chiar vă temeţi de posibilele divergenţe pe care le-aţi putea avea cu anumiţi colegi? De ce să apară animozităţile, când în literatură este loc pentru toţi şi pentru mai bine?

– Mă rog, aici, ca şi în întreaga Românie, înclin să cred, conflictele, nu numai între literaţi, se declanşează şi din prostul şi naivul obicei de a jindui fiecare în parte şi cu toţii laolaltă o perfectă comuniune de păreri cu părerea... sa, cu părerea... lor

– Cu toate acestea, nu mi-aţi răspuns la constatarea mea, pe care o puteţi considera impertinentă sau provocatoare...

– De ce-ţi par poemele mele scrise altundeva decât la Chişinău? Poate şi din considerentul că mi-a fost dat un destin oarecum prielnic faţă de cel al colegilor mai în vârstă, eu având posibilitatea să citesc încă din fragedă tinereţe marile cărţi ale literaturii naţionale şi universale; să citesc şi Blaga, şi Bacovia, şi Barbu, şi Stănescu etc. Cărţile lor m-au convins implicit că, trăind în această parte ocupată, nu este obligatoriu să fii poet sovietic, m.s.s.r.-ist care să facă alpinism liricoidal pe forţat înălţatele piscuri ale

45

entuziasmului înfăţişat prin încântări flecare până la bizarerie, printr-un produs aşa-zis literar ideologico-etnografic.

Sincer vorbind, nici nu mi-am dorit ca cititorul să ştie că poezia mea este scrisă la Chişinău şi nu în alt oraş românesc, Clujul, Iaşul, Timişoara sau Constanta, pe unde în demultele odinioare a pribegit şi Ovidiu.

– „Cele mai mari bucurii mi le oferă deopotrivă scânteierea clipei obişnuite şi a celei extraordinare, de revelaţie irepetabilă”. E o afirmaţie ce vă aparţine, e o afirmaţie care denotă vocaţia de a trăi, vocaţia de a extrage minereul preţios din clipa repede trecătoare. De unde aveţi această vocaţie? În general, de unde vine pasiunea de a trăi, de a munci? De unde imboldul care vă ţine legat ore, zile, săptămâni de masa de lucru?

– Din seriozitatea şi gravitatea tonului cu care mi-ai pus această întrebare ar reieşi, pentru cititorul care mă cunoaşte foarte puţin sau deloc, că aş avea circa 60-70 de ani. Or, eu nu sunt un patriarh al literelor, aşa că nu vâna revelaţii socratice. Zici că am putea accepta noţiunea „vocaţia de a trăi”? Cred că o are fiece om. Eu, atunci când nu sunt spinos, când nu sunt dispersat în toate ale mele şi ale lumii, îmi doresc să am parte de multă cumpătare şi discreţie drept calităţi distinctive ale nobleţei existenţiale. Doar am mai vorbit noi despre iluziile necesare… Nu e deloc contraindicat, ci din contra, e priitor, cred eu, faptul de a tinde spre un cât mai înalt vârf al realizării tale ca om, spre o exprimare de sine cât mai deplină şi cât mai profundă. Sau, cum observa ingenios-consolator un muritor alde noi, contra naşterii şi morţii nu există un alt remediu decât să profiţi din plin de timpul care separă aceste două evenimente. Ca să vezi, chiar şi în aceste vremuri care impun un alt ritm vieţii, mult mai alert decât cel cu care ne-a obişnuit comunismul, întâlnim destui inşi care îşi afişează pe chip plictiseala lor trândavă de dulcenimicfacere. Zău, şi spleenul alterează aşezarea morală a societăţii noastre ce se laudă că e democratică. Şi nu mai ştiu eu cum...

În ceea ce mă priveşte, situaţia nu e chiar aceea pe care o formulezi. Nu mai sunt eu un Ulise legat, cum zici, de masa de scris. Simt şi eu aproape inevitabila presiune a actualităţii, a aşa-numitei expansiuni spre sufletul omului a evenimentelor cotidiene, neprevăzute dimineaţa, dar insistente şi agresive în decursul zilei. Oricum, trăim în epoca (nu de aur) a implicaţiilor nervoase ale omului în viaţa nervoasă a altor oameni. Exact aşa mi se pare că este existenţa noastră acuma. La Chişinău, ca şi la Bucureşti, implicaţiile duc la explicaţii guralive care, inevitabil, precum în cazul „vorbăreţelor nelămuriri” din învăţătura Zen, până la urmă se transformă într-o tăcere resemnată. Ei, zen-iştii, preferă să califice muţenia benevolă drept „atoatecunoscătoare”, ceea ce, trebuie s-o recunosc cu regret, nu se referă şi la periodicele mele tăceri în urma scurtelor retrageri din forfota lumii. Cam scurte sunt aceste retrageri şi tăceri... Ai remarcat exact – e vorba de ore, de zile şi rar de tot de săptămâni petrecute la masa de scris... Dar să nu crezi că

46

nu împărtăşesc categorica părere a celora care susţin că omul se naşte pentru voluptăţile muncii. Sau, şi mai pompos-solemn vorbind, susţin nu chiar naiv-visător părerea lui Raymond Perrot că oamenii, deci şi scriitorii, trebuie să se încreadă în piscurile extreme ale căutărilor lor, ceea ce ar însemna să articuleze cât mai mult conţinut uman în cât mai puţin compromis.

– Aflându-vă în sclavia necesităţii de a scrie, aflându-vă sub călcâiul vulnerabil al „iluziei necesare”, vă consideraţi un om liber?

– Celor mulţi, dar în special conducătorilor de tot soiul, li s-a părut mereu că scriitorii abuzează de libertate. Şi dacă ne-am menţine în menghinele acestei suspiciuni, literatul poate fi învinuit şi de abuz de subtilitate, abuz de imaginaţie, abuz de ideal, abuz de voluntarism în folosirea cuvintelor, sintaxei, gramatici. Şi chiar nu numai de abuz (real) de libertate poate fi învinuit, ci de exces de interogaţie asupra libertăţii interioare şi exterioare a omului. Atât. Căci, dacă aş mai spune ceva, ar reieşi că mă autoeroizez, precum o fac unii colegi de la Chişinău sau Bucureşti.

– Ştiu că aveţi în arhiva dvs. personală mape ticsite cu fişe despre ceea ce este sau despre ceea ce ar trebui să fie poezia. Poezia e un substantiv de genul feminin. Dacă s-ar întâmpla miracolul transformării ei în Fiinţă, n-aţi considera că poezia ar trebui să apară în faţa noastră în ipostaza unui bărbat? Am o imaginaţie aberantă, nu?

– E o întrebare care ar trebui adresată... Parlamentului Olimpului... Iar dacă s-ar întâmpla totuşi miraculoasa şi nefasta metamorfoză, Poezia-Fiinţă ar trebui să-şi sacrifice (vai, să-şi taie) nu numai un sân, precum făceau războinicele amazoane, ci ambii sâni. Dumitale ţi-ar plăcea ca poezia să ajungă Poem-Bărbat înveşmântat în frac? Dar în haine kaki, de camuflaj, de care astăzi lumea este atât de pătată, cum n-a fost nicicând altădată? Oricum, în mapele mele cu fişe despre poezie nu este prevăzută o atare cruzime antimitologică.

– ...nu mă credeam în stare de aşa ceva; sunt departe de intenţia de a agresa miturile...

– Să-i lăsăm pe criticii literari să spună trăsnăi de tipul „poeta X scrie o poezie masculină, iar poetul Y face versuri feminine”. Din câte îmi aduc aminte, cineva afirma că Novalis ar fi din rândul „geniilor feminine” care, pe măsură ce li se stinge cântecul, acestea devin mai candide, mai gingaşe, ajungând printre muţii cerului pe care în van îi canoneşte dorinţa de a-şi exprimă sentimentele.

– Care e materia primă din care îşi creează arta Leo Butnaru? – Sper să nu te şocheze frusta mărturisire că materia primă din care îşi

modelează arta Leo Butnaru sunt cuvintele. E altceva că unele elemente ale acestei materii pot să rămână doar simple semne grafice, fără să ajungă semne ale materiei cenuşii, ale gândului, – spun doar atât, incomplet, neştiind ce fel de materie, în plan cromatic, este sentimentul. Mă strădui să nu las

47

cuvintele să ajungă clişee, terne, şterse, obosite, lipsite de sens, mirându-mă de fiecare dată aproape inexplicabilul dinamism al reînnoitei disponibilităţi a cuvântului de a sugera, în diverse moduri, mereu altceva. Adică, încerc să-mi menţin în bună stare interesul şi uimirea de a simţi că, vezi, Doamne, sunt şi eu în stare să le ofer cuvintelor noi cauzalităţi care să contureze mesaje neordinare. Iar cauzalităţi şi prilejuri apar de îndată ce deschizi ochii şi surprinzi potopitorul noian de semne şi simboluri, despre care vorbea încă Baudelaire.

De altfel, nu mi-am propus niciodată să mă autoanalizez, pentru a detecta impulsul primar, declanşator de poezie; nu mi-am mobilizat atenţia pentru a surprinde ce face şi din ce „materie primă” plăsmuieşte acel moi-en-train-d’ecrire.

Dar, ca să revenim la materia primă a scrisului meu, cred că este în mare parte similară cu aceea din care se întrupează laocoonismul poeziei contemporane de oriunde cu încrâncenatele ei răsuciri de conotaţii şi de sintaxă care îi sperie pe acei ce-şi întreţin obscur-vigilenta suspiciune faţă de colegii care au curajul să se smulgă din perimetrul conservator al raporturilor estetice îngust-interne vădit neaoşe, provinciale.

– Consideraţi că un scriitor îşi aşteaptă opera? Multe destine s-au consumat irecuperabil sub semnul aşteptării, al amânării...

– Dacă scriitorii şi-ar aştepta opera, istoria literaturii ar fi un etern Godot-ism. Însă nici chiar Beckett nu şi-a aşteptat opera-Grodot, ci i-a ieşit în întâmpinare, scriind, muncind, suferind, agitându-se nemulţumit când dădea pagini ce i se păreau sub nivelul aşteptărilor sale. De fapt, opera nu e ceva aşteptat, ci, de cele mai multe ori, e chiar însuşi neaşteptatul. E surpriza, imprevizibilul, nescontatul. Dacă e să-l parafrazez pe Elytis şi să adaptez un vers de-al lui la contextul nostru, aş zice că poezia, literatura în general, este ceea ce ratifică iar şi iar legitatea neaşteptatului. Numai să nu creadă cineva că totul se întâmplă ca în basme, creaţia literară fiind „bântuită“ de năzdrăvane concursuri de împrejurări, de fericite neaşteptări atât de... aşteptate. Lumea cunoaşte poeţi foarte importanţi care au optat pentru sistem, structură şi metodă, şi asta bineînţeles în opoziţie cu inspiraţia, pe care n-au dorit s-o aştepte răbdători până la resemnare, iar pentru ca să nu ajungem în situaţia de a descifra confuza sintagmă cu acceptarea datoriei de a aştepta sau inevitabila situaţie a aşteptării, să împărtăşim şi noi un adevăr greu de combătut: superbele şi supremele universităţi ale verbului se fac în seriozitatea singurătăţii răbdătoare şi lucrătoare prin meditaţie, instruire şi scris.

– Aţi afirmat că arcul de timp al romantismului e mult mai cuprinzător decât spaţiul ce i-l acordă teoreticienii artelor: niciodată nu va exista ultimul artist romantic şi niciunul dintre artişti nu va putea evita despovărătoarea tentaţie a visării. Ce loc le revine visării, aşteptării,

48

coşmarului în scriitura dvs.? Ce înţelegeţi prin vis, aşteptare, coşmar? – Într-adevăr, poate că istoriceşte ceasul romantismului a trecut, însă el

nu s-a consumat şi sufleteşte, până în umbra nuanţelor, şi nicicând, sufleteşte, nu va trece. În succesiunea generaţiilor, omul va fi mereu legiuit printr-un dat originar al inconştientului şi conştientului său să se reîntoarcă acolo de unde de fapt nu a pleca niciodată – la perceperea romantică a sentimentului de a trăi şi de a muri. Aici facem abstracţie, şi e firesc să fie aşa, de falsul neoromantism ce frecventează insectarele poeziei anacronice. Referitor la poezie, e drept că ea focalizează o viziune ambivalentă în care se întrepătrund sau chiar se suprapun priveliştile realităţii cu cele ale visului. Astăzi aş merge mai departe cu afirmaţia respectivă, fiind de părerea că intr-o poezie buna inevitabil există o anumită doză de utopie – ca intenţie, ca realizare, ca stare a perceperii de către autor a esteticului, a frumuseţii, a sufletescului şi foarte particularului. Arierplanul de basm şi de vis al realităţii şi existenţei noastre conştiente anulează starea de absenţă a poeticului chiar şi atunci când visul ni se relevă în privelişti şi chipuri înfricoşătoare, coşmareşti. N-am avut vreun vis care să nu mă emoţioneze plăcut sau neliniştitor; visul e o taină a percepţiei suprafireşti de care, fie şi în inconştienţa somnului, te uimeşti că eşti în stare, că îţi este dăruită de nu se ştie cine, de nu se ştie cum. Apoi, după visul senin, după coşmarul sumbru şi superstiţiile legate de ele, arborescenţa imprevizibilă a fanteziei „în stare de veghe” îi asigură deopotrivă existenţei tale un suflu unificator de poezie. Fie că e vorba de o poezie stranie, de cele mai multe ori fără cuvinte, fie că e vorba alteori de o poezie alcătuită dintr-un limbaj fantasmagoric ca pantomima sonoră din „Medeea” lui Andrei Şerban. Important e să mergi în direcţia visurilor tale luminoase. Şi să meditezi asupra lor, chiar dacă nu ţi-ai dorit să fii un discipol poetic al lui Darumna, renumit înţelept oriental, reprezentat într-un mod dramatic şi, concomitent, instructiv: japonezii susţin că Darumna a meditat atât de mult şi de profund, uitând de sine, încât i-au încremenit membrele corpului, iar pentru a nu cădea în somn, el şi-a smuls pleoapele care, cazând pe pământ, au încolţit, din ele răsărind ceaiul, ale cărui frunze amintesc forma pleoapelor. Poate după îndelungate reflecţii s-ar găsi cineva care să răspundă exhaustiv la categoricele întrebări despre ce ar fi visul, aşteptarea, coşmarul. Eu am presupus că e poezie şi nicidecum o harababură a nopţii, cum a numit visul un celebru sceptic.

– Care sunt textele ocolite de timp, textele situate în „de-a pururi ziua cea de azi”?

– Mai întâi a apărut o fisură în zidurile Eternităţii. O fisură prin care s-a şupurit un singur cuvânt: Homer, căruia i-a urmat o altă vocabulă: Iliada. Sau poate că ordinea a fost inversă – mai întâi a răzbit Ea, Iliada, apoi El, Homer, zic, fără a mă gândi la jucăuşa spusă românească despre un el şi o ea. În fine, dărâmând catastrofal zidurile, peste lume a năvălit potopul năucitor

49

de cuvinte, până la dezolantele „vorbe, vorbe”, despre care pomenea Hamlet. Şi lumea prinse a cumpăni la ceea ce ar trebui să rămână şi la ceea ce ar trebui să treacă. Peste o vreme, apăru şi criteriul de apreciere sub specie aeternitatis, adică din punctul de vedere al eternităţii. Cineva avusese fericita idee să formuleze noţiunea de veşnicul prezent drept coordonată temporală definitorie. Eminescu ne făcu atenţi la de-a pururi ziua cea de azi. Iar noi, ca şi cum nu am avea ce face, ne întrebăm de textele literare ocolite de timp, nesupuse timpului. Parcă are rost să încercăm a răspunde? Lumea cam ştie ce a rămas. Şi, iată, veacuri la rând, deplânge Biblioteca din Alexandria, în care s-au mistuit multe din cele ce ar fi putut să rămână în timpul fără de hotare al zeilor şi creatorilor pământeni geniali. Mi s-ar părea oarecum necuviincios să umblăm şi noi la marile taine ale eternităţii, pe care o înţeleg ca pe un fel de mit supraplanetar. Deşi textele/ operele care durează sunt planetare, pământeşti adică, ar fi frumos şi cuminte să însuşim simpla lecţie că oricât de mare ar fi scriitorul, în domeniul acesta, al cuvintelor nepieritoare, el, deopotrivă cu ceilalţi, nu poate realiza o experienţa definitivă, căci mereu va rămâne loc pentru mai bine, perfecţiunea artistică nu poate fi decât o infinită posibilitate, o necesitate continuă care nu va fi atinsă în absolutul ei.

Şi totuşi, aplicând simplificările de rigoare, pentru a afla care sunt textele/ operele ce întrunesc semnificaţii universal valabile ce le-a permis trecerea dintr-o cuprindere temporală într-o deschidere atemporală, să cercetăm volumele de istorie literară, enciclopediile. Dar şi mai util este să cercetam textele „vii” care transmit vremurilor noastre mesajele etice şi estetice ale nemuritorilor.

– Cum vi se pare lumea în care trăiţi aici, acum? Cum vi se pare viaţa?

– Confuze mi se par, şi lumea, şi viaţa, şi timpurile pe care le trăim. Şi chiar dacă aceste timpuri sunt ale legiuitorilor, ale elaboratorilor de legi (câtă râvnă sterilă în neocomunistele parlamente ale Estului!) eu, răspunzând la întrebare, nu voi putea emite adevăruri bune de transcria în lege. Fiecăruia dintre noi i se pare ceva. Uneori, de la individ la individ, cu totul altceva. Să zicem, unul crede ca trăim în economia de piaţă...

– ... de paiaţă este economia de astăzi... – ... mie însă mi se pare că suntem în economia de viaţa. E un fel de

economie a supravieţuirii. Aici şi acum. Şi astfel, precum ar mai adăuga filosoful. Deci, aici-acum-astfel încerc să înţeleg diferenţa dintre universul intimităţii mele şi universul public, în urma acestor preocupări născându-mi-se câte o poezie, câte o nuvelă, câte un eseu. Ca şi alţi colegi, fac naveta între multicolorele preocupări literare şi cenuşiul preocupărilor diurne. Fac naveta şi constat că totuşi ceva e putred în Danemarca fostului lagăr socialist. Şi aceasta mă sileşte, ba chiar mă izbeşte să mai scriu câte un articol acid în care investesc radicale cerinţe politice. Aiurea! Absolut niciun efect pozitiv.

50

Dar, mă rog, se ştie că oricare cerinţă radicală, mai ales dacă ţine de domeniul politic şi e lansată în stânga Prutului, are nefastul dar de a-i indispune pe unii inşi. N-ai ce face, e aproape o legitate a timpurilor noastre legiuitoare. Îmi exprim eu opinia oarecum neloială, în opinia unora, şi-o exprimă şi alţi colegi, astfel că, treptat, se fac tot mai simţite noile forme cenzurate de constrângere – parcă indirectă, constrângerea, însă deloc mai puţin acerbă ca directa constrângere a literaturii şi culturii române de odinioară şi de pretutindeni. Şi totuşi, în pofida oricăror intimidări, cam încăpăţânat fiind, ţin cont de ceea ce spune Shakespeare: „Eu, dacă soarta nu mi-a dat proptele,/ Modest, mă desfăt cu ce mi-e drag”. Adică, precum ştii, mai scriu câte o carte. Şi să vezi minune! uneori chiar reuşesc s-o editez. Fireşte, la preţuri greu accesibile pungilor obişnuite. Republica Moldova a ajuns ţara suverană şi independentă a punguţei cu doi bani.

Şi totuşi, cum mi se pare lumea, cum mi se pare viaţa? Încă bune pentru a le trăi adevărurile şi de a ne trăi adevărul. Care alte fapte şi şanse ar fi mai alese, mai irepetabile, decât acestea?

– Observ că întrebările mele lunecă pe o pantă insolită, periculoasă poate. Dar constat, surprinsă puţin, că nu pot, ba nici nu vreau să mă opresc. Îmi permiteţi să continuu?

– Vezi, nici nu e cazul să te opreşti atunci când într-o întrebare pe care i-o pui convorbitorului ar fi deghizată subtil şi solicitarea a ceea ce ţie însuţi ţi-ai spune. Într-un mod delicat, M-ai somat prieteneşte, zicând că nu ţii să te opreşti după această primă şarjă de ispitiri. În timp ce eu, cel care de multe ori am avut iniţiativa dialogului, acum mă aflu, recunosc, într-o stare aproape nefirească. Nu de puţine ori, un interviu este un fel de trecere de la neliniştea stării de întrebare la neliniştea stării de răspuns, la neliniştitoarea stare de responsabilitate. Deci, să mai vedem ce urmează.

– A propos, aveţi la tipografie un nou volum de interviuri. – Sper să apară într-o lună-două. Se intitulează „Spunerea de sine”. „Se

spovedesc” Fănuş Neagu, Marin Sorescu, D. R .Popescu, Dimitrie Vatamaniuc, Laurenţiu Ulici, Andrei Pleşu, Petre Stoica, Mircea Tomuş, Gheorghe Tomozei, Mircea Nedelciu, Ion Miloş, Sorin Preda, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi...

– Am scris, acum câteva săptămâni, cinci sau şase poeme care m-au bulversat: nu pot dormi. S-a întâmplat o schimbare neaşteptată, nebănuită alte dăţi, în scrisul meu, în felul meu de a fi chiar. Presimt că nu trebuie să forţez mersul firesc al lucrurilor, trebuie să aştept, să învăţ să-mi suport insomniile, cuvintele care mă folosesc... Nu aveţi sentimentul că sunteţi folosit de forţe necunoscute?

– În ceea ce întrebi tu, în ceea ce aş răspunde eu, cert rămâne un singur lucru: în ceea ce ţine de taină, de mister, sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire dovezile strict controlabile. Nu este exclus ca şi poetul modern să

51

fie, uneori, un fel de augur roman care în pauzele dintre prezicerea viitorului şi de interpretare a voinţei zeilor, scria poeme. Sau hai să mergem dincolo de romani, ajungând la elinii care au cunoscut feciorelnicia poetică de la prima ei transă, manifestată ca o consecinţă a unei trăiri oraculare. Pot fi luate în calcul şi manifestările incomprehensibile ale intuiţiei care luminează stările preconştiente ale poeziei; intuiţia sau inspiraţia care te fac să simţi brusc, abrupt, scânteietor, clipa în care în conştiinţa ta uluită se declanşează o imprevizibilă, până în acel moment, revelaţie, mai că fantastică. Nu pot să-mi dau seama dacă atunci suntem folosiţi de nişte forţe necunoscute, însă am impresia că atare enigme nu m-au ocolit nici pe mine; adică le-am simţit intervenind... bine-nepoftite în relaţiile subconştient-literatură, stimulându-mi practica verbo-motrice a scrisului.

– Insomnia e un mister. Ce faceţi când vi se opreşte timpul, când dispare timpul?

– Nu m-am gândit la aşa ceva. În adevăr, ce se întâmplă când dispare timpul? Intervine vreo sincopa de conştiinţă, vreo sincopă de sine-istorie? Intervalul de timp în care acesta nu există (căci şi absenţa este o durată, nu? ar reieşi că şi ea se măsoară cronologic, chiar în absenţa timpului), deci acest interval ar putea fi numit Timpul în care a dispărut Timpul.

– Borges vorbea despre experienţe de timp în afara timpului. Şi formula propusă de dvs. este interesantă. Oricum, cert e că timpul nu e pentru toţi aceeaşi unitate de măsură; fiecare are viziunea lui asupra timpului sau mi-ar plăcea ca fiecare să aibă viziunea lui asupra timpului. Apoi, aş mai putea concluziona că scrisul este o experienţă de timp în afara timpului.

– N-ar fi rău să renunţăm la tentativa de a explica absurditatea în limbaj logic. Vorba aia: „De tăceai, filosof rămâneai” (proverb românesc) sau: „Am devenit adevărate vetre de înţelepciune pentru că nu înţelegem nimic” – vers superb al unui mare poet oriental. Socrate părea să fi spus totul despre filosofie în celebrul său adagiu: „Eu ştiu că nu ştiu nimic”. Şi, trebuie să recunosc, că eu nici pe departe nu sunt mai breaz ca cel care nu ştie şi nu înţelege nimic.

– Şi eu am ajuns cam în aceeaşi zonă, dar nu renunţ la tentativa de a-mi explica inexplicabilul, de a descrie inefabilul, de a înţelege acolo unde nu e de înţeles nimic până la capăt, căci înţelegerea nu are capăt, şi nici cunoaşterea. După Socrate, ştiind că nu ştiu nimic, au revoluţionarizat filosofia gânditori de talia lui Hegel, Nietzsche, Marx (de ce nu?) în definitiv... În volumul „Iluzia necesară“ faceţi la un moment dat un p o p a s la marginea unei prăpăstii ca la marginea unui abis între ceea ce ştiţi şi încă nu ştiţi despre misterele lumii. Spuneţi-mi şi mie ce ştiţi despre misterul zilelor trecute, zilelor nevenite... Vorbiţi destul de frecvent despre mister, despre timp, despre aripile împăturite undeva, în adâncul inimii…

52

– Sper că nu mi se pretind exegeze, sinteze magistrale, ci pot doar să-mi expun şi eu unele gânduri, în măsura în care mă pricep şi mă simt în stare, povestindu-ţi, eventual, o poveste nepoveste despre antilegităţile imaginaţiei noastre care este exclus să aibă tangenţe cu frumosul hazard al aproape nebunilor muritori ce ştiu că lumea, cosmosul ca fruct al unei miraculoase întâmplări nu vor fi înţelese, percepute cu exactitate în vecii vecilor sau până numai la deplina stingere a soarelui, căci, spun ştiutorii, posibilitatea unui atare dezastru planează asupra destinului omenirii. Astfel, timpul pentru om totdeauna va fi cunoscut în termeni teoretici, în realitate (sau irealitate) însă el rămânând anonim. Pentru un poet povestea nepoveste despre care vorbeam ar fi despre minunăţiile cosmosului ca un general sentiment estetic al întregului prin atotcuprinderea căruia suprafiresc de discret domneşte Timpul ca un atotcuprinzător suflu al vieţii. Sau, cine ştie, poate că viaţa e un suflu care generează Timpul... Timpul, cuvânt imens... Însă chiar imens, infinit, totuşi el, Timpul, ne insuflă cea mai dramatic-neliniştitoare conştiinţă a limitei.

– Şi la ce i-ar folosi unui om matur poveştile? – Pentru testarea instinctului înnăscut de abstractizare şi imaginaţie,

dăruit fiecăruia dintre noi. Pentru un scriitor, aceste probe sunt ca şi obligatorii.

– „Destin bătrân – minune oboistă/ din mult ce-a fost şi din puţin ce este/ trupul ţi-i pe undeva la margini/ iar sufletul îţi trece peste, peste...// Avui, avui în clarul tinereţii/ miraculoase, nesfârşite vremi!.../ Iar astăzi doar momente, praf de clipe/ că şi să mori şi să trăieşti te temi...” Am extras aceste splendide versuri din volumul „Iluzia necesară“ apărut la Editura ieşeană „Princeps”, volum care, după mine, e un absolut eveniment cultural. O întrebare deşucheată: credeţi în destin, în destinul programat de forţe intangibile, în destinul inventat în puşcăriile idealurilor, în puterea şi disponibilitatea de a-ţi construi un destin?

– Mda, cam dură sintagma despre puşcăria idealurilor... Să fie oare omul (nu oricare, fireşte, ci acel conştient de sine în cel mai superior grad) etern nemulţumitul argonaut al idealului care constituie esenţializarea destinului său? După mine, idealurile acestui argonaut sunt diferite şi aparţin mai multor protagonişti celebri ai mitologiilor lumii. Iar un destin exemplar, pe înţelesul mai multor inşi, s-ar constitui prin extragerea esenţelor din destinele a patru renumiţi neîmpăcaţi ai umanităţii: Jidovul Rătăcitor pe tărâmuri, hai să le zicem, general-umane, Sindbab pribegind pe tărâmuri marine, Don Juan care nu-şi găseşte astâmpăr prin nemărginiri amoroase, cărora li s-ar alătura Don Quijote peregrinând pe tărâmurile iluziilor. Oricum, tuturor acestor componenţi ai ne-sfintei pătrimi umane le-a fost caracteristică priceperea de a transforma speranţa în acţiune. Poate că tocmai în virtutea nerenunţării noastre la speranţă şi iluzie (sau poate din simplă superstiţie?)

53

am introdus în dicţionar doar noţiunea de a recâştiga, nu şi antonimul ei, a re-pierde. Însă nu totdeauna stă în puterea voinţei noastre de a decide în vaga împărăţie a idealului. De foarte multe ori speranţele îl trag pe sfoară pe plăsmuitorul lor. În plus, când e vorba de ceea ce numim destin, trebuie să luăm în considerare şi structura personalităţii umane ca entitate variabilă. Astfel, şi eu uneori parcă aş crede în destin, alteori – nu prea sunt înclinat să o fac. În ceea ce-i priveşte pe poeţi, sunt sigur că mai niciodată destinele lor exterioare, aşa cum le înţeleg alţii, nu reflectă nici pe departe şi destinele lor interioare, rătăcitoare pe orizonturile intimităţii mereu jinduitoare de revelaţii.

– Aţi scris cu titlu de „Regulă“ că poezia nu l-a făcut pe nimeni fericit cu adevărat, „ci doar (mulţam şi pentru atât)/ mai puţin nefericit l-ai făcut”. Nefericirea nu este oare o condiţie obligatorie pentru un scriitor?

– Şi astăzi, în timpuri de relativă liberalizare, ca şi ieri, în timpuri de sugrumătoare opresiune, destui scriitori vor avea neplăcuta revelaţie a ceea ce se numeşte zădărnicia talentului în obţinerea fericirii. E un adevăr crud, dar de necontestat şi de acum înainte, că literatura ne va oferi nume de autori înzestraţi, însă devitalizaţi de condiţiile sociale aspre şi – parcă nu se ştie? – de propria lor lipsă de voinţă de a supravieţui. Din alt unghi de apreciere, literatura pare a fi şi o utopie care-i ajută scriitorului să confunde „benefic” o dramă dureroasă cu un romantism... cochet. Romantismul sau poate misterul a ceea ce este inspiraţia, voinţa, perseverenţa, răbdarea – toate sintetizate în chinuitoarea bucurie a scrisului. La urma urmelor, sau poate că în primul rând, problema fericire/ nefericire depinde de caracterul şi temperamentul fiecărui artist. Istoria literaturii are şi destule exemple când unui destin individual sinuos, mizerabil, scriitorii i s-au opus prin revanşa de a trăi parcă în paralel o altă viaţă – în artă şi prin artă, fruct „interzis” atâtor ghiftuiţi de oricare alte bunuri lumeşti.

La cele spuse până aici aş mai putea veni doar cu următoarea explicaţie: nu-i cred pe autorii care vor să dea scrisul drept o nefericire obligatorie, un chin tantalo-sisific, fiind concomitent adeptul implacabilei legi care îţi cere ca în cele lumeşti să-ţi refuzi mai multe decât ţi-ai putea permite, nefiind scriitor.

– A scrie înseamnă a ieşi din tine însuţi sau a te apropia de coloana vertebrală a eului propriu? Ce înseamnă a fi scriitor?

– Nu mă consider în stare să dau un răspuns perfect, ca o sferă rotundă, şi dacă accepţi, voi recurge la nişte consideraţii silogistice, în formă de entimemă. Aşadar, nu voi enunţa concluzii, ci vom încerca împreună să le depistăm:

– să-ţi asumi scrisul ca pe un angajament temeinic şi modalitate de trecere de la viaţa simţită la viaţa exprimată şi să nu crezi nicidecum în ceea ce unii exegeţi numeau deşartă biruinţă în cuvinte;

54

– însă în viaţa ta exprimată să ştii (poeticeşte vorbind) să asculţi tăcerea, timp în care să te gândeşti, dar nu disperat, la „Iliada” şi „Odiseea”, la „Divina Comedie” şi la cele 100 de volume ale „Comediei Umane”; să te gândeşti la toate acestea ca la o dulce teroare a necesităţii întregului, a exprimării totale;

– a-ţi asculta tăcerea e acelaşi lucru cu a-ţi asculta singurătatea care pentru scriitori e, de cele mai multe ori, o maladie cronică, de nevindecat. Ascultă şi spune-ţi (aproape) biblic: „Să nu te temi!”;

– la ce ai mai putea cumpăni în tăcere şi solitudine? De exemplu, la: primo – poeţii, de regulă, sunt egofili, discursul operelor lor marcând doar drumul eului spre el însuşi; secundo – a fi poet înseamnă a avea puterea să nu te reduci la tine însuţi;

– dacă te convingi de faptul că nu eşti egofil, numaidecât te vei arată solidar cu valorile trecutului, conectându-ţi verbul la energiile şi experienţele înaintaşilor. Dar fără a slugări în umbra a ceea ce au edificat alţii;

– dacă faci parte din acei care cad uşor în pesimism, încurajează-te cu gândul că nu este important să scrii într-o limbă de circulaţie mondială, ci este suficient să scrii bine într-o limbă cu o deplină circulaţie sufletească de mare amploare, cum este româna;

– să te bântuie (doar ţi-ai spus deja aproape biblic: Să nu te temi!) dorinţa mistică (sau fie şi post-mistică) de noutate şi autenticitate care, vei avea prilejul să te conving; se obţine nu atât prin sudura, ci prin deplina contopire a harului cu voinţa întru instruire şi muncă. Aceasta ar mai însemna şi proces de însuşire a artei de a te implica eficient în opera pe care o creezi;

– dacă eşti dispus să-i asculţi şi pe alţii ce cred despre aceste lucruri, vei afla că cineva consideră inevitabilă situaţia în care scrisul omului este şi fiinţa acestuia. În cazul autorilor fanatici (într-un fel) se produce contopirea totală a existenţei ca artă a scrisului şi a scrisului ca existenţă. (Cine ar putea presupune ce ar fi răspuns Balzac la întrebarea ce ar face dacă i s-ar lua dreptul de a scrie?);

– şi, în încheierea entimemei, îţi permit, dragă Aura, să-mi dai replica scepticului: „Ei, afirmi dumneata ce afirmi, dar cine ar risca să susţină că este chiar aşa?” şi eu îţi voi răspunde aproape senin: „Nu ştiu...” Astfel că avertizarea dumitale a fost îndreptăţită.

– Cele zece silogisme sunt destul de interesante. Dar sunt necesare, consider, nişte nuanţări, deoarece, în definitiv, nuanţele contează, dacă nu primează chiar... Aşadar... Walt Whitman considera că scrie la o singură carte, la un fel de Carte Totala, un fel de Carte a Cărţilor (ţineţi minte: „Camarade, nu-i doar o carte asta: Cine o atinge a atins un om...”). Dvs. ce consideraţiuni aveţi în marginea scrierii poeziei? De unde începeţi de fiecare dată şi unde ţineţi să ajungeţi?

–Regret că nu ţii cont de doleanţa exprimată deja: n-aş dori să glosez

55

asupra propriei poezii. Într-un fel uşor hazliu, cineva compara îndeletnicirea scriitorului predispus la autocomentariu cu trăsnita idee ce i-ar veni unui pictor de a se suspenda într-o expoziţie printre tablourile lui. Dar cum nu am chef să mă autoticsesc în rafturile bibliotecii alături de cele câteva cărţi scrise de mine, n-aş îndrăzni să spun prea multe despre de unde încep şi unde ţin să ajung. Am putea începe poezia de unde vrem. Însă e mai bine s-o lăsăm să înceapă ea de unde doreşte. Şi, cu toate lacunele unui termen inventat ad-hoc, aş mai zice că poezia e şi ceva de dincolo-de-cuvânt, în acel dincolo aflându-se o bună parte din virtualitatea tainei. Iar restul e tăcere...

– Ce imagine aveţi despre textele dvs.; invocaţi mereu umbra ca martor? Cum vă pare că sunteţi după ce priviţi retrospectiv drumul parcura?

– Ar fi bine să respectăm discreta tendinţă de a lăsa scrisul să vorbească în locul autorului. Însă, odată ce insişti, mă întreb şi eu: ce am scris? Poezie, proză, eseu, publicistică? Cert e doar faptul că am vrut să contribui cât de cât la ceea ce s-ar numi cultura scrisă, atât de necesară în Moldova. Şi ar fi anapoda să cred că, de la un capăt la altul, cărţile mele sunt complexe, dense... Din păcate, am trimis în lume şi texte care nu sunt decât simple schiţe, simple ipoteze metaforice care, nu este exclus, nu conţin în subtext vreun mister. Ca şi alţi colegi, din motive lesne de priceput, uneori am recurs la exprimarea esopică. Şi pe aici, ca şi în întreaga Românie, au mişunat şopârlele...

Referitor la umbra ca martor... Hai mai bine să-ţi spun o poezie-răspuns:

„Aşa cum îţi tot stă umbra cu faţa la perete uneori la mare necaz îţi vine să-i strigi: „Mâinile sus! Mai sus mâinile pe zid!” şa s-o percheziţionezi să vezi cam cât şi ce poate fura o umbră din trupul din sufletul din nervii ne-stăpânului ei”.

– În ce constă răul, binele pe care îl face poezia? Dincolo de imensa admiraţie, dincolo de neţărmurita recunoştinţă, aţi nutrit vreodată un sentiment de ură faţă de marea literatură? Sau poezia, nietzschean vorbind, stă dincolo de bine şi de rău?

– Adică ce rău şi ce bine a făcut poezia, pornind de la bucolismul greco-latin până la ecologismul universal de astăzi? Parcă tu nu ştii că există nenumărate păreri despre poezie şi totuşi nici până în vremurile noastre şi

56

cred că nici în viitor nu vor fi suficient de multe, ca să nu li se mai poată adăuga altele? Poezia se defineşte încontinuu, în fiecare epocă, mileniu, secol, deceniu an, lună, zi... De fapt, poezia este arta care niciodată nu va fi definită exhaustiv. E o eternă taină şi frumuseţe a mişcării, alergării valurilor sufleteşti... Înclin să cred că poezia este cea mai delicată, cea mai discretă şi cea mai fascinantă aventură a firii, a intimităţii. Este aventura sau dorita aventură de a ajunge la rafinamentul inteligenţei umane care, prin contopire de sensibilitate şi cugetare, să ateste autenticitatea civilizaţiei sufleteşti sau – a sufletului civilizat prin minunare. De ce aş avea motiv să nutresc sentimente de ură faţa de marea literatură, faţă de poezie, când eu cred că tocmai literatura e un mijloc de a ţine urâţenia la distanţă? Şi chiar cu riscul de a cădea în didacticism, ţin să menţionez că importanţa (în sensul abundent al cuvântului: im-por-tan-ţa!) şi folosul poeziei constă în faptul că şi ea scrie o istorie, una mai puţin făţişă prin fapte, evenimente şi cronologie; scrie o istorie a spiritului uman, o istorie a sensibilităţii civilizatorii. Viabilitatea atemporală a poeziei ne oferă supremul argument că este zadarnic îndelungul cortegiu de discuţii mortuare ce tot petrec artele spre tărâmurile nefiinţei şi nu mai ajung la fatala destinaţie (din fericire!). Şi această necurmată întâmplare a ne-morţi poeziei o datorăm, poate, şi faptului că poezia se află nu doar dincolo de bine şi de rău, ci şi dincolo de obişnuit, de ordinar, rămânând partea superioară a existenţei noastre, ajutând mereu omul să se reîntoarcă acolo de unde de fapt nici nu a plecat vreodată: la perceperea şi acceptarea romantică a sentimentului de a trăi şi de a muri.

– Orice societate este împotriva îndrăgostiţilor. Nu credeţi oare că societatea e uneori şi împotriva poeziei? Poeţii ar trebui izgoniţi din societate cum, de altfel, s-a făcut acest lucru? Şi nu o singură dată.

– Chiar dacă societatea este împotriva îndrăgostiţilor şi a poeziei, încă nostalgicul Francesco Petrarca le insufla celor ce aveau urechi să audă ideea nemuririi nu numai prin artă, ci şi prin dragoste, el trăindu-le plenar pe ambele, după cum se ştie. N-am prea întâlnit poeţi care să se teamă că vor fi izgoniţi din cetate, unii dintre ei chiar sfidând într-un mod discret societatea prin poezii ce conţin complicaţii conotative de gradul integralei matematice, inaccesibile nu numai celor care au ajuns abia la ecuaţii (literare) de gradul trei. Cu toate acestea, larga adeziune a publicului faţă de munca artistică rămâne a fi, probabil, o nevindecată speranţă a oricărui creator, inclusiv a „integraliştilor” literari. Poeţii înzestraţi cât de cât cu spiritul umorului râd (să ne ierte marele filosof) de prostia cu izgonirea din cetate. Iar după ce li se potoleşte efuziunea de veselie şi se întorc la problema impactului pe care-l are opera lor cu publicul, poeţii pricep că nu au motive să tragă concluzii alarmiste, gândindu-se barem la un exemplu ucigător de... liniştitor, şi anume: în circa două decenii de muncă literară, din cei 38 de ani de viaţă, câţi i-au fost daţi, din cele 15 cărţi pe care le-a editat Guillaume Apollinaire,

57

nu s-au vândut decât vreo 2 mii de exemplare. E limpede că şi această pildă, ca oricare alta care ţine de poezie, nu trebuie considerată definitorie, însă am reamintit-o cu naivul gând că ar putea fi utilă chiar şi celor care consideră că poezia ar fi deja un fapt consumat sau că s-ar afla dincolo de prezent, anterior sau posterior timpurilor noastre.

– Un poet stabilit la Bucureşti mi-a mărturisit că, gândindu-se la Eminescu, a început să trăiască. Aţi locuit un timp la Cernăuţi în preajma stradelelor Eminescu şi Goethe, nu departe de fostul gimnaziu unde şi-a făcut studiile adolescentul Eminovici. Puteţi să reconstituiţi, să valorificaţi experienţele ideatice generate de acea vecinătate?

– Evident, parcă nici nu s-ar putea admite ca un prutonistrean să nu fie întrebat, aproape în mod obligatoriu, ce crede despre Eminescu... Se ştie prea bine ce cred alţii despre ceea ce cred prutonistrenii despre Eminescu. Şi despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Uneori, pe chestia asta s-au iscat şi divergenţe de importanţă relativ panromânească.

Sperând însă că nu mă angajez în nicio controversă sau că nu mă va solicita cineva pentru vreun duel verbal, întru a explica public de ce am despre Eminescu astfel de păreri, cred că nu e condamnabil faptul că, pentru o bună parte din basarabeni, Eminescu nu mai este un nume, ci o datină, un ritual al simţirii şi al cugetării. Este şi va fi încă necesară ampla imnografie Eminescu în prelungirea permanentului prinos de pomenire şi reculegere, cu solemnitatea şi îngândurarea adecvate contemplării intime a unui geniu interpătruns de sacralitate prin suprema recunoaştere şi recunoştinţă dăinuitoare în istorie de neam. Subliniez: în stânga Prutului, la cetăţile de la Nistru, este firesc să fie astfel. Şi se ştie de ce e puţin altfel decât îi alte regiuni ale României. Privind experienţele mele ideatice inspirate de momentele pe care le-am trăit în Cernăuţiul subcarpatin, care i-a fost vatră de botez zeiesc poetului, aş putea susţine că ele s-au focalizat într-o concluzie sceptică ce are, în mod oarecum paradoxal, un subtext mobilizator. Mi-am zis că nu e sigur dacă până în prezent s-ar afla vreun român care să trăiască desăvârşit intimitatea spirituală cu Eminescu. Eminescu rămâne o permanentă revelaţie şi aspiraţie a noastră de a-l înţelege în toate ale sale.

– Descartes susţinea că citirea cărţilor bune e o discuţie cu luminaţii oameni ai secolelor trecute, o discuţie savantă, în cadrul căreia ei ne destăinuiesc doar cele mai valoroase gânduri. Cu cine preferaţi să purtaţi savante discuţii în cadrul programului de lecturi la zi? Care sunt cărţile la care reveniţi, pe care aveţi nevoie să le recitiţi?

– Încerc să fiu printre cititorii care se orientează la nivelul de sus al interesului universal faţă de operele de valoare verificate şi consacrate de veacuri. Această îndeletnicire îţi asigură (bineînţeles, dacă doreşti tu însuţi) o garanţie a competenţei şi o „percepere a vârfului cuvintelor”, cum spunea Pindar în una din ode. L-am amintit în primul rând pe Pindar şi din motivul

58

că „Pythianice”-le lui au fost printre cărţile de lectură recentă, astfel absolvindu-mă parcă de o anumită vină faţă de acest grandios (cum crezi, s-ar potrivi epitetul?) poet elin pe care, de altfel ca şi pe alţii – se mai întâmplă – doream să-i „înghit” cu simpatie şi mai înainte, însă nu reuşisem. La acest sfârşit de secol ce se autodevorează, în timpuri post-nu-ştiu-ce bântuite de neorânduielile sufocante ale societăţilor din Est, cred că e necesară recitirea stoicului Epictet, opera sa acţionând asupra noastră într-un mod psihoigienic, convingându-ne încă o dată, dacă mai era cazul, că avem nevoie nu de idei în general, ci de astfel de idei (pârghii existenţiale, le-aş zice) care să acţioneze eficace în intimitatea, în spiritul nostru, influenţându-ne spre bine intelectul, perfecţionându-ni-l şi, concomitent, fortificându-ni-l, făcându-l rezistent la agresivităţile de tot felul. Apoi, „Evanghelia” şi „Biblia” pe care Eminescu şi Eliade le apreciau drept cărţi după care se creşte omenirea şi care ne mai oferă şi modele de scriere exemplară. Recitesc şi Balzac şi Whitman, gândindu-mă că în cazul în care aceşti scriitori ar fi fost arhitecţi, ar fi purces la edificarea unor noi piramide care să-i cucerească prin grandoare pe uimiţii arheologi ai antichităţii din secolele viitoare. (Cred că ţi-a şi revenit în memorie dulcele vers nichitastănescian: „Draga mea antichitate dintr-un secol viitor”.) Şi dacă tot am amintit de ştiinţa ce studiază ceea ce studiază pe baza urmelor materiale păstrate, n-aş putea să nu mă refer şi la o operă care este considerată cea mai indicată pentru cercetările arheologice ale tragediilor umane: este vorba de „Hamlet” şi de întreaga Lume-Shakespeare, prin care peregrinează mereu sufletul meu. Aproape ca la prima lectură, mă uimesc şi astăzi masivitatea construcţiilor şi misterul artistic al „Cantos”-ului lui Ezra Pound şi a „Anabasis”-ului lui Saint-John Perse.

Iar acum să treceam la cei (mai) ai noştri, la Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, Eliade etc., opera cărora ne oferă argumente esenţiale întru definirea civilizaţiei româneşti şi, de altfel, în extindere – argumente pentru definirea şi cunoaşterea universului şi universalităţii spiritualităţii româneşti. Lor li se alătură unul din puţinii autori contemporani care au elaborat şi au semnat (cine ştie, poate cu mâna tremurând de îndoială) cărţi fundamentale: Constantin Noica. Apoi, literatura remarcabilei generaţii Stănescu, alcătuită din poeţi interesanţi de diferite valenţe artistice. La vremea lor, deloc puţini poeţi din optzecişti şi nouăzecişti, (şi sigur, li se vor putea întâmpla lucruri asemănătoare şi viitorilor – cum să-i numim? – sutişti...) porniţi, harnici şi ambiţioşi, în căutarea originalităţii şi unicităţii, irepetabilului şi surprinzătorului, după debutul lor au ajuns (poate că nevrând, poate că inconştient, dar au ajuns totuşi) tributari ai conceptului de model şi ai imperioasei lui necesităţi în viata lor literară, acest model fiind pentru diverşi „zecişti” incontestabilul Nichita Stănescu. Chiar dacă opera stănesciană nu a creat vreo şcoală, o modă poetică sigur că a creat. Ţin să spun aceasta din imbatabilul motiv că şi la Chişinău Nichita a fost unul dintre cei mai influenţi

59

poeţi. Alte lecturi? Multe cărţi tipărite la Editura „Humanitas”. Şi nu aş vrea

să închei înainte de a aminti că uneori sunt de-a dreptul încântat de fascinanta mobilitate a spiritului estet-filosofic al lui Andrei Pleşu.

Consider că nu este lipsită de temei opinia că, asemeni scriitorilor, cititorii se împart în cititori buni şi mediocri. Probabil, din vreme în vreme, în istoria cititului naţional sau mondial apare şi câte un cititor genial. Unul dintre marii cititori ai României a fost, consider, Geo Bogza, căruia îi sunt recunoscător, ca cititor, pentru „Paznic de far”, carte care, şi ea, mi-a îndrumat scrisul tinereţilor.

– Aţi afirmat că arta şi literatura Moldovei din stânga Prutului nu este un pustiu; pe cuprinsul lor veţi întâlni destule oaze fertile. Vreau să mă verific: nominalizaţi, vă rog, câteva dintre aceste oaze.

– Ar fi fost mai indicat să-i întrebi de acest lucru pe criticii şi istoricii literari de la Academia de Ştiinţe de la Chişinău, dar te înţeleg, dragă colegă, că nu le prea crezi nici tu celor antrenaţi ca ieri într-o râvnă competitiv-deşucheată de trâmbiţare a neadevărurilor. Astăzi, compromişii de ei o fac pe niznaiul, încercând să revină în arenă cu nişte remanieri ideologice şi metodologice pseudo-literare, declarându-se democraţi de mâna întâi. Probabil, aici e momentul să mărturisesc şi altceva: cu două-trei excepţii, criticii literari de la Chişinău nu sunt capabili de prestaţii estetice de înaltă calificare.

E adevărat că în literatura din Moldova de Est, ca de altfel în întreaga literatura română, există mulţi scriitori minori care nu au decât un destin-anex scrisului. În general, dacă ar fi apreciaţi de la înălţimea unei exigente ultime, nu se ştie numele cărora dintre ei ar mai rămâne în vreo istorie a literaturii. Vor şti alţii, altădată. Cert însă mi se pare un lucru: astăzi, pentru literatura de aici nu mai este valabilă aprecierea pe care o făcuse la 1936 Eugen Lovinescu, afirmând că de autorii din stânga Prutului nu ne putem apropia decât cu interes cultural şi cu amorţirea scrupulelor estetice.

– Mai am să vă întreb un lucru... De fapt, mai multe lucruri. În fine... presimt că trebuie să închei „cercul barbar – nu ştiu în ce măsură – fără sentiment” al acestui dialog, dar... nu mă pricep cum s-o fac. Dacă vă pun încă o întrebare, răspunsul dvs. – sunt sigură – o să mă provoace să vă pun şi alte întrebări. Dacă încerc să încropesc vreo urare... din câte îmi aduc aminte, nu vă plac urările. Nu-mi rămâne decât să reiterez o constatare ce mi-a trecut de mai multe ori prin minte pe parcursul acestei discuţii: aveţi o răbdare bine exersata, de vreme ce aţi răspuns la circa treizeci de întrebări... personale.

Aura Christi (Contemporanul. Ideea europeană, nr. 46, 47/ 1993)

60

SUNTEM LIBERI ATÂTA TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM

(NICOLAE BUSUIOC)

– Domnule Leo Butnaru, cu îngăduinţa Dv., reproduc rândurile

următoare: „Lectura unei cărţi ca cea intitulată «Răspuns şi răspundere» de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice...” (Ion Gherman). M-am convins de autenticitatea acestor caracteristici lecturând şi volumul „Spunerea de sine”, care cuprinde tot dialoguri. Vă mişcaţi dezinvolt în lumea literară şi, cu arta Dv. de a încânta partenerul de discuţie, scoateţi la lumină „esenţe spirituale” demne de a fi aduse în atenţia cititorilor. Acceptaţi, vă rog, ca la rândul dv., să fiţi intervievat şi să intraţi în „Oglinzile cetăţii”, volum ajuns la numărul patru. Deci, pentru început, să ne oprim asupra virtuţilor „dialogului”. Care ar putea fi aceste virtuţi?

– Departe de mine gândul de a încerca să fixez virtuţile ultime ale unei arte a conversaţiei care îşi are genul la interstiţiul dintre literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică, având cu toate aceste genuri relaţii de rubedenie şi interacţiune. Dar poate că dialogul, ca formă şi mijloc de a transmite mesaje, precede rudele şi vecinii săi de dicţionar de termeni literari, fiind primul în afara ordinii alfabetice.

– De ce? – Deoarece, la marile începuturi, în universul cunoaşterii umane (foarte

„înguste” pe atunci) interogaţiei i-a fost hărăzit rolul primordial. Astăzi interogaţia rămâne pe una dintre poziţiile principale, ca pârghie esenţială în descoperirea răspunsurilor de orice ordin. Ba chiar unii sunt înclinaţi să creadă că, peste un arc de timp destul de mare, vremurile noastre revin la nişte modalităţi de difuzare, de comunicare a ideilor care au fost caracteristice Evului Mediu; revin la o revigorare a oralităţii şi auditivului servite de alte mijloace. În zilele noastre interviurile, dialogurile sunt atât de la modă (în special în Europa de Est care, din motive cunoscute, „a tăcut” cam mult), încât ele ar putea fi asemănate unui gen special de... folclor

61

modern şi monden. – La acest final de secol şi de mileniu lumea trăieşte într-o presantă

necesitate a mărturisirilor... – Exact, neliniştea ne face să ne căutăm vecini, prieteni, cunoscuţi,

interlocutori, fie aceştia şi ocazionali. Iar vremurile fineseculare, trăite şi de noi, sunt destul de impacientate. Omul nu se simte sigur, ci singur. În această situaţie, mi se pare axiomatică afirmaţia lui George Steiner potrivit căreia nimic nu distruge mai categoric decât tăcerea altei fiinţe umane. Dar şi mai importantă găsesc o altă idee a acestui filosof al limbajului, conform căreia dacă orice dialog este o propunere de cunoaştere reciprocă, el înseamnă şi „o redefinire strategică a sinelui”. Iar timpurile fineseculare totdeauna au fost ale unor bilanţuri neliniştitoare:

– Ale unor acute cerinţe de evaluare şi reevaluare... – De definire şi redefinire a omului în relaţii (dialoguri) cu divinitatea,

cu istoria, cu alţi oameni. E ceva eminamente în spiritul filosofiei antice şi din motivul că dialogul poate fi apreciat din punct de vedere dialectic sau chiar este însăşi dialectica, dacă ne amintim că la originea sa grecească această noţiune însemna arta de a discuta în scopul de-a ajunge la adevăr.

– Dar dacă e să ne gândim la Socrate? – Atunci dialogul înseamnă perpetuă modalitate maeutică (de moşire

a... ideilor) în revelarea adevărului. Dincolo de simpla cooperare conversaţională a două persoane, se află proiectat istoriceşte omul în întreaga sa statură spirituală a comunicării cu Divinitatea şi cu alţi semeni, din preajma sa sau de peste milenii, comunicare de o fascinantă amplitudine extinsă între sensurile elementare ale gânguritului de prunc şi profunzimile dialogurilor lui Platon, Cicero, Pascal, Fénelon, Voltaire, Renan, Valéry, Cantemir sau Lovinescu. Apoi, pe lângă faptul că întrebarea şi răspunsul (dialogul propriu-zis) reprezintă o formă şi un mijloc mai mult sau mai puţin polemice de căutare şi afirmare a adevărului, mie nu mi se pare deloc de neglijat ideea că suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi încercăm să răspundem.

– Fericită şi necesară idee. Dar în ceea ce vă priveşte? – Genul sau modalitatea de dialog pe care o practic le-aş vrea să aibă o

anumită valoare şi durată documentară, să aducă un adus de informaţie la istoria literaturii şi culturii române, în ansamblu, şi, pe cât e posibil, să devină parte integrantă în dinamica generală a spiritualităţii naţiunii nostru.

– Se spune că dialogul sugerează şi ideea de fragmentarism, putând fi anchetă, confesiune sau punct de vedere...

– Consider că nu importă atât de mult ideea de formă pe care o sugerează dialogul, ci contează sugestiile lui ideatice, esenţele gândurilor şi sentimentelor pe care le comunică, elementele cognitive, informaţionale, afectiv-psihologice care interesează deopotrivă interlocutorii şi cititorii. Deci,

62

contează punctul de vedere ca mesaj şi mai puţin, cu mult, ca modelaj. – Dar e bine să te pregăteşti din timp pentru un dialog? – Bineînţeles, străduindu-te „să iei” măsurile de rigoare, graţie cărora

să se evite eretismul involuntar al voii întâmplării faţă de necesitatea de a ordona, „de a regiza”, de a structura convorbirea. Sau, cum spune Andrei Pleşu, „să găsim o ordine a căutării ordinii, tehnică a aşteptării răspunsului”. Este necesar ca dialogul să aibă o preistorie, o stare antepredicativă, condiţiile sale primar-germinativ-generative fiind pretextate obiectiv de personalitatea, opera, destinul, îndeletnicirile viitorului tău interlocutor cu care, adică, ai de trecut dialogul în starea lui nemijlocit predicativă. O serioasă etapă pregătitoare te-ar ajuta să eviţi ceea ce am numit involuntarul eretism al voii întâmplării faţă de cursivitate şi ordine şi, deci, faţă de fragmentarism ca incoerenţă şi inadvertenţă dialogică.

– Altfel spus? – Cu alte cuvinte, pregătindu-te pentru un dialog, încerci să previi

forţele centrifuge, cele ale dezlânării, ale fragmentarismului şi să cauţi, anticipând, un posibil liant care să-i asigure convorbirii o cât mai coerentă îmbinare a părţilor sale componente.

– O astfel de pregătire prealabilă este caracteristică autorilor care detestă patima pălăvrăgelii „frumoase”, a sporovăielii fără vreo ocazie anume...

– Ce-i drept, cel care întreabă şi cel care răspunde se surprind uimiţi în faţa „spectacolului” (de sine), al devenirii propriului lor dialog, care nu fusese prospectat sau programat prin cine ştie ce schiţe prealabile de chestionar, cu atât mai mult nu se putea prevedea o „regie” a presupuselor răspunsuri. Fluxul comunicării naşte de la sine. Dar, sigur, atare prilejuri sunt cam rare şi ţin, parcă, de o adevărată inspiraţie întru avuabil, când, precum se exprimase un poet prieten, în timpul consacrat întrebărilor şi răspunsurilor zeul eliberează (interlocutorilor) seminţele să le cutreiere gândurile.

– În interviurile cu mai mulţi parteneri „frapează, uneori, diversitatea perspectivelor în raport cu o problemă unică, fundamentală”, menţiona Constantin Ciopraga. Ce anume frapează în volumele dv. de dialoguri?

– Pe mine mă întrebaţi? Îmi puneţi la încercare cu turnesol „caracterul acid sau bazic” al modestiei sau nemodestiei?... Ei bine, pentru a-mi limpezi punctul de plecare spre un răspuns la întrebare mă văd nevoit să fac o precizare, pe care vă rog să nu mi-o luaţi neapărat ca pe un reproş, ci doar ca pe o constatare.

– Exact aşa o voi lua... – Ce frapează în volumele de dialoguri pe care le aveţi în vedere ar

trebui să spună cititorii. Şi nici nu sunt doar volumele mele, ci sunt ale noastre, pentru că nu cred că în ele se remarcă pronumele Eu în pofida a

63

orice, ci mai curând iese în relief pluralul Ei, care desemnează protagoniştii discuţiilor. Astfel, aş putea să vă răspund ce m-a frapat pe mine la Ei.

– Deci, care ar fi răspunsul în acest caz? – Mai întâi, cu titlu de sincer omagiu, trebuie să amintesc că, în marea

lor majoritate, dialogurile mi-au fost pretextate de personalitatea convorbitorilor, care sunt nu doar scriitori, ci, unii dintre ei, adevăraţi modelatori de conştiinţe estetice, printre care i-aş aminti, aproape în ordinea în care i-am întâlnit, pe Andrei Pleşu, Marin Sorescu, D. R. Popescu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dimitrie Vatamaniuc, Mircea Tomuş, Gheorghe Tomozei, Petre Anghel, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Ion Miloş, Iosif Constantin Drăgan, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Marin Mincu, Ioanid Romanescu, C. D. Zeletin, Octavian Paler, Eugen Simion, Nicolae Breban, Adam Puslojić, Al. Balaci, Ana Blandiana, Mircea Martin, Eugen Uricaru, mai tinerii Adrian Popescu, Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Marius Tupan, Radu G. Ţeposu, Florin Iaru, Gheorghe Crăciun, Nicolae Prelipceanu, Mircea Petean, Ioan Moldovan ş. a.

– În contextul „jocului de reflexe al vecinătăţilor”... – În contextul jocului, dar şi a seriozităţii, să zic, vin şi convorbirile cu

scriitorii din Moldova Interriverană – Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Nicolae Vieru, Dumitru Matcovschi, Vasile Leviţchi, Ioan Mânăscurtă, Petru Cărare ş. a. Colegii mei au dat dovadă de francheţe cordială ce a asigurat buna desfăşurare a convorbirilor care, cred, ne-au oferit prilejul de a ne edifica asupra propriilor condiţii existenţiale în lume şi în literatură. E drept, alteori, partenerii de dialog mi-au dat serios de furcă, dânşii fiind excelent „echipaţi” pentru oricare abordări ale controverselor gata să izbucnească.

– Însă, presupun, precum o arată şi textele, de comun acord, aţi menţinut un echilibru al emoţiilor.

– Parcă mai e necesar să amintesc că interlocutorii mei, în bună parte (partea... rea nici nu a existat), sunt personalităţi care au stil şi, mulţi, chiar şi caracter.

– Şi totuşi, în anumite cazuri, ce va impresionat? – La unii dintre protagoniştii acestor confesiuni elevate m-a

impresionat, şi sper să fi impresionat şi cititorii, o remarcabilă fluenţă verbală şi spontaneitatea răspunsurilor de o inteligenţă scăpărătoare. Cum să nu fascineze, de pildă, eleganţa răspunsurilor pe care ţi le poate da Andrei Pleşu la... orice întrebare (!) şi, într-un înalt grad pozitiv, jocul subtil al erudiţiei şi mobilitatea inteligenţei sale? În genere, am avut impresia că mulţi dintre protagoniştii cărţilor mele de conversaţii au dezinvoltura şi cursivitatea în discurs ca pe o calitate înnăscută.

– Fireşte, şi cultivată mai apoi...

64

– Bineînţeles. Aceste inteligenţe de excepţie, care se simt cu adevărat stăpâne în trezoreriile limbii române, prin ceea ce comunică orientează, cred, cititorii spre mutaţii ideatice sugestive, de-a dreptul memorabile, cu toate că răspunsurile fac trimitere mai curând la intelect decât la memorie. În fine, trebuie să mărturisesc că graţie prezenţei celuilalt, celorlalţi, în rezultatul comunicărilor noastre m-am simţit şi eu oarecum mai fasonat de dinăuntru.

– Şerban Cioculescu spunea: „Dialogul nu cere decât o condiţie – fiecare din doi să ştie să-l asculte pe celălalt cu răbdare şi să nu se grăbească a replica înainte de a se gândi la ce a spus partenerul său. Cu alte cuvinte, niciunul din cei doi nu trebuie să transforme dialogul în monolog”...

– Aş fi tentat să susţin această ideea a lui Şerban Cioculescu, însă nu în forma ei categorică („nu cere decât o condiţie”) în care a fost formulată, ci lăsând loc şi pentru altceva. Consider că ceea ce s-ar numi capilaritatea dialogului presupune mult mai multe condiţii şi principii care, pentru elucidarea lor, ar antrena tratate întregi.

– Ca oricare alt gen literar sau publicistic. – Dar care nu ar putea explica exhaustiv modalităţile prin care

„niciunul din cei doi nu trebuie să transforme dialogul în monolog”, pentru că un dialog este mult mai mult şi cu totul altceva decât o conversaţie şi pentru că, după cum spune Mircea Eliade, într-o conversaţie punctul de sprijin se află în afara ta. Pe când într-un dialog este necesar ca punctele de sprijin să fie în tine şi, concomitent, în „celălalt”, în întrebător (posibil să nu fi citat exact, dar spiritul mesajului cam ăsta e). Şi, din câte am putut noi înţelege, mai multe puncte de sprijin cer şi mai multe condiţii.

– Şi care sunt ele? – O! Aceasta ar fi „floarea întrebărilor”, cum spusese, pare-se,

părintele Gala Galaction. – Părăsind sfera discuţiilor despre dialog (prilej cu care s-au

limpezit, cred, multe lucruri), l-aş întreba pe poetul Leo Butnaru care este „rostul” poeziei în lumea de azi. Se poate vorbi de o conştiinţă superioară a chemării poetului, a scrisului său?

– E o întrebare în cascadă, cu mai multe niveluri şi ramificaţii, cu toate că, strict conturate, sunt doar două ispite şi trebuie să constatăm că, prin „eterna” lor revenire la ordinea zilei, şi a epocilor (rostul poeziei, menirea poetului), ele nu pot fi anulate de niciun răspuns şi nici de o infinitate de răspunsuri. Până în prezent, pretutindeni în timpurile şi spaţiile lumii, o considerabilă parte din referinţele la aceste probleme nu au fost decât un fel de spunere de sine sau – un alt fel, de spunere aiurea.

– Care feluri nu au de fapt nimic cu poezia şi poetul. – Lucrul acesta s-a întâmplat şi din motivul că, pe parcursul secolelor,

poezia a ajuns o noţiune căreia nu toată lumea îi atribuie acelaşi sens şi

65

aceeaşi menire. Nemaiexistând, ca în demult trecute vremuri, imuabilitatea fundamentală a normelor poetice, oameni diferiţi pledează pentru cu totul altceva ce s-ar putea numi poezie şi rolul acesteia în viaţa lor, a societăţii, a lumii ca o interjecţie în faţa unei perpetue inexplicaţii... Nu e uşor să-ţi vină ceva în cap despre menirea poeziei (exclusiv) în lumea de azi. Dar să încercăm, totuşi, să o începem cu o precauţie, – că am fi ceva mai rău decât orgolioşi, dacă ne-am încăpăţâna să susţinem că poezia are o funcţie cât de cât importantă în conturarea destinului umanităţii, lumii (de azi).

– În general. – Şi a destinului omului în particular. Şi totuşi, fără poezie destinele

omeneşti ar fi mai insignifiante, mai neinteresante, mai neşlefuite. Dar ce se întâmplă, de fapt, azi cu poezia cu tot cu rostul ei în acest secol devastator de sine prin ruinarea morală a omului? Poezia străbate tot mai anevoios către tot mai număraţii săi cititori peste nisipoasele învârtejiri ale pustiului aculturalizării, ignoranţei universalizate. Parcă nu e limpede, cel puţin în Estul nostru, că mulţi dintre... puţinii cititori de poezie caută în ea, ca de altfel în literatură în general, doar ceea ce ar putea contribui la reforme sociale, la îmbunătăţirea condiţiilor de manifestare a fiinţe lor, însă nu obligator şi de afirmare a spiritualităţii lor? Spunând astea, nu înseamnă că m-a apucat un brusc acces de pesimism în ce priveşte rostul poeziei. Nu dintr-o disperare, ci dintr-o convingere, continui să judec poezia la modul ideal, drept necesitate supremă a cugetării şi simţirii umane. Ca şi cultura în ansamblu, poezia presupune un anumit dezacord al omului cu eventualitatea împingerii sale, de orice forţe şi condiţii, spre condiţia de obiect, zisă reificare (Să vezi! De la... zeificare, la... reificare...), deoarece consider că ea, poezia, ca formă ce întrupează ideea şi sentimentul, face parte din intrinseca filosofie existenţială a umanităţii. Iar în filosofie există şi o noţiune specială care se referă la procesul de reproducere a spiritului însuşi. De acest proces ţine, sigur, şi tainica producere-reproducere în intimitatea fiinţei omeneşti a poeziei, ceea ce Heidegger ar fi numit „procesul de producere prin care se realizează ţesătura întregului care este propriu realităţii absolutului”. Cel puţin pentru mine, „realitatea absolutului” constituie misterul care asigură intimitatea unei uniri/ contopiri a omului cu universul. Dăinuie aici misterul sufletului sau al fiinţei umane ca Timp ce nu este cel al pendulelor şi ca Spaţiu ce nu este al vreunui Columb rătăcit în căutarea Indiilor, ci este spaţiu-timpul interiorităţii noastre, avide de adevăr şi de frumuseţe. Şi chiar dacă nu luminează (chiar) adevărul, luminează taina, adică ceea ce poate ascunde adevărul. E un fel de lumină clarvăzătoare de cercetaş.

– Cât priveşte chemarea poetului?... – Cine ştie care ar fi ea astăzi, în realismul acesta disperat ce sperie

orice undă de frumuseţe şi de estetism veritabil? Chemarea sa ar însemna o implicare discretă în toate ale lumii, pentru că, dacă ţinem cont de remarca

66

lui Paul Valéry potrivit căreia poezia este implicată pretutindeni, şi nu avem motiv să nu credem în ea, înseamnă că poetul este implicat acolo unde este poezia, adică pretutindeni. Iar conştiinţa poetului adevărat nu poate fi decât superioară şi obligator acut atentă la corelaţia artă–filosofie–cotidian. Este elementar şi necesar de constatat că, aproape în virtutea unei legităţi, poeţii depăşesc sensibilitatea (şi, deci, conştiinţa) generală a umanităţii, discursul lor elevat „recrutându-şi” doar din când în când câţiva adepţi, cititori pe potrivă.

Şi încă ceva despre rostul poeţilor, dar într-un mod oarecum particular-etnic: ei, poeţii, sunt delegaţi ai Cuvântului românesc în propriile sale cuprinderi, delegaţi şi ostateci benevoli ai acestui Cuvânt de supremă legătură între sufletele ce ţin de neamul nostru. Chiar şi atunci când face artă pentru artă, poezie pentru poezie, poetul român este unul al unităţii naţionale.

– Este de calitate (acceptând o formulă simplistă în întrebare) poezia care se scrie în Basarabia?

– Uneori, la Bucureşti şi nu numai, despre scriitorul din stânga Prutului se mai vorbeşte şi se mai scrie pe un anumit ton, pe cel al subînţelesurilor condescendente. E drept că această condescendenţă nu cade totdeauna de prea sus ca să fie de natură, cum spunea cineva, să rănească prea vizibil pe cel vizat, însă există şi aici un avertisment amar – că, în pofida valorii certe a unui sau altui autor de la Chişinău, încă mult timp înainte va fi suspectată cutezanţa poetului sau prozatorului din Moldova Estică de a se considera adevărat scriitor român. Ce mai, să fim oneşti cu noi înşine – există încă destul orgoliu, există invidie, există rea-voinţă. Există egoism. Iar ceea ce e mai rău ca toate, există cinism veninos. Fraternitatea nu este înscrisă în vocaţia fiecărui scriitor, ba chiar, în a unora, nici simpla şi decenta colegialitate nu e înscrisă. Cu toate astea, sunt tot mai elocvente extinderile întru sincronizare general-românească (se poate spune şi... global-românească, nu?) ale celor mai valoroşi scriitori din Moldova Prutonistreană. Iar răspunsul cel mai indicat la întrebarea dumneavoastră ar fi unul afirmativ, deplin îndreptăţit de exemple concrete: da, o parte din poezia ce se scrie la noi e de foarte bună condiţie, calitate şi valoare, ceea ce o duce şi o menţine în balanţa valorică a literaturii serioase.

– În Ţară au fost deja editate volume semnate de autori basarabeni... – Unele dintre ele depăşesc, cred, ceea ce s-ar numi nivel mediu,

atingând chiar nivelul de sus al poeziei româneşti. Şi în Ţară şi la Chişinău, sistemul literar, deci şi cel de valori, se reaşează. Se depune nămolul şi apele nu sunt tocmai limpezi. Se elimină balastul şi se re-trasează perspectivele. Ce să-i faci? – aşa a fost să se întâmple, şi în deplin acord cu dreptatea istoriei: unii demnitari de ieri în ale literaturii, ce avuseseră trecere „sus”, de unde le venea ploaia de medalii, premii şi felurime de distincţii, astăzi au ajuns la o viaţă reziduală, neimportantă ca activitate literară. Şi la Chişinău, mai

67

vieţuiesc încă unii dintre „foştii poeţi” numele cărora nu au rămas decât în cartea de telefoane. În acelaşi timp, apar sau reapar autori care cresc în importanţă graţie concurenţei libere (fie-mi permisă această expresie barbară pentru literatură), autori pe care, în timpurile comuniste, listele „valorice” sugerate „de sus” îi dezavantajau. Aşadar, suntem în vremuri de imanentă „migraţie” spre deplină uitare a unor rafturi întregi de texte de epocă socialistă şi, concomitent, de apariţie a unor cărţi care pot fi incluse într-un angrenaj românesc al duratei. Ba chiar ne sincronizăm panromâneşte şi la capitolul pseudo-poeziei. Şi la Chişinău, ca şi la Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Timişoara, se publică destule texte de o aparentă complexitate postmodernistă care, de fapt, nu ascund decât rudimentarul şi simplismul, echivalente sărăciei ideatice şi estetice.

Am ocolit cu bună ştiinţă problema aşa-numitei poezii majore, patriotice, în care intenţionalitatea artistică nu se prea îndepărtează de starea brută a evenimentelor, gen de texte care a făcut carieră în stânga Prutului. Deja nu mai face.

– Dar nici nu ar trebui să se creadă că poezia de atitudine nu mai este necesară în Moldova...

– Probabil. Însă, din diverse motive, pur şi simplu această necesitate se dovedeşte a fi nefuncţională într-o mai largă cuprindere socio-estetică românească. Mai ales atunci când unele texte de cântece sunt „împinse” în faţă ca literatură prima-ntâi. Pardon...

– Care ar fi primii cinci mari poeţi din actualul spaţiu românesc (acceptând, de asemenea, subiectivismul ierarhiei date)?

– Primii cinci mari?... Ultimii cinci mari?... Îndrăznesc să demonstrez că pe baza acestei sintagme din trei cuvinte se pot alcătui cel puţin două întrebări ceva „mai obiective”.

– Care ar fi aceste întrebări „mai obiective”? – 1) care sunt primii poeţi?; 2) care sunt poeţii mari? De ce doar primii

cinci şi nu primii sau ultimii şase?... Mă interesez şi eu, sperând că întrebarea nu e una de pus la începutul unei reţete farmaco-artistice. Când e vorba de literaţi şi literatură sub aspect valoric prefer să exclud dozajul în nuanţe, precizia de formulă matematică sau chimică (alchimică). Şi-apoi, îmi amintesc, Japonia nu e o ţară renumită prin numărul poeţilor, ci prin importanţa pe care o acordă poeziei.

– Şi totuşi, ca să nu se creadă că vă apăraţi de ispita sincerităţii... – Vă spun curat, ca în celebra baladă că, dacă e vorba de acest spaţiu

românesc, pe care-l aveţi în vedere, epitetul mare-mari mi se pare exigent şi absolut valabil dacă am cerceta în întregul spaţiu românesc. La Chişinău există poeţi buni şi foarte buni. Dacă există şi poeţi mari, va spune istoria literaturii. O, da, în Moldova Prutonistreană există şi unii poeţi avizi de a-şi şti numele înscris în panteonul conştiinţei naţionale şi universale, însă aceasta

68

îi priveşte strict şi nu ne poate obliga pe noi să-i declarăm uriaşi sau geniali; pe cei care au ajuns a înţelege că literatura ca mister al creaţiei, apreciată sub aspect valoric, este de fapt o neînvinsă inexactitate şi, uneori, inechitate a finalităţilor.

– Ar fi trebuit, totuşi, riscat un răspuns. Iată, eu mă gândeam... – Nu, eu cam astea aş avea să le spun şi poate încă foarte puţin

consolatoarea constatare că, oricând şi oricât aş încerca să atenuez sau să exclud caracterul polemic al părerilor mele despre literatură, cred că nu am reuşit vreodată să fac acest lucru, pentru ca, resemnat, să-mi dau seama că nu am izbutit nici de data aceasta. Deci, aşteptaţi reacţiile celor cinci pe care nu am fost de acord să-i declarăm de-a dreptul mari...

– Să trecem la un alt domeniu, adică la un alt gen literar. Cum se desfăşoară eseistul Leo Butnaru? Se poate invoca existenţa eseisticii în peisajul literar basarabean?

– Sincer vorbind, nu detectez destul de limpede sensul pe care l-aţi pus în sintagma „a (mă) desfăşura ca eseist” şi, până să mi-l desluşesc, permiteţi-mi să încerc a da un răspuns la a doua parte a întrebării, care este destul de clară, fără echivoc. Fireşte, în contextul literaturii care se scrie în partea stângă a Prutului este abordat şi eseul ca manifestare a virtuţilor cultural-cărturăreşti obţinute prin har şi travaliu artistic. Se întâmplă să aflăm şi pagini eseistice de înaltă ţinută, drept testimoniu al continuităţii demersului intelectual ţinut permanent la zi. Totuşi, în spaţiul cultural de la noi eseul nu e decât un termen compromis frecvent prin utilizarea lui inadecvată, neîndreptăţită, pentru texte de un minor nivel publicistic. Pe de altă parte, e de-a dreptul descurajant să aspiri la un nume bun de eseist, nume pe care să-l meriţi cu adevărat, când mulţi conaţionali înţeleg şi utilizează un lexic redus lăsat la voia unui automatism aproape că egalând inconştientul ca lipsă de efort în selectarea şi ordonarea noţiunilor.

– Mai sunt şi alte cauze care influenţează valoarea eseului? – Una dintre cauze ţine de dezinteresul unor colegi pentru asimilări

literare şi culturale durabile. Constat această stare de lucruri cu amărăciune, dar nu şi cu pesimism, pentru că, în perspectivă, consider că mutaţiile din literatura de la noi vor ţine, în principiu, de reorientarea ei spre scopuri estetice care, nu în ultimul rând, îl presupune şi pe cel al abordării şi cultivării eseului de maximă concentrare, esenţializare şi abilitate intelectuală.

– Diminuarea scepticismului în această problemă o impune, probabil, şi afirmarea unor tineri autori.

– Absolut, tineri care deja ne oferă probele certe ale unui dinamism acut veghetor şi producător al funcţiilor intelectuale ale conştiinţei şi vocaţiei lor de scriitori. Este vorba despre Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Mircea V. Ciobanu, alţii, care vor ajunge să reprezinte

69

cu adevărat calităţile de scriitori profesionişti, deci şi pe cele de eseişti. – Revin, pentru a primi un răspuns şi în ceea ce vă priveşte... – Desfăşurarea mea, precum ziceţi, ca eseist, nu merită o întrebare

aparte. Pur şi simplu, consider că eseul îţi permite, pe cât eşti tu în stare, să investeşti sau să revelezi sens în existenţa ta şi a celor care sunt predispuşi să recepteze efortul tău convertit în artă. Eseul ar fi cel care disciplinează şi întreţine eforturile sinelui asupra lui însuşi, eforturile întru atingerea unei înalte capacităţi de percepţie şi emisie intelectuală. Însă, ceva mai personal, pot spune doar că în reflecţiile mele eseistice jinduiesc să însuşesc o bună şi aleasă lecţie de stil şi, în măsura posibilităţilor, ţin să împărtăşesc anumite iniţieri în subtilităţile textului şi mai tinerilor mei colegi.

– Din nou risc întrebarea: îmi puteţi da câteva nume de eseişti autentici de aici?

– Pare-se Borges considera că nimeni nu ar trebui să folosească în aprecieri noţiuni ca primul sau cel mai bun, din moment ce ele nu sunt convingătoare şi provoacă numai discuţii şi contradicţii. Nu ştiu ce ar fi spus celebrul latinoamerican despre epitetul distinctiv autentic. Fireşte, avem eseişti poate că şi autentici, poate că ceva mai puţin dotaţi şi, dându-le numele, nu aş vrea să declanşez cine ştie ce efuziuni ale vreunui ritual competitiv-nervos de oarecare concurs. Unde mai punem că în chestiuni de acest fel nu s-ar găsi prea mulţi dintre cei care să pretindă că pot fi de o obiectivitate absolută.

– Deci, cu această reţinere sau rezervă, sau... – O îndelungată perioadă postbelică s-a vorbit ca despre un eseist

autentic despre George Meniuc pe care, în Istoria literaturii române, la capitolul Publicişti din ultimul deceniu distribuiţi pe provincii, George Călinescu îl pomeneşte cu volumul Interior cosmic. Din câte ştiu, scriitorul, reîntors la Chişinău – pas pe care l-a regretat mai târziu, – fusese coleg, poate că şi prieten cu Geo Dumitrescu. Iar ca eseist s-a făcut cunoscut în special cu volumul Iarba fiarelor. Sigur, să fi rămas la Bucureşti, George Meniuc ar fi ajuns un nume cu adevărat important, precum în cazurile lui A. E. Baconsky sau Magdei Isanos. Eseişti demni de atenţie sunt Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Lucia Purice, Andrei Ţurcanu, Serafim Saka... Texte interesante, ce mi se par plasate oarecum între tabletă şi eseu, semnează Arcadie Suceveanu, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, Valentina Tăzlăuanu; ele poartă şi semnătura regretatului Nicolae Vieru. Şi aceşti autor par a confirma ipoteza că la eseu ajunge, aproape inevitabil, oricare poet, prozator sau dramaturg de continuă evoluţie intelectuală, conjugată cu incontestabila vocaţie pentru scris. Poate că numele cine ştie cărui chişinăuian va certifica eseul autentic, gen literar care mie unuia mi se pare că oferă cea mai amplă şi captivantă imagine despre Scrisul Lumii, în totalitatea sa, a cărui echivalenţă Borges a definit-o – ca să revin la cel care ne-a ajutat la începutul acestui răspuns – drept

70

Biblioteca Babel... – Da, inimitabilul Borges... În finalul dialogului nostru aş vrea să

consemnăm câteva impresii despre Iaşul cultural, despre ceea ce înseamnă această cetate spirituală pentru scriitorul Leo Butnaru...

– Cred că Iaşul întruchipează în mod emblematic complexitatea istoriei şi a civilizaţiei, a suferinţei şi a fericirii, a izbânzii şi a speranţei româneşti. Şi toate acestea sunt noţiunile de legătură dintre întemeietori şi urmaşi, dintre talpa ţării şi voievozi, dintre elementele concrete ale fiinţării noastre şi cele din calendarul legendelor, dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu, dintre bojdeuca din Ţicău şi sanctuarul-metropolă Trei Ierarhi, dintre Dimitrie Cantemir şi creşterea şi descreşterea, descreşterea şi creşterea a ceea ce este tălăzuire de viaţă şi de neant divin, a ceea ce este eternă renaştere românească şi perpetuare universală.

– Şi ce mai credeţi că este Iaşul? – Cu toată istoria sa şi cu toate personalităţile sale în istorie, cu piatra

şi cu cartea sa dăinuitoare mai cred că Iaşul este unul din argumentele supreme pe care le invocă străbunii noştri, generaţie după generaţie, la întâlnirea lor cu Dumnezeu cel infinit de perfect şi perfect în infinitate. Cu graţia lui Dumnezeu, el este şi o urbe a destinelor noastre. Cu oricâtă parcimonie filologică am alege adjectivele de ritual întru glorificarea Iaşului, am ajunge resemnaţi la un înţelept vers al lui Michelangelo: „Nu poţi să spui de el cât se cuvine”, deoarece această urbe a destinelor noastre e şi un simbol de dincolo de cuvinte, luate aparte, sau de dincolo de ample tratate, luate în întregul lor. Aşadar, pentru mine această cetate a spiritualităţii înseamnă ceea ce am spus deja, l-a care se adaugă recunoştinţa pe care i-o datorez Iaşului pentru faptul că aici am fost re-botezat ca scriitor, graţie fraternei susţineri pe care mi-a acordat-o distinsul poet Ioanid Romanescu întru publicarea volumului de versuri Iluzia necesară la editura „Princeps”, prima mea carte în dreapta Prutului. Şi încă ceva: uneori când visez Iaşul, nu îl visez doar în imagini, ci îl visez şi ca pe o prezenţă sonoră, îl visez în cuvinte luminoase orânduite într-un stil niţel neaoş, mănos în conotaţii savuroase, ca din Sadoveanu. Explicaţia visului mi se pare uşor de dedus: pur şi simplu, astfel îmi reamintesc implicit şi permanent de foarte mulţi scriitori buni pe care-i are Iaşul, unii dintre care, spre norocul meu, îmi sunt şi prieteni.

Nicolae Busuioc

(Sud-Est, nr. 2, 1996)

71

RELAŢIILE SCRIITORULUI CU POLITICA ŞI, PARŢIAL, CU SOCIETATEA SUNT IMINENT

CONFLICTUALE (SERGIU ADAM)

– Dragă coleg Leo Butnaru, vă propun să începem acest dialog cu...

începutul. Satisfacem astfel curiozitatea firească a multor cititori dornici să vă cunoască şi altfel decât vă cunosc din cărţile pe care le-aţi publicat. Vorbiţi-ne, deci, de mediul familial, despre primele cărţi citite, despre anii de liceu şi facultate, despre tot ce consideraţi că ar putea reconstitui climatul în care v-aţi format ca intelectual.

– În 1949, când se împlineau exact 2 mii de ani din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, am apărut şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scăpăra coarnele de cremenea Carpaţilor şi Ţara, în vară, avea să comemoreze şase decenii de la trecerea în nemurire a Luceafărului Poeziei Româneşti. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului este în afara tabieturilor ereditare, precizând că părinţii mei erau simplisimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică.

A urmat, fireşte, inevitabila legendă aievea a copilăriei în care cred că deja se puteau configura virtuţile mele înnăscute sau stabilite de destin. Astfel, într-un prag de iarnă (am eu ce am cu acest anotimp), pe la vreo doi anişori şi ceva, mă prinse un irezistibil talent de mare gospodar, astfel că am început să ciopârţesc cu bărdiţa nişte pomi fructiferi tineri de tot. Iar când tatăl m-a întrebat ce fac, i-am răspuns cu destulă demnitatea că: „Tai paşi faşi focu”, adică: „Tai copacii pentru ca să facem focu”. De, să ne fie cald. Oricum, când vine vorba despre copilăria fiecăruia dintre noi, indiferent cum ar fi fost ea, chiar neîndestulată cu toate ale lumii şi minunii, devenim inevitabil fervenţi adepţi ai lui Horaţiu care se dovedise neobosit la capitolul laudator temporis acti (elogiator al timpurilor de odinioară).

Când am mers în clasa întâi, era în toi războiul rece cu batalioanele lui de idei anoste şi înfricoşătoare. Pentru ca să vă daţi seama de importanţa evenimentului plecării mele la şcoală şi ce fel de învăţătură ni se oferea, vă

72

aduc câteva exemple. Abecedarul meu cu litere chirilice (de fapt Abeveghedar, dacă ţinem cont de ordinea primelor litere ale alfabetului lui Chiril şi Metodiu) la pagina 75 scria următoarele: „Tata i-a cumpărat lui Volodia trii caiete, un creion, un toc şi un penal (penar, l.b.). Toate acestea el le-a dăruit lui Volodia şi a zis:

– Băiete, cu aste obiecte te-i duce la şcoală”. (Am păstrat ortografia timpului şi situaţiei.) Apoi, într-un textuleţ de vreo şapte rânduri apărea cam tot de atâtea ori numele lui Stalin.

Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu a avut nici pe departe atâtea cărţi pe cât ar fi dorit să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte o carte de poveşti populare „moldoveneşti” şi alta de poveşti... mongole(!), ambele având un impact fascinant asupra imaginaţiei mele infantile. Cu o maximă tensiune sufletească am citit romanul Prinţ şi cerşetor al lui Mark Twain, după care Un căpitan de 15 ani şi Copiii căpitanului Grant de Jules Verne. Primelor mele lecturi li s-au adăugat obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului.

Sosit, în 1967, la Chişinău, devenind student, curând avea să mă decepţioneze Alma mater socialistă (mai curând era o... Alta mater) ca imagine instituţional-obiectivată a ansamblului cunoaşterii, aici debitându-se destule nerozii sovietice vehiculate de unii profesori slab alfabetizaţi şi crunt ideologizaţi. Ne salvau, pe unii, cenaclurile literare Mioriţa (Biblioteca Republicană), Luceafărul (ziarul Tinerimea Moldovei) şi Eminescu de la Universitate. Pe atunci mai aveau cenacluri Institutul de Medicină şi cel Politehnic, însă, intensificându-se procesul de constrângere ideologică şi de rusificare, rând pe rând cenaclurile au prins a-şi rări şedinţele, iar unele şi le-au sistat definitiv.

Aşadar, mă ţin minte printre adolescenţii sfioşi până la evlavie care frecventau cenaclul ca nişte enoriaşi – lăcaşul cuvântului mai că divin. Publicam versuri în ziarul Tinerimea Moldovei (aici, de altfel, am debutat fiind încă elev), revistele Cultura şi Moldova, împreună cu alţi câţiva colegi începând a ieşi din nebuloasa anonimatului şi, parcă, prinzând a însuşi oareşice din arta de a şti să devii scriitor.

Chiar brutal segmentate, intens bruiate, undele culturale şi literare româneşti răzbeau, totuşi, până la Chişinău. La Biblioteca Republicană („Nadejda Krupskaia”!) puteam împrumuta literatură română şi universală tradusă în româneşte. Chit că fişele noastre de cititori, ce se interesează de... „străini”, le ţinea aţâţată curiozitatea abjectă a discreţilor ciclopi ai k.g.b.-ului care, de la un moment încolo, prinseseră a deveni indiscreţi şi de un cinism făţiş. Citeam mult, uimit de diversitatea şi de altfelul poeziei moderne. Tocmai în baza propriei experienţe juvenile susţin că deloc puţini debutanţi,

73

asemeni eroului de vârsta lor din Swan-ul lui Proust, citind o carte sau alta, cred aproape orbeşte în (posibila) bogăţie filosofică a ei, în frumuseţea stilului, arzând de dorinţa de a-şi însuşi, ca autori, aceste şi alte merite ale respectivei cărţi. Concomitent, debutanţilor – scriitori şi cititori – li se pare că dânşii deja deţin sau sunt pe cale să deţină taina adevărului şi creaţiei „pe jumătate presimţite, pe jumătate neînţelese”, cunoaşterea cărora rămâne a fi scopul nedesluşit, dar permanent al gândului fiecăruia dintre ei. Colecţiile editoriale bucureştene Cele mai frumoase poezii, Orfeu, Poesis sau colecţia tinerilor scriitori Luceafărul mi-au fost sfetnici fideli şi generoşi. Ţin minte că mi se păruse o carte de versuri deloc oarecare Fire de jazz de Petru Popescu. În fine, în anul în care am absolvit Universitatea (1972) a apărut şi impunătorul volum Panorama poeziei universale contemporane al lui A. E. Baconsky care, de altfel, se trăgea de pe tărâmuri prutonistrene. Cred că deja eram un cititor-autor pregătit pentru a studia o atare antologie. Cam tot pe atunci am prins a-i descoperi pe avangardiştii ruşi, în special pe Hlebnikov, în genere fiind avid de a cunoaşte principiul dezlănţuirii anarhice al futurismului, zis cuvinte în libertate. Uneori, eram de-a dreptul fascinat de imprevizibilitatea lucrurilor care mi se întâmplau în conştiinţă în timpul lecturilor, concomitent spunându-mi că nu se poate să nu existe nişte principii, nişte legi mai mult sau mai puţin generale pentru declanşarea fenomenului numit creaţie poetică, literatură.

Verile, trei la rând, am făcut practică jurnalistică în ziarele raionale din Teleneşti şi Soroca, în secţia de cultură a oficiosului republican „Moldova socialistă”. Pe la anul patru universitar, am fost invitat şi angajat (cu jumătate de normă, în după-amiezile în care nu aveam cursuri) în calitate de colaborator la secţia cultură-literatură a ziarului Tinerimea Moldovei din care motiv, azi, când mă gândesc la juneţile mele, parcă simt sub picioare trepidaţia rotativelor din tipografia unde se tipărea ziarul şi unde mergeam, îmi zilele ce-mi reveneau, să semnez bunul de tipar. În mediul acestei redacţii, oarecum neconformist (pentru că era, în mare, alcătuit din tineri) cred că am şi deprins să nu mă angajez în aşa-numitele ideologizări şi idealizări de teme şi situaţii „la zi”, curente, patriotard-sovietice. Mărturie îmi sunt versurile scrise şi publicate în acele timpuri, unele dintre ele destul de abstracte, şi un anume mod de a nu face abstracţie de propriul meu destin.

– Când şi cum v-aţi descoperit vocaţia de scriitor? – Anticul Socrate teoretiza în baza metodei de „moşire” a unui gând,

fie el chiar despre propria-ţi persoană, despre propria ta intimitate şi taină umană. Întrebarea la care trebuie să răspund mi se pare a se referi chiar la posibila depistare a momentului de „auto-moşire” aflat, după expresia lui Tudor Arghezi, „în epoca de a te făta pe sine”. Dar cine ar putea mărturisi despre sine când şi-a dat seama că este cu adevărat chemat de literatură şi, deci, dotat pentru ea? Dacă am retuşa sinonimic din grandilocvenţa noţiunii

74

de vocaţie, în cazul meu spunându-i ceva mai simplu – atracţie sau înclinaţie pentru orânduirea oarecum mai puţin ordinară a cuvintelor, cred că această predispoziţie ciudată sau, posibil, aproape miraculoasă pentru relativ patriarhalul mediu rural în care mă aflam şi în care prinsese ea, înclinaţia, să mă abată spre scrisul ne-comun, mi s-a întâmplat între 12 şi 14 ani. Dar, Doamne, fereşte, la această vârstă, elevului cu anumite aptitudini filologice nu-i putea trece prin cap gândul că el, ţărănaşul din comuna Negureni de pe Răut, ar putea ajunge copilul de trupă al literaturii române.

Poate că doar, în subliminal sau vag imaginativ, acel elev încerca să-şi dea seama ce ar însemna harul scriitoricesc. Această curiozitate mi se intensifică după primele scrisori de susţinere primite de la ziarul Tinerimea Moldovei şi de la revista Moldova, în respectivul ziar în primăvara anului 1967 publicându-mi-se primele versuri. Eveniment, ce mai! – un coleg de clasă flutura acel exemplar de TM ca pe un drapel „în lupta” cu celelalte două clase paralele de-a X-a, „rivale”, bineînţeles, numai că respectivul ziar-stindard nu ar fi fost altul, decât al întregii şcoli din Ciocâlteni, comună aflată la 17 kilometri de Negurenii mei şi la 60 de kilometri de Casa Presei din Chişinău, loc unde „mi se întâmplase” minunea imprimată în ziar.

Zic eu că acestea ar fi unele dintre cele mai explicite momente, dincolo de ele rămânând şi predominând aceeaşi enigmatică întoarcere intuitivă asupra propriei intimităţi sau, poate, psihologii; autocontemplare pe care nici nu este obligatoriu, cred, să o conştientizez, „să o surprind”, să o depistez, spre a o declara drept vocaţie, înclinaţie, înzestrare pentru... Aş zice că, în condiţii propice, favorabile, vocaţia parcă „s-ar întâmpla” de la sine, ca o funcţie inevitabilă a fiinţei şi fiinţării tale şi este, probabil, asemănătoare obligativităţii pulsului cardiac. Sau poate că, la urma urmei, nu că – vorba lui Alecsandri – tot românul se naşte poet, ci cu adevărat ar fi de presupus că în fiece om există har şi energie literară în stare rudimentară, în stare fosilă. Şi nu este exclus ca „descoperirea” vocaţiei, cum se spune în întrebare, depinde de şansă, dar şi de o mare, de o foarte mare curiozitate a unui anumit om de a insista în misterios-înfiorata aşteptare a celor care încă nu sunt, a celor încă neexprimate, dar care, sigur, pot fi dislocate din intenţia nedezvăluirii lor de îndârjirea insului-autorului întru credinţa literaturii.

– Cărţile dvs. lasă impresia unei spontaneităţi atât în gândire, cât şi în expresie. Dar, după cum bine se ştie, aparenţele înşeală adesea. În consecinţă, vă întreb: cât de elaborată este spontaneitatea dumneavoastră?

– Şi această întrebare e din ordinul celor ce ţin de, hai să le numim, enigma sau decriptarea estetică la care nu pot fi date decât răspunsuri difuz-subiective şi diferite de la un autor la altul, pentru că profesiunea de scriitor nu se lasă declarată în toate ale ei, ţinând, în bună parte, de „tăcerea”… inventivă a subconştientului. Sau, precum presupunea Nietzsche, în procesul creaţiei artistice „ascultă strict şi fin de mii de legi care nu pot fi reduse în

75

formule, transpuse în noţiuni”. Chiar şi în timpurile noastre de computerizată luciditate există încă mulţi oameni care se gândesc la intuiţia, inspiraţia şi imaginaţia artiştilor ca la nişte manifestări oarecum transnaturale. De aici şi necurmatele (încă) discuţii despre tainele şi misterele artei, despre posibilul suflu divin inclus în ea. Poate că şi pe la noi, dar şi aiurea, mai există inşi, frumoşi în naivitatea lor, care aseamănă creaţia omului cu cea a Domnului, ceea ce noi definim drept artă pentru ei având importanţa unei teologii estetice. Parţial, de impulsul misterios mai că divin al inspiraţiei care declanşează procesul artistic ţine, cred, şi ceea ce se înţelege prin noţiunea de spontaneitate. Însă am impresia că ceea ce se numeşte inspiraţie (dar şi spontaneitate) oarecând se manifesta la un alt grad de intensitate şi... misteriozitate: la unul mai afectiv, mai puţin „alterat” de raţiune şi elaborare conştientă aproape programatică. Dacă vreţi, mai puţin „alterate” şi de intertextualism, scepticism în melanj cu niţel cinism postmodern. Astăzi, tot mai puţin fascinanta taină (devenită pur şi simplu: temă) a inspiraţiei se reduce doar la ceva imprevizibil, ca un fel de seringă de unică folosinţă. În mod elementar, scriitorul postmodern consideră că nu de puţine ori trebuie pur şi simplu să lucreze, să elaboreze, fără a aştepta starea specială de spontaneitate sau dispoziţia inspiratoare de literatură. Luciditatea postmodernă în uşor melanj cu cinismul 8-9-zecist exclude exaltarea actului creator drept exerciţiu demiurgic în urma convingerii mai multor generaţii de artişti că inspiraţia, revelaţia supremă ca nişte clipe atemporale (nunc stans) sunt lucruri foarte capricioase şi – n-ai ce-i face! – destul de rare. De mai bine de un secol, artistul este muncitorul declarat care, prin travaliu şi voinţă, realizează posibilităţile şi virtuţile intelectului său, făcându-le realitate de carte, fapt de cunoaştere sau (doar) de expresie artistică. De aici şi omniprezenţa textului, textualismului sau intertextualismului de o virtute raţional-fabricatoare ce primează în raport cu suflul emoţional sau cu spontaneitatea sui generis.

În ce şi cât mă priveşte (întrebarea), poezia sau proza mea pornesc şi din harul de a crea, atât cât îmi este dat, dar şi din caracterul meu, din voinţa mea, din capacitatea mea de a munci. Pentru că însuşi textul unei lucrări, limbajul ei ca atare, în consecinţă nu e decât o dificultate învinsă. La un moment dat, orice lucrare nu e decât un avant-text, un avant-poem în situaţia în care încă nu sunt clar conturate ideile şi forma lor, nu sunt găsite toate cuvintele potrivite, iar cuvintele deja recrutate nu sunt încă desprinse cu destulă convingere din conştiinţa autorului. Astfel că în procesul de elaborare, impulsul iniţial, fie el şi subliminal, intuitiv, de misterioasă inspiraţie, se îmbină inevitabil cu caracterul intenţional al preocupărilor scriitoriceşti. Prin urmare, chiar de nu sunt un scriitor-model posedat de efortul continuu de a derula subiecte şi de a da texte, cred că, în mare măsură, doar voinţa face ca impresia artistică să fie urmată de expresia ei verbală, sau

76

cromatică, sau muzicală, ea, voinţa înfruntând elementara lene fizică de a nu scrie, de a nu picta, de a nu sculpta. În acest context vine sau este posibil să fie adusă şi următoarea observaţie pertinenta a lui Marcel Raymond: „Această expresie – poemul – trebuie să fie, de fapt, o elaborare. Dar elaborarea nu se produce decât dacă imaginaţia va copleşi dorinţa”.

Travaliul, elaborarea textului m-au făcut uneori să cred că ceea ce scriu s-ar axa pe linia de rocadă a unui binecunoscut şi general admis raport de elemente, zicându-mi că poezia mea ar fi mai curând simţire de creier şi gândire de inimă. Sau, alteori, când am o predispoziţie şi dispoziţie dominant judicioase, reflectate şi în ceea ce aştern pe fila albă, îmi zic, cu necesara doză de autoironie, că sensibilitatea mea nu e decât, provizoriu, un fel de cameristă a creierului.

În fine, spontan sau mai puţin spontan, elaborez şi eu, ca mulţi alţi scriitori, după auz şi după simţ, conform impulsului neaşteptat şi celui aşteptat totuşi, graţie (auto)mobilizării dorinţei copleşitoare (vorba lui Raymond) şi a voinţei. Dar elaborez şi după un sistem de note – pot spune că e o anumită ordine în ele – care mă disciplinează şi mă servesc pe cinste şi mă salvează, consider, de diletantism sau de concesii în plan intelectual, informaţional, adică profesional. Fişele prealabile îmi permit o documentare tematică selectivă şi o reparare a fisurilor, deloc puţine, din memoria mea căreia, de altfel, nici nu prea încerc să-i impun să reţină prea multe momente revelatoare pentru „mai apoi”, acele momente ostenindu-mă pur şi simplu să le fixez la timpul oportun sub formă de note.

– Care va fi statutul scriitorului în lumea românească de mâine? – Tonul milenarist, deznădăjduit-apocaliptic al pronosticurilor ce se fac

la acest sfârşit de secol nu mi se pare îndreptăţit întru totul. Este adevărat, pentru majoritatea dintre noi, astăzi viitorul e ca un abur fără imagini ce ne populează visele din care ne deşteptăm cuprinşi de o misterioasă incertitudine apărută din motivul că nu poţi şi nici nu trebuie să faci abstracţie de întâmplări sau evenimente mizerabile, sumbre care, inevitabil, sunt contingente cu preocupările tale de om-artist ce trăieşte în această lume, contingente ireverenţios cu masa ta de scris, cu topul de hârtie albă şi mecanismul maşinii de scris. Sigur, ca şi astăzi, în viitor, cu părere de rău vor mai exista încă talente, vocaţii spulberate de agravantele necesităţi cotidiene sau socio-politice. Însă mai consider că un adevărat talent şi caracter(!) şi de azi încolo îşi poate întrevedea o perspectivă a demnităţii obţinute prin munca de scriitor, a demnităţii de om al unei vocaţii înnobilate de inteligenţă mereu „împrospătată” de cărturărie ca obligativitate definitorie a personalităţii elitare. Pentru că eu unul cred în viitorul talentelor de o predilecţie subtil-intelectuală, elitar-estetică, ce nu se dedau râvnei de-a avea cu orice preţ cât mai mulţi apreciatori. Nu vor avea şansa – sper! – cei în conştiinţa şi dotarea cărora nu se produc mutaţii ori achiziţii de fond, ci – ca pe timpul

77

comunismului – doar alternanţe nesemnificative de aspect şi de gest mai mult sau mai puţin vizibil. Apoi cred că ar putea avea sorţi de izbândă seriozitatea şi obiectivitatea aprecierii unui sau altui scriitor de talent, bătând în retragere actuala modă a fetişurilor de premieri futile, legate de rezultatul vânătorii de sponsori şi nu de valoarea celor care încasează plicul pentru a-şi timbra nimicurile pseudoliterare; se vor împuţina atare relaţii eu-ţie-azi-tu-mie-mâine care au prins a-i plictisi până şi pe berarii care servesc recepţiile post-festine de atestare a notorietăţilor poştal-bancare destul de provizorii.

Şi dacă e să ne referim, precum zice întrebarea, la lumea românească, la diferitele părţi geografice şi spirituale ale acestei lumi, deocamdată divizată de vitregiile istoriei, vor dispărea modurile de existenţă socială, culturală şi literară aproape vădit diferite, intensificându-se reţeaua de contacte între malurile Prutului şi, să dea Domnul, între noi şi cei mai trişti ca noi, confraţii din Nordul Bucovinei care, astăzi, sunt supuşi la o necruţătoare Golgotă a umilinţelor. Deci, dispărând diferenţa în planuri şi poziţii temporale, de cultură şi estetice, literatura din lumea românească de mâine îşi va configura pregnant valorile individuale.

– Care sunt, în condiţiile economiei de piaţă, relaţiile dintre scriitor şi cititorii săi?

– Nu e un secret că sărăcia materială a maselor de cetăţeni „a excomunicat” mulţi cititori, îndepărtându-i de literatură. Şi tocmai acuma, când este necesară o terapie cultural-intensivă... Dar ne putem imagina ce comunicare intelectuală se poate lega între nişte inşi chinuiţi de mizeriile vieţii. Vocaţia este învinsă de împrejurări. Sigur, şi din acest considerent – al penuriei de tot soiul, inclusiv al celei de carte – populaţiei din stânga Prutului îi este dificil să trăiască plenar unul din momentele istorice foarte importante şi eminamente particular – cel de trecere de la un model de conştiinţă viciată, deformată, otrăvită de socio-imperialismul ruso-sovietic la modelul firesc existenţial ce ar reprezenta esenţializarea trăsăturilor etnice, spirituale şi culturale cu adevărat româneşti.

Pe de altă parte, se întâmplă şi o reaşezare a literaturii propriu-zise. Se trece de la miza pe clandestinismul unui (posibil) mesaj, lectura nemaifiind o muncă a decriptării sau a vânătorii de mici reptile. Iar în Moldova Estică s-au consumat deja şi momentele în care piaţa plină de oameni, exaltată şi emoţionată la maximum de cine ştie ce idee rimată şi ritmată, le crea unor barzi iluzie deşartă că textele lor se bucură de o receptare unanimă. E adevărat şi faptul că literatura din ţările post-comuniste, ca şi cea din Occident, nu mai poate fi una a jinduirilor participative a câtor mai mulţi cititori, ci una a contării selective pe relativ puţini cititori, dar avizaţi. În genere, la tema dată, precum zicea poetul, lucrurile sunt încâlcite ca un vapor în ceaţă şi agravate şi mai mult de cohorte de grafomani, indivizi care speră să ajungă cunoscuţi şi apreciaţi prin lansarea suplimentelor xeroxate. În

78

procesul editorial, aşa dereglat şi anost precum este, a apărut şi o nefastă sintagmă teatrală – „în regie proprie” – care face ravagii pe tarabe şi în desagii autorilor ce vor să-şi vândă marfa. Se ştie că „regia proprie” scuteşte automat editurile de necesitatea de a respecta valorile, personalul ei răspunzând doar de partea tehnică a tipăriturilor, în rest toate celelalte (i)responsabilităţi asumându-şi-le autorii, unii dintre ei – grafomani sadea, auto-regizaţi. Drept tristă şi derutantă urmare, apar noiane de tipărituri care doar în forma lor exterioară satisfac condiţiile de carte, în interior însă neavând substanţa necesară care să confirme că ele merită să fie citite. Astfel că într-o măsură deloc neglijabilă procesul editorial se menţine pe hărnicia mecanică a grafomanilor care prin diverse metode extraliterare găsesc sponsori ce le-ar plăti năzbâtiile condeiului. Pe scurt, prin sponsorizări de regulă se fac (deocamdată, poate) mai mult obiecte tipografice (culegeri de texte) decât literatură.

Şi încă ceva. E drept că aceste timpuri, altele şi altfel, îi cer scriitorului variaţii de concepte profesionist-existenţiale. Dar oricare ar fi varietăţile în cauză, rămâne imanent stabilă diferenţa dintre concepţia de viaţă a scriitorului şi cea a celorlalţi oameni; diferenţa sub aspectul valoric al existenţei şi ca diversitate producătoare de valori existenţiale. De aici ar reieşi că dramatica însingurare a scriitorului se va accentua tot mai mult şi poate că ar fi de crezut Nabokov care, probabil, nu din simplă cochetărie spunea că el lucrează din dorinţa de a satisface un singur cititor: chiar pe sine însuşi.

– Ce ar trebui să se facă pentru ca literatura română să fie mai bine cunoscută în lume?

– Nu ştiu de s-ar găsi cineva care să răspundă idealmente la această nesăţioasă şi mereu „nemulţumită” (de orice răspuns) întrebare. Totdeauna dorim ceva mai mult, în timp ce, parcă nu mai puţin decât în cazul altor surate ale sale, transdisciplinaritatea europeană a literaturii române se manifestă totuşi, şi nu chiar atât de neimportant, cum se crede. Poate că această afirmare nu e a unui protagonist colectiv, să zic aşa, în bloc, remarcabil ca „volum şi calitate”, însă nu sunt puţine afirmările particulare. Astfel cum scara valorică universală nu este nici ea decât un clasament perfect arbitrar, la o mai intensă şi mai calitativă traducere din literatura noastră pe treptele ei s-ar afla loc onorabil pentru destui autori români. Nu cred că literatura română nu are nedreptăţiţii ei în vreme ce Premiul Nobel în ultima vreme revine aproape programatic unor autori aproximativ cunoscuţi. Ba chiar se creează impresia că unii autori români de valoare din diverse motive subiective par a nu fi admişi în repertoriul comunicării artistice universale. Sigur, exegeţii noştri ar trebui să-şi afle colegi asociaţi în alte ţări să mediatizeze mai pe potrivă valorică reală lucrările scriitorilor români care conţin elemente ce au puncte de contact cu o spiritualitate umană mai

79

cuprinzătoare. Aceasta ne-ar permite să fim în rezonanţă şi în efort asociat cu o mai mare parte a inteligenţei lumii (în datele ei esenţiale, fireşte, dacă nu în totalitate, ceea ce de fapt e imposibil chiar pentru genii), gândind „împreună cu gândirea care cuprinde toate”, precum spusese încă Marcus Aurelius. Deoarece nu pot să existe francezi sau englezi, chinezi sau americani, japonezi sau australieni, care să nu dorească să înţeleagă interferenţele şi diversităţile ideatice universale ce au fortificat originalitatea creativă şi existenţială românească, fiindu-i specifice acesteia. Ar fi cazul ca puterea oficială să subvenţioneze traducerea şi difuzarea celor mai bune opere literare, precum se face, să zicem, în Germania, Suedia etc. Atunci se va vedea că nu este prea consistent argumentul unor autori că cea mai simţitoare înfrângere a talentului lor vine din motivul că limba română nu este de largă circulaţie.

Mai cred, şi cred cu fermitate că, descătuşată de cenzură, literatura română (evident, în primul rând proza) va trebui să purceadă concludent la căutarea unor idei superioare, „masive”, care să catalizeze pe axele lor destine memorabile şi, obligatoriu, mari adevăruri general-umane, dând opere complexe, ca nişte universuri mentale.

În ce priveşte poezia română, consider că ea încă din primele decenii ale acestui secol se află pe linia de elită a literaturii universale.

– Ce înseamnă azi curaj în literatură? – Probabil, curajul de a şti să suporţi adevărul că scriitorul nu poate fi

nicicând absolut liber de a trăi şi de a crea în voia sa, rămânând fidel, cu nestrămutată încăpăţânare, neliniştitei şi nemulţumitei vieţi a scrisului, prin alternanţele ei necruţătoare şi consolatoare, descurajatoare şi promiţătoare. În consecinţă, înfruntând şi tradiţia de mai multe ori seculară de a dispera între Prut şi Nistru (pentru că din acest spaţiu răspund, dragă coleg Sergiu Adam) şi perseverând în munca de a face cât mai multe din cele ce sunt conforme legalităţii sociale şi celei artistice, pentru a-ţi păstra identitatea de scriitor ca dovadă civilă valabilă. Să nu te laşi tentat de o falsă şi cochetă modestie şi să crezi că, în orele şi paginile sale de graţie, scriitorul nu mai este o persoană, ci o personalitate care reuşeşte „să-şi abandoneze” eu-l cotidian, zis şi neesenţial, esenţializând achiziţiile experienţelor de orice ordin, fapt de care sunt în stare prea puţin(i) alţii.

În fine, să aibă cutezanţa de a nu-şi trăda statutul profesional în pofida tuturor impedimentelor, fiind adeptul lui Camus care spunea că atunci când se referă la existenţa sa deloc uşoară, un scriitor nu e cazul să vorbească de îndoieli, inconsecvenţe, greutăţi, deoarece, până la urmă, se poate găsi cineva care să-l întrebe nedumerit: „Dar cine îţi impune să creezi? De vreme ce viaţa este o spaimă continuă, de ce accepţi?”

Ca să nu vorbim şi de necesitatea temerităţii de a înfrunta ura şi bârfa celor rămaşi pe dinafara atenţiei şi importanţei literare meritorii.

80

– Câte satisfacţii şi câte insatisfacţii v-a adus profesiunea de scriitor? – Cum era şi firesc, mi-a oferit neuitata, aproape miraculoasa epocă(!)

a debutantului care, cu anii, avea să înveţe şi să accepte rigorile jertfirii benevole şi necondiţionate scrisului ca pe o perpetuă strădanie de modelare în formă a gândului ce are să apară de aici (de acolo, de demult) încolo. E o profesie care – vorba lui Kavafis – îţi rafinează cu adevărat sufletul prin însingurare, meditaţie şi cumpătare asemeni călugărilor. Pentru că scrisul ca profesie sau profesiunea scrisului ca vocaţie îţi schimbă, îţi re-creează sau poate îţi creează într-un anumit mod viaţa sufletească. Scriitorul trăieşte în reprize vitale de intensităţi semnificative diverse, de existenţă şi experienţă cotidiană şi de existenţă în timpul şi în interiorul actului de creaţie, unde ar fi, parcă, o lume paralelă celei de facto.

Altceva: în baza profesiunii despre care discutăm, sper că sunt şi eu printre cei care au făcut şi fac barem cât de puţin pentru ca, din derută şi rudimentar, literatura din Interriverania să-şi declanşeze energiile în linia unei continuităţi valorice panromâneşti. Să fii scriitor în Moldova Prutonistreană înseamnă să fii unul dintre cei care ştiu ce au de făcut pentru ca să nu se lase tăceri străine peste rădăcini româneşti ce răzbat la suprafaţă cu străvechea lor vigoare de dăinuire întru împlinire, anticizare şi imanentă reîntinerire. Iar un scriitor onest din Moldova Estică (de la verbul... a este!) poate face câte ceva pentru revitalizarea caracterelor mutilate încă din starea lor larvară, prin gogomănii şi minciuni ce le-au fost inoculate începând cu prima zi de grădiniţă. Dacă nu chiar cu cea de creşă. Deci, în contul satisfacţiilor intră munca scriitoricească prin care se poate ajunge la o serioasă împroprietărire a conştiinţei basarabeanului cu perenitate şi valoare românească.

În ce priveşte insatisfacţiile... Cine s-ar putea lăuda că se află completamente în afara păienjenişului unor sute şi mii de solicitări parazitare, pe care nu şi le-a dorit? Şi-apoi, vorba colegilor ingenioşi: bucuria fără umbră nu este interzisă, păcat numai că ea este atât de rară (şi, în unele cazuri – umbra atât de deasă...).

– Care este relaţia ideală dintre artă şi politică? – Puţin probabil să existe o atare relaţie, ideală... Dar ca să preiau un

model asociativ utilizat deja de un predecesor, aş zice că Leo Butnaru şi politica nu au în comun decât o întâmplătoare sumă de litere disparate, nesudate în vreun sens coerent; să zicem: L, O, T, A sau, în cealaltă ordine: O, L, T, A.

Am declarat public şi am scris că nu am de gând să mă las anexat de vreo gângavă ideologie/ platformă a vreunui partid. Tot ceea ce fac, e să încerc să-mi păstrez libertatea şi să-i îndemn şi pe alţii să şi-o recapete. Şi nu înţeleg scriitorii care îşi doresc cu oarbă înverşunare o carieră politică în stătuleţul Republica Moldova, închiriat de CSI, în care cultura autentică este

81

ţinută în carantina egoistă (la plural) a politicii de partide care mai curând îşi nutresc financiarmente amatorismul unor programe oloage şi mioape, decât să susţină general-valabilul culturii. Din această cauză societatea cade, ba pare că a şi căzut în epilepsie anticulturală.

Într-o strivitoare majoritate de cazuri politicienii nu au susţinut arta, deoarece în natura îndeletnicirilor pe care le au dânşii, cu foarte rare excepţii, nu pot fi inşi întregi şi integri, ci doar hibrizi apăruţi în urma numeroaselor conjuncturi şi situaţii de hicleană confruntare sau... reînfrăţire. Pe aceste pachiderme trufaşe în prosperitatea lor înălţată pe minciună şi furt nu le interesează valoarea intelectuală şi de creaţie a scriitorilor, ci doar convingerile şi aderenţele socio-politice ale acestora. Trist e că politicienii veleitari şi fără scrupule au reuşit şi reuşesc să-i atragă în mediul lor şi pe unii scriitori de oarece talent, unii dintre care, nerezistând în menghinele conjuncturilor de tot soiul, s-au ales cu paralizii de caracter, iar alţii – chiar cu paralizii mentale şi sufleteşti, după care prind a-i ataca pe colegii care nu fac politică de piaţă, ci perseverează în literatura propriu-zisă.

Dar credeţi, dragă prietene Sergiu Adam, că flagrantele barbarisme şi minciuni ale timpurilor noastre estice ar admite, cum ziceţi, o relaţie ideală dintre artă şi politică sau artişti şi politicieni? Cu regret, pare imposibilă o tare relaţie care, după mine, ar însemna, înainte de toate, să se depolitizeze subvenţionarea literaturii, artei, culturii, în ansamblu. Numai în acest caz am putea depăşi situaţia despre care George Bacovia (căci din urbea sa natală mi se adresează întrebările, nu?) scria că intelectualii sunt nevoiţi să solicite ajutoare sau le primesc sporadic sub formă de pomeni oficiale şi demagogice.

– Nu puţini sunt cei care consideră că morala şi politica nu pot dialoga. Dacă este aşa, care dintre ele refuză dialogul şi de ce?

– În bună parte, pentru această întrebare este valabil şi răspunsul precedent. Ar mai fi doar de nuanţat că într-o societate nu prea democratică, precum este cea din stânga Prutului, nu interesează atât calitatea intelectuală şi morală a omului, cât convingerile sale – ar fi de dorit cât mai difuze, derutate şi superficiale. Drept consecinţă, la toate nivelurile ierarhice ale existenţei statale moldoveneşti este prezent amatorismul, precarul şi bunul plac al politicienilor de ocazie şi al birocraţilor slab alfabetizaţi lipsiţi de inteligenţă şi scrupule, care trăiesc în licenţa morală a minciunii şi egoismului. Or, în acest caz, între morală şi politică nu mai rămâne loc nici pentru simplu „bună ziua”.

Apoi este vorba de o tristă sau, poate, tragi-comică încurcătură: în aceste timpuri confuze, când bişniţarii şi politicienii răspândesc imorala înşelăciunii, prea puţini oameni, înainte de a te cunoaşte mai bine, îţi acordă prezumţia bunei credinţe, a bunei intenţii. Suspiciunea faţă de intelectual, faţă de scriitor este foarte răspândită. Ei cred că scriitorul, în general intelectualii sunt culpabili de cele comise de politicieni. Astfel că, de regulă,

82

între argumentele celor pricepuţi şi tulburea judecată instinctuală a celor mulţi nu sunt alese şi ascultate primele. Deci, relaţiile intelectualului şi scriitorului cu politica şi, parţial, cu societatea într-un anumit grad este imanent conflictuală. Şi acest lucru trebuie recunoscut cu francheţe, pentru a-i descuraja pe unii moralişti autohtoni în speranţa lor de a face din moralism un fel de sistem mitico-politic.

– „Preferi să fii bogat sau fericit?” – întreba Epictet de aproape două milenii. Vă rog să răspundeţi la această întrebare ca şi cum filosoful grec v-ar fi adresat-o dumneavoastră, eu unul având doar rolul de poştaş.

– Din cele două sinonime, fericire şi beatitudine, îl prefer pe secundul, din motivul că din structura lui pot depista substantivul atitudine. Şi, e de înţeles, mi se propune să iau o atitudine faţă de bogăţie şi în această privinţă mă ajută un altcineva, un francez, probabil, şi el om care avea oarecare legătură cu literatura şi care estimase că doar vreo zece procente din scriitori pot trăi din scris. Eu deja fac parte din al unsprezecelea procent, însă nu visez totuşi la nişte afaceri-trăsnet care să mă îmbogăţească peste noapte (dacă e să ne amintim de Balzac...). Doar că, în starea absolută a lucidităţii mele neo-neoromantice se întâmplă să visez, desigur anacronic, ca George Bacovia care scria în caietele sale: „Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii”. Nu ştiu dacă prin editare de reviste şi de cărţi de valoare – căci asta aş vrea să fac în primul rând – se poate schimba rostul vieţii, dar sunt sigur că o astfel de îndeletnicire, chiar şi în timpurile noastre, e posibil să-ţi ofere clipe de fericire; clipele de fericire ale unui om bântuit de griji, om care vrea să-şi spună cu înţelegere că – ce să-i faci? – devoratoarele haite ale concurenţei sălbatice generalizate ce marginalizează cartea şi cultura sunt indispensabile modelului de viaţă pentru care pledăm: modelul capitalist şi democratic. Iar acest model, iată, presupune pentru noi, esticii, o criză istorică, pe care o şi trăim, netrăind precum am dori, în conformitate cu vreun ideal „concret”. Fapta şi întâmplarea se (cam) amână, existenţa socială şi cea particulară fiind aproape dadaist-cacafonic constrânse de un blocaj atoatecuprinzător. Ce la vie!

– Ce calităţi apreciaţi cel mai mult la un om? Dar la un scriitor? – În bună parte, respectarea prescripţiilor Sfintei Scripturi.

Cumsecădenia în alianţă cu efortul întru izbândă personală şi ajutorare a aproapelui. Fermitatea caracterului ca virtute esenţială de care depind manifestările sale profesionale şi civice. Şi, dacă aderăm la o mai veche idee că, în libertatea sa, omul pentru sine însuşi este o sarcină de îndeplinit, acelaşi lucru se poate spune şi despre scriitor, în datoria talentului căruia intră prioritar cultivarea şi consolidarea lui prin asimilări culturale şi filosofice durabile. În fine, ţin la acel care reuşeşte să fie omul şi scriitorul timpului său şi al istoriei ţării sale, având afabilitate şi solicitudine pentru semenii săi de pe întregul mapamond.

83

– Ce sfaturi îi daţi scriitorului care sunteţi şi cum reacţionaţi când el nu vă ascultă?

– Îi spun să nu se înhăiteze cu hărţuiţii orgoliilor personale şi străine care, de când lumea, au a pierde în această dublă şi contrară strivire de energii. Pentru că scriitorii nu vin şi nu merg unii în continuarea altora, nici unii contra altora, ci vin şi merg alături de ceilalţi, prezenţi sau care au fost şi au rămas importanţi ca valoare. Şi, pentru a nu-şi face în zadar inimă rea, să-i zâmbească înţelegător mai tânărului său (posibil) coleg care deja încearcă a mi se adresa cu un abia (deocamdată) perceptibil sentiment de superioritate, fetişizând, acest june, până la ridicol vânzoleală zisă nouăzecism, postmodernism despre care lumea românească a exegeţilor recunoaşte că se ştie atât de puţin, de vag, de nesigur şi de uşor de dat peste cap. Aceasta în baza franţuzescului la fable de ricochet că fiecare generaţie scriitoricească este tentată a se crede generaţie-fundament, în realitate nefiind decât o generaţie-supliment (la Homer!).

Apoi, nu de puţine ori, când deschid, la întâmplare, dar ritualic, Sfânta Scriptură, dau de una din marile pilde ale lui Solomon: „Zi înţelepciunii: «Tu eşti sora mea!» Şi numeşte priceperea prietena ta”.

Iar când El-Eu nu mă ascultă, pur şi simplu îi repet tot mai răspicat şi insistent sfaturile pe care cred că trebuie să le urmeze.

– Ce aveţi pe masa de lucru în momentul de faţă? – La drept vorbind, nu am nimic înscris pe lista de urgenţe. Mecenatul

degradant în futilitatea aşa-zisei sponsorizări spulberătoare de iluzii nu grăbeşte arta şi artistul, ci, din contră, le anihilează elanurile. Deci, am depus manuscrise la câteva edituri de pe ambele maluri ale Prutului. Au trecut şi mă tem că vor mai trece anii incertitudinii hamletiene, de data aceasta referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea trecerii de la vrafurile dactilogramelor la consistenţa cărţilor. Şi doar din motivul că întreţinem un dialog, ţin să precizez că printre acele manuscrise sunt şi două de dialoguri, Prezenţa celuilalt şi Labirintul fără Minotaur (acestuia posibil o să-i modific titlul), printre protagoniştii cărora sunt Sorin Alexandrescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nicolae Breban, regretaţii Mircea Ciobanu, Cezar Baltag şi Ioanid Romanescu, apoi Paul Goma, Rodica Iulian, Mircea Martin, Marin Mincu, Fănuş Neagu, Octavian Paler, Adam Puslojic, Eugen Simion şi mulţi alţii. Sper să se găsească editori care să se intereseze de ele, de aceste manuscrise apărute din simplul motiv că sunt un om curios, ca mai toţi oamenii, însă, faţă de alţii, am totuşi îndrăzneala să pun câteva întrebări mai mult, ca de obicei, dar, sper, nu întrebări în plus.

Sergiu Adam

(Ateneu, nr. 1, 1997)

84

SPERANŢA DE A REZISTA ŞI ILUZIA DE A ÎNVINGE

(NICOLAE ROIBU)

– Stimate domnule Leo Butnaru, nu intenţionez să încep acest dialog

cu nişte complimente, dar situaţia reală mă face să constat un adevăr: dintre scriitorii de la noi, dumneavoastră sunteţi, în prezent, unul din cei mai apropiaţi de actul scrisului. Daţi dovadă de o fecunditate de invidiat, ca poet, prozator, eseist şi publicist...

– „Unul dintre cei mai”?...Să trecem peste asta... Atari clasamente bizare ar trebui, probabil, dinamitate cinic, cu o concluzie a lui Kafka ce spunea cam astfel: nu merită să fii primul... – invidie, nerecunoaştere, supărare... ba mai şi plouă. (Ce-i drept, acum, iarna, ba mai şi ninge...).

– Oricum, până dinamităm ceva, nu pot să nu vă întreb, în contextul de mai sus, de unde atâta energie fizică şi intelectuală?

– Mda, îmi aduc aminte de un vers al unui hiperrealist socialist de odinioară: „De unde atâta putere, de unde atâta avânt?”. Probabil, l-ai învăţat şi tu, pe dinafară, la şcoală sau la Universitate.

– Sigur. Să fi încercat să nu-l învăţ! Însă întrebarea mea are un subtext serios. Deci, de unde atâta energie la cei cincizeci de ani, pe care vă grăbiţi să-i rotunjiţi? De unde atâta inspiraţie?

– De fapt, nu m-aş fi grăbit, dar, precum zici, iată, jumătate de secol împlinit... Aiuritor de repede se face ieri şi mai anţărţ! Dar, chiar dacă deja barba mi-i bicoloră, să admitem că sunt încă la ne-adânci bătrâneţe.

– Eu vă urez să ajungeţi şi la ele. – Mersi. În acest caz, întrebarea ta n-ar mai trebui să aducă vorba

despre energie, fizică, cel puţin. Referitor la energia intelectuală sau la inspiraţie, aş vrea să cred că, la adânci bătrâneţe, m-ar putea viza şi pe mine o spusă foarte de demult, a Sfântului Augustin: „dacă te afli în Spirit, în loc să îmbătrâneşti precum aparenţa ta fizică, pe cât trece timpul, te înnoieşti”. Ar fi bine să urmăm, neabătut, şi noi acest principiu, adică, la orice vârstă, să ne aflăm în Spirit.

Ce să-ţi mai spun? Pur şi simplu, muncesc ca un poet, ca un prozator, ca un bun, cred, gazetar de meserie, chiar şi acum, când nu sunt slujbaşul vreunei redacţii. Dar, şi în relativa mea libertate, muncesc ca un angajat. Ba, uneori, ca un... apucat. Muncesc metodic. Ca un angajat-apucat pe care nu-l poate forţa ceva, cineva, să-şi abandoneze preocupările vitale, de bază. Şi

85

poate că vocaţia... Te asigur, toate astea – captivante, acaparante. Simt permanent ceva vag-fascinant care, îmi dau seama, seamănă cu

(şi este chiar) discretul suflu al inspiraţiei. În special în sezonul torid al verii. Cred că, în iulie–august, trăiesc o graţie a unui demon bun al literaturii şi biologiei. În această perioadă mă aflu pe culmile... ne-disperării, chiar dacă niciodată n-am fost contra lui Cioran. Vara, până şi un poem dramatic sau sumbru-elegiac comportă mărturia vitalităţii şi o pledoarie pentru robusteţe. Toate cărţile, câte le am, dacă nu le-am scris vara, verile, de regulă, le-am gândit şi întregit componistic, arhitectural, regizoral, în iulie–august, când literatura mă apără de insolaţie, ţinându-mă sub vreun acoperiş, la masa de lucru.

– E de presupus că în travaliul literar mizaţi mult şi pe voinţă, pe disciplină.

– Este imposibil ca voinţa să-ţi stea permanent la post, însă e de dorit ca ea să abandoneze pe cât mai puţin timp posibil acest post-cheie, de unde se dirijează dinamica vocaţiei şi înzestrării tale creatoare. Astfel, nu sunt necesare doar predispoziţia şi dragostea pentru literatură, ci şi voinţa pentru studierea, crearea şi afirmarea artei scrisului. În ceea ce priveşte disciplina... Citisem o frază, în italiană, pe când încercam să studiez fără profesor această limbă. E una din puţinele sintagme pe care le-am memorat: „Disciplina come conforto, come consolazione profonda e unica pace”. Subscriu la această idee, în special astăzi, când viaţa literară nu e decât o supravieţuire.

– Se zice, inclusiv în unele referinţe critice, că sunteţi unul din puţinii scriitori de la Chişinău care a înţeles relativ multe din tainele literaturii. În ce constau ele, aceste taine?

– Eu cred că şi astăzi, incontestabil – şi astăzi! în plină şi rapidă prea-îndepărtare de misterele antichităţii, scriitorul modern/ postmodern poate simţi şi trăi, uneori, suflul aproape mistic, miraculos, transcendental, dacă vrei, al universului literaturii dintotdeauna, de la Homeriliadaodiseea încoace, spre noi. Sunt sublime clipe de retro-trans-cotidian, să le zic astfel; de trans-post-modernitate.

Apoi, chiar dacă este utopică intenţia de a înţelege procesul artistic în esenţele şi nuanţele sale, aceasta nu înseamnă că noi trebuie să renunţăm la o atare tentativă. Există aici o dinamică de necurmat, ca din sine născându-se, ca şi cum „împotriva” unui scepticism categoric al oricărui autor/ creator predispus de a renunţa să se mai intereseze de tainele zămislirii artistice. Pur şi simplu, el nu e în stare să-şi stopeze curiozitatea de a şti ce şi cum se petrece, totuşi, în spiritul uman, avid de altceva decât ceea ce se vede, se aude, se înţelege la suprafaţă. Există aici o irezistibilă forţă a vertijelor existenţiale, a sensibilităţii şi raţiunii umane, care ne „absorb” în abisurile propriei noastre misteriozităţi de a fi, de a vieţui, de a crea, adică – şi de a scrie literatură.

86

Referitor la înţelesul sau neînţelesul tainelor literaturii, e aici, mai curând, un fel de a zice. Poate că doar am putea discuta despre o strategie de a fi... curios, de a vedea, de a înţelege scrisul ca act de creaţie, ca vocaţie ajunsă profesie sau, inclusiv, ca inevitabilă parte – cotă de rutină ce ţine pur şi simplu de ingineria meseriei de literat. A înţelege cum să te... montezi, să te pregăteşti, să te predispui de a recepta „informaţiile”, din lume şi din tine, în nuanţe, şi chiar într-o anumită stilistică, prozodică sau eseistică, narativă sau jurnalieră.

– Din câte ştiu, aţi avut, în calea de scriitor, destule bariere, destule oprelişti. Care din ele au fost cele mai dificile?

– Bariere şi oprelişti au avut şi alţi colegi de-ai noştri care au fost supuşi la adevărate cruzimi şi suplicii, nu doar ideologice, ci şi fizice. Cu anii, unii din ei au înţeles că scriitorul este eminamente un om al destinului şi, în orele sale de suferinţă, nu trebuie să se supere nici pe Dumnezeu, nici pe popor.

În ceea ce mă priveşte, chiar dacă în unele momente am trăit în isteria posibilei sinucideri, n-am căutat sau inventat duşmani şi duşmănii, obstacole şi oprelişti, ci, mai totdeauna, m-am gândit la propriile mele slăbiciuni şi erori. În consecinţă, am regretat că n-am putut înţelege devreme de tot că, pentru un scriitor tânăr sau nu prea, multe lucruri sunt de-a dreptul inutile, dacă nu chiar nocive, pentru a-i atrage interesul. Cam multora dintre noi, fleacurile ne-au furat sau ne-au asasinat timpul dat de Atoatecreator numai şi numai pentru literatură şi pentru eleganţa sau nobleţea demnităţii noastre într-o lume necruţătoare. (Aşadar, regretând, ajung a-mi fi propriul profesor de păreri de rău, de regretologie).

În fond, nu sunt totdeauna un temperament tonic. Am sincopele mele de tonus existenţial. Am descurajările şi, câteodată, disperările mele. Numai că reuşesc oarecum să mă remontez, să revin la spiritul creaţiei şi nădăjduirii.

– Spiritul Iluziei necesare, cum spuneaţi într-un poem. – Şi pe o copertă de carte. Prima care mi-a fost editată în dreapta

Prutului. – Pornind în literatură cu Aripă în lumină, visând Sâmbătă spre

duminică, după Formula de politeţe şi Duminici lucrătoare aţi ajuns la Spunerea de sine şi Prezenţa celuilalt, pentru ca Iluzia necesară să vă aducă spre Puntea de acces în literatura română de certă valoare. Chiar dacă mai amintesc şi de volumele de poezie Vieţi neparalele sau Gladiatorul de destine, de cel de proză Îngerul şi croitoreasa, apărute la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Alba-Iulia, Cluj, nu reproduc decât o parte din titlurile cărţilor pe care le-aţi semnat. Cred chiar că dl. Leo Butnaru scrie mai mult decât citesc unii colegi...

– N-ai ce-i face: astfel se reconfirmă ipoteza că noi trăim într-o civilizaţie în care fiecare „se scrie pe sine”, fără a-l citi pe celălalt. Eu, însă,

87

cel aflat la a n-a carte, regret că sunt suspectat de „exces de viteză” tocmai de unii care, pe timpurile sovieticilor, ajunseseră la n-n-n-ele opuscule. De fapt, ăştia n-au citit atunci, nu citesc nici acum, încercând să înjghebe în literatură sau în viaţa literară o atmosferă de băşcălie, mahalagism şi relativitate valorică. Se întâmplă că, până şi în unele medii scriitoriceşti, literatura este tratată cu gesturi ieftine de neprofesionişti care nu-şi iau în deplină seriozitate meseria. E o uşurinţă maladivă în foarte aproximativa asumare a unui destin de scriitor. Şi tot în atare medii, se manifestă nervozitatea şi neliniştea agresivă, vorbăreaţă, cu care sunt întâmpinate succesele altor colegi. Bine şi trist a spus cine a spus că, drept animal totemic sau heraldic, pe drapelul nostru ar trebui pusă o capră: capra vecinului!

Anume slab-profesioniştii încearcă să menţină nişte absurde devieri şi divizări regional-autohtoniste, cantonate într-un dogmatism mioritico-păşunist, într-un conservatorism paseist depăşit. Cu părere de rău, sunt de întâlnit încă pe la noi multe spirite retrograde, neevolutive, ale unora din cei care ar trebui să fie exegeţii literari, adică – să fie cei mai buni cititori(!), aceştia, însă, arătându-se foarte departe de a însuşi şi de a opera cu o ideatică şi terminologie adecvate orientărilor estetice contemporane.

Deci, eu scriu fără a mă gândi la cei care nu citesc, din lene şi din incultură.

– Mulţi vă consideră un scriitor şi un om incomod. Ce înseamnă incomoditatea în artă şi în viaţă?

– Probabil, înseamnă neconformism şi nonoportunism. E drept că, în tinereţe, oarecum inconştient, „stăpâneam” în mod perfect arta de a irita. În special pe unii colegi mai în vârstă, care se considerau fruntaşi de meserie (chiar dacă nu erau astfel şi de...talent)., unul sau doi dintre care nu s-au… deziritat nici până astăzi, purtându-mi sâmbetele, scriind nişte replici anoste, oţărâte referitoare la unele atitudini ale mele, văzându-şi ameninţată celebritatea conjuncturistă, pe care le-o ocrotea CC-ul de odinioară. Apoi, alţi vreo doi-trei confraţi, au încercat pe seama altora, inclusiv pe a mea, să-şi îndreptăţească josniciile prin genialităţi autoproclamate. Ăştia erau alintaţi, supraevaluaţi, „supraexpuşi” în prezidii şi rânduri din faţă, de comsomol şi de partid, la ei acasă şi la „planetariu”. Ştii ce e acela „planetariul”?

– Sigur, aşa i se spunea eufemistic KGB-ului. – Şi, chiar dacă s-a schimbat câte ceva în ordinea social-culturală de pe

aici, ei umblă încă ţâfnoşi că nu li se mai respectă pretenţiile de prioritate. Dar poate că, în cazul generalizărilor... generaţioniste, atât de la modă,

eu sunt un ins oarecum atipic. Nu ştiu dacă e bine sau e rău să fii atipic, când e vorba de solidaritate colegială, însă eu nu mă prea încadrez/ înregimentez nici în principii estetice, nici în tipaje şi caractere care se ţin împreună. Se ţin şi chiar, uneori, se susţin. A fost cazul că am regretat că nu sunt susţinut şi eu aici, în Moldova Prutonistreană; că nu sunt susţinut de unii colegi de

88

generaţie care s-au umplut de distincţii, medalii, insigne, ordine de „maeştrii ai literaturii”. Până la urmă, am înţeles că ne-susţinerea era perfect îndreptăţită: de ce ar fi susţinut ei un atipic, un incomod?

În fine, am un fel de a fi cam pieziş. Din această cauză am şi pierdut, de mai multe ori. Dar consider că, din acelaşi motiv, am avut şi de câştigat. Presupun că am câştigat mai mult decât dacă aş fi fost la cravata unisonului de slavă ţie colectivă scriitoricească(!) condusă de Pavel Boţu. Nu sfidez cu răutate, ci cu surâsul omului liber. Iar când contrazic, îmi apăr poziţia. Şi experienţa textului.

– Aveţi prieteni, i-aţi avut? Cum înţelegeţi o prietenie, nu totdeauna durabilă printre oamenii scrisului?

– Am avut şi am prieteni. Prieteniile mele nu sunt discrete, ci publice, cunoscute, de ani, ba chiar de decenii. Aceste prietenii n-au putut fi curmate nici de „strădaniile” unor „colegi” care, la US, otrăvesc totul cu zvonistică, bârfă, derută, pizmă şi eşec profesional. Cum ar fi zis Mihail Sebastian, ăştia mă sperie! Când mă gândesc că se numesc scriitori, mă întreb cum nu-i sperie ironia termenului...

Repet, chiar cu colegii – scriitori, cunoscuţi şi ţie, Nicolae, prieteniile mi-au fost şi mi-au rămas constante, unele pe parcurs de mai bine de trei decenii. Astfel că am avut fericita intuiţie de a merge acolo unde sunt şi eu cineva şi altcineva este plăcut firii mele. Atât.

– Spuneaţi undeva că libertatea este cel mai important lucru. Ce înseamnă libertatea pentru un scriitor?

– Cred că, fără exces de ne-modestie, pot susţine şi retro-confirma că, acum treizeci de ani, eram printre tinerii, studenţi sau absolvenţi de facultate, care încercau să înfrunte blocajul istoriei ideologizate excesiv, agresiv şi mincinos.

– Drept mărturie poate servi, cred, şi jurnalul „Student pe timpul rinocerilor”, pe care-l publicaţi în ziarul „Ţara”.

– Pe atunci, în Universitate şi în redacţia „Tinerimii Moldovei”, noi ne „inoculam” tendinţa şi obligatoriile eforturi de a ne autoinstrui, temeinic şi exemplar, conform principiilor libertăţii interioare.

Apoi, am căutat să-mi „eliberez” cât mai mult timp pentru literatură, timp coerent în dedicarea lui creaţiei, scriscetitului, timp ne-înfeudat unui program social mecanic, aproape instinctual, derulat între orele 9–18. Peste ani, m-am bucurat de a fi oarecum „prin corespondenţă” în consens cu domnul Gabriel Ţepelea, eu parcă intuind şi urmând un precept de-al dumisale, care poate fi formulat astfel: pe eşichierul vieţii sociale se pune problema de a renunţa la conjuncturi şi avansări conjuncturiste, pentru a păstra respectul faţă de tine însuţi. În caz contrar, treci victimizat peste tine şi – mai grav! – peste alţii. Pentru că, mai remarca acelaşi autor, primul imbold, prima treaptă spre libertate porneşte întotdeauna din noi înşine, din firea,

89

intimitatea şi caracterul nostru (dacă avem totuşi caracter!). De altfel, şi celebrul scriitor Gombrowicz sublinia că unul din principiile de primă importanţă al unei personalităţi scriitoriceşti e de a nu-şi pierde caracterul (raţiunea, poezia şi farmecul – mai adaugă el).

Aşadar, consider că a fi liber, ca scriitor, înseamnă ştiinţa de a reuşi să renunţi la chestiuni şi treburi care, de fapt, sunt în afara făgaşului tău firesc de manifestare. Şi această ştiinţă, sau artă, e posibilă în trei cazuri: când făgaşul de bază îţi asigură posibilitatea de a exista materialiceşte fără probleme; când nu ai un orgoliu exagerat, pe care să ţi-l satisfaci prin activităţi politice, în fond nefireşti ţie; terţio – când nu eşti atât de tâmpit pentru a nu înţelege şi a nu urma cele spuse mai sus.

– Faceţi politică? Cineva vă critica pentru faptul că v-aţi fotografiat alături de dl Snegur.

– De altfel, la întrebări asemănătoare am mai răspuns, colegului Sergiu Adam, pentru revista „Ateneu”, şi dumitale, pare-mi-se, domnule Roibu, pentru revista „Flux”. Ce-i drept, a apărut o nuanţă: cea cu fotografia. Ar fi de spus însă că respectivul băgător de seamă ar trebui să fie onest şi să remarce că, în respectivul poster al CDM, eu sunt „înconjurat” de alte trei personalităţi – acad. Mihai Cimpoi, Valentin Mândâcanu şi acad. Ilie Untilă, până la dl Snegur având încă destul spaţiu. Atare „nemulţumiri” şi le manifestă tocmai colegii care au tot făcut navete între comunişti, păsărele, gâze şi acum – zic ei – liberali. Să le fie de bine, însă tot i-aş sfătui să se arate oarecum mai constanţi în opţiuni. Pentru că eu nu împărtăşesc părerea că tribulaţiile politice, devierile sau, cum spuneam, oportunismul unor scriitori nu ar trebui luate în considerare, chiar dacă ele nu se grevează asupra scrisului lor.

Aş mai putea spune că am şi perioade sociale bunicele, însă, în alte răstimpuri, pe plan de carieră socială am o viaţă cam inoperantă. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt mulţumit atunci, când preocupările literare propriu-zise îmi potolesc activităţile publice. Apoi, revin din nou în arenă, pentru că misiunea unui scriitor este şi una sui generis de intelectual, care să facă şi el cât de cât pentru ca societatea să devină valabilă şi viabilă din punct de vedere cultural. Mai ales societatea în care economia politică e în directă şi crâncenă opoziţie cu economia culturală, să zic aşa. Societatea din stânga Prutului, în care presiunea ierarhică e năucitoare prin birocratismul ei stratificat de ignoranţă şi suspiciune. Birocratism manifestat prin amatorismul bunului plac, al extra-constituţionalităţii, al racilelor sistemului totalitar. Astfel că, pentru a nu te lăsa pradă conştientizării unei abandonări ca scriitor, marginalizat ca intelectual de către putere şi dregătorii puşi pe căpătuială, trebuie să te opui politicului oficializat, etatizat, birocratic. Drept consecinţă ar reieşi că fac, totuşi, şi eu ceva politică, însă o politică a convingerilor mele, a caracterului meu, a apărării vocaţiei mele. O politică a

90

scrisului elevat, ce ar dumeri cititorul. În ceea ce priveşte politica – politică, de partid sau de gaşcă, aici mă ajută Roland Barthes, care susţinea că textul este sau ar trebui să fie „o persoană care-şi arată dosul Tatălui Politic”. Sfidător de frumos, de plastic şi de... răzbunător pentru un scriitor care ştie să-şi respecte vocaţia. Pentru că ajungi, cred, mai bun profesionist cu cât te pricepi mai bine câte lucruri şi câte acţiuni pot fi evitate fără ca aceasta să aibă vreo repercusiune nocivă asupra îndeletnicirii tale predestinate.

– Unde duc astăzi gândurile domnului Leo Butnaru, cel însoţit de Iluzia necesară?

– În aceste timpuri ce mi se par ale unui non-stop cardiac, sigur că mă mai însoţeşte umila, nepretenţioasa, nestridenta filosofie a Iluziei. Filosofia Iluziei care se naşte ca de la sine şi devine ca şi obligator necesară...Pentru că, în anumite cazuri, iluzia (necesară) mi se pare a fi chiar un fel de artă pentru artă a dezamăgirilor şi resemnărilor noastre, a împăcărilor cu unele stări de fapt, infructuoase (din diverse cauze). Trebuie să ştim sau să învăţăm a accepta iluziile ca pe o frumuseţe a zădărniciei întru sublim, ca pe un romantism al... deşertăciunii deşertăciunilor. Recapitulând, ar fi de menţionat că, în cazul mai multor generaţii care au trăit (şi) în socialismul imperialist ruso-sovietic, nu se poate vorbi decât de o istorie a iluziilor şi a năzuinţelor necesare, împlinite destul de parţial sau spulberate în eşecuri şi rateuri... romantice, în tinereţe, sau, astăzi, potolite, oarecum resemnate, în renunţările impuse de primele oboseli şi de neîncredere, poate că, în propriile forţe. Iar cei care nu s-au lăsat învinşi în spirit, pur şi simplu mai nutresc speranţa de a rezista şi iluzia de a învinge, concomitent gândindu-se că este nevoie de poezie, de literatură şi astăzi, în această dominare copleşitoare a locurilor comune, în această indiferenţă deplorabilă faţă de altceva, care să nu fie standardizat, etichetat, coca-cola-izat într-un fel de tâmpenie cotidiană ca şi generalizată.

De aici şi starea mea de spirit şi de gânduri curentă – cea a unui optimism de natură teologică în opoziţie cu un pesimism de sorginte păgână, insuflat de condiţia umană şi socială a vremurilor şi locurilor noastre.

– Ce vă inspiră astăzi – haosul, nehaosul, libertatea, lumea şi spaţiul în care trăim, contactele cu oamenii sau singurătatea la care e sortit scriitorul în faţa filei albe?

– Ca regulă nescrisă, dar de o perceptibilitate obligatorie, scriitorul se deosebeşte de alte categorii de pământeni printr-o veghe a curiozităţii distilată oarecum în ipostaza ei de uimire, poate că nedeclarată, faţă de orice fenomen vital, cultural; faţă de viaţă, în general. Pentru fiecare dintre noi, dacă acest fiecare este cât de cât sensibil prin curiozitatea sa, viaţa e mereu nouă din simplul motiv că ea nu este, în întregime, ceea ce a fost şi „cum” a fost ieri. Chiar de la o clipă la alta viaţa şi, respectiv, destinul nostru de vieţuitori, îşi modifică percepţiile, sentimentele, gândurile, problemele,

91

intenţiile, satisfacţiile sau tristeţile. Ca un caleidoscop al dinamicii, deci şi al vivacităţii sufleteşti. Dacă vrei, pentru fiece ins aparte viaţa este şi o... curiozitate de sine. În mare, însă, rămânând o curiozitate deschisă spre Lume, spre Univers, spre însuşi miracolul existenţei cosmice care înglobează, fie doar şi la scară infinitezimală, existenţa umană; existenţa omului. Aşa că, din cele spuse până aici, se pot deduce lesne sursele inspiraţiei de care întrebi.

– Care ar fi condiţia optimală a unui scriitor printre scriitori, nu numai a celor de astăzi, ci şi a celor dintotdeauna, de peste secole homeriene, adică în istoria literaturii?

– Oricare i-ar fi predilecţiile, de şcoală sau de formulă estetică, scriitorul trebuie să caute acordul cu permanenţa, cu continuitatea, cu elementele de bază ale literaturii înţelese în condiţia ei generală, universală, nefragmentată de partizanate şi parţialităţi (părtiniri) subiective şi provizorii. Această poziţie e necesară şi din considerentul că niciun scriitor nu este un discipol al... nimănui. Obligator, el este ciracul literaturii gândite la modul ei globalizant de existenţă ca realitate spirituală de peste secole şi civilizaţii. Aici, cred, atingem un punct de vedere comun, care nu este, în fond, al vreunei generaţii sau epoci, ci al literaturii însăşi.

– Sunteţi un scriitor liber-profesionist. Cu ce v-aţi ocupa dacă v-aţi auto-pensiona, adică aţi abandona într-o bună sau nefericită zi scrisul?

– Ca într-un budism al subconştientului, scriitorul este pentru sine propriul refugiu. Chiar dacă nu pricepuse asta în inocenţa sa preliterară, pe când încă nu prinsese a păcătui prin cuvânt şi în cuvânt, el era deja dependent de un destin, poate că implacabil, la care-i va fi aproape imposibil să renunţe. Oricât de greu ar duce-o din cauză că nu se poate trăi din literatură, din poezie în special, adevăratul scriitor, predestinat prin vocaţie îndeletnicirii sale, ar trebui să subscrie la destăinuirea lui Horia Vintilă, care notase următoarele: „Misiunea noastră, a poeţilor, în sensul antic al cuvântului, e aceea de a face loc, în limbaj, revenirii zeilor fugiţi. Nu există deci misiune mai grea şi mai superbă şi de asta mulţumesc în fiece zi lui Dumnezeu că m-a destinat scrisului şi nu altei trebi lumeşti”. Aici ar fi şi răspunsul referitor la auto-pensionare sau mai ştiu eu ce altceva nefast pentru vocaţia şi profesia scriitorului.

– Care ar fi deosebirea dintre vocaţie şi profesie, în cazul scriitorului?

– Temperamentul sau destinul scriitorului este ceva intermediar între vocaţie şi profesiune. Vocaţia e un dat, o predestinare, pe când profesiunea, în concepţia mea, e o asumare benevolă, dar prin voinţă, a muncii de convertire a vocaţiei în fapta scrisului, în fapta cărţii.

– Poezia, proza, eseurile şi publicistica domnului Leo Butnaru au parte de aprecieri elogioase şi foarte elogioase, venite din partea unor personalităţi notorii ale literaturii româneşti (Constantin Ciopraga,

92

Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi, Laurenţiu Ulici, Ioanid Romanescu, Fănuş Neagu, Marius Tupan) sau a mai tinerilor confraţi (Vasile Gârneţ, Dan Stanca, Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocan, Em. Galaicu-Păun) etc. În lumina acestor estimări, cum vedeţi evoluţia scrisului lui Leo Butnaru?

– Încă nu am trăit suficient, nu am scris cărţile mele cele mai reprezentative, n-am citit cât mi-aş fi dorit, pentru a îndrăzni să răspund la această întrebare care, trebuie să recunosc, mă pune în criză de sagacitate şi perspicacitate.

– În prima întrebare ne-am referit la scriitorul, sau scriitorii din stânga Prutului, şi acum găsesc de cuviinţă ca, în chip de acoladă, să vină şi ultima întrebare: domnule Leo Butnaru, ce înseamnă să fii scriitor la Chişinău?

– A fi scriitor între Prut şi Nistru nu e ceva ce ţine de binecuvântare. Dar dacă accepţi să te manifeşti ca atare, prin faptele scrisului, ale cărţilor, fă-o pe cont propriu şi nu miza pe îngăduinţa şi condescendenţa proniei cereşti.

Nicolae Roibu

(Luceafărul, nr. 19, 1999)

93

UN GLADIATOR AL DESTINULUI (MARCELA GAFTON)

– Stimate domnule Leo Butnaru, cei 50 de ani pe care îi împliniţi la 5

ianuarie (La mulţi ani!) reprezintă o vârstă a bilanţurilor? – O jalonare de vârstă poate fi interpretată diferit: sub aspect biologic –

într-un mod, sufleteşte – în alt mod, iar în planul creaţiei – radical diferit. Şi dacă am aduna aceste şi alte componente, ar trebui să am cam la 150 de ani trăiţi... paralel. Semn că sunt şi autorul unui volum ce se cheamă Vieţi paralele.

– Ei bine, să încercăm să ocolim motivul oarecum nostalgic al vârstei biologice şi vă rugăm să faceţi câteva referinţe la cartea „Îngerul şi croitoreasa”, considerată una dintre cele mai bune de acest gen, apărută în anul 1998.

– S-a întâmplat ca în acest an să îmi apară două cărţi: Gladiatorul de destine, un volum de poeme, apoi Îngerul şi croitoreasa, carte de proză care a întrunit referinţe pozitive în revistele Luceafărul (cea a Uniunii Scriitorilor din România, nu într-un ziar de partid de la Chişinău), în Convorbiri literare, iar o proză a fost inclusă în antologia lui Dan Silviu Boerescu Iubiri subversive (cele mai bune nuvele ale anului 1997). Bineînţeles, mă bucură apariţia acestui volum, lucru ce se întâmplă după 10 ani de la editarea precedentei mele cărţi de proză. Le sunt recunoscător scriitorilor şi editorilor clujeni Virgil Bulat şi Nicolae Mocanu pentru că au făcut ca această carte să vină pe lume.

– Credeţi că acest volum poate fi pus pe balanţa unui premiu literar? – Aş fi bucuros să tragă la cântarul criticii, fiind convins că o parte din

proza care se scrie între Nistru şi Prut, remarcată în contextul general românesc, merită atenţie.

– Şi pentru că am ajuns în acest punct al discuţiei vreau să reproduc unele rânduri apărute în revista „Luceafărul” de la Bucureşti: „Leo Butnaru s-a metamorfozat dintr-o persoană într-o personalitate remarcabilă a literaturii nu numai de dincolo de Prut, dar şi din România, demersul său artistic înscriindu-se în ceea ce Laurenţiu Ulici înţelegea prin «deceniul al şaptelea» al literaturii noastre contemporane. Ca atare, analiza discursului său trebuie integrată nu numai contextului regional, de care s-a diferenţiat printr-o rapidă ardere de etape, sincronizându-se cu cele mai avansate tehnici europene – aşa cum ne-am străduit să arătăm,

94

ilustrând izbânda unui altfel de tip de univers artistic”. Vă flatează astfel de aprecieri?

– Mă onorează... – Ştiu că aveţi mulţi prieteni printre scriitorii care trăiesc gândirea

românească dincolo de graniţele Ţării. Vă rugăm să vă referiţi la importanţa întâlnirilor cu ei.

– În repetate rânduri am putut lua legătură cu colegii noştri, scriitori români care locuiesc în Franţa, Germania, Israel, SUA, Suedia, în primul rând la tradiţionalele simpozioane de la Neptun. Apoi am avut ocazia să ne întâlnim şi la Bucureşti, la Casa Scriitorilor, unii dintre ei ne-au vizitat şi la Chişinău. Iar când mă gândesc la scriitorii români din diaspora, mă opresc, în primul rând, la Paul Goma care, din păcate, încă nu s-a hotărât să vină la Chişinău, la Gabriela Melinescu şi le Ion Miloş din Suedia, la Ion Dumitru din Germania, apoi la Dorin Tudoran, care tot al diasporei e, dar acum e cu noi, aici, la Chişinău, în virtutea unor funcţii necesare democratizării societăţii prutonistrene, la Sorin Alexandrescu din Olanda, pe care îi apreciez pentru simplu fapt că sunt scriitori de certă valoare. În acest sens, meritul lor nu e că s-ar afla în alte ţări, ci că sunt scriitori adevăraţi. Iar întâlnirile cu ei reprezintă nişte confluenţe fireşti de creaţie.

– Revenind la „cel de acasă”, ce aveţi acum în atelierul de creaţie? – Vreau să deschid o paranteză şi să-i mulţumesc ziarului Ţara pentru

că pe parcursul unei jumătăţi de an mi-a publicat 2/3 din jurnalul Student pe timpul rinocerilor la care ţin mult. Pentru că e al juneţii mele, al studenţiei noastre de acum mai bine de un sfert de veac. Pe urmă, bineînţeles, aş dori ca unele manuscrise de-ale mele să devină cărţi. Sunt dintre cei care nu pot să rămână cu fila albă în faţă, care se ambiţionează să creadă că au ceva de spus. Apoi mă gândesc să-mi revăd poemele scrise în ultimul timp, mi-e dor, chiar mult mi-e dor de a scrie proză (şi ea reprezintă marea sărbătoare a... muncii mele), ţin să colaborez cu publicistică la unele din cele mai prestigioase reviste româneşti, neputând, adică, evita o „apucătură” care-mi este în fire.

Tot aici – angajamente pentru revistele Sud-Est, Contrafort, Limba Română, pentru că într-un spaţiu fără reviste literare nu mă simt în... cernelurile mele.

– Ştim că vă onoraţi vocaţia. Dar nu se întâmplă oare ca tocmai în virtutea acestui fapt să fiţi invidiat?

– Chiar dacă mai sunt şi pizmuit, vreau să precizez pentru neavizaţi şi rău-intenţionaţi că nu scriu mult, iar la serviciu nu merg din obligaţie. Ajuns la o anumită vârstă şi experienţă, cred că pot esenţializa. Contrar aparenţilor, sunt o persoană solitară, un om al bibliotecilor. Printre cărţi nu mă simt invidiat.

– Şi dacă aţi fi posesorul unui plic alb, în care, eventual, aţi pune dorinţe?

95

– În una din nuvele din volumul Îngerul şi croitoreasa, intitulată Ivan şi Ioana, eroina se vede în ipostaza de a se aciua într-un plic mare-mare, iar pe el să fie scrisă adresa unde ar dori ea, Ioana, să ajungă...

– Tot o dorinţă... – Evident, dacă aş avea un plic mare, l-aş croi în mai multe plicuri mai

mici, pentru a pune în ele gândurile bune adresate prietenilor de departe, iar alte câteva plicuri, cu textele mele, le-aş trimite la redacţiile pe care le preţuiesc ca cititor şi scriitor. Pentru a-mi onora, precum ai spus, menirea. Mă bucur că îmi oferiţi ocazia să le adresez cititorilor ziarului Ţara, de la care am primit numeroase semne de simpatie, urări de pace sufletească, în noul an, care să le asigure o ascendenţă spre mai bine, spre mai lumină, spre mai simţire de Ţară şi cultură românească.

– Vă mulţumesc. La mulţi ani!

Marcela Gafton (Ţara, 29.XII.1998)

96

CULTURA ARE O INEVITABILĂ FUNCŢIE CRITICĂ LA ADRESA TIRANILOR

(ION PANAIT)

– „Uşor raţionalistă, poezia lui Leo Butnaru nu urmează

programatic vreuna din orientările opoziţioniste (tradiţionalistă, modernistă, postmodernistă), ci un drum al său care preferă gândul, conturul palpabil, ţâşnirea lui revelatoare (...) Poezia sa se prezintă, în fond, ca un jurnal hokku şi concetti. Lipsa de „trup” a poeziilor e completată prin concentrarea de „spirit”. Apare, bineînţeles, şi un aer glacial-intelectualizant”. Prezentarea îi aparţine acad. Mihai Cimpoi, din „O istorie a literaturii române din Basarabia”, făcând parte din capitolul privind reabilitarea esteticului. Cât te recunoşti în această sumară schiţă de portret?

– E dificil să te autocomentezi, chiar când e vorba de a te recunoaşte (doar) într-un ciob de oglindă literară... În ce mă priveşte, consider că, de la placheta de debut la ce-a de-a doua, apoi, tot aşa, de la o carte la alta, n-am fost un autor al rupturilor radicale cu el însuşi, pentru că impulsurile iniţiale ale versurilor mele erau cele ale aderenţei la şi descendenţei din modernismul româno-european; descendenţei atente şi la avangardismul rus, să zic aşa. Chiar dacă la începuturile studenţiei mele de june curios şi brusc „ intoxicat” de lecturi „trăsnite” (Rimbaud sau Trakl, Eluard sau Hlebnikov, Şklovski sau Eco – aceştia doi dintre teoreticieni...), aşadar, chiar dacă pe atunci (anii ’67-’68) am încercat (trebuie să recunosc: destul de timid şi... profan) până şi dicteul automat sau formula ermetică, m-am regăsit în principiu drept adept al contextelor raţionale, mai mult sau mai puţin explicit, sub aspect ideatic, ale poeziei. Pe scurt şi cvasirepetitiv, vreau să spun că tentaţia suprarealistă de voită distrugere a coerenţei mesajului în naiva speranţă de a surprinde autenticul în faza zămislirii sale mi-a fost de foarte scurtă şi ocazională durată. Probabil, opţiunile mele au venit odată cu renunţarea la avalanşa emisiei metaforice oarecum dezlânate şi „degustarea” versului de o concentrare epigrafică, în special al haiku-ului ca mic „teribilism” estetic nipono-european sau, invers, euro-nipon. De aici încolo, am devenit adeptul unei poezii care, pe lângă toate ale ei, învederează şi delicateţe senzorială şi subtilitate spirituală care, e de înţeles, nu pot să apară independent de o imaginaţie dezinvoltă şi fără susţinerea sui generis a unei culturi lingvistice convertite în stil ales. Pledez pentru poezia care asimilează, conştient sau

97

intuitiv, elemente ale tradiţiilor prozodice milenare, încadrabile în şi valabile pentru viziunea contemporană relativ panestetică, şi nu una de sectă, părtinitoare, ce ţine de un curent sau de o şcoală (primară) apărută/ dispărută peste noapte.

– „Urmele tiranilor nu se pot şterge decât cu cultură”, spunea Andrei Pleşu, într-una din minunatele tale cărţi de interviuri. Cum se întâmplă asta în Basarabia, printre „românii interriverani”, aşa cum îţi place să spui, cum se vede fenomenul în realitate?

– Într-adevăr, aşa spunea Andrei Pleşu, într-un dialog pe care l-am întreţinut, la Bacău, spre finele anului 1991. Ei bine, într-o societate ca cea din Interriverania, cultura, prin însăşi valoarea sa, ca şi cum ar avea o inevitabilă funcţie critică la adresa tiranilor ce ne-au împilat pe timpurile imperialismului ruso-bolşevic, dar şi la adresa ordinarilor politicieni „salvaţi/ propulsaţi”, astăzi, de listele de partid(e) care-i aduc unde-i aduc: în parlament şi guvern. Aceasta o înţeleg prea bine cei mai buni dintre conaţionalii care şi-au asumat istoria ca dublă sau chiar triplă nedreptate – ruperea din contextul general românesc, opresiunea imperialist-rusească, dar şi cea comunistă, ca o îmbinare a colonialismului şi localismului cozilor de topor; deci, aceşti români transpruteni, în baza situaţiilor dure care le-au remodelat destinul, nu mai sunt aderenţi la un gen de sentimentalism mioritic sau... meşteromanolic, balcanic, oarecum excesiv, adică dezarmant. Dar, repet, numai consângenii noştri care au luciditate în asumarea istoriei şi culturii, cu inevitabila funcţie critică a acestora, care „au umblat” la forma mens a lor. Aceşti cetăţeni au înţeles că atitudinea de revoltă prin ştiinţă de carte şi cultură e una de implicare în chestiunile cetăţii întru a onora ceea ce s-ar numi datoria omului cultivat de a nu-şi renega contractul (predestinat!) cu ideea de adevăr. Bineînţeles, în mare, ar fi imperios necesară afirmarea unor noi forţe sociale, tinere, care n-ar mai acţiona, apatic, conform unui sentimentalism neaoş prutonistrean şi nu numai, ci care şi-ar propune scopuri de un cert nivel intelectual, de un raţionalism cumpătat şi permisiv la valorile dialogului. De aici şi jinduita argumentare a ponderii scriitorilor, sociologilor, istoricilor, politicienilor de formaţie modernă (contemporană!) în reorientarea conştiinţei civice, istorice, dar şi culturale spre românism şi occidentalism.

– După numărul de scriitori basarabeni ce se încăpăţânează să dorească a fi înmormântaţi cu un altfel de statut – dacă se poate şi cu o statuie care să nu se desprindă niciodată de Chişinău – se pare că scriitorii români sunt condamnaţi de blestemul celui mai stupid firesc al lucrurilor: să avem două literaturi în aceeaşi limbă! Când crezi, dragă Leo Butnaru, că o să ajungem la raporturi de altădată şi nu la grade de rudenie, aşa cum bine observa acelaşi Andrei Pleşu?

– Dacă din stânga Prutului uneori se fac auzite nişte peroraţii

98

autohtoniste îngust-propagandistice, din dreapta, din Ţară, alteori sunt propuse reţete de un autohtonism ceva mai larg în cuprindere şi oarecum grăbit, superficial în aprecieri şi intolerant faţă de starea reală din Republica Moldova. Aceasta se referă şi la literatura română ce se scrie aici în Interriverania, supusă de către unii generalizărilor degradante. Dar parcă nu se ştie că la Chişinău există scriitori ce fac parte – fără condescendenţă! – din canonul stabil şi elevat al scrisului românesc? În pofida celor care doresc „a fi înmormântaţi cu un altfel de statut”, eu cred că a devenit deja firească, deci şi reală interconectarea literară românească a autorilor de valoare ce scriu la Chişinău. În special ei, dimpreună cu alţi intelectuali, prin prestaţia lor de spirite civilizate, de o inteligenţă superioară, fertilizează evoluţia culturii româneşti din stânga Prutului. Astfel că, în literatură, consider eu, aproape că s-au restabilit raporturile de altădată, fapt sesizat şi de reputatul prozator Dumitru Ţepeneag care, la întrebarea ce părere are despre literatura ce se scrie la noi, răspundea că: „Relaţiile dintre Moldova şi România pot fi comparate, cel puţin cultural, cu cele dintre Germania şi Austria. Scriitorii austrieci nu mi se par mai prejos decât fraţii lor din Germania”. Sigur, altfel de relaţii presupun perspectiva reunirii noastre, la care nu trebuie să se renunţe niciodată, ca să ieşim de sub puterea „celui mai stupid blestem”, precum ai spus, dragă frate/ confrate.

– Ce mai este, la ora aceasta, în Basarabia noastră: durere, virtute, suferinţă, temporalitate, rană, rouă, credinţă, păcat, bucurie sau şansă, umanitate sub umbra lui Dumnezeu?

– De toate... Inclusiv confuzie. Apoi, penuria ce a devenit cel mai diabolic suflu uniformizator care ucide spiritul şi umileşte românul. Ca şi în întreaga Ţară, sunt încă mulţi consângeni care nu s-au dezis de stupidul proverb despre cap plecat şi sabie (ridicată). Drept rezultat, în loc de un mod determinant – unul indecis, duplicitar, şovăielnic de a se comporta al unor prutonistreni, inclusiv a unei părţi din cei consideraţi intelectualii acestei secţiuni de destin românesc. Iar prin lipsă de determinare etnică, de fermitate civică şi etică ne deposedăm noi înşine de satisfacţia de a crede în posibile izbânzi, ne frustrăm de cu adevărat inegalabila bucurie de a fi obţinut victorii importante, personale sau general basarabene şi – de ce nu? – panromâneşti.

Dar, nu încape îndoială, în Moldova prutonistreană există şi virtute, rouă, credinţă, bucurie şi speranţă sub umbra lui Dumnezeu. Dăinuie speranţa că pe ambele maluri ale Prutului se vor auzi şi se vor înţelege adânc cuvintele: „Curăţaţi-vă inimile, voi cei nestatornici!” precum predica Iacov, patriarhul din Vechiul Testament, acest îndemn consunând cu altă metaforă a nădăjduirii – Sursum corda! tradusă prin: Sus inimile! şi echivalând ca sens cu: Prindeţi curaj! Ar fi nişte îndemnuri, ziceam, valabile pentru auzul şi sufletele tuturor românilor.

– Pentru cititorul de literatură din România – dacă tot nu putem să

99

nu uităm că, iată, pe harta împărţită de imperii a lumii figurăm, totuşi, ca două state – două nume ale scrisului basarabean provoacă reacţii ce ţin chiar de controversa personalităţii proprii: Ion Druţă şi Grigore Vieru. Amândoi, în diferite circumstanţe de timp, determinând o stare „circumstanţială” când de talent, când de opţiune, ce provoacă valuri. Ce referinţă şi acuitate au ei, astăzi, acolo la voi, ştiut fiind faptul că unul locuieşte (sau a optat) la Moscova şi altul la Bucureşti?

– Incontestabil Ion Druţă şi Grigore Vieru au fost printre scriitorii care au întreţinut cultura rezistenţei anticomuniste. Astăzi însă, ei par a fi dintre cei despre care Nicolae Manolescu spunea că au rezistat mult mai bine totalitarismului decât democraţiei. În plan mai general, dihotomicele stări „circumstanţiale” au implicat mai multă lume literară în polemici în care se fac tot mai perceptibile disensiunile de ordin estetic, valoric, dar şi etno-istoric. E o confruntare între scriitorii care, prin prestaţia lor de spirite cultivate, pot fertiliza evoluţia culturii româneşti în Moldova de Est şi cei care au profitat de conjuncturală dispensă de examen critic al scrisului. Nemulţumirile sau chiar... injuriile! unora ţin de epocă. Ar fi aici nu ca o abatere de la modernitate, ci o tristă neputinţă de a se încadra în ea, neputinţă recidivând în angoasă, suspiciune, sudalmă bolnăvicioasă şi zel furibund, manifestat în special de Grigore Vieru şi încă doi-trei condeieri (de ieri!) în atacurile lor la adresa colaboratorilor revistelor „România literară”, „Contrafort”, „Luceafărul” ş. a.

Oricât de conservatori am fi noi tentaţi să rămânem, este dezastruos să nu ne dăm seama că trăim deja într-un alt timp istoric (românesc) şi, implicit, într-un alt timp artistic. Păcat că, în loc de-a accepta starea de facto a contemporaneităţii cu toate metamorfozele ei drept ceva inevitabil, unii basarabeni se dedau atacurilor iresponsabile la adresa celor ce împărtăşesc alte opinii. Şi aşa se face că în faldurile unor pretinse pledoarii de un cras rudimentarism căzut în mahalagism vegetează, negru-prăfos, moliile ranchiunelor, făcându-şi dezastruoasa muncă de destrămare a tot ceea ce e un altfel de „pânză”.

Însă e cazul să ne căutăm de treburile noastre, pentru că, sigur, referinţa şi acuitatea de care te interesezi, prietene Ion Panait, sunt într-un tot mai vizibil reflux.

– Dragă Leo Butnaru, în postura în care te găseşti, de cititor avizat şi creator de literatură, ce crezi, există şi două literaturi, paralele, între sufletele noastre?

– Nefiind plutarhian, ci mai curând platonician, însă, ca cititor, savurând biografiile iluştrilor din „Vieţi paralele”, implicit, uşor insolent şi cu destulă autoironie, am încercat să dau o replică prin titlul cărţii „Vieţi neparalele” (Ed. Bălgrad, Alba Iulia, 1998). Pentru că, vieţile românilor se intersectează necondiţionat, în pofida celor ce haşurează strâmb harta lumii.

100

Aşadar, de unde două literaturi? În spiritualitatea românească, statornică sau ex-exilată sau ex-est-sovietică, poate exista doar o singură literatură, dar selectă şi, bineînţeles, importantă.

– Cât încape în biografia ta, a noastră, dincolo de „unitatea reală a spiritului”, disciplina şi magia cuvintelor prin care trece spiritul sacral al marilor poeţi români?

– Biografia unui scriitor român din Chişinău are foarte puţin în comun cu cele pe care le-ar putea cineva citi în manualul de „istorie a RSS Moldoveneşti” sau a Republicii Moldova. Până şi în cele mai acerbe timpuri de o presiune imperialistă ruso-bolşevică, spiritualitatea românească autentică era una fără frontiere: cartea românească, teatrul românesc, muzica românească, adică artele româneşti pătrundeau şi în fosta Uniune Sovietică. Depindea mult de dorinţa ta de a te întâlni cu ele, dar, bineînţeles, şi de capacitatea ta de selecţie şi asimilare a esenţelor acestei polifonice expresii româno-europene. Da, da, româno-europene şi chiar universale, dacă ţinem cont de prestaţiile intelectuale nehotărnicite ale lui Brâncuş sau Ionescu, Cioran sau Eliade... (De altfel, într-un caiet de demult, transcrisesem şi acest gând al lui Mircea Eliade: „România politică e o ţară slabă şi slăbită. România adevărată, istorică, n-are nimic de-a face cu aceste slăbiciuni. Ea este, înainte de toate este. Niciun duşman, nicio înfrângere nu va putea suprima certitudinea aceasta în propria noastră existenţă şi misiune istorică”.) Aşadar, printre raţiunile prin care am ajuns la scris şi pentru care scriu includ, fără pic de emfază „circumstanţială”, şi datoria de recunoştinţă pentru marii scriitori, filosofi, alte personalităţi din Panteonul românesc şi cel universal. Noi, scriitorii de astăzi, cu acută necesitate şi adânc sentiment de veneraţie, trebuie să invocăm – întru cauza continuităţii literaturii – numele tutelare ale marilor predecesori pe care - de ce n-am recunoaşte? – foarte puţini dintre noi i-ar putea concura.

– Nu mă pot opri să nu condamn, în idee, aşa-zisul pod de flori; asta înseamnă că dincolo sau dincoace de Prut suntem un fel de entităţi. Şi dacă ţinem cont şi de această realitate, acolo, la voi, ce a însemnat acest moment al frăţiei la ora emoţiei, a plânsului, a redescoperirii? A fost încă un pas către „pohta” lui Mihai, către visul cel mare?

– Podul de flori nu a fost un mit, ci o realitate. Iar unii autoprogramaţi sau... asmuţiţi întru scepticism non-stop încearcă să demitizeze... realitatea. Altceva e că podului de flori trebuiau să-i urmeze poduri de piatră, de oţel, de... Chiar dacă e de presupus că identitatea şi caracterul nostru etnic şi istoric nu se pot întemeia sau fortifica pe sau prin asimilarea vreunei metafore, eu găsesc de cuviinţă să propun, totuşi, una: Păcat că geneticele şi genericele tuburi capilare n-au devenit, între noi românii, poduri capilare... Dar pot deveni. Şi trebuie să devină.

– Te rog să fii deschis, sincer şi crud: cât din literatura din Basarabia

101

ţine de limba moldovenească şi cât de cea română? – În loc de un răspuns frontal, îţi propun o entimemă, un silogism în

care concluzia nu este exprimată, dar se lasă subînţeleasă. Mai ales că premisele mi le oferă versurile a trei minunaţi poeţi români (şi punctum!). Prietenul Ioan Flora zicea că, pentru a-şi potenţa felul lent de a fi, „Un poet a scris războindu-se cu trupul./ Un poet a scris româneşte”. No comment, şi trec la următorul exemplu, extras din opera lui Ştefan Baciu: „Din Basarabia, din Dobrogea, din Ardeal/ poieţi de lavă, de azur şi de bitum/ coboară din „Bilete de papagal”/ trecut, prezent, moloz de linişte şi scrum”. Şi cel de-al treilea pont, din poemul „Noaptea iniţiaţilor” al regretatei colege Gabriela Negreanu; „Şi, ca acum, un poet (din Basarabia, poate)/ gândi-va: „Totul e flacără, energie pură/ şi sfântă...” Eu consider că chiar concluzia ce se lasă subînţeleasă ne interzice să vorbim despre jalnicele cozi de... condei care ar susţine că scriu în „limba moldovenească”. Trece ea şi asta... Rămânea-va doar flacăra, energia pură şi sfântă a limbii şi literaturii române.

– Iată ce-şi aminteşte Mircea Druc, în 23 decembrie 1989, despre tine, în jurul orelor 10.00, în faţa clădirii CC din Chişinău, şi în vecinătatea marelui Ştefan: „... Nu pricep de unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriitorul. Acum, cu faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o modereze (...) Îmi fac loc mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde privirea şi parcă ne-am salutat. După o clipă, strigă cumplit: „Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată cine ştie ce-i de făcut!” – şi arată spre mine”. Cum a fost, Leo, atunci, când eram toţi români de români?

– Mircea Druc nu putea pricepe clar „de unde şi cum”, pentru că, în ajun, în după amiaza zilei de 22 decembrie, dânsul nu era la Chişinău, unde, aflând de evenimentele anticeauşiste declanşate la Bucureşti, multă lume s-a adunat la monumentul lui Ştefan cel mare. Atunci am şi convenit să ne întrunim, a doua zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste şi să cerem următoarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li se permită voluntarilor basarabeni să intervină întru susţinerea fraţilor noştri angajaţi în lupta cu teroriştii, securiştii şi intervenţioniştii străini (precum se zvonea la acea oră); – să se expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest scop, să se creeze o comisie guvernamentală; – să se transmită emisiunile Televiziunii române în Basarabia.

Şi deci sâmbătă, 23 decembrie, coloana petiţionarilor se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia, ridicaţi ca la alarmă, viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a parlamenta cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor, A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi – de moment. Probabil, Mircea Druc a sosit mai târziu şi nu fixează aceste fapte în ceea ce scrie. Dânsul nu pomeneşte că aici am obţinut promisiunea

102

nomenklaturiştilor de a se crea la guvern o comisie specială pentru ajutorarea revoluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit „măi”-ul şi mă adresez oarecum concis: „Oameni buni!...” Mircea mai spune că mi-aş fi cerut iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi oţioase mărturisiri. În primul rând, nu mă aflam pentru prima oară dimpreună cu tălăzuirea naţională, în al doilea rând – m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui Ştefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat şi în reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul „Tineretul Moldovei”, imaginile pe care le-a inserat...). Apoi, cei prezenţi au desemnat şi delegaţii care trebuiau să meargă la guvern, unde avea să se creeze comisia sus-amintită. Împreună cu alţi camarazi, câteva zile la rând, inclusiv duminică, 24 decembrie, am participat la acţiunile comisiei, unde s-au luat decizii importante. Unele lucruri dl Druc nu le cunoaşte poate şi din motivul că, la p. 343, spune: „Dispar. Ceilalţi rămân să facă listele voluntarilor”. Păcat că Mircea nu aminteşte şi de unul dintre (foştii? dumisale prieteni, Mircea Blăjinu, care l-a ajutat în mai multe cazuri, inclusiv în cel cu dna telefonistă Tincu-Vinebreacea etc. Concluzia e una şi amară: cam egolatru din fire, amicul Mircea Druc trece sub tăcere faptele ce nu-i convin sau vitriolează pe nedrept. Sau poate că fila de jurnal din 23 decembrie e scrisă din auzite, deoarece conţine aproximaţii şi inexactităţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau a se întâmpla deja pe 24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în acele zile memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din stânga Prutului au bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Ţară. Aşa a fost...

– S-a vorbit, iubite prieten, vreme îndelungată, şi înainte şi după decembrie 1989, despre o mare literatură nepublicată – sau nescrisă? – cea aşa-zisă de sertar. Ce crezi, a existat ea, şi aici, şi dincolo, sau doar a motivat inerţiile, comoditatea, lipsa de argument a talentului, a muncii?

– N-aş cuteza să răspund decât ce priveşte propria-mi persoană şi pană. Nu consider că un jurnal din acea vreme poate fin considerat sui generis literatură de sertar, însă eu am ţinut unul, o parte a căruia am publicat-o în ziarul „Ţara” cu titlul „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972). Iată şi un extras din acel jurnal, în care, în postură de cerber, apare nimeni altul decât... Vedeţi cine: „6 decembrie 1970. O intervenţie dură care m-a pus serios pe gânduri – un pasaj din cuvântarea lui Lucinschi apărută în „T. Moldovei” de astăzi: „Laturile negative ale vieţii noastre, un fel de dor de timpurile de demult apuse şi respinse de istorie se întâlnesc în versurile lui D. Matcovschi («Toate doinele», «Unde eşti, bade Mihai?») şi ale lui V. Romanciuc («Codrule»). Citind aceste lucrări şi altele de acelaşi plan, îţi pui întrebarea, la ce apelează ele, ce propagă?”

Mda, prea devreme au zidit obstacole în faţa colegului. (Vasile Romanciuc era, pe atunci, student la anul trei. – n.m.) În genere, e un timp în care multe din cele scrise vor fi sancţionate, suspectate în urma unor interpretări nesănătoase pline de frică (...) Multe lucrări vor trebui să aştepte

103

în sertare. Multe oale se vor sparge în capul oamenilor de creaţie. Unele din cele discutate cu M.G. au o tangenţă directă cu notele prezente. Un imperiu extins şi neputincios... Au s-o mai păţească (şi alţii). Migraţia spre Moldova e cea mai mare”.

Şi încă ceva: în acele vremuri, în RSS Moldovenească au fost date la topit mai multe cărţi, printre care cele semnate de Petru Cărare („Săgeţi”), Ion Vatamanu („Pe două maluri de război”), Dumitru Matcovschi („Descântece în alb şi negru”), Mihail Ion Ciubotaru („Teama de obişnuinţă”), Dumitru Moldovanu („Haiducul Tobultoc”), Gheorghe Cutasevici, a acestuia pentru un acrostih cifrat ce suna astfel: Patria mea este România.

– Încotro poezia acestui sfârşit/ început de mileniu, Leo Butnaru? Va fi ea tot a unor generaţii – cu riscul modei respective – precum cea a anilor ’60, ’70, ’80, sau se va întoarce la suflet, la har, la clipa pentru care nu se poate învăţa a muri vreodată, la o eternitate a sacrului de unde ni se întâmplă şi durerile, şi bucuriile?

– În primul rând, vrea să spun că mă interesează scriitorii buni care nu afişează şi, deci, nu practică o viziune generaţionistă. Acestora le cred mai mult, decât părtinitorilor întru gaşcă sau bisericuţă, chiar dacă ei ar fi la fel de valoroşi, ca şi cei dintâi. Pentru că a căuta să depistezi cuantumul de istorie literară a unei sau altei „generaţii” duce inevitabil la un... rasism estetic intergeneraţionist.

Dar despre taina propriu-zisă a poeziei, despre har, suflet, despre inspiraţie ca mister sau despre enigmele uneori ca şi miraculoase ale artei, în general, ce-ar fi de spus, frate-confrate Ioane Panait? Orice am vorbi, până la urmă, am impresia, ne vom resemna în subiectivitate şi semnificaţii difuze, incerte, situaţia fiind cam de aceeaşi natură cu a Divinităţii (eternitatea sacrului, nu?) despre care Jakob Böhme spunea următoarele: „Dacă eu aş avea o limbă îngerească, iar tu un intelect îngeresc, am putea vorbi mult şi bine despre acest lucru pe care numai spiritul îl vede şi limba nu-i în stare să-l grăiască”.

Şi totuşi, să încerc „a grăi”, presupunând cu anumită certitudine că, oricât de liberală, avangardistă, post-postmodernistă sau voit-răzvrătită, poezia viitorului va trebui să respecte ca şi predestinat, cumva obligatoriu! – anumite elemente şi criterii de bază ale artei sale dintotdeauna. Nu este deloc exclus ca poezia de după acest sfârşit/ început de mileniu să opteze pentru reconstruirea unei tradiţii moderne în acord cu mutaţiile psihologice şi estetice ale timpurilor concrete în care ea, poezia, se va înfăţişa lumii, cititorilor şi, precum acum 2-3 mii de ani, va presupune şi o anumită stare de aventură a spiritului uman.

Ion Panait

(Salonul literar, nr. 2-3, 2000)

104

ŢIN DE GENERAŢIA FĂRĂ DE VÂRSTĂ A ILUZIEI NECESARE

(CASSIAN MARIA SPIRIDON)

– Leo Butnaru, narează începuturile tale literare. Care era atmosfera

sub dubla apăsare rusă şi bolşevică? – În apropierea mea de scris ca literatură un rol special l-a avut

climatul cultural, atmosfera spirituală neoficială, din componentele cărora aş aminti: suflul lingvistic şi artistic (de iminentă factură tradiţională) din comuna mele natală Negureni din judeţul Orhei care, la începutul anilor ’50 (ai secolului... trecut, bineînţeles...), încă nu uitase şi nu vroia să uite ceea ce trăise, cum trăise, ce învăţase, cum învăţase, ce vorbise, cum vorbise, ce obişnuise „la români”. Ritualurile şi tabieturile creştineşti şi laice nu puteau fi anihilate peste noapte de ideologia imperialistă ruso-comunistă, de opresiva orânduire bolşevică. Apoi, în şcoală, ne mai predau şi câţiva pedagogi care făcuseră şcoala până la 1944 – Vladimir Cernoleu, Teodor Craievschi, acesta profesor de muzică, dirijor de cor care ne învăţa şi Cuculeană logojană şi (neoficial!) Unde te duci tu, mielule?. Chiar şi studenţii-practicanţi în pedagogie, veniţi de la Institutul Alecu Russo din Bălţi, ştiau multe din copilăria pe care o trăise în Statul Român. De la studenţi am învăţat şi ciudata fantezie „Pe o cale lungă-scurtă/ Se duce un om, venind,/ Avea cap, dar n-avea burtă/ Şi tăcea mereu cântând” etc. sau „deocheatul”, uşor impudicul poem cu: „Venind odată-un om din sat,/ Ostenit şi asudat,/ Chiar îndată s-a culcat./ Dar în pat, o, Doamne Sfinte,/ Şi Preasfântă Născătoare,/ Numai el şi cu soţia,/ Dar o grămadă de picioare!” Un alt element important: deja prin 1956, pe când eram în clasa a doua, în sat se reîntorceau din locurile de deportare siberiană cei care fuseseră „ridicaţi” într-o noapte de coşmar din luna iulie a anului 1949, anul meu de naştere. Trăgeam cu urechea la cele povestite de ei. Probabil, pricepeam câte ceva. Sau deprindeam să pricep. Satul nu se lăsase intimidat şi, cu o doză „voită” de rusificare, cânta... antisovietic: „M-au dus la pravlenie/ Să scriu zaiavlenie/ Să dau boi şi car în colhoz”. Era o melodie gravă, tărăgănată, dramatică... Însă erau parafrazate şi cântecele „noi, la modă”, unul dintre care avea şi următoarele cuvinte (din folclorul nou!): „Mulţumim partidului,/ Tula-n crucea mamei lui,/ Căci partidul ne-a-nvăţat/ Ca să mergem la furat!”

Trăind într-o astfel de atmosferă şi, bineînţeles, fiind influenţat/ modelat de ea, pe la 13-14 ani eram deja uşor sceptic. În orice caz, nu mai

105

făceam parte din rândurile copiilor intoxicaţi de optimismul criminal ce trâmbiţa despre imanenta victorie a comunismului. A fost important şi faptul că, prin clasele a 8-a, a 9-a, puteam coresponda cu semenii mei de peste Prut, liceeni din Bucureşti sau Bacău, ceea ce-mi impunea să am grijă de corectitudinea şi – de ce nu? – ţinuta stilistică, „intelectuală” a scrisorilor pe care le expediam.

Ajuns student la jurnalistică şi filologie, în primii doi ani – 1967, 1968 – am prins ceva libertate din ceea ce însemnase „dezgheţul hruşciovist”. La Chişinău, puteam încă procura cărţi româneşti, puteam abona presa editată la Bucureşti. Din dreapta Prutului, veneau– rar, dar totuşi veneau – formaţii artistice şi echipe sportive. La cursuri, ni se mai recomandau operele lui Călinescu sau Vianu, iar limba „moldovenească” o studiam după Introducere în lingvistică şi Studii de lingvistică generală de Al. Graur.

Să ne reamintim că în a doua jumătate a anilor ’60 debutase generaţia colecţiei Luceafărul – Stănescu, Sorescu, Baltag, Blandiana, Romanescu, Gheorghe, C. Ivănescu, Ursachi, Petre Popescu (Fire de jazz şi Dulce ca mierea e glonţul patriei) şi apăruse excepţionala antologie a lui A.E. Baconsky Panorama poeziei universale. De la Moscova (la Chişinău deja fusese interzisă realizarea cărţii româneşti), prin reţeaua Cartea prin poştă, am comandat şi am primit minunatul set de ediţii poetice bilingve ce includeau volume de Apollinaire, Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Eluard. La Chişinău erau în formă bună cenaclurile „Luceafărul” (ziarul Tinerimea Moldovei), „Eminescu” (Universitatea de Stat), „Mioriţa” (Biblioteca Republicană), precum şi cel de la Casa Municipală a Tineretului. Erau altfel, deosebiţi şi tinerii sau relativ tinerii poeţi ce se afirmaseră în Moldova Estică – Vodă, Vatamanu, Damian, Codru, Teleucă, An. Ciocanu... Conta ţinuta de scriitori estetizanţi a lui George Meniuc (colegul lui Geo Dumitrescu) sau Paul Mihnea (la Cernăuţi, fusese coleg de liceu cu Paul Celan) care, de la un moment încolo, au refuzat înregimentarea. Ne încuraja temeritatea popularului pe atunci Ion Druţă care mergea în răspăr cu oficialităţile comuniste. Strălucea cu adevărat teatrul pentru tineret „Luceafărul”, unde se juca şi dramaturgie de Mihail Sebastian (Steaua fără nume) sau Mircea Ştefănescu (Eminescu; Nota zero la purtare). În acea atmosferă, şi noi, debutanţii, începuserăm a scrie ca şi cum ne-am fi descătuşat. Însă curând veniră/ năvăliră zilele, săptămânile, lunile, anii în care efervescenţa intelectuală autentică a prins a fi suspectată, asuprită, stopată, sancţionată. Dezlănţuită, omniprezentă, cenzura coagula restrictiv cenzul şi ura faţă de adevăr şi, în special, faţă de istoria şi cultura românească. Pe atunci mi se cam încheia adolescenţa care nu-mi mai părea atât de lipsită de griji, ca odinioară, când mă mângâia cu false, dar plăcute, totuşi, rezonanţe de libertate şi... eternitate...

– Cum ai debutat şi unde? Cine ţi-au fost mentorii?

106

– Autorii volumului meu bibliografic (Biblioteca „B.P. Hasdeu”, Chişinău, 1998) iniţial îşi anunţaseră ambiţia de-a înregistra cam tot ce a publicat cel ce-ţi vorbeşte, de la primele până la cele mai recente texte ale sale. Însă zeci de titluri au rămas în afara celor 160 de pagini de „contabilitate” biografică, printre ele fiind şi 3-4 articolaşe – primele – pe care, prin 1965, le acceptase ziarul raional din Sângerei. Respectivele file de „jurnalistică” erau nişte relatări oarecare despre unele întâmplări din comuna mea de baştină, unde revenisem din... Chişinău. Dar povestea e niţel mai complicată. Vorba e că, după absolvirea şcolii de opt ani din Negureni (1955-1963), am purces să-mi continui studiile în şcoala medie din comuna vecină Chiţcani, situată peste râul Răut. Numai că după un an părăsesc această instituţie cam… neprimitoare, din motivul că eram subevaluat la unele materii. În 1964-1965, sunt deja elev al şcolii medii nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, la 80 de kilometri depărtare de ai mei. Dar şi de data aceasta mă văd nevoit să abandonez studiile, pentru a mă afla în preajma tatălui meu care suportase două intervenţii chirurgicale complicate. Aici ar fi de menţionat că primele versuri le-am scris chiar la Chişinău, în 1964, undeva pe o stradă numită Krutaia (Abrupta), lângă biserica „Constantin şi Elena” ctitorită de familia fabulistului Donici. În vara-toamna anului 1965 şi iarna-primăvara lui 1966, am muncit ca electrician (în satul Îndărătnici!), constructor şi pontator în Negureni. Ultimul an de studii medii l-am făcut în şcoala din comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei, fiind distins cu o medalie de argint, astfel, subsecvent, „retro-replicându-i” îngăduitor dascălului de odinioară S.A. Găină din Chiţcani care mă... subevalua la limba şi literatura română (moldovenească). La începutul anului 1967 mi-au fost publicate şi primele versuri, în ziarul republican Tinerimea Moldovei. Iar în luna iunie a aceluiaşi an, la Chişinău, am participat la un colocviu al tinerilor scriitori, unde sosisem direct de la balul de absolvire... După aceea, studentul ce eram, publicam în ziarele şi revistele Cultura, Moldova, în aceeaşi Tinerimea Moldovei. Scriu şi primele nuvelete cărora, din varii motive, le amân publicarea, până ajung a le pierde prin căminele studenţeşti sau, pur şi simplu, mă dezic de ele. Sunt printre protagoniştii cenaclurilor sus-amintite. În februarie 1971, la o şedinţă de cenaclu, apoi la o agapă, mi se întâmplă să-l cunosc pe înveteratul promotor al criticismului sociologist M. Novicov, aflat în vizită în RSSM. Una din surprizele pe care le-a trăit debutantul ce eram a fost un „miraculos” autograf al lui... Zaharia Stancu. De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie i se datorează poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în delegaţie la Bucureşti, s-a gândit, generos precum era, şi la foarte tinerii dumisale confraţi-neofiţi de la Chişinău, solicitându-i domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, prozatorului Zaharia Stancu, autografe. Pe pagina de gardă a volumului de versuri Cântec şoptit era scris: „Tov. Leo Butnaru, aceste pagini de cuvinte, de patimi”. Conotaţiile substantivului

107

patimi erau multe şi discret sugestive, ca şi un motto la un poem, din acele timpuri, al lui Ion Gheorghe, publicat pare-se în revista „Luceafărul”: „Ce mai faceţi prin străini, fecioraşi letini?” (Chiar aşa, uşor neaoşist: letini!)

Iar perioada debutului meu în presă consider că s-a... încheiat (?) în anul 1971 când, student încă, sunt angajat redactor la secţia artă-literatură a ziarului Tinerimea Moldovei. Cam asta e ce-am putut să-ţi spun despre primele-mi fapte (o-ho!) de condei...

– Cine ţi-au fost mentorii? – Nu mă declar de acord cu cel care spunea oarecum glumeţ că orice

scriitor îşi creează... predecesorii. Eu nu am plăsmuit sau elaborat niciun model, de la care să mă revendic. Predecesorii există cu adevărat. Dar care ar fi ei? Mulţi. Pe unii, din păcate, nu e exclus să-i fi uitat definitiv. Unul ar fi însuşi Anonimul Filolog al Neamului. De la el, prin intermediul părinţilor, bunicilor, Negurenilor mei de baştină, am însuşit limba română ca literatură (folclor, poveste, baladă, cimilitură, snoavă, proverb, zicătoare, ba chiar – pardon! de ce nu? – ca blestem sau înjurătură; – uite, şi aici s-ar putea discuta despre poezie şi rimă, ce constituie tema prezentului număr al revistei Poezia). Cu alte cuvinte, nu e bine să porneşti de la şi să cazi în învăţătorism. Fiecare scriitor îşi modelează în felul său destinul şi stilul, indiferent la ce vârstă s-ar afla. Bineînţeles, în perioada debutului/ dibuitului, mă frământam şi eu în incertitudini şi presupuneri, zicându-mi că n-ar fi exclus să existe, totuşi, o anumită metodă sau metodologie ce ţi-ar înlesni drumul spre munca literară; o inginerie, o ştiinţă a profesiei scriitoriceşti. Sau, cel puţin, pentru a deveni literat sadea, ai putea, tinere, însuşi şi unele reguli, unele teze de manual practic. Ba nu este exclus că cineva deja a şi ticluit îndreptarul Învăţaţi a deveni scriitor fără profesor... Că nu se poate, îmi spuneam, să nu existe vreun cod special de legi şi în acest domeniu.

În fine, dincolo de aporie şi agitaţie adolescentină, presupun că am fost din rândul neofiţilor care au ascultat de intuiţie, „apelând”, o vreme, la travaliul compunerii libere pe teme... libere. Chiar dacă, spuneam, debutantul nesigur ce eram se gândea că este imposibil să nu existe vreun sistem riguros de însuşire a „profesiei de poet”. Şi această prezumţie n-a făcut (şi a făcut bine!) decât să mă pună serios pe lecturi (în speranţa că mi se va deschide, totuşi, taina autodevenirii).

Nu e exclus că, într-un fel, sunt coleg de destin literar cu Mircea Dinescu care spunea că a învăţat să scrie poezii citind proză de Caragiale şi comentarii critice la poezia modernă. Eu citeam altceva decât Caragiale, unde mai pui că, în anul de studii ’64-’65, petrecut la Chişinău, deprinsesem să citesc şi ruseşte. Într-o enumerare restrictivă, aş aminti de Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Bunin şi Şklovski. Ei bine, citind în original, adică, începusem a pricepe că diferenţa între un Maiakovski (post-futurist) şi Mandelştam sau Esenin ar fi cam cea dintre un tam-tam (revoluţionar!), o

108

mandolină sau balalaică. (În cazul lui Mandelştam s-ar potrivi şi vioara ori pianul, iar în cel al lui Esenin – armonica, bineînţeles...) Începând cu 1967, când devin student, cantitatea de eseistică şi critică literară pe care am citit-o a fost copleşitoare (revista Secolul 20!). Deopotrivă cu poezia. Pe atunci, spuneam, apărea celebra colecţie editorială „Luceafărul”, dar şi altele, de-a dreptul renumite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu (îţi aduci, desigur, aminte) în „Poesis” au apărut, în acei ani, Ruben Dario [pentru că îţi răspund chiar în bibliotecă, am la îndemână volumele respective şi, cu titlu de exotică, îţi pot spune chiar şi cât costau ele, în bani sovietici; aşadar, Dario (24 copeici), Georg Trakl (22 kop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud (33), Emily Dickinson (14,50 lei româneşti), Eugenio Motale (8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...] Odată ce am dat şi preţurile de atunci, parcă am veni în contextul afirmaţiei Juliei Kristeva conform căreia textul ca literatură – ca... produs, ca marfă, nu? – se zămisleşte şi se deschide „sub constrângerea structurii biologice şi sociale”. (Noi să încercăm a transfera biologicul mai spre materie cenuşie, spre psihologie, sensibilitate, cuget, iar... constrângerea socială... s-o ia naiba...)

Şi totuşi, aş îndrăzni să cred că stilul tinereţilor mele s-a orientat, cvasiconştient, spre poezia spaniolului Juan Ramon Jimenes şi spre cea a lui Paul Celan. Nu i-aş exclude din prim-planul preferinţelor nici pe Robert Desnos, César Vallejo ori B. Fundoianu. Iar o anumită „mutaţie” sau, poate, completare, a pledoariilor mi s-a întâmplat după ce am cunoscut modernismul rus, în special pe cubofuturistul Velimir Hlebnikov, din care, peste ani, am şi tradus, şi studiile lui Victor Şklovski. Apoi Opera deschisă a lui Umberto Eco, apărută la Bucureşti în 1969 şi procurată, încă, la librăria „Meridiane” din Chişinău cu, mă rog, 55 de copeici. Menţionez cu acribie aceste detalii, pentru că la sfârşitul anului ’69 în capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a fost interzisă desfacerea cărţii româneşti şi abonarea la presa din dreapta Prutului. În acea „foarte democratică” URSS, basarabenii fuseseră închişi într-un fel de rezervaţie (idee a bizarului individ I. Bodiul), precum indienii din preriile americane. Oricum, aiurea, în Ţara Sovietelor, puteai achiziţiona cartea şi presa românească, în RSSM – ba! Dar, precum ştii, Cassiane, despre unele aspecte ale acelor vremi am depus mărturii în jurnalul intitulat Student pe timpul rinocerilor.

– În ce împrejurări ţi-a apărut prima carte? – Mai întâi aş vrea să spun că atunci, când m-am pomenit că alcătuiesc,

înfiripez, oarecum regizez primul meu manuscris (era prin 1972, înşirasem pretutindeni prin biroul meu de la Casa presei cele vreo 70-80 de pagini dactilografiate cu versuri, trecând cu privirea peste ele, să văd care şi unde s-ar potrivi, care şi pe care „se cheamă” întru însoţire), deci, atunci am trăit revelaţia că filele adunate într-un manuscris proiectat drept carte parcă ţi-ar impune nişte virtuţi ale ordinei şi... modestiei. Dar şi virtuţi ale rezervelor

109

faţă... de tine însuţi. În acele vremuri, la Chişinău, autorii tineri şi relativ tineri, care aveau deja discutat şi aprobat la Uniunea Scriitorilor primul manuscris, se pomeneau cu acest dintâi op al lor „încarcerat” pe mai mulţi ani în dulapurile editurii „Cartea moldovenească”. Debutanţii erau trataţi cu neîncredere, pentru că, sunt absolut convins, alături de un Meniuc, Mihnea, Busuioc, Vodă, Vatamanu, Codru, Vasilache, Valentin Roşca, Saka, Beşleagă, Cimpoi, Teleucă, Loteanu ş.a., ei, tinerii scriitori de 20-25 de ani, scriau... ne-moldoveneşte, ci cu adevărat româneşte. Plus la toate, se dovediră a fi mai rafinaţi şi mai radicali în viziune, conţinut şi stil decât sus-numiţii lor confraţi. Colegii mei care reuşiseră să-şi discute manuscrisele prin ’70-’71 şi-au editat cărţile abia peste 4-5-6 ani, în nou-inaugurata colecţie Debut. Fiind unul dintre ei, atunci când îmi încropeam primul manuscris, realizam cu destulă luciditate că incertitudinea promovării lui spre condiţia de carte va fi destul de sinuoasă şi insinuantă, zicându-mi că munca mea de scriitor nu trebuie supusă momentelor de urgenţă imperativă. Unde mai pui că nu aveam totdeauna „cale liberă” nici când făceam tentative de a-mi publica unele grupaje de versuri. Uşor nemodest vorbind, eram printre cei care, în scris, încercau să investească şi o rezistenţă la prejudecăţile estetice, de canon sau stil, menţinute de realismul socialist. Drept replică, implicită, la unele textualizări neaoşiste, păşuniste sau „moşnegiste”, îmi doream mai multă libertate în metafore, în opţiuni culturale, estetice. În fine, graţie poetului Gheorghe Vodă şi a redactorului de editură Ion Ciocanu (acesta s-a văzut nevoit să-mi apere manuscrisul până şi în faţa unei colege de facultate care fusese angajată la Comitetul pentru presă ce aviza sau ba), cartea de debut Aripă în lumină a apărut în 1976. Integral, e scrisă în vers liber şi alb, ceea ce-l făcuse pe un critic literar să exclame: „Ce poet ambiţios! Pe parcursul întregii cărţi n-a comis nicio pereche de rime!” N-aş putea spune că Aripa... era a unui iconoclast, însă, cu tact, neostentativ, ea învedera ireverenţe faţă de formulele în care se scria, în mare, poezie între Prut şi Nistru. Cel puţin, câteva metafore atestau, cred, atitudinile unei conştiinţe estetice în formare ce adera indubitabil la avangarda sau modernitatea poetică. Era un nonconformism netrâmbiţat, dar pe care oarecine, atentul, nu se putea preface că nu-l vede/ înregistrează. Suprimarea conştientă a rimei şi formei fixe îţi permitea să eviţi calofilia şi retorismul sentimental, gratuitatea şi solemnitatea zisă... civică. E drept că uşoara-mi „subversiune” nu a fost şi o submersiune otova: adâncurile rămâneau încă a fi atinse.

– Când ai simţit că ai conştiinţă literară? – Ar fi parcă una din întrebările de o generalitate şi obligativitate

neschimbate, statornice. Cel care e solicitat să răspundă e pus în (retro)situaţia de a-şi percepe, re-percepe (... reaminti...) propria conştiinţă de cândva, propria inteligenţă (nivelul ei de „atunci”) în funcţie duală – aceea de a fi subiect cunoscător/ creator şi, concomitent, obiect/ proces de cunoscut.

110

Nu e uşor de ajuns la atare reflexionem supra se, care presupune şi destulă subiectivitate. Însă, iată, încercăm să ne dumerim (şi) noi, a discutat şi lumea de până la noi despre aşa-numita autoanaliză şi conştiinţă literară de sine, cu toate că, de fapt, ar fi o bizarerie să crezi că, prin introspecţie, cineva, inclusiv scriitorul, ar reuşi să descopere, să supravegheze şi să transmită „în reportaj” natura şi funcţionarea sinelui său. Zice un psalm divin că niciun om nu e martorul devenirii sale intime. (Pentru că în om lucrează doar mâna lui Dumnezeu.) Şi totuşi, mulţi creatori au încercat a-şi explica modul de devenire întru artă, inclusiv literatură.

Adică, transformarea lăuntrică a sinelui, autoconştientizarea sinelui, numită de elini metanoia, este, poate, cel mai complicat proces de „intervenţie” a ta în propria-ţi fire şi nu se poate înfăptui fără avansare în intelect, etică şi caracter. Aşa că, dacă aş încerca să rememorez acel dintâi impuls al, precum ai spus, simţului că am conştiinţă literară, ar trebui să pornesc niţel de mai departe – de la conştientizarea incertitudinii debutantului care exprimă semi-sensuri, cvasifraze (artistice), trecând apoi prin ipostaza, confuză şi neliniştitoare, de neofit ceva mai... răsărit, care trăia concomitenţa admiraţiei şi respingerii celor aflate la cursurile universitare (acel francez: Il dit oui а ce qu’il aime / Il dit non au professeur), şedinţe de cenaclu ori discuţii particulare. Şi iată-ne „reîntâlnindu-l” pe abia trecutul de adolescenţă care se consideră ceva mai sigur un aplicat şi... complicat întru poezie. Ba chiar se simte, „se vede” cum trece acest post-adolescent de la starea de adulaţie la cea de evaluare critică. Evaluarea şi autoevaluarea critică, spre a-şi elucida graţiile şi împrejurările care „l-au devenit” şi prin care a devenit un supus întru scris. Îşi spune deja tânărul de 19-21 de ani, uşor „înnobilat” de poeziile pe care le-a publicat, pe care le-a citit altora, pe care le-a scris şi le va scrie, că, de fapt, nu e exclus să nu fi ajuns ceea ce trebuia să ajungă conform – probabil – destinului său (mai ştii, simplu ţăran, muncitor sau, mă rog, inginer ori contabil... Dar parcă dânşii se pot „compara” cu poetul?! Să fim serioşi...). Apoi, după ce-şi vede publicată prima carte şi bănuieşte că e luat cât de cât în serios de oarece lume cititoare/ ascultătoare, junele autor îşi pune problema vocaţiei, talentului, zicându-şi că acestea pot fi şi după măsura dărniciei ereditare, dar şi după cea a strădaniei aplicate conştient întru achiziţie intelectuală şi perfecţionare profesională.

Oarecum ocolit-parabolic, parcă am răspuns la întrebare. Mai presupunând, să zicem, că acel simţ al conştiinţei literare mi se consolidă atunci, când din primul şi al doilea manuscris mi-au fost refuzate câteva poeme la care ţineam mult, unul din ele intitulându-se „În legătură cu acest eveniment”, publicat în ziarul Tinerimea Moldovei încă în 1974, însă într-o carte (Puntea de acces) apărând abia în 1993. „Dar las’ că nu ne mai bocim de soartă:/ Că eşti, e bine, floare disperată”, ziceam într-un sonet de acum douăzeci de ani, lucru ce-mi pare perfect valabil şi astăzi.

111

– Consideri escaladat hiatul creat, prin ruptura de până la 1989, între literatura română scrisă în ţară şi cea scrisă în Basarabia? Mai sunt diferenţe notabile?

– Spre binele general al literaturii române, astăzi e cu mult mai puţin valabilă judecata lui Eugen Lovinescu, de acum peste şase decenii, conform căreia, în bună (rea) parte, situaţia de fapt a literaturii ce se scrie în stânga Prutului îţi deschide, din nefericire, posibilităţi restrânse şi satisfacţii modeste. Se ştie deja, din cărţile editate la Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Timişoara, din publicaţiile în cele mai prestigioase reviste româneşti, din aprecierile exegeţilor valoroşi ai literaturii noastre comune, că o parte din scriitorii care locuiesc în Moldova Interriverană au perseverat în inteligenţă şi nobleţe stilistică, depăşindu-şi incerta condiţie de fatalmente parţială integrare în adevărata literatură română, care nu suportă jumătăţile de măsură. Revistele Contrafort, Sud-Est, Basarabia şi Semn contribuie la redefinirea spaţiului cultural şi literar din Moldova Prutonistreană. E drept că aici există încă autori care mai sprijină schelele şi menţin sechelele retoricii autohtoniste, măsluind aceleaşi clişee, mai curând asemănătoare cu RSSM din timpul perestroika, decât cu România anului 2001. Alţii, aflaţi în amorţeală sau năuciţi de libertate, nu fac niciun efort de a recidiva creator sub auspicii mai bune. Ceilalţi (cam se ştie cine), în plin modernism şi postmodernism, tot mai încearcă de a-i da literaturii o înclinaţie pozitivist-utilitaristă prin sociologizarea şi politizarea ei ideatică, ce sună „adevărat” (şi din coadă!) doar când e transpusă în şabloane şi formule rudimentare. O altă parte din membrii USM sau USR confirmă (imprevizibili şi cu „brio”!) că pretutindeni în spaţiile literare româneşti se mai întâlnesc autori care se situează la nişte niveluri de un evident primitivism. În toate cazurile amintite, dar, mai ales, în cele mai... grave, exemplele sunt lesne de depistat, însă, de obicei, numele unor astfel de manufacturişti nu sunt luate în serios, şi mie nu-mi rămâne decât să respect regula generală.

Un alt moment: în raport cu literatura din dreapta Prutului, scrisul anumitor autori de la Chişinău rămâne într-un registru interogativ referitor atât la „fizionomia”, tipologia, cât şi la valoarea sa. Însă nu o singură dată diagnosticarea estetică obiectivă este adumbrită de anumite prejudecăţi arogante, emfatice, clamoroase şi necivilizate, de un cinism împăunat, întreţinute de unii confraţi de Dincolo. Şi mi se pare destul de pertinentă constatarea lui Caius Traian Dragomir că, astăzi, cultura română (şi literatura, aş specifica) stă sub determinarea unor disensiuni şi presiuni interne, „a blocajului derivat din proiectarea energiilor sale în sensuri care conduc la reciproca anulare a mişcării”.

Aşadar, astăzi, nu se mai poate utiliza sintagma lovinesciană: literatura basarabeană. Aceasta ar întreţine, fără să vrea, de fapt, răspărul etnic, localist, lipsa ca şi cum ereditar de unitate moldo-ardeleano-muntenească. Cu părere

112

de rău, tentativele de naive secesiuni provinciale se fac auzite de pe toate malurile Prutului, Dâmboviţei sau Bahluiului. Astfel, aluziv, prin zvârcoliri de incomodă sau nedeplină recunoaştere (cred ei) din partea altora, unii autoraşi chişinăuieni vor să sugereze că dânşii ar fi, nici mai mult nici mai puţin, întemeietorii, declanşatorii postmodernismului... basarabean. Să vezi! În vorbe, ei sunt, parcă, adepţii integrării, sincronizării şi unităţii literaturii române, însă când e cazul să-şi etaleze meritele, trec (coboară) la scară prutonistreană, scriind despre 8-zecismul... basarabean, postmodernismul, de grup... chişinăuian, generaţia infinit-zecistă... basarabeană. Eu unul nu am ştire despre postmodernismul, 8-9-10-ismul moldovean, transilvănean, maramureşean, despre generaţii zeciste dobrogene, oltene, bucovinene etc. Şi mi se pare foarte neserioasă o atare elementară neînţelegere care (uşor tautologic vorbind) ca înţelegere ar trebui să fie la mintea găinii, şi nu obligatoriu a celei care la celebra aporie „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” răspunde cocoşeşte: „Eu!”. Şi nici măcar a celei care a adus pe lume Oul lui Columb. Problema rămâne la mintea ordinarisimei găini, neobligatoriu foarte productivă, generatoare de albuşuri şi gălbenuşuri drept (strâmbă) discordie interioară în fiinţa unui şi aceluiaşi pui, zis, în albioneşte, chicken, pronunţat – rar caz la englezi! – aproape aşa cum se scrie.

Dar să nu cădem în ispita pamfletizării, conştientizând, în dimpreunul-a-fi, că Moldova Estică şi românii săi resimt necesitatea unei largi nevoi de orientare care, însă, e răspândită, deocamdată, mai îngust decât am dori. Paradoxul tautologic ar fi, de fapt, explicabil şi în astfel de contexte ale termenilor de necesitate şi nevoie, aceasta din urmă ducându-ne cu gândul şi la suferinţele, umilinţele din lungi şi crunte decenii de dezagregare a conştiinţei etnice a românilor prutonistreni. Dar să ne amintim că, în Jurnal, Eliade presupunea că toate încercările şi umilinţele prin care trece neamul românesc ar putea constitui preţul mutaţiei spirituale ce se va împlini mai târziu. Ideea m-a făcut părtaşul ei şi pe mine, acel care, asemeni multor consângeni, aş dori ca această mutaţie să fie de bun augur şi statornică în caracterul nostru etnic panromânesc. Iar pentru Moldova de Est mutaţia este imperios necesară, pentru re-românizarea conştiinţei ei generale. Bineînţeles, şi prin literatura care se scrie şi se va scrie aici. Printr-o literatură de foarte bună calitate.

– Care este atmosfera în lumea scriitoricească de dincolo de Prut? – Aş zice, ca şi cea de... dincolo de Prut (!). Uşor confuză. Într-o

anumită măsură, o cunoşti şi tu, Cassiane, şi prietenii noştri care ne-au vizitat nu o singură dată.

Şi până la dezmembrarea URSS, în Moldova Estică au existat autori ce au dat cărţi de un nivel elevat, la care se situau şi colegii lor de la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. Şi ca valoare, şi ca discernământ estetic, dânşii au avut o netă superioritate faţă de alţi condeieri. Au avut un avans

113

intelectual şi de creaţie în raport cu generala stare de fapt a societăţii scriitoriceşti prutonistrene. Poate că plat, direct vorbind, e de menţionat că, în ultimul deceniu, potenţialul artistic investit în literatura ce se scrie la noi a crescut evident. Ce-i drept şi regretabil, nu în cazul foarte multor confraţi. Unii scriitori dedaţi cândva adulaţiilor josnice faţă de sovietism-leninism şi-au văzut gloriile realist-socialiste în picaj definitiv. Alţii, dezorientaţi, trăiesc ceea ce Marguerite Yourcenar numea scufundarea în disperarea scriitorului care nu mai scrie. Aceştia se află în condiţii de o deplorabilă şi mereu ameninţătoare precaritate materială.

Răspunzându-ţi în mod caleidoscopic, să-ţi mai amintesc de unii colegi care îşi manifestă deschis, clamoros nostalgia după ierarhia de odinioară, bazată pe neclintitul principiu partinic al listei vizate, aprobate „sus”. Între ei, dânşii îşi simulează admiraţia reciprocă şi falsa coeziune faţă de texte fără cine ştie ce valoare. Tot ei îşi manifestă voluptatea orgolioasă, urât mirositoare, de a se recunoaşte doar pe sine – când alţii n-o fac! – şi de a se „impune” sforăitor prin scârbavnice detractări adresate celor mai buni ca dânşii. Astfel că la Chişinău, dar „exportat” şi la Bucureşti, se manifestă teribilul viciu al omniprezentei suspiciuni şi necurmata pornire, din te miri ce, pe ceartă, replici şi disensiune. În atare situaţie – n-o spun cu sens peiorativ – sigla US poate fi descifrată şi ca Uniunea Scriitorilor, dar şi ca Unul Singur. Pentru că azi, mai mult ca altădată, literatura e ceva asumat pe cont propriu. Ca să nu uităm că, prin firea lor, scriitorii sunt o tagmă greu guvernabilă, greu de înregimentat în structuri ce presupun un anumit spirit colectivist. În consecinţă, un singur în faţa altor însinguraţi tatonează ieşirea din etno-marginalism. Unii însinguraţi, scriitori relativ tineri (relativ, deoarece acei tineri cu adevărat sunt cam inerţi) o fac pe matadorii literaturii, fluturând capa în faţa unor confraţi pe care-i cam detestă, presimţind că le sunt superiori acestora, ca intelect şi creaţie. Dacă „matadorul” nu e un Ţafandache oarecare, ci e un înzestrat cu har, eu unul îi dau dreptate, considerând adecvat tratamentul pe care-l aplică, în special prin revista Contrafort, unor autohtonişti imobilizaţi în pseudotradiţii ce mimează un folclorism desuet şi o filosofie păşunistă „stoarsă”, forţat, din două-trei balade care – să fim serioşi! – nu pot echivala tomuri de Aristotel sau Heghel, Kant sau Eliade...

Încolo, rămânem şi noi curioşi să aflăm cum suntem văzuţi de la distanţă. Spre exemplu, Al. George spunea că dumnealui înregistrează literatura din Republica Moldova „puţin într-o arie diferită a literaturii române, aşa cum francezii consideră literatura canadienilor de limbă franceză. Dar aceste teritorii ale «anomaliei» trebuie trecute, analizate şi descoperit ce este realizat în limitele lor”. Nu e de crezut, totuşi, că aici termenul „anomalie” ar fi cel potrivit, chiar şi luat între ghilimele. Şi-apoi, distinsul exeget emitea această opinie în 1996. De atunci, s-au mai schimbat

114

lucrurile. Spre bine, oare? Să sperăm... – Cum ai fost întâmpinat de critică, pe ambele părţi ale râului ce încă

îl avem drept graniţă? – Să zicem, bine. Sau loial. În RSSM. Uneori, chiar cu anumită

obiectivitate care mi-a intuit adevăratul loc, de peste un sfert de secol, ce mi-ar reveni în modernitatea şi postmodernitatea poeziei de astăzi. I-o datorez unui, pe atunci, debutant, ca şi mine, Ştefan Hostiuc, care, în 1976, expediase de la Cernăuţi la Chişinău, pentru revista Nistru, o recenzie la prima mea carte de versuri, Aripă în lumină, consemnând că în ea L.B. „este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian”. Revenea din nou, subliniind „explorarea poetică a limbajului de toate zilele”, pentru a concluziona că soluţia „este derutantă pentru acela care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie «clară» de pe poziţiile logicei «noţionale»”. Reieşind din cum am fost „depistat” atunci, astăzi, poate că nemodest vorbind, eu n-a trebuit să mă adaptez postmodernismului... Mă bucura şi mă convingea ceea ce scria colegul meu din nordul Bucovinei, pentru că eu mă familiarizasem avant la lettre cu ceva... „postmodernism” pe când citeam/ studiam poezia lui Geo Dumitrescu sau Marin Sorescu, prin 1967-1972, în scrisul cărora se învedera deja, în spaţiul românesc, tendinţa reformulării prozodiei de formulă clasicizantă, propunându-ni-se o metaforă globală, de viziune ironic-modernă, „citându-se” realitatea, cotidianul, istoria, recurgându-se la asociaţii livreşti (textualismul românesc in ovo!). Iar Ştefan Hostiuc intuise acea nuanţă ironist-ludică a versurilor pe fundalul de dedublare (asistare) a discursului de o atitudine critică asumată. Acea primă carte, Aripă în lumină („o aripă în lumină/ cealaltă în/ obscuritate”) inserează poeme ce pot servi drept nepretenţioase exemplificări întru susţinerea tezelor de mai sus – mă gândesc la „Peisaj”, „Scrisoare către Păcală”. Dar şi la un poem lăsat, spuneam, de editori în afara primelor mele cărţi, „În legătură cu acest eveniment”.

Despre cărţile mele au scris în special colegii din diferite „generaţii”. Bineînţeles, şi unii critici. Dar, sincer vorbind, cred că ţin de confreria scriitorilor lucizi, care izbutesc a se dedubla în actul de creaţie, astfel devenind şi propriii lor teoreticieni şi critici (relativ... nepărtinitori). Tocmai în baza acestei conştiinţe nu m-au prea interesat opiniile „criticilor” îngreuiaţi de balastul realismului socialist, adică de poverile involuţiei, rămaşi la un gust estetic deficitar, insensibili la modelele literaturii moderne. Era greu, şi este încă, de a-i pretinde criticii de la Chişinău să judece nu cu mai multă indulgenţă, ci cu mai multă inteligenţă.

În anul de graţie 1990, am avut şansa de a-i cunoaşte pe domnii şi cavalerii Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici care, publicându-mi grupaje de versuri în România literară şi Luceafărul, parcă m-ar fi relansat în întreg spaţiul şi contextul literar românesc, de aici încolo fiind solicitat să colaborez

115

şi la alte reviste prestigioase (Steaua, Ateneu, Viaţa românească, Vatra, Convorbiri literare, Poesis etc.).

Nuanţând, pot spune că nu sunt un autor care vrea neapărat competiţie, ci care vrea, pur şi simplu, să i se recunoască libertatea de a scrie ceea ce vrea (trei de vrea!), cu respect faţă de modele, dar fără a idolatriza ceva, pe cineva. Iar dacă N. Manolescu, L. Ulici, C. Ciopraga, F. Neagu, I. Romanescu, G. Grigurcu, M. Cimpoi, L. Grăsoiu, V. Ciobanu, L. Alexiu şi alţii îl cred pe acest scriitor mai bun decât pe unii despre care s-a tot trâmbiţat, cândva, că ar fi fost chiar mari, Leo Butnaru nu are decât vina de a le sugera prin scrisul său aceste concluzii, nimic mai mult. Poate doar adăugând că, de obicei, critica îi menţine în stare de veghe ambiţia de a persevera.

– Ai prieteni în lumea literară? Este posibilă prietenia în această obşte?

– O spun franc, am câţiva prieteni în lumea literară. (Ţinând cont de curiozitatea niţel primejdioasă a foştilor amici, îngăduie-mi să nu dau numele Celor – scris cu majusculă – care rezistă, precum zici, la acest apelativ.) Însă pot miza pe înţelegerea, susţinerea, afectivitatea şi sentimentele de amiciţie ale mult mai multor colegi din Chişinău sau Iaşi, Bucureşti sau Botoşani, Cluj sau Bacău, Timişoara sau Focşani, Galaţi sau Oradea etc. Deoarece, precum ar trebui spus în cazul meu, aş fi un tip de om amfibiu, gen Salvatore Quasimodo, care trăieşte în egală măsură voluptatea însingurării scriscetitului şi afundarea în societate. Sub alt aspect, prin caracterul meu de capricorn şi nedorinţa de-a abandona anumite principii şi de a nu face oportunism „jovial”, eu trăiesc cam periculos. Încă din şcoală, din studenţie, până spre deplină maturitate, am fost un om al nemulţumirilor de sine şi de ceilalţi, diverşilor şefi şi unor colegi creându-le o lipsă de comoditate şi suficienţă. Bineînţeles, cu riscul de-a suporta consecinţele unor sancţiuni pe cale oficială, cât şi pe cele tacit-implicite ale celor pe care încercam să-i pun la respect, şi nu numai ale lor. În privinţa mea, mulţi şi-au dat drumul, fără motive speciale, la invidie şi ostilitate mascat-neputincioasă, dar funcţională în insinuări, bârfe şi acuze. (De altfel, doi colegi mai în vârstă, G. V. şi cu D. M., mi-au recunoscut nu o singură dată că, din umbră, cineva le tot furniza fel de fel de zvonuri necurate la adresa mea, punându-ne pe picior de ostilitate, dânşii „învrednicindu-mă” de nişte replici deloc amabile, ca să nu mai vorbim de stil şi inteligenţă.) Dar eu mai totdeauna am trecut prin Zodia Iertării celor care mi-au căşunat neplăceri, sperând, la rându-mi, să am clemenţa sufletelor pe care s-a întâmplat să le rănesc.

În afara prieteniilor statornice, de care mă bucur, spuneam, comunicând mult şi în baza nescrisului protocol al uzanţelor, deseori trăiesc, totuşi, şi irepetabile clipe de revelaţie a deschiderilor sufleteşti de sinceritate ce – cum să zic? – alungă bufniţa singurătăţii. Alteori, simt necondiţionatul şi

116

generosul sprijin al umărului anonim. E drept că sunt în relaţii suportabile, colegiale şi cu unii din ne-actualii

mei prieteni care, sper, să nu decadă până la ipostaza de inamici. În cazuri extreme, mă pot bizui şi pe mai (foarte) vechi cunoştinţe ori colegi cu care am rămas în relaţii corecte, chiar dacă nu cordiale. Pentru că, pe lângă prieteniile adevărate, există şi obişnuinţele convieţuirii civilizate. La urma urmei, totul e bine şi frumos (când este, totuşi!) în măsura în care ştii şi doreşti să eviţi scindarea sufletească dintre tine (sine) şi celălalt.

– De care grupare sau generaţie literară te simţi ataşat? De ce? – Eu, cel ca şi rămas cu un picior în secolul XX, posibil că ţin de

Generaţia (fără de vârstă specială a) Iluziei Necesare, din care au făcut, fac şi vor face parte mulţi scriitori. Apoi, de ce n-am cădea de acord cu cei care apreciază scriitorul din punctul de vedere al particularităţilor acestuia, nu din cel al aşa-ziselor generaţii; scriitorul ca personalitate, în afara şcolilor, curentelor? Poate că indiferent de acestea sau în pofida lor, scriitorul drept conştiinţă şi talent irepetabil.

Ca şi mulţi colegi care au astăzi între 20 şi 90 de ani, aş fi, şi sunt chiar, un scriitor trans-regimistic, care a trăit şi trăieşte în diverse regimuri politice, sociale, unul al cenzurii, altul al libertăţii. Cu alte cuvinte, noi, cei între 20 şi 90 de ani, am fi nişte euribonţi – organisme ce suportă mari variaţii ale condiţiilor de mediu (social). Statornicia, însă, mi-o văd în modul de-a exista ca persoană ce scrie literatură. Dat fiind că am debutat cu prima carte deschisă poeziei moderne, aş putea spune că între neofitul în literatură de la finele anilor şaizeci-începutul anilor şaptezeci şi aproape... veteranul de astăzi există continuitate, în preferinţă şi stil, în tonalitate şi opţiune estetică. Ar fi de crezut, deci, că există continuitate în identitate şi întru personalizare. Dar nu este exclus, Cassiane, ca răspunsul la întrebarea ta/ a mea să vină din altă parte, de la altcineva. Permite-mi să reproduc părerea colegului nostru contrafortist Vitalie Ciobanu care scria acum cinci ani: „...Butnaru se simte solidar cu tânăra generaţie de scriitori basarabeni (...) generaţie care îl consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de sincronizare cu «suflul» literaturii româneşti de ultimă oră”.

Încolo, ce-ar mai fi de adăugat? Totuşi, lumea e relativ mare, încă, literatura universală este incomensurabilă, astfel că e bine şi înţelept să fim modeşti faţă de propria-ne persoană şi îngăduitori cu mult dincolo de noi înşine. Pentru că nu este exclus ca, după Adam şi Homer, să nu fi urmat decât un inevitabil şir de inautenticitate a generaţiilor şi creatorilor...

– Ai scris şi scrii poezie, proză, publicistică, din când în când publici şi eseuri grafice etc. Ce te reprezintă?

– Pe cât am putut fi atent la (şi cu) rata propriilor mele probabilităţi de înaintare în aria şi arta scrisului, ca perpetuă modelare/ remodelare a identităţii, prin achiziţii şi renunţări, prin diversificarea ideatico-estetică şi elaborare

117

stilistică, mi s-a întâmplat să ajung la concluzia că unitatea interioară a genurilor literare este inevitabilă. Astfel că poemele, prozopoemele sau... eseopoemele (poemoeseurile), dar şi proza mea propriu-zisă, ca părţi ale întregului, de multe ori au o concepţie şi o dezvoltare coaxială, fiind afine ca structură, metaforă, stilistică şi mesaj ce suprimă hotarul dintre real şi imaginar. Subiectele-metafore sau metaforele-subiect ţin nu numai de modul meu de a scrie poezie, ci sunt prezente şi în prozele mele, iar recentele-mi texte apărute la interstiţiile prozei şi eseului sunt şi ele nişte construcţii lirice sui generis. Alteori, „ţi se întâmplă” intercomunicarea şi conlucrarea, concomitenţa mai multor aspecte de genuri literare în aria unei singure scrieri, dificil de clasificat din punct de vedere literaturologic. Transcorporalitatea sau, mai bine spus, transsemanticitatea textului literar, nefixarea lui într-un gen concret, ar fi, eventual, o modalitate de a-ţi revigora energiile şi forţa de a te consacra constant şi serios, judicios şi studios muncii tale de literat.

Iar dacă ar fi să admitem că, din vreme în vreme, „dau” şi critică literară (şi criticii literare), apoi doar sub aspectul nerigid, neacademizat, împărtăşind părerea conform căreia critica nu este un domeniu al teoriei, ci un praxis cultural. Şi pentru că a venit vorba de praxisul cultural, mărturisesc că sunt admiratorul scriitorilor inteligenţi care au o capacitate deosebită de-a izvodi sau asimila idei din plinătatea lumii şi a sufletului uman, din lectură şi din cele văzute, pentru a le converti în structura propriei lor opere într-un mod ce nu lasă urme, dat fiind că ideile respective sunt deja completamente remodelate, înnobilate, continuate; în fine, literaturizate.

În ce priveşte timidele şi rarele reîntoarceri spre conturul grafic (până a scrie poezie, am desenat, am pictat, am încercat să sculptez), e un fel de dovadă personală că, într-adevăr, ut pictura poesis.

– Dar nu mi-ai răspuns la partea a doua a întrebării: ce crezi că te reprezintă, din toate câte le scrii?

– A, da. În subtextele tainice de manifestare/ receptare artistică, sunt totuşi... poetocentrist. Pledez pentru şi apăr un poetocentrism filosofic al conştiinţei umane. Aşadar, prin poezia „infiltrată” în tot ceea ce scriu îndrăznesc să presupun că bugetul meu de creaţie e, în mare, solvabil.

– Ce ne poţi spune despre poezie şi rimă, tema acestui număr special de revistă?

– Se ştie că poezia presupune o complexitate de sensuri, focalizate într-un înţeles general, pentru că toate elementele ei structurale – de formă, conţinut, estetice (inclusiv rima) – sunt purtătoare de mesaj, componente ale acestui mesaj global. Dar sunt oare obligatorii toate aceste elemente, inclusiv rima, astăzi, când, ca niciodată, poezia europeană pare a fi pentru unii cea mai indiscutabilă îndeletnicire de a încălca (sfida?) regulile... poeziei?

Din câte îmi amintesc (binecuvântată fie umbra domnului L.A. Katz, fostul meu profesor de literatură universală), în poezia europeană rima şi

118

rigorile ritmului au apărut abia în secolul XIII (cifră... ghinionistă), o dată cu poezia goliarzilor – un fel de popi neascultători şi studenţi rătăcitori de la o universitate la alta (li se mai spunea şi vaganţi, nu?), dându-şi drumu’ la gură, satirizând fără scrupule, dar nu rău de tot. În şapte-opt secole de existenţă, rima şi-a dovedit cu prisosinţă valabilitatea şi valenţele nu doar armonice, melopeice, ci şi de contextualitate. (Ei bine, la noi, pe timpuri, B.P. Hasdeu o considera o „copilărească înzorzonare”, ceea ce nu l-a împiedicat să-şi scrie poemele cu rime destul de bine potrivite.) Iar scrisul modern a dovedit că nu e neapărat ca poezia să conţină cât mai multe elemente de tip arhetipal, inclusiv rima. Dar poate că aceasta nici nu trebuie considerată unul din elementele ancestrale, dat fiind că repetarea compoziţional-sonoră nu era cunoscută/ utilizată de poeţii antichităţii şi postantichităţii, apărând doar prin voia întâmplării, de cele mai multe ori la mijlocul şi finalul aceluiaşi vers. Cu toate astea, s-a dovedit a fi falsă părerea că un bun poet modern ar acorda mai puţină atenţie armoniei, sonorităţii, simetriei, ritmului, formei în general. În absenţa rimei (masculine, feminine, încrucişate, împerecheate, univoce... şi mai care?) frontale, directe, să-i zic aşa, poemul se bazează pe funcţii de organizare metrică latente, intrinseci. În orice caz, aşa ar trebui să fie şi este, spuneam, în cazul poeţilor moderni valoroşi. În consecinţă, cu sau fără rimă, poezia îţi oferă o altă dimensiune, un alt spaţiu, ba chiar un alt timp al spiritului ce se împotriveşte de-a fi „acaparat” de condiţia comunitară, de discursul gri al cotidianului.

Astfel că rima este acceptată, ca necesară, dacă nu „stinghereşte”, nu constrânge nimic din cele spuse mai sus. Iar pentru aceasta poetul ar trebui să aibă (şi) meşterie, precum se spune în balada cu Ctitorul Manole.

– Ce înseamnă creaţie pentru tine? – Chipul, modalitatea în care şi ştiinţa cu care reuşeşti să-ţi descoperi,

dezvolţi şi realizezi resursele, energiile persoanei sau personalităţii tale. În înţeles flaubertian, posibilitatea de a trăi prin scris, prin literatură, prin preocupări estetice în general, ca stare de spirit superioară vieţii cotidiene „exterioare”, rutinare, cu inerente obligaţiuni psiho-sociale ce ţin de cvasiautomatism. Conştient fiind, convins pe propria piele că nu e uşor să-ţi temperezi dorinţa de a merge spre ceea ce este rentabil din punct de vedere material şi poziţional avantajos pe plan social, însă alegând, totuşi, singurătatea profesionistului dedat în cea mai mare parte vieţii scrisului, studiului şi numai lor. Să accepţi, fără frondă, a fi captiv în rosturile tale, un predestinat al acestor rosturi existenţiale, spre a trăi starea totală în care scrisul, ca literatură, nu că îţi marchează, oricât de profund, destinul, ci îţi dă certitudinea că e chiar însăşi existenţa ta, zic, sperând să nu fi căzut în pretenţiozităţi şi afect.

Cassian Maria Spiridon

(Poezia, nr. 3, 2001)

119

POEZIA AR FI ÎNSĂŞI LIBERTATEA SPIRITULUI UMAN ELEVAT

(PAULINA POPA)

– Cu permisiunea dumneavoastră, propun pentru dialogul nostru o

tematică fără de care n-ar exista creaţia: libertatea. Aţi trăit mulţi ani sub un imperiu terorizant în care libertatea părea de neatins. Vorbiţi-ne despre acei ani. Ce anume v-a ajutat să fiţi liber? Cumva poezia?

– În cele câteva decenii de comunism totalitarist, când şi omului de artă i se impunea cu impertinenţă şi cinism funest celebra formulă coercitivă conform căreia tot ce nu este interzis este obligatoriu, prohibite fiind, de fapt, nenumărate lucruri fireşti pentru o existenţă de cetăţean liber, elitele intelectuale din fostele republici componente (cu forţa) ale URSS îşi manifestau, de regulă, atât cât puteau şi cu riscuri cunoscute, animozitatea faţă de regimul ruso-bolşevic, printr-un, de înţeles, naţionalism cultural, literar, artistic, prin formule etno-estetice particularizante, osebitoare de ceea ce pretindea aşa-numita metodă a realismului socialist. Sigur, mulţi reprezentanţi ai acestor elite, inclusiv scriitori şi poate că în primul rând ei, au avut de suportat consecinţe dramatice – arestări, condamnări, GULAG, ridicarea dreptului la semnătură, cărţi topite, manuscrise proscrise etc. Deoarece comuniştii aveau atât o ură partinică de clasă, cât şi una de... rasă anticulturală. În cercurile liotei nomenklaturiste, ce înhăita şi destule cozi de topor autohtone, erau la ele acasă toate tertipurile şi carenţele etice. Însă în interminabilele lecţii de făţărnicie colonialist-comunistă relele erau date drept calităţi şi favoruri oferite de „eliberatori”. Cu părere de rău, printre propagandiştii ce susţineau împilatorii au fost şi oameni ce aveau o oarecare vocaţie literară, în conjuncturi şi sinecuri ideologice legându-şi scrisul (şi) de calcule pecuniare, materiale, deloc idealiste. Încă din tinereţile lor comsomoliste, aceştia au prins a-şi corupe verbul, trecându-l din literatură în propagandism scârbos, josnic.

Cred că rezistenţa faţă de tine însuţi de a nu te angaja orbeşte în vanităţile vânturilor ideologice din acele timpuri nu a ţinut atât de... eroism, cât de elementarul bun simţ. Pentru că arta înseamnă şi curajul de a nu avea stupida grijă de a-ţi aşterne mişto, ca să dormi liniştit, huzurind nemernic.

În ce mă priveşte, am avut şi fracturi de destin şi, oarecum mai puţin evidente, de biografie. (Destinul e ceva ce rămâne doar în interiorul tău, în conştiinţa ta, pe când biografia cam „iese” la judecata publică.) N-am

120

încercat să-mi etalez destinul că, iată, vedeţi, e greu, e dur, e dramatic... Uneori, anumite consecinţe ce ar fi trebuit, parcă, să mă dea în acte nevrotice, de disperare, în mod paradoxal mă calmau, mă organizau, mă predispuneau la răbdare şi ceva încredere în ziua de mâine. Altădată, când părea că mi-ar fi surâs destinul, mă pomeneam izbit sau izbindu-mă de toate porţile zăvorâte, precum în septembrie 1976 , când am fost înlăturat din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din motivul promovării spre publicare a unui articol despre Kogălniceanu. A insistat partidul, comsomolul, dar şi KGB-ul. Fără a avea o natură sui generis de boem, uneori am fost deschis dialogului cu depresivii, derutaţii şi chiar agonizanţii unor destine foarte triste. Am frecventat cercurile lor... ocazionale, foarte strâmte de oameni nu prea supuşi complexelor. Atunci, prin propriile mele vise şi poeme, trăia, spera un alt Eu, Eul meu abstract, liber în acţiuni; un alter ego în stare să-şi revendice libertatea interioară, chiar dacă libertatea exterioară, socială era destul de limitată.

Bineînţeles că şi poezia te ajută să depăşeşti nedreptăţile, pentru a putea trece demn prin vremuri, nelăsându-te strivit sub apăsarea lor necruţătoare. Pentru că, prin gura lui Pindar, însăşi Poezia spunea testamentar că totul se vindecă pentru muritori, dacă aceştia au cel puţin libertatea.

– Câteva cuvinte despre începuturile literare. Unde s-au întâmplat, în ce condiţii şi câtă libertate/ responsabilitate v-au adus?

– Nebuloasa poetică a adolescenţei mi s-a întâmplat pe la 15 ani, ceva mai înainte însă publicând deja câteva articolaşe (hazlii, probabil) în ziarul raional din Sângerei. Primul poem apărut într-o publicaţie importantă se intitula Din nou... şi ţine de anul 1967 (5 mai!; parcă poţi uita o atare zi, în care colegul de bancă, prietenul tău Costică Munteanu, flutura prin clasă ziarul „Tinerimea Moldovei” ca pe un stindard?). Cartea de debut, Aripă în lumină, („o aripă-n lumină,/ cealaltă-n/ obscuritate”) apare în aprilie 1976, la Chişinău. Trebuie să remarc că n-am avut un debut de zenit sau, ceva mai puţin, un debut-şoc. A fost un primordiu realizat, suficient pentru a trezi o bucurie şi o speranţă şi anumit interes.

Aşadar, fiind încă elev, dar mai ales după ce am ajuns student la jurnalism şi filologie, adică ceva mai răsărit/ limpezit ca luciditate, conştiinţă, eram simpatizat de unii scriitori care tindeau să modifice paradigma literaturii ce se scria în Moldova prutonistreană, încercând să promoveze modernitatea şi libertatea care sfidau anchilozarea, vetustul, aplatizarea. În special, susţinut şi promovat de poetul Gheorghe Vodă, tindeam să aplic exigenţe stilistice oarecum... nebasarabene, ele reuşindu-mi, practic, de la etapă la etapă, când mă simţeam tot mai la largul meu. (Încă din studenţie, fusesem angajat redactor de secţie la „Tinerimea Moldovei”.)

Ar mai fi însă de spus că, sub aspectul libertăţii şi studiilor serioase (nu şi a autodidacticismului), probabil că, dimpreună cu colegii de generaţie, am

121

avut o tinereţe cvasifalimentară. A trebuit să recuperez. La o mai târzie autoanaliză, un copil de la ţară (comuna Negureni, judeţul Orhei), ajuns a se forma, ca adolescent şi tânăr, într-un centru cultural, percepe şi pricepe mai acut decât altcineva adevărul a ceea ce Constantin Noica numea întârzierea pe care o implică viaţa în spirit şi, drept consecinţă, accelerarea ulterioară a gândirii şi aptitudinilor sale creatoare. Dar decalajul n-a durat prea mult timp, încât pot

spune că sunt dintre oamenii care-şi cunosc propriile virtuţi nici prea devreme, nici târziu. Le cunosc la timp, numai că, poate, şi le pun în lumină după o anumită amânare cauzată nu atât de mari îndoieli, cât de împrejurările socio-profesionale austere, neprielnice, printre ele fiind şi suspiciunea faţă de estetica modernă a artei şi poeziei spre care năzuiam. În fine, aş îndrăzni să cred că unele pagini de la începuturile-mi literare reuşesc să susţină şi astăzi examenul lecturii. De altfel, ele au fost selectate de editura „Eminescu” pentru volumul antologic „Iluzia necesară” (1998), apărut în colecţia Poeţi români contemporani.

– Vorbind despre libertate/ responsabilitate, cum priviţi această relaţie în zilele noastre când, de multe ori, libertatea este confundată cu haosul?

– Ca şi cum ar fi un timp al renunţării la orice filosofie vitalistă, acest astăzi, când omul cade nespus de uşor în tristeţi, nemulţumiri şi obsesii tulburi de o tensiune aproape fizică, dureroasă, greu apăsătoare peste suflet, bulversând şi rănind conştiinţa. Lumea, oamenii, fie în Vest, fie în Est, sunt tot mai departe de posibilitatea unei coerenţe, unei cursivităţi existenţiale, tot mai departe de virtualitatea unei ordonări spirituale ce n-ar fi brutal dezorientată de ingerinţele cotidianului socio-politic, pe alocuri de-a dreptul sumbru-carnavalesc. Fireşte, în Estul postcomunist, pseudocomunist sau chiar comunist, gândul la creaţie este atacat de gândul la existenţa curentă, banală, şi avem motive de a-i da dreptate filosofului ce afirmase că necesitatea nu înseamnă decât negarea libertăţii. În cel mai bun caz, limitarea acesteia. Astfel că literatura, celelalte arte fac ce pot pe un fond de ostilitate sau neatenţie faţă de cultură.

Paradoxal, însă şi în aceste timpuri, zise de libertate şi democraţie, trece ca extrem de curajos cel care spune adevărul şi numai adevărul, fapt ce nu poate fi cum ar trebui să fie – act obişnuit într-o societate în care foarte mulţi o dau în coţcării şi vicleşuguri de orice speţă, dar mai ales politice, astea încurajând, stimulând toate celelalte vicii. Înecăciosul praf al politicului estompează orice alte preocupări şi manifestări, în special pe cele spirituale, care ţin de cultură, elevaţie, intelect, artă, poezie.

Concluzia despre libertatea confundată cu haosul?... Una tristă: nu se ştie dacă avantajul vremii tale este cu adevărat unul şi de nesubstituit – că trăieşti şi eşti liber să faci cât mai multe pentru tine, pentru alţii... (Dar să nu

122

pierdem speranţa de a găsi, în sfârşit, calea mântuirii pe care omul să păşească din prohaos în pronaos...)

– Este valabil şi pentru lumea literară de dincolo de Prut? – Bineînţeles. Nu ne deosebim mult. Ca şi la Bucureşti sau Iaşi, Cluj

sau Deva, Timişoara sau Suceava, şi scriitorii din Chişinău încearcă să depăşească atare confuzie, punând la îndoială, ca pe timpuri, justiţia lumii în care trăiesc. Dar, cu părere de rău, nici el, scriitorul, nu are a propune un model de echitate perfect sau doar relativ convingător. Probabil din motivul că, de când e omenirea, niciodată vreun model nu a funcţionat, inclusiv modelul divin, atât de crâncen încălcat şi nerespectat de lume. Pe timp de haos, ca şi pe timp de ciumă, nu se respectă nimic...

– Există o diferenţă între optica scriitorului din România şi cea a scriitorului din Basarabia, vizavi de libertate?

– Probabil, da, există. Scriitorul din stânga Prutului este din nou pus în situaţia de a combate recrudescenţa a ceea ce Thierry Wolton a potrivit ca titlu al unei cărţi zguduitoare: Roşu-brun. Răul secolului. Se zice că la Chişinău sunt comunişti fără comunism. Eu unul însă nu cred că poate exista un comunism al... economiei de piaţă (CEP!). Dar aceasta nu înseamnă că parlamentul comunist de pe la noi este unul pro-libertate, pro-democraţie. De aici şi diferenţa dintre unghiurile de apreciere. Diferenţa optică, precum zici.

– Ce presupune, în opinia lui Leo Butnaru, libertatea poetică? – Respect faţă de elementele esenţiale, ancestrale ale Poeziei. Pentru că

există ceva constant în metaforele scrise ale lumii. Nu suntem postmoderni, dacă, într-o anumită măsură, nu suntem şi homerieni, shakespeareeni, eminescieni, clasicişti, romantici, suprarealişti, expresionişti etc., ca entitate, sensibilitate şi libertate estetică, transmilenară. O explicaţie implicită a acestei stări sau condiţii de constanţă electiv-artistică, adică şi psihologică, ce face compatibil adâncul trecut cu cel mai recent suflu prozodic, e surprinsă şi într-o constatare, din 1946, a lui Georges Bataille: „Il est vrai qu’un poème moderne n’a nullement le sens d’un mythe, mai un mythe a parfois le même attrait qu’un poème moderne”. Apoi, nu este exclus ca ceea ce se numeşte intuiţie poetică să fie chiar manifestarea memoriei transcendentale a lumii, a genelor noastre divine, a condiţiei umane ce ţine totuşi de taina primordială şi etern nedezvăluită a existenţei universale. În baza acestui obligatoriu respect, să nu aibă nimeni orgoliul de a crede că ceea ce urmează să dea el, mâine-poimâine, în textele sale ar reprezenta elementul limită al literaturii, în general, şi al poeziei, în particular. Poezia ar fi însăşi libertatea spiritului uman. Dar elevat, cultivat, inteligent. Lucru pe care nu-l înţeleg cei care consideră încă libertatea poetică aproape subversivă, duşmănoasă ideologiei oficiale, supunând poezia ostracizării, interdicţiilor etc. Totdeauna această libertate a trebuit să fie şi apărată, pentru că, după cum scrie Livius Ciocârlie, tot ce am putea noi face pentru poezie ar fi să creăm în jurul ei un spaţiu de

123

protecţie. – Vorbim zilele acestea, la Deva, despre Poezie şi Rugăciune. Este

asta o formă a libertăţii? Este o diferenţă între cele două? – Ca şi cum întru completarea răspunsului precedent, să accentuăm că

poezia de orice speţă (nobilă, fireşte), a oricărei şcoli, a oricărui curent sau experiment conţine predestinat elemente arhetipale, printre acestea fiind şi sonuri molitvelnice şi epifanice de irumpere a sacrului în afara profanului, ca una din condiţiile ce-i permit să conteze pe o înţelegere mai generală, convenţionalitatea ei depăşind perceperea Eului care o creează ca poezie şi o înalţă ca rugă. În forma ei psalmică, precum în Cântarea cântărilor, să zicem, rugăciunea e dovada indubitabilă că limbajul este în totalitatea sa impregnat atât de metafizică, filosofeme, cât şi de sugestii poetice. În fond, ca şi poezia, rugăciunea presupune o intensitate a sensurilor-invocare, o dorită densitate a conotaţiilor, o sugestivitate emoţională ce depăşeşte, uneori, cu mult nivelul obişnuit al comunicării. Este lesne de constatat că anumite rugăciuni canonice au şi o ţinută artistică, o stilistică neordinară, o savoare a limbajului, o semantică deosebită, eminamente afine versului vehiculat de hipersensibilitatea intuiţiei ce presupune minima intervenţie logică a autorului sau omului care se roagă. De parcă s-ar izvodi din adâncurile intimităţii dominate de libertatea în... stare pură. E ceva ca o revelaţie a Creaţiei în omul însuşi.

– Dacă ar fi să alegeţi între Poezie şi Rugăciune, ce aţi alege? – Probabil că aş opta pentru ceva intermediar, un gen de texte/ opere cu

o fluenţă maximă de mutuală acceptare întru convieţuire literară şi epifanică a poemului şi rugăciunii drept artă care mărturiseşte la modul intim despre noi ori, viceversa, artă prin care fiinţa umană se mărturiseşte la cel mai intim mod pe care i-l permite ceea ce s-ar numi Intuiţia transcendentală.

– În ce priveşte poezia contemporană, câtă artă şi câtă rugăciune este în textele autorilor – câtă vulgaritate?

– Nu e greu de constatat că relativ mulţi poeţi din estul postcomunist, postmoderni şi ei, uşor blazaţi de raţionalism-practicismul epocii, sunt cuprinşi de efuziuni prozodice de natură tipic religioasă şi romantică. Poate şi ca o revanşă faţă de restricţiile ateiste ce li se mai impuneau acum 12-13 ani. Concomitent însă cu textele ce învederează iubirea divină în starea ei de graţie poetică, prin părţile dubioase ale postmodernismului se ajunge la un deşănţat libertinism al gustului, adică – la lipsă de gust şi bun simţ. Unii zişi poeţi parcă ar pleda pentru o zoologizare a vieţii sociale, pentru o deloc discretă animalizare a condiţiei umane, a relaţiilor, tot mai necivilizate, dintre pământeni. Atare scribăreţi îşi ticluiesc textele într-un unic registru – cel al anatomiei, susţinându-şi reciproc licenţiozităţile, transformând fanfaronada şi goala... plinătate de sine în trucuri (subtile, cred dânşii) care le dă în vileag veleitarismul şi agresivitatea contra culturii.

124

Astăzi, ca nicicând altădată, în numele poeziei se întreprind cele mai făţişe îndeletniciri de-a încălca regulile... poeziei, ceea ce ar echivala, de fapt, cu o amnezie estetică sau, posibil, chiar cu sterilitatea sau neputinţa de-a atinge o exemplară mobilizare artistică. Bântuie grafomania kitschmanilor ca o amoralitate a lipsei de valoare. Deloc puţină subestetica veleitarilor dezlănţuiţi sau cea a unor bieţi hărăziţi rămaşi la un stadiu larvar al talentului, necultivat, neîntreţinut de studiu şi curiozitate intelectuală. Toate astea în amestec cu hiper-realistele cazuri în care, de când cu ademenirea sponsorilor, unele fetişcane sau post-mamzele fac... trotuarul „literar”, reuşind prin contraservicii cu nuri să-şi editeze licenziozităţile de grafomane – pardon! – cvasigonflabile.

E şi un pericol tot mai extins, văzut de George Steiner, în brutalizarea şi devalorizarea cuvântului în culturile şi politicele de masă ale epocii.

Într-o atare bântuire declarativ-postistorică (postistoria – ce termen... vulgar!) de un inexplicabil rău de a fi pe lume, în această deconstrucţie ludic-trivială în expansiune e greu de crezut în reaşezarea sufletului uman prin cultură, poezie, rugăciune. Parafrazând un celebru adagiu, s-ar putea spune că frumuseţea va salva lumea doar în cazul în care lumea va şti să salveze frumuseţea., – am spus asta într-un poem.

– Nu doresc să transfer dialogul nostru înspre trivialitate – totuşi, în poezia din Basarabia se întâlnesc aceleaşi aspecte, aceleaşi umbre şi aceleaşi limpeziri?

– Da, astfel percep fenomenologia literară şi starea poeziei, în particular, colegii noştri care au un avans intelectual şi estetic în raport cu starea generală, de fapt, a societăţii scriitoriceşti din Republica Moldova, dar şi în raport cu manifestările kitschmanilor şi neaveniţilor din întreg spaţiul scrisului românesc. Unde mai punem că, într-o măsură de neglijat, malurile... literare ale Prutului deja s-au cam sincronizat, şi în bine, şi în rău. Dar, în pofida a orice, noi să urmăm profeticul îndemn enunţat de Mircea Eliade: „Trebuie să iubeşti România (şi literatura română – n.m.) cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea în pofida tuturor evidenţelor, ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”. Pentru că, vorba ceea: mare e puterea Domnului...

– Vorbiţi-ne despre cărţile dumneavoastră. Ce bucurii v-au adus? – Consider că sunt scriitorul, dar şi cetăţeanul cu o imaginaţie liberală,

de o stilistică neconservatoare, de o pledoarie transpruteană, fapt pe care-l atestă cărţile mele, fie ele de poezie, proză, eseistică sau dialoguri, lucru remarcat şi de exegeţii ce au scris despre ele, printre care i-aş aminti pe domnii Constantin Ciopraga, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Ioanid Romanescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Grăsoiu, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Lucian Alexiu, Dan Stanca ş.a. Îndrăznesc să cred că, de obiectivitate sau subiectivitate, unii semeni se simt „exprimaţi” de scrisul

125

meu din „Iluzia necesară”, „Îngerul şi croitoreasa”, „Gladiatorul de destine”, „Prezenţa celuilalt”, „Spunerea de sine”, „Lamentaţia Semiramidei”, „Umbra ca martor”, „Identificare de adresă”, „Student pe timpul rinocerilor” etc. La recitire, mie unuia ele îmi dau sentimentul scris al vieţii ori, în alte nuanţe, sentimentul vieţii scrise. Şi această recitire îmi oferă prilejul să constat cum poezia mea, să zicem, s-a auto-supus unei lejere sau, alteori, unei mai tranşante modificări de tonalitate, dar, în mare, ea niciodată nu s-a desprins de identitatea artistică anunţată de primele mele cărţi. Poate că am avut norocul să mi se întâmple nu asumarea, ci elaborarea unui stil poetic care să-mi fie pe potrivă, după chip şi asemănare, în măsura în care „acceptă” atare lucru cea mai democratică, cea mai liberală metaforă sinestezică.

Chit că aş putea să mă refer şi la câteva cărţi scrise, dar pe care nu mai vreau să le public. Se vede că vârsta şi experienţa pe care le am sunt indicate deja pentru ca să pun şi eu la cale vreo afacere, să zicem – să deschid propriul meu crematoriu de hârtii, dactilograme, pe care să-l întreţin în regim de autogestiune, furnizându-i dubiile şi nemulţumirile ce „emană” din acele manuscrise neconcludente. Mai vedem noi... Important e să nu ascultăm de linguşitorul care ne laudă cu cuvintele, nu şi cu inima lui...

– O expresie a bucuriei poate fi şi prietenia. Aveţi prieteni? – Cum să nu am?! Cu unii dintre ei sunt de foarte mulţi ani, de decenii,

în legământ de inimi prin care omul parcă l-ar exista în sine şi pe un alt seamăn al său.

– Ce şansă acordaţi prieteniei literare? – Cred că nu sunt antrenat în pseudo-prietenii literare ce presupun

rabat acordat mutual scrisului. Prietenii mei sunt scriitori de zbor înalt. Pe lângă alte lucruri deosebite, pe lângă satisfacţii şi bucurii, o prietenie literară te ajută să te autocunoşti, să perseverezi în munca ta şi să atingi, după cum spunea cineva, o tot mai mare adâncime de spirit. Sub auspiciile amiciţiei literare sunt posibile metamorfozele fireşti sau cedările reciproce, concesiile cumpănite prin care două individualităţi, uneori foarte diferite ca temperament şi caracter, ajung la apropieri de poziţii, la convingeri afine. La urma urmei, ajung la gonirea strigoiului singurătăţii. Apoi, prietenia literară te ajută să nu disperi, ci să te simţi oarecum ca în odinioarele romantismului lui Byron şi Shelley, când poeţii îşi mai puneau unul altuia mâna pe umărul împelerinat în eventualitatea că s-ar dezlănţui furtuna sau grindina...

Paulina Popa

(Semne–Emia, nr. 4, 2001)

126

MAI E PREZENT ÎNCĂ PERIMETRUL CUŞTII... (IOAN ADAM)

– Finalul de secol şi de mileniu e marcat nu doar de metafore, ci şi

de cuvinte obsedante. Iată unul – Iluzia! Apare în titlul unui volum de versuri pe care l-aţi publicat recent: Iluzia necesară. O carte de istorie importantă, a unui francez, François Furet, se intitulează Trecutul unei iluzii. Lucrurile vin de se leagă şi prin voia întâmplării, şi prin voia istoriei. Parcă asistăm în România şi Republica Moldova la reinstaurarea iluziei.

– Nu ştiu dacă doar asistăm... Poate şi participăm, contribuim la... viitorul unei iluzii.

– De fapt ce zice Leo Butnaru, privind-o cu ochii poetului, dar şi din punctul de vedere al unui istoric potenţial? Pentru că un scriitor este şi un istoric, vrea, nu vrea.

– E vorba de Iluzia necesară, antologie publicată la editura Eminescu în colecţia Poeţi români contemporani. Poartă titlul unui poem pe care l-am scris demult, prin 1978, am impresia, în condiţii ceva mai specifice şi, ca totdeauna, complicate, grele în Basarabia. Însă nu ar fi să mă lamentez, pentru că antologia venea după un volum cu acelaşi titlu, apărut în ’93 la Iaşi, cu concursul regretatului om şi excepţionalului poet Ioanid Romanescu, care mi-a prefaţat şi mi-a lansat prima carte aici, în ţară. Da, iluzia trecutului, iluzia prezentului, iluzia viitorului... Vedeţi, este perpetuarea acestei cvasiutopii ca o necesitate, pentru că în orice condiţii, chiar dacă ştii că ea se atinge de Deşertul tătarilor sau de biblicul Deşertăciunea deşertăciunilor..., este necesară, pentru că aici, molcom, discret se tăinuieşte şi un uşor optimism, o spuză de entuziasm, un impuls, ceea ce nu te lasă în deznădejdea crasă, la pământul mizeriei existenţei umane care, de fapt, e antiumană. Posibil că şi dintr-o ambiţie, dar destul de conştient, am găsit o formulă care era sincronă cu cea a colegilor din ţară. Şi aici vreau să menţionez un lucru: când spun poezia românească, eu înţeleg poezia europeană, inerent universală. Fără a face concesii ispitei grandomaniei, consider că poezia de aici are o condiţie net superioară „mostrelor” care, nu o singură dată, sunt traduse, sau pe care le aducem din alte părţi, pentru a le lua drept modele. Mergând pe această formulă, nu am vrut să zic că aş fi eu un cap de generaţie, însă Iluzia necesară ar defini şi ar întruni generaţia poeţilor din toate timpurile, plus că aici evităm biologicul „frontal”, mergând la spiritual, la sufletesc, la intelect. Deci, ar fi generaţia dintotdeauna a poeţilor trup şi

127

suflet, şi scris pentru plinătatea expresiei adevărului artistic care, implicit, are atingere cu cel istoric.

Sigur, e foarte greu să încorsetezi fragilul sân al poeziei între necruţătoarele lănci ale istoriei. Pentru că în stânga Prutului, ştii prea bine, a fost necesar ca poezia să spună şi un cuvânt în stradă, pentru stradă. În bună măsură, bineînţeles, nu în exces. Din acest considerent eu, chiar dacă nu fac parte dintre cei care şi-au rostit versurile în stradă, ci folosesc alte mijloace – articolul incisiv, eseul, chiar pamfletul, uneori, – îi înţeleg pe cei care simt cu adevărat, şi poetic, şi cetăţeneşte, pentru că în Moldova Interriverană condiţiile sunt mult mai speciale. Astfel că, dacă o fi să trăiesc la Bucureşti, aş vedea şi înţelege (sau... nu prea) altfel realitatea sau, poate, alteori, suprarealismul, chiar... suprairealitatea(!), grotescul situaţiei din stânga Prutului. Ceea ce face să se înţeleagă că Iluzia este, cu părere de rău, foarte îndelungată şi nefructificată în spaţiul prutonistrean, în Moldova Estică, spuneţi cum doriţi... Dacă poeta artifex ar putea exista, politicianul artifex nu ar trebui să existe, însă vedem că în Basarabia, dar şi în România, este mult artificiu, cabotinism, neseriozitate în politică şi în inventarea sau casarea iluziilor. Pentru că, în fond, cum altfel să fi avut şansa de a veni la putere aşa-zişii comunişti, care par a fi, deja, capitalişti get-beget, get-belea? Fiindcă respectivii au o ciudăţenie, fiind nişte comunişti fără comunism. Ci doar cu seceră şi ciocan, însă cu carduri bancare... Noi, cei de pe versantul advers acestora, trebuie să facem încă foarte mult întru micşorarea distanţei care ne mai separă sub aspect politic; micşorarea acestei distanţe, până la completa ei anihilare.

– Apropo, aţi devansat întrebarea mea: aici, la Neptun, s-a vorbit mult despre distanţa aproapelui. Într-o revistă importantă din România exact teza aceasta s-a susţinut: să nu ne speriem de venirea lui Voronin la putere, întrucât în Moldova sunt comunişti fără comunism. Vi se pare întemeiată o asemenea aserţiune?

– Nu, eu aş porni de la un regret care vizează şi pe unii colegii ai mei de literatură, dar care s-au implicat şi în politică. Pentru că unora dintre ei le-am spus: „Nu au fost atât de tari comuniştii că au venit la putere, cât aţi fost voi foarte slabi. Cu părere de rău, disensiunile şi erorile voastre, inclusiv pusul, pe un cap, pe căpătuit, ne-au slăbit şi mai mult”. Aşa-zisa dreaptă din Basarabia s-a dovedit a fi lamentabilă, cum s-a mai dovedit şi alte dăţi, în alte situaţii.

– Şi cum s-a dovedit şi în România. – Vezi că la rele ne potrivim foarte „bine”, „binele” ăsta fiind între

ghilimele; pui răul cu binele alături, dar el potenţează nuanţat şi asta a fost. Trăim sub semnul şi sistemul provizoratului. Chiar când vin „ai noştri”, pleacă ai noştri, vin ai lor, nu se schimbă nimic. Plus faptul că ceea ce se numea „dreapta” era plină de foşti comunişti, ba chiar de comunişti autentici, activişti sârguincioşi, cu posturi serioase, unii dintre ei – chiar scriitori şi

128

poeţi ce vociferau ieri în piaţă, dar care serviseră exemplar defuncţii: pe Lenin şi Uniunea Sovietică.

– Şi aicea ne asemănăm. – Da, sigur, ne asemănăm în... nesiguranţa poziţiilor. Fiind implicat în

zidăriile presei, revuisticii, eseisticii, bineînţeles că nu puteam să nu iau unele atitudini tranşante, trebuia să susţin ceea ce mi se părea luminos, chiar dacă nu eram deplin de acord cu unele teze... şovăielnice, interpretabile, evazive ale, să zicem, domnului Snegur. În fine, dimpreună cu alţi decepţionaţi, a trebuit să recunosc că politicienii noştri sunt lamentabili şi, precum o spun aici, deschis, aşa va apărea şi în mai multe pagini dintr-o carte de articole şi eseuri ce trebuie să apară într-o lună-două, lectorul ei fiind mai tânărul coleg Emilian Galaicu-Păun. Tot acolo voi relua şi unele texte eseistice, publicistice, scrise în anii de perestoika (încă!) şi cei ce au urmat imediat declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova; din secolul trecut până în primul an al secolului în curs. Adică, timp de un deceniu. Şi ceea ce punctam, mai bine zis – atacam în cele mai deschise reviste pe atunci, cu părere de rău rămâne în vigoare, şi chiar este foarte autentic şi produce suferinţă la gândul şi sentimentul că nu s-a schimbat mai nimic. Spre bine, fireşte. Ceea ce încercam să prevăd, să le dau de înţeles sau să îi previn pe camarazii mei ajunşi politicieni că se va întâmpla, chiar – spre nefericirea noastră – s-a şi întâmplat. Adică, am fost o Cassandra vizavi de scriitorii care au ajuns deputaţi, politicieni-dregători, unii chiar dându-se de mahări şi unici. Aceste probe apasă greu conştiinţa, cum reiese şi din volumul Lampa şi oglinda care va apărea la editura Cartier. Din el se va vedea că nu am fost un om care s-a retras în literatură, în turnul de fildeş, ci care a avut şi are atitudini tranşante, oportune. Însă atunci, în euforia şi în găşcăraia aia politică, manifestă prin spiritul ei egoist, acaparator, degradat curând chiar în hoţie crasă, nu se mai uita nimeni la un scriitor sau poet care mustra cu cuvântul.

– Deci poeţii nu ar trebui să facă politică? – Ba da, dar ei s-o facă pe baza onestităţii pe care, permanent, şi-o

declară şi în poezie. Luaţi aminte că orice politician român se declară onest, însă minte. Fiece politician se dă de corect, afişează idealuri, pe când în practica politică se manifestă exact invers, mai că – maică! – duşman al ţării.

– Asta este drama românească: onestitatea declarativă. – Şi să ştiţi că noi nu avem posibilitatea de a le curma această

obrăznicie. Cela, deputatul, ştie că este pe patru ani instalat acolo unde este, încât taie şi spânzură cum vrea, iar poporul oboseşte foarte repede, i-e lehamite, îl lasă în pace, sau îl înjură la o bere, pe când nou-gurguţatul îşi face de cap. Adică, după ce a obţinut mandatul, politicianul moldo-român e foarte liber, pe când, vezi, marile frunţi, din lumea civilizată cad, cad una după alta, dacă s-au întâmplat acolo nereguli. La noi, însă, se trăieşte din

129

sincope şi neruşinări, din interese şi trădări... – Eşti un poet cu evidentă capacitate reflexivă. Te-ai pronunţat

asupra poeziei, asupra cărţilor colegilor. Cum sunt poeţii, văzându-i de la altitudinea anului 2001, deci de la altitudinea mileniului trei?

– O să mă refer la unii dintre cei mai buni poeţi din întreg contextul scrisului românesc, printre care, sigur, se află şi câţiva din Moldova Estică. Sunt convins că la nivel de poezie putem da probele cele mai concludente. Nici eu nu am fost ocolit de şansă: în 1990-1991, i-am întâlnit pe Nicolae Manolescu şi pe regretatul Laurenţiu Ulici, care s-au interesat de poemele mele şi au crezut în steaua lor, după care, pur şi simplu, mi-au publicat nişte grupaje din ele în revistele România literară şi Luceafărul, după care am fost oarecum acceptat în contextul literar românesc. Apoi, colegi de-ai mei, cum ar fi Arcadie Suceveanu sau Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ sau Nicolae Popa, alţii, nu sunt văzuţi sau apreciaţi la adevărata lor măsură, pe când unii confraţi din Bucureşti, mult mai slabi ca ei, sunt deja, în virtutea unei inerţii şi a unei combativităţi de grup, cotaţi superior, supraevaluaţi.

Nu, nu mă lamentez, ci doar constat anumite lucruri, ca să ştim cum sunt poeţii. Solidaritatea celor buni cred că există sau ar trebui să existe, pentru că poetul care se ridică cu adevărat deasupra magmei tulbure, a găştilor, chiar dacă este implicat, uneori şi involuntar, în unele mişcări ale caracudei, iese deasupra nivelului de grup suficient sieşi. Înde ei, cei buni se văd, ştiu că sunt puţini şi ar trebui să se respecte. Poezia românească are nevoie de un ciur şi de un dârmon foarte serioase. Şi aici ajungem la critică, la rolul ei. Avem multe false autorităţi poetice impuse în prim-plan cumva din inerţie. La o triere mai severă, am vedea că există poeţi adevăraţi, dar că şi mult balast e dat drept valoare.

– În dicţionarele de simboluri, ciurul şi dârmonul sunt simboluri ale justiţiei, ale mâniei divine şi chiar ale pedepsei. E nevoie de o pedeapsă?

– A, nu, poetul are el destul orgoliu, chiar dacă îl atingi cu o uşoară pană de scris lui i se pare că îi aplici o lovitură de graţie. Dar ciurul şi dârmonul merg la nivel de caracudă, deoarece, crede-mă, pe lângă un autor cu adevărat valoros s-au lipit foarte multe maşini de scris care nu mai sunt oameni, ci nişte mici roboţi ce vieţuiesc şi merg împreună cu el, îi duc trena.

Nu, poeţii nu trebuie pedepsiţi, pentru că nu mai este timpul, dar mai ales spiritul belicos al lui Platon, care vroia să-i alunge din Cetate. Chiar şi când a spus asta, a zis-o, presupun, doar aşa, pentru a mai lăsa un adagiu în istoria lumii. (Să ne imaginăm ce puzderie de ori a tot fost el invocat!) Nu, scriitorii nu trebuie pedepsiţi, pentru că ei sunt atât de sensibili, încât li se poate întâmpla ca, atunci când trăiesc un moment de fericire, să se teamă să nu-l piardă şi să se autodepăşească. Adică ei nu trăiesc un firesc al existenţei. Nici nu aş vedea poeţii care merită pedeapsa – spre exemplu, pe cine am putea „pune la punct”? Dar critica românească nici nu pedepseşte, ci, din contra, gratulează, îi susţine pe

130

„nevoiaşi”, îi avansează, merge pe un nivel şi pe o gamă otova de superlative, nu mai vezi blagianistul vale-deal, nu mai vezi diferenţe de relief în critică, parcă totu-i otova şi vraişte. Bine, uneori, vreunuia pirpiriu rău, îi mai şi spune că, uite, ăsta e slab, dar ceilalţi sunt geniali.... Toţi ca unul.

– Parcă recurgi la prea mult esopism. Aici, la simpozionul de literatură şi politică, s- vorbit că esopismul ar fi o invenţie comunistă. Eu am altă părere. Ca un om care a studiat literatura română dinspre începuturi, ştiu că noi am debutat sub semnul esopismului. Primul mare roman din literatura noastră, Istoria ieroglifică, a fost unul esopic. Deci este un fel de blestem naţional.

– Cunoscând firea vulnerabilă a poeţilor, precum s-a spus încă din antichitate, nu aş vrea să reneg şi eu ceea ce este renegat, de altfel nu de critica literară, ci de nişte condiţii totuşi subpoetice sau chiar dramatice, din care poetul nu totdeauna îşi extrage materialul necesar metaforei. Nu, nu am recurs la esopism. În volumul pe cale să apară, primul sau al doilea articol (textele sunt ordonate cronologic) se intitulează Agenţi de circulaţie în literatură. Pentru că, îţi dai seama, brusc, după deschiderea democratică sau libertatea care este precum este – adică nu pre deplină – în Basarabia, au apărut şi oameni care, fiind declaraţi mari – dar mari de tot! – importanţi, la scara de atunci, adică realist-socialistă, doresc să pară la fel şi acum, în noul context, când se fac tentative îndreptăţite de a umbla relativ obiectiv la valori şi non-valori. Astfel că, de la un timp, balonul gloriei lor începuse a se fisura, a plesni, şi dânşii au prins a da vina pe Butnaru, că, uite, el contribuie la spargerea falselor aerostate. Vroiam să spun că, totuşi, îi mai coboram pe pământ, cu picioarele, dar şi cu ambiţiile exagerate. Şi au început nişte polemici, inclusiv între mine şi alţi colegi, pe care „i-am depistat” şi declarat, pe potrivă, drept... strâmbi agenţi de circulaţie în literatură, dar crezându-se deja cu un picior pe pragul Academiei Suedeze. Crezând în adevărurile pe care le promovam, nu am încetat să-mi menţin această linie, care avea de fapt un dublu traseu: mă refeream şi la tinerii care erau prea ambiţioşi, unii nu atât de dotaţi, precum se credeau înde ei, şi că chiar dânşii sunt cei ce au deschis toate porţile, toate drumurile, toate ecluzele poeziei moderne, postmoderne (şi oricare altele vroiai!) în Basarabia şi chiar în cultura românească. Se considerau toţi nişte pionieri, nişte Columbi norocoşi şi aţoşi. Sigur că e bine să fii ambiţios, dar nu până la... os, îmi vine să zic. Ne e rău, ci e chiar bine să fii energic, dar radical şi egolatru – mai puţin bine e. Cu timpul, cu unii dintre foştii care şi-au mai temperat din orgoliu, dar şi cu unii dintre tineri am devenit buni camarazi şi ne întâlnim pe acelaşi palier de opinii, sprijinim, în mare, aceleaşi idei. Numai că, chiar şi cu efectivul scăzut, ambele tabere sunt triste şi nervoase că nu sunt recunoscute pe măsura valorii lor, însă pusă pe propriul cântar. Numai că dânşii uită că, volens nolens, intră într-un context general al literaturii şi valorii româneşti. Făcând abstracţie de noul context,

131

dânşii continuau să creadă că sunt buni, însă ţin să fie buni doar acolo, în spaţiul transprutean, pentru că aici, când se deschid uşile tuturor redacţiilor, dacă eşti un scriitor demn de atenţie, poţi concura, nu trebuie să te războieşti cu Leo Butnaru acolo ca să convingi lumea că eşti mare, că eşti nemaipomenit! – dar, vezi, ne-pomenit la vârfurile valorice româneşti. Tu trebuie să convingi prin prezenţa ta în revistele de prestigiu, România literară, Luceafărul, Adevărul literar şi artistic, Vatra. Încerc să cred fără falsă modestie că tocmai aici sunt printre cei care rezistă, pe când ei, cei ce se doresc a fi agenţi de circulaţie în literatură, au dat drumul la aburi acolo, în trecutul falsei lor glorii agonisită la sovietici, în realismul socialist, fără ca trenul sau locomotiva să le ajungă şi la Bucureşti.

– Să rămânem puţin în zona aceasta a simbolisticii rutiere. Vorbeai de agenţi de circulaţie. Este un semn aparte: „Zona de circulaţie în ambele sensuri”. Este un râu între noi, se circulă peste el în ambele sensuri. Parcă acum s-au introdus anumite restricţii. Mi-aduc aminte că m-ai întrebat în iarna lui ’94 dacă mai cred în Unire. Păţisem atunci un lucru neplăcut în Basarabia. Te întreb şi eu după 7 ani: mai crezi în Unire?

– Eu da, pentru că în măsura în care un om se simte liber şi vrea să fie liber, nu poate să nu creadă în Unire. Românească, dar şi europeană. Numai Unirea îi poate asigura libertatea. Însă eu mă mai gândeam dacă colegul X, scriitorul, intră în politică, ajunge preşedintele Republicii Moldova, nu ştiu dacă şi el va face unire cu Ţara, pentru că lui îi va plăcea să fie preşedintele Republicii Moldova şi nu şef la judeţ. Cu părere de rău, chiar unii intelectuali care au nişte posturi deja, pe la unele fundaţii internaţionale, plasate la Chişinău, sau prin ambasade, nu e sigur dacă pledează pentru Unire. Unirea se face, vrem sau nu vrem, la nivel de conştiinţă colectivă. Pentru că dacă Ţara se luminează şi înaintăm – şi eu sunt ferm convins că România va merge înainte mult mai consecvent şi mai serios decât Basarabia – atunci ăştia de la pupitru vor fi forţaţi de cei de jos să constate că Unirea este necesară. Iar istoria ne-a spus multe, noi însă nu am tras toate concluziile necesare, funcţionale, şi ne arătăm mereu cam pripiţi...

– O să fac un mic recurs la istorie, plecând de la ceea ce ai spus mai devreme. De ce neapărat un basarabean ar trebui să fie şef doar la judeţ şi nu la un nivel mai înalt? Istoria ne-a demonstrat că, atunci când s-a făcut România Mare, un basarabean, Daniel Ciugureanu, a fost preşedintele Camerei Deputaţilor. Deci, se poate!

– Păi, ne întrebăm de ce înaintaşii noştri de la 1918, şcoliţi în Rusia, vorbind aproximativ româneşte, au putut să facă Unirea, pe când ăştia, cu doctorate, nu îndrăznesc. Probabil, este vorba de o micime pe care a implantat-o şi chiar a clonat-o fostul sistem în caracterul omului. În genere, în contextul românesc, eu cred că există o lipsă de caracter, de consecvenţă şi este micime de suflet şi chiar de proiect. Proiectul nostru este de foarte mici

132

dimensiuni, cu localisme olteneşti, ardeleneşti, moldoveneşti, şi depinde de politicieni mici de pe ambele maluri ale Prutului.

– Eu cred chiar că nu avem un proiect. În clipa de faţă consider că societatea românească suferă de lipsa unui proiect.

– Eu ziceam chiar la nivel de persoană şi de personalitate, pentru că se mai resimte un perimetru al cuştii. Mai purtăm cu noi un perimetru al cuştii. De altfel, unui volum pe care intenţionez să-l editez în viitorul dependent de... disponibilitatea editurilor îi voi spune chiar aşa, Perimetrul cuştii. Perimetru care este invizibil, dar e cu noi, în jurul nostru.

– O cuşcă de aer, spunea un poet. – Sau poate de iluzii. Însă nici chiar iluzia nu trebuie să ne strâmtoreze,

pentru că, de fapt, menirea ei merge exact pe inversul mărginirii. Deci, să nu fie o iluzie de forţă, analoagă cămăşii de forţă. Dar parcă ne-ar plăcea, totuşi, să fie oarecum mai strâmt, mai înghesuit, ceea ce parcă ne-ar ţine de cald. Şi proiectele în Basarabia sunt opace, obturate, sunt, în genere, inventate, sunt pentru azi, pentru problemele curente şi deloc pentru mâine, poimâine. Aşa stau lucrurile şi în societatea românească, cel puţin după câte sunt informat şi cât pot înţelege. Să nu se întrevadă aici ceva aroganţă din partea mea. Vorbesc şi despre tristeţile panromâneşti, uşor... „nepatriotic”, cu toate că mă consider un român deplin şi în toate ale sale, gata de a discuta şi de a nu accepta condescendenţa sau arătatul mustrător din deget, ori să fiu prea mângâiat, linguşit. Nu. Sunt parte în acelaşi pandant cu colegul Ioan Adam, care mă ştie de multă vreme şi cu care discutăm liber, liberi. Cineva din dreapta Prutului care vrea să mi se arate ca frate mai mare n-o să mă convingă. Eu am experienţa fratelui mai mare, astfel că, acum trei-patru ani, însoţind un grup de scriitori de limbă rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, idiş aici, la Neptun, unde se ţinea un colocviu al minorităţilor, organizat de Uniunea Scriitorilor, mi-am permis, fără cinism, fără vitriol în voce, – să zic: „Iubiţi colegi, observaţi, deja eu sunt pe post de frate mai mare!” Fireşte, dânşii au înţeles că am spus-o cu titlu de glumă, dându-şi seama, ca şi mine, că ar fi fost eronat să te mai crezi aşa, în faţa cuiva, mai mare în stil rusesc, sovietic. Plus că acea întrunire, gândită de prietenul Eugen Uricaru, avea genericul: „La mine acasă”.

Cred şi eu că societatea română putea să meargă mult mai bine. Am sperat asta şi mai avem încă această iluzie. Pentru că dacă în aceşti ultimi zece-unsprezece ani în România lucrurile mergeau mai bine, nu ajungeau comuniştii la putere în Chişinău, te asigur. Pentru că atunci cel care a votat comunismul, nu se gândea, de fapt, să voteze comunismul, ci se gândea la bunăstarea şi mai binele din România. Ne place, nu ne prea place, dar cam aceasta e logica „de jos”.

Ioan Adam

(Radio România Cultural, Neptun, VI. 2001)

133

SCRIITORUL MAI ARE O VALOARE (NICOLAE PRELIPCEANU)

Leo Butnaru este unul dintre poeţii romani importanţi de astăzi. Trăindu-şi viaţa în Basarabia, de 52 de ani, el este autorul unei serii de volume de versuri, proză şi eseuri: Aripă in lumina (1976),

Sâmbăta spre duminică (1983), Formule de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991), Umbra ca martor (1991), Puntea de acces (1993), Spunerea de sine (1994), Carantina maşinii de scris (1997), Vieţi neparalele (1997), Prezenţa celuilalt (1997), Gladiatorul de destine (1998), Îngerul si croitoreasa (1998), Identificare de adresă (1999), Student pe timpul rinocerilor (2000), Lamentaţia Semiramidei (2001). Este preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din Romania, membru al PEN clubului. A fost prezent la Întâlnirea scriitorilor romani din întreaga lume de la Neptun, dar am deschis reportofonul abia la Durau, unde au continuat, acum câteva zile, Colocviile de poezie de la Piatra Neamţ. Cum in Basarabia lucrurile se schimbaseră in ultimul timp, l-am întrebat chiar daca aceste schimbări îl afectează pe scriitor.

– Scriitorul din Republica Moldova s-a trezit, iată, dragă Leo Butnaru, că nu mai scrie în româneşte, ci în moldoveneşte, ca acum peste zece ani, pe timpul Uniunii Sovietice. Ce crezi că aveţi de făcut?

– Cu părere de rău trebuie sa recunosc: aberaţiile sunt la ele acasă în spaţiul dintre Prut şi Nistru, dar scriitorul autentic se simte român. Niciun politician, nicio ideologie nu poate să-l schimbe, nu a putut să-l schimbe nici în 1812, nici în 1917 şi 1918, pentru că limbajul e averea noastră cea mai sigură şi în relativa libertate pe care o are scriitorul român din Basarabia, dar în acerba constrângere economică si social-politică. bineînţeles, limba română rămâne instrumentul cel mai autentic de a identifica valoarea, talentul. Un scriitor adevărat nu poate fi acolo decât un scriitor roman – el nu are alt spaţiu. Din cei trei sute de atestaţi ca membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova transpruteană sunt unii care simt că n-ar trage prea greu în balanţa literaturii române şi lor le place să fie aşa-zişi fruntaşi în provincie.

– „Mai bine in satul tău fruntaş, decât codaş la oraş”, spunea Creangă.

– Uite, noi ne-am întâlnit aici, la Durau, ne-am mai întâlnit şi la Neptun şi-n alte locuri, dar sunt scriitori care-si dau seama că exista numai

134

într-un cadru restrâns, de provincie. Un scriitor autentic din România este acelaşi şi la Bucureşti, şi la Satu Mare, şi la Tighina sau Chişinău. Revenind la situaţia din Basarabia, credem că acest provizorat va fi depăşit. Formula aceasta, cu limba moldovenească, exista şi până acum, dar este o aberaţie.

– Dar un ministru din Republica Moldova a vorbit despre „expansionismul românesc”.

– Este vorba de Ion Morei, ministrul Justiţiei, care s-a dus să pledeze la Strasbourg o cauză aprioric pierdută, de a nu recunoaşte apartenenţa bisericii basarabene la biserica româneasca, cum ar fi şi firesc. În cazul ăsta ar fi trebuit să vorbească de expansionismul rusesc, ceea ce, logic, se vede. Dar e şi ăsta un pion manipulat, o coadă de topor, cineva care poate să fie ministru numai în Republica Moldova; dacă s-ar întâmplă minunea unirii, el a fi un avocăţel pe undeva, în satul lui, n-ar ajunge la Strasbourg niciodată. Toţi aceştia, de tipul Morei, îşi dau seama de asta, în fond şi-n celelalte guverne, zise democrate, erau destule astfel de persoane, unele rămase din comunism, şcolite intr-un mod nefast, care nu apără o cauză, ci îşi apără posturile.

– Crezi că scriitorul român din Basarabia mai poate să contribuie la menţinerea identităţii celorlalţi români de-acolo, asaltaţi, iată, de o guvernare potrivnica identităţii lor?

– Deocamdată, în Basarabia, în pofida tuturor mutaţiilor de trist augur, scriitorul mai are o valoare, se mai crede că un scriitor a rămas ceea ce a fost, un pedagog. Cel care are talent să scrie şi cărţi pentru copii mai ales. Sunt absolut sigur că scriitorul e necesar prin prezenţa sa, prin stilul său comportamental, prin cel de a-şi rosti, de a-şi rostui, de a-şi plasa cuvântul, de a-l adresa cuiva, pentru că el nu vorbeşte în pustiu. Sunt sute de licee, de şcoli, care-l aşteaptă pe scriitor. Bineînţeles, ieşim mai puţin decât pe timpuri, atunci aveam chiar un fel de rit, de religie, de a merge în comunele noastre, unde eram aşteptaţi.

– Mai sunteţi şi acum la fel de aşteptaţi ca altădată? – Şi-acum suntem aşteptaţi, suntem căutaţi, ni se telefonează, suntem

invitaţi la biblioteci, la licee din provincie, chiar la grădiniţe cei care au cărţi pentru copii. Bibliotecile româneşti, în special cele din Chişinău, în permanenţă lansează, prezintă cărţi.

– Sunt atâtea biblioteci româneşti la Chişinau? – Este o salba de biblioteci pur româneşti, care, iată, într-un deceniu şi-

au confirmat valabilitatea. Eu personal conduc un cenaclu, de la biblioteca „Transilvania”, care anul asta a împlinit zece ani. Biblioteca are 25.000 de cititori – îţi dai seama ce forţă are. Ea este patronata de Biblioteca Judeţeana din Cluj, iar zilele acestea se va inaugura biblioteca „Maramureş”, care va fi patronata de Baia Mare. Există biblioteca „Târgovişte”, „Ovidius”, patronată de Constanţa, „Alba Iulia”, şi tot aşa. Adică noi putem munci şi în măsura în care nu ni se pune stavila brusc şi obraznic în faţă, suntem obligaţi să

135

muncim. – Ca scriitor, te simţi limitat în drepturile şi opţiunile tale de către

noua versiune a democraţiei moldoveneşti? – Mă simt jignit şi jenat de multe ori, dar depinde de mine dacă am şi

curajul şi perseverenţa de a-mi pleda cauza pe care am pledat-o şi până acum. Ar putea să-ţi spună oricare coleg de la Chişinău acelaşi lucru. Lucrul ăsta mă face sa revin la nişte metode de acum câţiva ani, când găseam o ieşire din situaţie, iar acum, în relativa libertate politică, putem acţiona şi depinde de noi dacă revistele de elită din Basarabia, „Contrafort”, „Sud-Est”, „Basarabia”, „Limba romană”, altele sunt cum trebuie sau nu.

– Te întrebam şi daca simţi o limitare a drepturilor tale de scriitor. – Bineînţeles că puterea comunista nu-mi va permite, mie şi colegilor

mei, accesul, cum îl aveam, la televiziune, la radio. La presa lor niciodată n-am dorit sa am acces, cu atât mai mult cu cât există suficientă presă şi-n Basarabia, şi-n România, unde pot publica dacă am ceva care merită. Cei care am fost în opoziţie am rămas în opoziţie şi pe timpul democraţilor noştri, care de altfel au gafat serios, fiind orgolioşi. Chiar acum câteva zile am avut o discuţie la Uniunea Scriitorilor, în Consiliu, şi le-am spus acest lucru: din cauza aşa-zisei drepte basarabene s-a întâmplat mutaţia sinistră, pentru că n-au fost atât de puternici comuniştii, pe cât au fost de slabi, dispersaţi, orgolioşi şi rău intenţionaţi cei de la dreapta, printre care şi unii scriitori.

– Lucrurile nu stau foarte diferit nici în România… – Libertatea rămâne, zi de zi, de cucerit.

Nicolae Prelipceanu (România liberă, 22.X. 2001)

136

SUFLET CIVILIZAT PRIN MINUNARE (EFIM BIVOL)

–Domnule Leo Butnaru, ce-a însemnat pentru dvs. copilăria? – O fantastică deschidere spre realitate, dar şi miracol; spre cunoaşterea

lumii concrete, dar şi celei a basmelor; deschidere spre concreteţea matematică a numerelor zecimale, dar şi spre misterul, indefinitul şi... infinitul poeziei, sugestiei „de dincolo de lucruri”, de dincolo de primele litere şi cuvinte pe care învăţasem să le caligrafiez, să le citesc, să le combin în deplina libertate a fanteziei şi jocului. O mare aviditate a conştiinţei, dar şi a subliminalului de a afla, de a şti, de a se instrui, „autodepăşindu-se” nu că din zi în zi ci, am impresia, chiar din clipă în clipă. A fost acea stare de genialitate pe care, până la vârsta de trei ani, se zice că o are, o trăieşte orice copil care în această perioadă, cel puţin în universul lingvistic, însuşeşte mai bine de jumătate din noţiunile, informaţiile şi, implicit, cărturăria care îi vor fi necesare pe parcursul întregii vieţi. Ce păcat că, după trei ani, sau... după copilărie, majoritatea oamenilor încetează de a mai fi geniali... Li se retrage acest dar, acest har; acel miracol, acea poezie etc. De aceea zadarnic se crede că ar exista totuşi prea multe genii... Pe parcursul tuturor civilizaţiilor ce constituie continuitatea şi devenirea omenirii se susţine că n-au existat mai mult de 450 – 500 de pământeni care merită cu adevărat acest generic suprem: geniu. Aşadar, poate că tocmai copilăria este nu doar cea mai fericită vârstă a omului, ci şi cea de maximă manifestare a sa. Ce păcat că ea durează atât de... fulgerător!

– Ce preţ sau ce rol avea poezia, literatura în genere, în anii copilăriei?

– Pe atunci nu pricepeam multe la preţ, dar îmi dau seama, în această introspecţie de sine, că rolul ar fi fost de fermecare a întregii mele fiinţe, de înnobilare a firii prin frumuseţe, delicateţe. Stăteam eminamente cu gura căscată, ascultând acele prime lecţii de limbă şi literatură (populară) pe care mi le dădea unul din Marii Filologi ai Neamului, adică satul meu, Negurenii din preajma Răutului. Basme, colinde, urături, cimilituri, vorbe cu tâlc, până şi porecle care conţineau subtextul anumitor subiecte de proză ce constituiau chiar destinele unor oameni simpli. De acolo mi-a venit, sunt sigur, şi artisticitatea existenţei, pentru că am cântat colinde, am recitat poezii, fiind vedeta şcolii, am intonat cântece, am... brodat, am interpretat melodii la instrumente muzicale, am pictat, am sculptat, pentru ca, la un moment dat,

137

toate acele tentaţii să se focalizeze într-o pasiune care, întru afirmare, îmi cerea un minim de elemente auxiliare – doar un creion şi o filă de hârtie. Astfel, tentaţiile şi aptitudinile mele creatoare s-au sintetizat, cred, în literatură – mai întâi, pe la 13-14 ani, în scrisul publicistic, apoi – în cel „beletristic” când, peste un an sau doi, prin 1964, am început să compun poezii. Astăzi, mai ţin minte cum arătau, cum... miroseau primele cărţi pe care le-am ţinut în mână, pe care le-am citit. Îmi amintesc de prima bibliotecă şi prima bibliotecară care m-au călăuzit în mirifica lume a Cărţii. Astfel că, prin destinul pe care mi l-am asumat – cel de profesionist al scrisului –, se poate presupune că poezia, literatura în genere, a(u) însemnat chiar proiectarea celui ce sunt în prezent.

– Ce credeţi că aşteaptă copii şi adolescenţii de astăzi de la un scriitor autentic?

– Artă adevărată. Pentru că arta însemnă şi instruire, dar şi educaţie (cu nuanţele deosebitoare ce există între aceste noţiuni); înseamnă modelarea conştiinţei omului matur de mâine şi este foarte important ca aportul, contribuţiile primordiale să fie de probă înaltă, întemeiate pe adevăr şi frumuseţe. Dar şi pe vis, năzuinţă, speranţă. Pentru că, dimpreună cu părinţii şi pedagogii, scriitorul beneficiază de cea mai mare încredere pe care o poate acorda copilul cuiva.

– Care ar trebui să fie pregătirea unui prea tânăr poet pentru calea grea a literaturii?

– Pe parcursul anului 2002, în revista „Noi” am publicat, în mai multe numere, eseul Ca o metaforă edenică, debutul, în care presupuneam că viitorul scriitor apare, de cele mai multe ori, în chipul adolescentului care-şi conştientizează mai pregnant ca alţii puterea de a simţi, de a imagina şi dorinţa de a formula, esenţializând. Ar fi ca şi o entuziastă şi extraordinară mobilizare artistică de inteligenţă şi seriozitate, poate că o mai deosebită animare şi febrilitate a intuiţiei. Ar fi vorba de o stare specială a conştiinţei, spiritului, simţirii, intuiţiei de aspirant la arta cuvântului, obsedat de nevoia de altceva. Şi, mereu, toate astea însoţite şi susţinute, formativ, de lectură, lectură şi iar lectură! Cel chemat întru scris trebuie să citească biblioteci întregi de poezie, proză, eseuri, critică literară ce s-au tot alcătuit de la Homer spre noi. Citirea operelor marilor predecesori ţine loc de şcoală literară; de şcoală personală, în cazul fiecărui aspirant luat aparte. Numai prin intense şi fructuoase lecturi neofitul va afla şi va învăţa lucruri extrem de utile despre literatură ce apare drept ceva ferecat de un secret mereu amânat, neclarificat până la capăt în efortul de a ajunge la temeiurile simple ale creaţiei prin cuvânt, la ABC-ul plăsmuirii artistice, iar de aici – la originalitate, personalizare şi... personalitate.

– Gurile bune vorbesc că anul trecut aţi luat un alt premiu cu o nouă carte pentru copii. Despre ce este vorba?

138

– Har Domnului, nu mă pot plânge că aş fi rămas în afara atenţiei juriilor literare... Cu necesara doză de modestie, dar şi cu titlu de informaţie şi oportună explicaţie pot spune că m-am simţit bucuros când mi s-au acordat Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul Uniunii Scriitorilor din România sau Premiul Naţional al Republicii Moldova. Însă distincţia pe care mi-a acordat-o un juriu format eminamente din copii, la Salonul de Carte din 2003, m-a emoţionat în mod special. Tinerii exegeţi au discutat înde ei, au apelat şi la părerea unui public de seama lor, aflat la Biblioteca „Ion Creangă”, după care au votat cu toată seriozitatea, pentru a decide că simpatia lor, a copiilor, a fost de partea volumului de nuvele şi scenete Cu ce seamănă norii? a subsemnatului. În ce mă priveşte, decizia acelui juriu n-a rămas fără repercusiuni, „deschizându-mi” pistele altor subiecte de poeme, proze, ghicitori ce vor alcătui cărţi viitoare. Pentru că un juriu al copiilor e cel mai sincer, dat fiind că membrii lui nu trişează, nu votează în funcţie de interese, ci doar în conformitatea cu propriile criterii de a înţelege şi evalua, dincolo de aranjamente şi prejudecăţi. Astfel că, pot spune, acelui juriu îi datorez până şi plăsmuirea poemelor pe care le inseraţi în acest număr al revistei.

– Aţi risca să ne oferiţi vreo definiţia a poeziei? – Despre poezie poţi întreba aproape orice şi, în egală măsură, poţi

răspunde aşijderea. Despre această tainică formă de manifestare a spiritului există deja nenumărate opinii, adagii, sintagme etc. şi totuşi, nici până astăzi, ele nu sunt suficient de multe şi exhaustive ca mesaj. Astfel, poezia se defineşte încontinuu, în fiece epocă, mileniu, secol, deceniu, an, lună, zi şi, iată, acum, chiar clipă... Eu unul înclin să cred că poezia este cea mai delicată, cea mai discretă şi cea mai fascinantă aventură a firii, a intimităţii noastre. Este aventura sau dorita aventură de a ajunge la rafinamentul inteligenţei umane care, prin contopire de sensibilitate şi cugetare, să ateste autenticitatea civilizaţiei sufletului sau – sufletul civilizat prin miracol.

– Ce le-aţi dori cititorilor revistei noastre? – Le doresc să aibă părinţi şi pedagogi sănătoşi, inteligenţi şi generoşi,

care să-i susţină şi să-i îndrume pe drumul cunoaşterii şi creaţiei. Le urez lumină în destin, dragoste de neam, limbă şi ţară. Să nu îngenuncheze decât în faţa altarelor!

Efim Bivol

(aMIC, nr. 1, 2004)

139

REFUZ SUBTERFUGIUL CONCLUZIILOR. VIAŢA ŞI CREAŢIA SUNT FENOMENE MEREU

DESCHISE, ÎN DEVENIRE (SILVIU BĂCĂUANU-NEAMŢ)

– Domnule Leo Butnaru, în derularea discuţiei noastre v-aş propune

să acceptăm o metodă nepretenţioasă, oarecum „clasică”: s-o pornim cât mai de la începutul subiectului biobibliografic şi, metodic, într-o coerenţă cronologică, pe cât va fi ea posibilă, să înaintăm. Care vă sunt primele amintiri legate de scris?

– Unele detalii le-am mărturisit cu alte ocazii, în alte interviuri, eseuri sau chiar poeme. Da, chiar poeme, unul din el intrând în prima mea carte, Aripă în lumină, şi în care rememoram cum, copil, pe fila cărţii, „cu firul de mirişte al unui creion galben” urmăream solemn primele cuvinte pe care le buchiseam, mişcându-mi buzele cu mare atenţie, concentrat până la oarecare crispare, de parcă literele, silabele Abecedarului le-aş fi mestecat ca pe nişte fărâmituri de pâine neagră. Aceasta se întâmpla prin anul 1955, dar cred că întâlnirea mea cu scrisul, în strădania de a-i pătrunde tainele, avusese loc cu un an şi ceva mai înainte, când, de sine stătător, încercam momentele cu totul speciale – o adevărată minune! – în care, sub îndrumarea unui verişor, parcă aş fi fost pe cale să depăşesc infantila şi fireasca alezie, ca incapacitate de a citi literele şi cifrele. Reuşeam sau doar mi se părea că reuşesc, însă mă rupeam năvalnic să merg la şcoală. Fugeam de la grădiniţă, eram „vânat” de educatoare/ supraveghetoare, în grija cărora părinţii plecaţi la muncile acelor vremi îşi lăsaseră unica odraslă. O primă tentativă de a mă statornici în vreo bancă de clasă a eşuat, deoarece domnişoara Maria, vecina noastră, care era învăţătoare la primare, cedase rugăminţilor părinţilor (care nu mai puteau rezista imploraţiilor mele!) de „a-mi face proba” de elev precoce, luându-mă în clasa a treia, în care erau copiii pe care îi promovase din prima şi a doua clasă. Dar, după prima pauză, am dat într-un bocet disperat: cineva îmi şterpelise stiloul. Era un stilou-„trofeu”, pe care tatăl îl adusese din Germania, după sfârşitul războiului. Ţineam foarte mult la el, mirându-mă de concordanţa funcţională dintre rezervorul cu cerneală şi peniţa-i strălucitoare, cu care trasasem pe hârtie primele semne grafice. (Pe atunci încă nu ştiam că, la 1827, conaţionalul nostru Petrache Poenaru brevetase la Paris invenţia tocului rezervor.) Iar acele semne grafice ale mele erau, probabil, nişte linii

140

întortocheate. Astfel că, suspinând, m-am reîntors acasă, unde urma să mai învăţ a rosti explicit litera R. De obicei, pentru exerciţii de dicţiune ieşeam la poartă şi, când vedeam trecând pe drum vreo trăsură, strigam surd, ineficace: „Ptl-l-l!” în loc de „Ptr-r-r!” Ce mai, eram hazliu şi copil-copil!

– Au trecut mulţi ani de la primele silabe citite până la primele versuri pe care le-aţi scris?

– Pot spune cu oarecare certitudine că versurile de început le-am scris în toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara anului următor. Le-am încondeiat la Chişinău, undeva mai sus de actuala clădire a circului, pe strada Abrupta (aşa traduc eu Krutaia de pe atunci), numărul 28, pare-se. Locuiam în gazdă la familia Timotei şi Ecaterina Duca. Sau, nu exclud ca cele dintâi versuri să-mi fi venit în minte şi să-mi declanşeze prima intenţie „scriitoricească” în incinta şcolii medii nr. 11 „Ion Creangă” de pe chiar strada Şcolilor (Şkolinaia), mai apoi devenită Karmanov. Cert e că eram la Chişinău, chiar în acea perioadă. Asta e. Asta a fost. Pe la 15 ani. Adică, eram la vârsta unui... veteran al copilăriei şi, concomitent, a unui efeb prematur al adolescenţei şi, probabil, al literaturii.

– Iar până la debutul în presă, cât timp a trecut? – Ei bine, ca „om al scrisului” eu am debutat, prin 1965-1966, cu nişte

texte „jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultoasă” a Negurenilor mei de baştină. Le-am publicat în ziarul raional din Sângerei (Lazo, pe atunci), încurajat de un colaborator al redacţiei (îmi trimitea scrisori instructive), pe nume Nagacevschi. Iar primele poeme mi-au fost tipărite în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în mai 1967. După un an de întrerupere a studiilor (însă nu şi a celor de autodidact), eram elev în ultima clasă a şcolii medii din Ciocâlteni, Orhei.

– Cum aţi ajuns elev la Chişinău, apoi la Ciocâlteni? – Împreună cu câţiva colegi din Căzăneşti şi Vadul-Leca venisem în

satul Chiţcani, de peste râul Răut, să ne prelungim studiile. La un moment dat ni s-a părut, şi cu regret nu ne înşelam, că, în raport cu băştinaşii, suntem subevaluaţi la anumite materii şi ne-am zis să abandonăm locurile vitrege. Teodor Rabei din Căzăneşti a mers la şcoala nr. 1 din Chişinău, iar eu, precum am spus, la nr. 11. În capitala de republică sovietică acestea erau cam unicele instituţii de învăţământ mediu în care se mai preda în limba locului, „moldovenească”. Cele ruseşti erau cu zecile... Aici, am mai întâlnit adolescenţi ca şi mine, veniţi de la ţară.

– Îi mai ţineţi minte? – Pe unii din ei, da. Sunt doctori în ştiinţe, actori, ingineri...

Bineînţeles, îi ţin minte. Pentru că, îmi spun astăzi, dar în baza observaţiilor mele de atunci, cu anumite excepţii, şi în comportamentul şi în ambiţia şi în ţinuta, în egală măsură exterioare şi interioare (acestea, pe cât le poţi bănui), ale unui adolescent de ţară, venit la oraş pentru... propăşire, pentru avansare

141

în destin, se poate intui, prefigura fizionomia maturului, intelectualului şi profesionistului care este predestinat să devină. Am impresia că, în acele vremuri, în privirile adolescenţilor ce eram nu se reflecta atât prezentul, cât o sete de viitor, de împlinire. Poate fi aici şi o ispită de a mă retro-auto-romantiza, dar sper să nu fie un păcat prea mare.

– Dar cum aţi ajuns din nou în sat, la Ciocâlteni? – Trist am ajuns... Cu o lună înainte de a-mi fi încheiat anul şcolar

chişinăuian, tatăl a suportat două intervenţii chirurgicale grave şi m-am văzut nevoit să abandonez studiile, revenind cu 80 de kilometri mai spre nord, în Negureni, ca să ajut familia să iasă din impas. Am muncit electrician, constructor, pontator în brigăzile de câmp, pentru ca, în 1966-1967, să-mi închei studiile medii în comuna Ciocâlteni. Aici, gazdele s-au arătat mult mai obiective şi generoase, făcând demersurile necesare ca, la absolvire, să mi se acorde medalia de merit. Le sunt în continuare nespus de recunoscător. Nu pentru medalie. Pentru omenie, tact, înţelegere, delicateţe, competenţă pedagogică. Erau nişte profesori... stimulatori, atenţi modelatori de suflete şi conştiinţe. Intuitiv, până a-l citi pe Sfântul Augustin, unii din noi le credeam şi le încredinţam mai mult celor care încercau să ne înveţe ceva, decât celor care ne ordonau. Iar pe atunci, ca nivel de instruire, şcoala din Ciocâlteni era renumită. Am mai avut norocul că în această localitate, ce se află la 17 kilometri de Negureni (sâmbăta, mergeam acasă cu bicicleta), se afla o bibliotecă publică bogată. Aici am citit „Doamna Bovary”, din care, ţin minte, copiasem în caietul meu de încercări poetice fraza: „Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! strigă profesorul furios”. Nouă nu ni se cerea aşa ceva, însă eu aveam caiete cu extrase din textele care îmi plăceau, mai înainte ţinând şi caiete de „amintiri”, cum se numeau acele compuneri cvasifolclorice înduioşătoare de tipul: „Într-un coş cu rămurele, cântă două păsărele”. De amor cântau, fireşte... Aveam zeci de texte folclorice autentice şi de muzică uşoară, transcrise din emisiunile radioului Iaşi şi Bucureşti. Iar la Ciocâlteni am cutezat să-mi încerc „forţele literare” în traducerea lui – cui credeţi? – Esenin! La Chişinău, învăţasem ceva ruseşte şi – dă-i cu marii poeţi ruşi! Am tălmăcit poemul „Mesteacănul”, ce mi se păruse accesibil, şi după puterile mele. (Apropo de limba rusă, să fac o paranteză: când am ajuns la Chişinău, eram „bum-bum”, cum se spune, în această limbă. De regulă, în pauză elevii vorbeau ruseşte, iar noilor mei colegi li se făcea oarecare milă de mine, în cazuri speciale trecând la română, să-mi fie şi mie clar ce şi cum. Iar când, la încheiere de trimestru, mă ameninţa un „trei” la limba rusă, celelalte note fiindu-mi bune şi foarte bune, mi s-a întâmplat să fiu supus unui veritabil act de democraţie autentică în plin comunism dictatorial: colegii de clasă l-au rugat pe profesorul de limba rusă – era, de altfel, un evreu distins cu titlul de erou al Uniunii Sovietice, – deci l-au rugat „să nu-mi strice tabelul” şi să-mi dea un „patru”. Şi mi l-a dat!)

142

Dar să revenim la Ciocâlteni: aici, cel mai important a fost că, tocmai pe atunci, elev în ultima clasă de şcoală medie, intoxicat cu „modele” din crestomaţie de genul: „O fată frumoasă, cu ochii ca mura,/ Cu părul legat în casâncă,/ Lucrează la noi, în colhozul „Miciurin”,/ Cu diplomă de la Lâsenko”!; deci, a fost important că pe atunci, nu că deliberat, ci conştient, am renunţat la cerinţele-reflex de rimă şi săltăreaţă prozodie, ceea ce atestă chiar primele mele poeme publicate. Mai târziu, aveam să înţeleg că unele şicane îmi vin şi din această cauză – atunci când, deja student fiind, pe la redacţii nu mi se aprobau versurile „prea volnice”, cum mi se spusese odată la „Moldova socialistă”. Aveam impresia că sunt discriminat, iar un tânăr de 17 ani, încercat de atare gânduri, se simte ca şi... cvasiîmpuşcat! Împuşcat în conştiinţă, nu în carnea trupului său. Nu peste mult timp, la facultate şi la şedinţe de cenaclu literar, dimpreună cu colegii mei aveam să pricepem că în acele vremuri de dezmăţ ideologic comunist-imperialist (exact în anul intrării noastre la facultate, şeful KGB-ului din URSS fusese numit rău-famatul bolşevic Andropov; deja se încheia cu „dezgheţul hruşciovist”...) scriitorii şi intelectualii nonconformişti erau cvasidecăzuţi din drepturile civice.

Pe scurt, eram debutantul care, cu toată timiditatea ce-l încerca, se încăpăţâna să creadă că unele texte de-ale sale au o anumită valoare, dar – paradoxal? – cu aceeaşi îndărătnicie neadmiţând că alte – destule! – texte de-ale sale nu au nicio valoare. Abia mai târziu aveam să înţeleg că este benefic pentru starea ta de artist şi om, este fructuos pentru manifestarea harului tău să nu ai o conştiinţă exacerbată de propriile virtuţi. Dar eu nu eram încă om în toată firea şi nici artist sadea.

– Dar totuşi, intrând în mediul studenţesc universitar, vă plasaţi şi pe alte niveluri de conştiinţă, nu?

– Sigur, de la sine înţeles. Aveam posibilitate să descopăr literatura lumii, estetica, filosofia. Pot spune că biblioteca universitară şi cea republicană aveau multă literatură română şi tradusă în româneşte; aveau revistele „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Secolul XX” etc., etc. Această situaţie mă ajuta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obişnuiesc cu interiorul poezie, fiind benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne, astfel că, în continuare, cu anii, cu experienţa, cu maturizarea, nu a trebuit să fac schimbări radicale de direcţie (preferinţă), ci doar, mereu, „necesare” corecţii de curs, ceea ce mă plasează, astăzi, cred, în „apele neutre”, dar nu obligatoriu şi liniştite, dintre modernism şi postmodernism. Însă pot naviga în orice direcţie doresc, dacă aceasta mi se pare a nu fi una greşită.

– Unde scriaţi versuri, la bibliotecă, la cămin, în sălile de curs? – Depindea. Dar mai des – la bibliotecă. Însă cel mai „acut” resimt şi

pot rememora şi acum plăcerea, euforia, starea romantică a firii mele din anumite momente, dintr-un anumit spaţiu – cele pe care le-am trăit în camera

143

mea, în iatacul meu din casa părintească de la Negureni (judeţul Orhei), unde deja aveam încropită o bibliotecă şi, când reveneam, puteam să stau zi şi noapte, preocupat de toate ale mele şi, mai mult ca de altele, de scris şi citit. Acea stare o resimt vie, palpabilă, dincolo de orice teleologie şi preocupări utilitare, de atunci, de astăzi... Şi mai era ceva: odată cu noile mele orizonturi (şi tărâmuri) de lectură, odată cu diversificarea şi... complicarea acestora (drept grad de complexitate), constatam pe zi ce trece o masivă năvală de cuvinte (noţiuni) noi (cel puţin, necunoscute mie până atunci) care, trebuie să recunosc, pentru început mă descumpăniseră, pentru ca abia mai apoi să-mi cultiv, încetul cu încetul, necesara răbdare, gustul şi abilitatea „de le demander leur identité”, cum ar zice francezul, pe unele memorizându-le, ca semnificaţie, la prima deschidere a Dicţionarului Limbii Române Moderne, pe altele trecându-le într-un carnet de neo(leo)logisme, pe care, iarăşi recunosc, nu-l redeschideam cu prea mare entuziasm. Dar vorba aia: nevoia te învaţă (te obişnuieşte, îţi impune etc.). Pentru a memoriza mai eficient cuvintele noi, le includeam, programatic, în textele pe care le publicam în ziarul universitar la rubrica... „Tabletă”. Eram arghezian şi ambiţios, în publicistică! Anumitor colegi unele din acele încercări nu li se păreau decât exagerări neologistice. Ei bine, peste vreo 35 de ani, am publicat poemul „Voluptatea explicativului”, din care citez: „După al treilea an de facultate/ improvizasem sărbătorirea scoaterii la capăt a/ primului DEX din viaţa mea/ ferfeniţit imposibil de re-adunat în/ ordinea firească A-Z a alfabetului/ dăruindu-l prietenilor fascicolă cu fasciculă/ coliţă cu coliţă/ întru amintire şi bună dispoziţie...” Probabil, şi acelor dintâi DLRM-uri şi DEX-uri le datorez acceptarea efortului şi capacităţii de aplicare de sine, întreţinute de o predispoziţie şi o voinţă de a munci în câmpul literaturii.

– După primele poeme, să trecem la prima carte, Aripă în lumină, pe care aţi editat-o în anul 1976, în colecţia „Debut”.

– Să aducem şi un mic detaliu anecdotic: i se mai spunea – colecţia „De băut”... Căci cam se bea pe atunci.

– Bine, aceasta ca o completare hazlie... – Ba nu, una destul de tristă. Şi astăzi, pentru unii. Pentru mai mulţi... – Ce credeţi, astăzi, despre prima dvs. carte? – Ţin totuşi la câteva poeme din Aripă... Ele conţin versuri, metafore

care mă anunţau pe cel de azi. Este extrem de curios – mi se pare – că evoluţia mea a fost intuită de un coleg de generaţie, dar nu de la Chişinău (aici, ierarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernăuţi, actualmente stabilit la Bucureşti, Ştefan Hostiuc, care, în recenzia publicată atunci în revista Nistru, scria despre (cu consideraţia de rigoare, aş vrea să-i fac colegial-atenţi pe unii... postmodernişti) „creatorul unor structuri poetice originale”, scrise „într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian”; despre „explorarea poetică a limbajului de toate zilele” şi despre acea „soluţie care

144

este derutantă pentru acela care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie «clară» de pe poziţiile logicii noţionale”.

– Deja intraţi uşor în polemică... – Nu acum. Poate ceva mai încolo. Iar referitor la prima mea carte aş

vrea să mai spun că, dacă acceptăm că temele predilecte ale simbolismului ar ţine de provincie (precum remarca George Călinescu despre Tristan Tzara, spre exemplu), cu duminici şi spitale, în primele mele cărţi acestea se regăsesc şi, probabil, sunt „simbolist sadea” în mai multe poeme din volumul Aripă în lumină şi în alte două care i-au urmat – Sâmbătă spre duminică şi Duminici lucrătoare.

– După publicare acestor cărţi, adică după trecerea cu succes a primelor teste „la rezistenţă” şi perseverenţă în şi întru literatură, v-aţi spus cumva că sunteţi un predestinat atavic scrisului?

– E de presupus că obţineam deja oarecare încredere în justeţea opţiunilor mele. Pentru că, în copilărie, eu mă sedasem şi altor genuri artistice – pictam, sculptam, confecţionam măşti papier mâhcé, „dominam”, ca interpret şi prezentator, scena şcolii şi a satului, astfel că mă gândeam şi la o eventuală carieră actoricească, dar, fiind prea complicate toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic, aptitudinile mele artistice, în general, s-au esenţializat în opţiunea pentru coala de hârtie, creion şi cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înţeleg că fiecăruia îi este dat un spaţiu de interes şi manifestare mai propice decât alte spaţii, sau el însuşi, tânărul, şi-l alege, modelându-şi-l şi automodelându-se. Spaţiul meu (ca noroc! zic astăzi) a fost să fie cel al scrisului şi mediului (şi de solitudine) pe care îl creează literatura.

Şi încă ceva, la aceeaşi temă, dar dintr-un alt unghi: vreau să spun că trece timp mult, frământ în dubii şi nemulţumiri, rătăciri şi dezamăgiri între prima poezie sau carte publicată şi momentul în care, parcă pe neobservate, parcă de la sine, îndrăzneşti să-ţi atribui şi ţie mai mult epitetul decât substantivul de scriitor. Însă iar şi iar revii asupra acestei întâmplări cu tine însuţi, întrebându-te dacă meriţi totuşi cu adevărat acest nou calificativ al condiţiei de om care face ceva, care... creează, adică! Oare – te întrebi – nu eşti cumva cam impertinent şi orgolios, crezându-te afinul lui... Balzac? Astfel că, peste ani, fie şi după douăzeci de cărţi editate, după tot atâtea titluri (cine le are...) şi premii ce ţi s-au atribuit, când e cazul să îndeplineşti o anchetă oarecare, la capitolul „profesia” nu cutezi să scrii răs-pi-cat: scriitor, ci, de regulă, apelezi la mai puţin pretenţiosul şi „împovărătorul”: jurnalist. În caz contrar, ar putea adia a „cult personal” (nu al personalităţii, totuşi, ci în sensul de culte de moi, cum zice fratele de latinitate, francezul).

– Chiar şi astăzi vă declaraţi numai jurnalist? – Nu, deja m-am obişnuit să spun pe şleau ceea ce sunt: scriitor. – Una din temele obsesive ale filosofilor şi scriitorilor este inutilitatea

145

multor lucruri care-l înconjoară pe un om sau altul. Uneori şi în proza, dar şi în poezia dvs. (să amintesc barem de volumul „Strictul necesar”) apar referinţe la insignifianţa şi inutilitatea agresivă a fleacurilor la care nu putem renunţa. În ce vă priveşte, reuşiţi să renunţaţi? Cum? La ce?

– Bineînţeles că „atacul” surplusului de obiecte, solicitări şi preocupări maşinal-cotidiene constituie un pericol imanent pentru integritatea, profunzimea şi singularitatea/ originalitatea omului de artă. Şi voi încerca să iau aspectul intim, sufletesc al problemei, decât pe cel legat de raportul dintre om şi oarecare, tot mai mare, pericol de reificare, robotizare propriu-zise, şi mai frecvent abordate, oarecum frontal. Mă refer la omul angajat în procesul de creaţie şi care trăieşte o imperioasă – parcă de la sine! – stare de deconectare de la fleacurile şi flecăreala cotidianului şi, oricine ai fi tu, debutantul, scriitorul de rând sau deja maestrul (nu obligatoriu „în literatură”, prin decret semnat de preşedintele ţărişoarei...), tu, ca om al scrisului, te simţi, după expresia lui Paul Claudel, ocrotit de lăuntrica ta izolare. Inspiraţia, intuiţia au ceva şi din instinctul de apărare. Dar, în genere (şi lucid; chiar programatic) una din grijile existenţiale capitale ale omului inteligent ar trebui să fie ca el să nu devină mai mic, mai neimportant decât a ajuns cu vârsta, cu experienţa, cu învăţătura, cu munca şi vocaţia sa. Dacă vrei să contezi cu adevărat ca scriitor, trebuie să te împotriveşti „metodic”, perseverent de a-ţi lăsa atenţia, dar şi memoria (in actus) în stare de fixare curentă, prezentă, adică de a ţi le lăsa socializate, ceea e cam acelaşi lucru cu imixiunea vulgarizatoare în destinul tău. Însă astăzi, în Basarabia, dar şi la Bucureşti, se pare, nu sunt prea mulţi artiştii care să aibă curajul de-a abandona turbulenta agora, această mişcare browniană (uneori, fără consoana r...) a subnutriţilor, sub aspect intelectual, şi să-şi spună, aceşti creatori de artă, că, pentru devenire/ împlinire de destin le-ar fi necesară o mai discretă retragere în propria intimitate şi predestinaţie. De asemenea adevărat e că, de regulă, scriitorul, oricare, nu prea are vocaţie de ascet, de eremit care să renunţe la scopuri personale, să arate dezinteres feroce ispitelor, dorinţelor, să le devină străin, să nu intre în diverse concurenţe (ar fi de dorit oneste) pentru un loc sub soarele literaturii, al gloriei, al... Dar, tot în baza propriei experienţe, unii dintre ei (puţini, de altfel) la un moment dat conştientizează din alt unghi de apreciere motivele, confuziile, incoerenţele, erorile, tocmai acestea „cerându-le” să-şi impună o limită a îngăduinţei faţă de ei înşişi. Să conştientizeze că retragerea din tumultul vanităţilor cotidiene le permite să-şi împuţineze considerabil sau să-şi treacă pe plan secund idiosincrasiile, umorile funciare ce sunt ca şi iminente în cazul artiştilor. Aceasta îi scuteşte de automatismul pornirilor imediate (crâşmă, taclale interminabile, lipsa poftei de a munci...), afective până la iraţionalitate.

În abordarea problemei, trebuie să ţinem cont, fireşte, că scriitorul de la noi, care nu are averi, moşii etc., stă sub determinările supraindividuale ale

146

condiţiilor sociale. Nu e deloc uşor să scrii literatură sub povara obsedantei preocupări constante (mai adevărat zis, agasante), sub aspect material, faţă de ziua ce vine (dacă mai vine...). Astfel că marea tristeţe a veselului oportunism frivol întâlnit printre „ai noştri” vine şi din înfricoşata lor preocupare – nu doar constatare, nu – că demnitatea se află în raport esenţial cu demâncarea. De unde şi proverbul: „Să văd ce mai papi tu, dacă dai în stăpân!” Nu, nu pot fi de acord în mod categoric cu Felix Aderca ce afirma că faptul că scriitorul nu poate scăpa de influenţa mediului n-are a face cu esenţa operei de artă. Nu, nu avea deplină dreptate. Însă afirmaţia conţine totuşi o parte de adevăr. Dacă ea se referă la scriitorul autentic, de caracter, demn.

În ce mă priveşte, am fost şi sunt printre cei care au avut mereu grijă – programatic, spuneam – de a reuşi să-şi creeze condiţiile unei stări de experienţă intelectuală şi de creaţie cât mai puţin „deranjate” de degringolada cotidianului, a politicului vulgarizator, de starea deplorabilă a mentalităţii mulţimilor ca opţiuni de tot soiul, deformate şi mai mult de sărăcia ce duce la un retro-pro-comunism anacronic. Am reuşit oarecum şi din motivul că nu am aderat la disciplina de grup, nefiind nici membru de gaşcă, nici de partid. Am învăţat de la alţii că oamenii de caracter – îndrăznesc să cred că fac parte din rândurile lor – sunt mereu opozanţi în minoritate, deoarece cei mai mulţi semeni sunt lipsiţi de fermitate în atitudini. Şi din acest motiv, omul, scriitorul, intelectualul de caracter este respins, exclus din atenţia „funcţională” a societăţii, a guvernării. Însă tot din considerentul că dânsul are caracter exclude, la rându-i, respinge din orizontul consideraţiei şi axiologiei sale pe cei care îl exclud, limitându-l în afirmare şi refuzându-i justa apreciere.

– Ar fi ca şi o pedagogie de sine, nu? – Nu este exclus… Cred că mi-am spus şi am înţeles la timp că nu e

recomandabil să sar la gardul mahalalelor gazetăreşti, pentru a răspunde la cine ştie ce insinuări imunde, să încerc să combat pentru adevărata culoare a laptelui. Unde mai pui că nu mă interesează dacă sunt un fotogenic, dorind să fiu un scrisogenic. Dacă e să mă evidenţiez cumva, prefer să o fac prin scris şi nu prin surâs. Pur şi simplu, am ţinut să fiu capabil, să zic aşa, de a domina şi de a-mi trăi la modul creator circumstanţele, în istovul voinţei de a renunţa la o mie şi una de invitaţii flecare, căzând de acord – în urma propriei experienţe – cu grecul Odysseas Elytis care susţinea că „poezia ne dezvaţă de lume”. Şi de aici pornesc sensibile potoliri de apetit pentru diverse manifestări ale persoanei tale în plan socio-monden. Pentru că există şi nişte rigori ale vârstei, ale experienţei de viaţă (şi de creaţie) sau ale predispoziţiei de a te lua cu adevărat în serios în munca, în vocaţia ta. Şi-ţi dai seama că, la adâncă... maturitate, literatura pe care o scrii parcă ar fi, implicit, uşor codificat, nu atât jurnalul unui om de prisos, ci al unuia al prisosinţei. Iar din

147

prisosinţă alegi strictul necesar, conformându-te unui statut benevol asumat de Robinson al scrisului, cititului, reflecţiei. Adică, faci robinsonadă într-un cadru est-etic. Şi zău avea dreptate Byron care spunea că, uneori, în singurătate te simţi mai puţin singur.

– A renunţa la multe ispite extraliterare şi a se lua în serios, precum spuneţi, în activitatea sa de bază, cea literară, îl caracterizează sui generis pe profesionist. Ce implică această stare sau situaţie?

– Nu ştiu dacă şi eu sunt chiar sută la sută profesionist, adică totalmente dedat numai şi numai literaturii. Mai am şi unele activităţi „colaterale”. Uneori, „metodologia personală” a profesionistului care tind să fiu mi-o mai dezorganizează solicitările cotidianului şi inerenta necesitate de a-mi fi propriul... birocrat, propriul administrator biobibliografic, propriul... impresar, propriul realizator de carte etc. Dar, după cum visez sau văd la modul superior această condiţie de creator, consider că ea îl caracterizează pe cel care simte necesitatea de a se „suspenda” din cursul obişnuit, „zebrat”, al vieţii, şi chiar reuşind să facă acest lucru, pentru a intra în cursul mai special al vieţii de creaţie şi chiar luând o decizie irevocabilă, pe care o poate respecta – de atunci încolo începe profesionalizarea. Iar a fi liber profesionist înseamnă să te autoimpui unei discipline ce se împacă de minune cu o ordine de preferinţă ce „ţi-o propui” şi o respecţi parcă fără a mai depune eforturi. Ea îţi intră în fire, în caracter, în conştiinţă. Ca sistemul de orientare, de navigaţie al păsărilor călătoare sau porumbeilor de poştă. Profesionalizarea înseamnă o mai largă şi liberă tratare a statutului scriitorului conform propriilor sugestii şi nu în baza unor clişee constituţionalizate. Însă, oricare şi oricum ar fi acest statut, re-văzut sau rău-văzut, în consecinţă contează opera literară a fiecăruia ca argument, contraargument sau, pur şi simplu, ca împlinire netrâmbiţată în fel şi fel de animozităţi, orgolii şi bătălii sterile între cei care ar face bine cel puţin să mai citească ceva, dacă, totuşi, uneori nu se simt în forma bună a scrisului. Apoi, odată cu opera, contează şi calitatea acesteia, de dorit – cât mai convingătoare; contează, primează dincolo de oricare deliberări teoretice, consideraţii de ordin socio-artistic, economic, de raportul casă-exil-diaspora-România-Republica Moldova şi oricare altele care pot fi invocate în ocurenţă.

– Ce ar însemna „metodologia personală” de care aminteaţi? – În egală măsură, oarecum ludic vorbind, dar nu neserios, ea poate fi

atât metodologie, cât şi... mitologie personală. Este dorinţa ta de a-ţi spune povestea propriei dorinţe de cât mai multă libertate de dispunere de sine în numele geloasei vocaţii literare. Pentru că literatura nu iartă, nu uită, nu aşteaptă că, iată, chipurile, mă mai duc patru-opt ani pe urlaţii deputăţiei, prin parlament sau prin cine ştie ce business etc., după care, învingător în politică, în afaceri, revin la tine, dragă literatură, şi o să demonstrez virtuozităţi profesionale nemaiîntâlnite! Aiurea! Literatura e foarte geloasă şi de

148

neînduplecat. Pentru că ea e o artă liberală, dar nu şi libertină. – Când liberalismul nu ţine de politic, nu are a face cu acesta? – Exact. Pentru că pentru scriitor nu „gândeşte” sau decide oarecare

regulament de funcţionare, obişnuit în profesii militare sau anumite profesii civile; regulamente care încercau să impună diverse condiţionări statutului uniunilor scriitorilor din perioada comunismului dictatorial. Democraţia socială îţi permite să dispui de tine însuţi, să fii în stare să-ţi impui şi să urmezi un raport riguros dintre libertate şi activitatea ta profesională. De obicei, unii din cei care îşi doresc independenţa, odată ce o obţin, se lasă în voia libertăţii, dulcii nimicfaceri, nimiccetirii, multialcoolului etc. Îi priveşte, nu? Însă aceasta nu i se poate întâmpla autorului care îşi ia în serios vocaţia, scrisul, atât partea lui „emotivă”, cât şi pe cea teoretică, tinzând (foarte!) conştient spre profesionalizare şi continuitate, cu anumită doză de... planificare, în efort, cu un pragmatism „maleabil”, ceea ce dovedeşte că e peste nivelul de existenţă estetică şi travaliul artistic postcomuniste. El e mult mai preocupat de viziune, stil, decât era pe timpul când se afla „cu slujba la împăratu”. Adică, este dincolo de hazard – mai mult în conştientizat, asumat.

– În măsura în care reuşiţi să fiţi liber ca profesionist, puteţi trăi din munca scrisului?

– Dacă se poate, în Moldova şi România, trăi din munca scrisului?... Nu îndestulător. Mai ales între Prut şi Nistru, unde mai nimeni nu mai procură cărţile. Onorarii mici sau neonorate. Cred că, prin activitatea pe care o prestez sau aş putea-o augmenta – deci, şi argumenta... – prin fapta literară şi jurnalistică, m-aş înscrie mulţumitor în semnificaţia sintagmei „că vrednic este lucrătorul de hrana sa”, ce apare în Evanghelia după Matei, dar situaţia de facto, ca raport intrinsec dintre profesie, prestaţie şi remuneraţie în domeniul socio-literar, e una a dezechilibrului şi lăsatului de dorit.

– Adică, de la lăsatul de dorit la... lăsata secului? – Cam când nu e cazul. Din acest motiv, principialitatea şi demnitatea

mai multor scriitori, artişti în general, sunt în sensibilă scădere de rigoare, dat fiind că pentru ei este aproape inevitabilă acceptarea, prin diverse compromisuri şi angajamente, a unui subterfugiu al supravieţuirii. Nu totdeauna, pentru unii, dezonorante, însă în disjuncţie infructuoasă cu menirea, cu vocaţia lor de oameni de creaţie.

– Aţi avut şi „fracturi” de destin, unele destul de sensibile, nu? – Cam da... După „cicatrizări”, am avut a trage concluzia că fac parte

dintre cei care, în eşecuri sau înfrângeri dureroase, află imbold dramatic de a-şi intensifica, de a-şi fortifica harul şi predestinata conştiinţă a vocaţiei. Astfel că nu am făcut parte din corul plângăcioşilor, încercând a-mi înnobila suferinţa în discreţie şi demnitate. De felul meu, sunt ceva mai solar. Mai revoltat-solar, să zic aşa. Dar nici pe departe nu sunt un adept al algomaniei, adică a căutării plăcerilor în durere, suferinţă. În această privinţă, până şi

149

colegul şi prietenul meu bucovinean/ bucureştean Adi Cusin şovăie, când afirmă, referindu-se la umila-mi persoană: „Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede (aici e dubiul, în acest: ai crede – n.m.) că până şi supărarea îi face plăcere”. Nu, necazurile nu-mi fac plăcere. Însă aş vrea să cred că sunt dintre oamenii care nu aderă la deznădejdea totală, acest dezacord fiind fructul esenţial al unei meditaţii de – nu rare ori – om însingurat, care îşi pune problema de a nu se lăsa (nu se lăsa, nu se lăsa!) dus în nefericita cohortă a înfrânţilor acestei societăţi. Îmi dau seama că pot fi sau chiar sunt niţel patetic. Dar acest patetism cred că poate fi privit şi sub unghiul de apreciere pe care-l propune dna Sanda Stolojan, când observă că Mozart, spre exemplu, a demonstrat cu virtuozitate că eleganţa formală, „stilul” pot exprima implicit şi valorile profunde ale existenţei umane care este de esenţă patetică. „Altfel spus, chiar şi tragicul se poate tăinui sub o strălucire aparentă. Idee la care ţin în mod deosebit”, mai sublinia distinsa colegă.

În fine, iată concluzia de care mă conduc: viaţa nu se compune numai din victorii consecutive, non-stop. Important însă e că, dacă e să cazi de o mie ori, să ai grijă şi şansa să te ridici de o mie şi una de ori. Ca Cervantes, să zicem, sau ca celebrul său personaj Don Quijote.

Bine, dar sunt fracturi şi fracturi. Unele din ele apar de-a dreptul banale, insignifiante. În cazuri mai grave însă, spăsiţi, cu codiţa între vine, cu scăfârlia plecată a culpă sau neputinţă de prea mult faţă de sine, faţă de cei dragi, încercăm să ne supunem unui tratament prin transcendentalitate, care ne purifică oarecum de sensuri şi reziduuri mundane, triviale. Deloc puţin lucru şi foarte lăudabilă intenţie, pentru că, menţiona filosoful Edmund Husserl, omul ca, de altfel, întreaga omenire, a trăit şi trăieşte exclusiv în pozitivitate, şi astfel reducţia transcendentală este un fel de schimbare a întregului mod de viaţă, care depăşeşte experienţele de viaţă de până la momentul impasului.

– Care ar fi mobilul ce ajută omul, artistul să depăşească momentele grele ale destinului?

– Demnitatea care conţine, ca nobil element constitutiv, şi mândria consecvenţei de sine, iar aceasta, la rându-i, neafişată, dar fermă, fiind subtextuală caracterului, încrederii în propriile forţe, în pofida provizoriilor „fracturi de personalitate” sau eşecului ordinar, când nu mai eşti luat în seamă de către ceilalţi, care omit din axiologia momentului nu doar faptele tale literare, ci şi valoarea ta umană.

– Ce atitudine aveţi astăzi faţă de cei care, cândva, v-au căşunat necazuri?

– N-aş şti cu siguranţă ce atitudine anume... Pur şi simplu, unii din ei nu mai sunt în viaţă şi nu mă mai înveninează cu pretenţiile lor replicare, iar alţii şi astăzi mai încearcă, din când în când, să mă provoace la dueluri verbale de mahala, cam ţigăneşti, pe potriva ranchiunei lor de inşi prost

150

alfabetizaţi şi neîmpliniţi ca scriitori. Deci, am ajuns să-mi spun că omul de rând probabil chiar uită răul ce i s-a făcut, pe când omul de caracter şi diplomaţie – învaţă... a nu ţinea minte.

– Încă de la debut, aţi fost un verslibrist sui generis. Mai apoi, uneori, aţi abordat şi formele fixe, clasice, ale poeziei. Însă în volumele mai recente, „Pe lângă ştreang, steag şi înger” de la Editura „Dacia” şi Sfinxul itinerant (Ed. „Vinea”), aproape că nu mai apar rigorile formelor tradiţionale ale poeziei. Aveţi vreo explicaţie specială?

– Cred că se poate observa fără efort că, chiar şi atunci când scriu poeme în matricea tradiţiei şi a formelor fixe, şi ele emană un spirit al modernităţii. Însă şi astăzi, din motive imprevizibile, dar explicabile totuşi, formula verslibrismului preponderent metaforic care mă caracterizează, presupun, e diversificată din când în când de anumite poeme uşor... neo-conservatoare, însă nestrăine – spuneam – de spiritul estetic contemporan.

Se crede că poezia proporţiilor – aşa i-aş zice prozodiei clasicizante ca formă (ritm riguros, simetrie etc.) – exprimă intenţionalitatea artistică într-un mod mai limpede, adică mai accesibil. Însă ea va fi clară, accesibilă – cu toată normativitatea-i strictă – doar în dependenţă de gradul de pregătire şi intelecţiune estetică – în sens mai larg – ale diverselor categorii de cititori.

Astăzi a devenit deja arbitrară, destul de relativă distincţia clasică, aproape dogmatică, între conţinutul şi forma poetică. Mai ales în cazurile, când limbajul în sine pretinde dreptul de operă de artă! În ce mă priveşte, aş putea spune – potrivind un registru sinestezic – că unele din poemele mele, puse în severe forme clasiciste, încheiate la toate rimele, ţin totuşi de ceea ce pictorii numesc avangarda figurativă. Asta în măsura (cred că relativ mică) în care poezia suportă/ acceptă definiţii prin analogie cu alte limbaje artistice. Şi suportă totuşi, dacă e să ne amintim barem de anticul Ut pictura poesis – dicton destul de uzitat şi uzat, dar încă... funcţional.

Anumite motivaţii ale „tentaţiilor clasicizante” le-am expus cu alte ocazii, unele ţinând chiar de prima mea carte, Aripă în lumină, după care un cunoscut exeget exclamase: „Ce poet ambiţios: pe parcursul întregii cărţi nu a admis nicio pereche de rime!” Deci, am dat câteva sonete, ca să învederez că aş fi familiarizat cu „modelele academice”. Alte dăţi – şi-o mărturisesc acum, ad hoc – pur şi simplu eşti tentat să-ţi propui tu însuţi nişte reprize de virtuozitate poetică, de paganinism (dar poate şi... păgânism, pentru că poezia a apărut până la creştinism, nu?) prozodic oarecum peste mersul general al creaţiei tale şi, deci, deosebitoare în întregul ei context. Astfel că nici eu nu rezist, uneori, ispitei de a proba-declanşa dexteritatea de care sunt în stare în texte de o rigoare clasicistă, însă de o cât mai mare descătuşare semantică, ideatică în cuprinsul acestor forme, unde rima interioară, asonanţa, omonimia, antinomia, inventivitatea verbocreatorie, sintagmatică ş.a. conlucrează la a oferi ceva de neatins în cele mai democratice prozodii

151

ale poeziei etern-meta-moderne. Asta în linia „discretei idei” că, în timpurile noastre, precum şi în cele ce vor urma avangardismului, modernismului, există şi va exista un proces permanentizat întru înnoirea artei, indiferent de forma/ matricea în care este „turnată” aceasta. Da, modernismul, zic, pentru a accentua că nu sunt un filopostmodernist, văzând în această noţiune un prefix în plus, de felul meu rămânând a fi un filomodernist convins. Cu consecinţele de rigoare. Pentru că spunea Eugenio Montale: „Te costă mult să ai suflet modern. Dovadă aş putea fi eu”. Ideea şi-o poate asuma/ aplica oricare alt scriitor ce consideră că modernitatea este starea de contemporaneitate perpetuă a literaturii şi nu cea de artificialitate sau frondă cu tot dinadinsul.

– Aici, mi se pare că ne-am apropiat mult de „tema vecină”: raportul dintre tradiţie şi modernitate...

– Eu aş zice: şi raportul cu cei cu care eşti contemporan nu doar în sens cronologic, biobiblioistoriceşte – ca să propun acest termen cam greoi, dar cu o conotaţie aparte, cred, – ci în sensul literar, artistic al ecuaţiei „tradiţie-inovaţie”. Chiar dacă între tradiţionalism şi opţiunile unei contemporaneităţi active, să-i zic aşa, şi nu leneşe, conciliante cu lipsa de interes şi efort, există o distanţă – adică şi o distanţare conştientizată – psihică şi, fireşte, estetică. Numai că, dacă în căutarea noilor esenţe artistice este imposibil de încorporat „întreaga” creaţie a trecutului (ca experienţă, tezaurizare; la o mare parte din ea pur şi simplu „se renunţă”, cu temei), pe o bună parte a acesteia se poate totuşi conta şi chiar trebuie făcut acest lucru. Pentru că modernitatea nu trebuie opusă „tradiţionalismului” din alte epoci, ci doar elementelor sale ce s-au dovedit irelevante în timp, lipsit de valoare, caduce. Pe de altă parte, ceea ce înţelegem prin tradiţie/ tradiţionalism cândva a fost contemporaneitate şi modernitate, precum observă şi Marc Chambost: „Modernismul este denumirea unei perioade din istoria artei, dar modernitatea este expresia unei stări de spirit, unei tendinţe, unei inovaţii...., modernul de ieri nemaifiind modern astăzi, iar contemporanii de acum un secol nu mai aparţin contemporaneităţii, deşi încă mai numim artă contemporană opere de acum mai bine de o jumătate de secol. Căci istoria artei nu s-a scris printr-o succesiune de perioade autonome, fără ecou înde ele, ci ca o soluţie la o vastă emoţie universală, ale cărei componente sunt epocile sale, civilizaţii uneori foarte îndepărtate unele de altele”. În lumina celei mai „june tradiţii” (ca Parca lui Mallarmé!) (sau ceea ce deja a devenit tradiţie, canon şi paradigmă acum un secol) este inadmisibil ca seriosul – dacă se vrea astfel – tânăr scriitor al timpurilor noastre (ca eroul lui Lermontov...) să nu se familiarizeze cu experienţa pluriformă şi multidimensională a avangardismului şi cu diversitatea posibilităţilor de creaţie ce le-a deschis şi le mai poate deschide el. De la sine înţeles, făcând abstracţie şi de elucubraţiile fals-avangardiştilor, precum se întâmplase cu stupida propunere a lui Marine Hi, la 1913, ca să se concentreze întreaga

152

operă a lui Shakespeare sau tragedia greacă într-un singur act teatral, iar vreo simfonie a lui Beethoven să fie înregistrată invers, coadă-cap. Altfel spus, în artă, deci şi în literatură, anarhia sau experimentul radical, ca să nu mai vorbim de aberaţia înceţoşată de stupoare, pot „exista”, însă nu ajung a fi perpetuate întru a fi cunoscute şi ca sistem legislativ axiologic. Şi nici „tradiţie” nu devin.

– Să înţeleg că vă situaţi în opoziţie cu postmodernismul? – Nicidecum. Nu o singură dată, eu însumi am fost calificat de exegeţi

drept postmodernist. Ba chiar cei ce se consideră postmodernişti, mai tineri, mai în vârstă, mă cred unul de-al lor. Numai că eu nu pot să nu mă revolt... ironizând în adresa celor care, acum un timp (dar, poate, chiar şi astăzi), se lansau parcă într-o laudă de sine, cuprinşi de superbie, uneori cu aplombul proastei creşteri, aş zice, afişându-şi o superioritate fantomatică, atunci când se declarau get-beget postmodernişti, de parcă această etichetă ar fi ţinut imanent de talentul incontestabil, de valoarea artistică certă, pe când – ştiut lucru – nici apartenenţa la vreo şcoală sau curent estetic, nici chiar particularităţile stilistice nu pot substitui nivelul superior al artei, întrucât cele amintite nu sunt decât particularităţi de a privi lumea, dar nu oferă şi garanţia că vezi acut, select, convingător etc. Deci, ar fi bine să renunţăm de a mai face paradă din presupunerea că am fi modernişti sau postmodernişti, pentru că supremul criteriu valoric nu poate face abstracţie şi de corelaţia (obligatorie!) cu întreaga literatură de valoare care s-a creat în toate epocile. Nu este exclus ca poeţii contemporaneităţii noastre să mai păstreze ceva din ereditatea homerică şi cea biblică. Astfel că, de la Homer şi regele David înspre noi, mereu diferă „modelul” de vocaţie (şi... aplicaţie a acesteia!), de talent, „dozajul, intensitatea” acestora. Diferă metodele şi mijloacele de funcţionare/ utilizare practică a lor, precum şi ideile, subiectele pe care le tratează. Diferă preferinţa de stil şi şcoală, modalitatea şi opţiunea de a evidenţia, esenţializa.... Însă, înainte de toate, rămâne stabil cadrul aplicării lor şi rezultatul la care ajung cu toatele: literatura universală, care-şi perpetuează constantele. Pentru că, neabătut, în baza esteticii ca filosofie, evaluarea axiologică „extrage” din făptuirile artistice ale timpurilor doar ceea ce este durabil, actual prin capacitatea de a suscita interesul contemporaneităţii din secolele viitoare.

– Parcă am fi revenit la ceea ce discutasem în pasajul precedent „întrebare-răspuns”: raportul dintre tradiţie şi modernitate, sau – şi postmodernitate.

– Astea toate sunt legate, conceptual alcătuind sistemul relaţional a ceea ce înţelegea, încă la 1827, Goethe prin weltliterature. Şi, ca să mă refer la un celebru conaţional al autorului Tânărului Werther, aş vrea să spun că sunt de părerea că avea deplină dreptate Brecht, afirmând că eficacitatea şi capacitatea productivă a poetului se cunoaşte, printre altele, în relaţiile sale

153

cu vechile teme. Pe de altă parte, dar în acelaşi context, oricât ar încerca cineva (dar au încercat totuşi destui!) să facă abstracţie de tradiţie, dânsul nu va reuşi să fie un creator ex nono (original) la modul absolut. Din unghiul acestei specificări, e clar că numai în relaţie cu tradiţia (sau tradiţiile) poezia lumii îşi poate continua efortul renovator al formelor şi conţinutului, stilisticii şi esteticii. Ba chiar consider că lumea de azi, pentru a reuşi să se smulgă de sub puterea obsesională, dar cam irelevantă a postmodernismului, trebuie să revină temeinic la istoria întregii literaturi şi la literatură ca proprie istorie, fondată, axiologic, estetic, pe constante imposibil de trecut cu vederea şi deplin valabile în deschiderea unor noi perspective de creaţie.

– În continuare aş vrea să vă adresez câteva întrebări laconice, ce se referă la relaţiile cu colegii, criticii literari, dar şi cu... duşmanii (dacă îi aveţi). Cu care aţi prefera să începem?

– Nu găseşti că ar fi bine s-o pornim cu colegii? Pentru că printre ei sunt, bineînţeles, şi criticii, dar, posibil, şi unii – cum le-ai zis – duşmani. Prea tare spus, probabil, dar voi reveni la momentul oportun. Pentru început, să clarificăm, prin accentuare, că am fost întrebat despre relaţiile cu colegii, nu cu prietenii. Ei bine, şi unii şi alţii mi-au fost hărăziţi încă din tinereţea noastră ce a pendulat între o cvasi-boemă şi un entuziasm goliardesc în răspăr cu constrângerile ideologice. Nu ne amestecam cu cei care-şi gestionau fără discernământ dividendele scriitorului-membru-de-partid, cu poeme kilometrice despre Lenin, în crestomaţii şi antologii de „inimă cântătoare”, gen Bogdan Istru sau Arhip Cibotaru cu ale lui (Aleluia!) „Patru cuvinte”. Dar sunt nevoit să conştientizez că mai mulţi din cei afini odinioară astăzi nu-mi sunt decât pur şi simplu colegi de USM, dar nu şi camarazi. Cu atât mai mult prieteni nu-mi sunt, pe care m-aş putea bizui, cărora să le simt susţinerea, înţelegerea. Fireşte, în acest aparent sistem relaţional e o mutualitate (foarte parţială!) ce mă pune pe mine însumi în acelaşi raporturi cu ceilalţi: nu-i îmbrăţişez pe toţi, nu-i agreez pe toţi. Pot spune că pot conta şi pe unii din mai tinerii mei colegi.

– La momentul potrivit, o să vă întreb şi despre tineri. – De acord. Dar să revin la colegii de USM sau USR. Ca scriitor, mă

reprezint pe mine însumi şi nu am grandomania de a crede că reprezint aceste notorii organizaţii. În cadrul lor instituţiilor respective, unii faţă de ceilalţi scriitorii nu au decât un comportament specios, o delicateţe jucată-trucată. Adică, lumea, cu tot cu condeieri, merge aşa cum merge, instalată în obişnuinţele, incertitudinile, principiile, lipsa de principii, speranţele, supărările, disperările şi tot felul de alte uzanţe... Iar noi, muritorii şi scriitorii (unii – nemuritori?), trebuie să conştientizăm, fără să dramatizăm, că ne deosebim unii de ceilalţi ca formaţie spirituală, ca mod şi amploare de percepere a lumii, literaturii şi – unii – chiar a filosofiei, metafizicii... Între tine şi alţii stau munţi de cărţi, biblioteci întregi. Se întâmplă că tu citeşti de

154

la o margine, alţii – de la alte margini ale acestui inestimabil tezaur, în care se află şi celebrul avertisment eclesiastic cu „Deşertăciunea deşertăciunilor”, şi chiar din carte în carte înaintând, să vă întâlniţi undeva la mijloc de raft. Citiţi, bine informaţi, instruiţi, însă – de ce nu? – cu lecturi şi învăţăminte diferite, ceea ce nu vă va facilita comunicarea, argumentarea, apropierea de poziţii şi opţiuni. Dar n-aş putea să nu spun despre cei pe care, indiferent pe ce poziţii estetice se situează, îi respect cu adevărat. Pentru ei am o simpatie confraternă fără rezerve. Deoarece, de regulă, pentru cel care scrie cărţi cel mai fascinant lucru din lume rămân a fi cărţile; pentru poet, cei mai importanţi oameni sunt poeţii. Unora dintre ei le-am dedicat poezii, drept semn al preţuirii mele mai speciale. Ei sunt şi cei care, permanent, jinduiesc o cât mai înaltă împlinire şi cizelare intelectuală, proprie elitelor contemporane de pretutindeni. Nu înseamnă deloc puţin acest lucru, dacă îl punem în raport cu faptul că societatea prutonistreană are totuşi puţini intelectuali maturizaţi, împliniţi din punct de vedere socio-cultural, filosofic, politic, artistic, capabil să înţeleagă diversitatea fenomenologică ce caracterizează lumea zilelor noastre.

– După colegi, în general, mergem spre... duşmani? – Mai întâi, să poposim la critici. Cu anii, m-am convins şi eu, „pe

piele proprie”, dar şi din aprecierile care s-au făcut la adresa creaţiei altora, că, de fapt, judecăţile axiologice referitoare la scrisul tău trebuie „să le ţii la distanţă”, indiferent dacă sunt superlative sau minimalizatoare, sau doar – neînţelegătoare. La capitolul teorie, axiologie, estetica lumii totdeauna a dus lipsa mijloacelor efective de determinare, de probare a valabilităţii, elevaţiei, autenticităţii, valorii lucrărilor artistice. Nici azi, precum oricând altădată, nu poate fi vorba de sisteme satisfăcător determinate de proceduri relativ standardizate sub aspect axiologic pentru depistarea valorii. Pentru că, în genere, în imensitatea acestui domeniu persistă inevitabila doză de ambiguitate infiltrată în noţiuni ca: artă, creaţie, literatură, tradiţionalism, modernism, postmodernism etc. De unde, nu de puţine ori, acele variaţii de opinii despre unii şi aceiaşi autori (azi, Sadoveanu, Preda, Stănescu, Breban, optzeciştii etc.), uneori de-a dreptul polarizate, diametral opuse. Şi e firesc să fie aşa acolo, unde nu că, atavic, sunt excluse exactitatea, rigoarea, ci pur şi simplu acestea sunt imposibile, ceea ce se probează – spuneam – în special în prezent, inclusiv în contemporaneitatea literaturii române. Destinul operelor literare este incert. Iar în timp, în viitor (ne învaţă trecutul!) unele din „capodoperele” de azi se poate chiar să nu aibă niciun fel de destin, fiind de-a dreptul uitate, radiate din memoria axiologică a confreriei literare, a cititorilor.

– Presupuneam că vă veţi referi la relaţia cu critica bazându-vă pe aprecierile de care s-a învrednicit creaţia dvs. din partea ei, însă, am impresia, prea a-ţi generalizat răspunsul...

155

– Axioma e una: odată ce te oferi pentru publicare, nu doar te expui, ci chiar te propui aprecierilor publice. Şi bineînţeles că nimeni nu-ţi garantează că vei fi numai elogiat, ci ţi se va întâmplat să fii şi criticat fără menajamente.

Eu unul, mai în tinereţe reacţionam bolnăvicios, probabil, la orice fel de observaţii, pe care le consideram nefondate. Astăzi însă, îmi zic: la o adică, de ce ne-am supăra noi, bieţii creatori pământeni, pe cei care ne critică faptele în artă? Să ne amintim de Cartea lui Iov, unde se povesteşte de Iov care a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a cutezat să critice Creaţia Divină. Însă când Iov roagă să fie iertat, primeşte iertarea. Ba chiar îmi dau perfect seama de motivul acestei schimbări de atitudine. Ea nu vine, cum s-ar putea presupune, numai din înaintarea în vârstă şi „înţelepţirea” noastră, a scriitorilor de astăzi. Vorba e că, pe vremurile partidului-unic-şi-buldog, ce era propriul său... bodigard, dacă un scriitor era criticat pentru cine ştie ce abateri de la cursul ideologic, realist socialist, consecinţele puteau fi destul de grave. Se cam ştie care erau, pentru că mi-ar fi silă să le mai repet... Astăzi, mă rog, spună criticul orice ar spune, tu îţi poţi căuta liniştit de ale tale.

– De către unii exegeţi ai literaturii, se întâmplă că însuşi dvs. să fiţi trecut (şi) în categoria criticilor, precum făcea dl Eugen Lungu în revista „Sud-Est”. Iar dl Barbu Cioculescu scria eminamente următoarele: „Leo Butnaru, poetul, criticul, istoricul literar” etc. Nu cumva şi de aici această atitudine conciliatoare faţă de critică din răspunsul ce l-aţi dat mai sus? Alte dăţi, eraţi oarecum mai tranşant, mai în răspăr, să zic aşa.

– Ba nu, una cu alta nu au legătură. Domnii Cioculescu şi Lungu sunt personalităţi pe care le respect. Chiar şi acum, după ce au exagerat puţin în evaluarea mea ca istoric literar şi critic, fapt ce mă onorează, ba chiar – de ce n-aş recunoaşte-o? – mă flatează, însă care ar cere şi unele lămuriri întru readucere „la scară” reală a subiectului. Da, probabil fac parte dintre scriitorii care manifestă un interes mai special şi pentru problemele estetice ale artei şi, sper, chiar am oarecare înclinaţii pentru abordarea şi analizarea lor. Însă niciodată nu mi-am propus drept scop să mă fac exeget „pur” al literaturii, nestudiind tratate în intenţia de a le însuşi şi aplica practic vectorul director. Nu m-am dedat procesului de fixare în memorie, în habitudini a formulelor de expresie teoretică, a terminologiei uzuale în domeniul criticii literare. Am mers, liber, neconstrâns, în linia eseisticii, astfel că şi atunci când conturez anumite judecăţi literaturologice, textele le scriu exact cum se scrie, pur şi simplu, literatura şi nu exegezele despre ea. Apoi, astăzi nu mai are priză îndemnul tradiţional de cam până la sfârşitul secolului XIX, prin care artistul era sfătuit să rămână creator, fără a ceda tentaţiilor de a fi şi critic şi interpret al propriei opere şi al operei celorlalţi. Ba mai mult: un artist de valoare din zilele noastre nu poate fi cel ce doreşte să fie, fără să cunoască estetica pluriformă, fecundă şi ea ca inventivitate, a marilor mişcări de avangardă. Şi aşa se face că mărturiile, reflecţiile, fie doar presupoziţiile sau dubiile unui

156

om „de meserie”, expuse dinăuntru creaţiei ca fenomenologie, pot fi mult mai pertinente şi interesante, decât divagaţiile criticului propriu-zis despre acelaşi obiect/ subiect. Prin implicări de apreciere teoretico-axiologică arta ţi se relevă mai pregnant ca modalitate de extindere a conştiinţei de sine(şi). Dar, fireşte, oricât te-ai aplica şi acestor preocupări literaturologice, simţi că rămâne totuşi ceva deosebitor între comunităţile de critici şi singurătăţile de poeţi...

– Am impresia că, aici, deja „ne ridicăm la fileu” problema interferenţei genurilor literare, dar şi a pluralităţii acestora în preocupările unuia şi aceluiaşi autor. Poetul Leo Butnaru scrie proză, eseu, critică literară, dramaturgie pentru copii, traduce mult.

– Reluând o idee din repriza precedentă, să ne reamintim că încă din prima jumătate a secolului trecut vocaţia pentru literatură a încetat de a mai fi presupusă drept una fatală şi exclusivistă sub aspectul delimitărilor şi branşamentelor profesionale (spre exemplu, că poetul nu poate fi şi critic, iar criticul – poet), dar şi a rigorilor de gen, a dispariţiei acestora – cel ce scrie poezie nu poate fi şi un bun prozator etc., şi e bine ca fiece „predestinat” să se ţină în albia genului său „de bază”, fără a răspunde sirenelor chemătoare spre imensul, liberul şi... liberal-democratul spaţiu al literaturii ca supremă, emblematică definiţie a scrisului artistic, critic, eseistic de valoare. Aceasta, în fericitul caz când, după expresia lui G. Călinescu, toate activităţile „se armonizează sub o capacitate dominantă, într-un gen unic al personalităţii scriitorilor... Baudelaire nu e nici poet, nici critic, el este Baudelaire. Marele creator se sustrage genurilor şi creează propriile sale forme, pe deasupra oricăror clasificaţii didactice”. Între ele, genurile literare asimilează unele de la altele elemente afine, modalităţi de operare, componente ale sistemelor de elaborare şi expresie artistică, drept rezultat ajungându-se la conexiuni şi semnificaţii ce ţin de ceea ce se numeşte, constant, originalitate, diversitate, înnoire etc. În toate e simbioza unor particularităţi stilistice caracteristice mai multor genuri literare, lucru pe care le intuiesc, apoi le conştientizează cu claritatea aplicaţiei practice tot mai mulţi autori moderni. Dar, ca să mă refer la propriul exemplu, mi-am zis că, evident, nu mai suntem pe timpurile homerice, când poezia părea să trăiască din propria sa plenitudine. Astăzi, ea intră „irezistibil” în „coaliţii” cu toate genurile literare şi chiar cu genurile de informaţie. (Dar asta, nu obligator „în obligator responsabila faptă a scrisului literar şi jurnalistic”, cum s-ar fi spus, bombastic, ieri-alaltăieri.) O proză se apropie de poezie pe calea ocolită a parabolei pe parcursul căreia se mai întâmplă câte o aventură metaforică mai original, precum îndrăznesc sî cred că mi s-a întâmplat mie în Ultima călătorie a lui Ulysse, care fusese inclusă în antologia celor mai bune nuvele publicate, în întreg spaţiul românesc, în anul 1998. Iar astăzi par „a face carieră” poemele nuvelistice, precum le-a numit Anna Ahmatova, afine tipologiei prozodiei lui Konstantinos P.

157

Kavafis. Iar eu cred că sunt din rândul autorilor cărora, cu vârsta, cu experienţa „dură”, nu li se atrofiază capacităţile sufletului de a capta poetic realitate şi, concomitent, irealitatea sau supra(i)realitatea, concretul şi imaginarul. (De ce n-ar fi avut dreptate Thierry Maulnier când afirmase că poezia constituie chintesenţa literaturii?) Probabil, trec sub specie poeseos şi proza şi eseurile care mi se întâmplă să le scriu. În orice caz, metafora e prezentă şi în ele. Şi, mai îndrăznesc să cred, – şi stilul ca o eleganţă mereu jinduită.

– Consultând parcursul chestionarului meu, constat că avem o „restanţă”: cea din triada relaţională cu colegii, critica şi duşmanii. Aveţi duşmani?

– Poate că duşmani – duşmani nu prea am. Dar duşmăniile mi s-au mai întâmplat. Trecătoare sau relativ constante. Numai că – ce altceva am a face? – mă mângâi cu gândul că sunt mult mai bun decât mulţi din discreţii inamici şi doar mai bun decât cealaltă parte a lor, mai mică adică. Însă, bineînţeles, mă întristez la gândul că totuşi rea-voinţa lor mi-a împiedicat şi îmi va mai împiedica în dorinţa de a avea un discurs al existenţei mai coerent şi mai fără de griji. Iar astăzi vreau să cred că, de când mi s-a potolit până aproape de zero interesul pentru familiarităţile de cârciumă sau mahala literară a cvasiboemilor de pretutindeni, am mai puţini „duşmani”, dar mai mulţi invidioşi. Mă rog, de la un moment încolo unii din noi simt necesitatea de a se retrage într-o relativă solitudine care să-i scutească (nu ştiu dacă să şi-i protejeze) de unele lovituri din exterior. Vorba aia: cel care înţelege cât de cât oamenii, nu prea are motive să conteze pe deplină înţelegere şi acceptare din partea lor.

– Şi cine vă sunt adversarii? – Când şi cum... Însă, de regulă, cei cam prost alfabetizaţi în ale literaturii,

cei rămaşi la un grad rudimentar sau mediocru de conştiinţă artistică, cei ce nu au făcut casă bună cu studiul şi experienţele inteligenţei creatoare. Din când în când, dintre ei îşi ia curaj câte vreun bard măiestreţ, care mă acostează prin replici deocheate. Unii căţelandri i-au spus că el e unicul, nemaipomenitul şi el, naivul, crede. Să creadă, dar de ce s-ar învenina şi ar sări cu replicile asupra altora?! Cei alde respectivul nu au o articulată şi bine temperată înclinaţie polemică firească scriitorului, care trebuie salutată şi, deci, susţinută. Dânşii operează în jargonul „băligos” al mahalalelor de odinioară, de pe mal de Prut sau mal de Nistru. De obicei, barzii măiestreţi întrupează într-un chip foarte marcat lipsa de suflet creştinesc al ideologului „literar” de ieri, ce jurase cu pixul (sau mâna îm-pixată) pe statutul realismului socialist, din vreme în vreme confirmându-şi ataşamentul faţă de putere prin poemaşe sau poemoaie despre Lenin, scriind tot felul de maculatură apologetică. Dar mai mult, şi totdeauna, ticluind denunţuri şi replici. Cred că pe unii „i-am învins” prin indiferenţă, prin a nu le acorda nicio atenţie.

158

Ei bine, însă cea mai dulce victorie este totuşi cea pe care o repurtezi asupra propriei tale persoane, pentru că ar fi o gogomănie să te crezi un ins ideal. De unde şi atitudinea înţelegătoare faţă de unii din cei care, la un moment dat, te-au jignit prin ceva. Pentru că şi un om bun, inteligent, pe care l-ai preţuit mult, se întâmplă să se rătăcească, pe moment, de sine. Adică, mai greşeşte şi el. Inclusiv, în relaţiile cu tine. Însă nu fatal, revenindu-şi, recunoscându-şi gafa. Şi dacă romanţa spune: „Mă vei uita, căci şi uitarea/ E scrisă-n legile-omeneşti”, eu uneori cânt: „Căci şi iertarea e scrisă-n legile-omeneşti”. Astfel că poate ieşi un răspuns... cu cântec!

– Ceva mai înainte am reţinut că, precum spuneaţi, de multe ori vă înţelegeţi mai bine cu tinerii, decât cu colegii din alte generaţii. Ba, din câte se ştie, mai mulţi dintre ei au scris cu simpatie şi înţelegere despre cărţile dvs., printre ei fiind Vasile Gârneţ, Emil Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru ş. a. Putem relua subiectul?

– Da, e cunoscut şi remarcat faptul că mă înţeleg şi mă întâlnesc în scris şi în opinii despre scris şi societate cu unii din mai junii colegi, dimpreună considerând că registrul generaţiilor nu e unul al concurenţelor şi concurenţilor, ci al conlucrării şi selecţiilor simpatetice ce trebuie să excludă, vorba lui Tudor Arghezi, imboldul otrăvit al rivalităţilor. Şi nu o dată, în memorie „îmi bâzâie” armonios un superb distih al Ioanei Crăciunescu: „Şi nu ştiu de ce, poeţilor tineri,/ Mereu mi se pare că printre voi am rămas”. Şi această compatibilitate, dar şi... nostalgie, „mi se trag” încă din propria tinereţe când, la „Tinerimea Moldovei”, aveam în grijă secţia arte-literatură şi cenaclul literar „Luceafărul”, unde am conlucrat, întru susţinere şi promovare, cu destui colegi mai tineri decât mine, la acei ani. Sper că faţă de debutanţii interesanţi ai acelor timpuri am avut o simpatie dezinteresată şi, pe cât am fost în stare, – obiectivitate în aprecierea primelor lor texte. Peste un timp, unii din ei, precum e firesc-româneşte şi, poate, creştineşte, aveau să-mi devină adversari „galanţi”. Alţii însă, cu părere de rău, s-au dat cu neocomunismul. Asta e... Şi nu sunt de acord cu savantul şi publicistul Sorin Comoroşan ce susţine că astăzi ar apărea o generaţie zgomotoasă, haotică, dezorientată, „târgoveaţă”. De ce, adică? Pentru că o generaţie nu trebuie judecată cum este atunci când apare, ci după o etapă de afirmare, oarecare maturizare şi... „dispersare” a ei; dispersare în viitoare personalităţi. Să ne amintim ce se spunea despre tânăra generaţie franceză de la 1968 – în capitalism, şi despre cea cehoslovacă, exact din aceeaşi perioadă, dar – în comunism. Toate anatemele (dar la Praga şi gloanţele) au fost adresate studenţilor ieşiţi în stradă – e drept, din motive diferite – zgomotoşi, protestatari, haotici, dezorientaţi, revoltaţi la culme. Peste ani, din acea generaţie, care este şi a noastră, noi înşine fiind pe atunci studenţi, au apărut personalităţi de mare calibru ale ştiinţei, culturii, literaturii şi etcetera-ului.

159

Da, şi astăzi unii mai tineri colegi au un – firesc pentru vârsta şi etapa de formare a caracterului lor „la zi” – oarecare spirit anarhist, de cele mai multe ori – în limitele bunului simţ, şi un acut simţ de afirmare care, în unele cazuri, poate fi doar unul publicitar. Şi nici nu mai e o noutate că, în vasta materie a literaturii, de obicei tinerii sunt nişte anarhişti (şi... terorişti paşnici!). Acest lucru îl pot confirma şapte din zece debutanţi, dacă sunt oneşti sau doar cât de cât curajoşi, neoportunişti, din frageda-le „copilărie” scriitoricească.

Din alt unghi de cercetare/ completare „a problemei”, pentru că am fost şi noi tineri – n-o poate contesta nimeni! – şi avem (unii – lucid conştientizată) experienţa acestei vârste formative de caracter şi personalitate incipiente, mai ştim că juneţea nu e prea generoasă cu alte vârste. E cam egocentristă, „acaparatoare”, suspicioasă că e „strâmtorată”, că nu i se acordă cât ar merita, nici bunuri, nici laude, astfel că, din acest punct de vedere, uneori şi eu am fost tratat de unii mai tineri confraţi oarecum... neamical, ei fiind geloşi că cele pe care ar fi vrut să declare că le aparţineau, ca pionierat, în literatura română din estul Prutului mie mi se întâmplaseră cu ani înainte – şi versul liber, şi cel alb, şi fragmentarismul (observa M. Cimpoi), şi oralitatea cotidiană a limbajului (remarca lui Şt. Hostiuc, încă din 1976). Uşor, am polemizat între noi, unele reflecţii la temă găsindu-se şi în anumite texte din volumul meu de eseuri şi articole Lampa şi oglinda. Apoi, disjuncţiile „generaţioniste” s-au topit ca de la sine, noi regăsindu-ne pe aceeaşi platformă estetică în aprecierea fenomenologiei procesului literar modern. Şi aflarea-mi într-un dimpreună-a-fi cu aceşti tineri, care se edifică pe sine în vibraţia şi elogiul voinţei de creaţie şi afirmaţie, îmi dau un tonus existenţial mai special, convingându-mă iar şi iar că, prin natura firii mele, sunt un philebosian, admirator al acelui vibrant Iuvenes dum sumus.

– Cele mărturisite la capitolul „talentului de-a fi tânăr”, precum spuneaţi undeva, s-ar încadra, implicit, şi în discuţiile despre generaţii, promoţii, care preocupă, nu de azi şi nu de ieri, lumea literară nu numai de la noi?

– Păi, pistele generaţioniste sunt imediat în preajmă, să zic aşa. La urma urmelor, problema generaţiilor e mai mult una de complezenţă-aderenţă sau de aricire-deosebire, în ambele ei ipostaze. Acum un timp, părea a fi o temă predilectă, ca şi răsfăţată. Astăzi, pare răsuflată de-a binelea. Şi se mai întâmplă a fi hărtănită în foarte subiectivul perimetru al confruntărilor aţâţătoare de animozităţi, puerile sau senile, în egală măsură.

– Şi totuşi, de ce se tot reabordează acest subiect? Dvs. din ce generaţie consideraţi că faceţi parte?

– Pentru că e mai dificil şi mai ingrat să evidenţiezi particularităţile unei sau altei personalităţi literare, decât să generalizezi fără obligaţiuni de elucidare în baza unui sistem arbitrar generaţionist.

160

– De ce ar fi ingrat? – Deoarece, când sunt nemulţumiţi de cum au fost plasaţi „în context”,

mai că te acuză de „atac la persoană”. Asta mai târziu, când vine individualizarea, ambiţia de personalizare, detaşare, „ieşire din front” etc. Şi din considerentul că, în juneţe, suntem mai uniţi, mai aderenţi la ceea ce se numeşte generaţie sau promoţie. Atunci, când suntem pirpirii şi fără de putere de decizie sau doar de oarecare influenţă minimă în mediul literar, ne lăsăm bântuiţi de o fascinantă iluzie colectivă de măreţie: noi, generaţia ’70, ’80, ’90 sau 2000... Dar amăgitoare iluzie, când este vorba de artă şi mai ales de literatură. Fiindcă, precum se ştie, arta mizează pe personalităţi şi nu pe colectivităţi aliniate. Tocmai aceasta o înţeleg unii „generaţionişti” fervenţi odată cu maturizarea-le. De la un moment încolo, este tot mai evident că autorii ce erau consideraţi a face parte din aceeaşi generaţie nu prea au în scrisul şi viziunile lor note estetice pregnant-unificatoare. Pentru că, inerent, diferenţierile în pledoarii şi manifestări stilistice, estetice vin şi ca afirmare a disponibilităţilor sufleteşti, spirituale, raţionale individuale care reacţionează diferit la contexte culturale, socio-politice. Apoi, să nu uităm de predilecţiile, disponibilităţile pentru studiu şi „înmagazinare” de experienţă profesională, diferite de la un autor la altul, chiar dacă ei au aceeaşi vârstă biologică de 30 sau 40 de ani. Şi atunci apare vreun curajos, cum fusese la timpul său Danilo Kiš, care spune că-i detestă „pe cei care merg în haită cu generaţia lor”. Însă astăzi, la noi, se cam temperează, am eu impresia, tentativele de reabordare polemică a „drasticelor” rupturi sau doar diferenţe dintre 70-80-90-işti. Ba din contra, se încearcă a trasa acolade între generaţii ce păreau ca ieri extrem de diferite. Astfel, revista „Paradigma” de la începutul anului 2004 titrează ca generic „programatic” al dezbaterilor: „Nichita Stănescu şi generaţia nouă”, Marin Mincu, spre exemplu, opinând că atitudinea negatoare a generaţiei ’80 faţă de autorul celor 11 elegii s-ar explica prin dorinţa manifestă de a fi considerată unica generaţie postbelică de creaţie cu un statut estetic şi axiologic autonom.

– Şi, în ce vă priveşte, în contextul generaţiilor unde vă situaţi? – Nu ştiu dacă mă situez eu, cât, mai ales, sunt situat de alţii. În ultima

vreme, de mai mulţi exegeţi, printre care Gheorghe Grigurcu sau Liviu Grăsoiu, am fost trecut sub sigla optzecismului. Alţii însă, mai ataşaţi factorului generaţionist după criterii crono-biologice, mă pot trece cu acelaşi (in)succes în catastiful ’70-iştilor. Iar eu, între ei aflându-mă, găsii o explicaţie de-a gata, la Victor Ivanovici, când scria despre prietenul meu timişorean Lucian Alexiu: „Ca atare, se mai zice, literaţii anilor ’70 nu ajung să se aglutineze în vreun fel, ci apar în chip sandwich sau tampon între celelalte două grupări generaţionale. În ce mă priveşte, prefer altă imagine: aceea a unor tineri intelectuali şi artişti pe care faptul de a fi contemporani, de a avea o formaţie şi unele interese comune, îi predispune nu la gregarism,

161

ci la individuaţie; a unor «solitari solidari», căutându-şi fiecare drumul propriu şi privind totodată cu simpatie la căutările celor de alături; şi, mai presus de toate, a unei «generaţii» a cărei afirmare, nu mai puţin briantă ca a altora, a stat tot timpul sub semnul discreţiei”. Exact asta o cred eu şi despre unii – e drept, puţini – ’70-işti din Basarabia cu care, sincer vorbind, odată cu trecerea timpului şi fixarea opţiunilor individuale, nu mai formăm o generaţie omogenă, ci rămâne doar dovada „generaţiei biologice” şi relativ psiho-culturale. Zic relativ psiho-culturale, deoarece şi la acest capitol au survenit şi, poate, mai au a surveni modelări şi remodelări diferenţiatoare de caracter, formaţiune intelectuală şi profesională. Prin urmare, cu unii colegi am o solidaritate de destin civic, însă nu şi una literară, opţiunile noastre estetice fiind prea diferite. Putem fi amici şi buni camarazi în viaţă, dar nu fără a conştientiza că, în câmpul literaturii, între noi există ponoare adânci şi abrupte.

– Şi totuşi, în istoria literaturii a lui Mihai Cimpoi sunteţi trecut la „generaţia ochiului al treilea”.

– În orice istorie există inexactităţi, subiectivităţi... În ce mă priveşte, eu cred – şi nu numai că am declarat-o, ci consider că am confirmat-o de mai multe ori, – că fac parte din generaţia iluziei necesare. La urma urmelor, fiece generaţie e cea a unei iluzii necesare, din care se compune visul, neliniştit şi frumos, al literaturii, al lumii.

– Din câte am reuşit să observ, în poezie, dar şi în diverse eseuri, folosiţi mai totdeauna noţiunea de iluzie şi mai niciodată sau extrem de rar pe cea de speranţă. Aveţi o explicaţie?

– Nu, nu e o discriminare a uneia din cele două noţiuni... motrice ale destinului uman. Ba aş crede că am fost atent la propriile mele speranţe, ca şi la iluzii şi pot spune că – spre bine sau spre mai puţin bine, ca să nu zic spre rău, – cu anii, se schimbă până şi stilul, şi stilistica speranţelor. Speri altcumva decât în juneţe. Apoi, probabil există şi un fel de speranţe... platonice – în van, adică, şi altele – ca plan de acţiune, ca proiect şi impuls de start. Însă nu poţi ajunge un maestru al speranţelor, ele fiind mereu evanescente, imprevizibile ca mesaj şi obligatoriu incerte. Din speranţe nu poţi face ceremonii şi, deci, nu poţi fi maestrul lor. Astfel că eu prefer să operez mai mult cu iluziile care sunt „mai oneste”: nu promit prea multe. Sunt mai austere, „mai bărbăteşti” decât speranţele „feminine”. Dar una din concluziile mai multor alde Stan Păţitu ar fi să nu te laşi furat de himere, de aparenţe şi să nu te livrezi speranţelor-stereotip care, de regulă, sunt înşelătoare. În special, cei care ajung în a treia parte a vieţii, ca şantier al deziluziilor, ca spaţiu al rutinei şi... ruinei de sine... Să fim lucizi şi să ne îmbărbătăm, nu?

– Acum cam un deceniu, Vasile Gârneţ opina că, în pofida vremurilor grele pe care le traversăm, vă încumetaţi să scrieţi într-un ritm de invidiat, fiind, poate, cel mai fecund autor de la Chişinău. Între timp, aţi

162

editat mai multe cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, antologii de autor, semn că nu vă dezminţiţi. Şi aş îndrăzni să vă întreb de proiecte, de aşa-zisele planuri de viitor.

– Rar cine poate lua viaţa aşa cum se nimereşte, fără a o „arma” cu diverse planuri, speranţe, iluzii ş.a. Pornind de aici, cineva spunea subtil-ironic, – dar poate şi dramatic, – că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să izbucnească în râs, povesteşte despre planurile tale. Nici eu nu voi dezvălui planuri „concrete”, putând doar presupune că, după probele pe care le am în sertare şi computer, aş fi omul părţii secunde a vieţii, în prima parte a ei existând mai multe impedimente de tot soiul care mă ţineau la distanţă de căile pe care aş fi vrut să le încerc, să le tatonez. Iar această parte a doua a destinului poate că e în consens cu animatul „joc secund, mai pur” barbilian. Mai pur şi mai fecund, îndrăznesc să sper. Apoi, mai curând instinctiv decât conştientizat/ asumat, simt că scriu cu un sentiment al urgenţei, parcă pentru a-mi răzbuna sincopele şi neaşezările debutantului şi tânărului scriitor care am fost, supus, ca şi colegii mei de bine, privaţiunilor, amânărilor, suspiciunii cenzurii, neîncrederii mahărilor cu ideologia şi propaganda, dar şi cu conducerea US slugarnică faţă de CC. Este, cred, îndreptăţitul sentiment al recuperărilor necesare. Dar poate că în genere viaţa multor artişti, în consecutivitatea şi eficacitatea ei, e o apodoză, adică o logică parte a doua a unei perioade condiţionale – zice filosofia – care conţine consecinţele primei părţi. Prima parte fiind deja trăitul, trecutul, muncitul, gânditul, scrisul. Iar în partea a doua toate acestea sunt abordate la un nivel mai complex, mai... profesionist-existenţial-artisticeşte. Şi dacă în tinereţe scriitorul are un temperament de creaţie mai năvalnic, cu înaintarea în vârstă, spre adâncă... maturitate acest temperament trece în densitate de caracter, în stare de cumpănire, de negrabă şi, poate, de mai multă temeinicie.

– După perseverenţa de care daţi dovadă în urmărirea scopurilor dvs. de profesionist al scrisului ar fi de presupus că sunteţi un scriitor volitiv.

– Voinţa creatoare a omului grecii vechimii nu o numeau altfel decât voinţă poetică. Deci, poezia face casă bună cu voinţa. Prin perseverenţă, voinţă de a nu abandona, de a nu renunţa; prin voinţa de creaţie, aş zice, ţi se pot întâmpla provocările şi revelaţiile intuitive ale unor linii ideatice, ale unor „stări stilistice” chiar, drept componente ale predestinaţiei, dar şi predispoziţiei întru creaţie. Să ne amintim că George Călinescu era de părerea că în artă voinţa e o varietate a spontaneităţii. Sau, poate, zic eu, nu o dată, voinţa apare şi se manifestă (solicitată fiind!) în urma unor prime imbolduri de spontaneitate artistică, de unde şi presupunerea că numai cu inspiraţia nu faci totul: mai e nevoie de voinţă, perseverenţă. Voinţa – totdeauna benefică, probabil – ca o raţiune aservită sieşi. Voinţa de a-ţi folosi... voinţa, pentru a te supune, prin ea, însăşi ei, ţie însuţi.

– Odată ce ne apropiem de finalul dialogului, găsesc potrivit să

163

amintesc că dvs. sunteţi un reputat autor de interviuri cu zeci şi zeci de personalităţi...

– Da, conştient şi programatic am ţinut să discut cu cât mai multe personalităţi care, după întemeiata opinie a lui Goethe, sunt bunul cel mai de preţ al acestui pământ.

– Aţi publicat deja câteva volume de dialoguri – Răspuns şi răspundere; Spunerea de sine; Prezenţa celuilalt; Micşorarea distanţei. În ce context al propriei creaţii le plasaţi?

– Aşa e, mi s-a întâmplat să public patru asemenea cărţi, iar a cincia, poate cea mai interesantă, aşteaptă în sertar momentul propice care, fireşte, ar însemna disponibilitatea vreunui editor s-o pună în circuit. În ce priveşte contextul... Ei bine, nu-mi trebuie prea mult curaj pentru a conştientiza că volumele de interviuri sunt lucrări de planul doi în ceea ce am realizat în aria scrisului. Dar aceasta nu înseamnă că nu ţin la ele. Şi le rămân recunoscător celor care au suportat tirurile interogaţiilor mele, pentru că le-am pus în faţă chestionare deloc distractive. Ei sunt coautori cu drepturi depline. Ceea ce reiese şi din opinia lui Geo Bogza: atunci când a fost întrebat ce duce lumea înainte, interogaţia sau răspunsul, maestrul spuse: „Şi una şi alta, ca pedalele bicicletei”.

– Odată ce aţi vorbit de un plan doi al creaţiei, unde aţi plasat interviurile, v-aş ruga să precizaţi care credeţi că ar fi totuşi valoare lor.

– Un interviu e un document de conştiinţă a celui care l-a acordat. Dar şi un document al memoriei culturii unui neam. Nu cred că e totuşi prea puţin, ca valoare.

– Care ar fi gândurile de final al acestui dialog, pentru care ţin să vă mulţumesc?

– Probabil, tangenţial, aş fi un cehovian care refuză subterfugiul oricăror concluzii. Viaţa şi creaţia sunt fenomene şi stări mereu deschise, în devenire. Sau aşa ar trebui să fie, în înţelegerea noastră. Şi, pentru a nu mă plânge cumva de cutare şi cutare neaşezare în destin sau societate, îndrăznesc să cred că, până la această etapă, am fost cât de cât coerent în opţiuni şi evoluţie, încât nu am avut motive să o dau în discursuri palinodice, spre a retracta ceva ce mi s-ar fi părut cândva esenţial, spre a-mi anunţa modificări radicale de opinii literare, de viziune. Cu toate că, chiar în momentele în care te simţi deja bine aşezat în profesia de scriitor, nesiguranţa, imprevizibilul te încearcă aproape ca la vremea debutului tău, pentru că nu ştii ce şi cum vei scrie – dacă vei mai scrie! – mâine. Ba se întâmplă că, nu o singură dată, la vârsta maturităţii devii faţă de tine un adevărat samoed, nemulţumit de ceea ce faci.

Silviu Băcăuanu-Neamţ

(Limba Română, nr. 7-8, 2007)

164

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR (CRISTINA CÂRSTEA)

– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunităţii

Slovacilor din România v-au apărut două traduceri de excepţie. E vorba de volumul lui Velimir Hlebnikov „Ka” şi de „Chipul-vânt” al lui Ghennadi Ayghi. Doi poeţi ruşi extrem de dificili de transpus într-o altă limbă. Ce v-a apropiat de ei şi cum de aţi ales să publicaţi aceste cărţi la editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ştefanco?

– Cine citeşte sau reciteşte poezia, proza şi eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, şi de valabilitatea lor axiologică incontestabilă. Este creaţia care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic aşa – respectivei arte literare ce acţionează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice şi stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur că şi prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor acestei contemporaneităţi „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul din poeţii contemporani valoroşi care a înţeles acest lucru, angajându-se cu seriozitate şi competenţă în reactualizarea teoretică, mediatică a fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se poate vedea şi din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”, apărut în traducerea mea la aceeaşi generoasă editură vârfuită de prietenul Ondrej Ştefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?... Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branşamente, se afla în elementul ei. Eu unul am simţit o ereditate estetică, literară, culturală şi în felul de a fi, de a crea şi de a construi (instituţii, reviste, edituri...) a poetului şi prietenului Ondrej Ştefanco care s-a arătat înţelegător şi interesat de ofertele pe care i le-am înfăţişat, soldate, deja, cu

165

publicarea a patru cărţi în colecţia „Punţi” a Editurii „Ivan Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov şi Ayghi apăruseră cu ani în urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă şi nu avu... teamă...

– Nu credeţi că „patina timpului” are şi ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei unui autor? Până şi aurul are nevoie de puţină „cocleală” antică pentru a trezi interesul contemporanilor. În privinţa operei lui Hlebnikov, această patină a existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie istorico-filosofică îmbibată cu mulţi acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea, întorcând-o „şi pe faţă, şi pe dos”?

– Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreaţia (mitotvorcestvo), cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în general (pentru că el crea în conformitate cu o conştientizare „einsteiniană” a Timpului şi sub „stindardul” pe care „străluminează spaţiul lobacevskian”), trebuie menţionat că această operă conţine elemente active şi decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual şi din considerentul că opera sa parcă ar fi trecut de... ea însăşi, la timpul plăsmuirii conţinând şi premoniţia viitoarelor metamorfoze ale poeziei ruse, în special cea a autorilor care au constituit aşa-numita a doua avangardă şi care, acolo, în underground, au restabilit punţile dintre novatoarea literatură a începutului de secol XX şi contemporaneitatea artistică, punţi distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicţii. Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă, istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la creaţia căruia au făcut şcoală mulţi dintre poeţii Rusiei contemporane. În spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional, clasicist, până la limbajul transraţional/ transmintal sau paradoxul zen. Şi graţie lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conştiinţă artistică – cea a postmodernismului rus.

– Ce scriitor român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în limba română?

– Hlebnikov nu are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), fireşte, în anumite puncte sau constante mai mult sau mai puţin comune avangardei de pe continentul nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangenţe şi cu futurismul rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu

166

cele mai relevante) ale creaţiei lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniştii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor „integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că şi B. Fundoianu. Însă foarte... parţial, doar pe... fundal. Poate că – şi mai înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinităţile ar fi destul de vagi. Să nu uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la 15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…

– Despre Hlebnikov s-a afirmat că ar fi fost cel mai important poet rus al secolului XX. În ciuda firii sale introvertite şi a numeroaselor ciudăţenii, el a stârnit respectul aproape unanim al poeţilor din epoca sa şi a celor care i-au urmat, precum ar fi Maikovski, Mandelştam, Ahmatova, Ţvetaieva, Brodski şi terminând cu Ayghi. Mandelştam avea pentru autorul lui „Ka” un adevărat cult, Maiakovski aşijderea. Doi poeţi cu temperamente diferite l-au perceput la modul ideal. Cum explicaţi fenomenul receptării lui Hlebnikov? Prin ce s-a impus el? Cum de a reuşit, fiind un temperament destul de dificil, să nu trezească suspiciunea şi invidia contemporanilor?

– Aleksei Krucionîh îşi aminteşte că, între anii 1912–1914, Vladimir Maiakovski, Vasili Kamenski şi David Burliuk nu o dată au declarat, inclusiv în scris, că Velimir Hlebnikov „este un geniu, magistrul nostru”, precum, de pildă, în prima variantă a proclamaţiei „O palmă dată gustului public”. Budetlenii (futuriştii) îl considerau un protagonist incontestabil, chiar dacă, la începuturile lor, ei alcătuiau un cerc unit, în care nu se prea obişnuia a se face diferenţe ierarhice. Dar Hlebnikov se impunea prin libertatea şi independenţa sa în creaţia literară, dar şi în cercetările de estetică, lingvistică. Sigur că impresionau amploarea şi diversitatea preocupărilor „extraliterare” pe care le aducea în câmpul literaturii – cele ce ţin de matematică, istorie, filosofia antică şi modernă, mit şi cuvânt, acesta probat în fascinantul context al verbocreaţiei (slovotvorcestvo). În sinteze originale, îndrăzneţe, el ajunge, parcă, la supracontextualizări, mereu generatoare de sugestii şi ideaţii imprevizibile. În opera sa, inovaţia, modernitatea concurează eficace tradiţia.

167

Hlebnikov este autorul care necesită a fi mereu (şi... altfel!) recitit. Iar interpretarea unei sau altei lucrări este imposibilă fără a se ţine cont de întregul context al creaţiei şi preocupărilor sale transgresive, în raport cu literatura propriu-zisă. Textele hlebnikoviene oferă mereu surprize ale semanticii de o imprevizibilă şi extrem de variată funcţionalitate generativă. Sunt captivante tezele şi ipotezele poetului şi teoreticianului ce merge spre origini „în linia” mai vechii convingeri că poezia ar fi „limba maternă a speciei umane”, precum şi căutările legii unice, care determină ordinea lumii, cosmosului – aşa-numita „lege a scrânciobului”, adică a alternanţei stărilor contradictorii, şi tentativele sale de a descrie mişcarea timpului (istoriei), dovedite prin calcule matematice etc. (Legea scrânciobului cere,/ Nu a cerului,/ Să ai încălţări ba mari, ba strâmte./ Uneori noaptea, alteori ziua, te-arăţi îngăduitor,/ În timp ce stăpânirea pământului i-i menită/ Ba omului,/ Ba rinocerului.) Concepţia generală despre univers este alcătuită din diverse derivaţii ideatice, care includ mai mult sau mai puţin organic filosofia limbii, filosofia istoriei, filosofia mitului şi a futurologiei. În viziunea sa, sub aspect ontologic, modelul universului este înţeles ca „o carte unică”, ce presupune o infinită variaţiune de texte, proiecte, care se adună într-un tot întreg cultural asemeni paginilor ce nu au totuşi locuri stabilite, fixate într-o ierarhie structurală. Oare aici nu sunt anticipate teoriile intertextualităţii postmoderne? În genere, preocupările neolingvistice (limbajul transraţional, verbocreaţia, neomitologia ca discurs) ale lui Hlebnikov „întreţin” o comunicare „la zi” cu discursurile contemporaneităţii noastre, dialog în care „ambele părţi” şi ambele... timpuri înţeleg şi tratează lumea ca pe o realitate (şi poate – de ce nu? – irealitate) textuală...

– „Legea scrânciobului cere, nu a cerului, – spune poetul, referindu-se, probabil, la sensul istoriei, – să ai încălţări ba mari, ba strâmte.” Încălţările lui Hlebnikov sunt mari. Prea mari pentru vremurile pe care le-a trăit, când pământul era „sub stăpânirea rinocerilor”. Cum a fost posibil ca în epoca terorii bolşevice să apară poeţi ca Hlebnikov, Mandelştam, Pasternak, Ahmatova, dar şi un Eseinin sau Maikovski, mult mai accesibili cititorului român?

– De fapt, odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii avangardei, şi nu numai, chiar unii din cei care înclinaseră mult spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (sau fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează – D. Burliuk, R. Jakobson. Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG – N. D. Burliuk, B. Livşiţ, A. Vvedenski, O. Mandelştam, I. Terentev, S. Tretiakov... Iar A. Krucionîh supravieţuieşte doar din „norocosul” motiv că era considerat un... ieşit din joc, căzut în abjecţia societăţii bolşevice, chiar atins de o

168

demenţă latentă, se presupunea... Aşadar, se poate susţine că în „epoca rinocerilor” poeţii autentici pur şi simplu au dispărut, fiind lichidaţi fiziceşte sau anihilaţi spiritualiceşte. (Să ne mai amintim că alţi reprezentanţi ai avangardei, precum E. Guro, Bojidar (Bogdan Gordeev), V. Hlebnikov se stinseseră din viaţă în, respectiv, 1913, 1914 şi 1922...) Astfel că, odată cu stalinismul, în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de care spune un vers bacovian...

– Din păcate, în România, numele lui Hlebnikov e puţin cunoscut. Faţă de popularitatea lui Esenin, cota receptării lui e foarte mică. La Esenin atrag, deopotrivă, biografia şi poezia. Nici biografia lui Hlebnikov nu e lipsita de spectaculos. Ca sa nu mai vorbim de poezie, şi totuşi...

– Ei bine, este vorba de poeţi distincţi, care se adresează şi unor contingente de cititori de o sensibilitate, dar şi de o pregătire literar-estetică deosebite. Poate că nu divergente, însă deosebite totuşi. Esenin este poetul celor mulţi, Hlebnikov – al celor ce s-ar asemăna elevaţilor ce merg la concertele de muzică simfonică. Aceştia, precum se ştie, nu sunt foarte numeroşi, însă impun respect până şi lumii ce nu pricepe mare lucru din muzica lui Beethoven sau Ceaikovski, Mahler sau Enescu, să zicem. Înşişi cei doi poeţi îşi dădeau seama că se află pe diferite versante (de altfel, ambele înalte) ale poeziei, între ei iscându-se şi discuţii, fie sub aspect teoretic sau, pur şi simplu, enunţiativ prozodic. Astfel, în 1920, Hlebnikov scrie: „Moscova e haraba/ Cu două imago-n ea./ Golgota/ Lui Mariengof sau altceva./ Al duminicii senin/ Datorat, zic, lui Esenin./ Urbea toată/ E spintecată./ Doamne, hai, naşte odată/ În blană de vulpe, caldă”, – în text termenul imago fiind folosit în sensul ironic de „imagişti”, precum se declarau a fi Esenin, Mariengof, Şerşnevici, Ivnev şi alţii care, într-o dedicaţie „jucăuşă”, îl jigniseră pe Hlebnikov când el se afla într-o stare existenţială critică. Aceasta însă nu înseamnă că unii imagişti nu aveau puncte de tangenţă cu futuriştii, astfel că în creaţia lui A. Mariengof, spre exemplu, depistăm mostre poetice sui generis în spiritul nestăvilitului curent de înnoire a artei începutului de secol XX, nici astăzi trecute în pasivul istoriei literare, adică – unele din ele fiind valabile peste timpuri. Cu alte cuvinte, între simbolism, imagism şi futurism existau vase comunicante. Un cititor avizat nu numai cunoaşte acest lucru, ci chiar „îl simte”, încât cel care preţuieşte creaţia lui Hlebnikov nu poate să n-o înţeleagă şi pe cea a lui Esenin. E greu de spus însă dacă fanii lui Esenin pot înţelege şi aprecia la justă valoare opera de pionierat a lui Velimir Hlebnikov, inovatoare; operă adânc implicată în polemică şi teorie sau, uneori, chiar în – teorie şi furie... creatoare! De aici şi popularitatea de care se bucură Poetul Hlebnikov printre... poeţi; în special printre poeţii neoavangardişti şi postmodernişti din Rusia care, intertextual, apelează frecvent la metaforele şi ideile sale. Recitiţi „Menajeria”, să zicem, şi veţi înţelege de ce este popular printre esteţi autorul

169

„Proclamaţiei preşedinţilor globului pământesc”. Eu unul fusesem de-a dreptul răvăşit, auzind cum, la Bucureşti, în casa lui Nicolae Tzone, mai tânărul confrate Claudiu Komartin începuse a recita din acest poem, traducerea căruia o publicasem în una din revistele de prestigiu. Să luăm aminte că textul respectiv începe cu versul: „O, Grădină, Grădină!” ce ar putea să ne amintească de adagiul: „Mare e grădina ta, Doamne!” Grădina poeţilor, mă gândesc eu, în care florile şi roadele sunt, obligatoriu, foarte diverse.

– Da, florile şi roadele din Grădina de delicii a poeţilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeţi contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spaţiul unei alte limbi, ciuvaşa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum ştiţi, unul din strămoşii săi a fost şaman. Credeţi că magia a avut vreo influenţă asupra limbajul liricii ayghiene?

– Da, am reprodus unele momente de percuţie ancestral-şamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuşi poetul povestea că firea unuia din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de şamanism şi ortodoxie. Reverberaţiile de ecou al obârşiilor îl făceau ca, seara, când cireada se întorcea de la păşune, acolo, în satul lor, Şamurzino, din regiunea ciuvaşă Batîrievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieşea în întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea în faţa taurului şi se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înţeles numai lui unuia şi anticilor spirite ale strămoşilor ciuvaşilor. Ei bine, ar fi o diferenţă între corida cu tauri răpuşi, iberică, şi taurul în faţa căruia se roagă un om? Ar fi o diferenţă între conştiinţa toreadorului care desfundă sângele din grumazii puternicului taur şi ţăranul ciuvaş care îngenunchează în faţa animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el şi înţelegându-se mutual. Pentru că taurul se oprea în mijlocul drumului şi asculta descântecul şamanic al bărbatului – bunicul lui Ghennadi – care purta în urechi inele/ cercei mari, poate că şi ele ţinând de cine ştie ce atribute speciale, utilizate în ritualuri păgâne. Aşadar, reieşind din atare „seturi” de premise diferite, bineînţeles că altfel simte-gândeşte un poet spaniol şi altul ciuvaş. Ba mai mult, de la un timp, unul din ei trece de la limba sa maternă întru a izvodi într-o altă limbă. Dar să fim siguri că Ayghi nu numai că „a trecut”, pur şi simplu, de la ciuvaşă la rusă, ci, graţie alchimicei sale firi de poet, în spiritul său s-au întâmplat simbioze mai speciale, în subconştientul său străbunul-şaman s-a întâlnit cu străbunul etiopian, care l-a dat literaturii ruse pe Puşkin. Plus prietenia lui Ayghi, de pe când era încă student, cu Boris Pasternak, şi acesta,

170

iudaic la origine, se edifică poeticeşte în limba rusă... Fascinante lucruri se pot toarce, depăna de aici, de acolo, de pretutindeni de unde vine poetul autentic şi important, unul dintre care este şi Ghennadi Ayghi. Unele sugestii transpar şi din eseul său „Familiarizarea cu minunea”, în care descrie întâlnirile-i cu Boris Pasternak. Eminentul poet nu găsi că e oarecum... neserios să se întreţină cu studentul care era pe atunci Ghennadi. Pasternak i-a încurajat eventuala intenţie de a scrie deja în ruseşte. Iar tuşa decisivă avea s-o pună un alt mare poet, turcul Nazim Hikmet (aproape... Hamlet!), care prin anii 50, trăia în exil în URSS şi care, o dată, îi spuse lui Ayghi-studentul că, în perspectiva devenirii şi afirmării sale ca scriitor, ar avea nevoie „de un instrument mai operant, mai cuprinzător”; îi spuse că are nevoie de o orchestră – îşi amintea Gh. Ayghi, – şi, deci, e necesar să treacă la limba rusă, ceea ce ar corespunde potenţialului creator de care dispune. Însă experimentatul, greu încercatul, păţitul, cum ar veni, poet turc mai adăugă: „Dar ţine cont că niciodată nu-ţi va fi iertată originea, faptul că, fiind reprezentantul unui popor mic, vrei să exişti într-o mare literatură...” Ceea ce, de fapt, se cam adeveri...

– Ghennadi Ayghi a fost unul din invitaţii Festivalului Internaţional de Literatură de la Neptun; una din prezenţele grele. La un moment dat s-a vehiculat că ar fi meritat marele premiu. Se pare că poetul a fost un ghinionist în acest sens. A fost propus din câte ştim şi pentru Nobel. Şi această propunere s-a lăsat cu o polemică acerbă care se pare că l-a afectat profund...

– Mi-aduc aminte că, la Neptun, la acea ediţie de festival „Zile şi nopţi de literatură” se întâmplase o uşoară... inflaţie de personalităţi. Poate că Ayghi a suferit că nu i s-a acordat premiul, dar nici cei care au fost distinşi atunci – prozatorii J. Semprun şi A. Robbe-Grillet – nu sunt nume de ici, colo, – nu?! În ce priveşte polemica în jurul Premiului Nobel... Mda, sunt la curent... A declanşat-o un amic de-al nostru, poetul şi profesorul Veaceslav Kuprianov, căruia, de altfel, i-am tradus o carte de poeme, pe cale să apară la editura „Vinea”... Poate că, într-adevăr, colegii ajunşi oponenţii lui Ayghi, nu au procedat prea politicos, poate că chiar deloc elegant... Asta e. Însă Ghennadi a avut şi are mulţi admiratori şi susţinători care, din cât am reuşit eu să cercetez în imensitatea spaţială, entropică, mai bine zis – în necuprinderea... neantică a internetului, i-au luat apărarea, au dezavuat mai multe afirmaţii acide, aberante chiar, ale polemiştilor care atacau, precum se părea, aşa, din senin... Dar nu, nu din senin... – la mijloc era cu adevărat candidatura poetului ruso-ciuvaş înscrisă pe listele Nobel... Dea Domnul să nu se întâmple ceea ce susţinea Ayghi – chiar dacă aceasta n-ar fi o invenţie a răuvoitorilor săi: „Dacă eu nu iau Premiul Nobel, poporul meu pur şi simplu va dispărea, se va aneantiza...” Dea Domnul creştinilor şi cel al şamanilor ciuvaşi să nu se întâmple nenorocirea, catastrofa...

171

– Recent, Ayghi s-a stins din viaţă. Care au fost ecourile morţii sale în presa culturală rusă şi care e moştenirea pe care ne-a lăsat-o Ghennadi Ayghi?

– Se ştie că moartea domoleşte multe – rele şi bune, cicatrizează rănile (da, prin uitare...), dezamorsează nedreptăţile... Dar, cu părere de rău, „potoleşte” şi... dreptăţile care ar fi trebuit să i se facă omului, poetului, pe când acesta mai era în viaţă... Care să fie ecourile?... Amestecate, probabil, şi–şi. Eu le-am reţinut pe cele de adevărat regret, pentru că Ayghi este un creator cunoscut departe de hotarele Rusiei, tradus în zeci de limbi ale popoarelor lumii. Şi în română, bineînţeles. Inclusiv, prin modesta mea contribuţie – i-am tradus trei cărţi, apărute la Editura cehilor şi slovacilor din România „Ivan Krasko”. Volumele „le-am botezat” dimpreună cu prietenul, poetul şi editorul Ondrej Ştefanco şi îndrăznesc a crede că acele/ aceste titluri sunt oarecum sugestive, mai ales acum, după plecarea la cele eterne a lui Ghennadi Ayghi: „Chipul-vânt” (2003), „Alunecări de vise” (2004) şi „Mai pur decât sensul” (2005). Mă gândesc şi la un volum de opere alese al(e) regretatului autor, cu care am reuşit să mă împrietenesc. L-am invitat să vină şi la Chişinău, unde să-i lansăm cărţile... Spunea că, după ce revine din Germania, – poate... Apoi – din Statele Unite ale Americii... Sau din Franţa... O dată, la telefon, pentru ca să tratăm despre carte şi drepturi de autor, îl găsii într-un castel teuton aflat la zeci de kilometri de Berlin. De acolo îmi suna şi el din când în când. Mi-a trimis scrisoare cu timbru nemţesc. Dar, de obicei, îl telefonam la Moscova. Mi-a expediat câteva colete cu multe cărţi... Ne vorbisem să ne întâlnim vara aceasta, pentru că avem mai multe lucruri de pus la cale... Dar... Zicea Ghennadi într-un poem: „în pulbere vocală nu există... moartea – sunet e: // strigăt să fie – către dumnezeu? / el – la suprafaţa pulberii: // poate că – l u m i n i ş?” Da, poate că luminiş... Iar dacă moartea e şi ea sunet, vorbeşte şi ea, să fim siguri că dânsa spune şi poeme de Ghennadi Ayghi, întru perpetuare, întru neuitare.

Cristina Cârstea

(Kitej-grad, nr. 3, 2006)

172

DIN PERIMETRUL CUŞTII (ANETA GROSU)

– Dle Leo Butnaru, acum câteva zile, ziarul Cotidianul de la

Bucureşti a publicat un studiu despre costurile Unirii. Cum vi se pare felul în care este receptat acest subiect la Chişinău?

– Depinde în ce medii. În cele „oficiale”, bineînţeles că nu contează costul, ci consecinţele Unirii, care înseamnă Viitor. Iar prezentul prutonistrean încă nu a ajuns la... Prezentul European. Aici, acum (şi... astfel), mai bântuie trecutul cu stafiile care, vă aduceţi aminte, hălăduiau prin Europa, unde, deja, nu mai au cale întoarsă. Au doar aşa, un mas, un popas, un provizorat pe la noi, prin Cuba, prin Coreea de Nord, prin mausoleul lui Lenin şi alte câteva spaţii ca şi deconectate de la contemporaneitatea civilizaţiei-canon (atât cum e şi poate fi acest canon, dacă nu chiar etalon, astăzi, în democraţie). Deconectate de la contemporaneitate ca de la lumina înţelegerii rostului omului în viaţa ce-i este hărăzită...

Pe de altă parte, noi trebuie să fim curioşi ce impact au aceste pronosticuri pecuniare şi la Bucureşti, Iaşi, Cluij, Timişoara, Focşani, Bacău etc. Adică, în spaţiul panromânesc, cel geografic, dar şi virtual, transfrontalier, transmintal şi transsentimental. Pentru a ne da seama că nu trebuie să ne ia înainte, cu înspăimântatul, miliardele de care e vorba, ci să vedem dacă, în principiu şi în rădăcini, suntem pentru reîntregirea naţiunii în pofida unor anumite jertfe. Să ne amintim de înţeleptul adagiu al unui mare politician, dar mai întâi – patriot: eu nu mă gândesc la ceea ce mi-ar putea da mie ţara, ci la ce pot face eu pentru ea.

– Faceţi o descriere a zilei de 1 ianuarie 2007, la frontiera de pe Prut?

– Una a speranţei că, odată integrată în Uniunea Europeană, România va da dovadă de înţelepciune în atitudinea faţă de românii ce vor fi la frontieră – să nu le creeze, ca până în prezent, diverse impedimente arhibirocratizate, să nu afişeze vameşul român un aer de oarece superioritate faţă de conaţionalul său din Moldova Estică. Să fie o ţară liberă care pledează pentru libertatea tuturor cetăţenilor săi actuali, dar şi potenţiali. Să înţelegem un lucru: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Acea zi-prolog a prezenţei României în UE şi a dorinţei basarabenilor de prezenţă în România cu adevărat europeană va conta mult în economia emoţiilor de pe ambele maluri ale Prutului. Doamne fereşte să păşim cu stângul... Românul de pretutindeni

173

are o predilecţie specială, exagerată, fireşte, faţă de negativul, negrul de sub unghie care i-a fost demonstrat, imputat; faţă de neîncrederea şi suspiciunea ce i-au fost cândva arătate... Cam este sclavul resentimentelor, uneori – fără fond... Noi încă nu cunoaştem destul de bine psihologia românilor în funcţie de provincii, regiuni, specific local, consecinţe ale condiţiilor istorice diferite în care s-au aflat, o perioadă, Moldova, Transilvania, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banatul... Demult ar fi fost cazul să avem un Institut de Psihologie Naţională, care chiar să ne cerceteze, întru viitoare edificare, luminare, cine suntem, întru a întrevedea cum ar fi, de fapt, bine să fim fiecare în parte şi toţi în acel dimpreună-a-fi al unei naţiuni. Să fim mai compatibili cu... noi înşine... Să excludem un fel de... rasism... interregional, intern-naţional; rasismul românilor faţă de... români...

– Ce schimbări se vor produce în viaţa scriitorului Leo Butnaru începând cu acea zi?

– Voi fi foarte bucuros de acea răsuflare de uşurare a conaţionalilor noştri din dreapta Prutului şi voi trăi nu că speranţa, ci chiar convingerea că acel/ acest eveniment va avea repercusiuni serioase în mentalitatea evazivilor din Interriverania. Adică, basarabeanul va conştientiza cu mai multă responsabilitate – în funcţie (şi) de năzuinţa sa de-a ajunge în Europa – cu cine are de votat, pentru că, deja e limpede că turbulenta oscilaţie a guvernării comuniste nu e decât praf în ochi, joc de moment, cochetare cu oficialii occidentali, pentru a se menţine la putere. Dacă astăzi comuniştii ar declara franc, onest, în fine, că se tem de Europa, se tem de România, precum e, de facto, bineînţeles că în scurt timp ar fi detronaţi. Însă amânând clipa deplinei dezvăluiri, mai pot conta pe naivitatea, dar şi slaba alfabetizare, în general, şi cea politică, în special, a unei părţi din pestriţa societate moldovenească.

În ce mă priveşte, ce s-ar putea schimba? Voi scrie în continuare pentru prestigioasele reviste din Bucureşti, Iaşi, Bacău, Suceava, Craiova, Constanţa – România literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Dacia literară, Ateneu, Bucovina literară, Ramuri, Ex Ponto ş.a., în unele din ele – Ateneu, spre exemplu, – ţinând de ani de zile rubrici. Precum şi cele din Chişinău şi Bălţi – Contrafort, Sud-Est cultural, Semn, Limba Română...Voi publica, sper, ca şi până acum, la edituri cu nume sonor – Cartea Românească, Eminescu, Dacia, Junimea, Fundaţia Poezia, Vinea, Anthropos, Princeps Edit, I. Krasko, la care, dimpreună cu cele din stânga Prutului, – Prut Internaţional, Litera, Cartier – în ultimii ani mi-am lansat cărţile originale sau de traduceri. Aceasta ştiu să fac, aceasta voi face. Apoi, voi fi şi mai optimist în şansele de integrare româno–române. De altfel, am un poem – Veniţi – care se încheie astfel: „...Şi chiar se întâmplă, / pentru că, iată, privighetoarea cântă şi, deja, / liliacul a prins a înflori în / acest oraş important din / Statele dez-Unite ale României”. Mă refeream la Chişinău, fireşte.

174

Cu alte cuvinte, ca şi oricare român, oriunde s-ar afla el, după 1 ianuarie 2007 mă voi simţi mai liber şi mai demn.

– Constatăm pe site-ul librărie.net că unul dintre volumele Dvs. recente, „Perimetrul cuştii”, nu mai este disponibil în stoc… Cine sunt cei care au „înghiţit” această carte?

– E un volum de ego-text, să zic aşa, adică – un Jurnal (de pe timpul rinocerilor, ca să amintesc şi de jurnalul meu de student, publicat în 2000). E unul din volumele foarte bine primite de critica literară, conform chestionarului Revistei 22, iniţiat de directorul publicaţiei respective, prozatoarea Gabriela Adameşteanu, intrând în topul celor mai bune cărţi ale anului trecut. Sigur, am fost şi sunt nu atât flatat, ci mai mult emoţionat de o atare primire a Perimetrului cuştii. Ar fi aici şi dovada că, în fine, cititorul din dreapta Prutului devine mai atent la scrisul românesc din stânga acestui râu. Deja dispare aroganţa, aplombul sau, eventual, condescendenţa în aprecierea autorilor noştri, dovadă fiind şi serialul de eseuri ale lui Ion Simuţ publicat în România literară, care iau în dezbatere creaţia lui V. Beşleagă, V. Vasilache, A. Busuioc, N. Esinencu, I. Vatamanu, E, Lungu şi altora. Este vorba chiar de cel care, la un moment dat, lansase amendabila „sentinţă”, că literatura din Basarabia nu ar fi decât „o a cincea roată la trăsura literaturii române”, pentru ca, ulterior, familiarizându-se cu cărţile colegilor mei, să devină unul din susţinătorii şi promotorii scrisului artistic din această parte de spiritualitatea românească. Ba mai mult, ne-a devenit prieten atent şi generos.

Nu aş putea să vă spun cine au fost cei care au procurat cartea de care amintiţi, dar, implicit, le sunt recunoscător că nu au înşelat pronosticurile editurii Cartea Românească, ce avu înţelegere pentru ceea ce însemnase un manuscris de acum treizeci de ani.

– Deşi volumul conţine descrierea unor evenimente produse în perioada 1972-1978, prima senzaţie a cititorului, în special a celui autohton, este că nimic nu s-a schimbat în ultimele trei decenii, deşi, la modul oficial, s-a anunţat despre căderea cortinei de fier în care, după cum scrieţi şi Dvs. în „Perimetrul cuştii”, cărţile ard înainte de a fi scrise, iar cuvintele tac, ca într-un coşmar, înainte de a fi rostite. Veţi „extinde” volumul „Perimetrul cuştii”?

– Eu aş zice că nu s-au schimbat anumite lucruri, în măsura în care ne-am fi dorit să se întâmple metamorfoza, plus dorinţa de ireversibilitate a metodelor de îndobitocire a bietului cetăţean necăjit de toate ale vieţii, de spălarea creierilor sau, eventual, de a pune căluş în tezaurul de materie cenuşie a omului de rând, creierul. Păcat însă că şi unii care ieri-alaltăieri se dădeau de mari români şi patrioţi au repactizat cu stafiile trecutului. Dar, la urma urmelor, eu nu aş fi atât de supărat de cei aflaţi la guvernare, odată ce dânşii au venit pe calea votului, mai mult sau mai puţin echitabil. Pretenţiile trebuie să şi le adreseze loruşi cei care vor să trăiască europeneşte, dar rămân

175

orientaţi comunistoruseşte. Asta e. Iar din câte s-au schimbat, trebuie să tragem concluzia că ne gestionăm prost libertatea şi posibilităţile de a comunica direct cu lumea democratică. În pofida duplicităţii în jocurile politice în care se angajează lamentabil unii lideri occidentali, noi trebuie să fim mai perseverenţi în a ne face auziţi de societăţile civile occidentale. Ele ar putea să ne susţină. Şi iarăşi la urma urmelor, cine ne împiedică să votăm pro Europa şi nu pro CSI? Cine ne impune să votăm „parlamentari” chişinăuieni care, iată, de ani şi ani trecuţi, aşa şi nu au învăţat să rostească omeneşte, corect buget, ci îi dau înainte cu bujăt, budjăt? De parcă ar fi vorba de – pardon – o... budă oarecare...

În ce priveşte extinderea cărţii, precum ziceţi, acest proces este iminent, deoarece ţine de o continuitate a jurnalului pe care îl scriu, începând cu studenţia. Vă spuneam doar că ego-textul din anii 1969-1972 l-am publicat cu titlul de Student pe timpul rinocerilor. Deocamdată însă, încă nu mi-am recitit caietele de după 1978. Mai încoace îmi va fi mai lesne să redactez acest gen de diaristică personală, deoarece, de, am cedat ispitelor progreselor tehnice, scriindu-mi jurnalul la computer. Această unealtă fantastic de deşteaptă îţi poate înlocui două-trei secretare şi zece arhive de orice gen. Plus fascinantul, acaparantul (şi, e drept, cam... aneantizatorul) Internet, care ne permite să fim în legătură directă – şi politică, bineînţeles, – cu întreaga lume. Internetul e mai ceva decât posturile de radio „antisovietice” de cândva. Aceasta e spiritul, eterul care, în fine, va curăţa complet lumea de comunism.

– De altfel, calităţile Dvs. de scriitor s-au format în acelaşi perimetru al cuştii… Cum aţi reuşit să nu uitaţi a rosti cuvinte şi a scrie idei? Cum aţi reuşit performanţa de a ieşi din cuşca ideologică impusă, fapt remarcat şi în prezentarea acestui volum?

– Oricum, cei născuţi şi ceva trăiţi în secolul trecut, în URSS, într-o mai mare sau parţială măsură, am fost prizonieri. Fiziceşte – completamente, sufleteşte – în dependenţă de câtă libertate spirituală îşi putea asuma fiecare în parte. Bineînţeles, cu riscurile şi consecinţele pe care, iarăşi particular, ţi le puteai asuma. Pentru că trâmbiţatul colectivism sovietic era unul de paradă, în realitate „colectiviştii” simţindu-se nespus de singuri şi neapăraţi, înfricoşaţi unii de ceilalţi şi viceversa. Care erau riscurile şi consecinţele? Să vă dau doar un singur exemplu: în anii ’70, din redacţia ziarului Tinerimea Moldovei au fost siliţi să plece, pentru atitudini ce contraveneau politicii oficiale comuniste, Tudor Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu. Eu am fost eliberat, scos din pâine, cum s-ar zice, pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde se invoca şi numele unionistului muntean Grigore Alexandrescu. Se întâmpla aceasta la început de septembrie 1977. Au urmat şi alte consecinţe, pentru că, odată intrat în vizorul ciclopului ideologic, nu puteai conta la un post pe potriva

176

capacităţilor tale, la încredere şi loialitate. O ştiţi prea bine şi dumneavoastră, chiar şi azi, când, cică, Republica Moldova e un stat democrat, de drept (...înapoi!).

Şi-apoi cei care supravegheau la încuietorile cuştii ideologice se dădeau şi mari cunoscători în literatură, estetică, în – de toate, mai ales – în construirea comunismului. Nu a fost eroism din partea mea, însă oarece sfidare a stării de lucruri, inclusiv a celei ce ţine de canonul literar, axiologie şi tipologie (pe atunci – obligatoriu CC-ist-academică) tot se simţea în scrisu-mi. Ca să nu comentez prea mult, vă reproduc un poem despre... poeme. Se numeşte Debut, 1976: „pe când debutam şi eu / versurile celor mai mulţi poeţi „de pe la noi” / mai purtau încă rime mărimea 43-45 / ca la încălţăminte / iar cele ale poeteselor – / numerele 34-36 / bineînţeles pe tocurile / semnelor de exclamaţie // eu însă / aş fi debutat ca şi cum desculţi / un (s)critic scriind: ce / poet ambiţios – pe / parcursul întregii cărţi / nu a admis nicio pereche de / încălţăminte... – pardon: / de rime...”

Apoi, scrierea unui jurnal mă ajuta să nu cedez – câte ceva spuneam acolo, chiar dacă mult mai puţine, decât ar fi fost cazul. Dar să nu uităm că, pe atunci, prin căminele studenţeşti dădeau năvală, inoportun, aşa, trântind uşa camerei de pereţi, vreun activist de comsomol – azi, în parlament – sau vreun profesoraş zelos întru sclavie, care se repezeau la aparatele de radio, să vadă la ce post sunt fixate – e românesc, e „Europa liberă”, „Vocea Americii”? Pentru că îşi scria conspectele cu caractere latine, un coleg mai tânăr, Costică Mardare, a fost exmatriculat din Universitate. Tot pentru „naţionalism” a fost exmatriculat şi regretatul Sandu Esinencu. Şi iată că astăzi, bine, mersi, cei care împilau omul acum 2-3 decenii stau în fotolii de deputaţi, miniştri, preşedinte... Pintru cî aşă vre nărodul, nu? Păi, dacă aşa vrea, aşa să-şi merite vrerea: ruperea de lumea civilizată, de o perspectivă care i-ar aduce adevărata emancipare, independenţă, libertate.

– Vă întrebaţi pe atunci: „Oare când Moldova va fi condusa de băştinaşi?” Am ajuns, se pare, să avem băştinaşi la conducere, deziluziile, însă, au crescut. Cum explicaţi Dvs. acest fenomen?

– Adevărul e că alogenii, cei impuşi-aduşi via CC al PCUS, se arătau şi mai ai naibii. Un oarecare ciung Medvedev era rectorul Universităţii chişinăuiene şi se dovedi a fi un adevărat satrap. Iar cozile de topor autohtone îl serveau şi-l încurajau. Ca să dau doar un singur exemplu. Cu părere de rău, „băştinaşii” la care... visam eu, cel de 17-18 ani, s-au dovedit a fi suflete pângărite, înstrăinate, mankurtizate (geaba am scos prea repede din uz termenul mankurt). Aceşti băştinaşi îşi iau de acoliţi inşi care stau ferm pe poziţiile de a nu studia şi utiliza limba română, limba acestui stat. De cât timp mai au dânşii nevoie, pentru a vorbi omeneşte? Mai gândiţi-vă şi la „eroii” manifestărilor patriotice de acum cincisprezece ani care, între timp, prea de tot s-au băştinizat, dimpreună cu noii lor stăpâni, la care s-au băgat

177

argaţi, slugi, ridicoli factotum (şi nimic, de fapt!). E mult încă de umblat la mintea băştinaşului, aborigenului, pentru a-i extinde cât de cât orizontul de vedere şi înţelegere. Dar aşa cum, zicea Cantemir, suntem cam leneşi la ceea ce te face cu patru ochi şi-ţi dă şi parte, – ce să-i faci băştinaşului? Să-l laşi să se dumerească de ce nu are parte? Poate şi aşa... dar... Mai e şi altfel de gândit, de înfăptuit, de luptat pentru democraţie.

– Dacă ar fi să completaţi o listă a 10 mari români, după exemplul TVR, cine ar fi cei incluşi de Dvs. în acea listă?

– Nu cutez. Pentru că aş jigni memoria şi fapta a altor 10, 100 de mii sau poate 10 milioane de mari români care, pe parcursul secolelor, s-au perindat, ca făclieri, ca luminofori în istoria, spiritualitatea, destinul nostru. Dar la câţiva din cei 10, 100 de mii sau 10 milioane tot m-aş referi, cu gândul că respectul pentru ei încoronează Totuumul, Plinul în perpetuare şi multiplicare, a neamului nostru: Decebal, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, George Enescu, Ciprian Porumbescu, George Coşbuc, Constantin Stere, Constantin Brâncuşi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Vasile Pârvan, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Emil Cioran... etc., etc! Şi, bineînţeles, Petrache Poenaru care, în 1827, a brevetat, la Paris, invenţia tocului rezervor cu piston, ce a precedat stiloului. Pentru că eu avui un stilou (de trofeu, adus de tatăl meu din război) încă înainte de a merge în clasa întâi, unde am fost... „retrogradat” spre creionul simplu, cu care făceam primele bastonaşe, cârligele... Stiloul cu care am scris întâiaşi dată, ceea ce fac şi astăzi.

– Care e impactul Televiziunii noastre publice care, de altfel, are cea mai mare acoperire, asupra cetăţeanului simplu, care nu prea dispune de surse de informare de alternativă?

– Prin vechile metode de a manipula, înzorzona „evenimentele” şi a le re-orienta pro-putere oficială, prin trecerea sub tăcere a adevăratelor evenimente de importanţă naţională sau prin minimalizarea semnificaţiei, imaginii lor, prin cenzurarea limbii române, spre a o face „moldovenească”, prin neinvitarea la emisiuni a personalităţilor şi prin a pune în capul ecranului capete pătrate, prin nostalgiile filmice şi propagandistice pro-retro-sovietice, prin rusificarea emisiei în orele de cea mai mare audienţă, prin clişeizare şi lipsă de... prin astea şi atâtea altele ea nu rezistă celei mai elementare critici. De fapt, cel puţin la oraşe unde există sistemul televizat prin cablu, TVM este preferată zecilor de posturi româneşti sau străine, care pot fi recepţionate „la pachet”. Dar de ce ne-am întinde la vorbă despre ceva care abia-abia de există?...

– Ce ziceţi despre nivelul de cultură al guvernanţilor noştri, văzut copios la Televiziune?

178

– Deplorabilă prestanţă, proverbială lipsă de inteligenţă, ridicolă fandoseală în nicio limbă literară, fie româna, fie engleza, franceza sau rusa. Ai crede că majoritatea au promovat din corijenţii incurabili. Acesta-i, de fapt, şi nivelul alegătorilor lor. Trist, dar aşa e. Ţi se creează impresia că ei sunt încântaţi de propria-le persoană macaronică, sub toate aspectele, nu numai a limbajului; încântaţi de sfertodoxismul care e la putere în derutatele lor conştiinţe... Fiţi siguri că, de cum apar la televizor şi după aceea, îşi spun reciproc complimente: „Măi, da ai fost tare, maladeţ! Felişitări, bre!” E a mirării că unii, de peste zece ani cuibăriţi în parlament, tot mai stau, paralizaţi, cu căştile peste urechi, fără a pricepe o boabă româneşte. Vă daţi seama de nivelul lor de inteligenţă, nu? Iar cei fără căşti, mai bine ar avea căluş în gură, să nu spună inepţii. Aceasta şi este bacoviana „O, ţară tristă plină de humor”...

– Cum putem ieşi din „perimetrul cuştii” în condiţiile unei totale dezinformări şi a lipsei accesului la informaţie, promovate şi tolerate de conducerea acestui stat?

– Am vrut să spun: prin generala şcolire, de la mic la mare, întru europenism, civilitate, filosofie socială... Dar e greu de crezut că societatea prutonistreană este în stare de atare act de eroism spre propriul bine. E anemică, localistă, conservatoare în baza principiului „lasă-mă să te las” sau... – laşi-mă să te... laş. Pentru că e şi oarecum laşă, comodă în gesturi precaute. Cu gândul la stăpân, nu la Dumnezeul libertăţii, demnităţii, împlinire ca năzuinţă şi fiinţă. La o adică, există canale de informaţie, însă alta e că ele nu au priză la masele... masate în derizoriu, neimportant, fleacuri, lipsă de efort. Mulţi vor să trăiască bine fără a-şi pune mintea la contribuţie, fără a cunoaşte carte bună, fără a-şi contemporaneiza ceea ce s-ar numi spirit. Să ştiţi un lucru: când satele basarabene vor face tot posibilul să-şi construiască fiecare baie publică şi să o întreţină, funcţional, atunci am putea vorbi nu doar de o igienă fiziologică a societăţii, ci şi de o igienă a minţii ei. Una fără cealaltă nu este posibilă. Atunci s-ar putea ieşi din perimetrul cuştii.

– Autorităţile de la Chişinău îşi fac imagine şi se autopromovează prin intermediul Sărbătorilor berii şi a vinului, deseori în detrimentul sărbătorilor naţionale. Să înţelegem că guvernarea nu mai are nevoie sau face abstracţie de intelectualitate sau de acea categorie de români-basarabeni care respectă sărbătorile naţionale, cea a Limbii române, bunăoară?

– Retro-prezenţii guvernanţi nici nu ştiu a face altceva. Să nu uităm că majoritatea lor au ieşit din medii (şi... organe!) puse, pe timpuri, să hăituiască omul de carte şi de caracter. Ei au fost învăţaţi să urască inteligenţa, competenţa, deoarece, pe linie de partid, se promova prin obedienţă, servilism, lichelism, turnătorie, fabricare de biografie cu părinţi argaţi la

179

români... De ce ar veni ei la sărbătoarea limbii române, dacă acolo este necesar să vorbeşti cât de cât corect, coerent româneşte, suprasarcină ce nu le stă în puteri? De ce ar citi ei cărţi, dacă partidul i-a învăţat să trăiască din sfaturile înţelepte ale unicului conducător? Ce, sunt proşti să-şi pericliteze cariera

Însă cei mulţi nu trebuie să se văicărească precum că, iată, oameni buni, nu vine cutare şi cutare mahăr la sărbătoarea naţional, ci fiecare în parte, din mulţime, din „mase”, trebuie să se întrebe dacă el în persoană e cât de cât prezent în urzeala evenimentului şi statorniciei de afirmare a idealului românesc, ca limbă, istorie şi viitor. Suntem prea plângăcioşi, am impresia. Nu, fiţi siguri, comunismul nu mai are viaţă lungă. Altceva e dacă cei mulţi pot grăbi o a doua căderea a lui, în Moldova Estică. Şi ar putea... Iar drept răspuns, indirect, să vă spun o epigramă a unui mare ingenios: „C-un chibrit, / amicul Frost / vru să vadă dacă-i plină / o cisternă cu benzină... / – Şi a fost!...” Să nu uităm că, iniţial, comunismul s-a prăbuşit aproape fulgerător, ca o magherniţă din cărţi de joc... Uneori, istoria are memorie bună. Mie mi se pare că deja tună. Sau prinde a...

– Traduceţi mult din literatura rusă, clasică şi contemporană. Cunoaşteţi cazuri când intelectuali ruşi au făcut opinie separată de politica rusă, expansionistă?

– Nu numai că aş cunoaşte atare cazuri, ci chiar corespondez cu mai mulţi scriitori, profesori, exigeţi, istorici ai literaturii, editori ruşi de mare statură intelectuală, care „produc” asemenea cazuri. Despre orientarea lor vă veţi da seama îndată ce vă voi spune, că majoritatea sunt stabiliţi în Germania (Serghei Biriukov, Serghei Sighei), Spania (Mihail Mevzlin, emigrant din URSS, încă), Israel (familia Zalţman, ce se trage din Chişinău). Apoi, la Moscova, – Aleksandr Tkacenko, poet, preşedintele PEN Centrului Rus, care e o organizaţie progresistă. De altfel, Tkacenko a fost fotbalist profesionist, la „Tavria”, l-am urmărit, în juneţe, jucând şi la Chişinău, însă, vedeţi, tovarăşi guvernanţi, studiind, băiatul a ajuns ceva etc. Prima carte a lui Tkacenko a fost prefaţată de cine credeţi? De regretatul Emil Loteanu... Tot la Moscova – Ivan Ahmetev, familia regretatului mare poet Ghennadi Ayghi, cea a minunatului poet Ian Satunovski, Eugen (aşa scrie chiar el) Witkovski, poet şi editor de mare anvergură... Am corespondenţi în Sankt-Petersburg şi chiar în Surgut; aici, pe cercetătorul literar Valeri Lagheriov – ce nume ce aminteşte de Gulag, nu? La Novosibirsk – Igor Loşcilov şi Elena Tîrîşkina, primul cu doctoratul luat în Finlanda, ambii şefi de catedră... Am dat numele şi a câtorva scriitori cărora le-am tradus şi publicat în româneşte cărţi. Iar Mihail Evzlin mi-a edita o carte de traduceri (Igor Bahterev, „LU”) la Madrid, a doua urmând să apară chiar zilele acestea (Serghei Podgaevski, „Poeme din anul 1913”). Ce să vă mai spun? Eu le scriu ruseşte, dar cu caractere latine, în baza transcripţiei internaţionale. Iar Serghei Sighei e

180

dintre cei care pledează pentru trecerea limbii ruse la grafia latină. Iată unde ajungem. De altfel, era şi o idee a lui Lenin, pare-se. Cu altă ocazie, aş putea să vă ofer oarece scrisori ale acestor şi altor personalităţi cu care corespondez, scrisori în care se referă şi la România, la noi, cu simpatie, înţelegere şi, uneori, chiar admiraţie. Iar unele din traducerile mele româneşti le-au inserat în site-uri ruseşti de prestigiu (Hlebnikov, Zaboloţki, Rubţov), în reviste electronice, cum ar fi „Futurum ART”, unde sunt trecut printre... „peredvijniki russkoi literaturî”. Onorabil, cred, să fii promotorul literaturii şi nu al politicii ruseşti. Astfel că intelectualul rus adevărat e cu totul altceva decât politicianul agresiv, gen Jirinovski, care ţipă în dumă, ca Hruşciov, pe timpuri, la ONU, sau, hoţeşte, licheleşte, muscăleşte, apare pe malul stâng al Nistrului, privind în Moldova cu ochelarii de cal ai lui Smirnov, dar şi ai lui Putin, se pare. Ba nu, nu se pare, – chiar aşa este. Astfel că intelectualul, scriitorul rus europenizat, americanizat nu are nimic în comun cu comun-ismul.

– La Chişinău se discută despre constituirea unui Club al Presei, după principiile celui englez. Ce rol şi ce impact ar putea avea un astfel de Club?

– Un atare Club ar trebui să re-înveţe ziariştii, în primul rând, prestanţa curajoasă, să le cultive caracterul întru onestitate şi adevărată pledoarie pentru libertatea presei. Şi spre înalt profesionalism, fireşte. Apoi, să-i ofere ziaristului valoros posibilitatea de a se afirma şi pe plan internaţional. Să apere ziariştii, să le găsească puncte de reper în exterior, spre a nu-i lăsa la cheremul omuleanului aflat (provizoriu, fireşte) la putere. Să susţină iniţiativele de a crea noi organe de informare în masă independente, care nu ar face jocul unor lideraşi, ce îşi mai zic şi politicieni, de cursă foarte scurtă şi parcurs extrem de dubios. Neabătut, să demaşte neadevărul proferat de guvernanţi, indiferent de coloratura acestora, pentru că, să ne amintim, au fost ei... buni şi aşa-zişii democraţi. Aceştia sau alţii, care au a veni şi pe care, din păcate, eu nu-i văd prea... altfel, prea deosebiţi de „modelele” retro-actuale. La Chişinău, în politică se gafează serios şi parcă nu se întrevăd personalităţile care ar putea schimba cu adevărat situaţia... În fine, Clubul chiar să întreţină legături de colaborare şi susţinere reciprocă cu prim-omologul său – cel englez, celebru şi de toată isprava.

– Dacă aţi fost la ţară, în ultimul timp, cum aţi caracteriza viaţa de acolo?

– La o întrebare similară am răspuns pentru revista „Contrafort”, astfel că nu aş vrea să mă repet. Poate doar să adaug nuanţe noi. Trist e la ţară. Şi aceasta de asemenea din cauza că omul nostru nu e prea şcolit şi nici nu vrea să se şcolească. Nu crede în carte şi aceasta e de asemenea racila societăţii neo-comuniste, care l-a... redus în dimensiuni pe bietul sătean. Nu pot înţelege – o spuneam şi mai sus – cum de satele nu resimt necesitatea de a

181

avea baie, condiţii civilizate de existenţă. Nu pot pricepe, cum poţi să umbli cu borcanul cu vin din poartă în poartă, să faci beţie în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la festivalul preşedintelui neo-agrarian, şi să nu-i procuri copilului o carte. Ce soartă credeţi că o aşteaptă pe atare speţă de populaţie?... Nu e greu de prevăzut: cei fără trecut, vor fi şi fără viitor. Cei fără carte vor ajunge căpşunişti, femei de casă, îngrijitori, măturători, apendice a orice, numai nu personalitate integră. Iar celor care fac şcoală sau muncesc în ţări civilizate geaba le-am cânta noi: „Veniţi acasă, măi copii”. Nu mai vin. Ce să facă? Să admire părinţii-electorat care votează trecutul? Să admire satul oropsit de lipsă de cultură şi inteligenţă? Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles. Pentru că, în fond, rămâne aproape mistic-neînţeleasă problema cum, din bietele, chinuitele, nedreptăţitele, necăjitele noastre sate apar, totuşi, tineri de talent. Păcat însă că mai nimeni din ei nu vor rămâne acasă, unde îi cheamă cântecul. Vor trece Prutul, în Uniunea Europeană, la viaţă decentă, la posibilitatea de a-şi edifica un destin pe potriva capacităţilor, talentului lor. Apoi, a şi început o intensă perioadă de urbanizare. Multă lume nu mai are ce face la sat, astfel că vine în căutarea norocului la oraş. Iar oraşul, precum se ştie, nu crede lacrimilor. Satul e în mare dilemă. Şi tot el trebuie să decidă ce are de făcut. Votează pe vechi? În acest caz, ce mai avem a discuta, ce mai avem a căina, ce mai avem a?...

– Viaţa politică de la Chişinău a intrat, iar, în zona bâlciului. Evenimentele se produc pe segmentul opoziţiei, cea despre care s-a scris şi s-a vorbit destul de mult că, în condiţiile de la noi, ar trebui să fie una consolidată. Cine profită de aceste „spectacole”?

– Cum să consolidezi atâţia... înfrânţi? Majoritatea au trecut deja proba de neîncredere a alegătorului care se gândeşte la orice altceva, numai nu la democraţie, libertatea cuvântului, drepturile omului. Alegătorul vrea să fie sătul. Gândeşte în perimetrul centurii sau brâului mioritic. Cam atât. De altfel, ca şi mulţi din liderii de ieri, ce se cred lideri şi astăzi, dorindu-se ca atare şi mâine. Însă datele ecuaţiei, or – ecuaţiilor s-au schimbat mult. Nu avem cu ce umplea golurile. În politică e un vid de personalitate, la plural, la general. E de presupus că unele formaţiuni care se află cu câţiva deputaţi în parlamentul actual la alegerile viitoare sau nu vor mai trece pragul electoral sau îl vor sălta – cu-cu! – abia-abia, cu câte doi-trei reprezentăţei. Oricum, prestanţa lor actuală în forul legislativ nu va trezi regretul ne-trecerii. Altceva e că nu se prea anunţă lideri şi formaţiuni noi, care să ocupe locul încă... nesfinţit. Pentru că, aţi văzut, doar, cum umblă comuniştii, democraţii pe la fel de fel de sfeştanii, depăşindu-l cu mult în evlavie pe bunicul Ion Creangă. Politica de pe aici se dă în spectacol local-ridicol, fără a reuşi să scoată... ridichea, dimpreună cu moşul, bunica, nepoata, căţelul, şoricelul... Poate că vine cu adevărat timpul candidaţilor independenţi? Nu-i exclus. Dar şi la acest capitol stăm destul de prost, dat fiind că, adunând, colea, 10-20 de mii

182

de lei, pe listă se înscriu ambiţioşi foarte îndoielnici ca vigoare politică, ca prestanţă intelectuală. Aceştia critică palatele pe care şi le-au construit, furând, precedenţii deputaţi, pentru ca, odată veniţi în parlament, să caute ei înşişi o nouă Vale a Morilor. A morilor zădărniciei politice... Mă tem că pretinsul politician prutonistrean e, întâi şi întâi, cu gândul la troacă. Poate că şi la... iesle. Numai nu la cea în care s-a născut Mântuitorul.

Cine profită, întrebaţi? Oricât ar fi de straniu, în câştig rămân tot protagoniştii bâlciului. Ştiţi doar, în apele tulburi pescuitul e mai eficient...

– În ce relaţii sunteţi acum cu lumea politică? – În nicio relaţie. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat atributele

necesare, care să mă elibereze de necesitatea colaborării cu politicienii. Unde mai pui că majoritatea din ei sunt de cursă scurtă şi nu prea au cuvânt de onoare. Iată, politica pe care o fac sunt răspunsurile pe care vi le dau. Nici barem nu mai scriu la ziarele de partide (democratice, liberale, zise), strunite şi ele de interese mărunte. Acolo nu merge stilul scriitoricesc, ci doar bâiguiala aservită, dată drept jurnalistică. În genere, nivelul presei, cu excepţiile de rigoare, e la genunchiul broaştei. Nu, nu a unei ţestoase – genunchiul acesteia e prea înalt pentru jurnaliştii prost şcoliţi, ce cunosc aproximativ limba română, părpălind textuleţe ca o execuţie simfonică la pian cu un singur deget. Cu toţii trebuie să mai învăţăm, să avansăm. Să nu luăm prostul exemplu de la stagnanţii politicieni şi nemişcata politichie.

– Ce şanse are electoratul din R. Moldova să nu mai greşească, la viitoarele alegeri?

– Cine să-i dea şansa, ca „să o aibă”? El, electoratul decide. (Nu-mi mai vine să zic, clişeizat: „Măria sa electoratul...” Orice, numai nu mărire, în această aţipire generală...) Dacă vrea – va avea şansă, nu vrea – rămâne pe vechi. Adică, – mizerie în „ţărişoară”, ceaţă în scăfârlii teşite şi sârmă ghimpată pe malul stâng al Prutului şi, tot stâng, al Nistrului. Catastrofă umană, ce mai... Dacă electoratul nu-şi află şansa, nu şi-o cultivă. Da, electoratul trebuie să-şi crească, trebuie să-şi cultive şansele. Să mai greşească? E chiar atât de nu ştiu cum, ca să calce iar şi iar pe greblă? În genere, se creează impresia că, în Republica Moldova, atributele alegerilor nu sunt buletinul de vot şi urna, ci blestemata greblă care cu coada ei tot plesneşte, plesneşte bietul omulean în frunte, dar, să vezi, acesta nu pricepe mare lucru... Păcat de Dumnezeu, se mai zice...

Aneta Grosu (Ziarul de Gardă, 12.X.2006)

183

RUPEREA DIN CLIŞEU, NESOMNUL IDEAŢIEI (MIHAIL VAKULOVSKI)

– Domnule Leo Butnaru, sunteţi vestit în România ca unul din cei

mai mari specialişti în avangardă, dar şi ca un poet excepţional. Dvs. cu ce vă mândriţi mai mult, ce vă pare mai important pentru dvs.?

– Sunt conştient şi convins că relaţiile cu avangarda, ca neastâmpăr-neanchilozare şi căutare creatoare perpetue, peste secole (iată, au trecut deja 100 de ani de la manifestele gen „O palmă dată gustului public”, actuale, vă asigur, şi astăzi), că aceste relaţii, ziceam, (îmi) sunt fireşti, naturale şi... mutual nu că avantajoase, ci – generoase. Pentru că am editat 2 volume de avangardă, format mare, de circa 1 000 de pagini. Am publicat, aparte, volume de Hlebnikov (două), Krucionîh, Bahterev, Ayghi (ca descendent din fenomenologia la care ne referim). Sunt pe cale să apară, la „Ideea europeană”, alte cărţi de Hlebnikov şi Dobîcin (acesta – un prozator rasat şi nefericit, ca mai toţi avangardiştii, de altfel). Elaborez, construiesc, regizez 3 sau 4 volume ale Panoramei poeziei avangradei ruse. Proiect unicat, chiar şi pentru Rusia. Am tradus deja din creaţia a peste 150 de autori, „întruniţi” graţie solicitudinii unor exegeţi ai fenomenologiei – Loşcilov, Tîrîşkina (Novosibirsk), Biriukov (Germania), Gromova (Moscova), Evzlin (Spania), alţii – din Sankt-Petersburg sau Israel... Ţin la faptul că, organic-natural, cred, scrisul meu învederează respect pentru avangardă, ca dorinţă de altfel (ca noutate şi, dacă e posibil, originalitate), de alteritate, de rupere din clişeu, de nesomn al ideaţiei. Bineînţeles, sunt oarecât mândru că scrisul, dar şi traducerile mele sunt solicitate şi publicate de cele mai prestigioase reviste – „România literară”, „Contrafort”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Sud-Est”, „Apostrof” (aici ţin chiar o rubrică-antologie), „Familia”, „Viaţa Românească”, „Ateneu” (şi aici, de ani de zile, ţin o rubrică – „Din Basarabia”), „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Ex Ponto”... Mai recent, am fost contactat de junii confraţi de la „Dilematica” şi „Noua literatură”. Acum un timp, o făcuseşi chiar tu, Mihaile, prezentându-mă... abundent în Revista „Tiuk!”

– Vă mai amintiţi cum erau primele dvs. poezii, cum aţi ajuns la poezie şi când aţi început s-o scrieţi? Cum aţi ajuns la acest stil al dvs. care vă caracterizează, doar colegii dvs. de generaţie scriu... altfel, cu rimă-crimă etc., inclusiv cei mai buni, ca Vasile Romanciuc – bun exemplu de poet bun.

184

– Ca nişte tentative de mai multă libertate – nu numai de... expresie – erau acele dintâi îndrăzneli prin care ajungem la scris prin... scris. Libere ca formă, cam în răspăr cu, aproape, generalitatea oficializată. Primele impulsuri metaforice. Însă în conţinut – uşor anodine. Chiar dacă primul meu poem publicat (în mai 1967) se numea „Din nou” – mai nimic nou în ideea lui despre „eterna” (sau, poate, deja... terna) rocadă toamnă-primăvară cu imaginea... imaginativă a pandantului schiţat de zborul cocorilor ce se dorea, fireşte, simbolic. Şi, dacă ar fi fost posibil, – de ce nu? – ...profund-filosofic... (Zâmbiţi, vă rog...) Marele merit ar fi fost, probabil, că nu-l amestecam în toate astea şi pe „Marele Ilici”, cum era „la modă”, rimându-l cu micuţele „pitulici”, şi cum o făceau alţii, cu, dar mai ales – fără ocazie vernală sau... hibernală – pentru că era vorba de Ilici ce hiberna (şi mai hibernează!) în mausoleu, nu?

În ce priveşte forma – liberă – a versului... Peste patru decenii şi ceva, combustia acelor momente s-a diminuat, ca forţă. „Şocul” iniţial l-am ca şi dezamorsat. În caz contrar, ţinându-mă sub presiunea rodomontadei, ca să folosesc un franţuzism, ar ieşi că mă dau de erou. Disident. Naţional(e). E cam la modă în Interriverania. Se fac liste şi temenele-încântări reciproce. Printre cântăreţi (şi) de Lenin, pe care l-ar fi rimat, se vede, cu „lin” – substantiv (peşte), dar şi adjectiv. Da, mai e şi sensul ăla de – vas de lemn, de tablă sau de beton în formă de jgheab – care aminteşte, sigur, de... coşciug, cavou-mausoleu etc. Aminteşte de ducele bolşevic la care veneau, imaginar, barzii moldoveni şi cei din întreaga URSS, să i se spovedească, filial, mărturisindu-i fel de fel de eresuri. Iar ducele le prelua desaga (ce... saga!) cu lacune şi o ducea el, neobositul, Ulianov-Lenin omnipotentul-ubicuul.

Da, ai dreptate, Vasile Romanciuc e un poet foarte bun. Dar neclamoros ca alţii, care se dau naţionali, mari şi disidenţi cu permisiune de la fostul – şi mai că actualul – CC.

– Dvs. aţi făcut foarte, foarte multe interviuri, care s-au adunat în cărţi de dialoguri. Ce vă pare fascinant la acest sub-gen literar? La ce fel de întrebări nu prea vor să răspundă interlocutorii dvs.?

– Motivarea apare, implicit...-tacit, sugerat, chiar din titlurile cărţilor mele de dialoguri: Răspuns şi răspundere; Spunerea de sine; Prezenţa celuilalt; Micşorarea distanţei; Răspund, deci exist (aceasta – încă „în manuscris”-computerogramă). Aici sau – în toate astea e fascinaţia. Şi întâlnirea, conversaţia cu mari personalităţi. Interviul este genul public al spovedaniei de care e mai puţin interesat duhovnicul. Iar interlocutorii mărturiei publice nu răspund exact la unele din întrebările, pe care le pune şi confesorul. Este marja noastră de apărare. De trecut, de prezent. Este precauţia noastră întru viitor. Pentru că omul, chiar creator de anvergură fiind, e slab, totuşi, în faţa tainei de nepătruns a existenţei, iar uneori – în faţa durităţii, chiar brutalităţii ei.

185

– Cum e munca de traducător? Cum alegeţi autorii pe care-i învăţaţi româna, să zic aşa?

– Precum trebuie să fie – fascinantă, dar şi dificilă, grea. Aleg literatura altora, nouă şi antrenantă în perpetuitate – cea a avangardiştilor, spre exemplu, – ce are propulsie şi peste, iată, o sută de ani. Literatura care, à reburs, ne răzbună juneţile închingate de rigidităţi ideologice absurde, de cenzura (anti)estetică ridicol-agresivă. Iar mai „dincoace”, mai dinspre noi, aleg autorii care nu numai că au rezistat, ci care au şi creat cu adevărat în epoca represans – Igor Bahterev (l-am editat, în româneşte, la... spanioli, la Madrid; iar „Tiuk!” l-a pus pe web), Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi (trei cărţi), Veaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetev, Aleksandr Tkacenko (toţi trei pe cale să apară la Editura „Vinea”). Apoi, cei peste patru sute de autori, pe care i-am inclus în cele două volume de miniatură poetică rusă (circa 1 000 de pagini), numită „Orizont testamentar” (testamentar – ca filiaţie din avangardă şi afirmare în postmodernism şi neoavangardă). Am tradus alte sute de poeţi în următoarele două volume, 3 şi 4, de texte, gnomice – ca formă, „nelimitate” – ca metaforă, condensare ideatică, sugestie metaforică, varietate tipologică.

– Cum vă pare literatura scrisă de scriitorii basarabeni mai tineri decât dvs.?

– Demnă de atenţie. A unora – chiar de consideraţie. Demnă. Iar a câtorva – de adevărat respect. Mă gândesc la cei care publică în „Contrafort”, „Noua literatură”, „Semn”, „Sud Est”, „Luceafărul”, „România literară” şi, nu în ultimul rând, – la „Tiuk!”. Ştii prea bine, în special prin tineri sau relativi tineri, literatura scrisă în Basarabia se integrează în totuumul scrisului românesc, personalizându-se, punându-şi în evidenţă o anumită specificitate, trăsăturile, spectrul ceva mai altfel. Şi destul de dinamic, ca energetică – ideatică, semantică.

Mihail Vakulovski

(Flux, 4.X. 2007)

186

30 DE ÎNTREBĂRI DE ACASĂ PENTRU LEO BUTNARU

(ION CERNEI)

– Domnule Leo Butnaru, ce înţelegeţi (şi subînţelegeţi) prin noţiunea

„acasă”? – Locul unde suntem cel (şi cei) mai aproape de Dumnezeu. Locul

apariţiei noastre la lumina zilei, sub lumina ochilor părinţilor. La urma urmelor, este punctul nostru personal... în Univers! Pentru mine – şi în vers. Iar Universul, precum se ştie, e cu centrul pretutindeni şi marginile – nicăieri.

– Cine au fost dascălii care V-au predat primele lecţii decisive pentru destinul dvs.?

– Prin dragostea şi grija lor, prin munca şi felul de a fi, părinţii sunt şi marii magiştri ai copiilor, dascăli de neînlocuit şi de neuitat. Părinţii sunt în firea noastră, în substratul caracterului nostru, în fapta prin care ne autoedificăm în lume, pentru lume. Pentru mine, un mare dascăl de filologie românească a fost comuna-mi de baştină Negureni. Pe când răsărisem şi eu, Dragă Doamne, pe harta uliţelor şi cărărilor ei, ea avea o limbă miezoasă, mustoasă, nealterată de străinisme şi iresponsabilitatea denaturării rostirii. Apoi, dascălii din clasele primare – Dumnezeu să-i odihnească în ceruri! – învăţătoarea Ana Nichita şi învăţătorul Vladimir Cernoleu. Şi atâţi alţii...

– Veniţi des la baştină? Cine e omul pe care căutaţi a-l vedea neapărat?

– Nu atât de des, precum mi-aş dori. Dar mă consolez că-mi răscumpăr absenţa prin ceea ce scriu despre Negurenii şi negureneni, cu toate ale lor. Astfel, în Revista „Sud-Est cultural” public, deja în câteva numere, romanul memorialistic al copilăriei mele, intitulat „Copil „la ruşi”. Am oferit fragmente din el şi presei din dreapta Prutului. În aceste pagini apare legământul meu cu baştina, cu oamenii şi istoria ei.

Cei pe care ţin să-i văd... Merg la mormintele părinţilor... Apoi trec pe la rudele de pe ambele versante, matern şi patern.

– Ce calităţi trebuie să posede un om, pentru ca să vă devină prieten? – Să fie onest, iubitor de adevăr, curajos, om de caracter, nestrămutat

în opţiunile sale pentru apărarea cuvântului românesc şi a istoriei, la toate timpurile neamului nostru. Şi, dacă e posibil, să nu aibă o gândire provincială, care face ravagii prin minţile prutonistrenilor...

– Aveţi calităţi de lider? Când aţi descoperit că le posedaţi?

187

– Ar fi bine s-o spună altcineva... Oricum, în şcoli (am învăţat în vreo... cinci; inclusiv Facultatea, bineînţeles) mă evidenţiam, studiile medii absolvindu-le cu medalie de merit. Am deţinut funcţii relativ importante, în presă şi organizaţiile scriitoriceşti de pa ambele maluri ale Prutului. Mi s-au atribuit unele din premiile prestigioase în destinul-opera unui scriitor. Cam asta e...

– Cine şi când v-a ajutat să vă afirmaţi în calitate de profesionist? – Mă gândesc cu recunoştinţă la scrisorile „instructive” pe care, elev

fiind, le primeam de la redacţiile revistelor „Tinerimea Moldovei” şi „Moldova”, inclusiv cele semnate de poetul Anatol Ciocanu. Avui noroc de înţelegerea şi solicitudinea poetului Gheorghe Vodă.

– Cum s-a întâmplat că aţi devenit poet si publicist? – Pot spune cu oarecare certitudine că versurile de început le-am scris

în toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara anului următor. Debutul editorial avea să mi se întâmple în 1976, cu cartea de versuri „Aripă în lumină”, în colecţia „Debut”.

– Cu cine din colegii de şcoală, de facultate aţi dori să vă întâlniţi la un pahar de vorbă?

– Cu majoritatea. Unde mai punem că rămânem tot mai puţini... Periodic, ne întâlnim la Ciocâlteni, colegii de şcoală medie, iar la Chişinău – camarazii de facultate. Am făcut-o şi în anul acesta, şi într-un caz şi în celălalt. Unul din... anticii mei prieteni a fost şi a rămas Costică Munteanu, celebru medic (Orhei) şi minunata sa familie.

– Vorbiţi-ne despre prietenii Dvs. Care din aceste nume credeţi că ar putea fi rostite?

– Unul l-am rostit deja. Apoi – familia doctorului în farmacie, şefului de catedră Eugen Diug. Familia Nicolae şi Liuba Cernomoreţ, minunata pictoriţă Eleonora Romanescu, familia Gheorghe şi Valentina Caraman din Stărşeni, scriitorii Vasile Romanciuc, Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vitalie Ciobanu, Ioan Mânăscurtă, Vasile Gârneţ, Arcadie Suceveanu. Din dreapta Prutului – ieşeanul Lucian Vasiliu, băcăuanul Sergiu Adam, focşăneanul Ion Panait, teleneştianul, acum – nemţeanul Vlad Vlas... Cu regret, alţii din ei sunt deja plecaţi pe tărâmurile înstelate ale cerurilor, ocrotiţi de îngeri şi deplânşi de muzele Poeziei.

– Nu aţi fost obsedat de ideea de a intra în politică? – În politică am susţinut idei şi oameni, însă nu am dorit să fiu

politician. Profesiunea legată de scris e destul de nobilă, captivantă şi... geloasă! Am fost şi sunt printre cei care au grijă (ca strădanie) – programatic – de a-şi crea condiţiile unei stări de experienţă intelectuală şi de creaţie cât mai puţin tributare degringoladei cotidianului, a politicului vulgarizator.

– Ce vă place şi ce vă displace în politica moldovenească? – Mi se pare, politica moldovenească, lamentabilă. Cu politicieni

188

inculţi, agramaţi, întâmplători, jalnici. Dacă nu chiar ridicoli... Nu-mi face plăcere să intru în detalii. Ar fi pre mare tristeţea...

– În opinia Dvs., de ce noi, moldovenii, nu am reuşit să creăm o clasă politică care să ducă poporul pe drumul dezvoltării democratice şi europene?

– Ar fi mai multe cauze. Printre ele – faptul că scoatem cam greu sclavul din noi. De unde – jumătăţile de măsură, frica, indiferenţa. Secundo: prea puţină carte e înmagazinată în mentalitatea, generală, prutonistreană. Numai un popor care crede în forţa cărţii ajunge la democraţie, ajunge în Europa, ajunge la masa celor aleşi.

– E o carenţă de caracter capacitatea moldovenilor de a nu se solidariza, incapacitatea lor de a vedea interesul naţional dincoace de orgoliile personale?

– Nu ar fi vorba de o carenţă, ci, parcă, de un blestem... Da, pe aici, pe la noi, există mai multe fisuri şi goluri în ceea ce s-ar numi caracter, interes naţional, solidarizare. Cauza fiind aceeaşi: puţinătatea cărţii, ca experienţă intelectuală, a poporului, în istorie. Cu părere de rău, mă tem că nu se prevede o ameliorare cât de apropiată. Dar, să dea Domnul să nu am dreptate...

– Care sunt principiile peste care nu puteţi trece? – Să nu faci sluj în faţa ignoranţilor mahări, de moment, ai regimului

politic. Se vor duce şi ei, ca şi atâţia alţii... Să ştii a răbda, a rezista, crezând în steaua ta. Să te salvezi, să te aperi prin Carte! Să te formezi ca Om prin cultura şi civilizaţia naţională, dar şi prin cele universale. Sufleteşte, să fii un transfrontalier!

– Aţi fost trădat vreo dată de colegi sau prieteni? – Pe la noi, cine nu a fost?... Uneori, unii, se arată slabi de înger,

iresponsabili faţă de cel care i-a fost prieten, chiar frate. La acest capitol nu prea avem cu ce ne lăuda. Eu unul, hai să zic, am simţit doar îndepărtarea unor foşti prieteni de principiile noastre comune, ce ne legaseră şi ne călăuziseră în tinereţe. Spre bucuria mea, nu mi s-a întâmplat prea des rupturi definitive. Am lăsat loc de „bună ziua”.

– Aţi avut multe momente în viaţă de care nu vă place să vă amintiţi? – Ne place sau ba, însă memoria nu este în stăpânirea noastră, ea

aducându-ne în oglinda intimităţii şi bune şi rele. Iar un scriitor mai are şi viaţa... paralelă din opera sa, în care, discret sau codificat, poate „insinua” momentele neplăcute din trecutul său, pentru a se salva prin mărturisire.

– Care circumstanţe au jucat rolul decisiv în formarea cuplului Butnaru?

– Sigur, tinereţea, înainte de toate! Frumuseţea vieţii, cu nestăvilitele ei energii. Şi, bineînţeles, o întâmplare imprevizibilă. Precum în cazul mai multora. Există o parte de realitate, dar şi de poveste a formării unui cuplu.

189

Pe a mea şi a soţiei Zinovia poate că o voi include în vreo naraţiune. – Când nu scrieţi poezie, ce faceţi? – Probabil, scriu despre poezie! Pentru că am şi cărţi de eseuri, cu tentă

teoretică. Poate că scriu proză sau traduc din creaţia altor autori. Poate că mă las furat de desen, pictură, grafică obişnuită sau de computer. Ascult muzică. Cercetez dicţionarele, enciclopediile. Foiletez presa literară. Fac plimbări de 4-5 kilometri. Stau la agape cu prietenii. Să ştiţi, nu totdeauna îmi ajunge timpul pentru poezie, din poezie, şi de dincolo de ea... De literatură, artă, în general.

– În opinia Dvs., cine este omul care vă cunoaşte cel mai bine? – Nu cred că există vreun excelentisim cititor al firii mele. Poate că

doar eu însumi să ştiu o bună parte din ceea ce prezint. Dar, sigur, nici eu – absolut totul. Suntem în mâinile şi sub privirile Providenţei.

– Care Vă sunt bucatele şi băutura preferată? – Bucătăria noastră tradiţională. Vinul alb, de calitate. Dar şi vodca,

whisky, cu gheaţă. Mai rar – berea. Şi, totdeauna – laptele! Fără glumă... – Cum vedeţi viitorul Moldovei în următorii 10 ani? – Aş vrea să cred – în Uniunea Europeană. Dacă n-ar fi un exces de

optimism... Dar, obligatoriu, ceva mai luminată la mintea noastră colectivă, mult mai independentă, cât mai puţin dependentă de politica rusească. Mai puţin provincială, mai în largul albiei românismului.

– Există termene de comparaţie pentru criza pe care o traversăm? – Poate că oarece gogomănie, ca termen de comparaţie. Sau – o

intersecţie la care, concomitent, stau câţiva agenţi de circulaţie ca vai de ei, fiecare indicând spre o altă direcţie. Adică, suntem în derută. Nu avem curajul de a merge, ferm, spre Europa. Moscova încă nu este europenizată. Cu atât mai mult Belarus. Sau fostele republici sovietice din Asia... Spre care mai priveşte, nostalgic, câte vreun fitecine-politician basarabean...

– În opinia Dvs., când va ajunge Moldova în UE? – Greu de spus. Dar nu, Doamne fereşte, când majoritatea populaţiei

sale va fi în UE fără ţara lor. Adică, emigrantă, populaţia... Haideţi să zicem că în 10 ani. Când va scăpa completamente de racilele comuniste. Auzi-ne şi ne ajută, Doamne!

– V-aţi legat destinul de capitală. Cum s-a întâmplat? – Am făcut facultatea de jurnalism şi filologie. De unde s-au filat toate

celelalte. Să zicem, acceptabile, unele – de bun augur, chiar. În genere, cred că, barem în mentalitatea ei, şi populaţia rurală trebuie să se urbanizeze. Să aibă un standard de viaţă mult mai înalt, decât patriarhalismul care, se ştie, mai e la el acasă în multe localităţi. Şi mentalităţi.

– Ce dorinţă neîmplinită aveţi? – Reunificarea românească. – Ce calităţi apreciaţi la om?

190

– Onestitatea, inteligenţa, caracterul, dragostea de carte, curajul, generozitatea, simţul artistic, simţul frumosului, lipsa provincialismului în gândire şi atitudine.

– Cum arată azi raporturile între ştiinţă şi religie, acum un timp – rivale de neîmpăcat? Aţi putea să vă exprimaţi punctul de vedere vizavi de confluenţele între cele două domenii?

– În zilele noastre, unii oameni de ştiinţă renumiţi admit cunoaşterea prin credinţă, teologie, îndumnezeire. Aş putea presupune că viziunea în cauză ar lua în calcul cu suficientă consideraţiune şi inevitabila curiozitate umană, de data aceasta admiţând „zborul” ei supra-ceresc, adică supra-limitelor(!!), ca pe o „confirmare” a sintagmei eminesciene: „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. Pe de altă parte, biserica nu mai poate face abstracţie de revelaţiile ştiinţei. E un armistiţiu de bun augur.

– Sunteţi optimist în ce priveşte ameliorarea statutului intelectualului la Moscova, dar şi în R. Moldova, în spaţiul post-sovietic?

– Trebuie să ne obişnuim a trăi şi a gândi într-un spaţiu european, universal, cât mai independent de aspiraţiile neo-imperialiste ce răzbat dinspre Moscova. Numai în acest caz, şi într-un spaţiu panromânesc, se poate ameliora statutul intelectualului din stânga Prutului. Prin deprovincializare. Şi ar trebui să manifestăm ceva optimism. Însă, fără a exagera.

– Care este obiectul activităţii lui Leo Butnaru în prezent? – Obiectele şi obiectivele, aş zice... Public în foileton (Revista „Sud-

Est cultural”) romanul memorialistic „Copil „la ruşi”. În iunie-iulie-august am scris şi mai scriu la o carte de proze scurte. Aştept să apară volumul de eseuri „A opta zi” (Editura Institutului Cultural Român). Finalizez trei-patru volume ale unei Panorame a poeziei avangardei ruse (circa 40 de mii de versuri). Iar la editura bucureşteană „Ideea europeană” aştept să apară, în traducerea mea, un volum de versuri al lui Velimir Hlebnikov şi altul de proză al lui Leonid Dobîcin, pe care să le lansăm la Târgul de Carte „Gaudeamus” din noiembrie. La Nădlac (editura „Ivan Krasko” a slovacilor din România) e pe cale să fie publicat o carte de versuri a lui Ian Satunovski. Alte două volume de „Miniatură poetică rusă” vor veni în continuarea primelor două, deja apărute. Mai am manuscrise (computerograme) depuse şi la alte edituri, sperând la deznodăminte pe potriva speranţelor.

– Dacă ar fi să reduceţi viaţa la un argument, care ar fi argumentul vieţii Dvs.?

–Viaţa! Misterul ei de nepătruns. Frumuseţea ei. Alchimia ce se întâmplă în firea omului. Suflul ei creator.

Ion Cernei

(Cvântul-Orhei, septembrie 2007)

191

ASTĂZI, LIBERTATE SCRISULUI O TRĂIESC CA PE O REVANŞĂ, CA PE O RECUPERARE ŞI

MANIFESTARE DE SINE (VALENTINA TĂZLĂUANU)

– Dragă Leo Butnaru, de mai mulţi ani nu ai altă îndeletnicire decât

scrisul. În timpuri în care literatura este poate cea mai nesigură sursă de existenţă, obstinaţia ta de a rămâne un liber profesionist, în condiţiile noastre, vizibil ieşită din comun. Cum reuşeşti această performanţă?

– Am renunţat, la timp, probabil, să cred, precum o fac unii „colegi”, că aş putea guverna... lumea, sau doar societatea prutonistreană, sau doar(-bis) literatura, cultura acesteia, încercând, pur şi simplu, să mă... autoguvernez, în libertate, cât mai eficient, în măsura în care sunt în stare. Scriitorul din mine – în posibila dedublare a fiinţei – se pomeni asistat, ajutat de un suportabil... scriptolog cu ceva calităţi... autoadministrative: mă cârmuiesc, să zic, încercând să rămân cât mai mult – timp şi saţiu – în sferele în care îmi place să mă aflu, într-o perioadă deja destul de vastă – de la călimară, via pix, spre... maşina şi, iată, astăzi, magnificul computer; să rămân în sfera scrisului beletristic, eseistic, publicistic; în literatură... Numai astfel îmi pot obţine şi apăra libertatea, fără de care un scriitor nu se poate împlini. Apoi, se ştie, ceea ce numeşti, dragă Valentina Tăzlăuanu, performanţă nu se poate atinge fără conştiinţa de sine că eşti menit unui atare canon şi ar fi păcat să nu munceşti pentru onorarea lui şi a libertăţii tale de om angajat benevol în salinele – uneori, seninele! – scrisului.

Plus solicitudinea şi solicitarea unor edituri, care te observă, te acceptă, te solicită în libera izvodire şi mişcare a cărţii în cultura, în istoria prezentă general-românească. Dar aceasta ar fi deja o altă pistă a răspunsului... ... Numai în libertate artistul poate încerca să-şi dea adevărata măsură, de care este în stare.

– În ce măsură te identifici cu literatura care se face astăzi la Chişinău, având în vedere că o mare parte a cărţilor tale au apărut la edituri din România?

– Păi, „dincolo”, la edituri prestigioase, au publicat cărţi şi alţi colegi de-ai noştri, la care ţin cu adevărat şi pe care îi văd numai şi numai în contextul literaturii române, printre ei – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Maria

192

Şleahtiţchi, Iulian Ciocan... Iar dacă s-ar fi întâmplat ca, deocamdată, să nu fi apărut la edituri serioase de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj alţi colegi de-ai noştri, precum ar fi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Vasile Romanciuc, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, ei nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români autentici, ceea ce e de remarcat în mai multe studii critice, apărute în reviste prestigioase din dreapta Prutului. Evident, unele nume mi-au scăpat, dar mai sunt, mai sunt câteva demne de atenţie transfrontalieră...

Sigur că am trăit şi trăiesc anumite sentimente mai speciale, când un volum sau altul mi-au apărut sau îmi apar la edituri precum „Cartea Românească”, „Eminescu”, „Dacia”, „Junimea”, „Anthropos”, Fndaţia Culturală „Poezia”, Editura Muzeului Literaturii Române sau cea a Institutului Cultural Român, „Vinea”... Nu pot să nu mă bucur, când traducerile mele sunt solicitate la „Humanitas”, spre exemplu, „Ideea Europeană”, „I. Krasko”, chiar şi la Madrid, unde Editura „Hebreo erante” mi-a publicat o selecţie din poezia unuia din ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev...

Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „literatura care se face la Chişinău”. Literatura e una, română, în caz contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromânească, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obişnuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...

De altfel, atitudinea mea e uşor polemică nu numai într-un caz, ci şi în celălalt, ceea ce se înţelege, sper, şi din următorul poem:

„Maică Literatură Română iartă-i poetului involuntara-i neascultare de-a se fi născut în Basarabia şi nu la Bucureşti…” Însă într-un alt text, de acum vreo cincisprezece ani, eram (am şi

rămas) în aceeaşi ideaţie oarecum paradoxală, specifică situaţiei noastre, însă ceva mai dramatică, dar, de asemenea, neeludând subtextul de bonomie ironică şi autoironică – ce ne caracterizează, nu, ca popor? În „Poemul de identificare a propriului protector” îl declaram pe Sfântul Terapont „ocrotitor al / poeziei terra-pontico-euxine a poeţilor români”, pe care, concomitent, îl imploram să nu o facă de oaie, „precum Sfântul Ermolaie / care a uitat că i s-a dat în cerească grijă / politica aceasta carpatină ce miroase a / laptele caprelor din Bucegi după care / căprarul aleargă forfotind de înjurături...”

Prin urmare, raportul, raporturile de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi stimulative pentru crearea literaturii.

193

– Care este din punctul tău de vedere cea mai sensibilă problemă a literaturii basarabene de azi?

– Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma de „literatură basarabeană”... Iar problema sensibilă ţine de... inerţie: mai mulţi reprezentanţi ai acesteia, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, totuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti sau mai ştiu eu ce, – ele se întâmplă mereu în societate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate. Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, imperios, altfel de accentuări, de dislocări semantico-receptive. Asta e, precum spunea şi Andrei Codrescu într-un dialog cu Vitalie Ciobanu: s-a încheiat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Oricum, chiar şi la noi, cei care suntem ceva mai indolenţi, e pe cale a se întâmpla acelaşi fenomen, ca parte componentă a procesului de modificare a conştiinţei în plan universal. De nu eşti în stare să le faci faţă unor atare imperative, te arunci în capul altora, blamezi, fără a-ţi da seama că eşti un blazat. Ca să nu mai reluăm dezbaterile (şi bătăile de cap...) despre ceea ce Eugen Lungu numea lumi paralele (în strâmtişoara lumişoară/ lumiţă prutonistreană...).

Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a înţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite înfundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţimea ce reacţionează mai curând instinctual şi nicidecum exegetic, valorizator. Dacă pricepem, cum s-ar spune, să nu-l amestecăm pe Beethoven cu „amore, amore” din cântecelele – multe, deja, chiar dacă suntem în secolul XXI, – atât de gustate de textieri, compozitori şi interpreţi de estradă „moldovenească”. Acest „amore” poluant, ce ajunge deja ca şi un barbarism sadea (şi... sadic!), confirmă că unii de pe aici au rămas încă în final de secol XIX şi prima jumătate a secolului următor, dominate de suspinele înfocate, gen Conachi: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”.

Dar, revin şi zic: să nu-l amestecăm pe Enescu cu – pardon! – hip-hop-ul. Da, merge comparaţie, deoarece conţine şi... hopul... atât de frecvent în cultura şi literatura provincialismului, localismului...

– Cum pot influenţa cărţile viaţa oamenilor? Sau, ca să reformulez: în ce măsură contează în general produsul scriitoricesc într-o societate ca a noastră?

– Într-o cvasisocietate ca a noastră, est-transpruteană, foarte pestriţă şi

194

dezbinată – de asta o şi numesc cvasisocietate, – cartea contează puţin, foarte puţin, iar pe alocuri – deloc... Pe când într-o societate avansată, deplină, să zicem, cartea e printre elementele primordiale care stau la fundaţia respectivei societăţi.

La noi, însă, cartea nu că e doar ignorată, ci, nu o dată, şi... fentată, obstrucţionată, dacă ne gândim că şi constituţia e tot carte... Pentru că se ştie, se vede ce expresie acultrurală cam generală au cei care umblă la constituţie – parlamentarii, politicienii de orice rang...

Asta e: scriitorul român de valoare din Basarabia, editurile importante din Interriverania se gândesc, în mare, la impactul pe care îl pot avea în societatea românească din dreapta Prutului.

Iar aici, „la noi”, nu are rost să investeşti masiv în optimism, sau chiar să contezi pe minuni. Pentru că aici încă mulţi ani înainte 99 la sută din populaţie nu va trece niciodată pragul librăriei, în vecii vecilor nu va procura vreo carte. Iar tristeţea creşte şi mai mult, când te gândeşti că mai nimeni din profesorii de limba şi literatura română nu ştiu a valoriza critic vreo carte oarecare. Ei merg pe scheme, clişee, banalităţi. Limbajul conceptualizat pentru ei este ca o limbă moartă.

Iar cărţile – cum pot acţiona, ce te pot învăţa ele, aici?... – Cum să ajungi şi să te menţii inspirat-lucid, şi să acţionezi în consecinţă...

– Se pare că Dan C. Mihăilescu scria într-un eseu despre o „asumare a halucinaţiei culturale” de care nu sunt capabili foarte mulţi. Pentru basarabeni această halucinaţie culturală ar trebui, la modul teoretic, să aibă o motivaţie şi mai clară, deşi, în aceşti ani ce au urmat schimbării de după nouăzeci, am văzut-o degradând adesea în retorică pură. Ce-ţi spun azi fraze precum „a-ţi asuma destinul comunităţii căreia îi aparţii”?

– Greu de spus, când mass-media proclamă fel de fel de figurine bicisnice, chircite la spirit drept (strâmb!) VIP-uri. Chiar ăştia, astea sa fie „Very Important Person”?! – figuri puţin spus hazlii, involuate, de-a dreptul blazate, fie că au 30 sau 60 de ani... Incultura le îmbătrâneşte prematur. Însă gloata se mulţumeşte „cu puţinul” şi imediat accesibilul. Pe aici nu e în vogă efortul întru a pricepe adevărata cultură, literatură, muzică, pictură... Pretutindeni, se împeliţează scene pentru cântăreţi de două parale, daţi drept „staruri”... Am fost şi, cu atare apetit pentru fleacuri şi inconsistent, mai avem încă a fi, pur şi simplu, păguboşi. Neluaţi în seamă.

De unde mă întorc şi zic: salvarea, şansa de afirmare a adevăratului scriitor român din Interriverania e doar în contextul panromânesc. „Numai aici”, între Nistru şi Prut, nu-i poate fi dat decât un destin derutat, de cvasiratat; un destin pipernicit, destin-bonsai, să zic, ca mic monstru al imposibilităţii de a evolua...

Astfel că, după părerea mea, destinul acestei comunităţi nu trebuie asumat, ci – subminat, demolat – reformulat, reorientat, întru a-l obişnui cu

195

libertatea, munca şi valoarea. Cu toate că şi acest mod de a înţelege şi acţiona înseamnă de asemenea „a-ţi asuma destinul comunităţii”. Numai că o altfel de asumare. Mult mai onestă, mai temerară, mai eficientă.

– Crezi că modul în care intelectualii noştri au gestionat situaţia culturală în care s-au pomenit a fost unul adecvat?

– Sunt tentat să iau răspunsul de mai departe, de la o experienţă a noastră, istorică şi culturală... Să iau, adică, răspunsul de la nişte... întrebări.

Şi noi suntem dintre cei care o ştiu prea bine că, vieţuind, trăind, istorisind (de la a trăi în istorie, nu – a istorisi, ca literatură) împreună cu intelighenţia rusă, fireşte că am preluat şi obsedantele şi nicicând rezolvatele, prin răspunsuri adecvate, întrebări ale ei: cine e vinovatul? şi – ce-i de făcut? Dar, de regulă, a doua interogaţie, totdeauna iese în faţă, împingând-o pe prima pe planul doi. Astfel că, încercând zadarnic a da un răspuns la prima – etern de negăsit acest, acel răspuns, – nu mai ajungem să încercăm să răspundem şi la cea dintâi, devenită, între timp şi istorie, cea de-a doua, adică – secunda, ca şi cum neimportantă, deja. Este blestemul de-a pune necurmat întrebări şi, mereu... sugrumător, cu nodul în gât, de a nu găsi răspunsuri la ele. De ce? – s-ar cere o a treia întrebare, drept consecinţă dureroasă a primelor două (iată, deja nu mai e prima şi a doua, ci – primele două, la fel de importante! – cine e vinovatul? ce-i de făcut?). De ce nu găsim nici vinovatul şi nici cauza stării de fapt, deplorabile, fireşte? Acesta ar fi, prin contaminare, perpetuumul mobile al nerezolvatelor probleme ale intelectualităţii basarabene. Iar dacă avem ceva curaj şi suntem în stare a mai surdiniza din prejudecăţi, putem recunoaşte că problemele au un caracter transnaţional, fiind şi panromâneşti, în general, cum sunt ruseşti, în particular.

Apoi, se creează impresia că, în Moldova Estică, se simte încă în largul său demonul inacţiunii, cum i-ar fi spus Noica. A ideii ca acţiune, ar mai trebui, probabil, precizat. Acţiunii întru bine social şi creaţie ca emanaţie a spiritului în esenţa şi nobleţea sa sui generis.

Iată de ce concluzia ar fi, implicit, una deloc măgulitoare: nu, intelectualii nu au gestionat, adecvat şi eficient, situaţia culturală în care s-au pomenit.

– Dincolo de prejudecăţile din interiorul breslei sau de atitudinile maniheiste care tulbură viaţa noastră literară şi extraliterară, crezi că în ultimii 20 de ani de libertate de creaţie literatura de la noi a reuşit să facă faţă aşteptărilor optimiste de la începutul acestui interval sau e un termen prea scurt pentru a putea vorbi despre nişte realizări consistente?

– Ca să răspund, iată, vine gândul – şi se sparie gândul... Pentru că aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Drept (strâmb!) rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai

196

sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi...

Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi basarabeni, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.

Sau, poate, cei mai mulţi sunt doar (încă) derutaţi... Însă durează prea de tot această dezorientare...

Apoi, libertatea şi economia de piaţă, şi în editarea de carte, fireşte, au dovedit că nu chiar toate sutele de persoane cu carnete de scriitor, care la noi, în Basarabia, se obţin ridicol de uşor, – nici pe departe toate aceste persoane ar fi „confiscate” de pasiunea fundamentală şi irevocabilă a scrisului. Prin aranjamente şi orgoliu, poate că doar din simplu moft garnisit cu câteva damigene, unii ajung în uniunea scriitorilor de la Chişinău, astăzi tot mai „diluată” de vărsarea în ea a neaveniţilor. Aceştia sunt nişte diletanţi doar... votanţi, odată la patru ani. Doar atâta li-i dat lor „de scriitor” – votul întru perpetuarea blazării...

Astfel că uniunea („scriitorilor”) cade, cu siguranţă, sub „incidenţa” vitriolului lui Petru Poantă: o comunitate care îşi exhibă „graţioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”, satisfăcându-şi iluzia unui oarecare nonconformism cu care speră să-şi acopere lipsa de calităţi de cu adevărat buni scriitori şi intelectuali virtuoşi.

Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare, a 10-15-20 individualităţi, scriitori adevăraţi; excepţii ce sunt, totuşi, cu mult mai puţine, decât ar retro-îndreptăţi acele „aşteptări optimiste”... Însă aici trebuie să menţionez că problema unde se încadrează, cât contează, sub aspect axiologic, un scriitor sau altul (cu sau fără ghilimele), este chiar problema personală a fiecăruia şi nicidecum o cotaţie colectivă, la hurtă. Cine ar avea dreptul să-l „admonesteze” pe X că, vezi, amigo, nu te încadrezi în literatura română, ci rămâi doar?... (Unde?...)

Însă pretenţii faţă de deplorabila prestaţie a uniunii scriitorilor trebuie să avem fie şi din motivul că ea nu este ce ar trebui să fie, azi: un sindicat al breslei, nu al găştii...

– Dacă, în ceea ce te priveşte, nu este şi o atitudine indusă de critică, am observat că, dintr-un motiv sau altul, ai tendinţa de a te poziţiona oarecum între generaţiile literare. Deşi, strict vorbind, faci parte din contingentul şaptezecist, care are totuşi un profil al său, un tip de formaţie culturală, nişte similarităţi de educaţie, purtând amprenta unui timp specific. Cum ai caracteriza acest profil?

– Uneori îmi zic, – dar – convingător – doar pentru o vreme, că a încerca să mă dumeresc-„beton” din ce generaţie fac parte şi dacă fac parte

197

din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima, deoarece – deloc nu e. Însă, vede-se, la noi nu se poate aşa ceva. Pentru că, să zicem, e curios cum te poziţionează sau te repoziţionează cineva din colegi, cineva dintre exegeţi. Ultima întâmplare de acest fel a cauzat-o criticul literar Mihai Cimpoi care nu mă mai vede în generaţia „ochiului al treilea”, ci, zice-scrie, că sunt, de fapt, un – integeneraţionist. Ca şi Arcadie Suceveanu. Şi înclin să-i dau dreptate, deoarece, sub aspect estetic, canonic, programatic (exceptându-l, fireşte, pe cel... inevitabil, – biologic), încă de la debutul nostru „comun”, cred că am propus ceva care mă caracterizează doar pe mine, ce îmi trasa ca şi cum altfel de direcţie, decât mi le-ar fi impus starea de fapt, mai bine zis – starea de societate cu căluşul în creier, cu drasticul său sistem de interdicţii. Şi la acest capitol, al diferenţei, m-a prins cel mai adecvat, încă pe atunci, la debut, un alt coleg de generaţie, însă care nu locuia şi scria la Chişinău, ci la Cernăuţi – unde se citea mai mult, se ştia mai multă literatură română şi universală. Este vorba de Ştefan Hostiuc, actualmente – bucureştean care, în revista „Nistru”, la început de 1977, scria despre cartea mea de debut, apărută în anul precedent, că autorul ei – îmi permit să citez: „este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie «clară» de pe poziţiile logicii noţionale”. Prin urmare, Ştefan Hostiuc opera, încă acum trei decenii, cu noţiuni atât de familiare, astăzi, criticii postmodernismului... Iar ca acoladă de etapă, să zic, Cernăuţiul, ca... exeget al scrisului meu, „mă urmăreşte” benefic şi astăzi, făcându-se că unul din cele mai sagace eseuri de studiu despre poezia mea l-a scris Arcadie Suceveanu. Se intitulează „L. B. poet al „texistenţei” şi l-am pus drept postfaţă la recenta mea carte de poeme „Din sens opus”... De altfel, articolul a fost publicat mai întâi în revista „Sud-Est”, apoi – preluat, în două numere, de revista bucureşteană „Luceafărul”.

– Oricât de mult s-ar miza pe sinceritatea discursului, ar trebui, din punctul tău de vedere, să existe limite pentru spunerea-de-sine a unui autor?

– Propun să restrângem foarte cuprinzătoarea, la modul general, noţiune de discurs, în caz contrar am risca să ajungem la un amplu tratat, cu capitole, subcapitole, note bibliografice şi celelalte. Aşadar, să ne limităm doar la câteva aspecte ale sale, la un gen sau două din câte presupune el.

Astfel, pentru mine, această temă – cum e: delicată, spinoasă? – deveni... obiect de interes, să zic, – pentru că nu era, la acea etapă, şi unul de

198

„cercetare”, – încă din adânca-mi tinereţe (dacă perioada „clasică” de studenţie poate fi numită aşa; la 18-19 ani), şi anume – după ce am citit „Confesiunile” lui Jean-Jacques Rousseau, ce apăruseră la sfârşitul anilor ’60 la Bucureşti. Acest text excepţional mă intrigase chiar din prima frază, în care autorul spune că alcătuieşte o lucrare cum nu a mai fost o alta, în care ţine să înfăţişeze cititorilor „un om în tot adevărul firii lui; şi omul acesta sunt eu”. Deci, mă acaparase în mod deosebit această promisiune de completă sinceritate şi tocmai sub atare aspect citii acele trei volume din „Biblioteca pentru toţi”. Eram intrigat de promisa modalitate de spunere-de-sine şi din motivul că, pe zi ce trecea, noi, sătenii de ieri, ajunşi studenţi la Chişinău, ne dădeam seama de tot mai marea falsitate care impregna mediul în care vieţuiam şi studiam, societatea ideologizată excesiv de asemenea în baza deturnării adevărurilor supreme... Unii dintre noi simţeau deja impulsul care să declanşeze efortul conştientizat de a ne distanţa, disocia cât mai repede de textele şi, mai ales, exemplele din deplorabilele manuale şi crestomaţii pe care le utilizasem în obedienta, derutata, hăţuita şcoală medie.

Apoi, pe parcursul anilor, eu, ca devorator de jurnale, citii şi alte opere de acest gen în axa directivei de „deplină sinceritate” anunţată în acea primă frază a lui Rousseau. Căutam francheţea sui generis (pentru a fi, în fine, „dezamăgit”, fireşte) în jurnalele, confesiunile sau memoriile (unele dintre acestea intitulate... cochet-ispititor, ca în cazul lui Carlo Gozzi, „Memorii inutile”) lui Jules Renard, W. Somerset Maugham, Papini („Un om sfârşit”), Stefan Zweig, Italo Svevo, Lev Tolstoi, Kafka, Jules Renard, Marchizul de Sade, Casanova, Virginia Woolf, Mircea Eliade, Ernest Junger, Eugen Ionescu, Salvador Dalí, mai multe fragmente din jurnalele publicate în celebra revistă „Secolul 20”, etcetera, etcetera, până, să zicem, mai spre zilele noastre, la Witolde Gombrowicze, despre care chiar am scris, „incluzându-l” până şi într-un titlu de carte, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowic”, de la una din editurile ieşene. Sigur, am dat doar o parte din numele celebrităţilor ale căror jurnale sau memorii le-am citit, pentru a constata că, bineînţeles, sinceritate deplină nu există! Limitele, impuse de diverse considerente, ce ţin fie de... autoapărare, fie din bun-simţ (pentru că o sinceritate debordantă nu ar trebui să ocolească – nu? – şi trivialitatea, abjectul, mizerabilul, care, oricum, într-o doză mai mare sau mai mică, există în viaţa, intimă sau publică, a fiecărui om). E drept, în urma acestor lecturi marele meu câştig s-a tezaurizat în mii de fişe care mi-au fost utile la scrierea eseurilor ce aveau să intre în volumul „Şlefuitorul de lentile” – cartea la care am lucrat pe parcursul a circa trei decenii, din studenţie până acum trei-patru ani, când a fost editată.

Dar să revin şi să istorisesc cel mai „recent” exemplu despre jurnal şi sinceritate, care mi s-a întâmplat chiar mie. Un prieten de juneţe, astăzi locuind în unul din oraşele din dreapta Prutului, mă surprinde, spunându-mi

199

că a scris o care de eseu-confesiune şi mă roagă să-i ofer câteva gânduri pentru „coperta a IV-a”. Primesc, via internet, manuscrisul, computerograma, citesc şi rămân surprins până la... entuziasm! Şi chiar scriind, în acel cuvânt ce mi se solicita, că respectiva carte ar fi una dintre cele mai sincere, poate că cea mai „neapărat-dezgolită” (în nervii săi şi ai autorului) naraţiune memorialistică din cele scrise la noi. E o analiză acut-„deconspiratoare”, fără concesii, în primul rând ale autorului faţă de sine – copil, student, fost ofiţer sovietic, angajat în domeniul culturii, scutierul lui Casanova, ziarist, soţ trecut prin divorţ, astăzi – profesor de liceu, cu viaţa în refacere, cum se spune...– ; de o francheţe... incomodă faţă de cei apropiaţi (părinţi – tatăl, în special, – rude, prieteni, colegi de serviciu, politicieni pseudopatrioţi din pretutindenea românească, arivişti...)… Sigur că în sinea mea mă gândeam la impactul pe care îl va avea respectivul text, necruţător în sinceritatea lui, asupra celor vizaţi în el – pentru unii, eram convins, impactul ar fi fost unul de şoc... Numai că, peste un timp, autorul-prieten îmi re-aduce cartea deja într-o formă... revăzută... Acuitatea sincerităţii s-a cam volatilizat din cele mai multe pagini... Iar eu nu aveam dreptul să-i imput: bine, amice, dar deja cam escamotezi... Nu puteam să-i pretind lui, autor fără mari pretenţii în afirmarea ca scriitor, în baza experienţei proprii de cititor ştiind prea bine că puseseră surdină deplinei sincerităţi şi multe din marile spirite ale lumii...

– Ca scriitor mai vârstnic, te irită presiunea „noilor valuri”, ostentaţia cu care intră în literatură „ai noştri tineri”?

– Din contră, mă bucură prestaţia tinerilor. A unora – de-a dreptul excelentă. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale. Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, consideraţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „clasicei” telefonii sau aproape anticei... poşte, prin care primesc cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre ei mi-au solicitat interviuri, pe care le-au publicat la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Braşov, Botoşani, Piteşti, Galaţi... Mi-au dedicat spaţii considerabile în reviste electronice... Apoi, constat că, între ei, mai mulţi juni colegi îşi recomandă adresa blogului meu literar de pe internet, o includ, de asemenea cu titlu de propunere, în blogurile lor.

Fie-mi iertată involuntara nemodestie, dar, pentru a rotunji răspunsul, voi apela la o consideraţie a unuia dintre tineri sau – mai tineri, Vitalie Ciobanu care, încă acum peste un deceniu, scria că generaţia tânără mă „consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de

200

sincronizare cu «suflul» literaturii române de ultimă oră”. – Faptul că frecventezi aproape concomitent mai multe genuri

literare nu te fac să le „trădezi” câte puţin pe fiecare dintre ele? – Ca si Poe ori Baudelaire, Coleridge ori Matthew Arnold, Eliot

dispunea de cele doua voci: de cea a poetului şi de cea a criticului. Unii dintre ei, precum Poe, aveau şi o a treia voce, inconfundabilă, – a prozatorului. Astfel că „e vechi păcatul”, vorba poetului... Să nu uităm că au scris eseu, proză şi Eminescu, Arghezi, Voiculescu, Blaga... Ca să mă rezum la clasicii noştri, pentru că, dacă ar fi, din acest unghi de apreciere, să invocăm numele contemporanilor, textul interviului ar spori considerabil... Nu este deloc ciudat că, de la o etapă încolo a creaţiei sale, poetul conştientizează că literatura e mult mai solicitantă pentru cel care are vocaţie, chemare pentru ea, „propunându-i” să abordeze şi proza – oricât ar fi de geloasă poezia! Proza care înseamnă şi înzestrarea lumii exterioare (dar şi a celei interioare!) cu calităţi, semnificaţii, inclusiv peisaje ce se plăsmuiesc în conştiinţa autorului, în subiectivitatea acesteia... inventivă. E ceva ce stă obligatoriu în balanţa sensibilă a inteligenţei (şi necesităţii) artistice în strădania sa de a releva un maxim de expresivitate a ideii, cuvântului, metaforei, frazei, respectivului text în toate ale sale.

Iar eseul intercomunică pregnant – astăzi, tot mai mult – cu toate genurile literare, în primul rând cu proza şi poezia. Apoi, filosofia, istoria culturii, filosofia civică, sociologia... Eu unul prefer eseul de indubitabilă orientare estetică şi filosofică, precum se vede, cred, din mai recentele mele cărţi, „Şlefuitorul de lentile” şi „A opta zi / Cosmograme”, aceasta apărută chiar anul acesta la Editura Institutului Cultural Român. O particularitate a eseisticii inserate aici ar fi „conectarea” ei, dar şi a prezentului nostru, ca sensibilitate, modalitate de percepţie, la contextele ideatice, atitudinile filosofico-existenţiale, a celor estetice, a dispoziţiilor intelectuale, stărilor de spirit ale diverselor epoci, cu inconfundabilele lor personalităţi, genii, spiritus rector transseculare, toate astea – cu inevitabila apariţie a elementelor mitologizării experienţelor reale de cândva. În esenţa lor, multe din respectivele eseuri sunt şi metodă, dar şi modalitate de popularizare a culturii scrise, a artei şi filosofiei în general. E în aceste texte o tentativă de analiză a literaturii, culturii, analiză pe care, bineînţeles, ca oricare alt autor, mi-aş dori-o originală şi cât mai profundă, inclusiv în presupunerile ce merg spre subliminal, acolo, unde se nasc multe din imprevizibilele iluminări tematice şi ideatice.

– Traducerile din poeţii ruşi ca şi comentarea lor cu multă acribie au devenit în ultimii ani un fel de specializare a ta. Crezi că această preocupare a influenţat sau a adăugat valenţe necunoscute propriei tale poezii?

– Înainte de toate, pentru mine personal, românizarea autorilor

201

avangardişti – pe ei îi am mai mult în atenţia şi făptuirea mea de traducător – ar fi ca şi cum o revanşă pe care mi-am tot râvnit-o din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcură epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea comunist-sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans.

La orice vârstă, prin avangardă, avangardişti înveţi mai eficient ceea ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. În orice epocă, de atunci încoace, au fost muţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau celui botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”? (La noi, dar nu numai, e şi mai grav: sunt suficienţi scriitori care ar trebui să recurgă la aceeaşi deparazitare cerebrală, a circumvoluţiilor...)

Eu unul îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului (aproape... colective), crâcnesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitaţie în literatură, estetică, cultură, gândire în general.

Da, la avangardă generaţiile prezente, dar şi cele viitoare mai au a face şcoală. Întru – de ce nu? – mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”.

Cutezanţa avangardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdităţii filate din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...

– Eşti unul dintre autorii permanenţi şi de nădejde ai revistei noastre, iar eseurile cu cea mai diversă tematică pe care le-ai publicat în paginile ei sunt citite cu mult interes. Anul trecut ai publicat însă o amplă proză autobiografică în care îţi rememorezi copilăria petrecută într-un sat moldovenesc din anii cincizeci-şaizeci. Ce crezi că se întâmplă în şi cu satul nostru de astăzi? Mai reprezintă el o temă pentru literatură sau aceasta a fost acaparată cu desăvârşire de urban?

– Acum câţiva ani, îndrăznii să mă adresez, colocvial, dar şi oarecum polemic, unor mari scriitori care, fiecare în parte, a fost şi a rămas un spiritus rector în cultura, ba chiar în destinul lumii. Astfel, într-un diptic, intitulat „Scrisoare în zona liberă dintre Rai şi Iad”, mă adresam măriei sale Dostoievski cam aşa: Frate Feodor Mihailovici, deja nimeni nu mai crede că frumuseţea va salva lumea, dar cineva, naivul, se gândeşte că lumea ar trebui să salveze frumuseţea...

Al doilea meu adresat a fost autorul celebrei cărţi de poeme „Paşii

202

profetului” căruia, cu înaltă deferenţă, mă confesam – în spiritul întrebării pe care o am în faţă: Domnule Lucian Blaga, vă rog să nu vă supăraţi, însă, în ultima vreme (sper, nu cea de pe urmă...), de cum merg la ţară, constat că veşnicia a murit la sat...

Nu voi da explicaţii speciale: vedeţi ştirile TV, internet, despre migraţia fostului ţăran în întreaga lume, despre copii abandonaţi, despre lipsa gâgâlicilor pentru clasele întâi din zeci de localităţi rurale, despre taţi ce au dreptul la port-armă şi, din eroare, îşi împuşcă fiul...

În fine, satul e într-un proces de reformulare dramatic(ă). E parcă un foc continuu. Încă nepregătit, parcă, satul basarabean, şi nu numai, este supus unui inevitabil proces de urbanizare, cosmopolitizare... Ceea ce au scris poeţii şi prozatorii noştri despre satul din comunism, de acum 15-20 şi mai bine (spre... rău) de ani – nu mai ţine de realitate, în mare, deja nu mai este valabil sub aspect ideatic, deopotrivă – şi estetic, eminamente artistic, literar... În toţi parametrii săi, reali sau imaginari, de perspectivă, satul trebuie re-gândit, re-definit... E cu totul altceva, acolo, la sat, decât văzusem eu, copilul, adolescentul, – perioadă pe care o oglindesc în romanul memorialistic, autobiografic „Copil la ruşi”, publicat de editura „Ideea europeană”... Acolo, aici ar fi – relicvele, chiar... moaştele satului de acum un sfert de veac, pe când astăzi e timpul – fracturilor, surpărilor, dărâmării de sat-relicvă întru altfel de reîntemeiere a lui... Ar fi multe de spus, astfel că ar trebui să ne oprim la timp...

– În fine, mă simt obligată să deschid nişte paranteze. Acest interviu are un subtext. Împlineşti în curând 60 de ani. Nu ţi se pare ciudată această vârstă, n-ai impresia că timpul a trecut peste măsură de repede, că poate undeva, sus, s-a făcut o eroare de calcul?

– Uşor... consolându-mă, trebuie să constat că, perioada între 40 şi 60 de ani, mi-a fost – cel puţin, aşa am receptat-o, o mai receptez, – cea mai fascinantă din viaţa-mi de scriitor, conştientizată în datele ei „stabile”, ontologice, din care să se ramifice şi vectorii propriilor perspective de perpetuă devenire, împlinire, afirmare. Sigur, sentimentul dat e generat şi propulsat de faptul că această perioadă am trăit-o şi... scris-o în libertate panromânească, europeană (pentru că am putut să şi călătoresc prin unele ţări de pe continentul nostru, dar şi de pe cel asiat). Astăzi, libertate scrisului o trăiesc cât se poate mai intens, ca pe o revanşă, spuneam, ca pe o recuperare şi manifestare de sine cât mai firească şi conformă cu ceea ce a investit în firea mea providenţa.

Iar partea a doua, cea... ispititoare, a întrebării conţine, in nuce, şi unul din posibilele răspunsuri ale mele. „Ciudatul”, „eroarea de calcul” ţin de metaforele etern... tinere, în aceste cazuri, împrejurări, când se cere, parcă, atenţie, delicateţe în abordarea temei, subtextului, precum zici.

Ştii la ce mă gândesc eu, de fapt? Ca senectutea, – inevitabilă, fără

203

doar şi poate, – să nu te umilească prin decrepitudine, ci să te lase să-ţi continui calea destinului de om căruia îi place munca, în cazul nostru – cea a scrisului. Această muncă, precum oricare, probabil, are misterioasa calitate de a atenua dramatismul înaintării în vârstă, şi spre... neant. Plus că e cea mai demnă formă de-a învinge disperarea.

Şi, în final, o mărturisire ad hoc: pot spune că, în mod aproape conştient-programatic, „m-am pregătit” pentru înaintatele praguri de vârstă (ce duc... în jos, totuşi), scriind seria de eseuri publicate în „Contrafort” la rubrica... multianuală „Cosmograme”, care au şi intrat în volumul „A opta zi”. Sunt în ele şi multe reflecţii-compendiu despre existenţă ca filosofie, izvodite în şiruri de întâmplări din intimitatea, conştiinţa mea, când, ca orice alt om, eram şi eu atras de vertijele raţionale/ relaţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă, iar şi iar, despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Iar în cărţile mele sigur că m-am referit la destinul uman – toate astea, se ştie, predispunând la frământări, nelinişti, angoasă şi, nu o dată, la suferinţă. Însă ar fi o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă, în cazul scriitorului – şi creativă (dacă nu invoc o chestie cam retorică...). Astea fiind spuse nu obligatoriu în deplin acord, – dar, parţial, da, fiind, totuşi, – cu părere Sfântului Augustin, conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire a spiritului capabilă să-i aducă omului adevărata fericire. În toate sunt nuanţe, pe alocuri – chiar disonanţe, însă, în mare, asta e: o viaţă de om... S-ar putea spune...

Valentina Tăzlăuanu

(Sud-Est cultural, nr. 4, 2008)

204

MĂRIA SA COPILUL MI-A DĂRUIT ROMANUL SĂU, ROMANUL NOSTRU

(GHEORGHE POSTOLACHE)

– Sunteţi un as al interviului. Cu cine e mai dificil de întreţinut un

dialog? – E bine că aţi alăturat ambele noţiuni: interviu şi dialog. În ce mă

priveşte, prefer – dialogul, formă de discuţie ce ar fi oarecum mai consistentă decât interviul din... fuga condeiului sau viteza benzii de reportofon. Am avut norocul să dialoghez cu mari personalităţi ale literaturii şi culturii române (Marin Sorescu, Octavian Paler, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Fănuş Neagu, Dorin Tudoran, Andrei Pleşu, D. R. Popescu, Dimitrie Vatamaniuc, Laurenţiu Ulici, Mircea Sântimbreanu, Matei Călinescu, Cezar Bltag, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu – ultimii trei, basarabeni de origine – şi mulţi alţii). Aşadar, în fiecare caz aparte, dificultatea a fost „atenuată” de plăcerea şi bucuria de „a capta” mărturisirile spiritelor luminate, creatorilor de frumos. „Atenuarea” venea şi din considerentul că, din timp, mă pregăteam pentru întâlnirea şi discuţia cu un protagonist sau altul, studiindu-i opera, biografia, încercând să-i intuiesc caracterul, modul de a fi, tabieturile. Astfel că dialogurile noastre au parcă o structură de... nuvelă, sau o dramaturgie de spectacol al gândului, sentimentului, cuvântului. În fine, a fost şi dificil, dar şi captivant, agreabil.

– Cu copiii aţi avut ocazia să dialogaţi? – De nenumărate ori, pur şi simplu în situaţii obişnuite, cotidiene, sau

la întâlnirile din şcoli, ba chiar şi din grădiniţe; la lansări de carte, în biblioteci, la concursuri şcolare – la noi, dar şi prin mai multe ţări, pe care le-am vizitat. Tot dintr-un dialog, „mediat” de o terţă persoană, veni, de la un copil, şi titlul primei mele cărţi pentru cei mici: „Papucei cu felinare”. Un alt pici (acum, deja bărbat în toată firea, stabilit în Canada) îmi reformulă ingenios numele, spunându-mi: Nenea Leofantu. Din dialogurile cu copii se regăsesc gânduri, detalii, întâmplări în toate cărţile mele, dedicate lor.

– Scrieţi pentru maturi şi pentru copii. Pentru cine e mai anevoios de scris?

– Chiar şi în aceste timpuri ale raţionalismului şi practicismului otova, eu sunt dintre cei care mai cred (şi) în inspiraţie. Dacă vine acel suflu misterios, ca o energie, ca o propulsie, ca un dar întru spunere şi, hai să zicem, expunere, „anevoiosul” nu mai e în prim-plan, ci e doar o componentă

205

care intră, obligatoriu, în „economia” scrisului. (Reţineţi: anevoios rimează cu... misterios!)

– Eroii din prozele sau poezia dumneavoastră au ceva din Leo-copilul care aţi fost?

– Au. În unele cazuri, (re)apare chiar Licuţă/ Licuşor (aşa îmi spuneau părinţii) de la începutul până la capătul vreunei proze. Iar detalii „din mine”, din copilăria mea – sunt foarte multe în cărţile pe care le-am scris. În special, în cele de proză pentru copii „Cu ce seamănă norii?”, „Ceasornicul din măr”, „Punguţa cu patru bani” (Atenţie! – a nu se confunda cu celebra „Punguţă cu doi bani” a bunicului Ion Creangă). Unde mai pui că, lui Licuţă i-am dedicat un întreg roman memorialistic, intitulat „Copil la ruşi” şi apărut, în 2008, la editura bucureşteană „Ideea europeană”. (De fapt, este la fel de îndreptăţit a spune că el, măria sa Copilul, mi-a dedicat mie, celui matur, romanul său, romanul nostru. S-a întâmplat ca în memorabilul vers eminescian: „Pe mine mie redă-mă”.)

– Ce momente din copilărie v-au rămas în memorie pentru totdeauna.

– Au rămas în memorie, dar, deja, şi în scris, în carte, să zic, deoarece, în mare, copilăria mea, cu toate bucuriile şi tristeţile, luminile şi umbrele, visurile şi poezia ei am reprodus-o, aşa, cum mi-a rămas în ţinerea de minte şi de inimă, în romanul memorialistic amintit în răspunsul precedent. Carte a fost publicată, iniţial, în cinci numere ale revistei „Sud-Est” (2006–2007), iar câteva exemplare în forma-i editorială se află şi la Biblioteca Naţională a Moldovei. Dar haideţi să vă povestesc un moment oarecum dureros, dar necesar în acumularea de experienţă, de „prindere la minte”, cum se mai zice.

Vecinul nostru, vânătorul şi pescarul nenea Grişa Negruţă putea fi considerat şi un ... director de menajerie. El aducea acasă şi vietăţi – capturate sau rănite. Odată, de pe urma curiozităţii mele irezistibile, aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare şi multă spaimă... Într-o iarnă, la una din şezători, nenea Grişa ne demonstra un uliu, şi acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis şi întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ţinut cu ambele mâini de vecinul-vânător, reuşi să zvâcnească şi îşi înfipse ghearele – vă daţi seama, criţă, extrem de ascuţite! – în mânuţa mea. Doamne, fereşte! Urletul meu, hărmălaia şezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grişa de a descleşta cu dinţii ghearele păsării rapace! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieşii şi – tiva! spre casă, bocind şi picurând pe pospaiul zăpezii picături de sânge.

Astfel că şi această întâmplare o pot trece la capitolul acumulării de experienţă prin ceva suferinţă şi spaimă, inerente, de altfel, copilului, ca şi omului matur.

– Cum vi s-au părut anii de şcoală?

206

– Pe alocuri, minunaţi! Eu am învăţat în patru şcoli, opt clase încheindu-le (la toţi nasturii!) în cea din satul natal – Negureni, judeţul Orhei. Iar dintr-o altă şcoală am plecat, pentru că eram subevaluat la anumite materii. Dovadă fiind faptul că, ajuns într-o altă şcoală medie (Ciocâlteni, Orhei), studiile le-am absolvit cu medalie de merit. Le rămân profund recunoscător şi îndatorat celor mai buni învăţători şi profesori ai mei.

– Ce întrebare aţi fi vrut să vă mai pun? – Nu voi articula întrebarea, ci voi da răspunsul, după el putându-se

reconstitui „dinozaurul” ispitirii. Deci, iată răspunsul: „Pentru lumea cititoare, Fie mică, fie mare, Templul ei mereu adună Carte bună, De lumină. Clar le este tuturor: Piciul, dacă-i cititor, Creşte mult mai repejor; Fetiţa cu cartea-n mână E frumoasă ca o zână, Iar, împreună, logofeţi, Nu-s doar frumoşi, Ci şi deştepţi”. – Ce le doriţi cititorilor noştri? – Un an nou, 2009, minunat, ca un generos prolog de lumină la viitorul

lor de oameni în devenire, avansare, maturizare; oameni cu un destin plin de împliniri, obţinute prin studiu şi creaţie, hărnicie şi seriozitate. La mulţi ani!

Gheorghe Postolache

(aMic, nr. 1, 2009)

207

PRIVEAM ÎN OGLINDĂ, SĂ VĂD DE NU-MI CRESC ARIPIOARE...

(ŞTEFAN TUDOR)

– Dragă domnule Leo Butnaru, de unde porneşte cărăruşa vieţii

dumneavoastră? – Dragă „Alunelule” (cu toţi – mulţii – tăi cititori!), chiar acum un

timp, la o editură din Bucureşti, mi-a apărut un roman memorialistic, autobiografic, în care eroul sau, mai bine zis, eroina principală e chiar – copilăria mea. Cartea se numeşte „Copil la ruşi”. Ei bine, acolo povestesc şi despre descendenţa mea. Hai să transcriu un pasaj, ce vine la tema noastră, la întrebarea şi răspunsul ce se pomenesc, iată, faţă în faţă. Aşadar: „Cândva, provincia a fost Evul (meu) Mediu sau, altfel încondeiat: E(v)UL ME(di)U. (Bineînţeles, făcând abstracţie de cele trei litere dintre paranteze, se citeşte: Eul Meu.) Înaintea lui însă, au fost şi au rămas numele părinţilor mei, Anastasia şi Teodor, rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; AU FOST CEI graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact 2 mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărui şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului”. Da, şi astea se întâmplau în comuna Negureni în, iniţial, raionul Răspopeni, astăzi – Teleneşti. Pe malul Răutului, precum ziceam. Pentru că este foarte important să locuieşti lângă o apă unduitoare, legănătoare.

– Eraţi zbânţuit în copilărie sau aţi fost ca un înger? – Tot din cartea de care am pomenit, veţi afla şi întâmplări ce ţin de

neastâmpăr, zbenguire, zburdălnicie care – asta e! – mă mai furau şi pe mine, ca pe orice copil. Dar, alteori, de cumincior ce eram, mama îmi spunea, drăgăstos, puişor, îngeraş. Atunci, eu îmi dezbrăcam cămăşuica, mă duceam la oglinda din casa cea mare şi, întorcând spre ea ba un omoplat, ba altul, încercam să văd dacă nu au prins să-mi crească aripioare. De îngeraş...

– Cărţile pe care le-aţi scris v-au adus o mulţime de premii. Care dintre ele vă este mai aproape de inimă?

– Da, mi s-au acordat mai multe distincţii pentru scrisul meu, printre ele fiind şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, şi Premiul de Stat al Republicii Moldova, şi altele. Iar alături de cele mai apropiate de inimă,

208

precum spui, „Alunele”, e unul mai special pe care, în anul 2003, mi l-a decernat un juriul alcătuit numai şi numai din copii, la Salonul de Carte organizat de biblioteca „Ion Creangă”. Premiul chiar aşa se şi numea: „Simpatia copiilor”, pentru cartea mea de proză, dedicată grădiniţei şi claselor primare, „Cu ce seamănă norii?”. (Iată că o închei şi eu cu o întrebare, din titlul unei cărţi. Pe care, dacă o vei citi, poate vei găsi mai multe răspunsuri.)

– Domnule Leo Butnaru, vă mulţumesc.

Ştefan Tudor (Alunelul, nr. 1, 2009)

209

A ÎNAINTA SPRE SOLUŢIA ENIGMEI ŞI ENIGMA SOLUŢIEI

(VALERIA MANTA TĂICUŢU)

– Poet, prozator, eseist, traducător, prietenos şi de-o generozitate

puţin obişnuită, Leo Butnaru este iubit şi apreciat atât ca om, cât şi ca scriitor. Cum se împacă simplitatea şi francheţea de la exterior cu eul liric atât de complex, care-i structurează discursul poetic?

– Întrebarea e atât de măgulitoare, încât mai că aş lăsa-o fără răspuns, aşa, ca pe un suspans al amabilităţii... Acum vreun sfert de veac, am publicat o carte care se numea „Formula de politeţe”. Nu că ar fi fost un titlu programatic, ci mai curând unul necesar, ca o punte de legătură între mine şi lume. Şi, parcă firesc, aveau să urmeze alte titluri afine acestei ideaţii... prevenitoare – „Iluzia necesară”, „Puntea de acces”... Posibil ca şi în ele să se poată „ghici” ceva din împăcarea simplităţii şi a francheţei cu structurarea discursului poetic de câtre eul-actant, predestinat libertăţii, deci – şi firescului. În caz contrar, existenţa e mult mai complicată, mai dificilă, mai în dezarmonie cu poezia.

– Ai mai fost întrebat despre primele amintiri literare, despre debut, despre cei care te-au sprijinit. Eu aş vrea să te întreb altceva: există vreun episod, legat de evoluţia ta estetică, pe care ai vrea să-l uiţi? Sau pe care, dacă ţi s-ar da şansa s-o iei de la capăt, l-ai aborda altfel?

– Evoluţia mea estetică, cum zici atât de grav şi academist, cred că a fost una relativ coerentă, precum mi-aş fi dorit-o. Dar, fireşte, şi cu inerentele adumbriri, sincope, piedici venite dinspre ideologic şi cenzură, dinspre unii vanitoşi, invidioşi, ranchiunoşi, ce se credeau buricul literaturii „moldoveneşti”. Consider însă că nu am cedat. Nici chiar la prima carte, „Aripă în lumină” (1976), când un critic (posibil – literar...) remarca nedumerit: „Ce poet ambiţios, pe parcursul întregii cărţi nu a comis nicio rimă!” (sau, poate, – pereche/împerechere de rime...). Ţineam să-mi urmez propria cale şi m-am pomenit că, peste trei decenii, criticul Mihai Cimpoi m-a scos... în afara generaţiei din care se presupunea că fac parte, declarându-mă: intergeneraţionist. Un fel de... apatrid literar. Direct sau implicit, acelaşi lucru îl remarca şi regretatul poet Ioanid Romanescu când, în 1993, îmi prefaţa prima carte de poeme apărută în dreapta Prutului.

Iar ceea ce aş aborda altfel, până la jalonările din anii 1985-1990, ar fi, cu siguranţă, un alt mod – mai intens, mai serios – de a mă dedica scrisului,

210

nelăsându-mă, din vreme în vreme, pradă neîncrederii că poemele sau prozele mele vor putea fi cunoscute, cândva, şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova... În virtutea implacabilei legităţi a imanentei căderi a oricărui imperiu, unii dintre noi, scriitorii din Chişinău, eram siguri că Uniunea Sovietcă va dispărea, însă credeam că nouă nu ne va fi dat să prindem acel colosal, fantastic moment, ceea ce ne făcea să ne mai şi lăsăm pe tânjala apatiei, indiferenţei, poate că şi a deznădejdii... Vieţuiam într-o cvasiboemă care, sigur, cam fituia timpul bun al tinereţii pe ceea ce era cel mai uşor de făcut: farniente... – vorba fratelui latin, alias italian. Sigur că am putut fi mai buni, dacă...

Dar care dintre cei ieşiţi din comunism nu are regrete?... Precum le au şi cei ce intră sau ies din capitalism... Niciodată omul, scriitorul pământean nu va prinde societatea ideală... Cel mult – asta, cea mai mică dintre rele, cum i se spune democraţiei...

– Referitor la actul de creaţie, care crezi că este ecuaţia lui actuală? Mai este cazul să vorbim despre har, inspiraţie, mesaj etc.? Mai sunt valabile teoriile poetice tradiţionale?

– Eu unul cred în har, inspiraţie, mesaj... Le-am dedicat, sub aspect cvasiteoretic, dar în special eseistic, mai multe capitole din cartea „Şlefuitorul de lentile” (2005), în care mă refer la tumorile şi... comorile scrisului, la inspiraţie ca lege a... acţiunii spiritului creator, la interiorul cosmic, la… stenografia înfăţişării... Sunt constantele sine qua non ale creaţiei transmilenare (mă tem să zic – eterne; din păcate, eternitatea nu le este menită, totuşi, pământului, omului...). Până şi unii dintre cei mai categorici avangardişti de la începutul secolului trecut, care păreau să distrugă, să nege, să blesteme tot ce fusese până la ei, s-au dovedit a fi foarte buni creatori, cu adevărat inspiraţi. Mă gândesc la Velimir Hlebnikov, Tristan Tzara, Vladimir Maiakovski, Ilarie Voronca, Aleksei Krucionîh, Eugen Ionescu, David Burliuk, M. Blecher, Osip Mandelştam, Gellu Naum... Inspiraţi şi dăruiţi cu har. Iar mesajele creaţiei lor, în mare parte, le consider în perfectă rezonanţă cu sensibilitatea omului-cititor instruit din acest prim deceniu al secolului XXI.

– Mai putem vorbi despre crez estetic? Şi, dacă da, în ce măsură noua generaţie de poeţi poate fi suspectată de aşa ceva?

– Prin sine însuşi, scrisul (românesc) literar, în multiplele sale forme, cu diversele sale opţiuni, înseamnă, implicit, crez estetic. Nedeclarat, dar asumat necondiţionat. În afara esteticului nu există ceea ce se vrea a fi literatură, scrisă de octogenari sau imberbi.

În ce priveşte partea a doua a întrebării, am impresia că cei mai buni dintre junii noştri colegi sunt mai mult suspectaţi, decât citiţi. Eu personal am trăit o revelaţie extraordinară, parcurgând volumul „Colocviul tinerilor scriitori” (2006), în care se vorbeşte, distinct, cu demnitate şi în cunoştinţă de

211

cauză, şi despre aspectul estetic al creaţiei artistice, şi nu la modul expeditiv, miştocăresc, cum s-ar crede, în virtutea prejudecăţilor ce vin din partea unora, considerându-se, generalizat, că ar veni din partea tuturor. Nu, cei 29 de autori care semnează texte în acest volum creează un cu totul alt portret al protagonistului generaţiei lor, nici pe departe unul de boem, cam jegos, minimalist, jemanfişist. În primul rând, la vârsta lor de sub 30 sau în jur de 30 de ani, mulţi dintre ei sunt cu doctoratele susţinute, predau la universităţi serioase, semnează cărţi de beletristică sau teoretice demne de toată atenţia.

Astfel că, în zona ei „serioasă”, noua generaţie nu poate fi „suspectată de aşa ceva”, ci chiar are un crez estetic relaţionat cu constantele sine qua non, transmilenare, ale literaturii lumii. Şi aceasta va ieşi tot mai mult în evidenţă odată cu înaintarea în vârstă şi experienţă a celor mai buni tineri de astăzi.

– Conceptul de „autenticitate” a avut o evoluţie care n-a exclus căderea în banal, în obscenitate şi în sexualitate. Cum s-a ajuns aici?

– Nu „s-a ajuns aici”. Acest „aici” a existat totdeauna, numai că pe la noi a prins a se proba şi a se observa aşa ceva peste decenii, chiar secole. Să dau un exemplu: în 1921, doi scriitori importanţi ai avangardei, Nina Habias (Obolenskaia) şi Ivan Gruzinov, sunt excluşi din Asociaţia Poeţilor din Întreaga Rusie pentru delict de pornografie, sexualitate, promovate, violent, s-ar putea spune, nu doar în creaţia lor, ci şi în cuplul pe care îl formau. Era începutul secolului trecut şi, iată, peste o sută de ani, cineva mai că îl cheamă la tribunal pe poetul român ce probă „aici”-ul. Nimic nou sub soare. Să nu batem, inutil, tam-tam-uri africane, tobele de pe tărâmurile unde multă lume mai umblă ca şi golaşă... Obscenitatea şi sexualitatea nu ar fi decât episoade colaterale literaturii şi nicidecum proză sau poezie ce fac faţă conceptului de autenticitate.

– I se mai dezvăluie scriitorului partea miraculoasă a universului? Ţie, personal, ţi s-a întâmplat să simţi cum comunici total, simplu, neprefăcut, cu cineva sau ceva mai presus de fire?

– Mai mulţi ani la rând, în revista „Contrafort”, am ţinut rubrica intitulată „Cosmorame” (mai scriu şi astăzi pentru ea), în care am tot încercat să mă dumiresc, cât de cât şi – a infinita oară! – referitor la ceea ce anticii numeau, exclamativ, – Magnum Misterium!; să înaintez, barem cât de puţin, spre soluţia enigmei şi enigma soluţiei... Nu putea fi nicidecum ocolită relaţia dintre miracol şi luciditate, pentru a ajunge la ceea ce înseamnă, inevitabil, limitele cunoaşterii umane. Şi acum mă prind la gândul că întregul volum „A opta zi”, în care au intrat cele mai multe dintre cosmograme, ar fi chiar un răspuns (pe circa... 300 de pagini!) la succinta ta întrebare, dragă Valeria. Un răspuns în... Da-Major, adică afirmativ: fiecăruia dintre noi i se dezvăluie – infinitezimal! – partea miraculoasă a universului, fiecare dintre noi, înclin să cred, comunică peste fire cu Universul şi Unic-versul.

212

– Unii pun în ecuaţie scrisul cu religia, alţii îl văd ca pe un act de psihoterapie / psihanaliză, alţii decupează din el spectacolul şi tragedia automistificării, ori numai partea de circ lingvistic şi sfidarea contextului sociocultural şi politic. Care crezi că sunt termenii reali ai ecuaţiei?

– Sunt absolut sigur că aceştia, amintiţi de tine, dar şi mulţi alţii, sunt exact „termenii reali” ai suprarealităţii sau chiar – suprairealităţii care este sau poate fi literatura. Aici să ne gândim şi la fantastica, fascinanta cosmicitate a subconştientului nostru. Nu, nu voi cuteza să dau soluţii... reale, pentru că termenii ecuaţiei creaţiei ca diversitate de manifestare a spiritului auctorial ar presupune, pe spaţii nespus de extinse, reveniri şi reluări obsesionale de subiecte, idei, teze, antiteze, declanşare contrapunctică în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea / universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica sintetică a scriitorilor şi creaţiei lor. Nu există o revistă care să ne poată pune la dispoziţie atâta spaţiu

– În portretul poetului Leo Butnaru, istoria literară va putea oare consemna ciudăţenii, tabieturi, gusturi sofisticate şi alte celea care fac deliciul cetitoarelor sensibile? – Dat fiind că sunt considerat a fi un scriitor normal, bineînţeles că am şi ciudăţenii. Însă mă strădui ca ele să rămână în culise. Sunt suficient de mult timp însingurat, astfel că îmi pot permite şi accepta unele năzdrăvănii, tabieturi, fără a solicita atenţia prea multora. A celor de astăzi sau a celor din istoria literară, precum zici. Însă unele ciudăţenii sau tabieturi îmi sunt oarecum proteice. Spre exemplu, am perioade în care nu pot să lucrez, fără a avea un fundal muzical adecvat, creator de atmosferă, pentru ca, brusc, de la un moment încolo, să nu suport nici cel mai mic sunet – oricare, fie el de la divinul Mozart, vulcanicul Beethoven sau sublim-delicatul Vivaldi. De la un timp, primul antract din spectacolul scrisului matinal îl dedic hrănirii porumbeilor. De nu fac acest lucru, nu mai pot relua, firesc, firul, subiectul... Ca să mă opresc doar la două mici singularităţi. Sau, poate, încă una: chiar dacă de multă vreme folosesc aproape exclusiv computerul, în care introduc până şi cele mai elementare note, fişe, îmi place ca pe birou, lângă cotul braţului drept, să am mai multe creioane, pixuri. Probabil, ele au o influenţă totemică, din primordialitatea scrisului...

– Se publică mult jurnalele, corespondenţa, mărturiile. Mie personal a început să-mi fie teamă să mai scriu scrisori, pentru că, din decenţă şi gândire proiectivă, mă autocenzurez şi scriu cumpătat, în loc să comunic spontan şi să las să-mi mai scape şi inevitabilele prostii. Chiar crezi că se face un serviciu istoriei literare publicându-se, postum, corespondenţa intimă a scriitorilor?

213

Pe timpuri, când poşta ajungea de la Berlin la Londra într-o lună de zile, o epistolă de a lui Leibniz către unul din colegii săi britanici putea să conţină un adevărat tratat ştiinţific, despre simbolurile matematice, calculul infinitezimal. Bineînţeles, din secolele XVII-XVIII spre noi, lucrurile, dar şi răvaşele s-au schimbat mult. Însă nu cred că cineva, peste un timp, nu va citi cu interes scrisorile lui Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, dacă ele vor exista. Oare editurile lumii nu vor câştiga bani buni din publicarea, peste vremuri, a jurnalelor intime şi a corespondenţei laureaţilor Premiului Nobel? Apoi, în cazul unor poeţi sau prozatori, se întâmplă ca tainica lor corespondenţă să fie chiar mai interesantă decât opera propriu-zisă. Iar debutanţii în literatură trebuie să fie adevăraţi devoratori de corespondenţă – fie ea a lui Flaubert sau Cehov, Joyce sau Cioran etc. Iar modul de a comunica al unuia sau altuia dintre noi depinde chiar de caracterul fiecăruia care, într-un caz, poate fi precaut, cumpătat, în altul – spontan, dezinvolt, ca în creaţie. Eu unul rămân a fi un cititor de jurnale şi corespondenţă, de bruioane şi variante

În fine, pentru om, cea mai curioasă şi mai stimulatoare de interes a fost şi a rămas fiinţa umană.

– Ai realizat o excelentă antologie a avangardei ruseşti. Care crezi că ar trebui să fie raportul dintre antologii şi istoriile literare?

– De fapt, două. Cea dintâi, cu 27 de poeţi (primul volum) şi 12 prozatori şi dramaturgi (volumul doi), plus câteva din zecile de manifeste ale avangardiştilor de diverse orientări, şcoli, curente şi... acalmii, până la urmă. Dar cea recentă, „100 de poeţi ai avangardei ruse”, este mai aproape de a fi declarată antologie sui generis. Ea ar putea fi urmată de o panoramă a avangardei, care ar include în jur de 220 de poeţi, unii – precursori sau din „vecinătăţile” afine ca ideaţie şi propulsie estetică sau uneori – asta e! –anestetică. Antologiile sunt partea... artistică a istoriei literare, miezul unui sistem de referinţe „cu marfa pe masă”, când cititorul poate să se implice „creator” în axiologie, structuri valorizatoare. Istoria literară „decretează”, iar antologia – recrutează adepţi sau oponenţi. Antologia, cu întregul ei corpus adiacent – biobibliografie, judecăţi axiologice succinte, note etc. – se plasează între literatura (poezia, proza) propriu-zisă şi istoria literară. Ar fi ca şi cum veriga de legătură.

– Şi încă o întrebare: de ce o antologie a avangardei ruseşti? Care crezi că este cota receptării în România a scriitorilor selectaţi?

– Avangarda rusă reprezintă o fenomenologie fascinantă, cu particularităţi distincte, cu adevărat originale. A avut ca protagonişti creatori geniali sau, incontestabil, atinşi de geniu – futuriştii / cubofuturiştii Hlebnikov, Maiakovski, Şklovski, Filonov, Burliuk, Krucionîh, Jakobson, akmeiştii Gumiliov, Ahmatova, Kuzmin, Vaghinov, Mandelştam, Odoevţeva, imagiştii Esenin, Şerşenevici, Mariengof, Ivnev, egofuturiştii Severeanin,

214

Olimpov, OBEREU-ţii (adepţii artei reale) Harms, Vvedenski şi Bahterev, constructiviştii Bagriţki, Selvinski, Şengheli; în diverse grupări avangardiste au activat Kandinski, Pasternak, Malevici, Zdanevici, Terentev, Antokolski şi atâţi alţii, de orientare avangardistă, însă în afara asociaţiilor. Precum e şi cazul Marinei Ţvetaeva. În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har. De ce tocmai (această... lume) pe un site dedicat unei poetese care s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e simplu: Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei, inclusiv – a celei avangardiste în fenomenala ei diversitate.

Şi încă o nuanţare la „de ce o antologie a avangardei ruse?” Pentru că am găsit, întru colaborare şi prietenie, susţinerea a câtorva exegeţi valoroşi ai acestei fenomenologii, care s-au arătat şi se arată de o generozitate copleşitoare, când e vorba să mă ajute să ajung la surse, la arhive, la documente. Aceşti colegi – personalităţi incontestabile, cu doctorate serioase, cu cărţi de referinţă, – locuiesc şi activează în Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, predau cursuri de avangardă la Halle (Germania) sau Madrid (Spania). Cu ei întreţin o corespondenţă-internet care mă ajută în procesul de traducere a creaţiei avangardiştilor, deoarece aceştia au avut nespus de multe lucruri noi, au utilizat zaumi (limbajul transraţional), au recurs la o fructuoasă verbocreaţie, astfel că, chiar dacă eu cunosc limba rusă la nivelul... ruşilor, să zic, în unele cazuri nu găsesc de unul singur „rezolvarea”, decodificarea şi, în evantai, mă adresez prietenilor-exegeţi, cu care, dimpreună, căutăm soluţiile. Chiar aşa: căutăm soluţii, pentru că în subtextele avangardei sunt sensuri care nu ţin de noţiunile de vocabular curent – ele sunt speciale, stratificate, polisemantice chiar şi în – uneori – aparenta lor „lipsă” de sens. (Uite, la acest capitol, aş putea publica ceva din corespondenţa noastră, pentru că ea conţine elemente inedite, de teorie şi... fantezie...)

Cota receptării? Înclin să cred că editurile sunt tot mai interesate de această fenomenologie literară. Apoi, din câte ştiu, în special după semnele şi mesajele care îmi vin din partea mai tinerilor colegi, avangarda rusă este în stare să producă surprize, chiar şi acum, după un secol de la fulminanta sa

215

afirmare. – Un nativ în zodia Capricornului este generos, creativ şi iremediabil

îndrăgostit de frumos. Ce anume este frumos pentru tine? – Mă surprinde plăcut, că pui, imperturbabil, o întrebare atât de

tulburătoare şi, am impresia, năucitoare prin câte ai putea răspunde. Păi, ce să spun? Frumoasă ar fi lumea în varianta ei... selectă, „redactată”, eliberată de tot ceea ce se ştie şi se crede că e rău, urât (şi aici – hăul, infinitul, lucifericul etc.). Şi întreg acest frumos al lumii pentru mine are drept liant, drept „clei spiritual”, cum spunea într-un poem marele pictor avangardist Vasili Kandinski, „aurul grăitor, elocvent” (vers din acelaşi poem), Cuvântul dinspre Homer şi Ghilgameş – spre Biblie, apoi spre literatura profană a lumii; muzica dinspre harfa elenă spre minunata orgă din Chişinău sau Riga şi sutele de discuri-vinilin şi CD-uri cu mii de ore de muzică, dimpreună cu miile de cărţi, zecile de tablouri din pinacoteca personală sau sălile de expoziţii ale lumii... Dar mă opresc aici, pentru că, am impresia, cel mai extenuant şi zadarnic este să încerci a defini Frumosul. În orice caz, propun să facem un popas, să ne mai tragem respiraţia, şi... sentimentul, şi gândul, şi... fiinţa.

– Ai scriitori preferaţi? – Cât frunză şi... „Firele de iarbă” ale lui Whitman! Sunt în perioada

(sau... epoca?) recitirilor şi nu pot să nu amintesc, spre exemplu, de Gogol. Uriaş! Dar ziceam şi de scriitorii anonimi, cum ar fi fost autorul epopeii „Ghilgameş”, scrise pe cele câteva mii de tăblii babiloniene de argilă. Dar cum să-l uităm pe „înspăimântătorul” Lautréamont cu „Maldoror”?... Alţi poeţi? – Majoritatea celor din „Panorama poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Şi aceasta nu ar fi „o listă”, ci doar un... motto la pleiada de mari scriitori pe care i-aş putea aminti cu fanatică recunoştinţă de cititor. (Am zis „Pleiadă”, drept implicită referinţă la grupul de stele din constelaţia Taurului. Pentru că suntem în anul Taurului, nu?)

– Avem dreptul să fim sceptici în privinţa destinului poeziei moderne?

– În privinţa „poeziei moderne”, poate că da, avem temei să fim şi sceptici. Dar nu în ce priveşte Poezia propriu-zisă, statornică, sub aspect valoric, în conştiinţa estetică a civilizaţiilor lumii. Iar paradoxul e că şi în miezul acestei „poezii moderne”, supuse scepticismului, există multă poezie autentică, de care timpurile viitoare nu va putea face abstracţie. Sau, poate, pe care o va scoate de sub „stigmatul” (sau doar incertitudinea) scepticismului.

– Şi o ultimă întrebare: cu ce mai seamănă norii? – O, îmi place întrebarea, pe care, acum mai mulţi ani, o puneam drept

titlu unei cărţi de nuvelete pentru copii, intitulată chiar aşa: „Cu ce seamănă norii?”. Cu ce să semene?... Poate că şi cu literatura... În proteismul lor, în

216

fantasmagorica lor alcătuire, realcătuire, frământ de forme şi arătări... Ţine de creaţia cerească, nu? Pe la mijlocul secolului trecut, priveam ca fascinat spectacolul norilor acolo, între Soroca şi Orhei, pe malul râului Răut, care a fost albia copilăriei mele şi despre care am scris mai multe în romanul memorialistic „Copil la ruşi”. O să-l recitesc, să văd dacă nu am uitat să vorbesc în el şi despre no(u)ri... La o adică, norii ar fi şi ei nişte iluzii necesare, precum spuneam într-unul din poemele ce dădu şi el un titlu de carte.

Valeria Manta Tăicuţu

(Spaţii culturale nr. 2, 2009)

217

CRED ÎN INSPIRAŢIE CA LEGE A ACŢIUNII (IRINA NECHIT)

– Dragă Leo Butnaru, felicitări cu ocazia aniversării a 60-a! Câţi din

cei 60 de ani ai tăi i-ai consacrat literaturii? – Dacă îi iau în consideraţie şi pe cei de... pre-scriitor, adică doar de

cititor, ar fi cam 55. Unul din aceşti doi de 5 gemeni jalona vârsta la care am mers la şcoală. Dar a fost un fel de... cvasifiasco, trebuind să mă retrag şi să amân plecarea adevărată pentru anul următor, 1955 (iarăşi dubletul-cinque), când împlinisem şase şi prinsei a înţelege, destul de vag, ce ar fi aia literatură. Peste decenii, am publicat un „Reportaj din Abecedar”; da, reportaj din prima mea carte din care am învăţat literele, scriscetitul cuvintelor, frazelor.

– Ai fost un copil răsfăţat? Ce daruri îţi făceau cei apropiaţi în copilărie?

– Anul trecut, am editat romanul memorialistic „Copil la ruşi”. În el scriu chiar despre părinţi, apropiaţi, învăţători, despre răsfăţ (sigur, nu m-a ocolit oarecum alintul, ca unic copil în familie) uman, dar şi despre răsfăţul naturii, în special cel al Răutului, râu important altădată. Am fost iubit şi la şcoală. Sau – la şcoli, pentru că am învăţat în mai multe. Iar dacă cineva ar dori să cunoască romanul „Copil la ruşi”, amintesc că, mai întâi, el a fost publicat în revista „Sud-Est” (nr. 4, 2006; Nr. 1, 2, 3, 4, 2007). Poate fi accesat prin internet.

– Despre ce erau primele tale poezii? –Despre frumuseţi şi... naivităţi! Îmi amintesc că, la un moment dat,

mă fascinase un cuvânt ce mi se părea mai special: urdiniş. Bineînţeles că am scris despre albine. Şi atunci, şi după. Regretatul poet Ion Vatamanu îşi intitulase articolul despre prima mea carte, „Aripă în lumină”, chiar aşa: „Unde să duci o albină?”.

– Până în prezent ai publicat 60 de cărţi de poezie, eseuri, publicistică, traduceri, pagini de jurnal etc. E un număr-record de titluri, pentru multe din cărţile tale ai obţinut premii. Cum arată masa de scris a unui campion în domeniul literelor?

– Nu cred că aici e firesc calificativul de „campion”. În caz contrar, cine ar fi fost Arghezi, ale cărui zeci de volume din „Scrieri” stau sus, în raft, pe stânga biroului meu? Iar pe dreapta, alte zeci de volume ale lui Dostoievski, Tolstoi... Dar suta de romane a lui Balzac?... Să nu ne facem

218

iluzii: nu suntem noi din cei care scriu atât de mult, încât nici Dumnezeu să nu reuşească a citi tot. Iar masa mea de scris, cu vecinătăţile ei imediate, alcătuieşte o privelişte în care mă descurc doar eu unul. Paradoxal, însă doar „abisul, neantul” computerului mă ajută să ordonez cât de cât cele ce nu încap pe masă. Fişiere, fişiere... care îmi amintesc că, pe timpuri, eram fanul lui Robert (zis Bobby) Fischer, campionul lumii la şah. Şi până astăzi mai sunt nedumerit, de ce în „Dicţionarul enciclopedic” român nu i s-a pus şi poza yankeului care îl bătuse pe marele maestru sovietic...

– Am impresia că scrii non-stop. Există totuşi momente în care simţi că nu ai putea să aşterni pe hârtie niciun rând?

– Da, când sunt acaparat de pictură sau muzică. Dar, în primul rând, când sunt solicitat, de repetate ori, de recitirea Celor Mari. Gogol, Cehov, spre exemplu. Sau mulţi din autorii pe care A. E. Baconsky i-a inclus în „Panorama poeziei universale contemporane”. Din alt punct de apreciere, toate astea ar fi ca o re-pregătire (un nou cantonament!) pentru... scris, rescris... Iar dacă am crize, deja ştiu că, după două-trei luni, sau după o jumătate de an, ele trec. Pentru că sunt crize personale şi nu... mondiale, ca cea care, astăzi, ne încearcă atât de dur.

– Cum ajungi în starea de transă, cum provoci delirul verbal? – Sunt dintre cei care cred în inspiraţie ca lege a acţiunii în domeniile

care, de fapt, nu recunosc niciun fel de legităţi! Mai multe am încercat să le desluşesc, pornind de la viaţa şi creaţia Celor Mari, în volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile”. Iar „stării de transă” i-aş spune, simplu, starea de fascinaţie, pe care, uneori, o pot provoca prin... luciditate!

– Unii critici au observat că scrii „o poezie fără complexe” şi că ironia, dezinvoltura sunt caracteristice poemelor tale. Cum te-ai debarasat de complexe?

– Cred că nici nu le-am prea avut. Posibil, şi din această cauză criticul Mihai Cimpoi a ajuns să mă „revoce” din generaţia în care tot domnia sa mă plasase, declarându-mă deja intergeneraţionist. E aici un bob de adevăr. Apoi, m-au încurajat să nu am complexe doi critici literari eminenţi – Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici care, începând cu anul 1990, mi-au publicat relativ frecvent versurile, proza, eseurile în prestigioasele reviste „România literară” şi „Luceafărul”.

Dar, bineînţeles, nu m-am împăcat cu gândul că aş fi un... apatrid literar şi mi-am zis că aş face parte din generaţia iluziei necesare – cea mai generoasă, care adună într-un dimpreună-a-fi spiritual autori de diferite vârste şi chiar din diferite epoci, inclusiv din, cum zicea Stănescu, „draga mea antichitate dintr-un secol viitor”.

– Fănuş Neagu te-a numit „diavol cu barbă, într-o lume din scoarţă de lemn domnesc”. Ţi-au plăcut cuvintele lui Fănuş Neagu?

– Cine nu şi-ar dori pensulaţiile portretistice scăpărătoare ale lui Fănuş

219

Neagu? Le ţinem minte din splendidele sale „Cărţi cu prieteni”... Iar din alte portrete-scrise cred că „m-au prins”, în esenţe, Ioanid Romanescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Grăsoiu, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Vitalie Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Adi Cusin, Em. Galaicu-Păun... La rândul meu, am schiţat mai multe portrete ale personalităţilor literare contemporane.

– Cum a apărut poemul „Hypatia”, apreciat foarte înalt de Cezar Ivănescu?

– Mă scuteşte de un răspuns mai sofisticat chiar începutul poemului: „Probabil, numele tău deja îşi pierduse speranţa/ de a mai reveni cândva din adolescentinele peşteri/ ale memoriei mele. Şi, la drept vorbind/ nu prea ai când medita în sudicul oraş Odessa…//…Cum nu m-aş fi bucurat că în lume mai sunt încă/ atâtea tinere care au în văz mirare potolit-licăritoare/ în căpruiul ochilor ce aduceau a tămâie topită?/ Le priveam cum trec (era prin 1974, aveam 25 de ani)/ ducând în plase zemoşi arămii ce ai fi pariat că şi ei/ au fost modelaţi pe roata olarilor antici, mai apoi –/ scoşi în năvoadele pescarilor odată cu/ amforele eline din/ subsolurile mării doldora de scoici...”

Cam aşa a fost, la Odessa, sus, la capătul Scărilor Potiomkin, de unde priveam portul, marea şi imaginarele zări din Egiptul roman, pe fundalul cărora se profila chipul Hypatiei, grecoaică celebră în matematică, filosofie şi astronomie, linşată de un grup de fanatici în anul 415. Dar, implicit, mă gândeam şi la unul din bunicii mei, pre nume Hypatie, memoriei căruia i-am şi dedicat poemul în cauză.

– Precum menţionai, sintagma „Iluzia necesară” e definitorie pentru creaţia ta. Trăieşti şi azi din iluzii? Ai renunţat la ele?

– Trăiesc şi din iluzii, fireşte. Pentru că, precum le-am definit în poemul respectiv, ele sunt: „nerăbdare şi fugă de grabă, dovadă şi taină amară”, „psalm biblic şi sens din tratate, descântec şi scriere clară, înţeleaptă naivitate”, „speranţă ajunsă credinţă, cărbune şi floare de pară, evadare din umilinţă”, „otravă şi leac ce întremează”, „abis şi amiază solară, visare visând că visez”... Din toate ale noastre, făcute sau doar năzuite, din modesta izbândă dulce-amară – „şi ţie ceva-ţi aparţine – iluzia mea necesară”...

– Dintre poeţii de avangardă ruşi pe care i-ai tradus în ultimii ani, care este cel mai aproape de poetica ta?

– Cel care îşi imagina universul ca pe o carte unitară şi unică, poetul pe mormântul căruia fusese scris: „preşedintele globului pământesc” – Velimir Hlebnikov. Apoi să nu uităm că, în diverse perioade, au fost avangardişti şi Mandelştam, Ahmatova (akmeişti), Pasternak (futurist), Esenin (imaginist), Ţvetaeva, care a reformat/ reformulat prozodia rusă în esenţe, nu în forme. Dar Maiakovski? Dincolo de prejudecăţi, creaţia lui de juneţe este a unui poet uriaş. Şi atâţia alţii din fascinanta fenomenologie a avangardei...

– Ai realizat şi ai publicat foarte multe interviuri cu personalităţi ale

220

culturii române. Ai o simpatie aparte pentru genul interviului? – Să zic că „am avut”?... Vorba e că, anul trecut, am editat cel de-al

cincilea volum de dialoguri, „Răspund, deci exist”, spunându-mi că – basta! – nu mai revin la acest gen, pe care l-am practicat încă de student, de prin 1969... Şi-apoi, când mă uit la cuprinsele respectivelor cărţi, îmi dau seama că deja am conversat cu majoritatea personalităţilor literaturii panromâneşti – cei mai mari poeţi, prozatori, exegeţi. Plus că au apărut colegi mai tineri, care fac respectiva meserie cu destulă artă.

– Ai condus câţiva ani Filiala din Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Cum pot fi dinamizate relaţiile dintre scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului?

– Din păcate, relaţiile instituţionale între malurile Prutului sunt anevoioase, uneori – formale, verbioase, puţin eficiente. Dincolo de ele, contează comunicare personală, directă, asistată de francheţe, dar şi de acuitatea abordării şi elucidării problemelor – comunicarea cu colegii, redacţiile revistelor, editurilor etc. Prin racordarea nivelurilor de inteligenţă, la care noi, prutonistrenii, nu trebuie să fim deficitari. Scriitorul din Moldova Estică are o experienţă unică, inegalabilă. Prin urmare, este important să ştie a o mobiliza pentru scrisul său.

– O să mai faci şi altceva, în afară de literatură, de-acum încolo? – Sper că, înainte de toate şi – precum înainte! – tot recrutul literaturii

să rămân. Însă nu este exclus să revin şi la vechea mea pasiune pentru grafică, desen. Oricum, omul nu poate să nu se arate „deschis” posibilelor surprize pe care i le pregăteşte destinul.

Irina Nechit

(Jurnal de Chişinău, 16.I.2009)

221

DE CE – ABC? (CULIŢĂ IOAN UŞURELU)

– Observând palmaresul creaţiei tale cu zeci de volume, cu înscrierea

ta în multe antologii, cu traduceri în aproape douăzeci de limbi şi cu premii de la US din Moldova dar şi de la US din România, nu crezi că autorităţile ar trebui să-ţi fie recunoscătoare şi să-ţi dea mai multe drepturi?…Chiar ce drepturi au scriitorii moldoveni?

– Care autorităţi?... În ultimii ani, cele mai multe cărţi le-am editat în dreapta Prutului, astfel că nu prea ştiu ce să punctez la „Drepturile scriitorilor moldoveni”. Mă interesează, eminescian opinând, doar ceea ce s-ar numi: scriitor român şi punctum. Nu obişnuiesc să mă refer la pluralul... singular al colectivităţii scriitoriceşti. Munca noastră e una personală, a creatorului „într-un singur exemplar”. Colectivitatea scriitoricească te sustrage de la Cuvânt (Logos), cel care a fost la Început şi cel care va fi la Sfârşit. Probabil, unul şi acelaşi.

– Urmărind capitolele din ,,Lampa şi oglinda” în legătură cu orgoliul şi harul scriitorului, te întreb dacă găştile literare există şi în Moldova? Eu am sesizat două… tabere…

– Comunic în special cu colegii din dreapta Prutului şi cu cei din Interriverania Prutonistreană care, în concepţia mea, sunt scriitori români autentici. Mă gândesc la colegii şi prietenii grupaţi în jurul revistelor de la Chişinău „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (Bălţi), „Stare de urgenţă” (Chişinău-Bucureşti). Indiferent de vârstă, ei alcătuiesc o stare de creaţie. Iar despre Uniunea Scriitorilor din Moldova nu mă simt tentat să (mai) vorbesc. Ca şi cum ar fi, pentru mine, un capitol închis. E multă tristeţe şi anchilozare acolo... E chiar şi ceva „ieri brejnevist”, statutul ei fiind unul din cele mai nedemocratice (spre exemplu, a fost exclusă, tacit, uzurpator, clauza că preşedintele nu poate fi ales decât pe două termene, ca în lumea civilizată). Şi totuşi, dacă e să ne referim la ceea ce numeşti găşti, mă ajută să răspund un confrate, Eugen Lungu, sagace critic literar, care scria în replică celor de pe versantul opus: „Apariţia antologiei «Literaratura din Basarabia în sec. XX» a probat şi altceva decât un secol de literatură – ea a adâncit şi mai mult clivajul dintre cultură şi subcultură. Zarva cea mai mare împotriva celor 12 volume a venit de la liziera literaturii, de la condeierii cu mormane de opuri dar fără operă. Agitaţia lor concertată, un fel de paradă a mediocrităţilor, a accentuat, dacă mai era nevoie, statutul lor de marginali. Luat aparte fiecare

222

dintre ei era un ins cu o anume bibliografie; adunaţi împreună ei materializează un fenomen. Al lumii paralele cu literatura. Cu cât vâlva e mai mare, cu atât mai mult iese în relief esenţa acestei mase gri care interesează prezentul doar statistic, iar viitorul… mai vede el!” Iar „lumea paralelă” de la Uniunea Scriitorilor din Moldova cuprinde cam trei sferturi din membrii ei...

Iar eu, ca să revin cu unele accente, pot trage concluzia-răspuns (şi... răspundere) că nu am făcut parte din găşti, dar, uneori, ca şi acum de altfel, am resimţit, resimt efectul de grup. În sens benefic, deoarece accept apropierea de un grup, mai mult convenţional, ceea ce, mai direct vorbind, ar însemna cei care plăsmuiesc nişte reviste care îmi plac, pentru care scriu, de care aminteam mai sus.

– Sunt vremurile noastre compatibile cu caracterul ? De fapt, ce primează la omul literelor? Caracterul sau opera?

– Nu cred că există scriitor valoros fără caracter. Greu să-ţi imaginezi vreo personalitate în dispensă de caracter forte. Caracterul înseamnă distincţie – de a simţi, reacţiona, de a scrie, de a crea (inclusiv alte caractere), de a aborda şi rezolva probleme socio-existenţiale, de a te poziţiona şi reacţiona faţă de puterea politică. În subtextele operei unui scriitor există, obligatoriu, şi amprentele caracterului său. Citisem undeva că numărul de adjective sau substantive utilizate, în engleză, pentru descrierea caracterelor ar fi de circa 18 mii. E drept, esenţiale sunt cam 49 de trăsături. Dar, oricum, uite aici literatură, domnii mei! Atâtea nuanţe, atâtea posibilităţi de accentuare, reliefare, manifestare... Chiar şi în vremurile noastre corupătoare, ruinătoare de caractere...

– Hemingway afirma că un scriitor, după terminarea textului, este şi trist, şi fericit. Cum se simte Leo Butnaru în faţa foii albe? Dar după finalizarea textului?

– În faţa filei albe vin deja oarecum pregătit, „instigat”, provocat de o metaforă, de o idee. Când nu am ceva din cele amintite, trăiesc deplina fericire a libertăţii, bucuria de a citi şi reciti, de a umplea, în timpul lecturii, zeci de fişe cu note. Încă din studenţie, de prin 1968, sunt un împătimit al fişierului. Pentru că scrisul are şi partea lui regizorală, să zic, tehnică – nu? Scrisul e inspiraţie, dar şi combinaţie. Pentru că nu (doar) inspiraţia provoacă proverbialele 99% de transpiraţie.

Iar după terminarea textului trăiesc o stare de continuitate spre alt text. Permanent, am o întreagă proiecţie de teme in nuce, dar şi teama că nu voi reuşi să ajung la toate.

– Ce-a reprezentat femeia în viaţa, în creaţia ta? – Uneori – Muza, alteori – …Hurmuza, adică nu doar inspiratoarea, ci

şi creatoare de proză a vieţii (şi viitoarei morţi...). Uneori – luciditatea, alteori – absurditatea, şi aceasta – de asemenea inspiratoare, emulativă. Este Femeia-Poezie care, precum cea din textul Ea şi coperta a IV-a: „Din cărţile

223

mele/ poezia i se adresează lumii:/ „Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice/ scoţând degetul printre file/ şi arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Femeia este interlocutorul în eterna problemă a dragostei, când „Între inimile noastre/ doar un fir de nisip/ poate să încapă/ – din el/ perlă ar putea să nască/ dar şi pustiul cu el poate-ncepe”, ca să mai amintesc şi de acest poem, pe care l-am scris acum treizeci şi ceva de ani.

În fine, nu ştiu dacă Henrik Ibsen, aflându-se singur în faţa unei femei irezistibile, ar fi rostit ceea ce avea să scrie: „Cel mai puternic om din lume e cel cu desăvârşire singur”...

– Ai fost primit în US din Uniunea Sovietică, în US din România, eşti membru al Academiei Avangardei Ruse, al PEN – Centrului Moldova… O experienţă de excepţie… Cum le-ai putea descrie pe fiecare din aceste instituţii? Întâmplări, oameni, evenimente…

– Probabil, e aici şi o umbră de glumă – cum să cuprinzi, descriptiv... neantul atâtor instituţii?... Dar, dacă e să întrebăm şi să răspundem serios, referinţele, directe sau implicite, apar în jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor”, „Perimetrul cuştii”, „Drumul cu hieroglife”, în cele cinci cărţi de dialoguri (interviuri) cu zeci şi zeci de personalităţi ale scrisului panromânesc, în cărţile mele de eseuri, în care am inclus texte sugerate de diverse probleme şi manifestări ce ţineau de instituţiile amintite. Este tocmai ceea ce exprimă unele titluri ale volumelor mele de dialoguri – „Prezenţa celuilalt”, „Spunerea de sine”, „Micşorarea distanţei”, iar primul din serie se numea „Răspuns şi răspundere”; ba chiar şi titlul celui mai recent volum de interviuri: „Răspund, deci exist”... Este norocul de a fi cunoscut mari personalităţi ale diverselor culturi. Colaborări, colegialitate, prietenii... Traduceri reciproce. Deschideri spre lume. Şi prezenţa ta în lume. Şi acut-jubilativa conştientizare a faptului a ceea ce a însemnat să cadă un imperiu, un lagăr politic, să cadă comunismul: suntem liberi şi trebuie să învăţăm a folosi la maximum această libertate.

– Te pasionează Avangarda Rusă. Dar avangarda românească este oare cunoscută în lume?

– Înainte de a-ţi răspunde, am făcut o mică operaţiune de căutare pe web a referinţelor despre „romanian avangarde” şi „russian avangarde”. Rezultatele sunt, respectiv: 120 000 (pentru noi) şi 2 170 000 (pentru ei). Sau să cătăm în limba în care a fost scrisă respectiva literatură: „avangarda română” – 110 000 (fără ghilimele) şi 4 866 (cu ghilimele); la „русский авангард” (avangarda rusă) – respectiv, 3 118 513 şi 81 307. Chiar şi cu iminentul factor aleatoriu inclus, şi aceste constatări spun ceva, – nu?

De ani de zile, întreţin o corespondenţă implicată în actul traducerii, întru elucidări de teze şi antiteze, subtexte şi nuanţe, cu colegi din Rusia, însă care predau cursuri de avangardă rusă în Germania sau Spania. Să fim siguri că sunt şi prin SUA, Marea Britanie etc. Ca să nu mai vorbim de cei de la

224

Moscova, Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Tambov, unde există catedre specializate în avangardă etc. Avangarda rusă e o fenomenologie uluitoare, avându-i de protagonişti, la diverse etape ale ei, pe Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Burliuk, Şklovski, Jakobson (futurişti, cubofuturişti), Mandelştam, Ahmatova, Gumiliov, Odoevţeva (akmeişti), Esenin, Şerşenevici, Mariengof (imaginişti), Severeanin (egofuturist), Bagriţki, Selvinski (constructivişti), Harms, Vvedenski, Zaboloţki (OBERIU – arta reală)... În afara grupărilor, dar implicaţi în avangardă au fost şi Pasternak, Ţvetaeva... Nu găsiţi aici autori atinşi de geniu sau chiar geniali? Plus faptul că începuturile avangardei ruse sunt fixate în anul 1908, când studentul V. Hlebnikov publică în revista petersburgheză „Vesna” (Primăvara) proza ritmică „Ispitirea celui păcătos”, iar secretarul de redacţie al acestei publicaţii, V. Kamenski, constată că: „Pictura şi poezia au conştientizat libertatea lor” (ca motto al cubofuturismului). Iar avangarda românească are un oarecare ecart faţă de respectiva mişcare literară europeană... Unde mai punem că unii din protagoniştii avangardei de la noi au ajuns în... avangărzi „străine”, au scris în alte limbi, pe când avangarda rusă nu se concepe în afara limbii ruse, în care au muncit cu ingeniozitate şi tenacitate, în care au verbocreat cu pasiune şi debordantă inventivitate chiar şi unii dintre autorii care au emigrat. Ar fi multe de discutat, de specificat la acest capitol. De altfel, am făcut-o nu o singură dată în mai multe eseuri.

– Am citit ,,leologismele’’ tale… Sunt extraordinare… Cât datorezi înţelepciunii lui Cioran, înţelepciunii antice…?

– În tinereţe, citeam şi reciteam cugetările lui Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld. Apoi cărţile din celebra colecţie „Cogito” a editurii „Albatros”. Ceea ce, însă, nicidecum nu înseamnă că îmi pusesem gând special să învăţ a scrie eu însumi maxime, aforisme. Mai curând, pentru mine adagiul a venit ca un... adagio, prin intermediul poeziei şi nu al raţionării la rece. Încă din perioada uceniciei literare, am avut o predilecţie nedisimulată pentru poemul laconic şi foarte laconic. Iată un distih din 1976: „Cu faţa ta crispată de ură/ nu păta lumina”. Sau un final de poem scurtisim din prima mea carte: „Cum e, trac-to-ris-te,/ – toată ziua să vezi ciocârlia,/ dar să n-o auzi?” Astfel că adagiul, fost adagio poetic, pur şi simplu nu era decât o metaforă ce „evada” din genul ei, pomenindu-se în spaţiile ceva mai „reci” ale lucidităţii, ale ludicului. Am tot lăsat prin fişier, prin caiete multe gânduri aruncate aşa, la întâmplare, iar acum vreo 15 ani, mi se pare, când mergeam spre Botoşani cu prietenii mei ieşeni, ne-am oprit la Hârlău, unde, de obicei, ne beam „tradiţionala” cafea în preajma minunatei Biserici Domneşti. La un moment dat, în vitrina unei librării... Trebuie să spun că jumătate din spaţiul fostei „librării întregi” era deja alocat pentru sediul filialei nu mai ştiu cărui partid... Aşadar, în vitrină văd „Dicţionarul de neologisme” şi, brusc, mă întreb: de ce nu aş aduna eu notele, gândurile de care pomeneam mai sus într-

225

un „Dicţionar de leologisme”? Mai în glumă, mai în serios, le-am spus despre aceasta prietenilor Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon, ei... au căzut de acord, şi... – cam asta e. Mă bucur că ţi-a atras atenţia trecerea de la adagio la adagiu...

Dar, la capitolul datorii, ar trebui specificat ceva important: fiecare dintre noi, autorii de azi, trebuie să recunoaştem cu... recunoştinţă că în constituirea noastră profesională, ca destin, se află, implicit, şi munca multor mari autori ai lumii şi, noi, prin ce facem, trebuie să reîntoarcem ceea ce am primit şi mai primim ca dar ales.

– Având o operă şi, prin ea, un mare prestigiu, nu te-a tentat politica? N-ai fi putut face mai mult pentru cultură ca deputat sau ca senator?

– Probabil, literatura este cea mai geloasă, cea mai posesivă preocupare umană, te vrea integral, cu tot timpul şi spaţiul sufletului tău. Dar nu numai atât: mi se pare a fi şi cea mai captivantă. De ce ţi-ai trăi viaţa în amuzantul, ilarul, guralivul plictis al „profesionismului” politic? Apoi, de regulă, omul de artă implicat în politică suportă consecinţe grele. Să ne amintim de Dante. El a fost primul nenorocit de politică. Dar parcă am putea aduce puţine exemple din eşecurile scriitorilor implicaţi în politica din România sau Republica Moldova? Grav e că, de cum sunt catapultaţi din politică, scriitorilor prind a li se vedea certe semnalmente de ratare sau retardare în creaţie.

– Nu te-a bătut gândul să fii, pe vremea opresiunii sovietice asupra ţării tale, un alt Octavian Goga, care să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România?

– Pe când eu, adolescentul, venisem la facultate şi, îndârjit şi fascinat, am purces a mă autoinstrui, a face studii de literatură universală, dar, mai ales, încercând să înţeleg contemporaneitatea scrisului lumii, la Bucureşti se întâmpla o mare descătuşare spirituală, inclusiv poetică, publicându-se minunata colecţie „Luceafărul”. Debutau, se afirmau Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Gabriela Melinescu, Mihai Ursachi, alţii. Aveam acces la primele lor cărţi, vreo doi ani procurându-le şi la Chişinău (curând, autorităţile comuniste au închis raionul de carte românească), apoi la Odessa, Cernăuţi, Moscova, Leningrad... Prin urmare, nu mai puteam merge pe urmele lui Octavian Goga, chiar dacă îl citeam, îl cântam, îl comentam, însă de modele îmi erau alţi poeţi. „Devoram” minunatele colecţii, perfect valabile şi azi, „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”... Ceea ce, însă, nu înseamnă că eram rupt de năzuinţele patriotice ale unei părţi a intelectualităţii din Basarabia: în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Era şi mâna KGB-

226

ului pe iscălitura de expulzare. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime.

În ce priveşte ceea ce numeşti cutezanţa de a duce „ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România”… Pare-se, e cunoscut cazul basarabenilor Ghimpu şi Usatiuc, când unul din ei, cerând audienţă la Ceauşescu, a tot fost amânat câteva zile, pentru ca, în fine, să i se spună: „Lăsaţi, tovarăşe, demersul la noi şi veţi primi răspuns”. Demersul era unul despre ce ar trebui să facă România pentru ajutorarea românilor din Basarabia, pentru eventuala reunire, pentru... Şi care credeţi că a fost răspunsul promis de cancelaria lui Ceauşescu? Un răspuns-denunţ la KGB... Ajuns la Prut, petiţionarul basarabean este arestat la vama Ungheni. Urmează un proces de răsunet în Chişinău, Gheorghe Ghimpu şi cu Alexandru Usatiuc, care alcătuiseră şi un „guvern din umbră”, alegându-se cu grele condamnări în Gulag... Aşadar, îţi imaginezi ce „floare la ureche” era să duci şi să aduci ceva din România?... Prin 1964, studentul Mihai Moroşanu a fost condamnat la închisoare doar pentru faptul că şi-a „dezorientat” colegii, în timp ce profesorii Institutului Politehnic mergeau să depună flori la monumentul lui Lenin, el îndemnându-şi camarazii să depună florile la monumentul lui Ştefan cel Mare... Dar câte alte cazuri de persecuţie, de ingerinţe ameninţătoare din partea KGB-ului!... Cam astfel se încheiau atunci speranţa şi frăţia noastră: prin încătuşare... Dar uite că nici azi încă nu ne-am prea descătuşat, pe ambele maluri...

Dar, în acelaşi context, în sens de întâmpinare, e perfect logică şi repoziţionarea întrebării tale, iubite confrate: De ce, exact în aceleaşi vremuri, la Bucureşti sau Iaşi, Craiova sau Cluj, Focşani sau Galaţi, în toată geografia şi... conştiinţa românească, nu au apărut scriitori-patrioţi care „să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România” şi din România – în Basarabia?... De ce nu se vorbea în şcoala socialistă românească despre Moldova Estică, de ce nu pomenea de Basarabia presa românească, radioul, televiziunea?... Grele întrebări... Apăsătoare... Şi astăzi când, iată, patria mamă România vrea să ne reunim prin... regim de vize, întreţinut cu atâta străşnicie... Nu-ţi pare de râsul gâştelor care au salvat Roma?... Dar cine va salva România, dimpreună cu Moldova Estică?...

– Oare pe voi, trăitorii din Moldova, experienţa balaurului totalitarist comunist cu două capete, unul rusesc, celălalt moldovenesc, nu v-a obligat să fiţi duplicitari, nu v-a îndemnat să scrieţi mai încifrat sau să aveţi o mare literatură de sertar?

– În ultimele două decenii de existenţă a Uniunii Sovietice nu te mai obliga nimeni, totul mergând cam spre indiferenţă, apatie, bancuri despre orice ins politic, despre situaţia de facto etc. Dacă nu ţineai să faci carieră, puteai să te manifeşti oarecum liber, ştiind că eşti şi urmărit, şi ascultat, şi

227

îndosariat, însă nu puteai fi arestat. Unii intelectuali, inclusiv scriitori, s-au ţinut departe de colaborarea cu regimul, au evitat oportunismele. Alţii, din contră, pe când bolşevicul suprem al RSSM, Ivan Bodiul, tuna şi fulgera de la tribună contra naţionalismului, românismului, ei parcă l-ar fi susţinut, ticluind texte despre Lenin, partid, calomniind românii şi România. Mai grav, se dedau pedofiliei ideologice, să zic, băgând în căpşoarele copiilor textuleţe, cântecele stupide despre marele cârmaci Vladimir Ilici, despre ce bine e în Uniunea Sovietică, despre... Dar literatura de sertar a fost puţină. Ca şi în România, de altfel. Pe de altă parte, în URSS nu mai erau la modă dezmăţurile encomiastice gen florilegiile dedicate lui Ceauşescu şi PCR. Colaborau, de cele mai multe ori benevol, doar lichelele şi ariviştii. Existau şi încifrări, însă, nu peste mult timp, la sugestia hipervigilenţilor mankurţi, ele erau sancţionate. Au fost retrase din librării şi topite cărţi de Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovshi, Ion Vatamanu... Nu a mers deloc uşor nici colecţia tinerilor de atunci „Debut”, cărţile noastre fiind ţinute cu anii în sertarele editurii. Apoi să nu uităm că Republica Populară, apoi – Socialistă România era o ţară independentă, pe când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – o colonie, totuşi, dintr-un dublu imperiu, rus şi sovietic. Plus lichelismul autohton, cozile de topor de diverse calibre. Unele din astea, cozile, sunt bine mersi şi astăzi, vădindu-şi abilităţile de oploşire oportunistă, pe care şi le-au grădinărit pe timpuri, chiar trecând drept (strâmb!) „patrioţi români”, fiind directori de publicaţii...

– Acum însă – cred – totul s-a schimbat… Chiar şi idealul scriitorului din Moldova? Care o mai fi acest ideal?

– Probabil, trebuie întrebaţi diriguitorii Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, dacă cei de pe listă au sau ba idealuri. Când eşti liber, trebuie să încerci a-ţi da cât mai deplin măsura harului. Pentru fiece scriitor din Moldova Estică, idealul... ideal ar fi, ar trebui să fie să ajungă un foarte bun scriitor român, recunoscut ca atare în pretutindenea limbii lui Eminescu (dar – de ce nu? – şi a lui Enescu).

– Câţi prieteni adevăraţi ai în acest moment? Prieteni care să se bucure de /pentru CELĂLALT?…

– Nu duc o contabilitate… Pot constata doar că, în casa noastră, la sărbătorile de familie, nu vin obligatoriu doar scriitori. Printre prietenii noştri, vechi, excepţionali, buni, generoşi, avem medici, cineaşti, ingineri, pictori, profesori, oameni simpli, ca ieri, azi angajaţi în activităţi capitaliste, să zicem. Am prieteni buni şi în dreapta Prutului... Iar în ceruri deja dăinuie umbrele altor prieteni, cu care ne apropiaserăm sufleteşte pe când, cum scria un coleg, eram tineri şi aveam de unde muri.

Apoi, ar fi nedrept să nu spun că am mai mulţi colegi tineri care mi-au devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au prefaţat cărţi, au scris despre ele, sunt primii cititori ai mai multor texte pe care le prezint la revistele pe care le

228

vârfuiesc dânşii cu multă inteligenţă şi profesionalism. – Cât de mari sunt diferenţele între scrisul tău din tinereţe faţă de cel

de astăzi ? Dacă sunt… – Diferenţa e una sensibilă: scrisului din tinereţe îi lipseşte armătura

experienţei, ca esenţă, pe care aveam să o acumulez peste ani. Ca să nu vorbim – vorbind, totuşi! – şi de obligatoria profesionalizare. Dar, în mare, eu, cel ajuns deja la mai multe decenii de existenţă literară, rămân fidelul... discipol al debutantului, tânărului scriitor care am fost... Sper că nu ne-am dezamăgit, mutual...

– Ne amintim că Blaga era foarte meticulos în creaţie, dar şi în păstrarea însemnărilor despre el din ziare, cărţi şi reviste. Îşi pregătea, s-o spunem, posteritatea?… Tu cum scrii şi cum îţi pregăteşti…posteritatea?

– Nicio posteritate nu va rezista contra încălzirii globale, globalizării uniformizatoare şi, peste câteva milioane de ani, definitivului apus al soarelui. Oricât de orgolioşi am fi, să nu luăm în deşert preceptul eclesiastic: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Sau doar – de curent literar vânare... Unde mai punem că nu sunt excluse, în acea „posteritate”, mutaţii psiho-entropice, să zic, uluitoare, în urma cărora codul-receptor al celor din viitor va fi cu totul altul, incompatibil cu modulaţiile informaţionale, inclusiv cele ale literaturii, pe care le lăsăm noi. Astfel că nu se ştie cam câţi din miile şi miile de autori ai contemporaneităţii noastre vor fi incluşi, ca interes, în ceea ce în teoria informaţiei se numeşte: „Mărime fundamentală care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”. Şi acest/ acel element, pentru a fi transmis, mă tem că, mai întâi, va trebui să fie tradus sau trecut dintr-un cod în altul. Şi nu e sigur dacă posteritatea va avea timp şi chef să se ocupe şi de ceea ce a rămas de la noi...

Dar, probabil, este important să ştim a ne pregăti nu atât posteritatea, cât chiar ziua în care trăim, scriem, citim, conversăm, ne bem paharul bucuriei sau amarului. (Însă văd că de la posteritate ajung la un fel de... post-ereticitate, ca să îndrăznesc a verbocrea ceva extra-DEX...)

– Un scriitor prolific este un grafoman? Punem semnul egal între prolificitate şi grafomanie? Critica, dar şi creatorii, n-ar trebui să clarifice nuanţele? Tu cum vezi chestiunea?

– Probabil, critica a şi clarificat ceva important, şi mai clarifică, în cazurile zecilor de volume ale lui Balzac sau Proust, Tolstoi, Turgeniev sau Dostoievski. Poate că şi în cazul interminabilului roman al lui Musil „Omul fără însuşiri”… Dar Shakespeare, Goethe?… Sau, dintre contemporani, americanul John Uprike. Dar fulminantul, neobositul Umberto Eco? Concluzia ar fi una: aceştia şi atâţia alţii au fost şi sunt scriitorii marilor însuşiri. În plan autohton, în respectiva ecuaţie s-ar încadra doi scriitori prolifici – Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, „Scrierile” acestuia ajungând, în 2005, la 46 de volume... Prin urmare, să ne referim la... ortomani, nu la

229

grafomani, – ca să zic uşor baladesc pe plaiurile unde a fost izvodită „Mioriţa”.

Dar, în general, în literatură, în artă, acolo unde contează individualitatea creatoare, este spaţiul (sau chiar, se mai zice, universul) în care „semnul egal” nu există, nu e funcţional...

– Marea literatură rusă care, sunt sigur, a fost ţâţa de la care ai supt cultură adevărată, ca şi literatura românească, au stat la temelia formării viitorului scriitor Leo Butnaru? Cine şi cum te-a influenţat?

– Marea literatură, ca asumare conştientă de studiu, cunoaştere, iniţiere profesională, „a venit” abia după ce am citit (după 17 ani) marii autori români, după ce am început a face şcoală serioasă la excepţionala revistă „Secolul 20” (unul din magiştrii mei!), după ce i-am citit pe uimitorii poeţi traduşi în celebrele colecţii „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Şi cele două sau trei volume de „Poezie germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”. Apoi mi-a dat mari bătăi de cap (plăcute...) „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută în 1969 – adică, exact când „îmi trebuia” – eram student la anul doi jurnalism şi filologie. Apoi, lucrurile ce veneau dinspre literatura română şi cele ce adiau dinspre literatura rusă au ajuns la concomitenţă şi coexistenţă, la o conlucrare şi sinteză, atât în conştiinţa şi luciditatea mea, cât şi în subliminal. Pe la 18 ani deja puteam citi coerent şi eficient în ruseşte, mă apropiam de avangardă şi de samizdat. Pe atunci, ca o jalonare de bibliotecă, să zic, apăru şi fenomenala „Panoramă a poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Iar dacă ar fi să numesc şi ceea ce venea din(spre) literatura rusă şi nu numai, ar trebui să scriu un ego-tratat.

În fine, alte evenimente ale formării mele mi le-am consolidat ca un autodidact sadea, ca un autoghidat de propria intuiţie, – pentru că la facultate nu o dată ni se spuneau prăpăstii.

– Datorită situaţiei deosebite a ţării în care te-ai născut, nu s-a putut scrie un roman fluviu despre trăirile de excepţie ale unui intelectual şi ale unui popor care au suportat urmările celui de-al doilea război mondial, luptele interne dintre adepţii stalinismului şi cei ai capitalismului, luptele dintre adepţii unirii cu România şi separatişti, luptele cu?…Dar câte n-ar fi de scris ! Nu s-a încercat măcar o epopee… ştiind că avem doar una în româneşte…,,Ţiganiada”? Ce ştii că s-a făcut în acest sens?

– De multă vreme nu-mi mai pun întrebări şi nu caut răspunsuri doar în context prutonistrean. Situaţia e, vorba neamţului, spiegel im spiegel (oglindă în oglindă). Cum de s-ar fi putut întâmpla în stânga Prutului ceea ce era imposibil în dreapta acestui râu care încă ne mai temem că ar putea deveni apa sâmbetei? Răspunsurile ar fi cam cele pe care le schiţează şi Eugen Negrici în volumul „Iluziile literaturii române”, în capitole şi subcapitole intitulate: „Faza fundamentalistă. Marele pogrom al cărţii româneşti şi

230

consecinţele lui: distrugerea fundamentelor unei istorii literare”; „faza falsei destalinizări”; „etapa confuză a noii glaciaţiuni”... Unele lucruri, şi nu puţine, cred, le-am spus în cartea publicată anul trecut la Iaşi, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, altele ar putea fi găsite şi în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, apărut de asemenea în 2008 la editura „Ideea Europeană”. Cu alte cuvinte, încercăm să ne dumerim şi să răspundem la obsedantul, necruţătorul: DE CE? Barem în ceasul al 12-lea...

– Dacă ai face un top al primelor 20 de scriitori ai lumii, ai pune acolo şi un român ? Dar topul primilor zece scriitori români ar cuprinde nume din Moldova ?

– Dintre poeţi – sigur. Iar dintre reprezentanţii celorlalte genuri – scriitori românii afirmaţi în alte ţări: Ionescu, Cioran, Eliade... Din Moldova Estică, în context panromânesc?... De asemenea ar rezista un nume-două.

– În 1993, Nicolae Manolescu afirma că Leo Butnaru are o ,,reputaţie” mai mică decât valoarea lui… Acum, în 2009, a ajuns reputaţia la nivelul valorii sau a depăşit-o?

– Nu sunt eu cel indicat să mă pronunţ în astfel de subtilităţi. Pot constata doar că unele din volumele mele au fost prefaţate cu înţelegere de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu şi Lucian Alexiu. S-au referit la scrisul meu Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu, Constantin Ciopraga şi Adi Cusin, Gheorghe Istrate şi Dan Stanca, Liviu Grăsoiu şi Lucian Vasiliu, Gellu Dorian şi Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu şi Barbu Cioculescu, Octavian Soviany şi Dan Mănucă, Ştefan Borbély şi Mihail Gălăţanu, Ioan T. Morar şi Ioan Groşan, precum şi mai mulţi colegi din stânga Prutului, la opiniile cărora ţin – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Vasile Romanciuc, Em. Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu... Nu ştiu dacă nu e nemodest, însă voi reproduce o apreciere a regretatului Cezar Ivănescu din prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”: „Leo Butnaru i-a dedicat Hypatiei un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

– Este o întrebare pe care o aşteptai…şi nu a venit…Care? – Păi, hai să o inventăm ad hoc. Una despre un început oarecare. Spre

exemplu, de ce ordinea primelor litere din alfabet e ABC şi nu ACB sau CBA?... Or, la o adică, alfabetul putea începe cu oricare altă vocală sau consoană. Dar Marele Anonim al potrivirii alfabetice chiar astfel a decretat: ABC. De unde se şi ajunge la literatură, destin de scriitor, la limba şi patria română, la lumea mare... Pentru că despre ele am discutat, nu?

Culiţă Ioan Uşurelu

(Salonul literar, nr. 4, 2009)

231

LIBERTATEA NU EXISTĂ FĂRĂ O INTELIGENŢĂ ASUMATĂ ÎNTRU FAPTĂ TEMEINICĂ

(LILIANA POPUŞOI)

– Domnule Leo Butnaru, aţi devenit laureatul Premiului Comitetului

Director şi al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, un premiu acordat pentru întreaga activitatea. De-a lungul timpului aţi primit numeroase premii şi distincţii, prin ce este special acesta din urmă?

– În primul rând, el a venit în timpul când Uniunea Scriitorilor a marcat 100 de ani de la fondarea Societăţii Scriitorilor Români, a cărei succesoare de drept este. Sub arcul polarităţii pandantului centenar 1908-2008, sigur că există un magnetism istoric, de creaţie şi emotiv mai special. Apoi, premiul a fost votat de Consiliul USR, ai cărui membri sunt aleşi de toate cele 10 asociaţii şi filiale ale acestei organizaţii panromâneşti. La rândul lor, prin vot secret, consilierii aleg Comitetul Director, care a şi propus, apoi a votat, în primă etapă, respectivele premii. Bineînţeles că te simţi nespus de onorat să întruneşti asentimentul axiologic, să zic aşa, al celor mai buni scriitori români şi să primeşti premiul alături de alţi colegi, pe potriva primilor.

– Cum credeţi, care e rolul scriitorului, intelectualului în societatea de astăzi? Pentru că, din păcate, ultimele exemple ne demonstrează că ne amintim de oamenii de cultură în preajma alegerilor sau când aceştia pleacă din viaţă.

– Prin propriul exemplu, în special prin scrisul şi caracterul său, prin atitudinea sa civică să încerce a-i convinge totuşi pe cei mulţi, că e timpul să ieşim categoric de sub sintagma dimitriecantemiriană, conform căreia moldo-valahii ar fi cam leneşi la carte. Să facă pe cât posibil mai mulţi consângeni să creadă în forţa inteligenţei, obţinută prin studiu serios, prin lecturi fundamentale şi permanente, prin investiţii în cultură, prin raliere la sistemul valoric general românesc. Să nu se umble cu jumătăţile sau sferturile de măsură: chipurile, dacă suntem „buni” până la Prut, în Interriverania, deja e suficient să ne declarăm „cei mai mari”, să ne autoadulăm, „în dispensă” de criteriile de valorizare care funcţionează în dreapta Prutului sau chiar în Europa întreagă. Libertatea este imposibilă fără multă, extrem de multă ştiinţă de carte investită în spiritul unui popor şi a fiecărui cetăţean luat aparte; libertatea socială şi individuală nu există fără o inteligenţă râvnită, obţinută şi asumată întru faptă temeinică.

232

– Abordaţi mai multe genuri literare, proza, poezie, traduceri... Care din aceste genuri este, totuşi, mai aproape de sufletul Dvs.?

– Am debutat ca poet, am scris mai multe cărţi de versuri, cu poezia am... „re-debutat”, în 1990, în cele mai prestigioase reviste literare bucureştene „România literară”, „Luceafărul” şi cu cartea „Iluzia necesară”, pe care mi-a prefaţat-o şi mi-a editat-o regretatul coleg Ioanid Romanescu. Cu volumul de poeme „Gladiatorul de destine” (editura „Cartea românească”) am obţinut, în 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Iar spiritul poeziei, poeticitatea au fost să se resimtă, ulterior (ca la ele... acasă!), şi în proza, şi în eseistica mea. Iar ca traducător, tot în arealul poeziei muncesc mai mult. Ar fi doar să specific că în oricare gen literar pe care îl abordez tind să-mi dau cât mai plenar posibil măsura.

– Şi o ultimă întrebare: cum se va răsfrânge mult pomenita criză financiară asupra literaturii în genere şi asupra celei din Republica Moldova, în particular?

– Iniţial, eu unul, ca liber profesionist ce mă ştiu, credeam că voi fi afectat mai puţin, deoarece nu sunt implicat în afaceri, – adică nu are ce-mi arde la conturi. Numai că iată, deja aflu că o editură sau alta transferă pentru 2009 cartea care trebuia să apară în 2008; că o revistă care, de bine de rău, mai onora drepturile de autor, te anunţă că, devalizată de inflaţie şi criză, nu mai are elementara sumă ca să-ţi plătească cele scrise... Iar în Republica Moldova dezastrul generalizat pur şi simplu – şi dramatic! – va nenoroci multă lume, inclusiv pe unii scriitori. Între Prut şi Nistru nu te poţi aştepta să fii cruţat de niciun fel de criză. Financiară sau de nervi.

Liliana Popuşoi

(Flux, 30.I. 2009)

233

LITERATURA ROMÂNĂ NU ARE NICIO PROBLEMĂ, PROBLEMELE, FIIND EXCLUSIV

ALE FIECĂRUI SCRIITOR ÎN PARTE (ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ)

– Relativ recent aţi publicat romanul „Copil la ruşi”. Ce reprezintă

această nouă apariţie editorială pentru dvs.? Ce înseamnă pentru dvs. locurile copilăriei?

– S-o luăm ab ovo. În toamna anului 2000, pe 6-7 septembrie, am scris un text uşor ludic, dar intens metaforic, pe care l-am intitulat (parţial-parantetic-postmodernist) „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Adică, ar fi trebuit să se înţeleagă că era vorba de eul meu, text care avea un motto din C. A. Rosetti, de la 1845: „...este prevestire că condeiului îi va şedea bine odată în mâna mea”. Textul respectiv, de doar 15 mii de semne... De fapt, pe atunci încă nu scriam la computer şi nu erau decât 4 sau 5 pagini obişnuite la maşina de scris – un „Olivetti” italienesc... Dar uite, se deschide, se „autopropune” un inter-subiect, să zic: acea „Olivetti” o aveam de la colegul Vasile Oltean, directorul muzeului „Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului, în loc oferindu-i o maşină cu litere chirilice – un „Trembler de Lux” de fabricaţie iugoslavă, în baza licenţei franceze, pare-se; o maşină cu care scrisesem până în vara anului 1989, când Basarabia a revenit la alfabetul latin. Dl Oltean cerceta arhivele, dădea de documente scrise în limba slavonă veche, pe care o cunoştea în baza studiilor sale teologice şi, prin urmare, când îşi completa bibliografia la textele ştiinţifice, avea nevoie să dea titlurile operelor în original.

În fine, acele patru-cinci pagini au stat în sertarele mesei de scris până în anul 2005, la sfârşitul căruia, dimpreună cu un alt text, „În căutarea secolului pierdut”, le-am publicat în revista „Sud-Est”. Părea să fie un lucru obişnuit... dacă nu ar fi urmat telefoanele a doi colegi, pe care îi respect pentru prestanţa lor profesionistă şi pentru judecăţile axiologice, şi anume – Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, care mi-au spus că le-a plăcut „Provincia sau e(v)ul me(di)u”, mai întrebându-mă dacă public şi continuarea acelui text.

Care continuare, dacă nu o aveam? „De ce nu ai încerca să dezvolţi tema?” m-a întrebat S. Saka, ceea ce mi-a dat de gândit, astfel că de aici încolo s-a şi declanşat romanul memorialistic propriu-zis, intitulat mai apoi

234

„Copil la ruşi”. Iar la întrebarea ta, dragă Ovidiu Vintilă, s-ar putea potrivi mai multe

răspunsuri, însă adevăratul dintre ele ar fi că acele/ aceste memorii în devălmăşie cu poezia şi fantezia se vor a fi un omagiu adus Providenţei şi părinţilor mei, cu numele Anastasia şi Teodor, nume rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor; dânşii au fost cei graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact 2 mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului.

Iar pentru a spune ce înseamnă pentru mine locurile copilăriei, ar trebui, pur şi simplu, să repovestesc zeci şi zeci de file din „Copil la ruşi”, pentru a se înţelege că eram, de fapt, Copil în grădina lui Dumnezeu, în împărăţia raiului pământesc şi al acelei vârste fascinante cu adevărat. Şi mă bucur că aceste lucruri le-au înţeles mai mulţi dintre cei care mi-au recenzat romanul, în special Ştefan Borbely, Doina Cernica şi Răzvan Voncu, ale căror opinii se află în percuţie de ecou cu cele pe care le auzisem, acum mai mulţi ani, de la Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, iar înaintea lor – de la Valentina Tăzlăuanu şi Victor Gherman care, la „Sud-Est”, au fost cei dintâi cititori ai primelor pagini din încă nici de mine presupusul roman ce s-ar fi putut fila din „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Ceea ce era perfect în acord cu al doilea motto care însoţea acele 4-5 pagini, selectat dintr-un text de Livius Ciocârlie: „Nu ştii, abia presimţi, ce se ascunde în tine. Te surprinzi necontenit cu ceea ce eşti în stare să faci”. Deci, nu greşesc dacă spun că acest roman memorialistic mi s-a dezvăluit drept o mare surpriză, pe care am putut să mi-o fac mie însumi, dar dedicată, spuneam, cu adâncă şi, concomitent, înaltă recunoştinţă Providenţei şi părinţilor mei.

– Rememoraţi vă rog pentru cititorii revistei momentul debutului dvs. editorial.

– La apariţia cărţii de debut eram, probabil, bântuit de galopul – în circuit închis – unei... zebre a emoţiilor. Adică, situaţia părea dungată în alb şi negru, albul însemnând bucuria apariţiei, în sfârşit, a „Aripei în lumină” (acesta e titlul cărţii), iar negrul – tristeţile cauzate de aşteptarea şi incertitudinile pe care le-am încercat circa trei ani, cât a stat cartea la editură. De altfel, ca şi manuscrisele unor colegi de generaţie care ar fi trebuit să debuteze la vârsta-le de 23-25 de ani, însă suspiciunile mahărilor ideologici ai timpului le-a decalat cu 3-4 ani momentul apariţiei primelor cărţi. În fine, prin 1973 a fost inaugurată colecţia editorială „Debut”, căreia, în amarul glumelor din acele timpuri sovieto-imperialiste, îi spuneam... „De băut”. Pentru că se şi cam bea pe atunci, şi de tristeţe, şi de eventuală scânteie de bucurie cam disperată. Iar noi, unii dintre tinerii scriitori, trăiam într-o stare

235

de cvasiboemă, deoarece, în pofida clamoros-optimistelor documente de partid, nu prea vedeam zări senine în faţă. Starea de incertitudine era sugerată şi în poemul care dădea titlul cărţii mele de debut: „zborul păsării/ se vede/ jumătate – / o aripă-n lumină, / cealaltă-n obscuritate”.

– Ce aţi simţit când aţi avut pentru prima oară în mână volumul de debut?

– Sentimente amestecate. Bucurie, dar şi regretul că era imposibil să o fi editat la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Craiova...

– Sunteţi cel mai autorizat traducător din avangarda rusă de la noi. De unde pasiunea aceasta?

– În 1964-1965, mi s-a întâmplat să învăţ la şcoala nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, unde am deprins şi ceva ruseşte, adică la această materie fiindu-le superior colegilor mei din comuna Ciocâlteni, raionul Orhei, unde a fost să-mi închei studiile medii. Şi uite aşa, ca din senin, mă pomenesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-român. Pe atunci, bineînţeles că nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin aderase la avangardism, lansând împreună cu Anatoli Mariengof „Manifestul imagismului” (1914).

Dar peste un an-doi, ajuns student la jurnalism şi filologie, împreună cu colegul Mihai Poiată-Ştefan deja recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski: „Na ceşue jesteanoi râbî/ prociol ia zovî novăh gub./ A vî/ noktiurn sâgrat’/ mogli bî/ na fleite vosdostocinâh trub?” („Pe solzii peştelui, lucioşi, de tablă,/ am citit chemări de buze diafane./ Dar voi/ nocturne/ aţi putea cânta/ la flautul înaltelor burlane?”) – aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc aproape peste patruzeci de ani şi care au intrat în volumul „Eu şi Napoleon”, publicat anul trecut la editura „Ideea europeană”.

Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avangardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20” publica texte despre şi din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci a pornit ataşamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardei.

Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spectivele istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardei. În genere, avangarda mi se pare

236

a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane. Cine ar putea „izgoni” din prezentul nostru, dimpreună cu avangardismul, (şi) predispoziţiile creatoare clasiciste, romantice, simboliste, neoclasiciste, neoromantice? (Ha! Oare se poate spune şi... neopostmoderniste?...) Adică, deja şi avangardismul ţine de constantele, de entropia de peste timpuri ale artei, inclusiv ale literaturii.

– Care este cel mai apropiat scriitor avangardist rus de sufletul dumneavoastră şi de ce?

– Probabil, Velimir Hlebnikov, personalitate neordinară, impetuoasă şi polivalentă, care a conjugat în mod original imaginaţia poetului, prozatorului, dramaturgului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noilor descoperiri de orizonturi spirituale. Prin urmare, în lucrările sale, indiferent de gen – poezie, proză, dramaturgie, eseu, studiu teoretic –, nu e cazul să încercăm a autonomiza metafora de ipoteza savantă şi de sagacitatea existenţială general umană.

În acest context, nu aş putea spune dacă n-ar avea şi ruşii oarece obsesii (sau poate complexe)... protocroniste, însă tocmai un text hlebnikovian – poemul în proză „Ispitirea Păcătosului” –, publicat în anul 1908 în revista „Vesna” („Primăvara”), este luat drept primă bornă a futurismului rus. Fără a trage concluzii, să ne amintim că „Manifestul futurismului” al lui Giuseppe Marinetti avea să apară în februarie 1909, astfel că în anul acesta, 2009, lumea a marcat centenarul anunţării unei gândiri globale, care a făcut să explodeze codurile artelor – ale picturii, literaturii, cinematografiei, ba chiar, susţin unii, şi cele ale modei, până şi – nota bene! – ale bucătăriei. (Nu, aici nu ar fi vorba de mămăliga care, uneori, detonează şi ea...)

Dar să revin la Hlebnikov: el îmi este apropiat şi din considerentul că în opera sa am aflat şi posibile tangenţe cu creaţia unor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui Velimir Hlebnikov care, la rândul său, e de presupus, nu era străin de suflul general-continental al frământărilor estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul care a plecat din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymond, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursului său, ca şi cel al nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie. Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primitive, elementare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, m-a făcut să citesc-

237

recitesc cu atenţie sporită chiar prima şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc.”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi cele ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi componentele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.

Iar o altă percuţie de ecou ideatic pare a se întâmpla, la distanţă de peste patru decenii şi jumătate, între celebra piesă „Rinocerii” (1959) a lui Eugen Ionescu şi următorul poem hlebnikovian din 1912:

„Legea scrânciobului cere, Nu a cerului, Să ai încălţări ba mari, ba strâmte. Uneori noaptea, alteori ziua te-arăţi îngăduitor, În timp ce stăpânirea pământului i-i menită Ba omului, Ba rinocerului”. – Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă

acesta cu vreo mişcare din România? – O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât

satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii dintre ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.

Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, au făcut una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-au dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din

238

interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea „de după dâmb” (iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.

De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.

Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de Moscova), unde se crea artă neoficială, unde se organizau seri de lectură, unde se vernisau, clandestin, expoziţii de pictură care marcau, parcă, orizontul testamentar al avangardiştilor din primele decenii ale secolului XX. Astfel că în anul 2005 a apărut în traducerea mea cartea de poeme a lui Ian Satunovski „Lupii de-ne-vorbit”.

Apoi am făcut schimb de mesaje mail cu un alt poet al subsolurilor artistice de odinioară, Serghei Sighei, care, împreună cu soţia sa, poetesa Rî Nikonova, în anii 60 ai secolului trecut au editat la Sverdlovsk revista samizdat „Nomer” (Numărul), iar pe la mijlocul anilor 70, la Eisk, regiunea Krasnoiarsk, pe cea intitulată „Transponans”. Din 1998, Sighei şi Nikonova s-au stabilit în Germania, iar în schimbul de mesaje cu el puneam la cale editarea versurilor pictorului şi poetului avangardist Serghei Podgaievski, pe care să le ilustreze chiar el, Sighei, şi care urmau să apară la editura „Hebreo erante” din Madrid, precum s-a întâmplat cu volumul de poeme „Lu” al lui Igor Bahterev, tradus de asemenea de mine şi publicat de exegetul în avangardism Mihail Evzlin, în tehnică futuristă mixtă, care îmbină poligrafia cu manopera. Însă, din varii motive şi din păcate, proiectul nostru a rămas, deocamdată, nedus la capăt.

Iar dacă a venit vorba de Siberia, trebuie să spun că tot din acel spaţiu (Krasnoiarsk) se trage şi Evgheni Popov care, după ce s-a stabilit la Moscova, împreună cu Viktor Erofeev a iniţiat, în 1979, elaborarea revistei nesubordonate cenzurii „Metropol”, care a constituit cel mai răsunător caz de nesupunere literară... colectivă, printre colaboratori fiind Bella Ahmadulina (pe care o cunoscusem, prin 1976, când venise cu un program de lecturi la Chişinău), Andrei Voznesenski, Evgheni Rein (aveam să-l cunosc personal

239

prin 2004), Vladimir Vîsoţki... – în genere, acea rezistenţă la ideologicul comunist o percepeam atunci, mi-o reamintesc şi acum, pe fundalul glasului răguşit-spasmodic, convulsiv al poetului şi bardului underground Vîsoţki... Unicul număr al revistei-almanah „Metropol” a fost editat în Occident şi a provocat ultimul scandal literar de proporţii în epoca brejnevistă. (Unul din cele 12 exemplare salvate ale revistei se află la muzeul „Lumea, progresul, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov.) Iar E. Popov îmi povestea cum, pentru un alt exemplar, din cele confiscate şi ajunse pe mâini necurate, l-a chemat la tribunal pe unul dintre torţionarii morali ai scriitorilor, Feliks Kuzneţov, condeier şi el, care, într-o emisiune TV, arătase respectivul exemplar. Popov îi telefonează şi-i spune: Întoarce-ne revista, pentru că nu ai niciun drept să o deţii; e a noastră, a celora care, în 1979, la propunerea ta şi a altor trepăduşi, am fost excluşi din Uniunea Scriitorilor etc. Cinic, Kuzneţov îi răspunde că nu mai are exemplarul de „Metropol”, pentru că... l-a lichidat, i-a dat foc! Popov îl atacă pe Kuzneţov la tribunal, pentru că acesta ar fi nimicit o proprietate privată, care nu-i aparţinea, astfel că licheaua care spusese că lichidase revista s-a văzut nevoit să i-o returneze, totuşi, aceluia care a fost printre fondatori şi care o redactase împreună cu Viktor Erofeev. Ba mai mult, Evgheni Popov era urmărit de KGB până şi în plină perestroika, în 1988, pentru că a fost printre autorii almanahului de literatură contemporană „Katalog”, publicat în SUA.

Iar unul din celebrii undeground-işti moscoviţi, cu care aveam să ajung prieten şi căruia i-am românizat trei cărţi de poeme, a fost regretatul poet Ghennadi Ayghi, foarte popular în Occident, dar care, în URSS avea să-şi publice prima carte abia în 1988! Am remarcat că unul din volumele sale de poeme apărut în perioada perestroika este prefaţat, elogios, chiar de Evgheni Evtuşenko, care, din câte îmi aduc aminte, în anii de grea cumpănă pentru Ayghi, nu schiţase barem un gest cât de vag întru apărarea nedreptăţitului coleg... În fine, situaţii din epoca represans se regăsesc chiar în versurile lui Ayghi – spre exemplu, în acestea, izvodite de nefasta întâmplare cu interzicerea vernisării expoziţiei din lucrările lui Marc Chagall, în 1967, la Moscova: „... şi Promovata Bovină/ cobora Maestre de pe simeze picturile Domniei Voastre/ turnătorii le aruncau care şi cum –/ „Peste oraş” fu izbită de caroseria camionului...”

Iată, schiţat cât se poate de laconic, un posibil răspuns la întrebarea despre underground-ul oarecum implicat şi în destinul meu, prin întâlnirea cu unii dintre protagonişti sau doar cu creaţia lor; prin percuţiile de ecou, care mai ajung spre mine din anii când ascultam cu sufletul la gură, enervat de bruiajul rusesc, emisiunile de la „Svobodnaia Evropa” (Europa liberă), „Golos Ameriki” (Vocea Americii) sau „Deutsche Welle”, în special emisiunea „Pe deasupra barierelor”, botezată astfel cu titlul unei cărţi de tinereţe (1914-1916) a lui Boris Pasternak, şi el unul dintre marii nedreptăţiţi,

240

aflat până în clipa morţii sub presiunea ostilă a KGB-Kremlinului. – Sunteţi unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei 80 atât din

România, cât şi din Republica Moldova. Comunicaţi în acea perioadă cu scriitorii congeneri de dincolo de Prut? Cum vedeţi astăzi, cu detaşarea nu puţinilor ani care au trecut, generaţia 80 de pe ambele maluri ale Prutului?

– De unde comunicare?! Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1987... Eram împreună cu mai tinerii colegi şi prieteni Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika, dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.

Atunci, pe 4 septembrie, dintre congeneri l-am cunoscut doar pe Matei Vişniec, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că Vişniec rămăsese în Franţa.

Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” (nu ştiu cum ajunsese textul acolo) şi cu alte câteva texte în antologia de poezia română din Basarabia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.

Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş, care erau oaspeţi la zilele literaturii sovietice care, de data aceea, se ţineau între Nistru şi Prut. Iar pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie!”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei...

Despre fiecare din aceste întâlniri aş putea povesti, în detalii, multe lucruri, dar, dat fiind spaţiul restrâns al „Bucovinei literare”, deocamdată le las la stadiul de „statistică”... afectivă. Doar, poate, mai amintind – acum, ad hoc, – chiar de prima-prima mea întâlnire, pe viu, cu un scriitor român. Şi cine crezi, dragă Ovidiu Vintilă, că a fost acela? Nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe timpul

241

rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”

Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La un colţ de masă plâng/ La alt colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.

– La un moment dat s-a discutat foarte mult despre problema canonului în literatura română. Dvs. de ce parte a baricadei vă situaţi? Ce părere aveţi faţă de aceste discuţii?

– Am participat şi eu la câteva discuţii referitoare la canon, am răspuns la o anchetă-două ce abordau această temă. Nu mi-am recitit acele texte, dar consider că, între timp, opiniile mele s-ar fi putut modifica uşor, atât ca ideaţie, cât şi ca accent, nuanţe.

Prin urmare, ce pot spune, astăzi, despre problema canonului? În genere, indiferent de epocă, dar mai ales de curente, şcoli, canoane, generalizări, depistări de constante şi de locuri comune la diferiţi autori, arta totdeauna a stimulat erupţiile sau, mai potolit, manifestările posibilităţilor individuale ale unui om, ale unui artist care nicidecum nu e obligat – să zicem, astăzi, – să se înfeudeze postmodernismului sau – retro-angajat – modernismului, avangardei, post-avangardei. El nu trebuie să-şi pună problema „de a urma”, „de a se afilia”, „de a respecta” etc., ci să se lase liber în procesul de manifestare personală şi care personalizează. Conform energiilor şi particularităţilor sale creatoare, – încolo, „amprenta” esteticii timpului se „insinuează” în conştiinţa mai multor oameni – artişti sau admiratori ai acestora, devenind parţial specifică, însă nicidecum totalitară, lăsând adică destule altfel de spaţii neconforme cu dominanta („canonică”), în care alţi autori pot fi clasicişti, romantici, suprarealişti, impresionişti, simbolişti etc., etc. Este important ca individualitatea lor, şi la componenta axiologică, să fie convingătoare! Astfel că nu pare deloc gratuită opinia că, astăzi, în relativismul cam generalizat al pedalării pe postmodernism, se acutizează opoziţia, parcă, dintre două tendinţe radicale: pe de o parte, tendinţa spre universalism, pe de altă parte – irezistibila aspiraţie spre o tot mai distinctă individualizare. Iar discuţiile despre canon par a fi cam obosite, nu ştiu dacă şi inutile deja. Cine dintre scriitorii serioşi, adică maturi şi conştienţi de sine, s-ar putea gândi să urmeze un set sau altul de reguli, din care ar face parte sau ar reieşi ansamblu de procedee artistice „specifice” epocii noastre, dar mai ales – literaturii române, în generalitatea prezentului ei de manifestare sau de manifestare în prezent? Nu este exclus ca noţiunea de canon să fie considerată deja un arhaism (recent-reticent) şi să fie reintrodus în DEX cu menţiunea Înv. – învechit.

242

Prin urmare, se creează impresia că ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism?) când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observaţiei lovenesciene despre domnia unei „bunăvoinţe principiale faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”, dintre care unele – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite. Iar „lipsa” canonului exclude deja revitalizarea certei dintre antici şi moderni. Şi admite... consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic în care autorii sunt liberi să respecte sau ba prescripţiile celor vechi (unii destul de... actuali, ar trebui spus), dar şi să individualizeze, oricât doresc, discursul, formula, stilul care, consideră ei (şi nu fără temei), le permit să-şi dezvăluie mai adecvat alchimia conştiinţei şi subconştientului creator.

– Sunteţi un scriitor prolific. Aţi publicat peste şaizeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri. Cum aţi reuşit această performanţă? Mai aveţi timp şi de altceva în afară de scris?

– Şaizeci e un fel de a zice, deoarece unele cărţi conţin inserţii din cele precedente, iar patru-cinci sunt pur şi simplu antologii. Altele sunt rodul strădaniei jurnalistului Leo Butnaru – spre exemplu, cele cinci volume de dialoguri (interviuri) cu peste o sută de personalităţi ale literaturii române. Am şi câteva cărţi mai speciale, cum ar fi cea de miniaturi poetice intitulată „Strictul necesar”, în colecţia „Cartea de vizită” a editurii „Prut Internaţional” (e chiar de dimensiunea unei cărţi de vizită), o alta, „Carantina maşinii de scris”, este o carte de poeme-manuscris, ilustrată cu propria-mi grafică, apărută în colecţia „Autograf” a Bibliotecii Municipale din Chişinău „B. P. Hasdeu”, iar o a treia, cea de traduceri din poezia unuia dintre ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev, a apărut la Madrid într-o tehnică mixtă, pe care o practicau futuriştii de acum aproape o sută de ani (în special poetul Vasili Kamenski, care a fost şi unul dintre primii aviatori ruşi) – manopera îmbinată cu poligrafia. Prin urmare, ceea ce numeşti performanţă e şi un fel de alternanţă, de flexiune, să zic, întru diversitate de efort materializat într-o posibilă operă. Pentru că arta literară are, incontestabil, şi partea ei tehnică, regizorală, de edificare auctorială, dar şi de... construcţie prin... creaţie. Nu e prea simplu. Şi fiecare dintre noi procedează în modul său irepetabil.

Dar, ca să revenim la ceea ce s-ar numi performanţă, prolificitate... – draga Ovidiu, să ne cunoaştem locul şi posibilităţile, tot mai... intimidate de suta de volume a lui Balzac, ba chiar şi de jumătatea de sută de volume a lui Arghezi.

Sigur că am ceva timp şi pentru altceva – călătorii, întâlniri cu prietenii, vizitarea saloanelor de pictură, audiţii muzicale şi câte altele, însă, de cele mai multe ori, din acest altceva tot scris, tot literatură izvodeşte.

– Care sunt problemele literaturii basarabene actuale?Dar cele ale

243

literaturii contemporane din România? – Probabil, pentru cei care alcătuiesc ceea ce numeşti literatura

basarabeană problema ar fi să conştientizeze odată şi pentru totdeauna că, propriu-zis, literatura basarabeană nici nu există, cum nu există literatura moldovenească (din dreapta Prutului), sau literatura ardelenească, cea oltenească, dobrogeană etc. La drept vorbind, în literatura care se scrie în Moldova Estică există două lumi paralele, precum a remarcat, într-o dispută tranşantă cu „localiştii”, cu păşuniştii clamoros-patriotarzi, colegul Eugen Lungu. Eu pot spune că mă interesează în mod exclusiv activitatea colegilor mei care scriu la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (aceasta publicată în oraşul Bălţi), „Stare de urgenţă”. Mulţi dintre aceştia sunt la ei acasă şi în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Prin urmare, dânşii trăiesc exact în epicentrul problemelor literaturii contemporane din România, cum spune întrebarea. Numai că eu unul consider că literatura română nu are nicio problemă, problemele fiind exclusiv ale fiecărui scriitor în parte atâtea câte le înţelege dânsul, pe cât(e) le poate depista şi, eventual, aborda. Daca ar fi altfel, noi ne-am zice: dar, dom’le, care ar fi problemele literaturii franceze? Dar ale celei engleze? Americane? Egiptene?... Să vedem cum le abordează şi le rezolvă ei, colegii de aiurea, ca să încercăm să învăţăm şi noi ceva din succesele sau eşecurile lor. Numai că problema cu problemele nu poate fi pusă astfel. Uniunea Scriitorilor din România nu-şi mai propune drept scop să rezolve probleme literare, ci, mai curând, doar sindical-existenţiale, să zic. Nici (tot mai) convenţionala colectivitate scriitoricească, nici fiecare scriitor în parte nu-şi mai ia angajamente în faţa naţiunii, societăţii, umanităţii, neantului... În orice caz, situaţia literaturii şi cea a celui/ a celor care o creează deja trebuie înţeleasă cu totul altfel, decât acum două-trei decenii.

– Ce scriitor sau scriitori români ar fi meritat Premiul Nobel? – Cazul Blaga s-a discutat destul de mult, astfel că nu voi mai reveni şi

eu la el, decât doar prin susţinerea opiniei celora care considerau şi consideră că autorul Cvartetului de Trilogii (a cunoaşterii, a culturii, cea valorică, cea cosmologică) ar fi meritat Nobelul. În ce priveşte prezentul, situaţia e oarecum delicată. Acum câţiva ani, din vreme în vreme, ne adunam la şedinţa consiliului PEN Centrului din Moldova, preşedintele punându-ne la curent că, cineva, undeva, ne roagă să înaintăm, dintre scriitorii români, o candidatură pentru Premiul Nobel. Sigur că, dimpreună, ne-am sfătuit, poate că ne-am şi ciondănit, dar, precum cerea tipicul, am propus candidatura. Mai bine zis, într-un rând – una, în alt rând – alta... Pentru că, asta e, între timp ne mai modificaserăm şi noi convingerile, simpatiile sau, poate, se schimbaseră doar sugestiile care veneau de undeva... În fine, chiar cred că doi dintre scriitorii români contemporani ar merita respectiva distincţie şi, dacă le-aş da numele, sigur că le-aş face oarece plăcere. Unde mai pui că eu sunt în bune

244

relaţii, amicale, cu domniile lor. Numai că, dându-le numele, risc să-mi prejudiciez prietenia cu alţi doi sau trei (dacă nu chiar douăzeci sau treizeci!) colegi, care s-ar întreba de ce, adică, le-am trecut eu numele sub tăcere. Deci, nu dau un nume. Iar tema, cazul mi-au inspirat o nuveletă, pe care am publicat-o în revista „Contrafort”, în octombrie 2007, – se intitulează „Cu tot cu albituri” (spaţiile albe în text, nu altceva). E acolo exact situaţia virtuală în care un scriitor român află, năucit, că i-a fost atribuit premiul despre care vorbim...

– Dacă aţi fi la început de drum şi nu aţi fi optat pentru literatură, ce altceva aţi fi vrut să faceţi?

– Cred că aş fi reuşit să ajung pictor sau muzician. Şi până în prezent se mai întâmplă să desenez una, alta, să mai comit grafică, inclusiv – de computer. Şi până astăzi visez că dirijez o mare orchestră simfonică şi mai scriu poeme despre muzică, din care unul începe astfel:

„Sergiu Celibidache vru să facă semn de acord final dând – brusc – din baghetă şi zicând: etcetera – cetera însă prinse să zică ceva din Maramureş interveni şi rapsodul popular căruia câteodată îi vine să dea cu satârul în granit şi eu mi-am zis că deja e neserios să mă mai preocupe brusc!-urile clipelor...” – da, probabil şi ale clipelor care s-au cernut în lungul destinului. – Ce proiecte de viitor aveţi? Ce are pe masa de lucru în momentul de

faţă scriitorul Leo Butnaru? – Trebuie să recunosc că ceea ce se numeşte criza globală a intrat

brutal şi în literatura română, inclusiv în unele din proiectele mele. Aşa se face că un volum de proză şi altul de traduceri, pe care „juraseră” o doamnă şi un domn, ambii directori de editură, că le publică în 2008 au fost trecute pe linia de aşteptare. (Sper – nu pe cea moartă.) Astfel că mai să cad în bigotismul păgân al superstiţiilor şi să nu mai vorbesc de proiecte. Încerc să-mi urmez un ritm obişnuit, cel al scriitorului în libertate. Şi pot mărturisi doar că am în pregătire, chiar pe cale de a le finaliza, câteva cărţi – de proză, eseu, traduceri. Iar pentru a nu începe să cred că tot mai agresiva criză ar putea să mă lipsească de şansele de a le publica, peste un an, doi, trei, eu – ce să fac? – îi urmez pe cei care îşi pregătesc cărticelele cu citate încurajatoare, în a mea trecând, spre exemplu, şi următoarele idei ale lui Einstein, pe care cineva mi le-a trimis prin mail: „Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate să apară pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progresul. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din

245

noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza, se depăşeşte pe sine însuşi, fără să rămână, «depăşit». Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele, decât soluţiile. Adevărata criză este criza incompetenţei. Problema ţărilor şi persoanelor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii. Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada de criză înfloreşte ce e mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice briză (briza am pus-o eu, în locul ,,vântului” din textul iniţial; îmi place adierea rimei interne „briză” – „criză” – l.b.) este o mângâiere. Dacă vorbim de criză, o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate acestea mai bine să muncim, să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu lupta, pentru a o depăşi”. Dar nu pot şti în ce măsură le-ar folosi aceste încurajări şi colegilor care, de la o vreme, stau cu manuscrisele în sertarele meselor de scris, în memoria computerului, în... uitarea editorilor... în pragul neantului...

– Cum vă gândiţi la ceilalţi, la cititorii dvs.? Există ei în momentul în care scrieţi?

– În primul rând, mă gândesc la colegii de breaslă la care ţin; mă gândesc că unii dintre ei ar putea fi eventualii cititori ai textului pe care îl trimit în lume. Abia după aceasta încerc să presupun cam cine ar putea să-mi fie cititorii, cei mulţi sau puţini, fără „să-mi ceară” să le fac rabat. Dar nu cred că cititorii există chiar „în momentul scrisului”. Dânşii apar abia după ce eu, autorul, recitesc şi emendez de câteva ori cele ce am scris. Iar dacă aveţi spaţiu, v-aş propune să reproduceţi unul din poemele mele, care se numeşte „Odă Marelui Cititor”:

„La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul) de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv în stil etern-post-antic despre oralitatea libertină care, intrând direct din stradă îşi şterge tălpile de preşul dungat al primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!) apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa intră familiar-textualist în discurs încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola ici-colo permiţându-şi a debita şi uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în surdină. O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin forţa lucrurilor şi a lecturilor

246

eşti complicele autorului înduioşat la gândul de a trăi prin poemul său un transplant din sine în altul – acestuia oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi şi el (tu) CINEVA. O, cititor talentat ce mai! Cititor atât de bun încât n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel al autorului; în egală măsură voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că în poezie niciun prepus nu e de neglijat prepusul armonizând perfect cu incertitudinea atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care se află cu o idee mai mult decât sentimentele pe care le emană; ideea cu Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la un nimeni-anonimeni la un erou –, o talentatule, priceputule cititor despre care n-au aflat doar analfabeţii, de parcă întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care trebuie obligatoriu citit, deoarece Marele Cititor nu se poate percepe la auz după ureche...”

Alexandru Ovidiu Vintilă (Bucovina literară, nr. 5-6, 2009)

247

CRED CĂ AM O PREDISPOZIŢIE CREATIV-EURISTICĂ, DE AFLARE A NOUTĂŢILOR IDEATICE (NU DE PUŢINE ORI… ANTICE)

(ANGELA BACIU)

– Dle Leo Butnaru, ne cunoaştem, cred, de aproape 17 ani, dar este

pentru prima dată când reuşim să realizăm un interviu. Vă mulţumesc. Să începem cu ...începutul: ne întoarcem în timp şi vă rog să povestiţi cititorilor noştri cum a început scrisul, de unde a venit, unde aţi publicat prima dată…

– De 17 ani?... Din secolul trecut… În ultimul timp, ce repede mai trec secolele!… Ca să nu mai vorbim şi de veacul bietului om…

Cred că poezia mea nu a început cu scrisul, ci cu… înscrisul meu pe orbita ei – dacă e să ne amintim de unele vagi noţiuni din geometria şcolară despre poliedre cu vârfurile situate pe suprafaţa unei sfere. Vorba e că poezia îmi secunda preocupările de copil, acaparat de mai multe genuri de artă, pe care, autodidact, încercam să le practic. Ei bine, că desenam – era, incontestabil, şi meritul şcolii, dar intenţiile mele de a picta (acuarele, apoi ulei, şedinţe en plein air), cele de a sculpta (m-am apropiat de configuraţia unui urs din lemn, însă prea multe crestături de briceag adunasem pe degete pentru un lucru atât de neînsemnat!), de a modela măşti în tehnică papier-mâché (formă din argilă, lipituri din mii şi mii de fărâme de ziar, sugative, caiete de elev ,,casate” sau pur şi simplu… sacrificate pentru lucruri mai… importante; nu e aşa că arta cere jertfe?) – deci, aceste şi alte intenţii ţineau de o autodidaxie ingenuă, ceea ce însă nu exclude că ele toate erau nu că secundate de poezie, ci chiar – impregnate de ea. Plus că nu eram străin de muzică, fiind protagonistul care evolua în show-uri elementare pe scena şcolii sau cea a clubului sătesc… Adică, trăiam într-o atmosferă artistică pe care eu însumi mi-o râvneam, dar făceam ceea ce reuşeam, însă nu prea multe, totuşi, – fără şcoală specială nu înveţi pictură sau sculptură, nu diversifici tu chipurile lumii cu măştile tale papier-mâché, astfel că, rând pe rând, am abandonat aceste îndeletniciri artistice „costisitoare”, rămânând la fila de hârtie şi la creion, pe care şi cu care aveam să însăilez primele-mi versuri. Însă, până la ele, am trecut printr-o perioadă de... publicist: pe la 13-14 ani, am început să scriu la ziarul raional din Sângerei (pe atunci, „rebotezat” Lazo) despre unele întâmplări – negative ! – din comuna mea

248

natală Negureni. Era ca şi cum un ieduţ naiv nărăvea să împungă cu corniţele sale ditamai... putere sovietică! Emendate de redactorul Nagacevschi (îmi trimitea scrisori de îndrumare şi încurajare), câteva texte au şi fost publicate. Iar unul, apărut în oficiosul republican ,,Moldova socialistă”, l-a săltat din post pe şeful de magazin, învechit în rele... Uite asta ispravă, uite asta putere!...

Iar poezia avea să vină cu vreo doi ani mai târziu şi, din câte îmi aduc aminte, primele versuri le-am scris undeva pe strada Abrupta, mai sus de actualul circ din Chişinău, unde stăteam în gazdă la familia Duca – de la 80 de kilometri depărtare, venisem să-mi urmez clasele superioare la şcoala medie „Ion Creangă” din Chişinău.

Iar primele poeme le-am publicat în primăvara anului 1967 în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”. Eram în preajma absolvirii şcolii medii, deja în comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei. Astfel, aş putea spune că am trăit stări fermentative... general-artistice de diverse durate, care aveau să se sintetizeze în poezie. Erau stările când în firea junelui, debutantului, se întâmpla, parcă, o dezlegare întru formocreaţie, pentru ca ideile (câte le avea) şi sentimentele (acestea mai... multe) să obţină contur şi pulsaţii poetice, în general, şi de metaforă sau oarecare detaliu plastic, zis literar, în particular. Şi poate chiar... personal şi individualizant.

– Cum era viaţa de atunci? Cea culturală, politică, dar mai ales socială?

– Într-o anumită măsură, am ,,re-înfăţişat-o” în romanul memorialistic ,,Copil la ruşi”, publicat anul trecut la editura bucureşteană Ideea europeană. Mi-ar fi greu să condensez într-un răspuns pentru revistă ceea ce am depănat pe zeci şi zeci de pagini, astfel că mă voi rezuma doar la câteva idei, care nu m-ar viza doar pe mine, ci pe mai mulţi scriitori din stânga Prutului care au debutat acum circa patru decenii.

Oricât de înzestraţi cu har am fi fost, ca şi cum „programaţi” de înnăscut, de ereditar, în precarele condiţii culturale rurale, în şcoli cu dascăli nici pe departe dezmorţiţi după şocurile ideologice staliniste, în acele condiţii sociale, când conştiinţele erau, pur şi simplu, contuzionate, noi nicidecum n-am fi putut să ajungem, ca debutanţi, ca tineri scriitori, mai deplini, mai împliniţi, mai d e z v ă l u i ţ i în măsura potenţialităţii artistice „embrionare” pe care o codificase destinul în fiecare dintre noi. Ne revelam în situaţii ciudate, ca şi nefireşti pentru descoperirea şi afirmarea talentelor, fără a nu le deruta, a nu le perverti, a nu le – pur şi simplu – strâmtora în strădania de a intui şi de a urma cât mai „corect” perspectivele datului natural, căruia unii îi spun şi dumnezeiesc. Din acest motiv, când unii dintre noi se gândesc la juneţile în care se dezvăluiau ca scriitori, se întâmplă să aibă jenantul sentiment că – parafrazându-l pe Montaigne – au prihănit cinstea măiestriei lor cu acele „uşuratice încercări şi jucării pe care izbutise a le înfăptui”.

249

Bineînţeles, în alte situaţii – de oarecare normalitate culturală, de contemporaneitate la zi, să zic, de nivel educaţional corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă şi la viaţă artistică (literară, teatrală, expoziţională, muzicală etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar (cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai personalizat.

În ce mă priveşte, am avut şi am senzaţia că sunt maturul care se caută pe el, cel din juneţe, parcă vrând a relua, în sens just, firesc, un traseu ce nu ar fi trecut prin aberanta epocă – cacofonică – a comunismului vulgarizator, derutant, umilitor întru devenirea omului ce ţine la demnitate şi faptă de care este în stare.

– Odată ce aţi amintit despre domeniile Mnemosinei, despre romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vă rog să vă referiţi la ceea ce s-ar numi scrisul, literatura ca memorie şi experienţă.

– Mă surprind a constata în tot mai multe ocazii (şi... texte) că literatura pe care o scriu (indiferent de genul în care „mi se întâmplă” ea) este, „palpabilă”, nutrită de experienţă şi de memorie, astea – în imanentă capilaritate şi compatibilitate cu senzaţia vitalităţii (şi esteticii) pe care mi le oferă prezentul, contemporaneitatea. Or, chiar prefer, discret (faţă de mine însumi!) o atare modalitate de scriere, experienţa şi mnemonica presupunând, fireşte, şi o densă filiaţie informaţională, livrescă – aceasta e una din componentele de care, vede-se, nu voi putea face abstracţie niciodată. Nici nu doresc să fac... E o metodă ca de la sine – metoda recurenţei la informaţia anterioară, fixată în memorie, fişier clasic (celebra lădiţă; sertăraşul!) sau – iată – ,,nesăţioasele” fişiere ale computerului. Aşa mi se întâmplă totdeauna când caut conexiunile optimale (n-aş exagera dacă aş spune că am impresia că şi ele, aceste – viitoare! – conexiuni „mă caută” pe mine); deci, conexiuni verosimile ca structură/ ţinută stilistică „nefisurată, nefragmentată” între mesajele pe care mi le pune la dispoziţie instantaneu memoria sau cele pe care le fixasem în diverse fişe, disponibile şi ele ad hoc (tot memoria îmi spune unde să le caut; dar şi practica clasificării prealabile de cartotecă), gata, cum s-ar spune, a se relaţiona înde ele în virtutea afinităţii informaţionale (temă/ subiect), ceea ce le poate oferi organicitate sintactică – la nivel de integritate a textului –, în care se întâlnesc şi se consolidează ca modalitate particularizantă de asociere structurală.

Astfel că literatura presupune şi o infinitudine de corelaţii cu tine însuţi, ca autor. Uneori îţi zici: păcat că nu le voi încerca/ epuiza (!) niciodată în autopredicaţii ca experienţă propriu-zisă a existenţei şi creaţiei... Însă, tot aici, s-ar ivi şi un pericol: dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt spre, deja, absenţa, spre ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa de a nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte, şi din propriul tău spirit, din permanenta lui stare de

250

contemporaneizare, de… actualizare. – Ar fi în aceste mărturisiri şi o atingere cu ceea ce s-ar numi metoda

sau – metodele de creaţie ale lui Leo Butnaru? – În ce priveşte poezia, nu ştiu în ce măsură şi cum s-ar putea vorbi,

mărturisi de vreo metodă „concretă” de creaţie… Poezia mi se pare a fi însăşi… antimetoda. Este imprevizibilul, surpriza care ţi se întâmplă …

Şi totuşi, dacă e să-mi explic, pe cât e posibil a face aşa ceva în acest domeniu al subiectivităţii sui generis, metoda de creaţie sau, când e cazul, de elaborare a eseurilor din volumul Şlefuitorul de lentile şi mai ales din cel intitulat A opta zi/ Cosmograme, ar fi de constatat că textele respective ţin de linia imprevizibilităţii, a surprizei născătoare de plăcere că, iată, în libertatea creaţiei, subiectele, ideile, metaforele, procedeele stilistice „se jinduiesc” reciproc, se găsesc, se întrepătrund „firesc”, dar – îţi spui, nu fără temei – altfel, decât în cazurile în care ar fi fost programate; nu unicul registru, ci registrul de bază în ordinea în care „ţi se” dezvăluie e cel al compatibilităţii în care ele se relevă unele pentru celelalte. Dar fără a depista cu certitudine întâmplările acestor modalităţi de creaţie, te mulţumeşti a-ţi spune că, da, există, o fi existând o logică interioară a conceperii şi întrupării eseurilor respective, precum, în genere, a operelor literare – o logică posibil de intuit sau de presupus (într-o anumită măsură), însă mai există şi un alt registru imposibil de elucidat – cel al logicului sau alogicului ce ţine de subliminal, ca un complex de condiţionări şi acţiuni mai profunde şi mai tainice, astea toate întrunindu-se, întrepătrunzându-se ca o justificare existenţială, ideatică şi deopotrivă estetică.

– Referindu-se la eseurile dvs., unii exegeţi au remarcat erudiţia inserată în text şi subtext.

– Îndrăznesc să cred că am o predispoziţie creativ-euristică, de aflare a noutăţilor ideatice (nu de puţine ori… antice). Astăzi e de neimaginat un scriitor adevărat care să nu ,,devoreze” cu aviditate tomurile de filosofie, – aş vrea să zic, însă nu pot face asta, deoarece realitatea (scrisului, discursului) atestă contrariul: mulţi condeieri nu frecventează biblioteca în compartimentele ei mai ,,dificile”, care cer însuşirea unor concepte, noţiuni şi limbaje adecvate.

Dar, din alt punct de apreciere opinând, probabil că doar cu erudiţia nu mai poţi atrage în mod special atenţia. Cu toate că erudiţia este captivantă prin ea însăşi, fascinantă şi ca „pură” entropie, ca informaţie „densă”, bine aleasă, noutatea căreia, nu o singură dată, constă tocmai în... vechimea ei, în plasamentul ei „discret” în contextul cultural, greu accesibil, în zone pe care le abordează mai puţin cititorul de rând din motivul că, până să descopere un element preţios, o perlă ce ar ţine de nobleţea erudiţiei, este necesar să parcurgă foarte multe surse, rafturi de bibliotecă sau mape de arhivă etc.

Dar aceasta ar fi o erudiţie neprelucrată, „ne-şlefuită”, ne-ajustată la

251

contexte tematice, ideatice. De unde şi importanţa capitală pe care, în plasamentul erudiţiei, o au mai speciala şi individuala „pătrundere a tâlcurilor” (ca metodă personală, „patentată”), înţelegerea noimelor şi regizarea lor cât mai firească într-un sistem. Iar cea mai subtilă relaţie, care se întâmplă doar în conştiinţa, în intimitatea autorului ar fi cea dintre erudiţie şi intuiţie, aceasta din urmă ţinând nemijlocit de creaţie, de procesul de plăsmuire artistică sau (doar...) culturală, sau cultural-artistică, precum în cazul eseurilor considerate bine închegate, ca stil auctorial, încât să nu iasă la iveală tivurile, liniile de sudare, să zic. Concomitent, erudiţia bine temperată, ca un suflu muzical, îţi sugerează că autorul cunoaşte mult mai multe în respectivul domeniu sau doar în linia unui subiect, a unei idei-axe, decât a pus în textul respectiv. În caz contrar (de „abuz” entropic), pasienţa asamblării i-ar ieşi prost, lăsând să i se vadă... aţele, refecătura, precum i se mai spune, popular, tivirii.

– Dar, referitor la proză (publicată în câteva cărţi şi în mai multe reviste), s-ar putea susţine că urmaţi sau preferaţi o metodă sau alta, altele?

– Nu ştiu dacă este vorba de o metodă, dar un anumit sentiment pare a mi se revela relativ distinct despre cum scriu anumite nuvele: uneori, trăiesc într-o tensiune interioară acută, suprarealistă chiar, încât mi se pare că lucrurile văzute, ideile gândite (sau care... îmi impun să gândesc), frumosul, urâtul, prezentul, dar mai ales viitorul – toate ar dori să fie exact propriile lor... contrarii. Sau, parţial contrariate de ele însele. De aici propulsia spre alogic, dar – mai artistic, întru paradoxal, dar – mai limpede ca intenţie-ideaţie-subiect, întru absurd, dar – mai palpabil ca existenţă cotidiană, întru suprarealism, aici el însuşi îndreptăţindu-se ca ceva ce dă sens şi... contrasens artei zilelor noastre, în general. Iar, alteori, se întâmplă că „metoda” mea încearcă să o prindă, să o definească cititorul competent, precum în cazul când, în „România literară” de acum un timp, cronicarul constata că „ultrascurtele povestiri” ale lui Butnaru sunt atrăgătoare, „au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.

Din păcate, din spaţiul, literar şi nu numai, din care descind eu cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribentrop-Molotov...

– Aţi cuteza să faceţi o despicare de ape dintre literatura care se scria în Basarabia acum un sfert de veac şi cea din prezent? Aţi putea releva nişte deosebiri, particularităţi?

– Intr-o anumită măsură, diferenţele le vede „cu ochiul liber” cel care e la curent cu cele inserate, ba mai mult – afirmate, promovate de revistele „Contrafort”, „Sud-Est, „Semn”, „Stare de urgenţă”, ce au o cuprindere şi valoare panromânească. Da, e bine să citim şi această publicaţie, „Clipa”,

252

pentru a putea înţelege, întâi de toate, diferenţa de nivel dintre debutanţii de acum trei decenii şi cei de astăzi. Cer şi pământ! Spre... pozitiv, spre bucurie, să zic. Este important că tinerii autori de reală perspectivă, mulţi dintre ei remarcaţi, publicaţi deja şi de unele reviste importante din România, nu mai plătesc tribut ataşamentului... inconştient faţă de acea parte a scrisului din stânga Prutului, care a rămas neschimbată, în cele mai rele apucături ale fostului realism socialist. Cu părere de rău, mai sunt mulţi zişi scriitori la Chişinău care nu mai ştiu pe ce lume trăiesc... Dar nu, nu numai unii aşa-zişi, ci chiar mai multă lume nu conştientizează încă (nu a observat) cât şi cum s-a schimbat... lumea, cu toate / în toate ale ei. Aspectele ei sunt cu totul şi cu totul altele, faţă de cele de (chiar) acum 5-10 de ani. Faţa ei s-a transformat în plurifeţe, plurichipuri, pluridiferenţe. Iar celor care au conştientizat acest fapt le vine mai uşor să înţeleagă că nici arta, nici literatura nu mai pot fi aceleaşi, fără a resimţi anumite schimbări, fără a le propune celor cărora li se adresează. Şi, iarăşi axiomatic vorbind, arta, literatura nicidecum nu pot face abstracţie de realitatea, de lumea care s-a schimbat şi de cum s-a schimbat. Nu doar la suprafaţă, nu doar în computeristică, internautică, ci până – nu se simte? – în sufletul omului s-a schimbat lumea.

– Aţi greşit faţă de cineva, vă pare rău de ceva? Aţi dori să faceţi ceva ce nu aţi făcut până acum?

– Cum să nu?... Sigur, am greşit… Am greşit când nu eram… sigur… Nu vreau să întreb… autoiertător: ,,Dar cine nu greşeşte?”…

Cu părere de rău, greşesc mai mulţi dintre noi… Mai ales în tinereţe, când nu ştii a te elibera de ceea ce nu face parte din tine, precum zicea Nietzsche.

Referitor la a doua întrebare: nu că – să fac, ci – să fi făcut mai multe din cele care ne-au fost interzise în epoca represans. Să mă fi implicat mai perspicace în metoda realismului... antisocialist.

Şi o constatare de ordin general: remarc, dragă colegă, că preferi să... etajezi întrebările. Sau – să le combini într-o entimemă. Şi, în orice moment, eu mi-aş putea spune: Uite, domnule, te rătăceşti între două întrebări, când lumea, dar şi literatura română, au infinite interogaţii care îşi cer soluţia!... Parcă am fi în faţa unui Ianus al chestionării! Pe ambele feţe – câte o interogaţie. Ambele feţe – la fel de expresive şi semnificative ca mesaj. Mai bine zis, ca jumătate din mesaj. Pentru că răspunsul-mesaj, în „totalitatea” sa, întârzie. Poate că e o întârziere perpetuă, întru tristă eternitate ce nu sugerează – totdeauna – soluţii... (Sper să accepţi această remarcă din partea unui coleg care a publicat cinci cărţi de interviuri, adică unul care a pus, a tot pus sute de întrebări... De aia şi trebuie să-şi plătească... datoriile, răspunzând, la rândul său...)

– Mai există cenzură astăzi? Dacă da, definiţi-o. Cum era cea comunista? V-a marcat drumul literar?

253

– Păi, cea cunoscută, necruţătoare şi încercată de majoritatea scriitorilor români: cenzura economică prosperă, în chip de caracatiţă, pe ambele maluri ale Prutului.

Cum era cea comunistă?... A definit-o memorabil nu mai ţin minte ce coleg: cu căluşul în creier.

Bineînţeles că eram printre cei care încercau să… o fenteze. Pe atunci, mă consolam cu, să zicem, opiniile de genul că realitatea nu e cu adevărat autentică şi profundă decât dacă dezvoltă în substanţa ei secretă irealitatea. Această modalitate de creaţie mi s-a format şi consolidat – o aplic şi în libertate, dar cu alte mize, – şi din cauza restricţiilor pe care le impunea cenzura când, spunea Iordan Chimet, puteai anula realitatea din jur printr-un simplu gest al mâinii, ca o pasă magnetică, o pasă care te introduce într-o altă realitate, putând să plonjezi în irealitate. Ca şi cum ai fi cerut azil politic, dar şi estetic, cu atât mai mult – etic, în lumea fantastică. Dar această lume ne atrage irezistibil nu numai când suntem copii acaparaţi de poveşti. Mă rog, atracţia respectivă ţine propriu-zis şi de multitudinea metodologică şi stilistică a literaturii, iar obrăznicia, cinismul cenzurii nu făceau decât să te orienteze spre atare modalităţi de expresie, în care puteai să-ţi (şi) satisfaci cât de cât orgoliul de oarecare libertate a artei tale.

Da, cenzura a marcat, şi nu numai drumul literar. În septembrie 1976 am fost concediat de la ziarul ,,Tinerimea Moldovei”, unde îmi câştigam pâinea. Pentru promovarea spre publicare a unui articol care a fost considerat ca având tente naţionaliste. Mi s-a dat de înţeles că am fost concediat la insistenţa KGB-ului. Un timp, mi-a fost suspendat dreptul la semnătură. De aici – şi alte consecinţe care, sigur, m-au marcat. Unele, probabil, m-au şi fortificat, m-au dumerit şi mi-au determinat atitudinile ulterioare.

– Am avut si avem mare încredere in critica anilor 70, 80, critica de întâmpinare, de susţinere. Mari nume ale literaturii române ne-au învăţat de-a lungul timpului să ne citim şi să ne respectam valorile. Astăzi mai avem o critică la fel de puternică?

– Pentru a mi se înţelege poziţia în această problemă, ţin să menţionez că eu unul consider că scriitorul ţine de vocaţie, iar criticul – cam totdeauna – de situaţie. Sau – de ieşirea din situaţie: odată ce din cel care a vrut să ajungă poet sau prozator nu a ieşit aşa ceva, ieşirea din situaţie e să ajungă critic. Bineînţeles, există şi excepţii. Dar nu şi o vocaţie sine qua non de critic...

Astăzi, mulţi scriitori – poeţi, prozatori – sunt şi critici. Sau au o conştiinţă critică acută, care o concurează eficient pe cea a ,,profesioniştilor” în domeniu. Pentru că scriitorul autentic este, trebuie să fie familiarizat cu criteriile valorii şi valorizării, în chip mai general-teoretic zise ale axiologiei.

Însă, în ansamblu, critica nu mai are rolul şi, poate, importanţa pentru care era apreciată în anii 70, 80. Eu unul însă am umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi,

254

cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi dintre aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) ale literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.

Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar.

Şi tot la ,,astăzi” referindu-mă, consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce trebuie să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitabilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert.

În fine, în ce-i priveşte pe mulţi scriitori români, pe mine mă miră două lucruri: teama lor (ca şi atavică!) de ruşi (revine mereu în discuţiile cu ei, mi-o mărturisesc) şi spaima ca nu care cumva nu vor nimeri în vreo istorie a literaturii române, din cele multe deja, anunţate cu trâmbiţe şi surle şi care urmează să apară pe piaţă. Iar eu pornesc de la considerentul că o istorie a literaturii o scrie un om, un critic, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la destule componente, printre care competenţa autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.

În ce priveşte propria-mi atitudine, dacă sunt sau nu inclus în vreo istorie sau alta, în vreo antologie sau alta, cred că am declarat-o (...codificat) acum mulţi ani în următoarele versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere,/ iar altele în genere nu mi se întâmplă...” Vă asigur că o astfel de luare aminte asumată te ajută să-ţi menţii calmul şi să-ţi cauţi de

255

munca şi de viaţa ta. – În dialogul nostru nu am putea evita faptul că sunteţi şi un

traducător excelent. E de spus ceva la această temă, a traducerii, traducerilor?

– Tra…-ducerilor în ispită… Ce ar fi de spus?... Nimic mai mult decât că, în sinteza lor, conştiinţa, vocaţia, harul traducătorului reprezintă o răscruce a culturilor, a limbilor lumii, literaturilor. Deci, şi o răscruce a istoriei, a ideilor, a epocilor literare... Eu unul am fost şi le rămân recunoscător traducătorilor şi, implicit, le dedic, confratern, peste timpuri sau – nemijlocit – azi, şi modesta mea strădanie de dragoman. Strădanie care m-a ajutat să-i înţeleg mai adecvat pe Hlebnikov sau Mandelştam, Maikovski sau Ţvetaeva, Ahmatova sau Pasternak, Krucionîh sau Dobîcin, Ayghi sau Satunovski şi alţi mari scriitori, cărţile cărora le-am românizat. Traducerea te perfecţionează ca cititor. Cititorul te perfecţionează ca scriitor.

– Care ar fi relaţiile poeziei, prozei, eseisticii dvs. cu lumea din jur, cu omul de pe stradă? Dar cu cititorul de pe net?

– Greu de spus… Cert e că şi eu, precum alţi colegi, mă întreb (în adâncă… surdină) dacă şi literatura ar fi vinovată de faptul că, astăzi, omul închide ochii la evidenţa ce... sare în ochi (dar nu şi în... conştiinţă), că deja lumea e în mare măsură dezumanizată, nu mai există verticalitatea valorică... E o lume a sensurilor fărâmiţate, „măcinate”, ce vibrează într-o fulguraţie amurgit-ceţoasă; lume a pluripolarităţilor şi pluridiscursurilor, în vertijul cărora parcă nu mai există accentele clare ale unui „da” sau unui „nu”.

Aşadar, cum trebuie să fie arta, literatura, care vor să redea o atare lume, altfel, decât cea pe care noi o cunoşteam, o trăiam ca ieri?

Hai să încerc să răspund pe... ocolite, în baza unor memorii relativ recente. În octombrie 2006, la Oradea, unde se marcau zilele revistei ,,Familia”, am ţinut un recital de poezie autori din mai multe generaţii, inclusiv Ana Blandiana şi Ion Pop. Erau şi colegi nu cu mult trecuţi de 20 de ani. Şi nu am putut să nu reţin un lucru: mai junii poeţi nu s-au arătat (prea, foarte!) radicali, precum s-ar fi putut aştepta cineva şi se mai crede în virtutea unor parti pris-uri. Dânşii nu au fost din partea... literaturii pe care n-o mai chinuiesc problemele artei (... ca artă!) şi care se opinteşte din răsputeri să fie actuală (prin radicalism şi sfidare), năucitoare, transformându-se într-o acţiune ciudată, grotescă, în aşa-numit performance gestual-textual (sau... a-textual!), în provocaţie, în stare să excite sau să enerveze ascultătorul (cititorul?), impunându-i să ia oarecare hotărâri, să facă ceva acolo, în mintea lui, pentru a înţelege oarece din cele ce i se citesc. Asta e: pierzând (sau renunţând la?) câte ceva din nuanţele artei şi esteticii autentice, o parte a scrisului contemporan, aidoma teatrului, vrea să provoace, să bulverseze, cerându-i adresantului să se autoidentifice.... deformat, nefiresc. Ba chiar douămiiştii noştri mi s-au părut mai potoliţi decât optzeciştii cu care ţin să

256

dea piept în piept, text în text, test în test. Cam asta e, impresia. Şi, posibil... expresia, adică răspunsul. Parţial, bineînţeles.

În ce priveşte net-ul, pentru mine e un da! („Net” în ruseşte înseamnă „nu”, iar eu sunt şi traducător din limba lui... Ceaikovski... Compozitorul, fireşte. Pentru că ne e obligator să spui, clişeizat, doar: din limba lui Puşkin...).

Am un blog de literatură, nu de note la zi. În răspunsul la un chestionar al revistei „Familia” spuneam că, pentru un scriitor, net-ul este spaţiul (nu exclusiv virtual, precum se crede, ci şi unul destul de... real) unde el încearcă să se esenţializeze, să se „focalizeze” ca persoană a scrisului, „readunându-se” de prin revistele în care publică, de pe la editurile unde îi apar cărţile. Apoi, e spaţiul în care se poate reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă

– Ce v-a adus poezia în viaţa dvs.? Sunteţi un om împlinit? Dar fericit?

– …împlinit, fericit… La vârsta noastră, relativismul se simte oarecum acut. Ar fi bine să nu fie şi categoric descurajant. În ce mă priveşte, cred că nu e. Pentru mine, implicit, dar poate că predestinat, în acest ,,împlinit” este codificată şi ,,eterna” (sau, poate, deja, doar… terna) problemă de omologare basarabeană, să zicem, întru recunoaştere românească propriu-zisă.

Odată amintită ideea, ar însemna că ea mă preocupă şi pe mine. Pentru că mă vizează – nu? Dar, sincer vorbind, de la un timp, problema sau situaţia în cauză nu mai e una de prim-plan şi mă solicită tot mai puţin, pentru că lucrurile deja prind a fi clare. Însă, ca autor ce mai scrie şi eseu şi, uneori, critică literară, sigur că revin, când e cazul, şi la... eternitatea confuziilor panromâneşti...

În fond, despre ce e vorba? Trăind în puţinătatea artistică, deci şi literară, în acest mediu (de acum treizeci, patruzeci de ani, să zicem) supus reducţiunilor, bruiajelor, unde iniţiativele de modernizare erau descurajate, ameninţate, condamnate de cei de la CC şi de realismul socialist al împeliţaţilor de la academie, trebuia să ai ceva curaj pentru a râvni ca scrisul tău să aibă un altfel de ADN, nici pe departe (doar) ,,basarabean”.

Pentru că, de fapt, ce se întâmplă în Chişinău?.. Hai să zicem, în stânga Prutului, ca să extindem spaţiul... Aici nu poate exista o axiologie cât de cât credibilă. Din mai multe considerente. Primul – absenţa criticilor de artă de orientare estetică românească şi europeană, care ar domina prin opiniile pe care le propagă. Nu prea opinii, de evaluare, valabile, întru credibilitate... Cu excepţiile demne de înregistrat cu toată simpatia ce se întâmplă la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn”. Secundo: aici, „la noi”, mai sunt daţi drept importanţi unii ce cred că literatura de valoare ţine de rime împerecheate pentru cântecele de doi sau de trei bani (ca să ne amintim de un „cu-cu-ri-gu!” celebru din basme).

257

Tertio: aici, unde, cu obrăznicie, ajungând la injurii şi defăimări, câte vreunul pretinde să fie recunoscut drept clasic în viaţă, drept cel mai mare scriitor român, drept poet naţional... E strâmbătate în toate astea... Ca artişti, se salvează doar cei care au prezenţă panromânească în registrele axiologice, de evaluare transpruteană, în ambele direcţii.

Prin urmare şi, concomitent, în concluzie: nu poate să nu mă preocupe condiţia de scriitor român, oarecât ,,vizibil” în România, dar vieţuitor în Interriverania.

A fi (sau... a nu fi?) basarabean – aceasta e una din temele principale ale vieţii mele:... A vieţii în metamorfozele ei de-a ajunge creaţie. Există, sigur, planul intim, al „anonimităţii de sine”, dar asta numai pentru cei din exterior, nu şi pentru tine, cel din propriul interior. Pentru că, aşa e, în creaţie nu spui totul, nu epuizezi niciodată tema.

Eu înţeleg prea bine, implicit, pe propria piele, din cele care nu mi s-au spus sau mi s-au spus ,,pe invers”, pozitiv, de binevoitori, unii chiar declaraţi prieteni: în anumite cercuri-găşchiste din provincie, inclusiv din România, aş stârni oarece ostilitate nu obligatoriu din considerentul că sunt basarabean, ci pentru că, uneori, se întâmplă, prin scris, să ies în evidenţă. Uite, ieşitul în evidenţă nu-i place – şi pace! – românului, prieten şi frate, exact ca şi basarabeanului „tău” ce ţi se jură că te preţuieşte mult, până la iubire iproci.

În ce priveşte fericirea… Propun să nu le oferim zeilor un prilej în plus de a zâmbi… maliţios… Ceea ce nu înseamnă că supremii nu pot zâmbi, cu subînţeles, şi în absenţa unui răspuns tranşant. (Când vine vorba de ei, îmi amintesc că un mare poet german scria: „suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”.) Chiar dacă nu aş dori să-i las prea curioşi (cu toate că, se zice, zeii ştiu totul despre noi şi fără mărturisirile noastre…). Vreau să spun că, probabil, într-o anumită măsură aş avea dreptul să încerc o stare sufletească similară unei vagi umbre de beatitudine, fie şi din motivul că am înţeles (e drept, nu chiar la… timp) că, dacă viaţa omului înseamnă, de fapt, oarece durată, adică – timp, apoi viaţa unui artist ar putea fi considerată timp dublat, triplat… Astfel că numai cel care conştientizează acut-suprem timpul ca viaţă poate renunţa la foarte multe. În primul rând, dacă se poate, – să renunţe la un angajament, la un post care îi mănâncă viaţa, îi fură şi îi asasinează timpul. Apoi, să renunţe la zădărniciile întrunirilor de pseudoboemă, de palavragii, de acţiuni pseundoliterare, la angajamente politice de doi bani. La multe trebuie să renunţe, pentru a-şi cruţa timpul şi pentru a şi-l trăi cât mai adecvat, potrivit cu dorinţele sale de a face ceva şi exact aceasta şi nicidecum alta. Bineînţeles, e aici o adiere de… beatitudine… Fie şi minată…

– Poetul Leo Butnaru ce scrie acum? Pentru încheierea acestui dialog, aduceţi un scurt poem şi un cuvânt pentru un foarte bun prieten dunărean: Angela Baciu.

258

– În prezent, poetul scrie, intens, proză. Scurtă, dar… multă. Aştept să apară volumul ,,Ruleta românească”, ,,transferat” de criza economică din planul editorial al anului trecut în cel al şi mai impacientatului an curent. Sper să fie bine… Dar, între timp (şi… între spaţii, îmi vine să spun), scriu în continuare proză. Şi nu am doar impresia, ci pot înclina, mai mult, spre certitudine că acest gen de proze, scurte şi scurtisime, ce mi s-a(u) configurat şi mi se configurează în toate ale sale/ ale lor, ţin de ceea ce este – dar este, obligatoriu! (sunt unul dintre cei care se conving nu pentru prima oară de aşa ceva) – şi aventura de sine a scriitorului; aventurile imprevizibile ale spiritului său, în stare să-şi facă sieşi... surprize. Au fost şi rămân revelaţii, unele – aproape blitz! – de subiecte, de ţesere de texte, de evoluţii – pe „distanţe” scurte ale acestora. Distanţe ne-ample, ca mii (nu prea multe) de semne în statistica ordinatorului, însă avide de dezmărginiri, libertăţi, necuprinderi, deoarece nu puţine subiecte „se întâmplă” în transrealitate (sau, mixt, în realitate-irealitate), în infinitul fantasticului, în volniciile fascinante ale imprevizibilului, până la urmă „captat”, regizat, subiectivizat (aici: ca punere în rigorile subiectului; subiectivismul propriu-zis, în accepţia existenţial-filosofică existând apriori în naraţiune, literatură – ca dat „organic” al... neorganicităţii). Şi, ţin să menţionez, anumite subiecte se întind pe arie românească… transfrontalieră, putând să înceapă la Bucureşti, trecând prin Iaşi, poposind la Chişinău, după care ,,o iau” spre Moscova sau Sankt-Petersburg, pentru a se încheia undeva la Braşov, la poalele celebrului munte Tâmpa. Pentru că spuneam mai sus şi de aventura de sine şi aventura sinelui scriitorului. Dar şi a cititorului, bineînţeles.

Poemul posibil (ce include şi cuvântul, cuvintele) este următorul: „lume-lume! ia acest poem citeşte-l ...mda nu ai chef eşti cu chef încă de aseară poate că asculţi totuşi poemul te asigur e bun la transplant şi amputare de suflet”. – Va mulţumesc foarte mult pentru acest interviu.

Angela Baciu (Agero-Stuttgart, 17.V.2009)

259

REVENIREA ÎN FIRE? E CA O REVENIRE LA ADEVĂR...

(ANASTASIA DUMITRU)

– Stimate Domnule Leo Butnaru, nu este prima dată când veniţi la

Constanţa, dar este întâia oară când reuşesc să discut cu Dvs. Am scris în revista Contrafort în 2006 despre Festivalul Internaţional de literatură, intenţionez să relatez şi acum despre acest succes iterativ.

Subiectul intervenţiei Dvs este actual, gândindu-ne la recentele evenimente de la Chişinău. Cu ce gânduri aţi venit anul acesta la Constanţa, mai ales, ştiind care este şi tema festivalului?

– Din experienţă acumulată în cele şapte ediţii anterioare, organizatorii Zilelor şi nopţilor de literatură au găsit de cuviinţă să demareze cu două luni înainte pregătirile pentru festival, rugându-i pe scriitorii din străinătate şi pe cei români, care au acceptat să participe la întrunire, să trimită titlul comunicării domniilor lor, ce s-ar fi încadrat în ideaţia temei de bază: „Literatura şi politicul – Cât respectăm, cât criticăm”. Astfel că, iniţial, am propus titlul discursului meu drept „Literatura şi politica – sau politica literaturii?” Iar până a... boteza un text virtual, la acea etapă, era necesar să am barem câteva idei despre el, din el, cel „din viitor”. Şi, atunci, pe la mijloc de lună mai, mă gândeam la ce au spus înaintaşii literaturii noastre la acest subiect, în special Ion Luca Caragiale, clasicul atipic care susţinea că literatura este sora mai mare a politicii, pe de o parte, şi opiniile altor personalităţi autorizate care afirmaseră că cea mai puternică manifestare a gândirii unui popor nu poate fi decât în literatura sa... Etcetera. Adică, o luam şi eu în context general, local, dar şi european. Însă, între timp, la Chişinău a venit ziua de 7 aprilie, cu tumultul ei anticomunist, dar şi cu noaptea de groază ce a urmat – cea a terorii poliţieneşti. Astfel că mi-am modificat ideea-axă, găsind şi alte noeme (noţiune ce ar veni, parcă, de la pluralul... noi!), anunţând organizatorii că tema mea va fi alta: Din ţara în care nu poţi să rămâi în afara politicii. În caz contrar, filosofând, civic, să zicem, la general-european-universal, fără a-mi „localiza” discursul, nu aş fi fost înţeles de mai mulţi colegi care ştiu prea bine din ce spaţiu socio-politic vin şi ce se întâmplă acolo.

– Actualmente lucrez la un eseu ,,Literatura română din Basarabia între complexe şi complexitate”, care va fi inclus în cartea ,,Revenirea în fire”. Credeţi că poate fi considerată literatura română din Basarabia ca

260

încadrându-se între complexe şi complexitate? Dacă da, atunci care sunt complexele ei? Dar complexitatea în ce constă?

– Mai spuneam altădată: literatura nu are nici probleme, nici complexe. Astea îl pot bântui sau doar viza pe un autor sau altul, luaţi aparte. Deci, mă pot referi doar la scriitori singulari, concreţi, şi nu la cei... plurali, ca literatură-colectivitate, atât de abstracţi şi tot altfel şi altcumva imaginaţi, percepuţi de fiecare dintre noi. Eu unul m-aş putea referi doar la literatura lor, a... particularilor, şi nu la cea a unei colectivităţi, aceasta, de regulă, – foarte pestriţă şi inegală ca persoane şi personalităţi pe care le „înglobează”, zisă literatura din Basarabia sau Uniunea Scriitorilor din Moldova ori cea din România şi USR. Prin urmare, în Interriverania prutonistreană există autori care nu mai au complexe în faţa confraţilor – buni, valoroşi, – din dreapta Prutului, scrisul lor intrând dimpreună în complexitatea literaturii române. Dar sunt mai mulţi autori care au şi complexe, pe care nu le vor depăşi nicicând, şi care îi vor împiedica să fie parte din complexitatea şi axiologia literaturii nu doar române, ci a literaturii de valoare de pretutindeni. Astfel că fiece autor scrie şi se... înscrie în context sau complexitate pe cont propriu. Şi nici nu trebuie să i se pretindă unui sau altui condeier din Chişinău să fie obligatoriu scriitor român. Problema trebuie să şi-o pună şi să şi-o rezolve fiecare în parte. La acest capitol colectivitatea, uniunea scriitoricească nu te poate ajuta.

– Unul dintre complexele pe care le putem identifica este acela de ,,apărare-regresiune” (Lois Tyson, Critical Theory Today). De asemenea, Mihai Cimpoi scrie despre senzaţia de ,,închiderea progresivă, de retragerea instinctivă” ca date fundamentale ale spiritului basarabean, situat pe una din extremităţile spaţiului mioritic mereu hărţuit de năvălitori. Care este situaţia acum, în contextul postmodernităţii, când este nevoie de ieşire din izolare?

– Nu ştiu dacă senzaţia dlui Cimpoi vizează şi colectivitatea condeierilor, pe alocuri foarte... cvasiscriitoricească, al cărui preşedinte, cam sastisit deja, e de foarte, foarte mulţi ani, încă din secolul trecut. Probabil, dumnealui formulează în dependenţă şi de o responsabilitate, cam... relaxată, pe care consideră că o are faţă de colectivitate, de USM etc.

Însă cu totul altfel trăiesc „senzaţiile” cei care tratează deja cu oarece suspiciune clişeizată legată de spaţiul mioritic, sau – de ce nu? – de cel meşteromanolic. Astăzi, când noţiunea de „sat global” nu mai pare vorbă în vânt, sau vorbă în... roza vânturilor, mie unuia, uneori, Basarabia mi se pare mai curând un spaţiu bermu(n)dian decât mioritic. Modul de comunicare, fantastica stocare şi răspândire entropică impun şi scriitorului din stânga Prutului să se contemporaneizeze continuu, să fie altul decât cel de ieri, dar, mai ales, cel din timpurile sovietice, din epoca represans, din acel sistem de interdicţii şi intimidări de tot soiul. De unde şi imperativa necesitate de ieşire

261

din izolare, din starea atinsă, într-un grad mai mare sau mai mic (gradaţie individuală!), de majoritatea autorilor de la Chişinău sau Bălţi, care ctitoresc, prin fapta scrisului, revistele ,,Contrafort”, ,,Sud-Est”, ,,Semn”. În acest spaţiu literar se poate vorbi şi de postmodernitate, dar şi despre avangardism, postavangardism şi, posibil, chiar de(spre)... post-posmodernitate. Sau – neopostmodernitate? În fine, aici pulsează literatura contemporaneităţii noastre şi, dea Domnul, cea a zilelor ce vin. Şi tot în acest spaţiu este cea mai evidentă ieşirea din izolare.

– Un alt complex este cel al fricii de trădare (,,fear of betrayal”), în terminologia lui Lois Tyson. I se poate atribui şi literaturii din Basarabia?

– Păi, şi scriitorul cade sub incidenţa anticului homo sum, humani nihil a me alienum puto... Un autor bun, de pretutindeni, nu trebuie să aibă frică decât de trădarea ce poate veni din sineşi: trădarea propriei vocaţii, lipsa de perseverenţă întru atingerea unui nivel valoric meritoriu şi – iar perseverenţa! – întru a se ţine la respectivul nivel, depăşindu-l mereu. Bineînţeles, dacă e în stare s-o facă, să... se facă (acel self made man englezesc). Iar în situaţia generalizată a ceea ce numiţi literatura din Basarabia, în cazul anumitor autori colectivişti frica de trădare înseamnă frica ei (lor) izvoditoare de complexe, prejudecăţi, mofturi şi ofuri local-mioritice-meşteromanolice-anomănăstireşti provinciale şi demne de tot hazul.

– Spuneaţi într-un interviu că în spaţiul literar şi nu numai, din care descindeţi, cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribbentrop-Molotov... Care este situaţia scriitorului în acest context?

– Poate că şi cocteilul Ribbentrop-Molotov... Însă eu prefer să mă refer doar la situaţia scriitorului şi, iertată fie-mi exemplificarea, voi cita din revista „România literară” care, opinând despre unele proze ale celui care vă răspunde, scria: „Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui L. B. Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”. Astfel că propun să rămânem doar la paradoxalul cocteil Molotov prin care poţi cuceri cititorii. La cocteilul politic ne-am referit, am impresia, chiar la începutul dialogului nostru.

– Care este importanţa revistelor ,,Contrafort”, ,,Sud-Est”, ,,Semn”? – Una de căpetenie întru modernizarea şi europenizarea literaturii mai

multor autori care scriu între Prut şi Nistru. Sunt dovada incontestabilă că, la Chişinău sau Bălţi, se poate scrie la fel de bine ca şi la Iaşi sau Bucureşti. Sunt sigur că istoria literaturii nu le va putea omite, nici ca titlu, nici ca importanţă.

– Cu cât ura comuniştilor era mai mare, cu atât mai aprigă era şi reacţia scriitorului basarabean (a se vedea Literatura şi Arta, Glasul Ţării, Nistru de prin anii ’90). Mai este valabilă această afirmaţie?

262

– Nu, nu mai este valabilă. Statutul scriitorului, ca importanţă socio-politică ce i se acorda acum douăzeci de ani, s-a schimbat radical. Dar şi gradul de libertate a cuvântului, deci şi a literaturii e unul incomparabil mai apropiat „standardelor” universale. Altceva e că, răstimp de două decenii, mai mulţi scriitori nu au ştiut ce să facă cu libertatea cu care s-au pomenit faţă în faţă. Spuneam şi cu altă ocazie: membrii Uniunii Scriitorilor s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Şi nu totdeauna pe criterii valorice. Şi aici vine o paralelă involuntară, dar şi inevitabilă: de cele mai multe ori, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, odată ce sunt lăsate în mediul natural, nu mai sunt în stare să supravieţuiască. Astfel, şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup, suflet şi ajutoare de la fondul literar în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva important, să însemne ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Boris Pasternak, se creează impresia că mulţi interriverani, inclusiv scriitorii, cunosc libertatea doar în... traducere (şi la... xerox!); varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor. Iar unele dintre publicaţiile periodice amintite pur şi simplu au dispărut, au apărut altele, demne de toată atenţia şi consideraţia de autor şi cititor; reviste la care ne-am şi referit mai sus.

– Mitul mo1dovenismului este analizat în cartea olandezului Wilhelmus Petrus van Meurs ,,Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă”, Ed. Arc, Chişinău, 1996, unde se menţionează că acesta a lăsat o amprentă sensibilă şi asupra mentalităţii unor literaţi. ,,Mitul cel mai caracteristic, scrie Meurs, este mitul naţiunii şi al limbii moldoveneşti. Acest mit a avut o putere inegalabilă în socializare, mobilizare şi justificare. El le-a dat moldovenilor o identitate independentă de cea a românilor şi, practic, a conectat această identitate la patriotismul sovietic”. S-a acutizat acum problema luată în discuţie?

– E un mit care nu mă supără, însă deja mă cam plictiseşte. Eu unul sunt sigur că a vorbi despre „literatura moldovenească” e o enormitate. Şi în această enormitate drept... adevărată uitare s-au afundat strădaniile sterile şi numele „moldovenilor” Barschi, Corneanu, Şleahu, Lipcan, Cruceniuc, Barjanschi, Darienco, Săpunaru, Portnoi, Canna, Gheorghiu ş. c. l. de teapa şi non-valoarea „moldovenescului” lor scris. (De altfel, unii dintre ei au fost oameni şi cetăţeni buni, bine intenţionaţi, dar, ca scriitori... pardon...) Au rămas şi vor rămâne cei care, chiar şi în epoca represans, au scris conform „metodei” realismului... antisocialist. Problema este fals întreţinută de golanii (anti)spiritului, de politicienii de doi bani în permanentă devalorizare. Cu alte cuvinte – dar tot româneşti! – moldovenismul, în special în literatură, nu e decât un mit inflaţionist.

– Care sunt totuşi ameninţările scriitorilor? – Cenzura economică, kitsch-ul cam generalizat şi imposibilitatea

unora de a înţelege că adevărata literatură e asemeni muzicii simfonice: în

263

pofida a orice, ea va supravieţui. – Cum va rezista literatura din Basarabia în contextul

postmodernităţii, când libertatea de exprimare încă este îngrădită? În Republica Moldova problemele sunt mai mari. Se resimt restanţe, nu s-au consumat nişte etape pentru că ,,totul este viciat, contaminat de politic, iar frâna este actualul regim anticultural, antieuropean, care blochează orice tip de libertate”, este de părere Vitalie Ciobanu.

– Probabil, aţi reţinut: mă interesează condiţia scriitorului din stânga Prutului în context panromânesc şi, dacă e posibil, european. Orice autor valoros din Republica Moldova poate publica în orice revistă prestigioasă din România, poate intra în atenţia editurilor de la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. Astfel că literatura din Basarabia nu există decât dacă rezistă în contextul românesc general. Odată ce în România nu este îngrădită libertatea de expresie, acolo te şi exprimă, draga confrate basarabean. Cu toate că eu unul consider că şi la Chişinău există suficientă libertate, pe care şi-o asumă unii autori, unii editori, unii directori de publicaţii periodice.

– Niciun politician nu are dreptul de a îngrădi, de a izola într-un ,,ţarc strâmt” o cultură, pentru că Europa literară reprezintă un patrimoniu comun, rezultatul unei colaborări active intercontinentale. De aceea, suntem îndreptăţiţi să-i cităm pe Harry Levin care afirma că ,,toate literaturile” formează ,,one organic continuum” şi pe T.S. Eliot, care nota în Tradition and the Individual Talent (1919): ,,întreaga literatură europeană, începând cu Homer, are o , «existenţă simultană» în cadrul unei ordini simultane”. Prin urmare, optăm pentru o patrie lărgită ,,extinsă”, (erweitertes Vaterland), aşa cum o vedea Goethe. Suntem împotriva complexelor, dar pentru complexitate culturală, optăm pentru o ,,literatura europeană”, fără obstacole, fără restricţii de niciun fel, în care să existe dialog, cooperare şi stimulare.

– Pledoaria, sau întrebarea dumneavoastră (subînţeleasă) exprimă exact (şi) un răspuns la care subscriu. Ca scriitor român, dar şi ca traducător care a românizat mii de pagini din creaţia a zeci şi zeci de autori din lumea întreagă, dar în special din cea a avangardiştilor ruşi, poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti.

– Ce înţelegeţi prin şlefuitul lentilelor? – Ceea ce spuneam şi în prefaţa la volumul meu de eseuri Şlefuitorul

de lentile. Adică, şlefuitor de lentile (care, la propriu şi la figurat, rămâne a fi, desigur, Benedict – Binecuvântatul! – Spinoza în persoană) poate deveni oricare dintre creatorii conştienţi de faptul că celălalt/ ceilalţi s-ar putea regăsi în credinţa, în ideile, în arta şi năzuinţele lor, învăţând a-şi rostui destinul (ce include şi vocaţia) în funcţie de libertate şi graţie acesteia; în funcţie de Sfânta Libertate, de „un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter”, precum raţiona Kahlil Gibran, afin

264

filosofilor ce susţin că libertate ar fi pre-dumnezeiască şi că tocmai ea a fost cea din care s-a născut, subsecvent, Creatorul. Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu care, la rându-i, ne-a plăsmuit pe noi, oamenii, de ce oamenii nu ar crea în numele libertăţii, precum ne-a lăsat exemplu Binecuvântatul (Benedict) Spinoza, cel care declinase invitaţia la curţile puterii, căutându-şi imperturbabil de-ale sale: de şlefuitul lentilelor?… Să ne amintim că şi Eminescu a declinat invitaţii şi decoraţii ce ţineau de curte, regalitate…

– Ce înţelegeţi prin afirmaţia lui Adrian Marino, ,,a aduce Europa acasă?”

– E mai greu să o aduci sub aspect economic şi… non-nostalgic-comunist. Iar în spirit o poţi aduce mai uşor, dacă doreşti să faci aceasta, ştii cum să o faci şi mai pricepi la ce-ţi este utilă ţie şi cititorilor tăi. Simplu: a aduce Europa acasă înseamnă să fii un om contemporan şi să-ţi contemporaneizezi-modernizezi ţara, să-ţi luminezi aproapele şi departele (…de pretutindeni).

– Vă rog să definiţi sintagma revenire în fire în contextul postmodernităţii, titlul cărţii mele de eseuri, care va apărea în curând.

– O echivalez cu: revenirea în/ la adevăr. Revenirea la criterii înalte, la aspiraţii şi poate că la ceva... optimism. De ce nu?

– Vă doresc multe succese, iar literaturii române să-şi revină în fire, aşa cum aţi menţionat şi dvs. Cu siguranţă e nevoie de ceva mai mult optimism. Mulţumesc.

Anastasia Dumitru

(Ex Ponto, nr. 3, 2009)

265

O REVANŞĂ PE CARE MI-O IAU ÎN NUMELE TINEREŢII

(DUMITRU CRUDU)

– În lumea literară din Rusia eşti considerat o figură legendară,

pentru că ai tradus masiv din scrisul acestei părţi de lume. Ce înseamnă pentru literatura rusă şi pentru literaţii ruşi traducerile pe care le-ai făcut în limba română, dar pentru literatura română?

– Cu modestia de rigoare, cred că înseamnă ceva important, odată ce mai mulţi colegi ruşi, mai multe reviste din Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, mai multe cyber-blogg-uri salută entuziast activitatea mea de românizare a selecţiilor din opera marilor poeţi, şi nu numai, în primul rând cea a avangardiştilor şi postavangardiştilor. Despre traducerile de la noi au scris Serghei Biriukov, preşedintele Academiei Avangardei Ruse (de altfel, al cărei membru sunt şi eu), Igor Loşcilov, şeful catedrei de literatură de la Universitatea din Novosibirsk, fin exeget al fenomenologiei avangardei, Evgheni Stepanov, poet, care editează trei reviste literare, la Moscova şi Sankt-Petersburg... Ar fi mai multe de punctat aici, dar să ne rezumăm la atât.

Literaţii ruşi, în special poeţii, mă caută, mă solicită, cu mulţi dintre ei întreţin o corespondenţă deja... multianuală (ca iarba!). Roagă să-i traduc, se bucură când o fac. Dar mulţi dintre ei, contemporanii, pot fi într-o anumită măsură mulţumiţi, deoarece, cu două-trei-patru poeme, au apărut deja în cele două volume „Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă” (2006), ce adună numele a circa 450 de autori şi însumează aproape 1 000 de pagini. Am gata şi volumele 3, 4, însă criza financiară moldo-româno-mondială le amână apariţia.

Înseamnă ceva, probabil, odată ce biblioteci din Moscova, Astrahan sau Ceboksarî (ca să dau doar câteva adrese) îmi solicită volumele pe care le-am tradus din opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Ayghi, Satunovski, Bahterev (pe acesta, graţie prieteniei cu Mihail Evzlin, l-am editat, în româneşte, la... Madrid).

Înseamnă ceva, cred, judecând după ecourile din revistele ruseşti „Futurum ART”, „Literaturnaia gazeta”, „Deti Ra”, dar şi din cele româneşti...

Iar pentru literatura română ar însemna concentrarea şi concertarea eforturilor ei generale de deschidere şi mai amplă spre literatura rusă, din care, de altfel, totdeauna a tradus relativ masiv. Multe, foarte multe reviste din dreapta Prutului îmi solicită traduceri din avangarda, postavangarda şi postmodernitatea rusă („România literară”, „Apostrof” – aici am o rubrică

266

specială, „Viaţa Românească”, „Ramuri”, „Luceafărul”, „Bucovina literară”, „Poezia” de la Iaşi, „Hyperion”, „Ateneu”, „Argeş”, „Ex Ponto”, „Spaţii culturale”, „Oglinda literară”, „Kitej grad”...). Ba chiar mă bucur că aceste şi alte publicaţii sunt... nesăţioase şi curioase faţă de ceea ce am putea numi, generic, biblioteca de nord.

– Eşti un cunoscut poet şi prozator. Ce legătură există între scrisul tău şi literatura tradusă?

– Reiterez... (uite, această noţiune-tic, la modă, intrată până şi în vocabularul bicisnic al unor politicieni obscuri, ar vrea să mă seducă şi pe mine!); prin urmare, repet, traducerea marilor autori ai avangardei pentru mine echivalează cu o revanşă pe care mi-o iau în numele tinereţii noastre, în care cenzura zăvora la index numele şi opera a foarte multor autori din lumea întreagă, pe când ideologi de două parale ne băgau „căluşul în creier”, vorba Martei Petreu. Pe lângă faptul că era un lagăr, un Gulag uman... – inuman, Uniunea Sovietică, inclusiv RSS Moldovenească, parte componentă (...fidelă! – cu sau fără ghilimele) a acesteia, era / erau şi un Gulag, o închisoare a cărţilor. Mai ales a celor ale avangardiştilor, mulţi dintre care au căzut jertfă terorii staliniste.

Apoi, traducerea îmi umple – funcţional! – hiaturile, pauzele, sincopele inerente ce intervin în propriul scris; nedoritele, dar inevitabilele intermezzo din creaţia mea. Adică, prin traducere te poţi afla in actus pe o mai mare durată şi mai eficient. Traducerea mai înseamnă şi co-faptă creatoare, concomitent – cunoaştere, studiu, însuşire de noi spaţii entropice. Este chiar – generic vorbind – însăşi biblioteca, dar, nu odată, şi capodopera care lucrează în tine, cerându-ţi să te mobilizezi, să te identifici, şi prin scrisul altora, mai plenar.

Este şi bucuria de a transmite altora propriile revelaţii în faţa (şi în... interiorul) unor mari opere, uneori – capodopere care ţi s-au relevat ţie prin procesul de românizare, recreare a lor în spaţiile limbii noastre.

Plus extrema onoare, dar şi responsabilitate, să traduci din Hlebnikov, Maiakovski, Ţvetaeva, Mandelştam, Ahmatova, Pasternak, Esenin – acesta, în „Omul negru” sau „Spovedania unui huligan”, ţine de avangardism, prin branşament imagistic.

Şi, nu în ultimul rând, traducerea îţi oferă prilejul şi motivaţiile de a lega noi prietenii în numele literaturii, în numele artei în general. Pentru că dacă, nu o singură dată, politica – din nefericire – răzleţeşte, dispersează oamenii, popoarele, literatura, şi prin componenta artei traducerii, este cea care apropie, împrieteneşte, uneşte. Fără îndoială, aceste concluzii care, bineînţeles, nu-mi aparţin mie ca... pionierat, au evidenţă şi consistenţă axiomatică.

Dumitru Crudu

(Radio Europa liberă, 15.XII.2009)

267

FIECARE CARTE A UNUI SCRIITOR ADEVĂRAT E O DARE DE SEAMĂ (T. DĂNĂILĂ-TECUCI)

Fizionomia de azi şi dintotdeauna a literaturii române nu poate fi

amputată scoţându-i din context literatura basarabeană. Nu ar fi necesară această precizare dacă anumite minţi scorţoase nu ar irita ambientul cu astfel de concepte. Vălmăşirea vieţii şi-a găsit în scriitori nu doar cronicarul care consemnează faptele, imprimându-le tensiuni, ci şi un făclier, un vector spre echilibru. Nume de nobleţe, de curaj şi patos, revarsă în pagini fructul fecundat în minţile şi sufletele lor eternizându-le.

Grupat în şirul personalităţilor de esenţă şi erudiţie, scriitorul Leo Butnaru nu are a se prezenta cu sfială la judecata contemporanilor dar, mai ales, a posterităţii. Poet, eseist, traducător, autor a peste 60 de volume scrise înmuindu-şi condeiul în sine, confirmă cât de bine este încăput în cuvintele lui Adi Cusin: ,,Trăieşte totul cu intensitate încât ai crede că şi supărarea îi face plăcere.”

,,Respiraţia lui Dumnezeu/ sporeşte/ presiunea atmosferică”, spune Leo Butnaru.

Îngăduie-mi să spun, domnule Poet, că şi respiraţia dumitale sporeşte presiunea atmosferică. Pentru că Dumnezeu respiră şi prin Poeţi.

Te invit, cititorule, la întâlnirea cu un scriitor despre care, iată ce spunea Em. Galaicu-Păun: ,, Leo Butnaru are un blitz în ochi, cum clipeşte te şi înregistrează”.

– Domnule Leo Butnaru, discutând cu dv. am sentimentul că discut cu o bibliotecă vie. Un scriitor care şi-a pus emoţia în peste 60 de cărţi, te face să vibrezi, să te osteneşti pentru a fi la unison cu starea sa. Grea încercare pentru mine. Opera dvs. este nu doar de o largă respiraţie ci, mai ales, de profunzime prin mesajul propus.

– E un procedeu delicat de a „omite” întrebarea, dar de a o sugera… Ce ar fi de răspuns?... Scriu ca o răzbunare pentru cei mulţi de până la mine care nu au cunoscut farmecul alfabetului, al cuvântului încondeiat, printre alte cuvinte, cu alte cuvinte. (Uite, aici ne iese o adiere de parabolă: cu alte cuvinte, cuvântul vrea să spună că… Etc.) Elogioasele constatări pe care le faci, stimate coleg, îmi iau… piuitul… Ce aş putea să spun despre opera-mi care este nu doar de o largă respiraţie ci, mai ales, de…? Cu recunoştinţă vorbind, despre ea s-au dat cu părerea multe nume importante ale literelor de

268

la noi, dar şi de pe alte meridiane. Răspunsul e la domniile lor. Al meu – doar atât este/ a fost.

– Să începem pornind de la biografic. Într-un poem spuneţi ,,Curiozitatea copilului mie mi se asociază cu o… girafă ce-şi întinde mereu gâtul peste orizont”. Recunoaşteţi că starea de copil nu va părăsit niciodată şi priviţi cu aceeaşi curiozitate dincolo de zare?

– Cred că o dovedeşte cu prisosinţă romanul meu memorialistic Copil la ruşi, publicat acum vreo doi ani şi care, cu adevărat neaşteptat şi plăcut surprinzător pentru mine, a întrunit recenzii de genul „Jos pălăria!”. O parte din ele le-am plasat şi pe blogul personal, chiar la „eticheta” (termen computeristic, nu?) Copil la ruşi. Şi dacă în prezentarea aceluiaşi blog colegul Vitalie Ciobanu aminteşte de mărturisirea că, la viaţa mea, am învăţat ceva din arta de a şti să nu renunţi la talentul de a fi tânăr, e pentru că, întâi de toate, aceasta se datorează pre-tânărului, pre-adolescentului din mine, adică, precum spui, – copilului.

– Să mai lunecăm puţin pe raza timpului, spre: ,,….când eram foarte tânăr/ şi eram/ un cimitir de poeme nenăscute….” (Cândva – L.B.).

Se ştie, cele mai frumoase poeme ale unui creator sunt cele ce urmează a fi scrise. Mai sunt, sigur, multe poeme nenăscute în cimitirul tinereţii dvs. Le moşiţi greu aceste poeme?

– Greu de spus dacă mai vine poemul de... ieri, de... azi... de... mâine... Poemul – poem e totdeauna imprevizibil, e trăsnet, e năucitor... Cu câteva clipite înainte, ba chiar cu o clipită – până la! – nici nu bănuieşti că el, poemul, ar sălăşlui în... tine, că tu ai fi fost în stare de... el, că l-ai fi... moşit... Un poem – poem apare totdeauna din sincope, din(tre) trei puncte, ca suspans şi neştiinţă de ce eşti tu în stare. Apare din subliminal – acest spaţiu alchimic nesupus autorului „ce dă” poemul... Ba poate că nici nu-l „dă”, ci doar îl transmite – din neant în foarte puţina atenţie a lumii... Eu am undeva un text minuscul, care e chiar următorul: „În sfârşit, daţi-vă seama/ că veţi plăti foarte scump/ lipsa dragostei de poezie…” Regret că profetizez astfel (nu, nu cobesc, ci chiar cred în ce am spus-scris aici), dar aşa se va întâmpla…

Iar ceea ce iterezi că, chipurile, cele mai frumoase poeme ale unui creator sunt cele ce urmează a fi scrise, ne pune sentimentele pe… gânduri: în acest caz, nu ar trebui să mai existe (nici barem în luna mai a vârstei auctoriale) antologii antume… (Dacă tot e vorba de… cimitir…) Altfel spus, în ale poeziei încă nu e nimic limpede pe lumea acesta, cel puţin – pe pământul „nostru”…

– Se spune că un scriitor are două vârste, două biografii: a sa şi a poporului său. Ce fapte de viaţă au marcat destinul poporului căruia îi aparţineţi şi destinul dvs.?

– Eu am crescut şi mi-am împlinit cunoştinţa, dar şi conştiinţa, cu toate ale satului meu Negrueni de pe excepţional de generoasa vale a Răutului, apa

269

căruia ne-a fost de leagăn, dându-ne, pe atunci, şi hrană. Când, acum vreo doi ani, eram într-o excursie la celebrul Orhei Vechi-Cetate, împreună cu un grup de colegi de la Bucureşti, sus, pe stânci, privind spre panorama cu o apă lină, şerpuitoare ce o marca, criticul literar Dan Cristea mă întrebă parcă într-un fel nuanţat: „Acesta e Răutul tău?” M-a emoţionat profund acea întrebare caldă, intimă oarecum: Dan citise Copil la ruşi. Cu vocea aproape sincopată de lacrimi de duioşie, am şoptit pur şi simplu: Da… e al meu…

Pentru a rotunji cât de cât răspunsul despre fapte de viaţă ce au marcat destinul poporului nostru care, la rândul lor, mi-au marcat şi destinul, să le deducem, implicit, din ceea ce scria Enciclopedia interbelică a Regatului României (apărută în preajma celui de-al doilea război mondial) despre meleagurile de unde provin şi eu: Judeţul Orhei cuprinde un străvechi ţinut moldovenesc, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternică Fundaţie a lui Ştefan cel Mare. Orheiul a format ca Vrancea sau Câmpulung o autonomie locală, înzestrată de Ştefan cel Mare, în special, cu importante privilegii. Marele domn – a cărui amintire este nesfârşit de vie în întreg ţinutul – ţinea să răsplătească din belşug, în acest chip, vitejia Orheienilor, cunoscuţi ca cei mai buni arcaşi ai săi. În istoria politică şi militară a Moldovei, Orheienii au jucat un rol de seamă, răsculându-se uneori împotriva Domniei, sau sprijinind pe anumiţi domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei. Judeţul Orhei este unul din cele mai intens româneşti din Moldova dintre Prut si Nistru. Amintirea vechiului şi istoricului «Ţinut al Orheiului» e vie în oameni şi conştiinţa trecutului lor vitejesc îi face să fie mândri de numele lor şi de unitatea etnică româneasca din cuprinsul judeţului. Sătenii se diferenţiază vădit în doua clase sociale: răzeşii si mazilii – urmaşi ai vitejilor din vremea voievozilor şi în special din timpul lui Ştefan cel Mare, pentru care au un cult deosebit de puternic. Ei formează pătura conştient nobiliara a satelor. Ţăranii – urmaşi ai foştilor vecini, şerbi, clăcaşi…

În miezul acestor constatări enciclopedice ar fi răspunsurile pe care le-ar putea da cei ca mine, inclusiv mai mulţi scriitori ce se trag de la Răut, de la Cetatea Orheiului, din realităţile şi legendele lor, din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir sau Neamul Şoimăreştilor de Mihail Sadoveanu, din frumuseţile potopitoare şi fabulosul legendelor cu viteji şi haiduci, ca în excepţionalele filme ale lui Emil Loteanu, în special „Lăutarii”…

– Chiar dacă corabia lumii se află în derivă, sau mai ales atunci, scriitorul trebuie să fie un ,,cap limpede”, un far proiectat spre ţărm. În această nebuloasă a lumii de azi, mai poate el să îşi menţină armonia interioară şi să o reverse în ambient?

– Nu ştiu dacă îşi poate menţine „armonia interioară”… E dificil, pentru că, precum cititorul (omul) de rând, şi scriitorul e sub vremi, se modelează/ re-modelează – azi! – în dependenţă de inevitabila globalizare. De ce am zis şi: re-modelează? Pentru că, în baza propriului meu destin, a

270

propriei deveniri/ re-deveniri, ba chiar a unei permanente necesităţi de contemporaneizare, îmi dau seama că a trebuit să fiu mereu „în proces” de re-modelare. Copil născut în sat patriarhal, învăţând alfabetul la lumina lămpii cu petrol, apoi, prin clasa a doua, jubilând când, într-un miez de amiază (ţin minte, era vara, în plină amiază!), în casa noastră s-a aprins becul electric (da, zis… lampa lui Ilici, adică – Lenin). Energia ne-o asigura tot mereu truditorul nostru râu Răut, barajul hidrocentralei fiind înălţat între satele Căzăneşri şi Vadul-Leca, la 2 kilometri de Negurenii noştri. Hei, atunci era ce era, turbinele de acolo alimentând vreo 4-5 sate, atât. Astăzi, acea hidrocentrală nu e decât un vestigiu inert, dar ce fabuloasă mi se părea în copilărie, când, peste baraj, se întâmpla să trecem cu clasa noastră de elevi în excursie, spre Pădurea Rădiului….

Dar să continuăm: prin urmare, folosind peniţa de oţel, cerneala şi călimara (ce mai istorii şi cu călimările noastre de învăţăcei!), apoi stiloul-rezervor al domnului Petrache Poenaru, după care pe cele chinezeşti, cu peniţă de aur, iar de la anul 2-3 universitar, la jurnalism şi, precoce, în redacţii, trecând la maşinile de scris, mi se întâmplau minune peste minune! Toate astea îmi cereau şi mie, bineînţeles, să mă re-modelez, să mă contemporaneizez mereu până, iată, în zilele noastre când, în faţa displayului de computer, sunt şi eu internaut ce comunică intens cu multă lume de pe… lume, trimiţându-mi computerograma unei traduceri din avangarda rusă la Madrid, unde şi apare la editura „Hebreo Errante”, alte manuscrise-computerograme expediindu-le la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Constanţa sau Moscova (anul trecut, în metropola rusă, în traducere, mi-a apărut o carte de versuri). Adică, revărs şi eu în ambient, precum ziceţi, energia, nu ştiu dacă şi – obligatoriu – armonia. Pentru că, la drept vorbind, sunt şi eu cât de cât influenţat de febrilitatea, poate chiar nervozitatea, suflul de criză ale timpurilor noastre. Important e ca scriitorul să nu uite să se adreseze, din vreme în vreme, sieşi: La muncă, suflete! Nu o singură dată, prima care aude acest îndemn este inspiraţia. Cel puţin, în cazul meu.

– Uzina de metafore, Fănuş Neagu, spunea în stilul său specific: ,,Leo Butnaru este un diavol cu barbă ce scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc, plutind pe creasta valurilor ce înalţă Prutul”. Aţi avut vreodată rău de apă pe aceste valuri ce au dus cu ele taine, istorie, suferinţe ale unui neam?

– Eu unul am avut numai… bine de apă. În schimb răul au avut grijă să mi-l facă mie, ca şi altor colegi din Interriverania, mahării şi cenzura din Epoca Represans, comunistă. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, după ce, în 1977, am promovat spre publicare, în calitate de şef de sector, un eseu omagial despre Mihail Kogălniceanu (se împlineau 160 de ani de la naşterea marelui înaintaş), considerat naţionalist. Am fost expulzat din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”. Colegii mă ajutau să public cu

271

diverse pseudonime, ca să nu înfurie ciclopii de la partid şi de la cenzură. În ce priveşte valurile Prutului, totdeauna m-am rugat ca acest râu să

nu a devină… apa sâmbetei… – Chiar dacă o faceţi ,,luându-vă la luptă cu sine, cu alţii, cu relele

de tot felul”, cum declaraţi într-un interviu, scrisul dvs. nu este încrâncenat, ba aş spune că aduce o adiere de pace. Dar ne şi treziţi simţurile latente din noi : ,,Domnule Lucian Blaga/ Vă rog nu vă supăraţi/ însă/ în ultima vreme/ (sper că nu cea de pe urmă/ de cum merg la ţară/ constat că/ veşnicia a murit la sat…” – Nu credeţi că aici se află drama noastră? Cui să adresăm SOS-ul pe care, cu ani în urmă, scriitorul Laurenţiu Fulga l-a emis într-un alt context, ,,Salvaţi sufletele noastre”?

– Orice despărţire a lumii de ceva, a unui popor – de ceva şi de altceva, sigur că produce derută, durere, incertitudine. Nu ştiu dacă s-ar putea numi şi dramă ceea ce, de fapt, e predestinat, inevitabil în cursul cvasiimprevizibil al umanităţii. Unii zic evoluţie, alţii progres, mai alţii cad adânc pe gânduri, îndoindu-se dacă acestea ar însemna, totuşi, evoluţie, progres. În toate, cele cereşti şi cele pământeşti, de-a pururi Magnum Misterium. Că veşnicia s-a născut la sat a fost şi a rămas o metaforă frumoasă, duioasă, memorabilă, plăcută sufletului şi auzului românesc. Însă noi trăim unde trăim, în acest cor uneori – pardon! – cacofonic al popoarelor. Noi tindem spre Europa, ne declarăm europeni sadea, dar nu prea dorim să ne spunem curat, ceea ce poate însemna şi dureros, dramatic, că europenitatea, în forma ei occidentală, înseamnă urbanizare sui generis; înseamnă necruţătoare rupere de patriarhal, de sat, de… etc. Prin urmare, dorim noi sau ba, România nu va putea evita o urbanizare până aproape de vârful Carpaţilor. (Apropo, la sfârşitul anului trecut, prin 10 decembrie, prietenul Ion Zubaşcu îmi scria: „Cat priveşte scrisoarea către Blaga, îţi dau dreptate: m-am întors în septembrie de pe Valea Izei si îţi confirm: Veşnicia a murit şi in Maramureş. Oricât de tragic ar fi lucrul ăsta, e purul adevăr!”) Ce să facem, cum să procedăm? Uite, stau şi eu la răspântie de drum, ca pomul copt şi omul bun, vorba cântecului… Probabil, am avea nevoie de o filosofie civica a contemporaneităţii noastre româneşti care – asta e! – tot mai mult e una a filosofiei civice… lumeşti. Credeţi că francezii, germanii, britanicii nu au pierdut veşnicia de „la ţara” lor?... Şi câte altele au tot pierdut. Dar – acesta e paradoxul: modul lor de viaţă, de civilizaţie a ajuns să fie unul frenetic jinduit de români…

– Să mai rămânem, totuşi, în această stare: ,,Domnule Feodor Mihailovici Dostoievski/ deja nimeni nu mai credea că/ frumuseţea va salva lumea/ dar/ cineva naivul gândeşte că lumea/ ar trebui să salveze frumuseţea”.

A nu tresări la această reflecţie tulburătoare, înseamnă a nu mai fi fiinţă vie, ci a fi doar materie. Când şi cum vom începe a salva frumuseţea din om şi frumuseţea pământului care ne ţine? Tresărim noi la acest

272

avertisment? Sau tresare doar Poetul? – Probabil, Poetul va fi cel care va tresări ultimul, în cel din urmă

zvâcnet de a salva ceva, dimpreună cu îngerul. Dar şi aceasta nu e decât o metaforă, sper – nevinovată. Adevărul crud fiind că multe nu se vor mai putea salva, poate că chiar totul, ce va trebui să treacă hotarul spre o altă metamorfoză, cu roză sau psihoză, devenind lumea de apoi sau doar adverbul apoi, după care continuă naraţiunea, povestea, întâmplarea, tema, cu diverse variaţii şi vibraţii imposibil de presupus astăzi, de noi.

Îmi pare rău să o spun, dar am impresia că lumea mare, în hurta ei subcerească, nu va mai încerca să salveze frumuseţea, iar despre ceea ce a fost şi este cu adevărat frumuseţe vor şti tot mai puţini oameni care, însă, nu vor renunţa de a şti şi de a înţelege asta, chiar dacă asaltul contrafăcutului, kitschului, trash-ului, minimalismului va fi tot mai agresiv, aproape generalizat. Frumuseţea va sălăşlui în chiliile duhovniceşti, dar şi în cele laice. În speranţa că, totuşi, frumuseţea nu va fi nevoită să se retragă din nou în peşteră, în rudimentarele ei fresce rupestre, în petroglife.

Dar, ca să lăsăm totuşi mai mult spaţiu speranţei – ce dar! – să revenim la Dostoievski şi la celebrul său adagiu. El e în două variante. Prima, din romanul „Idiotul” (1868) e cea aproape omnicunoscută: „Frumuseţea va salva lumea”. Mie însă mi-e mai aproape de felu-mi de a fi şi de a înţelege cea din „Fraţii Karamazov” (1880): „Prin frumuseţe lumea se va salva” (În original: „Krasotoiu spasiotsea mir”.) Această variantă trebuie considerată de bază, prin Frumuseţe subînţelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos. (Să ne amintim de o altă aserţiune întâlnită la Dostoievski: „În lume nu există decât o singură persoană frumoasă, Hristos.” Sau de ecoul ei… implicit la Pavel Evdokimov: „Frumosul adevărat are, în el însuşi, o putere mântuitoare.”) Prima variantă e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în cea de-a doua este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În primul caz, lumea pur şi simplu … „aşteaptă” să fie salvată.

Deci, la muncă, suflete, întru salvarea ta şi a lumii prin frumuseţe… – Sunt multe voci, autodefinite elitare, care se arată plictisite,

susţinând că prea ne lamentăm şi imprimăm tensiuni forţate privind destinul Basarabiei. Credeţi că aspectele ce ţin de fiinţa unui popor, încă nelimpezite şi nerezolvate, pot deveni obositoare, pot fi conchise?

– Concluzia mea e că „elita” politică românească prezentă şi acele voci, „autodefinite elitare”, nu sunt plictisite doar de destinul Moldovei Estice, ci şi de cel al României în general. Hrăpăreaţă, egoistă, minimalistă în spiritul ei viciat, prost şcolită, în devălmăşia ei respectiva „elită” aproape că nu are pete luminoase. E greu să contezi pe bine si pe frumos, şi pe… generos din parte sastisiţilor, tu, cel de la hotarele de est ale românismului, într-un context în care e atâta neaşezare în ţara toată. Cu părere de rău, zări

273

mai limpezi încă nu se întrevăd. – Popoarele care n-au avut şansa de a fi mari prin număr şi putere,

pot compensa acest diferend prin cultură, prin civilizaţie, prin ideile propuse lumii. Spiritualitatea basarabeană şi, prin extensie, spiritualitatea românească (iertată să-mi fie această disjuncţie), are virtuţile necesare pentru un dialog de relativă egalitate cu cultura şi civilizaţia lumii?

– Credeţi că Irlanda, cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete, are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întreagă, prin care au croit albii de mari fluvii literare…

Înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Românii din spaţiul moldav sunt absolut valabili-funcţionali, la orice nivel exegetic, cu oricare alt român, cu oricare alt european.

– Ideea lansată cu ani în urmă de delicatul cărturar Edgar Papu privind identitatea culturii şi civilizaţiei unui popor a fost tratată cu uşurinţă, cu aroganţă, în zeflemea, aş zice. Nu vreau să scot teme de la naftalină, dar pierderea specificului fiinţei unei naţiuni nu este depersonalizare cu efecte psiho-sociale dramatice? Nu credeţi că ne putem plia la civilizaţia lumii păstrându-ne distincţia, salvându-ne cutumele moştenite genetic?

– În ce priveşte cutumele moştenite genetic lumea românească e foarte împărţită, nesigură de o consuetudine sau alta. Am abordat şi eu problema/ problemele în volumul „Românii, enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, editat acum doi ani la Iaşi. Spun acolo: Un român poate să scrie înzecit mai cu talent o „Enciclopedie a sufletului românesc”, însă în dimensiuni universale această operă nu va avea nici a mia parte din succesul „Enciclopediei...” rusului Viktor Erofeev. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari, în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acest din urmă nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a interesat... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi să recunoaştem că România, românul, istoria, literatura noastră nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase...

274

Dar, bineînţeles, scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam... Deocamdată… Şi, poate, mai modificăm ceva din cutume, ca să fim mai interesa(n)ţi şi pentru alţii…

– Prin ce credeţi că se identifică cultura şi istoria provinciei basarabene şi cultura şi istoria românească, în genere, în contextul culturii şi istoriei universale?

– E o nuanţă aici: mă tem că basarabenii sunt cam orgolioşi şi nu prea vor să se spună că ar fi provincie. Poate, parte componentă?... Nu ştiu cum să se spună… O ştiţi de la cei care au trăit mult timp în imperii: din păcate, au un orgoliu discret mai special, se cred şi ei, oropsiţii de ieri, purtătorii de însemne imperiale (ardelenii, bucovinenii). Asta e psihologia omului. Mai ales a românului care spune că tatămama sa îi este cel care l-a cucerit/ decimat (dar l-a… imperializat!): Traian. Da, e necesar să ne gândim la această nuanţă psihoetnică…

Identificarea basarabeană în context românesc este „exact” conformă modelului „nestandard” (cu anumite particularităţi) moldovenesc, în ansamblul său, conformă „modelelor” oltean, transilvan, muntean, oşean, maramureşean, bănăţean etc. – cu toate cele bune sau nu prea, dar – ale noastre în consolidarea unei totalităţi, a unei unităţi, a unei sinteze românoeuropene. Dar trebuie să ţinem cont că dacă sub aspect politic Statul Român reprezintă cât de cât un tot întreg (din păcate, încă fără Moldova Estică), sub aspect psihoetnic el mai e o… (con)federaţie de conştiinţe uşor localiste: oltenească, munteană, moldovenească, ardelenească… Ar fi bine să nu am dreptate, dar… să ne gândim, totuşi, să ţinem cont…

– Sunteţi o suveică în arealul cultural al românilor dintre cele două maluri ale Prutului. Sunteţi implicat cu toată fiinţa la un transfer reciproc de fapte culturale. Nu ar fi înţelept ca blestemata graniţă impusă de răii istoriei să fie nivelată prin interferenţe culturale?

– Cred că chiar aceasta se şi întâmplă. Spaţiul cultural, spiritual panromânesc nu mai este unul „transfrontalier” în propria sa cuprindere, ci devine cursiv, firesc, fără specificări gen „poet basarabean”, „artist basarabean” etc. Cine ar putea numi orchestra „Lăutarii” a maestrului Nicolae Botgros una (doar) basarabeană? Eu unul cred că e cea mai mare (fabuloasă!) orchestră de folclor românesc din toate timpurile. Nici eu nu-mi reneg ascendenţa din Moldova Estică (pentru că mai este!), dar ca scriitor prefer să fiu scutit de specificarea: basarabean, odată ce colegii mei de valoare nu sunt daţi ca scriitori olteni, transilvăneni, bănăţeni etc.

– Dialogul nostru are loc la puţin timp după Ziua culturii româneşti care este contopită fericit cu ziua naşterii celui fără de margini Eminescu. Ar fi o impietate să nu poposim puţin în imperiul ambientului eminescian la care ne raportăm nu doar ca emoţie estetică, ci şi ca stare de românitate.

275

Eminescu, n-avem încotro, trebuie să o recunoaştem, este astăzi mai mult citat decât citit, postmoderniştii spun că este un poet expirat, iar într-un recent sondaj radio un licean era şi mai radical: ,,Eminescu este un poet naşpa”. Iar mie îmi creşte viteza sângelui. Ajutaţi-mă să ies din ceaţă!

– S-a întâmplat că, anul acesta, pe 13-16 ianuarie, periplul meu eminescian să fie următorul: Chişinău (… Republica Moldova) – Cernăuţi–Herţa (…Ucraina) – Vama Siret – Botoşani – Ipoteşti – Iaşi – Chişinău… Unul dintre cele mai frumoase, mai memorabile periple din câte mi-au fost date să le fac în viaţa mea. Pe 13 sera, la hotelul „Oazis” dintr-o coastă a Cernăuţiului, cu cine crezi că m-am întâlnit, reîntâlnit? (Iartă-mă că dau un şir lung de nume, dar e bucuria mea să o fac.) M-am întâlnit, m-am revăzut cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ilie Constantin, Ion Pop, Adrian Popescu, Dorin Tudoran (venit din SUA), Dinu Flămând (sosit din Franţa), Aurel Rău, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Gellu Dorian (excelentul şi exigentul organizator al manifestărilor eminesciene), Cristian Simionescu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Claudiu Komartin, Varujan Vosganian, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Lucian Alecsa, Constantin Arcu, Carmen Veronica Steiciuc, George Vulturescu, Doina Cernica, Ioan Radu Văcărescu, Nicolae Sava, Silviu Guga, Liviu Antonesei, Valentin Talpalaru, Vlad Scutelnicu… Bineînţeles că erau acolo şi… anticii mei prieteni de juneţe basarabeano-bucovineană Ilien T. Zegrea, Vasile Tărâţeanu, Alexandrina Cernov, Mircea Lutic, Grigore Crigan, Ilie Luceac, atâţia alţi cernăuţeni înstrăinaţi dragi sufletului nostru… Împreună cu ei am fost la Casa „Aron Pumnul”, la monumentul lui Mihai Eminescu din centrul Cernăuţiului (în perioada interbelică, al doilea oraş românesc ca importanţă culturală; acum o fi, cred eu, Chişinăul, dimpreună cu Iaşul, cu Clujul…), la Universitate, unde, pe timpuri, la Facultatea de Teologie, au învăţat tatăl Anei Blandiana, ai lui Lucian Vasiliu, Dan Mănucă, Grigore Ilisei, iar la Drept – tatăl lui Romulus Rusan… Cu remarcabilii noştri colegi am poposit la Herţa, pe 13 şi pe 14 ianuarie; Herţa cea furată de imperialismul ruso-sovietic în 1940, baştina lui Asachi şi a lui Fundoianu, a atâtor altor personalităţi importante ale culturii româneşti, multe dintre care, actualmente, locuiesc la Chişinău… De Eminescu s-a pomenit şi în superba, fastuoasa mănăstire de la Bănceniul… „ucrainean”, unde ne-a întâmpinat… înflăcăratul părinte… Jar (chiar acesta îi este numele!) şi un superb cor de călugări românesc… Pe 14 seara, am trecut… vama în România, ajungând la Botoşani… Iar aici, alţi colegi, localnici sau şi ei sosiţi din pretutindenea românească, prezenţi pentru a-l omagia pe genialul Poet… Printre ei – Călin Vlasie, Marius Chelaru, Claudiu Komartin, Dan Bogdan Hanu, Dumitru Ţiganiuc, Dumitru Ignat, Emanoil Marcu, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Liviu Pendifunda, Constantin Bojescu, Dumitru Necşanu, Vasile Iftimie, Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Corneliu Filip, Stelorian Moroşanu, Victor

276

Teişanu, Cristina Şoptelea, Mircea Oprea, Valentin Coşereanu, Lucreţia Andronic, Mihai Lupu, Ciprian Manolache, Dorin Baciu, Vasile Clem, Cezar Florescu, Marius Irimia, celebrul actor Ion Caramitru (odată, la Ipoteşti, i-am zis: Ion Carametru-antic, pornind de la dragostea sa pentru Eminescu), aleşii în consiliul municipal, în frunte cu primarul dl Cătălin Flutur… Cine s-ar încumeta să spună că, de ziua sa, Poetul Eminescu a fost… singur?...

Nu voi mai intra în amănunte, dar trebuie să amintesc unele detalii: pe 15 ianuarie, am fost la casa în care s-a născut Mihai Eminescu, ne-am rugat în biserica în care a fost botezat Poetul, apoi am mers la Ipoteşti… Ar mai fi multe de spus, dar despre ele a scris deja presa… Demult nu mi-a mai fost dat să particip la o astfel de comemorare Eminescu atât de impresionantă, ştiind că şi în Chişinăul meu omagierea Luceafărului poeziei româneşti era una plină de evlavie şi vibraţie artistică, civică (spre Chişinău urma să plece, cu un spectacol, şi Ion Caramitru, şi eminescologul Iulian Costache, acesta având o prelegere şi la Bălţi)… Astfel că, stimate coleg, mi se pare inutil să mai comentez anomaliile de care aminteşti… Pare a fi clar de la sine şi sper ca asta să ne ajute să ieşim din ceaţă, precum spui, impacientat. În continuare, opera eminesciană reprezintă constanta unui spectru de sensuri, iradiant, o statornicie valorică. Nu încape îndoială că, astea, la alte dimensiuni, în alte accepţiuni decât acum două-trei decenii. Pentru că estetica, exegetica, axiologia sunt în mişcare, în proces de schimbare de optică, de punct de ochire, dar şi de apreciere.

– Disputele culturale, polemicile, diversitatea ideilor sunt necesare şi de dorit în contextul social. Ele dinamizează şi revigorează viaţa, sunt vectori spre luminiş. Cu o condiţie: să se producă într-un climat civilizat, neinfuzat cu vrăjmăşie. Ca scriitor, implicat prin toţi porii în viaţa culturală, apreciaţi că există un climat neviciat în acest segment al vieţii sociale?

– Când vine vorba de noi, cei din stânga Prutului, unii (con)fraţi (sigur, nu cei mai valoroşi) sunt încă marcaţi de aplomb, de prejudecăţi, de etalări de orgolii, de păreri prea bune despre ei înşişi. Eu însă am şi replica, şi argumentul necesare pentru a le dezavua împăunarea fadă. Dar, înainte de toate, mi-a fost dat norocul să cunosc personalităţi marcante ale scrisului românesc care au avut un comportament firesc, colegial faţă de mine, fără ifose şi fosăieli de superioritate. Mă gândesc la Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Constantin Ciopraga, Fănuş Neagu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Constanţa Buzea, Eugen Negrici, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Nicolae Prelipceanu, Dan Mănucă, Aurel Rău, Alex. Ştefănescu; mă gândesc la majoritatea colegilor de generaţie (sau…. intergeneraţionişti) din pretutindeni românească şi la atâţi alţii.

Dar e adevărat că unii colegi de-ai mei din Moldova Estică mai au

277

anumită spuză de complexe faţă de confraţii lor transpruteni. Însă, în mare, climatul devine deja unul firesc, pentru că, se ştie, deja mai mulţi creatori de ascendenţă basarabeană au ajuns în prim-planul valoric românesc şi nu numai.

– Undeva spuneţi: ,,Cred că am învăţat ceva din arta de a şti să nu renunţi la talentul de a fi tânăr”. Această mărturie îmi aduce în memorie confesiunea lilialului poet vrâncean Dumitru Pricop, care, într-un interviu pe care mi la acordat cu puţin timp înainte de a deveni cetăţean al cerului: ,,Un scriitor rămâne tânăr până termină de murit”. Întrebarea mea, oarecum retorică, este: termină vreodată poetul de murit?

– Ca să rămân în spiritul metaforic, alegoric din întrebarea, îmi zic că, probabil, Poetul – Poet pur şi simplu nu termină de trăit. Pentru că, la Sfârşit, ca şi la Început, va fi Cuvântul. Iar Logosul este poetul de noimă şi de nai (adică – de sunet, de armonie) de la Dumnezeu.

– Spre unde merge lumea, domnule Poet? – Spre dramatica sa mântuire: atâta îi fa fi dat, atâta va fi. Nicio

lacrimă, vorba cântecului, nicio iluzie, vorba filosofului. Cine poate combate sentinţa cu care începe Eclesiastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”? Vedeţi câtă apocalipsă prezisă prin mass-media! Sfârşitul lumii e preanunţat de 2-3 ori pe an, uneori pe lună. Ba se stinge soarele, ba mai apare încă unul ce va duce la pârjol. Ba se încălzeşte, ba se răceşte. Ba vulcan, ba tiran. Ba gaură neagră, ba cometă. Chiar lumii să-i placă să vieţuiască într-o atare autoflagelare psihologică?... În acest psihedelism negru pe negru autosugerat, autoîntreţinut? Nu e sănătos, şi nu e a bine.

– Cum este şi cum ar trebui să fie omul? – De preferat, să fie Om. Dar nu este exclusă nici robotizarea sa tot

mai… – cum? – supraumană şi extra-umană. Şi nimeni nu va şti niciodată ce e de făcut ca să fie, totuşi, bine şi – punctum.

– De unde răsare soarele în Basarabia? – Din Grădina Lui Dumnezeu. Pentru că Mare e Grădina Ta,

Doamne… – nu? – Are de dat socoteală scriitorul pentru cuvintele sale? – Fiece carte a unui scriitor adevărat e volens-nolens o dare de seamă.

Inclusiv pentru ea, cartea, adică – pentru cuvintele sale. – Ce doriţi să transmiteţi tecucenilor şi cititorilor acestui interviu? – O veche, dar sper nebanală urare: Să vă trăiască duşmanii (cei care v-

au desfiinţat judeţul), ca să vă vadă fericiţi. – Aşez în sipetul meu cu bucurii şi pe aceasta de a fi dialogat cu un

mare scriitor dar, mai ales, cu un mare OM. Un patriot, un maestru al cuvintelor, un erudit care te plimbă prin istorie şi cultură cu o pasiune contaminantă. Da, Leo Butnaru, sunteţi o conştiinţă care şi-a transformat nu doar scrisul ci, întreaga viaţă într-o dare de seamă. Veţi rămâne în timp

278

şi dincolo de timp pentru că ,,Poetul –Poet pur şi simplu nu termină de trăit”.Vă mulţumesc pentru că prin tot ceea ce faceţi ne aduceţi Basarabia acasă şi pentru că prin întreaga creaţie trudiţi la îmblânzirea omului.

Deci ,,La muncă suflete pentru salvarea ta şi a lumii prin frumuseţe.”

T. Dănăilă-Tecuci

(Tecuciul Cultural-Artistic, I. 2011)

279

LIBERTATEA SE POATE OBŢINE ŞI PRIN CULTURĂ, PRIN SCRIS, PRIN ARTĂ…

(VLAD ANGHEL)

– Domnule Leo Butnaru, cum aţi devenit scriitor? – O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu

mai ştiu ce să spun. Doar, ca un plus la cele mărturisite altădată, – să presupun (şi altceva). Probabil, în firea noastră, în subliminalul ei există, cifrat – mai bine zis tăinuit, misterios, un testament genetic ce cuprinde şi capitole referitoare la cultură, aventură, civilizaţie, creaţie etc. Unele dintre ele mi s-au potrivit şi mie, devenirii mele. Iar de la o anumită vârstă, de pe la 15-16 ani, poate ceva mai devreme, mă ţin minte trecând de la întrebarea „Cine sunt eu?” la o alta: „Cine trebuie să devin?” Dar fără să se creadă că vreau să spun că aş fi fost un adolescent precoce în decizii, fremătând de apriga dorinţă de-a ajunge pradă scrisului, spre a deveni jertfă operelor mari, devoratoare de autor. Pentru că eram un tânăr abia trecut de hotarul satului, cu un pas pe pragul oraşului şi, deci, nu cunoşteam prea multe din delicatele taine ale creaţie propriu-zise. Eram la stadiul de discretă intenţie şi nu la unul de convenţie sigură cu mine însumi.

– Cum priviţi propria-vă creaţie din juneţe: cu severitate sau cu condescendenţă, cu sentimentalism sau cu indiferenţă?

– Într-un răspuns mai general, nu în particularizări şi nuanţe, pot spune că nu am simţit necesitatea să-mi dezavuez, să retractez mesajele literare anterioare. Unele dintre ele pot fi slabe, dar nu zero-semnificative. Atât în text, cât şi în subtext. Dacă încerci să le înţelegi, să le interpretezi – afli ceva. Deoarece eu consider că, prin anii şaizeci, pe când mi se întâmpla şi debutul, în poezie, în teatru, în muzică, chiar şi în dans („importat” de peste ocean) se manifestau deja trăsăturile unei noi sensibilităţi. Iar scrisul meu de tinereţe, al adolescentului venit dintr-un mediu cvasi-patriarhal, conţine mai multe semne care vorbesc despre modul de a mă urbaniza, de a mă civiliza conform altor principii decât celor ale existenţei otova socialiste – rustice, de unde îmi trăgeam obârşiile, bineînţeles chiar devenind diferit sau foarte diferit de „acea lume”, dar fără a-mi atrofia definitiv facultatea de a simţi, cum se zice în ideaţie nietzscheană, „mai jos de tine”, fără orgoliu fie amintit.

– V-aţi referit de mai multe ori la raportul societate–individ (creator)–libertate. Astăzi chiar trăim, se pare, în libertate...

– Într-un anumit gen de libertate, odată ce, sub aspect economic,

280

individul, cei mai mulţi cetăţeni sunt constrânşi... – Aşa e, deci şi acesta e un motiv – parţialitatea libertăţii; să revenim

la definirea libertăţii ca plinătate. – Păi, să ne referim la un adevăr de abecedar, s-ar părea. Omul este

liber în măsura în care poate şi reuşeşte să-şi promoveze opţiunile în vederea unui rezultat scontat, concret, personal-social, să zic. Libertatea ar trebui să însemne lipsa impedimentelor impuse extra-constituţional. Mă refer, bineînţeles, la constituţia-model, democratică sui generis, în care, de altfel, există rigori şi cerinţe ce trebuie respectate, însă fără a-ţi afecta voinţa şi forţa de a te afirma conform bunei măsuri general umane.

– În ce măsură v-aţi putut asigura libertatea în comunism? – Cine ştie... Dar, fără să mă laud, spre deosebire de unii colegi de

generaţie care se dăduseră cu partidul-buldog, care obţineau posturi şi alte favoruri „de sus”, de la CC, care făceau cârdăşie cu comsomoliştii şi cu biroul politic al acestora, chiar ajungând membri în el; deci, spre deosebire de alţii cred că am reuşit să mă protejez cât de cât de ideologia şi zădărnicia comunistă ca infecţie mentală, a spiritului, a destinului. I-am cam sfidat şi pe agenţii de circulaţie în literatură, în special pe cei din generaţia şaizecistă mssr-istă, pe cei care huleau, înjurau, oprimau ceea ce era dincolo de opusculele şi priceperea lor obturată iremediabil de „o necunoştinţă totală de literatură nouă”, precum spunea George Călinescu.

– Dumneavoastră nu aţi fost tentat să ajungeţi grangur la comsomol, la partid?

– Nu ar fi fost deloc complicat, mai ales pentru un tânăr care năzuia să facă treburi, mai bine zis afaceri politice sovietice. Dacă se programa, dacă dădea dovadă de fidelitate, ataşament bolşevic şi zel organizatoric în condamnarea capitalismului sau a colegilor care „se abat de la calea dreaptă”, dacă scria în autobiografie că părinţii i-au fost „argaţi la români”, fiţi siguri că ajungea unde îşi propunea. Dacă mai avea şi ceva glagore, dacă mai cunoştea şi ceva din regulile nescrise ale cabotinismului, servilismului, pupincurismului – pardon, – sigur că avansa pe scara ierarhică. Însă la astea renunţau oamenii pe care cultura, inteligenţa i-au ajutat să priceapă relativ devreme că, de fapt, Uniunea Sovietică era un pseudo-stat imperialist în care nu există politică propriu-zisă. Nu există dreptul, libertatea opţiunii de a te implica în politică, de a face politică („a face politică” în genere era un tabu cu conotaţie obligator negativă, nocivă „statului şi poporului”) la modul onorabil, liber. În URSS exista un vacuum politic exact ca în societăţile supuse tiraniei. Iar ceea ce se numea politica sovietică internă era tocmai o tiranie a ideologicului rudimentar-proletar, ca dictatură, pe care o preluase CC-iştii care, bineînţeles, nu aveau nimic cu proletariatul, cu clasa muncitoare sau cu cea colhoznică. Era opresiunea, constrângerea partidului-tiran, unic şi buldog. În atare situaţie nu putea fi vorba şi de o filosofie civilă,

281

de o artă liberală. Şi totuşi, ceea ce se numea cultură, literatură parcă lăsa mai mult loc pentru a te simţi dacă nu destul de liber, cel puţin demn în dorinţa de a nu te lăsa subjugat completamente. Iar dacă ajungeai în CC-ul comsomolului sau al partidului, implicit sau direct, erai un împilator, un constrângător, un colaborator al KGB-ului, un curmător de libertate. Iar dintre studenţi, dintre tineri acolo ajungeau, se ştie, nu cadre strălucite, ci, de cele mai multe ori, resturile, rămăşiţele, adică cei prost şcoliţi, dar plini de zel în dorinţa de „a pune ordine”, de a pune la punct. Specimene ridicole, dar de care nu se putea face abstracţie, nu puteai intra în dialog civilizat cu atare inşi obtuzi şi aroganţi. Se simţeau mândri nevoie mare că fac parte din cei care decretau şi monotorizau opresiunea ideologică, ce nu însemna altceva decât obraznica cerinţă a puterii ca individul, individualitatea să se dezică de sine, să fie altceva – constituţionalizat proletariceşte, obedient, lipsit de iniţiativă, cunoscător respectuos al perimetrului cuştii. Este şi vina lor – unii din ei făcuţi redactori-şefi la diverse publicaţii – că, peste cultura ce jinduia înflorirea, se tot deversau erbicidele ideologiei corozive, primitive, opresive, ucigătoare.

– Ca scriitor, aţi fost afectat de realismul socialist? – Nu ştiu dacă ar trebui să răspund chiar eu la această întrebare.

Lucrurile s-ar vedea mai limpede de la distanţă. Însă eu m-am străduit, programatic, să nu fac concesii realismului socialism în special în partea lui ideologizată, partinică, leninistă; în partea în care falsitatea se vedea şi din cosmos.

– De altfel, pregătindu-mă de acest dialog, am dat şi peste o referinţă care v-ar completa răspunsul. Este vorba de opinia pe care Victor Dumbrăveanu o exprima acum mai bine de un deceniu: „Dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvezii şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre comsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu...socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.

Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie… Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie”.

– Cu Victor am lucrat mai mult timp împreună la ziarul „Tinerimea Moldovei”, de unde am fost expulzat pentru delict ideologic în septembrie 1976. Iar cu Dumbrăveanu am rămas în continuarea nu doar colegi, ci şi prieteni.

– Şi chiar aţi reuşiţi să vă păstraţi independenţa faţă de realismul socialist?

282

– Nu ştiu care ar fi aici unităţile de măsură… Dar, repet, programatic, îmi spuneam să nu fac concesii ce ar fi echivalat cu o capitulare faţă de ceea ce înţelegeam eu că ar fi artă adevărată şi personalitate în artă. Zic personalitate, gândindu-mă la marea lipsă de caracter ce domnea printre o bună parte (cea… rea) a scriitorimii sovietice, în timp ce mahării socialismului multilateral anchilozat, „luminaţii” (sau: străfulgeraţii de inepţie) pedepseau, strâmtorau, cenzurau valoarea adevărată, aceştia, piticii, cum ar fi venit, se încumetau să trâmbiţeze că, cub înţeleapta lor îndrumare, popoarele înrobite în URSS vor naşte, ca pe bandă rulantă, genii după genii, ieşiţi direct din popor şi, brusc, concurându-i pe Dante sau pe Balzac, pe Goethe sau pe Tolstoi, pe Shakespeare sau pe Eminescu.

– Citindu-vă cărţile de proză mai recente, în primul rând „Ruleta românească”, este evident că v-ţi schimbat cumva stilul, faţă de primele două volume de acest gen, „De ce tocmai mâine poimâine?” şi, mai puţin, „Îngerul şi croitoreasa”...

– Sigur că m-am modificat, dar, trebuie să spun, încă în prima carte am inclus o nuvelă nu prea voluminoasă, „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu” care, probabil anunţa starea mea stilistică, ideatică prezentă. O pot include în orice volum de astăzi, de mâine, şi ea nu va da semne că e scrisă acum un sfert de veac... Iar în volumul „Îngerul şi croitoreasa” deja există mai multe texte afine celor care alcătuiesc „Ruleta…”

– De acord, asta aş fi menţionat-o şi eu. Dar vreau să întreb cum percepe autorul însuşi mutaţiile din scrisul său.

– Nimic nu cade sub definitiva siglă ad acta, adică ceea ce poate fi considerat încheiat. Implicit, voi glosa în baza cărţii „Ruleta românească”, apărută la tandemul editorial „RAO – Prut Internaţional”. Iar opiniile de faţă vor trebui luate şi ele ca supuse inevitabilei subiectivităţi, mai curând ca variantă de... lucru, de apropiere de... adevăr, dar nu ca ceva dixi in absoluto. Cartea amintită reprezintă un caleidoscop de prozo-clipuri (într-o anumită măsură), pe alocuri pretându-se a fi considerată şi un Active Fictions Show sau doar „suportând” (şi) un atare botez. Mai am nestridenta ambiţie de a considera că, sub aspect stilistic, volumul e de un laconism galo-latin, dar, în anumite sintagme, fraze, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis, spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. (Francezii zic: transmintal.) E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului. Cel puţin, aşa înclin să cred eu.

– Aveţi mai multe cărţi ce pornesc de la propriul sine, de la propria-

283

vă biografie, pe lângă câteva jurnale – şi romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Cum se întâmplă o care de atare tematică?

– Da, perpetua temă a biografismului în literatură… E ceva inevitabil. Pentru că în ceea ce ţine de expresie, de mărturisire, de descriere sau autodescriere este imposibil ca omul, autorul să rămână neutru, fără „a-şi insinua”, a-şi transfera în text, într-o anumită măsură, antropomorfismul şi sociomorfismul propriu. Ba aş zice că chiar… destinomorfismul în care inserează/ insinuează imanent elemente din sfera relaţiilor şi reacţiilor sociale ce domnesc între oameni, între om şi stat, între om şi misterul cosmic, între realitate şi vis, între vârstele şi experienţele omului. Astfel că din sinea ta, din „winchester”-ul conştiinţei tale ţi se revelează, ţi se oferă informaţii ce-ţi veniseră cândva – chiar din copilărie! – pe calea referinţelor culturale, olfactive, auditive, onirice etc. ca esenţă umană, existenţială, scriitorul e o fire dedublată (dar, fireşte, nu categoric, până la separare!), având o natură socială şi o a doua – individual-creatoare. (Uneori, în cazurile calificate ca ciudăţenii, cea de-a doua natură, a individualităţii – predomină.) Creaţia e un circuit reciproc dinspre lume către tine, dinspre tine spre lume ca îmbinarea cunoaşterii, culturii cu existenţa în imagine valorică.

– Care ar fi deosebirea dintre literatura română din dreapta şi cea din stânga Prutului?

– Între anumiţi autori, de pe ambele părţi ale acestei ape intern-naţionale nu există deosebiri de nivel (superior), de stilistică, de europenitate, să zic, de contemporaneitate. O dovedesc cu prisosinţă revistele „Contrafort”, „Sud-Est cultural” şi „Semn”, care apar în spaţiul moldoromânesc, ctitorite şi scrise de colegii noştri din Chişinău sau din Bălţi. Dar, într-o anumită măsură şi, cu părere de rău, deloc mică, şi în rândul multor membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova se simte un dezinteres pentru literatura care nu are opţiuni (aproape exclusiv) indigene, băştinaşe, de până la Prut. În Interriverania sunt declarate, proclamate fel de fel de mărimi barosane ale scrisului românesc, dar care mai că nu sunt cunoscute în maica Românie. Ei nu „progresează” decât prin aceeaşi versificaţie minimalist-repetitivă, facil-folclorizantă, cadenţat-retorică-„patriotică” ce dovedeşte că pe aici păşunismul are viaţă lungă. Plus că unii aborigeni basarabeni se întâmplă să ia chiar premiul Academiei Române fără să fi editat barem vreo broşură la vreo editură prestigioasă, fără să se fi învrednicit de aprecierea criticii literare române. E un spectacol comic, sau poate, tragic-comic. Important e, însă, că, precum spuneam, în Moldova Estică există autori de prim rang în literatura română în toate ale ei, şi ca areal, şi ca valoare.

– De mulţi ani, în revista „Contrafort” ţineţi rubrica intitulată „Cosmograme”. Dacă e ceva mai mult sau mai puţin permanent, care are continuitate, presupun că e şi ceva important pentru dumneavoastră.

– Este rodul unor meditaţii în voia cărora se poate lăsa/ lansa orice om,

284

dar şi al unor lecturi de filosofie care îmi deschid, de regulă, noi vectori în eseistică, poezie şi, în mai ultimii ani, proză, „reîntorcându-mă” (dacă încerc să evadez de acolo) în câmpul metafizic al literaturii, sugerându-mi subiecte, teme, idei, metafore... neliniştitor-ezoterice, poante, dacă vreţi, începuturi, finaluri de texte-miezuri de poeme, concluzii sau suspansuri ale discursului. Pentru că aceste cosmograme, ca... auto-gen, sunt liberale, democratice în datul lor, în programul lor destul de vag ca rigurozităţi, – asta ca teamă de clişeu.

– De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicate doar scrisului. – Nu chiar sau nu exclusiv scrisului. – Dar în mare parte. În zilele noastre, mai ales în Basarabia, unde nu

se prea cumpără cartea, unde e greu să i asigure scriitorului un venit, numit drept de autor, se poate oare rezista într-o astfel de ipostază?

– Da, dacă înveţi, metodic, ca, prin puţine mişcări, eforturi şi griji să-ţi faci gestiunea vieţii zilnice, adică a scrisului. Şi nu numai în Moldova Estică, ci în întregul spaţiu românesc şi trans-românesc.

– De ce… puţine… mişcări? – Prin puţine, zic, în sensul de: cele necesare… Acţiunile… Pentru că

omul e parcă blestemat să facă mişcări în plus, să inventeze eforturi, să creadă că e devorat de griji, de greutăţi, lăsându-se pradă inutilităţilor, capitulând. Vrem nu vrem, există şi un calcul… de sine, o economie a sinelui nostru, care nu trebuie neglijate. Ceva legat de ceea ce Tudor Vianu numea: a şti să faci linişte în sine… Şi a înţelege, la calm, ce ai de făcut şi cum să faci.

– Ştiu că aţi fost decorat cu unele distincţii guvernamentale. În cele două capitale de state…

– …dez-unite ale României, precum spuneam într-un poem. – În fine, vreau să vă întreb dacă ţineţi la aceste decoraţii. – Sunt venite de pe versantele democraţiei, nu de pe cele ale

comunismului. Iar la una dintre ele ţin în special pentru adagiul gravat pe ea. Este acesta: „Prin cultură la libertate, 1931-1961-2000”. Sunt aproape de cei care cred că libertatea se poate obţine şi prin cultură, prin scris, prin artă…

– O altă distincţie? – A, una care aminteşte că sunt un bun muncitor în domeniul care îmi

îndreptăţeşte destinul. Da, sunt un muncitor, dar nu chiar… glorios, precum spune distincţia în cauză. De fapt cred că numele ei aduce oarecum a… stahanovism, a zile de „socialism multilateral dezvoltat”. Nu e culpa celor care mi-au înmânat-o. Probabil, trebuiau să se gândească ceva mai perspicace cei care au instituit, acum vreo 20 de ani (ca la… Dumas, nu?) ordinul respectiv.

– Pentru că aţi amintit de Dumas… Vă consideraţi un muşchetar sau un luptător cu morile de vânt?

– Bineînţeles că este necesar să mă simt şi niţel muşchetar, pentru a

285

contrabalansa poveste cu Don Quijote căruia i se adaugă, spuneam într-un poem – vântul, vântul, vântul ca

element primordial al sculpturii, zădărniciei şi literaturii universale… „Sculptura” se referea, aluziv, la moara de vânt…

– Acum cred că pot spune cum se numeşte prima distincţie: Meritul Cultural în Grad de Cavaler…

– Păi, cam cavaler din cohortele lui… Don Quijote… Mai ales astăzi, când lumea basarabeană, dar şi cea panromânească nu prea citeşte, când cultura, arta sunt adumbrite de kitschul cam generalizat, de fotbalul prost dat drept performanţă, de vip-ismul de doi bani al unor cântăreţi ce cântă ei cum cântă, însă când mai şi vorbesc în interminabile show-uri, Doamne, iartă … Mai bine nu ar deschide gura… Ca să rămână… filosofi…

– În acest sens, scriaţi undeva că lumea e cam general kitschizată. Credeţi în continuare asta?

– Dacă nu lumea întreagă, multă lume, totuşi, din timpurile noastre este cuprinsă, până la robie de snob, de a trăi inautentic, superficial, post-orice care a presupus şi a avut încărcătură spirituală (ideatică, emotivă) conformă unor standarde după care se orienta eşuata tendinţă de a modela „omul armonios”, care ar fi îmbinat cotidianul cu arta, frumosul. Nu cred că e armonie nici pe stadioanele puse la dispoziţia hip-hop-iştilor.

– Apoi, dacă aţi adus vorba despre fotbal… Să ne referim , implicit, la tehnicile lui. Mi se pare că, mai mulţi ani în urmă, când aţi fost înaintat pentru o decoraţie guvernamentală, aţi fost… fentat – nu?

– Nu e bai… Dar, într-adevăr, nu am trecut la cancelaria lui P. Lucinschi, unde m-a fentat, precum spui, unul dintre colegi, un scriitor care era consilierul preşedintelui… Dumnezeu cu el… Nu-i voi da numele… De mortuis aut bene, aut nihil… Am fost prieteni mai mulţi ani, poate că chiar decenii cu ex-consilierul…

– Pot deduce că nu e vorba de scriitorul Andrei Ţurcanu. – Nu, nu, Andrei Ţurcanu, criticul şi poetul, dar şi consilierul, a fost

onest în primul rând cu el însuşi. Ţin minte că, la agapa cu care marca 50 de ani a săi, la USM, a venit şi preşedintele Lucinschi, dar fără decoraţie. Andrei o fi refuzat-o. Apoi chiar a plecat din cancelaria Lucinschi, când era evident că opiniile lui despre democraţie sunt diferite de cele ale fostului prim-secretar de partid comunist etc.

– Credeţi că aţi fi meritat mai mult?... – Mai mulţi scriitori, mai mulţi oameni de artă ar fi trebuit să fie

observaţi… La timp şi timpuri… Dar, în comunism şi cvasi-comunism, cum am tot dus-o în ultimele decenii, „preşedintele ţării” se gândea la călăul ideologic, la antiromânul Ivan Bodiul, să-l fericească cu „Ordinul Republicii”… Asta ca detaliu. Dar, în genere, nu cred că e ceva în afara bunului ton că unele dintre distincţiile care ţi se oferă au fost, sunt în

286

concordanţă cu propria-ţi autoapreciere, iar că altele ţi se par a fi sub nivelul celor meritate. Însă, în toate, trebuie să ţinem cont de dihotomia obiectivitate-subiectivitate şi de creştinescul: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult.

– Să revenim la o întrebare „ mai veche”. De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicat doar scrisului. Cum reuşiţi?

– Dacă ştii ce să faci cu libertatea, reuşeşti cumva. Pentru că între libertate şi artă, cultură există o legătură indisolubilă, predestinată.

– Adică, precum spune deviza pe care aţi amintit-o: Prin cultură spre libertate. Să auzim de bine!

Vlad Anghel

(Spaţii culturale, nr.15, 2011)

287

A FI TU ÎNSUŢI SE ÎNVAŢĂ, SE EXERSEAZĂ ÎN ORICE ÎMPREJURĂRI

(IOLANDA MALAMEN)

– Leo Butnaru, faptul că te-ai născut în Basarabia, într-o perioadă

dureroasă şi frustrantă pentru întreg poporul român, a dat biografiei tale scriitoriceşti o dimensiune în plus?

– Noi am avut un debut obstrucţionat, amânat, pândit de neîncrederea vechililor cu ideologia, iar în Moldova Estică – şi cu internaţionalismul proletar care, de fapt, nu însemna decât camuflarea adevărului crud despre imperialismul ruso-bolşevic. Un răspuns in extenso s-ar putea extrage din jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972), publicat în anul 2000 la Chişinău, şi „Perimetrul cuştii” (1972-1978), apărut la editura „Cartea Românească” în 2005.

Ar interesa cum am fost întâmpinat ca tânăr autor, cum era apreciată poezie pe care o scriam, deosebită de cea încurajată în stânga Prutului şi pe care din când în când reuşeam să o şi public? Diferit. De către unii – bine, de mai puţini… – foarte bine. De alţii, de asemenea amestecat: de la rezerve până la ostilitate declarată. Păi, că un debut se face printre alte debuturi, printre alţi colegi, însă aceasta nu înseamnă nici pe departe communio sanctorum. Unii m-au atacat mereu, dar mai mult în chip laşi, înde ei, la bârfă, dar şi prin mârşăvie nomenclaturist-turnătoristă.

Nu am fost remarcat cu urale oficioase, ceea ce cred că mi-a fost de temeinic folos: n-am ieşit în exterior, nu mi s-au propus sprijiniri de coate în mese de prezidii comsomolist-partinice, nu m-a tentat să-mi apăs podurile palmelor de slinul tribunelor de la care se raporta fel de fel de succese, nu am scris în autobiografii că părinţii mei „au fost argaţi la români”, ca să promovez în post de redactor-şef, să zicem. Îmi era suficient că ţineau la mine oamenii la care ţineam eu, opinia cărora o respectam. Sincer vorbind, credeam într-o oarecare pregnanţă a afirmării scrisului meu odată ce vedeam potolirea zarvei care se făcuse în legătură cu unii laureaţi-oportunişti ai premiului comsomolului din R.S.S.Moldovenească.

Precum s-ar spune, am debutat în timpurile când prin Moldova Estică apăreau deja primele texte scrise conform metodei realismului antisocialist. Şi parcă am ştiut ce am de făcut şi cum să fac întru statornicire de destin.

– Numele satului natal este Negureni. Un nume predestinat suferinţelor? Ce-ţi mai aduci aminte din vremea copilăriei?

288

– Nu, nu predestinat suferinţelor. În copilăria mea îmi părea cel mai frumos, cel mai luminos, cel mai cel de pe pământ. Precum se poate înţelege şi din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, publicat acum câţiva ani la o editură bucureşteană. E o localitate „botezată” de râul Răut, de negura blândă a acestei ape celebre, aş zice, deoarece figurează – ca navigabilă! – în Descriptio Moldaviae a lui Dmitrie Cantemir. Iar eu, în „Copil la ruşi”, cred că le-am dedicat satului şi râului un imn. Chiar dacă acolo vorbesc şi de nenorocirile prin care au trecut în anii de ocupaţie ruso-sovietică, de colectivizare, de deportări, de… (Mlaştinile Răutului au fost asanate, ca să se ajungă la o catastrofă ecologică, la desfigurarea frumoasei curgeri de apă de odinioară…) Dar chiar şi atunci, Negurenii noştri au reuşit să românizeze vreo patru aşa-zise colonii agricole ţariste, implantate cu populaţie străină în jur. Ultima dintre ele, care se numea chiar Negurenii Noi (deja! – să se deosebească de noi, vechii, statornicii) a fost „întemeiată” în coasta comunei noastre în 1911, cotropitorii pregătindu-se, probabil, să marcheze, peste un an, centenarul de când au intrat şi nu au mai plecat dintre Nistru şi Prut. Dar, spuneam, Negurenii noştri, localitate viguroase, a reuşit să dez-rusifice pe cei aduşi în coastele sale şi să-i treacă pe toţi la limba română. Păcat că nu, pe toţi, şi la conştiinţa de român… Aceasta e mult mai greu. Dar nu imposibil.

– După debutul editorial în poezie (1976), ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1977). Eşti aşadar membru a două uniuni de creaţie, scriind literatură într-o singură limbă!

– Asta e, asta a fost, dar deja este doar… parţial: sunt membru al USR. Dar şi membru al Academiei Avangardei Ruse. Eu consider că avangarda a fost un diluant al imperialismului politic şi un liant al comunităţii universale întru creaţie. Bineînţeles că în coagularea globalizării de astăzi, în suprastructura sa, în special partea ei ce ţine de spirit, există şi efectele impulsurilor radicale, ale tendinţelor avangardiste de ieri, adică – de acum 100 de ani. (În februarie 2009, s-a marcat centenarul de la apariţia Manifestului futurismului al lui Filippo Tommaso Emilio Marinetti, nu?)

– Tot în 1977, un eseu despre Kogălniceanu, care i-a supărat pe oficialii zilei, te elibera din funcţia de redactor al revistei ,,Tinerimea Moldovei... Au fost şi alte urmări?

– Eram responsabil cu sectorul artă-literatură… Chiar dacă superiorii din redacţie nu aveau de gând să mă scoată din pâine, nu au avut încotro, mai întâi spunându-mi (eram nu doar colegi, ci şi prieteni) că insistă cei de la CC-ul partidului unic şi buldog, de la comsomol, pentru ca, peste un timp, să facă semn spre „Planetariu” – aşa era numită, tabuistic, reşedinţa KGB-ului din Chişinău, care se afla în imediată vecinătate cu o fostă biserică ortodoxă, în care antihriştii amenajaseră un planetariu. Elev prin clasa a patra, pare-se, eu vizitasem acel planetariu cam prin iarna anului 1959, venit de la 80 de kilometri depărtare, din Negureni. Puteam să bănuiesc atunci că din vecinătatea acelei biserici pângărite

289

vor bate vânturi reci peste destinul meu?... Despre urmări?... Apucăturile punitive ale socialismului multilateral

insinuat îi forţa pe mulţi creatori să treacă într-o stare de anabioză, pe alţii îi dădea de-a dreptul şi necruţător în prostraţie, iar unii – se ştie – erau băgaţi în balamuc. Cu mine însă, atunci, a fost ceva mai puţin… antiuman: am fost privat de mijloace de existenţă decente, mi s-a ridicat dreptul la semnătură… Însă şi acestea m-au făcut să înţeleg cu mai multă convingere că, de fapt, puterea sovietică, fioroasă precum arăta, te putea speria cât de cât, dar era imposibil să nu pricepi că în timp ce te sperie, ea însăşi se temea de ceva. De ceea ce avea să vină în 1991 – căderea URSS. Aceasta te făcea să rămâi coerent cu propria-ţi conştiinţă. Pentru că a fi tu însuţi se învaţă, se exersează în orice împrejurări, inclusiv în cele punitive. Apoi, probabil era important să învăţ a evita şi loviturile fatalităţii mioritice şi meşteromanolice…

– Din 1993, cum era şi firesc, după o îndelungată activitate literară ai devenit şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, cărţile tale de poezie, proză şi eseistică bucurându-se de ecou pozitiv din partea criticii literare, a cititorilor şi a colegilor de breaslă. Au fost şi momente mai puţin faste în ce priveşte legăturile cu literatura de dincoace de Prut?

– În ce mă priveşte, cred că am fost un norocos care nu se poate plânge de momente mai puţin faste. După 1989, veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje (nu doar sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română. Şi avea să se producă aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, directori la cele mai prestigioase publicaţii literare. Domniile lor mi-au propus să-mi publice din poeme în „România literară” şi „Luceafărul”. Iar când „Luceafărul” îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, am fost unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc onoranta distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.

În 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu îmi editează volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că: „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”

…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române, căreia aveam să mă adresez, filial:

„Maică Literatură Română iartă-i poetului involuntara neascultare de a se fi născut în Basarabia şi nu la Bucureşti…”

290

– Emoţionantă rugă. Numele tău este familiar criticilor şi cititorilor din România. Numeroase edituri ţi-au publicat cărţile, numele tău apare frecvent în revistele literare cele mai importante, ai fost răsplătit cu premii. Consideri lucrul ăsta un drept firesc? O izbândă?

– Probabil, o normalitate… româno-română, inteN-Naţională în aceste două State Dez-unite ale României…. Pot constata doar atât: un scriitor din spaţiul prutonistrean, interriveran, cum mai zic eu, în spaţiul panromânesc are toate posibilităţile de a se pune plenar în serviciul propriei meniri, vocaţii; pe de altă parte, în predestinată reciprocitate – tinzând a le pune pe toate astea, cât mai eficient, în serviciul său. E aici o dublă orientare de vectori din care are de câştigat, s-ar părea, doar unul singur: el, scriitorul. Dar, poate, şi alţii (…cititorii), dar poate şi… literatura propriu-zis… (Ce presupuneri şi vorbe mari!...)

– Eşti puternic ataşat şi preocupat de avangardismul rus şi cel ucrainean. Ai descoperit de-a lungul anilor şi lucruri pe care nu ţi le imaginai?

– Am fost atras, mai apoi preocupat de avangardă din… adânci juneţi. În antologiile mele de peste vremuri, inserez mai multe texte din prima-mi carte, în care nu doar implicit, ci şi... explicit apare pasiunea, simpatia pentru avangarda poetică, pentru procedeele stilistico-metaforice, viziunile şi tematica ei tehnicist-urbaniste. Apoi, prin ani, am frecventat şi frecventez avangarda continuu şi, înclin să cred, – creator, având în vedere că am tradus din avangardişti sute şi sute de poeme. Am tradus şi proză, şi dramaturgie, antologându-le. Am tradus foarte multe manifeste ale avangardiştilor ce anunţau curente, şcoli, izbânzi, dar şi erori. Adică, îndrăznesc să cred că în spaţiile avangardei sunt unul „de-al casei”, însă numai cu condiţia să am dreptul să aleg, să resping, să preţuiesc sau să neg. Astfel că, să zicem, traducând versurile pictorului şi poetului Kazimir Malevici, le-am găsit demne pentru antologiile care ar putea fi dedicate avangardei. Apreciez, în mare, pictura lui Malevici. Însă pătratul său negru nu-l iau decât ca pe un accident, ca pe un bluf monocrom, ca pe o neseriozitate (când e dat drept operă de artă… genială), iar „interesul” pentru acest negru pătrat care, de fapt, nu e decât o pată (da, geometric organizată perfect, dar pată totuşi) „admirată” de mulţi gură-cască ce se dau drept esteţi subtili, în realitate nefiind decât snobi, – interesul, zic, e nefiresc, contrafăcut. Deci, să încercăm a selecta sau a respinge ceea ce am moştenit de la avangardă doar în spiritul rigorii şi nicidecum în cel al veleitarismului, al falsei admiraţii, al entuziasmului artificios faţă de ceea ce a fost sau este la modă.

– Nu cred că este vorba doar de snobism, şi de estetici grăbite, (în ce priveşte ,,pătratul,,) cred mai degrabă că a fost ,,folosit,, ca o motivare totală, ce anticipa invaziile extremelor în pictură... În fine… să revenim. „Leo Butnaru ilustrează în mod izbitor voinţa de emancipare a poeziei

291

basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste”, spunea undeva criticul Ghe. Grigurcu. Mai reprezintă în opinia ta tradiţionalismul o acuză, vizavi de poezia basarabeană?

– Nu ar mai trebui să fie nicio acuză… Cei care cunosc excelentele reviste de literatură şi artă publicate în Moldova Estică – mă refer la „Contrafort”, „Sud-Est cultural” sau „Semn” (aceasta publicată la Bălţi) – înţeleg prea bine că „denivelările” axiologice, defazările estetice între cele Două Maluri au şi dispărut. Iar insule de păşunism, provincialism există, din păcate, nu doar în Interriverania, ci şi prin judeţele româneşti. Dar, sigur, şi prin cantoanele franceze sau prin comitatele şi districtele Marii Britanii etc.

– Sunt nevoită să-ţi dau dreptate. Leo Butnaru, cum arată viaţa scriitorului român la Chişinău? Ce s-a limpezit în destinul lui?

– Viaţa mea, la Chişinău, oraş la care ţin, cred că nu se deosebeşte, decât în nuanţe, de cea a colegilor şi prietenilor mei bucureşteni sau ieşeni, clujeni sau timişoreni… Chiar dacă în spaţiul în care locuiesc fiziceşte, dar mai puţin… esteticeşte, nici până astăzi ordinea argumentelor nu coincide totdeauna cu ordinea care ar fi firească, obiectivă – cea a valorilor; ponderea argumentelor nu e pe potriva ponderii valorilor, sau prin supraapreciere, sau prin subapreciere. Cu părere de rău, aici, în stânga Prutului, printre o parte de scriitori şi aşa-zişi critici literari mai domină încă obtuzitatea culturală, amatorismul axiologic, ilariantele clasamente cu cei daţi, ca ieri, „barosani”, dar care, de fapt, nu sunt decât nişte ghemişi. Continuă tămâierile hazlii, parastasele interminabile, fandoselile de gaşcă senilă. Se alcătuiesc în demenţă liste de supra-patrioţi, de posibile genii sau atinşi de genii. O nostimadă non-stop…

Dar, ca să revin la umila mea persoană, – cred că sunt printre cei care încearcă să urmeze autoprescripţiile pe care şi le făcea Nietzsche, în decembrie 1875, întru atingerea „idealului Cămilei”: „O gospodărie simplă, un program cotidian foarte ordonat, fără pofta iritantă de onoruri sau de viaţă socială”. Să ştiţi că e posibil aşa ceva. Păcat că unii dintre noi înţeleg cam târziu aceasta sau, poate, niciodată nu înţeleg, zic eu, văzând ce hazliu-grotesc se consumă unii colegi trecuţi de şaizeci de ani, ba ajunşi la şaptezeci, în strădania-le disperată de a rămâne în posturi, de a obţine dregătorii, de a deveni deputaţi, senatori. Am impresia că, precum în căsătorie, pe ăştia nu-i satisface creaţia. Însă, înainte de toate, din motivul că ei înşişi nu sunt în stare a satisface, deplin, creaţia, literatură. De unde încearcă să… satisfacă… politica nesăţioasă…

– Te simţi ataşat vreunui partid politic? – Mă simt absolut detaşat de orice partid politic. Nu am veleităţi de a

intra în politica, grandoman zisă – activă. De ce?... Ştii, în toate timpurile, oricât ar fi unele din astea de neparcimonioase, crude, crunte, inchizitoriale sau kitschizate, ca cele pe care le trăim astăzi, literatura, arta mai lasă o

292

speranţă că te întâlneşti cu frumuseţea, cu delicateţea, cu ideea şi metafora înnobilatoare. Cu politeţea, dacă vrei. Pe când politica?... Gândeşte-te doar ce limbaj folosesc politica, politicienii agramaţi, agresivi, brutali, înrăiţi… Politicienii sunt cei mai neobrăzaţi şi mai iresponsabili poluanţi ai limbajului social, cotidian. Spaima lor că nu ar putea reuşi, că le-ar lua-o altcineva înainte, orgoliul lor uriaş de inşi-pigmei, pitici în gânduri şi fapte, îi fac de necontrolat. Ei recurg la orice porcărie, doar să izbândească. Ei sunt vidanjorii care, în loc să cureţe haznalele, din contră – înmulţesc gunoaiele, necurăţeniile. Adu-ţi aminte cu ce epitete s-au ales unii dintre importanţii intelectuali români, scriitori, filosofi, actori etc., care s-au implicat în politică! Suburbanul, grobianul înrudesc, înhăitează politicianul cu… orangutanul!

– Vorbind la modul general, care sunt dramele şi diagnosticele scriitorului, în general, în acest început de secol 21?

– Totul e pe vechi, verificat oriunde în lume: libertatea, în general, inclusiv cea interioară, se obţine prin sacrificii, renunţări. Inclusiv, renunţări la… îmbrăţişări. Politice, să zicem. La zi. La zid. Şi la noapte. Renunţările. Sacrificiile… Totul e pe vechi, însă cu permanentă tendinţă spre o şi mai mare înrăutăţire, o şi mai incontrolabilă afundare în pâcla socială, globală. Pretutindeni, oricând şi oriunde, creşte rolul neamical, să zic, al inchiziţiei „invizibile”. Zi de zi, unii dintre noi – mai mult, alţii – mai puţin, simţim cum cyberspaţiul, de aici… – cyberconştiinţa-clonă par a neutraliza realitatea. Nu s-ar putea spune că ar ajunge să o anihileze, dar să o modifice esenţial (şi, nu-i exclus, catastrofal!) e posibil. Dacă se ajunge la o cyber-societate, înseamnă că ea nu poate fi populată decât de cyber-cetăţeni. Iar cyber-(cerber!)-cetăţeanul nu poate fi liber! Bineînţeles că se va încerca să se lanseze fel de fel de contra-programe la cyber-programări, se vor inventa viruşi ca bruiaj al controlului total sub lupa căruia nimereşte, iminent, cyber-cetăţeanul. Dar acesta va fi ca un război de partizani, de uzură şi de capitulare… Şi, ca rimă tragică: să privim în zare… Spre Cernobîl, spre Fukuchima…

– O zare… neliniştitoare (tot ca o rimă tragică). Leo Butnaru, vii des în ţară şi cunoşti bine viaţa literară din mai toate zonele importante din România. De care oraş eşti cel mai legat sufleteşte?

– De multe. Să dau o listă?... Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Botoşani, Timişoara, Suceava, Focşani, Constanţa, Sibiu, staţiunea Neptun cu Vila Stancu… Altele, inclusiv Oradea… Toate – irepetabile, cu flerul şi piperul lor aparte… Incontestabil, ele modelează ceva în conştiinţa noastră, în destinul nostru, adică – şi în scrisul românesc de pretutindeni.

– Mă aşteptam la răspunsul ăsta.

Iolanda Malamen (Ziua Veche, 2.IV.2011)

293

AVANGARDA – NĂSCUTĂ DIN LIBERTATEA SPIRITULUI

(LILIANA POPUŞOI)

– Pentru început, vrem să vă felicităm pentru realizarea acestei

antologii-memorial şi, curiozitatea bat-o vina, vrem să ştim de cât timp a fost nevoie pentru a întocmi acest volum numit, oarecum antagonic, „Avangarda. Jertfa GULAG-ului”?

– Mulţumesc pentru felicitări. În ce priveşte antologia şi cronologia, să zic uşor rimat, la ea am migălit în interiorul unui proiect mai amplu, Panorama poezie avangardei ruse, care mă ţine in actio deja mai bine de un deceniu şi jumătate. În ea vor intra circa 200 de poeţi, avangardişti de diferite orientări, protagonişti sau simpli actanţi ai diverselor curente – multe! – pe care le-a cunoscut această fenomenologie în primele trei decenii ale secolului trecut în Rusia, iniţial monarhistă, apoi sovietică. Panorama va avea circa 50 de mii de versuri, prefaţă, prezentare biobibliografică pentru fiecare autor, note. Prin urmare, cei 52 de autori, unii dintre ei de-a dreptul atinşi de geniu, dacă e să ne referim la Mandelştam, Ţvetaeva, Harms, Pasternak, care au căzut jertfă Gulagului sau au trecut prin sistemul lui opresiv, inclusiv „în exteriorul” său ideologic restrictiv, dur, bolşevic, alcătuiesc această antologie ca parte componentă a Panoramei.

– V-am întrebat mai sus de durata lucrului asupra acestui volum pentru că, bănuim, a fost nevoie să scotociţi prin multe arhive pentru a găsi informaţia de care a fost nevoie. Cum aţi făcut rost de aceste informaţii şi care a fost imboldul care a condus la realizarea antologiei?

– Aşa e, munca a avut şi pistele ei de cercetare, localizare, periodizare care m-a dedublat în traducător şi istoric literar, precum remarcase Barbu Cioculescu, când am publicat antologia „Literatura din Basarabia în sec. XX. Traduceri”, ce cuprinde cercetarea şi valorificarea a 100 de ani de dragomanie românească între Nistru şi Prut.

Cum m-am rostuit/ căpătuit cu cele necesare pentru volum? Bineînţeles, prin simple achiziţii proprii de carte pe durata multor ani, astfel că în biblioteca mea deja existau ediţii serioase cu opera lui Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Ţvetaeva, Pasternak, Zboloţki, Ahmatova (ca să dau în… dezordine alfabetică o parte din numele autorilor de avangardă), alte texte – e drept, mai puţine, – le culesesem din clandestinitatea samizdat-ului rusesc din perioada sovietică. Însă, în cea mai mare parte completarea arhivei

294

personale cu autori şi texte o datorez generozităţii mai multor colegi şi exegeţi ruşi ai avangardei, cu unii dintre care aveam să mă împrietenesc, pentru a conlucra în continuare şi cu care sunt „cot la cot” în Academia Avangardei Ruse. Este vorba de Igor Loşcilov din Novosibirsk, poet şi profesor, Serghei Biriukov (profesor la Halle, Germania), Mihail Evzlin din Madrid care, de altfel, mi-a publicat în Spania un volum tradus din poezia lui Igor Bahterev, Elena Târâşkina de la Universitatea din Novosibirsk, regretatul Ghennadi Ayghi din Moscova – şi aş mai putea adăuga nume. O altă parte din texte şi documente am primit-o personal de la moştenitorii sau legatarii creaţiei unor autori (Tatiana Veciorka, Pavel Zalţman, născut, de altfel, la Chişinău). Plus deschiderea largă de program şi uşă a editurilor după căderea Uniunii Sovietice, când se valorifică, în forţă, recuperator, creaţia autorilor interzişi până la perestroika şi anul 1991.

– Trăind timpuri în care oamenii se lasă impresionaţi mai mult de formă decât de conţinut, nu există riscul ca cititorii să se intereseze mai mult de destinul acestor poeţi decât de creaţia lor?

– Eu ştiu una şi bună, şi probată: fenomenologia avangardistă, inclusiv cea rusească, e fascinantă, instructivă, mobilizatoare întru proprii căutări artistice. Înainte de toate, cred că este absolut necesar să o cunoască, chiar să o studieze orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că ceea ce, uneori, se dă drept noutate, originalitate, drept cu-curi-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol încă acum 100 de ani (manifestul futurismului al lui Marinetti apăru în 1909), dar mai important e că avangarda, în special protagoniştii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste faste de evoluţie a propriului său har, de descoperire şi afirmare a propriei vocaţii.

În ce priveşte riscul de care vorbeşti: antologia inserează texte de reală valoare, nu conjunctural-ideologice sau anti-ideologice. Cel care iubeşte poezia autentică nu va fi dezamăgit de „Avangarda – jertfa Gulagului” şi în formă – şi în conţinut, şi în biografie – şi în poezie,

– După o perioadă în care aţi studiat nu doar creaţia, ci şi destinul acestor poeţi, am vrea să aflăm de la dvs. dacă n-ar fi existat „Jertfa GULAG-ului” în viaţa acestor creatori, creaţia lor ar fi avut o altă soartă?

– Bineînţeles, alta! Să luăm aminte că unii dintre poeţi au fost executaţi pe când aveau o vârstă foarte tânără – Nikolai D. Burliuk la 31 de ani, în 1921, Nikolai Gumiliov, fostul soţ al Annei Ahmatova, la 35 de ani, de asemenea în 1921, Iuri Denghen la 27 de ani, în 1923, Vladimir Sillov la 29 de ani, în 1930, etc., etc. Unor autori căzuţi jertfă bolşevismului nici nu li se mai cunoaşte anul naşterii şi cel al morţii, de unde e de înţeles că, în cea mai mare parte, şi opera lor a fost pierdută, asasinată şi ea de regimul inuman.

O, da, într-o societate democrată, în libertate, avangarda rusă ar fi fost în stare să dea multe alte opere memorabile.

– Ştim că prin activitatea şi modul de viaţă pe care îl aveţi sunteţi un

295

om al timpului sau chiar în avangarda procesului literar, iată de ce, o să vă rugăm să ne spuneţi dacă poezia acestor poeţi poate intra într-o concurenţă directă cu poezia contemporană sau chiar cea postmodernistă.

– Păi, parcă nu am dat deja nume ce, din start, nu pot avea concurenţă? Mandelştam (akmeist), Ţvetaeva (novatoare sui generis a prozodiei ruse), Ahmatova (akmeistă), Gumiliov, Harms (constructivist), Zaboloţki, Pasternak (în tinereţe futurist), Harms (constructivist), Gruzinov (cubofuturist) sunt de o contemporaneitate magistrală, peste, iată, secole. Nu încape îndoială, cei care scriu în acest al doilea deceniu al secolului XXI şi-ar mai potoli din aroganţă şi lăudăroşenie de „deschizător de drumuri”, dacă i-ar citi şi studia pe avangardiştii care au scris în deceniul doi al secolului XX. Şi dacă ar fi, bineînţeles, oneşti.

– Dar publicul larg, mai puţin sensibil şi experimentat la capitolul „totalitarism”, cum „riscă” să fie afectat, impresionat, interesat de acest subiect?

– Aici nu interesează publicul larg, decât în măsura în care din el se pot desprinde mai multe sau mai puţine persoane, unele care pot deveni personalităţi şi graţie faptului că ştiu ce înseamnă aia avangardă şi cum poate ea lucra, fertil, în conştiinţele artistice, creatoare sau cititoare, de astăzi. Avangarda a fost sugrumată de totalitarism, dar s-a născut din libertatea spiritului, cugetului, cuvântului, metaforei, ideii, experimentului şi înfăţişărilor, revelaţiilor extraordinare. A fost o confruntare a contrariilor, pentru a da zbor creaţiei manifestate în relaţia: teză – antiteză – sinteză, şi – perspectivă, perspective.

– Povestiţi-ne în ce proiect sunteţi antrenat în prezent? – Sunt pe cale să duc la bună împlinirea (nu vreau să zic… sfârşit)

redactarea a două jurnale yes-eu de călătorie, care mi s-au întâmplat, în septembrie, prin Crimeea şi, în octombrie, prin Armenia. Scriu la poezia, proza şi eseistica mea care fac casă bună, în continuare, cu traducerile. Ţin mai vechile mele rubrici din unele reviste de pe stânga şi dreapta Prutului. Apoi, uşor… aventuros, mă gândesc la o expoziţie personală de artă fotografică, în care să expun portretele a cel puţin 50 de colegi, poeţi, prozatori, traducători din vreo 15-20 de ţări. Unele deja le-am publicat pe blog. (Însă aceasta din urmă nu e o urgenţă…)

– Cu siguranţă, sunteţi cu ochii pe pulsul literaturii contemporane şi, în special, nu neglijaţi literatura naţională. Ce vă preocupă, interesează, impresionează, întristează, bucură, enervează în acest domeniu?

– E o întrebare interesantă, însă pentru a răspunde la ea ar fi nevoie de un alt interviu. În caz contrar riscăm să fim superficiali, constrânşi de lipsa de spaţiu, dar şi de timp. Poate revenim.

– La ediţia din acest an a Premiului Nobel pentru literatură s-a vehiculat numele lui Cărtărescu. Cum credeţi, are şanse un român în

296

viitorul apropiat să pună mâna pe acest multrâvnit premiu? – De ce să nu o aibă, inclusiv Mircea Cărtărescu? Dar – atenţie la

jocurile de-a nominalizarea, în general. Pentru că nominalizările pot fi făcute de o mulţime de instituţii, în special de cultură şi editoriale. Credeţi că numărul şi numele celor nominalizaţi se reduce la doar cele de care ştim noi? Oho-ho, el e de ordinul miilor! Miilor de incognito (să nu le zicem… anonimi) „trimişi” în listele Academiei Suedeze. Instituţia aceasta însă reţine doar 50 de nume-nominalizări, anual, iar lista celor mulţi e făcută public doar după jumătate de secol trecut de la desemnarea câştigătorului din anul respectiv.

În genere, şi despre premii trebuie să ai o oarecare informaţie, să n-o iei aşa, din galopul calului. Pentru că, spre exemplu, ce s-a întâmplat acum un timp la Chişinău? Un poet s-a călătorit la cele sfinte şi, dintr-o dată, în fierbinţeala căutării diferitor onoruri, unde prind a vocifera unii, că basarabeanul trebuie înaintat la Premiul Herder şi ei chiar vor face demersurile necesare, vor trimite, vor deschide, vor spune, vor… vor… Pe chestia aceasta se făcea mare zarvă la Uniunea Scriitorilor, pe la Academie, pe la diverse întruniri, la una din ele fiind şi eu prezent, la Biblioteca Naţională. Încerc să le spun unora ce ştiam – că nu se poate, însă ei o ţineau una şi bună: să vină Premiul Herder în Republica Moldova şi gata! Pledau-vociferau academicieni, precum dl Cimpoi, pe atunci preşedinte la USM, doctori în filologie, deputaţi etc., etc., fără ca vreunul din ei să cunoască elementarul adevăr: niciodată Premiul Herder nu s-a acordat post-mortem, ci doar antum. Dacă ar fi fost cum se credea la Chişinău, e-he-he ce coadă postumă ar fi fost la respectiva distincţie! Reţineţi, am zis: nu s-a acordat, la trecut, pentru că, începând cu anul 2006, această distincţie a fost pur şi simplu scoasă din circuit. Atâta i-a fost dat (şi dat), perioada 1963-2006. Deci, nostimii noştri academicieni, doctori în filologie, deputaţi etc. râvneau un premiu ce nu mai exista! De aia e bine, totuşi, să fii cât de cât informat, ca să nu cazi în ridicol…

– Vă mulţumim şi vă dorim mult succes în continuare! – Mulţumesc, şi să rămâneţi mereu fideli literaturii!

Liliana Popuşoi (Flux, 18..XI.2011)

297

NU NOI STĂPÂNIM POEZIA, CI POEZIA ESTE STĂPÂNA NOASTRĂ

(LILIANA POPUŞOI)

– Aţi participat recent la Gala Poeziei Contemporane Române şi

pentru început am vrea să ne spuneţi dacă aţi păşit în Sala Ateneului Român, unde a avut loc evenimentul, ca într-un sanctuar sau ca într-un atelier de lucru?

– Ca într-un spaţiu de referinţă pentru întreaga cultură românească în manifestările sale supreme, dimpreună cu universalitatea care a avut delegate aici personalităţi demne de laurii veacurilor. Aici se şi celebrează, dar şi se creează. În acest sanctuar mi-am retrăit propriile-mi emoţii de o intensitate inegalabilă, aproape, pe care le-am încercat în seara zilei de 13 decembrie a anului 1990, când am avut onoarea să fiu invitat pe scena Ateneului, pentru a spune şi eu câteva cuvinte la marcarea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet Nichita Stănescu. Ziua, participasem la dezvelirea bustului său din scuarul din preajma sediului Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cred că a fost primul monument al lui Nichita în România postrevoluţionară şi atunci, pe scena Ateneului, mi-am exprimat convingerea că chipul său va apărea şi pe Aleea clasicilor din Chişinău. A fost poetul pe care l-am iubit mult şi pe care îl preţuiesc în continuare, indiferent de jocurile, uneori neoneste, din axiologia literară contemporană. Poetul pe care l-am cunoscut în septembrie 1976, când, împreună cu criticul literar Mircea Tomuş, fusese la Chişinău şi pe care am avut norocul să-l ascult o întreagă după-amiază, alături de confraţi mai în vârstă, în unul din separeurile cafenelei hotelului „Codru”. În acea seară de 13 decembrie am urmat la cuvânt după superba actriţă Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă din Focşani, şi după Ion Caramitru, actor uriaş, care a recitat din minunatele versuri pentru cei mici ale marelui poet. Pe Ion Caramitru l-am văzut şi la deschiderea Galei Poeziei Române Contemporane, de data aceasta interpretând Elegia a X-a stănesciană. Ne-am amintit că, acum câţiva ani, la 15 iunie, la Ipoteşti, mi-a venit să-i spun şi chiar i-am spus la masă cu mulţi poeţi, Ion Carametru-antic, pentru fascinaţia cu care rosteşte el cutremurătoarea Odă şi multe alte poeme ale lui Mihai Eminescu. Caramitru e un virtuos recreator de poezie, e un coautor al ei.

– Ce a însemnat pentru Dvs. prezenţa la acest eveniment? – O mare surpriză şi o onoare deosebită de-a mă afla pe Lista lui

298

Manolescu (listă care, de altfel, a fost ţinută în secret) împreună cu alţi 25 de confraţi de diferite vârste, somităţi ale poeziei româneşti din secolele XX-XXI. Să urci pe scena Ateneului Român, în recital, după Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, citind al 10-lea, urmat de Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu e ceva ce ţi se poate întâmpla o singură dată în viaţă, în destin de confraternitate şi solidaritate întru cuvântul românesc de pretutindeni.

– V-am recunoscut că atunci când am aflat despre acest eveniment m-am gândit cu uimire în sinea mea: „şi totuşi, există... poezie”. Azi când a exista înseamnă să fii la suprafaţă, mai avem timp şi răbdare să gustăm poezie? Cine şi cum sunt oamenii ăştia ciudaţi care mai au timp să măsoare în paşi, picioare de vers şi silabe iambul, după prozodia antică sau după cea modernă?...

– Presupun că trebuie să ne oprim la chipul şi la intimitatea cititorului de poezie. Sutelor de cititori, ascultători, îndrăgostiţi de poezie care, în acea seară a Galei, a lăsat cu gura căscată pe cei care urma să urce pe scenă şi tocmai acolo să deschidă gura, pentru a-şi rosti poemele. Nu ne credeam ochilor că poate exista o coloană atât de mare de oameni la intrarea în Ateneu, unde avea să se întâmple un recital de poezie pe durata a două ore! Dar poate că poeţii sunt firi mai uşor impresionabile şi nu merită să le acordăm deplinul credit emoţional, ci să mai punem surdina. Bun, fie. Numai că s-a dovedit că şi lucida critică literară a fost derutată, spre pozitiv şi uluire, recunoscând – a făcut-o domnul Nicolae Manolescu, cel care a deschis Gala şi care avea Lista în mână, spunând că venise de acasă cu un cuvânt trist despre rolul de cenuşăreasă al poeziei şi, iată, afluxul publicului în foarte spaţioasa sală a Ateneului i-a impus să-şi modifice prolegomena. Celebrul critic a fost contrazis de prezenţa sutelor şi sutelor de oameni ciudaţi, precum le spui. Contrazis de sala arhiplină. A continuat domnul profesor Manolescu cu ideea, că Gala a fost concepută pentru a se face auzite vocile poeţilor în cetate, voci care se aud tot mai rar. „La ce bun poezia, îşi pun deja foarte puţini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu ştiu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nicio altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal şi misterios, poetul ne spune ceva esenţial”, a menţionat exegetul, profesorul, preşedintele USR, Nicolae Manolescu. Implicit, uşor alegoric, el ne-a ajutat să răspundem la întrebarea pe care mi-ai adresat-o. Iar eu, în consens cu cele spuse de Naşul Galei,

299

publicasem, mai demult, următorul poem: „În sfârşit, daţi-vă seama că veţi plăti foarte scump lipsa dragostei (voastre) faţă de poezie…” – Pe Dvs. personal ce vă inspiră să scrieţi poezie? – O, ce întrebare de când lumea, dar mereu actuală, ce are de propulsie

atât curiozitatea umană, cât şi misterul care învăluie arta în general şi poezia în special. Ce mă inspiră, totuşi?... Probabil, misterul şi modul de a se întâmpla a vieţii ca atare în diversitatea, chiar infinitatea de aspecte în care ni se relevă sau nu ni se înfăţişează, dar ne ispiteşte de acolo, din subliminalul conştiinţei noastre. Apoi s-ar putea spune fără grandilocvenţă, că nu noi stăpânim poezia, nu suntem noi cei care ştim multe despre ea, ci poezia este stăpâna noastră. Din această situaţie mi s-a născut un mic poem: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ «Sunt aici împreună cu cobaiul meu», zice/ scoţând degetul printre file/ şi/ arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Aşadar, să n-o fac eu pe atotştiutorul despre poezie, despre inspiraţie, ci să rămân în continuare supus ascultător de ea, de ele.

– Cum credeţi, e posibil şi meritabil ca Gala Poeziei Contemporane Române să fie organizată concomitent şi la Chişinău?

– O ediţia a Galei, care e preconizată să devină tradiţională, ţinându-se o dată în an, cu o Listă a sa de poeţi venind un alt critic redutabil, bineînţeles că ar putea avea loc la Chişinău, în Palatul Naţională, să zicem. Dar e bine să avem şi Gala autorilor români ce creează între Prut şi Nistru şi chiar spunea de posibilitatea realizării unei atare idei colegul Arcadie Suceveanu, preşedintele USM. Sunt sigur că afluxul de spectatori îndrăgostiţi de poezie ar putea să surprindă plăcut şi la noi.

– În ultima perioadă v-aţi ocupat mai mult de valorificarea creaţiei şi memoriei altor confraţi de-ai dvs. Când vor avea ocazia împătimiţii de poezie să adauge în bibliotecă o nouă plachetă de versuri semnată Leo Butnaru?

– Din păcate, circulaţia cărţilor în spaţiile de pe ambele maluri ale Prutului e una deficitară. Iar la Chişinău nu se prea ştie ce publică un autor… chişinăuian la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. S-a întâmplat însă că în anii de la urmă majoritatea cărţilor mele, deloc puţine, să apară tocmai în marile centre româneşti de cultură amintite, iar la Chişinău au ajuns puţine exemplare, poate câteva pe care le poate achiziţiona Biblioteca Naţională şi Biblioteca Municipală „Hasdeu”. Iar anul acesta am publicat o carte de poeme, Jefuindu-l pe Picasso, apărută la redutabila editura bucureşteană

300

„Vinea”. A şi recenzat-o, în revista „Contrafort”, criticul şi poetul Grigore Chiper. Iar la Iaşi, editura „Tipo Moldova” mi-a scos în lume o antologie amplă, intitulată Poeme din secolele XX-XXI. Mă voi strădui ca mai unele exemplare să ajungă şi sub ochii cititorilor fideli de poezie.

– Vă mulţumesc!

Liliana Popuşoi (Flux, 25.XI.2011)

301

LITERATURA AUTENTICĂ ESTE EGOPARTINICĂ (SILVIU BĂCĂUANU-NEAMŢ)

– Domnule Leo Butnaru, aminteaţi undeva o constatare a lui

Hemingway, conform căreia îmbătrânesc nu doar răspunsurile, ci şi întrebările. Nici eu nu am încotro, o să pun şi întrebări bătrâne, pe care nu reuşisem, din cauza spaţiului şi timpului, să vi le adresez în prima noastră discuţie de acum câţiva ani, una dintre care e chiar aceasta, prima din interviu: Ce înseamnă totuşi pentru dumneavoastră scrisul?

– Da, întrebarea are câteva sute de ani. Nu sunt sigur că e foarte tânăr nici răspunsul meu. Ei bine, cred că scrisul pune cât de cât ordine în existenţa mea, în destinul meu, oferindu-mi un sens şi o îndreptăţire mie ca om. Apoi scrisul mă face mai puţin dependent de degringolada tot mai dezlănţuită a cotidianului.

– Credeţi că aţi răspuns deja la întrebarea cum aţi devenit scriitor? Că aţi răspuns… definitiv, nu mai aveţi ce adăuga sau, pur şi simplu, modifica?

– Ai cumva impresia că e cea mai la îndemână întrebare nu numai pentru ziarişti, ci şi pentru elevii claselor primare? (Sper să nu te supere această remarcă, ea ţine de rutina ping-pongului întrebări-răspunsuri.) Fireşte, am răspuns nu o singură dată, fără a devia mult, cred, de la un răspuns la altul, având, adică, un nucleu stabil, aşa cum am putut sau cum pot să-mi dau seama că s-a întâmplat, cum s-a întâmplat să ajung la literatură. Şi nu pot să nu fiu de acord cu părerea lui Henry Miller referitoare chiar la atare tandem întrebare-răspuns, că în răspuns există, incontestabil, o doză mai mare sau mai mică de adevăr, însă dincolo de acesta rămâne şi o parte de necunoscut. Pentru că atunci când „deveneai” scriitor numai de a te auto-spiona-supraveghea cum devii tu scriitor nu-ţi ardea. Ba nici nu te gândeai că ar fi posibil sau important aşa ceva, fiind prins de probleme ce-ţi păreau atât de greu de rezolvat: temă, vocabular, stil, metaforă, să aştepţi inspiraţia sau să-i ieşi în întâmpinare… Dar cum?... etc. Astfel că de data aceasta nu voi mai relua, cu micile modificări de rigoare şi de circumstanţă, răspunsul dat altă dată, repetat alte ori cu variaţii de nuanţe, oprindu-mă doar la atât: un răspuns despre posibilul răspuns.

– În ce relaţii sunteţi cu popularitatea? – În cele mai cordiale, fără a ne înainta reciproc pretenţii, revendicări.

Bineînţeles, ştiu perfect cum s-ar face acea captatio binevolentia, de care

302

vorbea încă Bogdan Istru pe la adunările de partid de la USM, amestecând cultura cu cultul.

– Aţi fost membru de partid?... Parcă nu, din câte ştiam… – Nu, nu am fost. Uneori asistam la atare simulacre în calitate de june

jurnalist… Dar să revenim la ideea iniţială… Aş fi putut să ajung să zicem relativ popular, însă am fost convins, m-am convins eu pe mine însumi că a scrie cât mai bine româneşte e mult mai important decât a gâdila auzul şi puţina înţelegere a pieţii cu textuleţe patriotarde, opintite de la tribună sau băgate în cântecele. Acestea, patriotardele-petardele, sunt specifice autorilor fără prea multă cultură şi scrupule, pentru că ei deja propagă şi agită românismul în acelaşi mod, cum o făceau pe timpul RSSM şi USSR cu comunismul, cu Lenin, cărora le dedicau opuri înflăcărate. Ei şi-au păstrat vechea şcoală de partid şi de realism socialist care însemna tocmai a câştiga popularitate, mizând pe prostia gloatei sau chiar sporindu-i-o acesteia.

– Vă plac tinerii poeţi? – Unii dintre ei, da, în conformitate cu propria mea subiectivitate, cu

propriu-mi mod de a înţelege şi a aprecia poezia. – Şi care sunt aceştia, pe placul dumneavoastră? – Cei care nu se lasă seduşi de subiectivismul acânesc, de ispita de a

lua realitatea cu lopata şi a o deşerta în computator. La o adică, acesta nu e un malaxor, astfel că neajutorata realitate, cum a fost ruptă hălci din ea însăşi, aşa a şi rămas în computator, fără să ajungă la sinteze poetice. Sunt de partea tinerilor autori care nu se dezic de atributele ontologice ale poeziei, în primul rând gândindu-mă la metaforă ca „strop de eternitate”, vorba unui francez. Oricât ar crede unii că reportajul realist-intimist, CV-ist alandala poate fi declarat poem, adevărul nu va fi de partea lor.

– S-ar putea înţelege, şi din cele spuse acum, că sunteţi un adept al metaforei, metaforismului şi azi, când multă lume scriitoare renunţă la aşa ceva sau chiar blamează metafora?

– Nu sunt un adept consecvent al metaforei, ci şi al simbolului sugestiv, al adagiului metaforic etc. E o tâmpenie să se renunţe la metaforă, dat fiind că diapazonul limbajului nostru curent e unul foarte restrâns, neputincios în revelarea poeziei propriu-zise. Pardon, dar din limbajul argotic al străzii, din oralitatea reportericească despre insignifiantele, banalele întâmplări de sine/ de tine/ de el versificate rudimentar – din astea nu prea poţi extrage poezie. Poezia e şi alchimie, nu recitativ de acân – spun ceea ce văd, ce cred eu că simt… În ce priveşte dacă „multă lume scriitoare renunţă”… Chiar că e deja multă lume scriitoare de nimicuri. Poezia însă rămâne a fi mereu avidă de metaforă fără care, în genere, nu există arta.

– Vă pasionează şi pe dvs. discuţiile despre generaţii? – Nu aş putea spune că mă pasionează, însă, bineînţeles, am unele

păreri despre atare pasiuni ale altora. Într-o anumită măsură, dar nu cu

303

deplină certitudine, şi în spaţiul prutonistrean s-ar putea lua în consideraţie o generaţie, două, hai să zicem trei generaţii ca realitate/ realităţi istorice şi culturale cât de cât distincte. Dar nu foarte distincte, totuşi. Iar incompleta siguranţă vine din considerentul că, din vreme în vreme, ici şi acolo în cuprinsul… biologico-cultural, de creaţie, a vreunei schiţări teoretice vagi (nicicum altfel) a ceea ce s-ar putea numi generaţie apărea câte vreun creator (hai să zicem scriitor) care avea o oarecare configuraţie individuală, o personalizare susţinută şi de valoare, pe când în rest domina aproape amorfismul platitudinilor tuşinate la frizeria ideologică a realismului socialist ce „cuminţea”, depersonaliza, … degeneraţionaliza. Plus că, până la perestroika, inclusiv cei declaraţi de critica oficială „vârfuri” ale „generaţiilor” cincizeciste, şaizeciste, şaptezeciste, ba chiar şi optzeciste (când se părea că acestora nu le mai cerea nimeni insistent credinţă întru sovietism), au tras poeme despre Lenin (în copilărie şi la maturitate) şi despre partid, prostioare puse la deschideri de crestomaţii şcolare, inclusiv de abecedare. O, cum îşi mai gem ei insatisfacţia că nu le este uitat colaboraţionismul cu puterea bolşevică! O, cu câtă furie se aruncă foştii acoliţi ai ideologilor comunişti, colaboratorii cu… mausoleul leninist asupra celui care, uneori, se miră cu câtă uşurinţă au trecut „vârfurile” (de)generaţiilor de la patriotismul sovietic, de la cântarea lui Lenin – la naţionalismul (nostru) românesc, la cântarea până la răguşire a lui Ştefan cel Mare sau Decebal. De ce acest bla-bla făţarnic, oportunist?

– Aţi apelat la unele persoane să vă sponsorizeze? – Poate că o dată, de două ori, după care am renunţat. – Motivul? – Nu mai ştiu de ce dau oamenii pe la diferite fundaţii – oricum,

preşedinţii acestora sunt mereu împrăştiaţi pe mapamond, cu probleme de culturalizare reciprocă. Sau se află în campanii electorale, sau oploşiţi prin guvern.

– În ce relaţii sunteţi cu colegii? – În genere, bune. Cu mai mulţi. Cu alţii, însă, cam în niciun fel de

contacte, nu că relaţii... Cu unii din cei ce s-ar crede că îmi sunt colegi pur şi simplu nu mă pot întâlni: eu nu sunt în academie, ei nu sunt în literatură.

– Şi totuşi, cu care dintre colegi vă vine mai greu să vă înţelegeţi? – În această privinţă, a înţelegerii, parcă nu am complicaţii deosebite…

Dar, probabil, mai dificil îmi este să mă regăsesc pe aceeaşi undă de emisie sau receptare cu unii dintre colegii care nu sunt absolvenţi de universitate, ci de – cândva – institute pedagogice. Ei au fost conduşi altfel oarecum spre literatură, estetică, informaţie, cultură în generală. La institute exista un specific, o specializare mai restrânsă, mai dogmatică sau, pur şi simplu, didactică. Îmi amintesc cu cât greu treceau la vreo şedinţă de cenaclu textele vreunui student de la institutul pedagogic. Unii au renunţat, făcându-se

304

ziarişti… cam ranchiunoşi, aş zice, invidioşi în continuare pe cei care au perseverat şi perseverează în creaţie, în literatură. Oricât s-ar strădui să nu-şi dea pe faţă invidia, mai că nu izbutesc. Ar avea nevoie, probabil, de o psihoterapie şi, mereu, de o completare a cunoştinţelor, de studiu, de… cine mai ştie de ce…

Apoi, niciodată nu m-am înţeles cu cei ajunşi poeţi pe linie de partid, cărora, forţat, li se vehicula numele ca „importanţi” (altora chiar spunându-li-se… mari, Doamne, iartă!). Modele de poeţi de linie de partid au fost Arhip Cibotaru şi acoliţii săi pe care îi susţinea şi îi promova la ex-revista „Nistru”, la Uniunea Scriitorilor. Parcă de ce scriau, în vremuri comuniste, despre Lenin, partid, comsomol unii din cei care azi se ţin ca şi cum nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le pute? Scriau, ca să fie remarcaţi de comsomol, partid, şi să ajungă scriitori „importanţi, mari”, redactori de ziare, reviste. Păi era o bătălie de subterane pentru premiul uniunii leninist-comuniste a tineretului, pentru cel de stat, şi dacă s-ar publica astăzi dosarele celor care candidau, care au şi primit acele premii, veţi vedea cum toate sunt axate, accentuate pe linie ideologică „la zi”. Bineînţeles, numai şi numai comunistă. De aia m-a mirat decizia dlui Filat, prim-ministrul, conform căreia la premiul de stat al Republicii Moldova în 2011 au putut participa doar scriitorii care au primit această distincţie până la declararea independenţei, adică – până în 1991. Păi, domni-tovarăşi, astfel au fost favorizaţi din nou cei care au mers şi au ajuns „importanţi” pe linie de partid comunist! Şi pe linie de KGB, dacă vreţi, pentru că unele aprobări se primeau sau nu exclusiv de la acest organ odios.

– Ceea ce spuneţi, vine cam în acelaşi context cu afirmaţia dvs. Alma mater va fost parcă o… alta mater…

– Cam aşa a fost. Din acest motiv eu m-am pomenit printre cei care au făcut studii superioare, concomitent, însă, urmând studiile hiper-superioare ale auto-didacticismului devorator de bibliotecă, în special – poezie, istoria poeziei şi a esteticii.

– E să înţeleg că sunteţi invidiat? – Mai întâi să precizez: nu generalizez, când mă refer la absolvenţii de

institute pedagogice. Sunt destui hai-hui şi printre cei ce au la bază studiile universitare sadea.

În ce priveşte invidia… Ştiut că mai sunt şi pizmuit. Dovezi – multe. Dar să nu le dezmormântăm din trecutul depărtat. Să spun de unele mai recente. Spre exemplu, am trimis invitaţie la lansarea antologiei de dramaturgie a avangardei ruse. De pretutindeni din lumea largă am primit şi unele felicitări şi doar de la colegii din Republica Moldova – nu. O ziaristă, ce e şi poetă, în relatările sale nu o singură dată mi-a trecut sub tăcere numele ca participant la o manifestare sau alta culturală, literară, la care nu am nimerit din întâmplare, ci la care fusesem chiar printre protagonişti. Mai

305

acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, la care diriguitorii de la USM au trimis vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce căuta acolo. Dar umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Moldova din stânga Prutului pe durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?... Apoi un coleg, care e şi dramaturg, dar şi prozator, conchide într-o cronichetă de-a lui, compilată de la altcineva, că eu, cu volumul de nuvele „Ruleta românească”, aş fi vrut să… „rup gura târgului”. Şi o repetă, tot acolo! Inventează, „afirmă”, dar fără să susţină cu probe, fie acestea şi… presupuse. Pentru că eu unul niciodată nu am dat declaraţii despre „ruperea gurii târgului”. A-a, că aceasta ar fi o boală… autoreferenţială a respectivului compilator, nu este exclus. Însă motivul e de înţeles: pizma, invidia, reaua credinţă. Apoi aluziile-insinuările unor critici pitici care se referă la persoana mea destul de pe ocolite, de-i poţi descoperi după urmele balelor otrăvite, şerpuitoare ca cele ale limacşilor… Nu o dată, atare specimene „m-au fentat”, cred ele, la decernarea premiilor literare de la USM, votând pramatii sadea, numai nu o carde de L.B. care a întrunit elogiile criticii din dreapta Prutului… Din curiozitate, luaţi listele premiilor din ultimii ani şi vedeţi laureaţii şi, tot din curiozitate, vedeţi ce am editat eu în acele timpuri…

– Să fie atât de grav? – Chiar ai luat în serios ce am spus despre posibila invidie?... Mai

curând e spus pentru a ne distra şi nu de a ne întrista. Cred că am învăţat, de decenii deja, un lucru important: în pofida dacă USM a fost diriguită de Boţu sau de Cimpoi, eu trebuie să fac ceea ce fac nu în raport cu ei şi funcţionărimea măruntă şi ranchiunoasă care îi înconjoară, ci în raport cu propria mea conştiinţă, demnitate, voinţă; în raport cu propriul meu caracter. Numai că, asta e, apare-popândău o ţaţă care încearcă de vreo patruzeci de ani să ajungă scriitoare (oare?), mai încearcă şi azi, şi unde zice că, să vedeţi, eu cu Em. Galaicu-Păun trecem prea des Prutul, că suntem invitaţi numai noi (de unde a luat-o?) pe la manifestări literare, culturale (la cele politice e invitată cârcotaşa), că ni se acordă prea multe premii, că… Ei bine, iată un exemplu cras cum, nici la peste 20 de ani de la dispariţia URSS, nu dispare mentalitatea insului sovietic ratat, frustrat. Pentru că ce alta ar fi în atare invective, decât dorinţa ca noi, eu şi cu Emilian, să fim restricţionaţi, „puşi la punct”, temperaţi, porţionaţi în ce credem că avem de făcut în libertate şi e firesc să facem – să ne întâlnim cu colegii români de pretutindeni, cu cei din Europa, din America, din Asia. Dar – nel’zea! vrea să spună respectiva fiinţă ce se dă de prozatoare. (Nu-i spun scriitoare, pentru că chiar ar crede că este). Dânsa, cu mentalitatea-i de grănicer şi vameş sovietic, ar dori să existe un ordin ca noi să nu mai fim lăsaţi să trecem Prutul. Să nu mai fim publicaţi în

306

reviste, să nu ne mai apară cărţi la edituri din Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Timişoara, Madrid sau Moscova etc. Să nu mai fim premiaţi. Pretutindeni să fie doar ea, anonima, să fie cunoscută, apreciată, regalată, odată şi odată. Să controleze situaţia. Noi să nu trecem Prutul, iar ea, basarabeanca, să locuiască de ani de zile în oraşul regretatului poet Virgil Bulat, care, scria respectiva, nu trebuia să vină în Moldova din stânga Prutului, unde s-a născut, a copilărit! Ea, care ar avea, parcă, merite mai deosebite, drepturi speciale să se situeze în dreapta Prutului, pe care alţii nu au voie să-l treacă! Asta e, repet: mentalitate de grănicer şi vameş sovietic. Sau de agent de circulaţie în literatură. Să o întrebăm de câte ori e voie pe respectiva rătăcită care nu prea pricepe încă pe ce lume şi în ce timpuri trăieşte?... Eh, neamul nevoii!... – vorba lui Eminescu…

– Se mai poate vorbi astăzi de literatura zisă păşunistă? – Din păcate şi… amuzament, da, se mai poate şi trebuie vorbit despre

ea. – Şi ce reprezintă de fapt atare literatură? – Aici termenul literatură trebuie luat cel puţin între semi-ghilimele…

Cât priveşte ce este ea… Păi, eu îmi imaginez literatura neaoşă, localistă, păşunistă ca pe nişte imaşuri lirice arse de soare, pe care mioarele îşi lasă punctele de suspensie ale – pardon – căcărezelor, ale interminabilelor trei puncte, zise şi de suspensie. Şi de… suspendare a poeziei general-valabile.

– Am impresia că undeva scriaţi despre gândirea de sentiment şi simţirea de creier…

– N-ar fi exclus. Pentru că, de când este ea, poezia, pare să (de)scrie istoria ideii de sentiment...

– Şi astăzi, în postmodernismul… pragmatic, poezia mai ţine şi de taină?

– De ceva înrudit cu taina. De revelaţie. Şi nu se exagerează deloc când se susţine că poezia, actul de creaţie în general, e ca o revelaţie. E drept, nu totdeauna, însă de multe ori. Revelaţia ca un act eliberator pe care conştiinţa îl trăieşte cu o intensitate deosebit de acută.

– Vă gândiţi la impactul mai „accentuat” al poezii dumneavoastră în stânga sau în dreapta Prutului?

– Doar în varianta interogativă, dacă poezia te face necesar lumii sau tu faci necesară poezia lumii. Aşa, discret, în surdină mă gândesc, mă întreb. În sens mult mai larg decât cele două maluri.

– Ce e totuşi cu frecvent invocata, pro şi contra, poezie pentru poezie?

– Cred că e o stare de spirit chiar a unor stări de spirit. E ceva sine qua non… În genere, în cazul poeziei multe par oarecum ciudate, dat fiind că ea poate fi asemuită unei vegetaţii cu rădăcinile în cer şi frunzişul în ţărână. Prin teritoriile ei, paradoxurile se află la ele acasă. Sau – la ele în ţară, în patrie…

307

– Ce înseamnă, totuşi, avangarda pentru dvs.? – Aş putea spune chiar două cuvinte mari: avangarda mea. Însă, chiar

„mari” fiind, ele nu ar echivala, asociativ-metaforic vorbind, cu viaţa mea, nici chiar cu, în totalitate, literatura mea. Dar, bineînţeles, sunt parte componentă, substanţială şi a vieţii, şi a literaturii mele.

Apoi, dacă e să extind puţin răspunsul, trebuie să amintesc aproape cu fascinaţie… detectivistă cum, cu vreo patruzeci şi ceva de ani în urmă, din citatele din cărţile care înjurau/ condamnau avangardismul, modernismul unii dintre noi (e drept, cam puţini) încercam să refacem şi să înţelegem întregul, să-l studiem ca antropologul care în baza descoperirii unui os de animal sau pasăre preistorică are curajul să contureze înfăţişarea lor.

– Nu v-aţi gândit să vă susţineţi un doctorat despre avangardă? – Mi-a trecut prin minte… Şi nu numai mie, luând în consideraţie ce

spun unii colegi. Acum nu demult, Mircea V. Ciobanu îmi trimisese un mesaj despre antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”, în care spunea că ar vedea în ceea ce am făcut şi fac în acest domeniu „o teză de doctor, în subsidiar”…

Ei bine, dar cui o prezint eu, teza, în faţa cui o susţin?... Cine dintre capii de doctorate, la Chişinău, cunoaşte avangarda, în general, şi pe cea rusă sau ucraineană, în special?... Probabil, nimeni… Bineînţeles, atâtea studii, câte le-am elaborat eu despre fenomenologia avangardei sau despre mulţi avangardişti luaţi aparte, sau chiar şi studiul-unicat despre traducerea literară în Moldova Transpruteană pe durata unui secol ar fi fost suficiente pentru… Însă, de multe ori, balanţa academică de la noi joacă tananica pe nimica…

– Ce înseamnă traducerea în relaţie cu creaţia literară proprie? – Traducerea este un mijloc, dar şi o formă, chiar o platformă de

cunoaştere, de studiu, de acumulare şi de perfecţionare. Cum ar veni, traducerea este acumulatorul – de informaţie, de ştiinţă în arta literară, dar şi acumulatorul-baterie emiţător de energie, hai să zicem artistică.

Apoi, elementar vorbind, traducerea îmi asigură coliziunile (necesare !) cu alte literaturi, cu alte medii culturale, cu alţi colegi înzestraţi din lumea mare, zisă de peste hotare. Uite aici te afli în plină metonimie, fascinantă prin ceea ce presupune rocadele logice, dar şi alogice, poate, între întreg şi parte, ca inversiune involuntară, dar atât de eficace; rocade-inversiuni între cauză şi efect, abstract şi concret, ba îmi vine să zic – şi cred că nu aş greşi – uneori, a originalului cu traducerea, a traducerii cu originalul...

În fine, traducerea te menţine în sau te duce spre o bună condiţie creatoare pentru propriul scris. Îţi poate diversifica şi amplifica registrul ideatic, tematic, stilistic. Sugestiile şi imboldurile traducerii pentru propria-ţi creaţie pot fi (mai depinde şi de tine, nu?) surprinzătoare, ducând spre piste noi şi benefice ţie, deja ca… ne-traducător, ci ca scriitor în matricea limbii materne şi a specificului propriei tale vocaţii.

– Aveţi o părere mai specială despre critica literară?

308

– De ce una mai specială? Am pur şi simplu nişte opinii personale şi, deci, subiective, exprimate deloc în ultimă instanţă. Le-am făcut publice şi cu alte ocazii.

– Riscaţi a vă repeta? – Niciun risc. Şi nici chiar o repetare. În formulare. Plus ceva întru

completarea ideii că, după mine, nu e sigur dacă în Interriverania moldavă ar exista cu adevărat critici literari, în deplinul sens al acestei noţiunii. Mai curând ar fi vorba despre nişte eseişti, unii buni, alţii ca vai de ei, care încearcă să opineze despre literatură. Spre deosebire de prestanţa profesionistă a unui critic literar – specimen ce se întâlneşte rar, totuşi, – eseistul dă fraze impresioniste, fumegoase, uneori improvizează după ureche. Apoi trebuie să ţinem cont că unii dintre eseiştii ce sunt consideraţi, inadecvat, critici literari sunt ei înşişi autori de texte literare – poezie, proză, dramaturgie, astfel că, citindu-le consideraţiile-improvizaţiile pseudo-criticiste despre textele altora, volens nolens te gândeşti la valoarea lor ca autori de literatură „pură”. Ei bine, la acest capitol unii sunt destul de oareşicare, neconvingători, lunecoşi, dibuitori şi dubitativi. În genere, autorii slabi de texte versificate sau de proză impresionist-vorbăreaţă nu ar trebui să încerce a se manifesta şi în (sub) calitate de „critici literari”. Pentru că este ilariant când vreunul din cei iluzorii ca poeţi, inexistenţi ca prozatori cutează să-ţi spună cum ar fi fost mai bine să fi scris tu un poem sau o proză anume. Didacticismul lor e neavenit, mai totdeauna de prost gust. Cu de la sine putere-apreciere, vreun coleg modest la ale sale (cele literare) se dă drept autoritate în domeniu, îţi indică nu doar ce e bine şi ce e rău, ci chiar şi cum ar fi trebuit tu să regizezi cutare text, cum să fi condus subiectul cutărei proze, de-ţi vine să-i zice: Stimabile, dacă ştii atâtea, ştii cum, scrie tu însuţi şi poezie, şi proză! De ce o faci pe profesorul de literatură, în timp ce, ca autor, ai nevoie de o şcolire mai de Doamne Ajută? Şi, bineînţeles, de har…

În consecinţă, chiar şi atunci când sunt împănate (poate că şi… împăunate) cu citate din Eco (predilect) sau alte autorităţi occidentale în literaturologie, atare ticluiri vrând să pară docte, nu sunt decât eclectic-compilative, arbitrare, neaplicate obiectului pe care, cică, îl vizează, neputând scăpa de stigmatul – blând, moldovenesc, – localismului, alias provincialismului. Dacă mai multă poezie şi ceva proză care se scriu în Interriverania s-au salvat de blajinul blestem al Puţinteilor, în cele mai multe cazuri (şi ne-cazuri, poate că şi nazuri) tentativele de axiologie literară sunt, precum au fost, extra-literatură română.

Apoi, de asemenea legat de această hibă generalizată a amatorismului în critica literară, ţine şi faptul că succesul literar care ţi se întâmplă în România nu se tolerează, ci se taxează la Chişinău. Datul cu părerea a unor „critici” de pe aici e în răspăr cu ceea ce s-a scris despre tine în presa din dreapta Prutului.

309

Altfel spus, în Basarabia se conştientizează cu greu şi alte valori autentice, ce ar fi din afara clişeelor axiologice trâmbiţate aberant, cu nume şi textuleţe umflate, date drept geniale, naţionale, internaţionale, nobeliste. Cultura teoretică, estetică, literatutologia, să zic, sunt foarte nesigure la Chişinău.

– Chiar să nu existe pe aici critici literari înzestraţi, cu adevărat, cu har?

– Eu cred că a scrie critică literară nu ţine obligatoriu de har, de talent, de vocaţie, ci de o anume situaţie şi de intensitatea strădaniei, voinţei celui ce doreşte să ajungă un cititor (mai) bun. Mai bun ca alţii. Pentru că acesta e criticul literar: un cititor versat, mai versat ca generalitatea cititoare (sau ba). Şi nu e fără temei nici presupunerea că, nu o singură dată, „ajunge” critic literar cel care „a fost respins” de augurii poeziei sau prozei, creaţiei literare în general. Pentru că, hai să ne înţelegem, critica nu ţine de creaţie, ci de combinaţie; nu ţine de poezie, ci de teorie etc. Astfel că, bineînţeles, şi pe la noi se întâlnesc câţiva cititori buni, cărora lume poate să le spună şi critici literari. Însă nu de puţine ori ei nu sunt siguri în diagnostică, alteori – de-a dreptul bizari. Însă asta ţine de riscul profesiei, de unde şi opiniile controversate ce se bat cap în cap ale diferitor cititori mai buni exprimate despre una şi aceeaşi operă literară.

– Nu vi se creează impresia că, în memoria vreunui scriitor, se pun la cale prea multe parastase?

– Nu doar a vreunui scriitor… Şi ce ar fi aici a mirării?... Pentru că nu încape îndoială, din propunerile de a vizita un om viu (un filosof, să zicem) şi o mumie, mai mulţi turişti ar alege mumia… Dar, în plan global dându-ne cu părerea, nici de aici înainte nu se poate aştepta nimic bun întru ameliorarea condiţiei morale a lumii, odată ce aceasta se privează de o metodă care ar fi extrem de eficientă întru tratament etic: spunerea adevărului despre răposaţi sau barem trecerea lui sub tăcere în schimbul renunţării la necrologuri de multe ori false în accentele pe care parcă ar dori să le pună.

– În literatură, aveţi adversari, ca să nu le zic mai tare, duşmani? – Dacă i-aş avea, nu mi-aş neglija adversarii, pentru că intenţiile lor ar

ţine de buna funcţionalitate a voinţei şi strădaniei mele… Apoi eu mă gândesc uneori, cu anumit regret, la câţiva colegi care nici prieteni nu-mi mai sunt, nici duşmani nu mi-au ajuns: sunt un fel de amici vitregi. Şi cum să faci abstracţie de ei, dacă tinereţile noastre au fost aliate în multe?

– Un timp, aţi fost un om activ în politica din Basarabia. – Oarecum, dar fără a jindui o carieră politică. Pur şi simplu aveam,

atunci, nevoie de susţinere reciprocă, aveam nevoie să fim mai mulţi întru aceeaşi idee a libertăţii. Am luat atitudine, şi în scris şi în faţa mulţimilor, dar niciodată nu m-a părăsit gândul să mă ocup constant, fidel de cele pentru care cred că am vocaţie, predestinaţie. Plus că era tot mai evident: pe aici, ca şi

310

prin alte părţi, eticul nu are mai nimic în comun cu politicul. Corupţia i-a înrobit pe mai toţi patriotarzii basarabeni. Cu câteva excepţii, doar, una din ele, să zicem, vizându-l pe un scriitor. Hai să zicem pe doi. Ceilalţi însă, ajunşi „politicieni”, au devenit ordinarisimi, hrăpăreţi, intriganţi…

– Din acest motiv, probabil, nici nu aţi aderat la vreun partid… – Răstimp în care mai mulţi artişti de tot soiul, inclusiv scriitorii, au

făcut navete printre partiduleţe… Unii şi azi par a fi omniprezenţi la zaiafeturile politice. Iar unul e atât de pretutindeni prezent, încât i-am zis: omul-haită.

La urma urmelor, fiecare cu opţiunile sale. În ce mă priveşte, însă, sunt sigur că literatura autentică este egopartinică. Şi geloasă. De cum o părăseşti, o vreme, pentru alte îndeletniciri, inclusiv politice, începe să-ţi joace feste, să nu mai vină neamânat atunci când chemi, să-ţi cam întoarcă spatele.

– Să rămânem cam în acelaşi perimetru. În ce relaţii sunteţi cu aşa-numiţii patriotarzi?

– În nicio relaţie de creaţie. Pot doar să spun că, odată cu căderea comunismului, unii poeţi au ieşit din condiţia de pradă, pentru a ajunge în clamoroasa poziţia de paradă.

– Dar totuşi, patriotarzii se dau importanţi, posesivi şi egoişti, ticluindu-şi liste de exclusivitate patriotardă pe care o deţin…

– Însă mie mi se creează impresia că dânşii îşi dau aere cu termenul deja expirat... Plus că-mi vine să-i zic vreunuia din ăştia: Bre, de ce ţipi, de ce ridici vocea... conştiinţei? Dar, odată neavând cu ei nicio relaţie de creaţie, totul rămâne pe vechi…

– În volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile” aţi surprins multe lucruri curioase despre creaţie, despre literatură în special. Dar ce credeţi despre noroc, despre întâmplarea fericită în creaţie?

– Cred bine… Pentru că Talentul şi Fortuna sunt doi orbi… frumoşi, uneori norocoşi, care se mai şi întâlnesc pe dibuite. Da, întâmplarea contează şi tu trebuie să fii pregătit de a o surprinde, de a o fructifica. Pregătit în sens profesionist. În sensul că celebrul Cristofor Columb a fost un navigator foarte bun, dar şi un adevărat geniu al... întâmplătorului. Plus că de la propria ta intuiţie te poţi aştepta la orice neaşteptat.

Silviu Băcăuanu-Neamţ

(Spaţii culturale, nr. 21, 2012)

311

ÎN INTERACŢIUNEA ORIGINAL-TRADUCERE NU POATE EXISTA „SEPARATISM”

(IRINA NECHIT)

– Stimate Leo Butnaru, juriul USM v-a acordat Premiul pentru

traducere pe 2011 pentru volumele „Avangarda – jertfa Gulagului” (antologie, traducere, prefaţă şi note) şi „Avangarda rusă. Dramaturgie” (selecţie, traducere, prefaţă şi note). Cum aţi reuşit să editaţi două volume într-un singur an? Aţi tradus non-stop?

– În realitate, este rezultatul plural nu al traducerii non-stop, ci al unei preocupări permanente, statornice faţă de fascinanta fenomenologie a avangardismului, în general, şi mai specializat, să zic, faţă de cel rus în întregul lui spectru de manifestări – genuri, curente, şcoli, metode, declaraţii, particularităţi, provocări, stimulente întru reînnoirea stilistică, semantică, plastică a artelor. Precum alte antologii de poezie – cea intitulată chiar „Avangarda rusă. Poezie” sau „100 de poeţi ai avangardei ruse”, editate, respectiv, la Iaşi şi Constanţa, şi „Avangarda – jertfa Gulagului” a apărut ca proiect, ca viziune în amplul proces de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, care va include circa 230 de autori. Iar florilegiul sau, dacă vreţi, crestomaţia de dramaturgie vine în contextul altor antologii pe care le-am publicat – cea de proză/ teatru şi cea de manifeste avangardiste, aceasta apărând chiar anul acesta, la editura „Tracus Arte” din Bucureşti.

– Limbile rusă şi română fac parte din două grupuri lingvistice diferite, slavă şi romanică. Cum aţi depăşit diferenţele?

– Chiar prin traducere care, se ştie, are legităţile ei, necesitând dotări psiho-creatorii, alias har, pe potriva operei modelate în original. La baza acestei preocupări stau de asemenea studiul lingvistic, în nuanţe, pasiunea, şi chiar inspiraţia. Bineînţeles, astea şi altele, în plus sau în minus, depind în exclusivitate de personalitatea traducătorului.

– Aţi avut de tradus şi cuvinte intraductibile. Vă rog să ne daţi câteva exemple. Ce echivalente în română le-aţi găsit?

– Mi-ar fi greu să le rechem din miile de pagini pe care le-am românizat, în volume colective sau de autor, însă unele îmi vin în minte fără efort. Spre exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionîh a izvodit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte „slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea românească de „verbocreaţie”, chiar îndrăznind să cred că, până la urmă, ea va fi adoptată şi de DEX. Tot Krucionîh zice într-un

312

poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echivalentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, ironic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de… (sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înţelege din contextul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînţeles, de multe ori recurg la parafrază sau explicaţii de subsol, precum, de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski «овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza” (Insula arşiţei./ Învăzată cu palmieri.), dar şi cu explicaţia că autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu palmieri în ea. Dar la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în prefeţe sau postfeţe, i-am dedicat verbocreţiei pasaje ample, subcapitole.

– Ce înseamnă, pentru Dvs. personal, discursul literaturocreator? – La vârsta şi experienţa pe care le am, în baza cărţilor scrise sau

traduse, aş vrea să cred că nu mai sună emfatic spusa că ceea ce întrebi ar însemna tocmai verbul întrupat în destin. Şi viceversa: destinul întrupat în verb. E căutare de forme determinate pentru un conţinut sau altul; e concretizare, prin prezenţă entropică, a conştiinţei şi spiritului tău. Altfel spus, e aici o convergenţă, o sinteză întru unitatea antropicului cu entropicul.

– Mulţi dintre scriitorii avangardei ruse au devenit victime ale stalinismului. Viaţa lor din Gulag se regăseşte în opera lor? Cât de dificil e să scrii despre autori împuşcaţi de bolşevici?

– Cu puţine excepţii şi unele vagi nuanţe de subtext, n-aş putea spune că viaţa acestor autori, unii cu adevărat atinşi de geniu (spre exemplu, Mandelştam) a reuşit să se „infiltreze” în opera lor care, în mare, este însăşi expresia libertăţii sui generis. Pentru că, de fapt, această operă „rămăsese” în afara perimetrului redus, strangulator al Gulagului propriu-zis; rămăsese în perimetrul „larg”, din hotar în hotar, al închisorii generalizate, numită Uniunea Sovietică. Plus la toate nenorocirile, cei care ajungeau în Gulag erau lichidaţi fără tergiversări sau mureau din cauza condiţiilor de detenţie insuportabile, unii din ei căzând în demenţă, prostraţie. Cât e de dificil?... Traduci poemele lor, le scrii CV-urile, având mereu un nod în gât – de revoltă. Concomitent, parcă ai simţi că şi ţie ţi se înfige un căluş în creier, precum ar fi spus colega Marta Petreu, sau că ţi se caută inima cu vârful baionetei. Majoritatea anilor de final ai autorilor din antologia în cauză sunt 1937–1941, perioadă paroxistică de oribil dezmăţ al cruzimii staliniste paranoice. Iar primele victime dintre poeţi ale bolşevismului au fost Boris Nikolski, executat în 1919, şi – absolut fără vină! – Nikolai Gumiliov, în august 1921. Tot în 1921 a fost împuşcat şi Nikolai Burliuk, fost subofiţer rus, care îşi adusese mama să locuiască la Botoşani, iar el era angajat la Ministerul Agriculturii din Republica Democratică Moldovenească. Plecase într-o misiune la Ismail, apoi a fost capturat de bolşevici undeva pe lângă

313

Hersonul natal. În 1923 cade sub gloanţele călăilor roşii poetul Iuri Deghen… Este cutremurător martirologiul zecilor de poeţi incluşi în antologia în cauză…

– Cum aţi realizat selecţia pieselor din volumul „Avangarda rusă. Dramaturgie”? Unele texte dramatice au fost montate pe scene din România? Dar în R. Moldova?

– În baza exegezelor altora şi a cercetărilor/ deciziilor proprii, am inclus autori nu că emanaţi de diverse şcoli şi curente avangardiste, ci pe cei care chiar au fondat, împreună cu alţi colegi, respectivele instituţii ale stilurilor, formelor şi tendinţelor revoluţionar-înnoitoare în arta teatrală rusească, dar şi universală. Astfel, Nikolai Gumiliov este reprezentantul akmeismului, primul curent ce a declanşat ofensiva contra simbolismului obsesiv, vlăguit; Velimir Hlebnikov şi Vladimir Maiakovski au fost protagoniştii futurismului şi ai cubofuturismului, lor fiindu-le afin Igor Terentev, un promotor al poeticii avangardismului, poet remarcabil şi regizor eminent care se prenumăra el însuşi printre „transraţionalişti” (dar şi „absurdişti”). Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Bahterev reprezentau faimoasa (şi… nenorocoasa!) Asociaţie a Artei Reale (OBERIU) care activa în Petrogradul anilor 1926-1930.

În ce priveşte montările, nu am participat decât la un spectacol-lectură realizat, anul trecut, pe 7 aprilie, de marele şi regretatul regizor Alexandru Tocilescu la Teatrul „Odeon” din Bucureşti („Vânătoarea de rinoceri” de N. Gumiliov). Una din excelentele piese din antologie, „Brad de Crăciun la familia Ivanov” de Al. Vvedenski, a fost achiziţionată de Ministerul Culturii de la Chişinău. Dar nu pot presupune calea ei de mai departe, însă o recomand cu toată certitudinea regizorilor cu adevărat talentaţi, orientaţi spre piese serioase, nu de divertisment.

– Creaţia proprie se alimentează din traduceri ori sunt două domenii total separate?

– În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am realizat din literatura avangardismului sau la cărţile traduse din creaţia lui Hlebnikov, Ţvetaeva, Maiakovski, Krucionîh, Mandelştam, Bahterev, Dobîcin, Harms etc. eu ţin ca la propriile mele scrieri. În interacţiunea literară original-traducere nu poate exista „separatism”, precum se întâmplă în politică. Ca să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat chiar aşa: „Din experienţa unui traducător”, în care există şi următoarele versuri: „când traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ şi libera circulaţie a poeziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu paşaportul în mână”…

– De ce se traduc atât de puţine texte din română în rusă? – Lucrurile trebuie luate în context pan-românesc. E şi aici ceva

snobism, mergându-se pe filiere engleze, franceze sau germane. În timp ce

314

din literatura rusă se traduce enorm în româneşte, din româneşte în rusă… precum spui: atât de puţin… Ceea ce aproape că nu contează. Pe durata a două decenii, în limba rusă, la Moscova, au apărut doar două cărţi de poeme de pe la noi: florilegiul bilingv „Cina/ Vecernea 12 + 1”, adică – 12 poeţi români, plus poetul şi traducătorul lor, Chiril Covalgi; apoi, nemodest vorbind, cartea subsemnatului, «Песчинка – жемчужина – пустыня». Nu prea întâlneşti literatura română nici în revistele literare din Rusia. Iar la această întrebare, la care, deocamdată, nu se poate răspunde instituţionalizat, via USM-USR, Ministerele Culturii de la Bucureşti şi Chişinău sau ICR etc., e cazul să răspundă, personal, doar cei interesaţi de a fi traduşi – autorii.

– Cum poate fi reanimată practica traducerilor literare în Republica Moldova?

– Presupun, doar pe cont propriu, de fiecare traducător în parte care, înainte de toate, trebuie să se străduiască să-şi scoată în evidenţă calităţile, valoare, gândindu-se că pot intra în vizorul editurilor din dreapta Prutului, cele de la noi sau neavând forţa economică necesară pentru a publica volume de traducere, sau sunt – pardon! – cam snoabe, crezând că traducători de talent sunt doar în dreapta Prutului. Ele nu lansează traducători, nu ţin cont de adevărul exprimat de proverbul, că la pomul lăudat nu se merge cu sacul. (Se mai spune şi: La lauda mare nu se merge cu sacul.)

Irina Nechit

(Jurnal de Chişinău, 31.VII.2012)

315

ERAM LA CURENT CU IZBÂNZILE CONGENERILOR MEI DIN DREAPTA PRUTULUI

(LUCIAN VASILIU)

– V-aţi visat îngerul, in copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri...

„prenatale”? – Parcă poate exista vreo copilărie fără luminoasele solii aripate ale

cerului?! Iar îngerul meu păzitor l-am invocat de mai multe ori în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, micuţul heruvim salvându-mă de la câteva mari cumpene ce aveam să le trag. Şi, ca să leg cele două părţi ale dublei interogaţii, extrag un pasaj laconic din naraţiunea pomenită: „…ziceam/ scriam despre spectrul fantomatic, pe de-a-ntregul – numai aureolă al modestei copilării de ţară, cum, în mahala, la înţărcare, vreun prunc ceresc (toţi pruncii sunt cereşti!) stă în nehotărâre între sânul mamei Maria celei Născătoare de Hristos şi Calea Laptelui, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor; îngerii dintre care, în ianuarie 1949, fusese delegat şi aripatul meu păzitor: «Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu eşti mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare şi-n tot locu’ mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte, amin...» Adică, după zece luni – un an, în altă iarnă ce îşi zburătăcea solemn stolurile îngerilor de ocazie, stăteam şi eu, în nehotărâte, la înţărcare, între sânii mamei Anastasia şi Calea Laptelui vieţii…” Ar fi şi acestea nişte prime amintiri (imaginate!), prenatale sau imediat post-natale.

– Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă... şcoală (studiu) este in operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda...)?

– Eu unul îi datorez autodidaxiei chiar prezenţa mea într-un mediu artistic. Pe scurt, aşa a fost: la vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în faţa culorilor, precum li se spunea în satul nostru creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa şi mă fermeca chiar şi atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci şi roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neştiinţa că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanţe inflamabile se adăuga un colorant sau altul. Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de ţară fără prea multe cărţi, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să înjghebi cele mai elementare aparate de radio, să modelezi măşti

316

din papier-mâché? Şi totuşi, pe toate astea le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învăţat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca). Cel mai fidel am fost faţă de desen şi pictură. Cumpărasem acuarele şi vopsele. Ieşeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje. Dar numai autodidaxia nu putea să mă ducă spre rezultate deosebite. Doar intuiam, presupuneam perspectivele. Însă nu avea cine să mă consulte, să mă îndrumeze, iar ceea ce reuşeam să fac – nu mă prea satisfăcea. Subit, la 13-14 ani, am trecut la poezie. De asemenea intuitiv, imprevizibil. Creion şi hârtie aveam. Mult mai puţine griji cu „dotarea” tehnico-materială pe care mi-o cereau pictura, măştile, sculptura. (Aici e cazul să-mi amintesc de primele mele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus din cele cu care torcea mama, depunând/ aranjând pe el bucăţele de plastilină, netezindu-le, modelându-le, pentru a obţine vreun chip de om. Configuraţia fusului… amforat la mijloc îmi oferea baza viitoarei „opere sculpturale”.) Apoi, de asemenea intuitiv, am înţeles că ai putea să ajungi la poezie şi fără să ai profesori „în piele şi oase”. Simţeam că sufletul, firea mea văd şi receptează altfel, că reinterpretează informaţiile ce ajung la ele. Deci, am încercat şi încerc să perseverez în dezlegarea sensurilor acelui general „nu ştiu cum”, de profesor fiindu-mi mereu Măria Sa Autodidaxia fortificată de bibliotecă, dar şi de experienţa de viaţă şi de artă în permanentă consolidare.

– Ce aţi descoperit deosebit in arborele genealogic personal? – Acum vreo zece ani şi ceva, în urma unor cercetări „aplicate pe

obiect şi la obiectul/ fiinţă” Leo Butnaru, cărturarul Vlad Ciubucciu din Chişinău mi-a făcut o adevărată surpriză, oferindu-mi încrengăturile arborelui meu genealogic pe durata a cam două secole şi jumătate. Însă doar pe linie paternă. Dragă Lucian, dat fiind că îţi răspund ţie, aduc aici un detaliu mai special: tatăl tatălui meu se numea Ipatie, ceea ce m-a făcut să-i dedic un amplu poem, „Hypatia”. Probabil ştii şi tu că, într-o prefaţă de antologie pe care mi-a editat-o, ilustrul şi regretatul nostru coleg Cezar Ivănescu scria (iertată fie-mi nemodestia): „Am fost surprins şi de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme, pe care l-am pomenit în Timpul asasinilor şi căruia m-am gândit să-i dedic un roman sau o piesă de teatru. Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” Sigur, mă interesează mult şi rămurişul genealogic din partea mamei mele, născută Anastasia Munteanu, să ştiu cum au ajuns muntenii în Moldova dintre Prut şi Nistru unde nu există munţi, dar, iată, în pofida insinuărilor răuvoitorilor neamului nostru, românii au dăinuit şi dăinuie.

– Au nevoie elevii noştri de profesori de religie? Sau numai de... sport?

317

– Elevii au nevoie de profesori de la Dumnezeu la toate materiile şi… spiritele (deoarece religia ţine de Duhul/ Spiritul Sfânt). Dar, bineînţeles, ţinând cont de capacitatea lor de-a asimila cunoştinţele, la diverse vârste, şi de timpul de care dispun.

– Ce instrument de scris folosiţi/ aţi folosit (pană, creion, condei, stilou, pix, maşină de scris, calculator)?

– Mi-am păstrat un sentiment de cucernicie faţă de uneltele sau maşinăriile care m-au cucerit şi mi-au servit la scris. Într-un poem din prima carte, Aripă in lumină (1976), rememoram cum, copil, pe fila cărţii, „cu firul de mirişte al unui creion galben” urmăream solemn, ca şi cum, primele cuvinte pe care le buchiseam, mişcându-mi buzele cu mare atenţie, concentrat până la oarecare crispare, de parcă literele, silabele le-aş fi mestecat ca pe nişte fărâmituri de pâine neagră. Şi celelalte unelte ale scrisului se regăsesc în… scrisul meu, în poemele mele. Dacă ai cumva spaţiul necesar pentru un răspuns mai amplu, iată şi un poem dedicat, implicit, computerului:

,,A-rond, euro, copyrayt, marcă înregistrată… Dintr-o simplă curiozitate deşteptul meu computer – precum de altfel sunt şi ale domniilor voastre – ingenioase-foc; deştept atent până la precauţie şi nuanţă mai ieri mă întrebase de am dorit să scriu chiar Alexandru Macedon sau mai simplu dar ca un dar angrenat mai în sudură de veacuri şi civilizaţii am dorit – sau ar fi mai bine să scriu – @lex@ndu M@cedon la care eu chiar am intrat serios-ironic în discuţie cu deşteptul şi prevenitorul computer zicându-i/ scriindu-i chiar în… el: Păi în atare caz hai să formulăm şi mai modern: @l€x@nd®u M@©€don. – Însă inteligentul computer înţelegând gluma răspunse serios: Aşteaptă niţel şi vei vedea că nu peste mult timp vor ajunge simboluri universale şi literele l, x, n, d, u, m, o, n – precum @ € © ® – prin urmare să ne imaginăm cum va arăta deplin numele tânărului rege spartan

318

deocamdată scris – @l€x@ndu M@©€don (cel puţin aşa cred eu că e mai în spiritul timpului…)” – În ce publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi

(plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum? – Dacă pe 5 mai 1967 nu aş fi avut publicate primele versuri în ziarul

republican „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău (de altfel, pe atunci prestigios şi care consacra viitorii scriitori), bineînţeles că nu aş fi fost contra să-mi văd poemele în „România literară”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Contemporanul” etc., care, la acea vreme, încă nu fuseseră mutilate de restricţii de tot felul şi de supradoze de ideologie toxică. Le citeam şi la Chişinău, eram la curent cu izbânzile congenerilor mei din dreapta Prutului.

– Ce faceţi intr-o zi in care nu scrieţi? – De mulţi ani, dacă se întâmplă să nu scriu o zi, mai multe zile, – nu

disper. Ştiu că nescrisul e de scurtă durată, totuşi. „Mă fură” lectura (inclusiv cea audio), filmele. Pentru că miraculosul internet, cu toate fişierele şi torentele sale (milioane!) îţi oferă o zi a nescrisului foarte… (re)creativă! Uneori, revin şi la primele unelte care mă chemau să… creez: cele ale desenului, graficei (acum… de computer!). Apoi arta fotografică ce are şi ea nevoie de timp, de potriviri, ajustări, retuşuri cu photoshop-ul etc. Plus, obligatoriu, – muzica, sutele de ore de pe CD-urile proprii sau de pe sutele de discuri de vinilin păstrate încă în locuinţele noastre.

– Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?

– Pornind de la faptul că nu e deloc uşoară lupta/ arta de a-ţi câştiga şi păstra libertatea de sine, numai astfel onorându-ţi condiţia de scriitor, zic consolator: poţi fi marginalizat în plan politic, dar nu şi pe planul vehiculării ideilor. Iar lansarea ideilor, nicidecum obligator social-politice, ar însemna cea mai profundă implicare în viaţa societăţii. În ce priveşte problema literaturii în strânsă legătură cu problemele societăţii... Despre aceasta au tratat destul adepţii realismului socialist... Arta are obligaţii faţă de sufletul uman, nu faţă de sclavagism, feudalism, socialism sau capitalism...

Am mai fost întrebat dacă nu aş râvni o carieră politică. De ce? Oare cea de literat nu e destul de nobilă? De obicei, artiştii au principii politice excelente în abstracţia lor idealistă, însă ineficiente în verificarea randamentului lor practic. Pentru că cei mai mulţi cetăţeni simt şi gândesc altfel… Din păcate, în anumite cazuri, decăzând până la condiţia de simplă gloată…

– Ce făceaţi pe 22 decembrie 1989? Ce aţi face acum in acel context? – Hai să dăm o zi înapoi. Astfel, pe 21 decembrie aşteptam ceva de la

Bucureşti. Ascultam ce se petrece la acea adunare de pomină. Iar când am auzit vuietul mulţimii, replicile îngrozite ale celor de la microfoanele de la

319

balcon; când am auzit că Ceauşescu şi-a întrerupt brusc cuvântarea, urmată de fluierături, huiduieli, am luat aparatul portativ de radio „Okean”, cu care ani de zile am tot ascultat posturile străine, şi am pornit spre centrul Chişinăului, ajungând la monumentul lui Ştefan cel Mare. Aici deja lumea prinsese a se aduna şi eu am fost printre cei care am vorbit mulţimii. Trăiam un sentiment greu de descris! Iar pe 22 decembrie eram dis-de-dimineaţă în acelaşi loc, printre chişinăuieni. Trebuie să recunosc că acolo (încă) nu se aflau unii dintre cei care, la momente mai oportune viziunii lor, au ieşit din… vizuină şi au ajuns „lideri”, patrioţi nevoie mare. În ce priveşte ziua următoare, 23 decembrie, chiar am încercat o clarificare de situaţie cu Mircea Druc, care avea să ajungă prim-ministru al Republicii Moldova. Din memoriile sale uşor exaltate, bineînţeles (şi) subiective pe-alocuri, suferind de anumite inexactităţi, dau citatul ce „se referea” la prezenţa mea în faţa mulţimii cu care venisem la CC-ul din Chişinău, să cerem susţinerea oficială a revoluţionarilor români. Deci, prietenul Mircea Druc scria: „... Nu pricep de unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriitorul. Acum, cu faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o modereze (...) Îmi fac loc mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde privirea şi parcă ne-am salutat. După o clipă, strigă cumplit: «Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată cine ştie ce-i de făcut!» – şi arată spre mine”. Ei bine (a… rău), Mircea Druc nu putea pricepe clar „de unde şi cum”, pentru că, în ajun, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, dânsul nu se era la Chişinău, unde, aflând de evenimentele anticeauşiste declanşate la Bucureşti, multă lume s-a adunat la monumentul lui Ştefan cel Mare. Atunci am şi convenit să ne întrunim, a doua zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste ca să cerem următoarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li se permită voluntarilor basarabeni să intervină întru susţinerea fraţilor noştri angajaţi în lupta cu teroriştii, securiştii şi intervenţioniştii străini (precum se zvonea la acea oră); – să se expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest scop, să se creeze o comisie guvernamentală; – să se transmită necondiţionat emisiunile Televiziunii Române în stânga Prutului. Prin urmare, sâmbătă, 23 decembrie, coloana petiţionarilor se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia, ridicaţi ca la alarmă, viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a parlamenta cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor, A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi – de moment, să zic aşa. Probabil, Mircea Druc a sosit ceva mai târziu şi nu fixează aceste fapte în memoriile sale. Dânsul nu pomeneşte că la CC am obţinut promisiunea nomenklaturiştilor de a se crea la guvern o comisie specială pentru ajutorarea revoluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit „măi”-ul şi mă adresez oarecum concis: „Oameni buni!...” Mircea mai scrie că mi-aş fi cerut iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi oţioase mărturisiri. În primul rând,

320

nu mă aflam pentru prima oară dimpreună cu tălăzuirea naţională, în al doilea rând – m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui Ştefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat şi în reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul „Tineretul Moldovei”, imaginile pe care le-a inserat...). Apoi, cei prezenţi au desemnat şi delegaţii care trebuiau să meargă la guvernul republicii, unde avea să se creeze comisia sus-amintită. Dimpreună cu alţi camarazi, câteva zile la rând, am participat la acţiunile comisiei, unde s-au luat decizii importante. Unele lucruri dl Druc nu le cunoaşte poate şi din motivul că, la p. 343, spune: „Dispar. Ceilalţi rămân să facă listele voluntarilor”. Concluzia e una şi amară: cam egolatru din fire, amicul Druc trece sub tăcere anumite fapte. Sau poate că fila de jurnal din 23 decembrie e scrisă mai mult din auzite, pentru că ea conţine aproximaţii şi inexactităţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau a se întâmpla deja pe 24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în acele zile memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din Moldova Prutonistreană au bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Ţară. Aşa a fost...

– Sunteţi colecţionar (de timbre, clopoţei, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiţi pisicile, câinii, păsările? Alte pasiuni?

– Pe lângă miile de cărţi din biblioteca personală, avem şi o pinacotecă, în care se învecinează şi comunică între ele picturile mai multor maeştri ai penelului. Împreună cu soţia hrănim pisicile, câinii, porumbeii libertăţilor pământeşti şi cereşti. Uneori – pictez, fotografiez.

– Vă este teamă de globalizare? Ce vă nemulţumeşte in anii noştri „postmoderni”?

– Sigur că şi eu sunt printre cei care se întreabă: În ce măsură globalizarea, în pozitivitatea sa – dacă o are şi cât o are, – poate contribui la ameliorarea problemelor actuale şi de viitor? În mod global – şi aici recurg conştient la o tautologie parţială, – problema de bază a globalizării trebuie pusă în raport cu cea de ideal şi progres. Adică, întrebarea-problemă ar fi următoarea: în comparaţie cu status quo-ul de până la declanşarea propriu-zisă a fenomenului în cauză mondializarea reprezintă o avansare socio-umană sau un regres? Şi globalizarea oferă vreun anumit tip de ideal? Care o fi el? Şi ce simte un intelectual, un artist, un scriitor la această răscruce de re-semnificare/ revizuire a, parcă, unui status quo, prin developarea unei mai largi coexistenţe în context planetar? Probabil, şi mulţi dintre noi au realizat pe/ în... propria fire că, atunci când încercăm să ne dumerim cât de cât asupra problemelor mondializării, parcă ar scădea în intensitate sentimentul continuităţii şi se insinuează oarecum obsesiv cvasineliniştitorul sentiment al unui început şi al necunoscutului ce înceţoşează perspectivele. Noi doar presupunem vag că, totuşi, acest fenomen e de nestăvilit şi suntem convinşi că el va modifica modul de a fi al acestui/ acelui om planetar. Dar oare cum va modifica acest proces general-istoric şi psihologia omului de creaţie, în

321

genere – dinamica existenţei umane? Adică, este necesar să se caute şi o explicaţie culturologică a fenomenului. Bineînţeles, interogaţiile prevalează asupra numărului de răspunsuri, pentru că mondializarea propune spre atentă cercetare noi capitole în filosofia istoriei, iar omul contemporan încearcă să identifice orientările vectoriale autentice, inevitabile, dacă vreţi, în existenţa sa, a omului, ca parte componentă a existenţei general-umane, general-mondiale. Astfel că nu e exclus ca mondializarea să aibă nu doar tangenţe, ci şi interferenţe cu existenţialismul, în planul auto-conştientizării omului ca existenţă, de unde şi libertatea sa, care înseamnă alegerea sinelui său, a esenţei sale, care îl angrenează în responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în lume. Altceva e că atât individul, cât şi lumea şi-au cam slăbit relaţiile cu responsabilitatea… Se va putea reveni la revigorarea simţului de răspundere?...

– V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi deja? – Nu ştiu. Dar pe la ţară dau. Anul acesta, să zic, am poposit nu doar

prin ţara întregii noastre Ţări, România, ci şi prin localităţi rurale din Lituania, din Crimeea, Volânia (Ucraina), unde, de altfel, am vizitat şi muzee ale satelor. Iar ţării (satului!) meu de baştină i-am dedicat cu recunoştinţă un întreg poem, amplu şi înduioşător, care este chiar romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Alteori, sunt cam polemic cu „ţara de acum”, într-un poem scriind:

„Domnule Lucian Blaga vă rog a nu vă supăra însă în ultima vreme (sper nu cea de pe urmă…) de cum merg la ţară constat că veşnicia a murit la sat…” Aceasta însă nu înseamnă că nu-mi place ceea ce se numeşte la ţară,

satele noastre. Îmi plac casele de acolo, poposesc cu plăcere în ele, dar, am impresia, eu unul nu mai doresc să am o casă la ţară. Probabil, mi s-au cam potolit nostalgiile etno-rustice şi oraşul m-a acaparat, m-a împământenit mai mult de cât puteam presupune. Iar ţara va fi supusă mereu unui proces de urbanizare. Oricum, „extremele” se vor atinge.

Lucian Vasiliu

(Dacia literară, nr. 1-2, 2013)

322

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI (NICOLAE SAVA)

– Leo, ai împlinit la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi

ani! Care consideri tu că este vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?

– Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt jocuri de cuvinte… Vârsta optimă pentru un poet?... Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi, durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Wuitman ar mai fi trăit 73 de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă... fantastică. Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva statistică... parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai; pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise 183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii. Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează de la fus firele vieţilor omeneşti...

După un respiro (şi un italienesc... sospiro) statistic, apare o notă uşor polemică în legătură cu censul de vârstă (55 de ani) „instituit” de Turgheniev ca limită pentru o viaţă de creaţie activă. Însă prozatorul rus este uşor de combătut, dacă ne amintim că bătrânul Goethe, pe când avea deja peste 70 de ani, se îndrăgosteşte de tânăra de 19 ani Ulrike von Levetzow, pe care chiar o cere în căsătorie. Propunerea însă îi este declinată şi, în drum spre casă, poetul dezamăgit scrie „Elegia din Marienbad”. Apoi, aflat la limita puterilor, reia lucrul la Faust II. Nu mai putea scria manu propria, ci dicta... Deci, am putea spune că poezia nu ţine de vârstă, ci de cu totul altceva.

– Ce amintiri ai din copilăria ta de la Negureni, raionul Teleneşti, unde te-ai născut? Ai vreo amintire care ţi-a marcat viaţa sau te-a îndreptat spre poezie?

323

– Ah, frumoasă întrebare ce mă dă în duioşie, însă la care, la atâţia ani (i-ai divulgat), am tot răspuns. Hai să apelez la ajutorul fascinantului internet care tezaurizează multe lucruri, rugându-i pe eventualii noştri cititori să caute pe google romanul memorialistic „Copil la ruşi”, care a apărut în variantă de revistă în minunata publicaţie „Sud-Est”. Împreună cu alte scrieri ale mele („Românii şi enciclopedia sufletului rus” sau „Lista basarabeană”, apărute şi ele în aceeaşi revistă), naraţiunea în cauză pare a fi unică în felul ei (şi al meu, bineînţeles...), deschizând şi înfăţişând un mediu mai mult presupus, dar necunoscut atât cititorului, cât şi istoricului literar din dreapta Prutului. În mare, discursul e unul autobiografic, dar al... mai multora, care se recunosc în timpurile de acum 50-60 de ani sau în perioada Represans (a represiunilor comuniste de tot soiul, numită: a căluşului în creier). Este cartea ce poate servi de imbold declanşator pentru alte cărţi despre copilăria, juneţea şi maturitatea fiecăruia dintre noi.

– Când şi cum ai aflat prima oară despre poeţii români „de dincolo de Prut”, cine ţi i-a adus în casă, de la cine ai aflat despre existenţa lor?

– Cât timp m-am aflat în sat, despre autori şi evenimente din literatura română aflam de la radio Bucureşti sau Iaşi. Dar de clasici ştiam încă din şcoala medie, în care învăţam Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hasdeu, Russo, Cantemir, câte ceva din cronicari etc. E drept, în abecedarul meu încă nu figurau numele lui Eminescu sau Creangă, ci, de vreo 7 ori într-un text de opt fraze, se mai amintea de Stalin. Lucrurile au început să revină la oarece normalitate de istorie literară naţională începând cu anii 1956-1957. Iar odată intrat la facultate, în 1967, se părea că nu aveam şi nici nu voi avea vreo problemă de înaintare în cunoaşterea literaturii române contemporane. Unii dintre studenţii de la cursurile superioare erau abonaţi la „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viaţa românească”, la alte reviste, până când, în 1968 sau 1969, au fost „limitate”, aproape interzise definitiv abonamentele la presa românească. Deja la cursuri nu ni se mai recomanda drept literatură obligatorie Călinescu, Vianu sau Graur (studii lingvistice). Tot atunci a fost închis şi raionul de carte românească de la librăria „Meridiane”, de unde deja reuşisem să procur mai multe cărţi ale poeţilor noştri, dar şi ale celor din lumea mare, apărute în prestigioasele colecţii „Luceafărul” (a debutanţilor), „Orfeu”, „Poesis”, „Cele mai frumoase poezii” etc. Apoi mi-am mutat solo-bivuacul la Biblioteca Naţională… „Krupskaia”, unde puteai comanda cărţi româneşti, chiar dacă ştiai că de fişa ta de cititor se interesează cei de la KGB. Aici aveam mai toată presa literară din România, inclusiv celebrisima revistă „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea de atunci şi din care astăzi deţin o colecţie de circa 300 de numere în biblioteca personală. Mergeam după carte românească la Cernăuţi sau Odessa, primeam colete, prin aşa-numitul sistem „Cartea prin poştă” sau de la cunoscuţi, din Moscova sau Kiev, Leningrad sau Lvov. Cartea românească o puteai găsi

324

până şi în… Siberia, în Extremul Orient, numai nu între Nistru şi Prut. Adică, după unele proteste contra regimului la Chişinău, cartea românească nu mai putea fi procurată aici, ci oriunde aiurea în fosta URSS.

– Eşti printre primii scriitori din Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?

– Să ştii că, la început de septembrie 1987 – da, era vineri, pe data de patru, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe prutonistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”

Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând –

325

prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.

Şi tot la capitolul primelor cunoştinţe cu confraţii din dreapta Prutului permite-mi să transcriu din jurnalul meu alte câteva fraze: „25.XII.1990. Pe la USM trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei, Nicolae Sava şi Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi de la noi la Zilele Eminescu de la Piatra Neamţ. Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Livescu, Daniel Corbu”. Se cam leagă timpurile, sentimentele întru dăinuirea prieteniilor...

– Dar cealaltă „aripă” a prieteniei, de acasă, să zic, din stânga Prutului?

– În timp, prin timpuri – pentru că am trăit şi trăim în două secole, nu? – gradul de simpatie sau de suportabilitate cu anumiţi colegi de la Chişinău a variat. În cazurile unora, în dependenţă dacă le scădea sau le sporea adrenalina intensităţii părerii bune de sine, să zic, sau, mai pe urmă, cea a invidiei de alţii, inclusiv de mine. Unii dintre ei, poeţi, dar şi prozatori, cu care parcă am fi fost în relaţii superioare de adâncă prietenie, la vreun chef îmi spuneau pe faţă că „să nu te crezi tu”, „că ştiu eu”, aşa şi pe dincolo. Au fost, unii mai sunt, din diferite vârste biologico-generaţioniste sau, poate… degeneraţioniste. Din păcate, unii dintre ei s-au dus cam supăraţi la Tatăl Ceresc, chiar înainte, parcă, de a le fi venit sorocul ce exclude adjectivul „prematur”. Astfel de şicane le-am simţit cam din tinereţe, de la „alese feţe”, pe atunci, se credea, ale literaturii dintre Prut şi Nistru. Iar dezamăgirile faţă de unii pe care îi consideram prieteni au venit cu anii. Astfel că, de la un timp încolo, am şi încetat de a mai spune publicului de la USM ce cărţi am editat în lumea mare, ce premii sau burse mi s-au acordat, unde am călătorit etc. De ce să le stric şi mai mult inima?... Unora. Uneori, le spun doar prietenilor adevăraţi, fie aceştia şi foarte puţini…

– Şi totuşi, într-o mai mare sau mai mică măsură, nu pot să nu te preocupe reacţiile faţă de opera ta, dar şi faţă de fapta, de caracterul tău „extraliterare”…

– În visul său ideal, în dorinţa lui sacramentală, un artist este naivul care ar dori să aibă o aderenţă general-pozitivă, încuviinţătoare şi, dacă se poate, chiar admiratoare. Însă lumea e diferită, poate fi şi indiferentă sau rău intenţionată, arogantă şi orgolioasă, invidioasă şi cârcotaşă, iar parte componentă a acestei lumi sunt şi colegii săi, ai artistului, şi ei de diverse categorii şi reacţii, nici pe departe toate încuviinţătoare. Şi chiar dacă artistul conştientizează aceste diferenţe, această alteritate, precum o facem noi acum, el mai crede în adâncul său secret că dânsul ar putea fi o excepţie. Dar nu poate fi, totuşi, şi nu o singură dată reacţiile care îl privesc chiar îl… ţintesc, îl atacă, îl otrăvesc. La o adică, nici el nu e cheie de biserică, nu-şi agreează colegii ca într-o generală acceptare, adeziune. Astfel că şi eu, şi scrisul meu

326

ne aflăm în acest general-plural vorbit, mărturisit. – Anul acesta, la Botoşani, Premiul „Opera prima” a fost acordat

unui poet tânăr din Chişinău, Anatol Grosu. Cum vezi viitorul literaturii române scrise în Basarabia de mâine?

– Viitorul i-l văd ca şi prezentul: în deplin context al literaturii române propriu-zise. Ştii prea bine că în stânga Prutului creează scriitori demni de toată consideraţia valorică panromânească, iar dacă e să dau unele nume, din mai multe, aş aminti de Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Iulian Ciocan, Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Irina Nechit, Nicolae Popa, Nicolae Spărtaru, Andrei Ţurcanu şi alţii, aici amintind doar numele care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute în întreg arealul literelor româneşti.

– De la volumul tău de debut, „Aripă în lumină”, din 1976, ai publicat numeroase volume de poezie. Câte dintre acestea sunt tipărite cu caractere ruseşti. Care dintre ele consideri că este cel mai reprezentativ pentru creaţia ta?

– Până a mă întreba, presupuneam că ar fi fost vreo 6-7 cărţi, editate până în 1989 cu alfabetul elaborat de Kiril şi Metodiu în baza buchilor elineşti. Dar acum, încordându-mi niţel memoria, pot da o statistică precisă: am editat cinci volume de poeme, unul de proză –„De ce tocmai mâine-poimâine?” şi altul de interviuri – „Răspuns şi răspundere”. Care e mai reprezentativ?... În mai multe antologii pe care le-am editat pe parcursul anilor am inclus poeme şi proze din primele mele cărţi. Ba chiar unii colegi mai tineri, cum ar fi Dumitru Crudu în revista „Stare de urgenţă”, mi-au extras versuri din prima carte, publicându-le cu comentariul: „…de parcă ar fi fost scrise astăzi”… Atunci, în 1976, un critic remarca „alarmat” că în prima mea carte nu comisesem „nicio pereche de rime”! Adică, ţărănaşul de ieri, făcând facultate, bibliotecă şi intensă autodidaxie, s-a simţit absolut confortabil în fluxul poeziei moderne. De altfel, ca şi al prozei. Aici m-a ajutat, bineînţeles, permanentul contact cu literatura română descătuşată tot mai mult după 1961.

– Ai deţinut, deţii încă, funcţii în Uniunea Scriitorilor din Chişinău? Cum trăiesc scriitorii din Basarabia? Îi ajută statul, guvernul?

– Între 1990-1993 am fost unul din cei doi vicepreşedinţi ai USM, responsabil de relaţiile literare. Între 1998-2005 am fost preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Astăzi fac parte din consiliile acestor două organizaţii scriitoriceşti, dar nu am o funcţie oficială, cu toate că s-ar găsi de muncă pentru mine şi pe acolo, numai că – asta e – de la un moment încolo literatura personală devine tot mai geloasă, te vrea deplin în serviciul ei. Ba chiar, din acelaşi motiv, m-am retras şi de la pupitrul cenaclului literar-artistic „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din

327

Chişinău, pe care l-am vârfuit circa două decenii. În genere îmi vine greu să înţeleg scriitorii care nu fac tot posibilul ca să-şi câştige libertatea de creaţie, cu toate că azi e tot mai complicat să se întâmple aşa ceva, încât mulţi colegi mor… la post extra-literar. Crizele de tot soiul sunt cu mult mai dure decât trecătoarele crize de creaţie…

Asta e: chiar şi atunci când scriitorul trăieşte într-o suficient de maleabilă libertate socială, spirituală, neafectată de ideologie şi cenzură, el nu poate spune că are şi o „deplină” libertate de creaţie, odată ce, de cele mai multe ori şi în cazul celor mai mulţi scriitori, lipseşte o componentă deloc importantă a respectivei libertăţi: componenta ei economică, financiară. Ce te faci în deplină libertate cu portmoneul mai că gol? Nu poate să se facă abstracţie de relaţia creaţiei cu, pardon, buzunarul, punga.

Dar nu sunt sigur că pot da un răspuns „mulţumitor” la cele două întrebări adiacente, pentru că niciodată nu am fost un colectivist, chiar dacă am făcut şi fac parte din uniuni scriitoriceşti (cândva, din URSS, acum din Moldova şi din România); nu-mi place să încerc a răspunde pentru alţi colegi, dat fiind că, pe fiecare în parte, îl consider că este sau ar trebuie să fie o personalitate distinctă, inclusiv în relaţiile sale cu statul.

– Ai invocat noţiunea „perpetuum”. S-ar potrivi şi în existenţa literaturii?

– Sigur. Pentru că revelaţia scrisului, creaţia ţi se întâmplă asistată de conştiinţa ştafetei, cum se spune, pe care ai preluat-o de la alţii şi, eventual, ai putea să o predai altora. Acesta e perpetuumul în literatură. Dar, probabil, nu şi… mobile (acest perpetuum). Fiindcă zice Eclesiastul – totul şi toatele au un final definitiv… Pentru că ce altceva ar însemna deşertăciunea deşertăciunilor şi vânarea de vânt?

– După deschiderea din anii 90, în Republica Moldova s-au petrecut unele evenimente destul de controversate. Care ar fi cauza? Spre ce crezi că se îndreaptă acest stat în viitorii ani?

– Nu aş vrea să trecem în teritoriile atât de întunecate şi respingătoare ale politicului, fie acesta pruto-nistrean sau pruto-dunărean. Pentru că aşa-numitele evenimente la zi sunt foarte repede duse de nisipurile mişcătoare ale efemerului şi la fel de iute înlocuite de tot alte şi alte deşertăciuni.

Însă o concluzie mai generală referitoare la ce mă întrebi aş putea să o trag: situaţia socio-politică între Prut şi Nistru, ca şi între Prut şi Dunăre e una de pat (e vorba de şah, nu de altceva…): populaţia nu prea ştie ce să facă cu puterea, puterea nu prea ştie ce să facă cu populaţia.

În ce te priveşte ca scriitor, chiar şi în timpuri de criză, literatura şi cultura îţi dau mai multă siguranţă, ele sunt mai indubitabile pentru conştiinţa şi sufletul tău. Şi totuşi, „acest stat”, cum zici, nu se poate îndrepta decât spre comuna globalizare, suportând şi el consecinţele de rigoare. Dar aici apare o altă temă de discuţie. Iar până a o aborda şi pe aceasta, pot spune un lucru

328

aproape cert: ca şi în România, ca şi oriunde în altă parte a Europei şi nu numai, şi românul din Moldova Estică este antrenat tot mai mult în dimensionările aproape universale a micului său destin, întru a conştientiza efectele, bune ori triste, a tot mai intenselor schimburi internaţionale, dar, ca şi mai înainte, ca şi totdeauna, să jinduiască un echilibru liniştitor în lume şi, deci, unitatea umanităţii.

– Se vorbeşte mai des despre scriitorul profesionist, fără a se concretiza, dacă acesta e bun, valoros, sau doar… profesionist. Ce ar însemna uns scriitor… bun?

– Probabil, un scriitor bun este cel care îmbunătăţeşte starea de spirit, însuşi spiritul limbii, culturii şi, uneori, al istoriei naţiunii sale. În cazul nostru, şi integritatea, prin reîntregire, a acestei naţiuni, prin strădania sa ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Pentru că, probabil, apa sâmbetei e cea după trecerea căreia nu rămân nici chiar pietrele.

Nicolae Sava

(Ceahlăul, 22.I.2013)

329

II. RĂSPUNS ŞI RĂSPUNDERE (chestionare)

331

UN DECENIU DE INTEGRARE LITERARĂ

– După 1989, la capătul a cinci decenii de izolare politică sub regim

comunist, integrarea culturală şi în speţă cea literară, dintre România şi Basarabia, a devenit un slogan la modă, un deziderat proclamat cu diverse ocazii. Cum apreciaţi gradul de integrare a literaturilor scrise pe cele două maluri ale Prutului în ultimii 10 ani? Se cunosc mai bine cele două comunităţi scriitoriceşti? Există o circulaţie normală a cărţilor şi a revistelor literare (culturale) în cele două state româneşti?

– Inevitabil, şi literatura, ca o anumită forma mentis, mărturiseşte că românii sunt o naţiune care îşi mai caută încă (oarecum indecis, confuz, dramatic) matricea şi conţinutul împlinit ale integrităţii sale. Spre exemplu, prin versurile Ilenei Mălăncioiu literatura spune că: „Pământul ţării mele/ nu este numai ceva dinafară/ pământul ţării mele este şi în creierul meu/ acolo rodeşte bine şi în anii când îl uită/ şi în anii când îl bate Dumnezeu./ Acolo seamănă şi materia mea cenuşie/... acolo nimeni nu se bate cu el în piept/ şi nimeni nu minte”. [Ei bine (rău), când vine vorba de politicieni, acest „nimeni nu minte” este serios surdinizat, uneori – chiar paralizat...]

Astfel că în acest deceniu de tranziţie dintre două secole/ milenii şi două modele – imperfecte – de societăţi unii literaţi „basarabeni” s-au amestecat de-a valma, otova, în întreaga biobibliografie românească, fiind deja „de nerecunoscut”, de nelocalizat şi de... ne-etichetat ca, mă rog, – ia nişte scriitori şi ei. Alţi prutonistreni însă au mai rămas a mai visa la orizonturi extra-autohtone, panromâneşti ce ar primi creaţia lor. Concomitent cu toate astea şi altele afine, precum e lesne de înţeles, în Basarabia, dar, se ştie, şi în Transilvania, să zicem, animozităţile, neînţelegerile dintre provincie şi panromânism sunt departe de a conteni. Unii dintre scriitori (dar, cu părere de rău, mai puţini decât acum un deceniu...) mai împărtăşesc fără rest generozitatea ideii de fraternitate în interiorul etniei şi confraternitate – în sânul artei noastre. [De ce mai puţini? Vorba e că, între timp, unii autori basarabeni, care considerau că vor fi – brusc, necondiţionat! – îmbrăţişaţi şi – obligatoriu – înalt apreciaţi (limbaj... silvan, nu?) de fraţii, confraţii, critica literară „de dincolo” nu şi-au văzut visul, deci nici orgoliul –împlinit. Astfel că, în special la încrâncenări bahice, unii dintre „frustraţi, deziluzionaţi” cam prind a-şi da arama pe faţă, înjurând românismul, etalându-şi localismul, moldovenismul – areal strangulator din punct de vedere politic, însă în care – să vezi paradox! – opera lor de... operetă se simte la largul ei...] Prin urmare,

332

cele spuse extra-şi-intra-paranteze deocamdată ţin „deplin valabilă” problema specificităţii, dar şi importanţei literaturii române ce se plăsmuieşte în mediile unor trans-limitări naţional-teritoriale, intelectual-culturale pe care colegul Emil Hurezeanu o caracteriza drept o stare de neîmpăcare, de ataşament, prin ură în amestec cu iubirea(!), cu incertitudinea, mărturisite deopotrivă în strigăt şi în şoaptă.

Dar, în general, – cu excepţia creaţiei câtorva autori (puţini, totuşi) prezentă şi în cele mai prestigioase edituri şi reviste româneşti, remarcată de cei mai valoroşi critici literari ai momentului – în literatura din Interriverania se resimt mai puţin impetuos, decât ar fi fost de aşteptat şi, deci, îndreptăţit, acţiunile valide, bine gândite şi orientate contra inerţiei şi adepţilor acesteia. Aşadar, rămâne deschisă problema relevaţiei trans-basarabene a scrisului literar izvodit între Prut şi Nistru, adică a valabilităţii lui panromâneşti, eventual europene.

– Ce complexe, dificultăţi sau false probleme au ieşit la suprafaţă în acest proces de integrare? Ce ne puteţi spune despre propria experienţă în acest sens?

– Cu greu, parcă nevrând, dar, până la urmă, fiind nevoiţi să înţeleagă că şi pentru scrisul autorilor basarabeni omologatoare este întreaga literatură română şi nu doar puţinătatea literaturii „moldoveneşti”, unii colegi chişinăuieni s-au închistat (conştient) în sentimentul eşecului şi al neputinţei de a fi – ca pe timpuri realist-socialiste! – „victorioşi” în literatură: nu mai sunt funcţionale proptelele ideologice. În consecinţă, provizoriu ori definitiv, unii din ei „şi-au pierdut” darul scrisului, alţii continuă să salahorească la infime elaborări de „mari pânze” (unul dintre ei îi dă înainte cu naraţiuni despre... Kotovski!) care se mai bucură de oarecare interes – aranjat şi ăsta – doar într-un perimetru numai de ei ştiut. De regulă, dânşii tricotează textele unui retro-ruralism al semnificaţiilor pseudo-metaforice simpliste, chiar vetuste; un fel de texte pe pretexte cvasifolclorice sau forţat-cvasimoderne lipsite de siguranţa articulării stilistice specifice – e-hei, de multă vreme, ce mai! – literaturii române (fireşte, nu chiar în totalitatea ei...). Cu alte cuvinte, nici azi, unii dintre condeierii chişinăuieni (la Bălţi lucrurile stau, totuşi, mai bine...) n-au ajuns la concluzia care i se revelase junelui Mircea Eliade, să zicem, încă acum şaptezeci de ani (acum... o viaţă de om!): „Simţeam că ceea ce aveam de spus cere un alt limbaj decât acela care îi pasionase pe taţii şi bunicii noştri”. De aici, neputinţa (ori nedorinţa, oare?...) de a conştientiza o actualitate, o contemporaneitate anume (inclusiv, cu componenta ei spiritual-axiologică), chiar aceasta în care vieţuim şi scriem, care are tendinţele şi specificul ei, criteriile şi chiar stilul, metoda (ori anti-metoda!) sa artistică (nu obligatoriu postmodernistă...)

(Şi) din atare motive, în Moldova mai e prezent excesul de înaltă situare a unor scriitori de valoare medie şi sub-medie. Dar dat fiind că nu numai de 10 ani încoa’, ci de mult mai devreme n-am fost şi nici nu sunt din rândul celor ce-şi

333

menţin preţuirea pentru faţada textelor ce nu au, azi, valoarea lor „comandată” de ieri, nu mă interesează nici bombasticele, encomiasticele referinţe faţă de cei ce se declară între ei mari sau importanţi scriitori, fără ca să fi spus acest lucru (şi nici nu-l vor spune!) exegeţii credibili ai literaturii române. Falsitatea e ridicolă. Iar nervoşilor „genii locali” (a nu se confunda cumva cu latinul genius loci), care sunt porniţi contra adevărului axiologic, îndrăznesc să le (mai) dau un sfat: bineînţeles, puteţi rămânea departe de instrumentarul esteticii dintotdeauna şi a celei moderne, în special, dar fără a vă supăra şi a încerca să tăbărâţi pe cei care utilizează atare mijloace.

În ce priveşte propria-mi literatură, de asemenea referitoare – probabil – la false probleme, complexe... Consider că şi de unele şi de altele am fost afectat foarte puţin, deoarece m-au ajutat „să nu le observ” domnii şi cavalerii Nicolae Manolescu, regretaţii prieteni Laurenţiu Ulici şi Ioanid Romanescu, Sergiu Adam, Marius Tupan, mai apoi domnii Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Dimisianu şi alţi distinşi confraţi care, acum mai bine de un deceniu, mi-au plasat „nediferenţiat” scrisul în contextul (sincron), în... concomitenţa literaturii române. Domniile lor „mi-au abătut” atenţia de la – de ce am ascunde-o? – snobismul, filistinismul, aroganţa, deosebirea dintre vorbe şi fapte, entuziasmul patriotard bahic şi indiferenţa, până la plictis afişat, faţă de patriotism în regim de... trezie (altfel spus, „comuniunea” bahică patetică şi răceala însingurării/ înstrăinării la trezie); „mi-au abătut” luarea aminte de la necurmata preocupare pentru calcularea, evaluarea, comparaţia preţurilor pe axa „la noi – la voi”, care se mai întâlnesc prin unele medii şi găşti drept-prutene, bucureştene sau ieşene. Ei, cei valoroşi, m-au încurajat să nu am complexe şi să nu le cultiv nici altora sentimentul de neîncredere în propriile forţe.

Şi încă ceva la capitolul „experienţe proprii”: ca să fie „adoptat”, omologat, sincronizat cu (de) literatura română autentică, scriitorul din Moldova Estică trebuie să facă ceva mai mult(e) decât un scriitor român propriu-zis; basarabeanul trebuie să învedereze o asupra-de măsură a harului şi perseverenţei, să facă dovada unei entropii neordinare a spiritului său creator, ca „densitate” a mesajului transmis. Aceasta, deocamdată. Mai pe urmă, condiţiile vor fi aceleaşi, egale, probabil...

– (3)Un aspect important al integrării literare este adoptarea aceloraşi criterii de evaluare estetică a producţiei literare din România şi Basarabia. Credeţi că aceste criterii există şi funcţionează, sau putem vorbi despre o „dublă măsură”, cum s-a sugerat de mai multe ori în aceşti ani – vizaţi fiind mai ales scriitorii din Basarabia –, făcută să protejeze anumite sensibilităţi şi strategia apropierii?

– (4) Se poate vorbi, în opinia Dvs., de mai multe nivele ale integrării literare româno-basarabene ilustrând diverse criterii: politic („scriitori oficiali” versus scriitori independenţi); afinităţi de generaţie; estetic

334

(tradiţionalişti/ postmodernişti); ideologic (autohtonişti-conservatori versus reformişti-europenişti), etc.?

–(3-4) La Bucureşti ori Iaşi, Cluj ori Craiova (etc.) deocamdată recenzarea cărţilor autorilor din Moldova Estică se face la întâmplare, din an în Paşti, de oricine, oricum. În dreapta Prutului încă nu s-a remarcat vreun critic-fenomenolog preocupat în mod constant şi profesionist de scrisul basarabenilor. Iar ceea ce „presupun” despre noi, în aşa-zisele „Istorii...”, dnii Dumitru Micu sau Ion Rotaru nu sunt decât aproximaţii, superficialităţi şi derute ale competenţei ori condescendenţei faţă de unii autori incluşi care sunt net-inferiori altora de reală valoare, rămaşi pe dinafara respectivelor tentative. Iar 99 la sută din cei – câţi? – circa 9 critici din Moldova prutonistreană nu au un gust, o stilistică, o pregătire la zi, încât nu s-au dumerit nici astăzi, vede-se, că fenomenul valorizator e un „laborator continuu de principii în eternă transformare” (R. Wellek). Nu de puţine ori, clachează până şi cei buni, care se înscriu în fastul procent al „salvaţilor”, precum remarca şi cronicarul Contrafortului (în iulie 1996) referitor la selecţia din „Portret de grup”: pe când „ai noştri s-au rătăcit la lectura a doar vreo cincisprezece cărţi din care meritau bifate doar 7-8”. Iar criticul literar sucevean-bucureştean Alex. Ştefănescu fusese şi mai categoric în a-i lăsa portret pe unii din „Portret...”

Monica Spiridon susţine că: „vârsta culturală pe care o străbatem – cu toate nuanţele sale postcolonialiste, neo-marxiste, feministe etc. – suspectează în sine ideea de Model, de matrice comună, denunţând-o ca virtual opresivă sau discriminantă”. Eu consider că denunţătorii Modelului (românesc, european) sunt artiştii, inclusiv scriitorii cei mai puţin dotaţi, neperformanţi. Sau talentele derutate, destinse, de-fortificate prin practica inflaţionistă a condescendenţei, indulgenţei în aprecierea creaţiei şi – de asemenea inflaţionist – în emiterea elogiilor şi complezenţelor provinciale, autohtoniste, localiste. Şi astfel se face că, la Chişinău (la Bălţi, ziceam, mai puţin...) balanţa e înţepenită de foarte şi pe multă vreme la un punct fix, în dreptul căruia sunt scrise (în rocade periodice, „dictate” de diverse animozităţi iscate din seninul...ad hoc-ului) 2-3, uneori chiar (tocmai!) 4 nume de „scriitori valoroşi”, precum se decretează ei înde ei nu de10, ci de 20-30 de ani. Această obsedantă axiologie de „pe când în cercul vostru strâmt” e un fel de încercare a clăcaşilor-găşcari de a-şi sustrage scrisul lor (uneori... leninist) de ieri de la reevaluări, „apucând prăjina” şi anatemizând, la întâmplare, presupuşii sau chiar potenţialii exegeţi ori mai tineri colegi care ar dori să se încredinţeze dacă, într-adevăr, epitetizările de „excelent, foarte mare” (nuvelist, poet, dramaturg...) ce vin, sforăitoare, din realism-socialismul-multilateral-exagerat sunt în concordanţă cu substanţa literară căreia i-au fost atribuite prin ucaz(atelinâi paleţ)1 de undeva de sus, cândva. 1 Uucazatelinâi paleţ (rus.) – indexul; degetul arătător.

335

(Poate că şi azi...) Prin atare tentative de evaziune şi sustragere arţăgos-mahalagistă ei „stârnesc împotriva loruşi juste îndoieli şi pierd orice drept la (o) sinceră stimă”, cum zicea nimeni altul decât filosoful Kant.

Dar nici acesta nu e un motiv să vedem lucrurile catastrofic, ca şi cel că, deocamdată, multe din cărţile tipărite la Chişinău şi – culmea! – unele chiar premiate de Juriul USN stau sub implacabilul semn al deriziunii. Va trebui să se schimbe şi scriitorul din Interriverania. Deoarece, ca şi intrarea în Europa, „intrarea” în literatura română (alias, sincronizarea cu ea) e (va fi) nemiloasă, fără a menaja sensibilităţi, orgolii şi falsităţi. (La urma urmei – şi nu chiar ca motiv de satisfacţie... – în Republica Moldova, ca şi în întreaga Românie, de altfel, e foarte greu să fii şi să rămâi un conservator, având tradiţii atât de discordante, incoerente, sincopate, periclitate de comunism şi pestriţe ca valoare, intensitate şi verosimilitate...)

– După zece ani de când ne-am „regăsit ca fraţi”, vorba politicienilor, avem polemici şi dezbateri comune pentru cele două spaţii româneşti?

– Cel puţin 99 la sută (foarte mult, adică!) din condeierii basarabeni nu sunt pregătiţi pentru discuţii doctrinare, pentru dezbateri profesioniste, nu obligatoriu pur-teoretice, de nivel estetic european sau a ceea ce Goethe numea Weltliteratur. Apoi, în toţi aceşti 10 ani de zile şi nopţi, unii autori au făcut tot posibilul de a-şi menţine „intact-nedezvoltate” studiile relative de cândva, experienţa estetică insignifiantă, înecându-şi-le, dimpreună cu necazul, în alcool şi ignoranţă. Alţii, ceva mai pregătiţi, nu au curajul să se implice în dezbaterea ideilor elitare. La noi, îndârjirile polemice nu sunt dintre diverse opinii critice, axiologice, ci dintre diferite orgolii. De fapt, astea nu mai sunt discuţii propriu-zise, ci animozităţi, uneori chiar conflicte la pumni, împinse în zone inferioare, subliterare. Sunt un fel de imprecaţii infantil-cocoşiste sau senile.

Pe la nivelele (nu nivelurile!) Uniunii Scriitorilor parcă se discută totuşi, enorm de mult, dar toate astea rămân numai şi numai la starea de taclale, neobligatorii ca faptă concretă. Unde mai pui că o parte din „partenerii” de taclale par a fi iremediabil predestinaţi răutăţii metodice faţă de independenţa juvenilă, inclusiv faţă de cea a revistei Contrafort, care nu găseşte de cuviinţă – şi pe bună dreptate – să ţină cont de proclamaţiile de succes ale zilelor de ieri. Eu unul nu interpretez ca act de voită sfidare sau, Doamne, fereşte! – de impietate – fireasca şi imanenta tendinţă (în mare, încă amorţită, la Chişinău) de a revizui canonul de o enormă falsitate promovat în epoca dictaturii ruso-sovietice-cozi-toporiste. De aceea mă şi situez pe acelaşi versant cu colegii care sunt polemişti oneşti şi intransigenţi, detestându-i pe nihiliştii care-şi afişează ignoranţa şi sârma ghimpată a negaţiilor nefondate. Precum s-ar spune, în discuţii trebuie să fii domn, să ai o ţinută... ar(t)istocratică.

336

– Care au fost cele mai eficiente forme de manifestare în această perioadă a integrării literaturii române de pe cele două maluri ale Prutului? Aveţi vreo soluţie nouă în această privinţă?

– Vă aduceţi aminte ce mărturisea domnul Alexandru George, acum patru ani, chiar în Contrafort? Distinsul exeget spunea: „... cu mult înainte de a cădea zidurile dintre fraţi, poeţii de dincolo de Prut s-au racordat miraculos şi s-au integrat relaţiilor literare româneşti, de care nu-i mai poate despărţi nimeni, indiferent de hotarele politice”. De la sine înţeles că nu e vorba de o axiologie „la hurtă”, pentru că domnia sa concretizează: „Este totuşi semnificativ că cel puţin o duzină din cei mai mari poeţi români care s-au afirmat după 1960 şi oferă liricii româneşti configuraţia ei de azi sunt născuţi dincolo de Prut.” Şi poate că, zic eu, vreo 8-9 locuiesc încă în Interriverania; poeţi relativ tineri şi tineri. Deci, le place sau nu conservatorilor, tradiţionaliştilor, păşuniştilor, autohtoniştilor, celor ce nu ies din pasul lentorii şi umilului confort de ieri, – în societatea basarabeană, în toate sferele ei, inclusiv – sau poate în primul rând – în literatură şi arte au apărut şi se impun deja protagonişti de orientare nouă, cu un acut simţ al stării de spirit contemporane, europene, universale. La diferite etape istorice, un atare fenomen a fost cunoscut în mai multe ţări, iar, ca să aduc un exemplu, mă refer la Grecia primei jumătăţi a secolului XX când, în jurul revistei Neagrammata, s-au consolidat viitoarele sale personalităţi, printre care şi eminenţii intelectuali Andreas Karandonis şi, în perspectivă, laureaţii Premiului Nobel, poeţii Gheorghios Seferis şi Odisseas Elitis, ce deconspirau şi combăteau, vehement-inteligent, pseudomodelele de sensibilitate tradiţionalistă, formele degradate, inactuale de ideaţie teoretică şi culturală, literară, meschinul lamento sentimentaloid. Iar paradoxul fu că, după cum remarca A. E. Baconsky, tocmai în mediul acestei grupări antitradiţionaliste (antipăşuniste, s-ar spune la noi) să se contureze pregnant o nouă imagine a marilor tradiţii literare, filosofice, socio-politice neoelenice.

– Ce nume de scriitori vă vin în minte atunci când vă gândiţi la literatura de azi din Basarabia sau România?

– Probabil se ştie că, în deceniul la care ne referim, mie unuia mi-a fost dat norocul să dialoghez cu peste şaptezeci de personalităţi ale literaturii române de pretutindeni. Acele discuţii, meditaţii, confesiuni le-am inserat în volumele Spunerea de sine(1994) şi Prezenţa celuilalt (1997); alte două cărţi – Răspund, deci exist şi Micşorarea distanţei – se află în sertarele unor edituri. Dat fiind că majoritatea absolută a dialogurilor (şi ca semn de înaltă consideraţie) au apărut în presa periodică panromânească, pot răspunde doar că primele în minte îmi vin ilustrele nume ale interlocutorilor mei.

Contrafort,

nr. 12, 2002

337

CA ŞI SUFERINŢA, CARTEA NE TREZEŞTE LA CHIBZUINŢĂ ŞI FAPTĂ

– Cu ce cărţi ale editurilor din Moldova şi din România v-aţi

completat biblioteca personală în ultimii ani? – „Ultimii ani” ar însemna nu că un răstimp oarecum vag, ci foarte...

vast, astfel că mă voi referi la un perimetru de circa 30 de luni, să zicem, şi doar la a zecea parte din cărţile care s-au statornicit în bibliotecă: Operele din superbul set lansat de Editura „Univers enciclopedic” – Geoge Bacovia, Ion Barbu, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi; ultimele două volume ale Dicţionarului Scriitorilor Români (Albatros), Nina Berberova, Sublinierea îmi apaţine (Univers), Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată (Aius/ Vinea)... Însă constat că enumerarea prin specificări bibliografice şi editoriale ar lua prea mult spaţiu, astfel că mă voi rezuma doar la numele autorilor: Witold Gombrowici, Lucian Boia, Nicolae Manolescu, Vladimir Beşleagă, Andrei Pleşu, Cristian Simionescu, Alex. Ştefănescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Adrian Popescu, Dorin Tudoran, Vasile Romanciuc, Marius Tupan, Vasile Gârneţ, Gabriel Chifu, Valeriu Stancu, Arcadie Suceveanu, Valeria Grosu, Ioan Flora, Maria Şleahtiţchi, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu, Zbignev Herbert, Nichita Danilov, Cassian M. Spiridon, Victor Ivanovici, Albert Cohen, Ibn Ţufali, Ibn Ruşd, Fernando Pessoa, Miroslav Válek, Mario Vargas Llosa etc. etc., plus unele volume apărute „demult”, în secolul... trecut, însă achiziţionate prin anticariate.

– La ce edituri de o parte şi alta a Prutului aţi prefera/preferaţi să publicaţi? Vi se par acceptabile în acest moment condiţiile oferite de edituri scriitorilor? Cum comentaţi faptul că în Basarabia practic nu se mai plăteşte munca literară?

– Am publicat şi aş vrea să public la „Cartea românească”, „Eminescu”, „Prut Internaţional”, „Litera”, „Anthropos”, „Ştiinţa”, „Dacia”, „Cartier”. Aş fi onorat dacă mi-ar apărea cărţi la „Polirom”, „Paralela 45” sau „Vinea”. Dar, bineînţeles, nu mi-am propus să epuizez lista editurilor remarcabile. Condiţiile? De cele mai multe ori, prin consens, ajungem la înţelegere şi beneficiu mutual(e). Cealaltă parte a răspunsului permiteţi-mi s-o completez cu un poem: „Doamne Dumnezeule Atoatecreator/ dacă din întâmplare/ îţi place cumva vreun oarecare poem/ de-al oricărui pământean/

338

(sau… subpământean...)/ Te implorăm – ia şi versurile lui drept/ infim/ nevrednic/ umil/ dar sincer drept de autor în contul/ de-a pururi nepreţuitei/ Faceri a Lumii”. Însă „convenţia” este valabilă – nota bene! – doar în relaţiile cu Atoatecreatorul, nu şi cu redacţiile sau editurile din Moldova de Est...

– Aveţi sentimentul că mai păstraţi contactul cu cititorii Dvs.? Este suficient ce fac editurile, presa scrisă şi electronică, Uniunile de creaţie şi nu în ultimul rând... statul pentru menţinerea cărţii naţionale în atenţia publicului? Cât de eficiente vi se par lansările de carte pentru promovarea literaturii autohtone?

– În ultima vreme, mai mult cu cititorii de carte pentru copii. Recunosc că mai rar am fost atât de mândru de vreun premiu literar, ca în cazul celui pe care mi l-a acordat, primăvara aceasta, un juriu special, alcătuit din copii, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău. Am simţit că la ei nu a fost nimic aranjat, precum se mai procedează în cazul adulţilor, ci s-a discutat cu toată seriozitatea, iar pentru a se edifica mai deplin, pentru a-şi obiectiva cât mai mult decizia, membrii juriului preadolescentin chiar s-au adresat unei săli de cititori de vârsta lor. Am avut întâlniri memorabile cu elevii şi profesorii liceelor „Onisifor Ghibu” din Orhei şi „Ion Creangă” din Chişinău. Mă întâlnesc cu cititorii în cadrul cenaclului literar „Perpetuum” pe care am onoarea să-l moderez la Biblioteca „Transilvania”. Însă, cu restanţele care terorizează Republica Moldova la toate capitolele, nici pe departe nu se face măcar minimul nici în promovare, la nivel oficial, a cărţii. Ba se creează impresia că guvernanţii comunişti chiar au o oarecare frică de cartea autohtonă, românească. Însă, în comparaţie cu pseudoediturile zise de stat, care se află la pământ ca şi însuşi „statul”, nu putem să nu menţionăm eforturile editurilor particulare, precum ar fi şi cele din Asociaţia „Pro Noi”, care tind spre standarde civilizate, edificate şi acceptate în cele mai bune case de editură din lume.

– Au fost cazuri când o recenzie sau o prezentare făcută unei cărţi v-au determinat să o procuraţi?

– Uneori. În special, în tinereţe. Dar şi astăzi, în cu totul alt mod: se întâmplă ca unii autori de valoare să fie defăimaţi de diverşi veleitari, prin aceasta convingându-mă că lucrările primilor merită atenţie. Dar ce-ar fi de spus, în mod special, despre aproape absenţa recenziilor la zi aici, între Prut şi Nistru? Doar să-ţi exprimi doleanţa ca axiologia „basarabeană” să acceadă şi ea, odată şi odată, la starea de conştiinţă a criticii contemporane care nu poate fi nici franceză, nici germană, nici română, nici europeană chiar, ci una universală. Dar, deocamdată, aici, unde unii cerşesc cu insolenţă premii, pentru ei sau pentru amici, sau şi le aranjează cu neobrăzare, ceea ce deranjează în încercările de judecăţi de valoare ale majorităţii criticilor moldoveni este evidenta cusătură cu aţă albă a... prejudecăţilor de valoare.

339

– Ca profesionist al literaturii, cum comentaţi fenomenul lipsei de anticariate din Republica Moldova?

– Drept nu obligatorie sărăcie economică, ci ca ruinătoare racile ale unei penurii intelectuale, a unei – pardon – tâmpenii cam generalizate în „epoca de aur” şi, astăzi, readusă la ordinea de zi a trecutului... prezent de cei aliniaţi/ alienaţi sub seceră şi ciocan. Legând una cu cealaltă, economicul cu spiritualul, să-l invocăm pe filosoful Fichte care constata că: „Singurul rost al durerii este să fie pentru noi biciul care ne trezeşte la chibzuinţă, hotărâre şi faptă”, constatare pe care, dacă mai mulţi basarabeni nu o vor lua în deşert, dânşii, apoi prin exemplul pe care-l vor oferi – şi alţi consângeni nu-şi vor mai tolera lucruri proaste, inclusiv lene şi indiferenţă, faţă de cultură şi inteligenţă, faţă de carte, prinzând a citi, a citi, a citi! pentru a constata că o carte bună îţi dă sentimentul că te-ai răzbunat pe ignoranţa ce tinde să cuprindă tot mai multă

– Participaţi la târgurile de carte organizate în Moldova şi peste hotare?

– Da, în special la cele din dreapta şi stânga Prutului care, sper, să nu devină... apa sâmbetei. Sunt, uneori, eficiente aceste târguri, dar, de mai multe ori, – instructive şi – de ce nu? – deschizătoare de perspective şi pentru tine, ca autor.

– Alcătuiţi un top al celor mai bune, în opinia Dvv., 10 cărţi apărute în ultimul deceniu în Republica Moldova şi România.

– Dat fiind că, oarecum nemodest fiind, va trebui să numesc şi vreo carte pe care am semnat-o, ceea ce ar deranja vreo sută-două de alţi pretendenţi (probabil, modeşti) de a se situa în top, găsesc de cuviinţă să fac eschiva de rigoare, dar cu o oarecare umbră de tristeţe că dintre cărţile ce ar trebui menţionate puţine vor trăi şi în actualitatea valorică a deceniului în curs. Însă două-trei ar putea intra în rândul cărţilor de referinţă ale literaturii române şi, posibil, nu numai.

Contrafort,

nr. 5-6, 2003

340

DESPRE CANONUL LITERAR

– Ce se înţelege prin noţiunea de „canon literar”, astăzi, la noi? – Ce se înţelege, în prezent, la noi (într-adevăr, „la ei” – nu merge !),

prin noţiunea de canon literar? Nu ştiu dacă se înţelege, însă, mai mult intuitiv, se subînţelege reversul problemei, adică: absenţa canonului, ca un cod de convenţii afirmate şi relativ general acceptate (dacă am spune „respectate”, ar fi totuşi prea mult...). Precum se ştie, decanonizarea vine spre noi încă din post-romantism, via simbolism, futurism, expresionism, imagism, dadaism, suprarealism şi, iată, astăzi, postmodernism care, excesiv de permisiv, acceptă orice melanj pseudoliterar, dar şi – dacă doreşti – urmarea retro-canoanelor şi metodelor, dintotdeauna şi de pretutindeni, pe care le-a cunoscut şi le-a utilizat Scrisul Lumii. Aşadar, ca şi cum ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism?), când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observaţiei lovenesciene despre domnia unei „bunăvoinţe principiale faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”, unele dintre care – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite. Predomină momentul şi propriul (nu totdeauna: bunul) plac. Şi propria putinţă. De aici şi „afirmarea” atâtor... neputincioşi, încurajarea imposturii de dincolo de istorie-estetică-inteligenţă-axiologie-bun simţ. Astfel că, eventual, s-ar putea crede că decanonizarea/ transcanonizarea ar echivala cu destabilizarea; cu radicalismul dublat de anarhie.

Ori, poate, respectarea, în mod tradiţional, clasic, a criteriilor „normativ-axiologice” e substituită de principiile stimulative în virtutea (sau lipsa de virtute a) cărora s-ar încuraja, parcă, originalitatea, inovaţia, în polifonia atât de doritei diversităţi... ameninţate de uniformizatoarea mondializare... Oricum, lipsa canonului exclude deja revitalizarea certei dintre antici şi moderni. Şi admite... consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic în care autorii sunt liberi să respecte sau ba prescripţiile celor vechi (unii destul de... actuali, ar trebui spus), dar şi să individualizeze, oricât doreşte, discursul, formula, stilul care, consideră ei (şi nu fără temei), le permit să-şi dezvăluie mai adecvat alchimia conştiinţei şi subconştientului creator. Această literatură transcanonică eu unul o văd (şi) în relaţie sinestezică cu limbajul transraţional, teoretizat de cubofuturiştii ruşi de la începutul secolului trecut (Krucenîh, Hlebnikov). În

341

ambele cazuri se poate ajunge chiar la extrema relativitate, învecinată cu confuzia şi lipsa de sens, sau la ceea ce Marin Mincu numea „bolboroseală schizoidă, lipsită de orice principiu organizator”. De asemenea adevărat e că decanonizarea ca „anulare” a determinărilor estetice (clare!) caracteristice literaturii timpurilor noastre face ca registrul de ieşire la iveală să fie unul fabulos de atotcuprinzător, incluzând şi ceea ce Adrian Marino trecea în revistă (şi) ca „experiment, proiect, activitate în sine, nu o dată improvizaţie, chiar eşec”. E o devălmăşie, decanonozarea, a stărilor de fapt atât de diverse, încât concomitenţa lor nu poate să nu creeze (şi), spuneam, confuzie. Problema, deci, ar fi dacă, pentru artă, literatură, există şi confuzii... stimulatorii, benefice...

– Cum funcţionează „canonizarea” literară în perioada postbelică? – În Republica Moldova, de unde... răspund, în respectiva perioadă

„canonizarea” literară pur şi simplu n-a funcţionat din tristul motiv că, aici, instituţia criticii literare, în plinătatea de sens a unei manifestări profesionale, nici n-a existat. Au lipsit personalităţile intelectuale de direcţie care să-şi ia activitatea (şi demnitatea!) în serios (şi în răspăr cu oficialităţile comunist-imperialiste ignobile). De cele mai multe ori, la Chişinău era remarcat, remunerat, decorat, enciclopedizat, deci – încurajat, diletantismul vulgarizator. Odată cu ocupaţia ruso-sovietică, partidul tip-buldog a exercitat o presiune acerbă asupra criteriului ideatic şi estetic al literaturii, deci şi a criticii, cenzura urmărind cu totul alte scopuri decât libertatea de creaţie ce presupune, adică, şi respectarea sau contestarea sistemelor de norme literaturologice. A fost deformat, falsificat însuşi canonul artistic, emiţându-se enormităţi pe baza infuzoriilor date drept modele valorice. În atare moduri perverse, cronicarii şi vechilii pseudoliterari se impuneau nu ca o autoritate intelectuală, ci ca una de supraveghetori aflaţi în simbria celor ce se mai numeau şi realişti în civil. De regulă, ăştia erau scribii, abilii fără vocaţie, de nivel rudimentar, autişti iremediabili în estetică, în evoluţia şi polifonia acesteia. De aici şi abundenţa împeliţărilor de cine ştie ce metacronici sau studii supuse servituţilor lozincarde la zi ca cinică manipulare a opiniilor întru promovarea imposturii. Minciuna şi fariseismul tronau, sus şi jos, satrapii şi şarlatanii osanalişti prefăcându-se că aşa-zisa artă angajată, uzual-ideologică, chiar ar fi fost bună la ceva, că, eventual, ar fi ţinut de cultură şi filosofie. Pretinsa critică literară partinică (ce non-sens!) era anchilozată într-un didacticism vărvăresc, sentenţios, scrisă în imposibilul limbaj de lemn, mizând (agitând) exagerat pentru semnificaţiile socio-politice caricaturale. Se ţopăia într-o sarabandă generalizată a falsităţilor întreţinută de tipi care nu aşteptau să li se spună de două ori că în textele lor trebuie să evidenţieze, înainte de toate, servilismul ideologic al scrisului, dând dovadă de vigilenţă faţă de orice tentative de evaziune de la partinitatea literaturii, faţă de criptosimpatiile faţă de estetic sau – păzea! – artă pentru artă.

342

Ca nedisimulate mărturii ale puţinătăţii intelectuale, acele texte – rafturi întregi de bibliotecă! – ce impuneau aprecieri şi ierarhizări aberante, contrafăcute cap-coadă, nu mai au nicio cât de infimă valabilitate pentru perpetua actualitate literar-istorică. Opurile osanaliştilor partinici au fost taxate, integral, ca lipsite de competenţă, inteligenţă şi profesionalism; private de orientări perspicace, fără vreo legătură cu valorile momentului respectiv pe planul literaturii universale. Şi e corect să li se spună paraliteratură, adică – literatură de o para.

Este evident că, după intoxicarea realist-socialist-şovină, literatura noastră a trebuit (şi ar trebui încă) să treacă de pe un plan spiritual şi de conştiinţă pe altul, lucru ce nu se poate face fără reînnoirea metodei, stilului şi opţiunilor axiologice. Şi fără o permanentă asimilare a ideilor contemporane ce animă literaturile lumii. Însă, în mare, cu excepţia câtorva tineri autori ce scriu la revistele Contrafort, Luceafărul, Vatra, Convorbiri literare ori Semn, criticii literari basarabeni nu prea oferă probe că ar fi făcut şcoală la autorităţile în domeniu care au dat opere determinate pentru estetica modernă sau, în sensul mai puţin aţâţător de suspiciuni „canonice”, – estetica contemporană, opere care, în raport cu temeiurile artistice dintotdeauna, nu au suferit mutaţii de esenţă. Nihilismul hermeneutic în tandem cu clişeul (şi clientelismul) se mai perpetuează în şcoli, licee, dar şi în universităţi, spuneam, habitudini perceptive minimalizatoare, „comode”, nederanjante, răspânditoare/ înmulţitoare de subcultură şi mediocritate.

În genere, universul literar şi cultural e iminent deteriorat de neaşezările sociale şi politice care, în Moldova Prutonistreană, au cunoscut şi cunosc, din nefericire, o fatală permanenţă. Şi chiar dacă are a se mări, totuşi, distanţa intelectuală ce separă dogmaticii, păşuniştii, localiştii anchilozaţi, suficienţi lor înşişi de spiritele moderne mobile, active, deschise studiului şi profesionalizării temeinice, se creează impresia că exegetica literară rămâne (cu excepţia sus-amintită), în mare, în afara specificului devenirii şi afirmării istorice panromâneşti, fără a conştientiza imperioasa necesitate a modificării de paradigmă. Manifestarea în continuare doar la voia întâmplării a acestui gen literar înseamnă lipsa de suport întru o cât mai certă afirmare a literaturii ca atare, valabilitatea acesteia având de suferit din cauza, hai să zic, unui izolaţionism şi egocentrism ca şi impuse (sau… dorite: cazul Druţă), nefireşti naturii sale, şi care accentuează ceea ce se numeşte tocmai starea de criză a creaţiei şi receptării ei. Este ciudată această nedorinţă (sau… neputinţă?) de a ţine cont de ideile literare, estetice şi socio-filosofice pe care le inserează şi le difuzează cele mai importante reviste româneşti – România literară, Vatra, Luceafărul, Contrafort, Paradigma, Ramuri, Sud-Est ş.a. Nedorinţa de a conştientiza că atmosfera exegeticii literare actuale (şi nu numai) o creează, totuşi, personalităţi precum N. Manolescu, Al. George, M. Mincu, Gh. Grigurcu, Al. Cistelican, Gh. Crăciun, Alex Ştefănescu, E. Negrici, G.

343

Dimisianu, M. Martin etc. În consecinţă, observaţia conform căreia literaturii i-a fost dat privilegiul creaţiei, iar criticii – cel al conştiinţei, transpusă în spaţiul prutonistrean, mi se pare inoperantă sau foarte parţial valabilă. Cel puţin critica nu este deocamdată unul din ctitorii conştiinţei intelectuale, culturale active. Din această tristă cauză „canonizarea” nu poate funcţiona nici într-un fel…

– Există un canon „textualist” şi dacă se poate vorbi de o „mişcare” textualistă, cum se explică apariţia acesteia?

– Probabil, acolo unde, de multe ori, autorul se află în mâinile... hazardului, unde predomină uneori – bunul, alteori – răul plac auctorial, unde combinatoria mai mult tehnică decât creatoare se află în elementul său, nu poate fi vorba de un canon. Textualistul poate fi sau nu o individualitate, o singularitate, şi nu un canonost. Demersul său are sau nu nişte reguli de... unică folosinţă.

Paradigma,

2003, nr. 3-4

344

A EVADA DIN SECOLUL TRECUT

– Sunt destui sceptici, dar şi spirite critice mai echilibrate, care îi

contestă literaturii noastre de astăzi capacitatea de a produce ceva cu adevărat remarcabil. În ce măsură credeţi că suntem legitimaţi să punem în general această problemă în termenii unui orizont de aşteptare? Dar în termenii unei schimbări de fond care să ateste că, esteticeşte, s-ar fi încheiat o etapă sau că începe alta?

– Sceptici parcă aş cunoaşte şi eu, însă nu şi spirite critice echilibrate/ echitabile, dat fiind că unii din cei ce s-au oferit (deoarece chemaţi oricum nu au fost) să limpezească toate cele legate de condiţiile axiologice au contribuit la accentuarea confuziilor. Putem cădea de acord că pe harta literaturii noastre nu se remarcă nume de format (foarte) mare care ar echivala, simbolic vorbind, cu nişte capitale (sau – fie – doar cu nişte catedrale...). Însă autorii demni de mai multă atenţie şi de o mai bună înţelegere nu lipsesc. Altceva e că literatura din Moldova Estică este insuficient analizată atât în plan interior, cât şi în plan „extern”, panromânesc.

S-o luăm pe rând. Nu ştiu dacă în virtutea unei tradiţii (lipsite de virtute), dar sigur că în vălmăşagul unei derute cam cvasitotale, irelevanţa demersului exegetic lasă de izbelişte actul evaluării obiectiv-profesioniste a literaturii contemporane din ultimele două decenii, astfel că nu se exagerează când se presupune o criză a receptării, cineva, generalizând, vorbind chiar de „sentimentul românesc al ne-receptării”. Dar, la urma urmei, în lume există atâta literatură, cât reuşim noi înşine să descoperim sau să şi creăm.

Bineînţeles, în beletristica noastră s-a întâmplat o sensibilă schimbare de paradigmă, mutaţii canonice, fapt învederat cu pregnanţă barem de trei importante reviste editate în Interriverania – „Contrafort”, „Sud-Est” şi „Semn”. În special din ele şi prin ele se înţelege şi se atestă practic că o nouă literatură presupune şi o nouă cultură a lecturii. Concomitent, este explicabil de ce literatura modernă, a unei contemporaneităţi estetice şi psihofizice, dacă vreţi, nu prea are audienţă la noi. Cine a pregătit cititorul pentru ea? Critica literară? Şcoala? Universitatea? Să fim serioşi... Până şi astăzi, majoritatea „forţelor” literaturologice instructive sunt angajate în popularizarea clişeelor tradiţionale şi paraliteraturii semnate de pseudoidolii de ieri ai falselor ierarhii valorice. Adică, în mare, „pe celălalt versant” situaţia rămâne încremenită în clişee şi suficienţă, încât acut-actuală pentru spaţiul prutonistrean rămâne remarca ungurului Lörinc Szabó, de acum mai

345

bine de 60 de ani: „Greşeala se află în critica noastră, în estetica evident conservatoare care, cu rigiditatea, încetineala, inerţia ei nu numai acum, dar totdeauna a provocat, ironizând orbeşte pe de o parte, iar pe de alta evitând cu ruşinoasă laşitate confruntarea, în loc să treacă la o curajoasă analiză a noilor teorii”. E lesne de înţeles că autorii râvnesc (parcă... instinctiv!) răsfrângerea ideaţiei şi stilisticii artei lor în sufletele şi conştiinţele altora. În special, în cele ale colegilor şi criticii literare. Însă aici, la Chişinău, scriitorului de valoare îi este dat, ca şi odinioară, să trăiască zădărnicia aşteptării şi tristeţea dezamăgirii „lipsei de ecou”, cum i se întâmpla şi lui George Meniuc care mărturisea cu amărăciune (regretând că nu s-a făcut medic, ci scriitor): „Un suferind, tămăduit de mine, mi-ar fi spus mai multe cuvinte bune decât colegii de breaslă, care păstrează o tăcere stupidă la orice apariţie literară”. Iar în ianuarie 1985, Nicolae Romanenco îi scria lui George Meniuc: „Criticii noştri literari în marea lor majoritate sunt lipsiţi de simţul estetic (ceva absolut necesar pentru ei)”. Înainte de toate, constatarea îi viza pe aşa-zişii critici-şefi (alde S. Cibotaru, H. Corbu & Ko) care, de fapt, nu erau decât lachei interpuşi dogmatic între Academie şi partidul unic (admis...), şi totdeauna au subevaluat sau au trecut sub tăcere lucrările care atestau un pronunţat caracter estetic şi o formulă modernă de expresie, dând primat mincinos ideologicului aberant în detrimentul valorii. Racilele se resimt, încât din unghiul de evaluare al angajamentului conştientizat întru un cât mai înalt grad al competenţei ca distincţie şi particularizare profesională, faţă de mulţi din cei care sunt consideraţi scriitori, la noi, în zona aproximativului şi... ne-deplinătăţii funcţionale, critica păstrează o neutralitate constatativă, iar uneori chiar le prefaţează sau postfaţează binecuvântător mediocrele adunături de texte. De aceea se întâmplă ca unii din cei care niciodată nu au fost scriitori, precum Canna sau Balţan, să fie şi astăzi omagiaţi la Uniunea Scriitorilor la „date rotunde”. Prea multă condescendenţă, totuşi. În schimb, la şedinţele Salonului literar din „underground”-ul anacronic al aceleiaşi instituţii nu odată se aud vocile celor care, numai când se gândesc la scriitorii mai tineri sau la revista „Contrafort”, cad într-o depresie delirantă, bombastic-acuzativă, deranjaţi de faptul că aceştia îndrăznesc să spună adevărul despre unele fenomene caraghioase din viaţa literară. Prin încăpăţânarea de a nu accepta existenţa unor altfel de stiluri şi opţiuni literare sau prin elementara neputinţă de a le înţelege, dânşii nu fac decât să îngroaşe ceaţa confuziilor şi animozităţilor care, de altfel, le tot stimulează ura aproape patologică împotriva nealiniaţilor, ireverenţioşilor faţă de balonul dezumflat al falselor glorii de altădată. De regulă, nemulţumiţii de prestaţia mai junilor condeieri sunt cei de o slabă cultură profesională, de o inteligenţă neracordată „la zi”. Sigur, un atare handicap nu poate să nu-i facă decât agresivi şi intoleranţi faţă de modificările de paradigmă ale literaturii contemporane. Nici nu se poate

346

aştepta o altfel de reacţie din partea celor care nu au muncit cu osârdie în biblioteci şi astăzi se tem de dejucarea clasificărilor valorice tradiţional-realist-socialiste. (Şi) lor li se adresa Bogdan Ghiu cu tranşantul apel: „Scriitori români, renunţaţi la orgolii oraculare şi la suficienţă, şi citiţi! A venit vremea să ieşim din secolele trecute”.

Iar acum, câteva consideraţii despre planul „extern”, care de fapt e unul intern-naţional, panromânesc. Ei bine (ei rău!), în aprecierea celor mai buni autori din Moldova critica din dreapta Prutului nu dispune nici pe departe de suficiente date asupra creaţiei acestora şi nici nu e prea pusă pe identificarea lor. Apoi, de regulă, încă nu se decide a renunţa la unele prejudecăţi şi clişee de-a gata minimalizatoare, plăsmuite cândva, însă nevalabile astăzi. Se mai găseşte câte vreun nu prea împlinit scriitor bucureştean care îşi zice, hai să-i găsesc (cu tot dinadinsul) nişte hachiţe colegului meu din Chişinău, că prea se arată el nu ştiu cum fără complexe (aproape... ireverenţios, ce mai!) etc. şi, pretenţiosul plaivazist constată, iată, ici, un neaoşism, dincolo un basarabenism, hiperexigentul de el neputând fi înţelegător precum, de exemplu, cei care l-au ajutat pe ardeleanul Nicolae Breban să depăşească anumite stângăcii de expresie, ori neştiind că, uneori, Mircea Eliade i se adresa lui Constantin Noica să-l ajute la „pieptănarea frazelor prea bolovănoase”. Iar marele poet T. S. Eliot, la începutul celebrelor sale Cvartete, îşi exprima recunoştinţa, îndeosebi faţă de John Hayward, „pentru îndreptări de frază şi construcţie”. Deci cârcotaşul, sclavul preconcepţiilor, nu poate fi un generos, nu poate fi un scriitor şi un intelectual adevărat, dacă află plăceri în admonestări răuvoitoare adresate confraţilor prutonistreni, chiar dacă unii dintre ei îi sunt net superiori ca talent şi prestanţă. Nu o singură dată, se poate constata că, în evaluarea scrisului autorilor basarabeni, unii exegeţi parcă ar reveni la metodele pozitiviste sau comparatiste care căutau – obligatoriu! – filiaţii, influenţe, asemănări, înrudiri cu... mă rog, altcineva, cu alţi autori – , dar fără a avea curajul sau francheţea de a recunoaşte că şi între Prut şi Nistru sunt scriitori nu numai valoroşi, ci care nu seamănă decât cu... ei înşişi. Adică, autori originali de o clară distincţie în contextul literaturii române. Pe de altă parte, regionalismul, provincialismul, localismul nu sunt numaidecât doar basarabene, autohtonism (şi chiar autonomism) şi suficienţă judeţeană sau regională vădindu-se şi în geografia culturală panromânească, unde destui făcători de clasamente locale nu prea vor să se raporteze la întreg. Mai de multe ori, autorii din stânga Prutului nu intră în atenţia unor antologatori bucureşteni (precum în cazul dlui C. Abăluţă) din cauza jocurilor pretins canonice foarte arbitrare şi... ne-arbitrate de voci de exegeţi cu adevărat recunoscuţi ca autorităţi în domeniu. Plus vânzolelile generaţioniste de trei parale. Unii neimportanţi pot conta pe prieteni, colegi de cenaclu, de gaşcă, de eu-ţie-tu-mie, de mai ştiu eu ce, care să spună, mutual: „Iată, ăsta e important, e mare!” şi aşa se face că apar în

347

relief vanităţile protocolare, în loc de echităţile confraterne. Dacă ai ceva tupeu „delicat”, îi poţi totuşi potoli, readucându-i la realitate şi bună-creştere, înainte ca ei să cadă în... sus, în înălţimea orgoliului trivial, nefondat, şi a cinismului ce intră în tacâmul nostru intern-naţional. Dar, în mare, în viaţa noastră literară (de pretutindeni) e prea puţină distincţie şi inteligenţă, ea rămânând – după remarca dlui Al. Paleologu – a cancanurilor insipide, măruntelor strategii obositoare şi rivalităţilor pornite din absurdă şi nemăsurată vanitate.

Poate şi din sus-enumeratele motive triste, în Moldova profesare actului critic şi-o asumă mai mulţi scriitori „puri”, rămânând în continuare poeţi sau prozatori (Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Mircea V. Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Vasile Romanciuc, Anatol Moraru...). Pentru că un scriitor care este şi un bun cititor nu poate să nu aibă vocaţia curiozităţii, a noului, a metamorfozelor spirituale pe care le impune contemporaneitatea, modernitatea perpetuă a spiritului artistic. Precum spunea Paul Valéry, „orice adevărat poet este în mod necesar un critic de primă mână. Dacă ne îndoim de aceasta, înseamnă că nu pricepem deloc cât valorează travaliul spiritului, lupta împotriva inegalităţii momentelor, hazardul asocierilor, slăbirile atenţiei, distragerile exterioare”. Adevăratul scriitor intuieşte mai pregnant predispoziţiile culturale, estetice ale timpurilor în care trăieşte şi creează, contribuind şi el – de ce nu? – la modelarea judecăţilor de valoare, criteriilor ce ţin de această sferă.

– Dacă e să procedăm la o luare de puls a literaturii momentului din punctul de vedere al tendinţelor ce o definesc, care ar fi acestea în opinia Dvs.?

_ Ar putea exista un răspuns pur estetic ce ar porni de la preceptul că scrisul este, implicit, şi cercetare sau prospectare a posibilului, ca diversitate, în dislocarea orizonturilor semantice ale convenţionalităţii ce se numeşte creaţie literară. Dar aici, în Moldova Estică, nu trebuie uitat (într-un îndelung, cu părere de rău, deocamdată) că literatura înseamnă o triplă contingenţă dintre conştiinţa artistului, estetică şi realitatea socio-politică mai specială. Nu poţi face abstracţie de acest lucru, deoarece Republica Moldova şi cei care o mai asupresc, direct sau implicit, ţinând-o într-un regim de semicolonie rusească, sunt duri, necruţători nu atât cu oamenii de talent, în general, cât mai ales cu cei care au şi caracter. Aceştia nu plac politicienilor din motivul că ei reuşesc să facă o parte din conaţionali mai liberi în gândire, atitudine, imaginaţie, cu mult mai conştientă decât este potrivit într-o societate rutinară, unde sunt stimulaţi ignoranţii, veleitarii, rataţii, impostorii, cozile de topor. Însă ceea ce facem, ce creăm noi ne schimbă mai mult, decât ceea ce fac sau intenţionează să facă cu noi/ din noi alţii, inclusiv puterea anacronică. În pofida situaţiei socio-psihofizice deloc confortabile, scriitorul

348

adevărat înţelege că starea intelectului său, a profesionalismului şi, incontestabil, chiar a destinului său de artist depinde (şi) de faptul cum şi cât va şti să-şi reprime ceea ce Noica numea pornirile secundare ale vieţii; depinde în ce măsură poate fi un om liber întru studiu, meditaţie şi creaţie, nelăsându-se manevrat de meandrele sociale, partinice-solo sau multipartinice, pentru a-şi obţine un cât mai înalt grad de libertate (şi ca timp disponibil de sine, dar şi ca atitudine, comportament, caracter, tonus existenţial). Eu unul, chiar prin exemplul colegilor care colaborează la, spuneam, triumviratul presei moderne întruchipat de revistele „Contrafort”, „Sud-Est” şi „Semn”, îmi dau seama că tot mai mulţi dintre ei – deci şi literatura noastră – ţin(e) să fie la curent cu fluxul de idei socio-culturale, estetice, filosofice ale timpurilor în care trăim şi a se servi de ele, convertindu-le în demers artistic, estetic. Apar mai tinerii confraţi al căror cotidian nu mai e unul oarecare, la întâmplare, ci e cel supus anumitor strategii de profesionişti, unor cursivităţi şi finalităţi ce ţin nemijlocit sau implicit de creaţie. Eschivându-se de la parteneriate politice pseudodemocratice, precum sunt mai toate în Interriverania, ei conştientizează că obligaţiunea supremă a scriitorului este să creeze cea mai bună literatură cu putinţă aici, în această parte adumbrită a Europei. Aceşti confraţi sunt personalităţile unei vocaţii superioare, ce promovează, deopotrivă, arta şi ideile adevărului. Stilistica, factura, „respiraţia” scrisului şi activităţii lor extraliterare confirmă că dânşii nu că ar avea, ci chiar trăiesc, şi ca acţiune civică, o conştiinţă sensibilă a vieţii contemporane, a modernităţii în sensul ei perpetuu, în general, şi nemijlocit, „pe moment”.

Se cere remarcată sensibilitatea poetică ce e mereu în căutarea noilor căi şi forme de acces spre codurile literare, estetice, culturale, civilizatorii ale trecutului, spre starea de spirit a creativităţii şi receptivităţii caracteristice unei contemporaneităţi anume. Eu vreau să cred – în măsura unei perspicacităţi ce o risc – că oralitatea excesivă, neargăsită, ori bâiguiala ca inflaţie de cuvinte fără acoperire artistică şi devitalizarea discursului până la anihilarea cvasitotală a logicii comunicării, deopotrivă cu fronda biologico-libidinoasă – toate astea vor fi în continuă împuţinare, ca mod ostentativ-sfidător de parazitare pe baza unor aşa-zise tehnici postmoderne ce nu duc nicidecum la artă, ci la bluf ordinar. Astea ţin de suficienţa proprie, de satisfacerea orgoliului personal, şi de moment, a nechemaţilor, veleitarilor care nicicând nu vor ajunge să cunoască fiorul genuin al creaţiei, indicele „furnicător” al intuirii valorii. Pare a fi în scădere inerţia care se opune tendinţelor de ridicare a standardelor valorice pentru care pledează sus-amintitele publicaţii în opoziţie cu prostul gust al păşunismului şi caraghioslâcurile localismului şi „moldovenismului” bigot. Nu mai par a fi în vogă oratorii versificatori care îi acuzau pe unii colegi de insuficientă vibraţie patriotică.

349

În fine, precum literatura română în general, şi componenta ei dintre Nistru şi Prut simte necesitatea de a-şi reînnoi permanent practicile şi teoria, iar în aria sa, la care m-am mai referit, axiologia de pe aici tinde să acceadă la starea de conştiinţă a exegeticii literare contemporane, care nu poate fi niciuna germană, franceză, nici chiar europeană, ci doar universală, ca principii şi exigenţă.

– Cum se profilează ceea ce se întâmplă în scrisul nostru pe fundalul general al evoluţiei literelor româneşti?

– Din câte cunosc nemijlocit, de la „surse” (pluralul e cel ce vizează ambele maluri ale Prutului), este mereu în extindere relevanţa şi revelaţia trans-basarabeană a componentelor literaturii plăsmuite la noi nu atât pe fundalul, ci în contextul general la care ne referim. Chiar dacă rămânem extra-teritorializaţi geografice, literatura autentică e cea care contribuie la o reîncorporare spirituală. Cu remarca necesară că, şi astăzi, în cazul autorilor din Moldova Estică, mediul socio-istoric este oarecum indispensabil, ca referinţă, pentru înţelegerea scrisului lor. Dintr-o motivaţie istorică dramatică şi inechitabilă, în stânga Prutului scrisul mai înseamnă acelaşi lucru cu atitudinea ca pledoarie pentru libertate, ca acţiune pentru extinderea spaţiului adevărului, echităţii, deci şi al demnităţii.

Încolo, nu e în plus să amintim că, dacă echipa de fotbal poate fi naţională, „echipa” de literaţi nu poate fi aidoma din supremul (deloc simplul) motiv că nici nu poate exista o atare echipă. În literatură există spirit individual, nu colectivist, echipist. Prin sine însuşi (chiar fără a fi explicat cum, de ce, din ce s-a „materializat”) spiritul scrisului reprezintă esenţa generică în stare pură a unei experienţe umane ca atare, de o singularitate sui generis, preocupată de o lume mult mai vastă (ce o „încorporează” şi pe cea românească).

Însă dincolo de orice consideraţii generalizatoare sau particularizatoare, există, sigur că există bucuria şi poate chiar fericirea de a trăi pe lumea cuvintelor româneşti pe care ţi-o dă literatura, scriscetitul ei.

Sud-Est,

nr. 2, 2004

350

CINE TREBUIE SĂ FIE PREŞEDINTELE USR?

– Care ar fi portretul-robot al viitorului preşedinte al USR? – Preşedintele, ca portret-robot? Să nu fie... robot! Mai ales, unul

alimentat cu curent produs de trăncănitor-scârţâitoarele turbine şi giruete politice. Să fie bun ca scriitor, dar priceput şi în ale administraţiei unui sindicat greu de încadrat legilor şi modelelor trades-union-iste cunoscute vreodată – cel scriitoricesc. Să păstreze funcţionalitatea proiectele pe care le promova regretatul Laurenţiu Ulici şi, de va fi în stare, să iniţieze altele la fel de importante ca, de pildă, Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume.

– Aţi putea da numele unor candidaţi la preşedinţie? – S-ar putea ca cel pentru care aş opta, acum, din simpatie şi deducţii

ipotetice personale, referitoare la calităţile-i de potenţial preşedinte, să fie „bătut” de argumentele prezentate de un contracandidat, la care să nu mă fi gândit, apriori, nicio clipită. E înţelept, cred eu, să avem răbdare ca numele să se ivească din găoacea programelor (orfico-sisifice?) pe care le vor propune purtătorii lor. Că doar nu au mai rămas multe milioane de secunde până la 17 iunie care, pentru breasla noastră, ar putea deveni o zi istorică sau – să batem în lemn! – una... anacronică.

– Ce aşteptaţi de la noul preşedinte? – Sper ca preşedintele-debutant, neofit, să aibă suficient bun simţ şi să

nu se creadă ombilicul (sau... olimpicul!) USR, ţinând cont că dincolo de uşa cabinetului dumisale există personalităţi scriitoriceşti importante, care trebuie tratate cu respectul şi atenţia ce li se cuvin. Transparenţa să facă imposibil bunul plac în diriguirea USR, anihilând tentativele de a menţine principiile (luptei) de castă – pardon, gaşcă (pluralisim fie înţeles). Să se depăşească indiferenţa faţă de Filiala Chişinău a USR, revenindu-se, cel puţin, la grija şi tactul cu care o trata, confratern (uneori – chiar... patern) Laurenţiu Ulici.

Luceafărul,

aprilie 2004

351

DESPRE ÎNTÂLNIRILE DE LA NEPTUN

– Ce ar trebui schimbat în economia „întâlnirilor de la Neptun”:

locul de desfăşurare, o mai clară separare a temelor prin gruparea dezbaterilor pe secţiuni, un alt principiu de selecţie a invitaţilor, care să permită participarea reprezentanţilor din partea tuturor generaţiilor literare?

– A răspunde la cele câteva întrebări ce urmează perechii (verticale) de puncte de după sintagma „întâlnirilor de la Neptun”1 ar însemna să încerci a proceda nu doar în cunoştinţă de cauză, dar şi de efect (practic), adică încercând să presupui/ să propui oarecare soluţii ce ar augmenta randamentul respectivelor manifestări. Eu unul cred că fiece participant la aceste întruniri (pe care nu le percep obligatoriu sub genericul unei barbiliene însumări de arfe răsfirate) poate conta doar pe un efect (prin percepţie, curiozitate, implicare, aplicaţie, repercusiuni în creaţia sa) strict personal. Iar efectul general e chiar foarte... general, dar oarecum satisfăcător în constatarea că, oriunde s-ar scrie, literatura română are (sau ar trebui să aibă) un aspect şi o tendinţă de câmpuri integrabile. Apoi, unii participanţi (nici pe departe toţi) conştientizează „pe bune” că a fi scriitor român şi a te plasa în câmpul ideatic şi modelul stilistic universal nu sunt lucruri incompatibile. Iar în relaţiile cu adevăratele personalităţi ale literaturii noastre, care se întâmplă, totuşi, să vină din când în când la ţărmul euxin, să te sporeşti spiritualiceşte, să (mai) înveţi ceva întru consolidarea ta ca profesionist al scrisului. Aceasta, doar în cazul în care reuşeşti să faci abstracţie de automatismul sau mecanica leneşă (ca preluări/ reluări, clişeu, banalitate) a oralităţii de suprafaţă, prin care „excelează” anumiţi oratori2 de serviciu „la Neptun”.

Cel ce e pe aceleaşi unde de elaborare şi recepţie spirituală cu actualitatea culturală universală acordă mai puţină atenţie aspectului pur organizatoric – acesta este predestinat a fi mereu perfectibil –, căutând să-şi explice sub aspect culturologic, etno-lingvistic şi profesionist fenomenul şi fenomenologia reuniunilor care nu sunt axate pe problematici „pur româneşti”, ci, graţie faptului că la ele participă literaţi din (sau stabiliţi în) 1 Locul de desfăşurare nu trebuie schimbat, Neptunul fiind cel mai indicat sub aspect pragmatico-economic (Vila Uniunii Scriitorilor), dar şi afectiv: marea, „literatura ei virtuală”. În speranţa ca pragmatismul să nu înlocuiască adevărul (literar-axiologic) cu utilitatea şi unilateralitatea. 2 Unii din ei – deloc importanţi ca scriitori, pentru că – de ce n-am spune-o? – la întruniri se întâmplă să vină şi veleitari care nu prea ştiu ce-i aceea literatură, indiferent dacă au publicat cărţi în Israel, Germania etc. Mă rog, literatura nu constă numai din talent, dar din diferenţe – da.

352

Germania, SUA, Franţa, Suedia, Israel, Serbia-Muntenegru, Grecia, Albania, Belgia, Ucraina1 etc., ei contribuie la intensificarea schimburilor şi contactelor între literaturile ţărilor, continentelor.

Şi dacă percepem scriitorul (pe cel dotat şi inteligent, fireşte) ca pe un terminal de multiple reţele creatoare, estetice, informaţionale, e de presupus efectul, totdeauna benefic, al comunicării între ei a oamenilor scrisului, mai ales dacă aceştia sunt din Moldova sau din enclave etno-culturale din alte state şi trebuie să aibă permanent grijă să nu se lase luaţi înainte de o retardare profesională. Şi la Neptun îţi poţi verifica, să zic aşa, concordanţa ta cu situaţia culturală a epocii, cu stadiul de percepţie estetică, filosofică a contemporaneităţii, în context de tradiţie şi inovaţie. Şi la Neptun percepi mai acut că, în comunism (dar basarabenii – şi în imperialism ruso-sovietic), românii au încercat mutaţii radicale de mentalitate, psihologie, comportament. Deformările, devierile au afectat grav percepţia situaţională a etniei noastre, a comunităţii/ comunităţilor româneşti, în general. S-a ajuns la o înstrăinare a românilor de români, inclusiv – a scriitorilor de scriitori. Se ajunsese (astăzi, poate mai puţin resimţită) la o neîncredere a românilor în propriul lor destin şi între ei. Probabil, şi întrunirile scriitoriceşti (nu doar de la Neptun) pot contribui la ameliorarea unei atare situaţii, pentru că n-ar fi vorbă în vânt afirmaţia că, pe zi ce trece, asistăm (şi participăm!) la o incontestabilă modificare a conştiinţei umane. Şi scriitoriceşti, bineînţeles. Spre bine.

Contrafort,

nr. 5-6, 2004

1 Apropo de generaţiile literare: în majoritatea acestor ţări (cu excepţia Serbiei şi, poate, Ucrainei) deja nu mai există scriitori (români) tineri, ceea ce se va resimţi şi în „economia” de viitor a întâlnirilor. Iar cei de pe ambele maluri ale Prutului trebuie să beneficieze de aceeaşi atenţie şi... paritate, precum colegii lor din alte generaţii.

353

DUPĂ REALISMUL SOCIALIST, S-A ÎNSTĂPÂNIT REALISMUL FANTASMAGORIC...

– Cât de „liberă” şi „nouă” este literatura română din Basarabia de

după 1989? Ce autori, titluri, formule de creaţie credeţi că s-au impus în această perioadă?

– Despre libertatea de creaţie ar fi mai indicat să se vorbească la modul individual, ce vizează un scriitor sau altul care, dacă – admitem – nu dispune de suficientă independenţă în manifestarea harului său între Prut şi Nistru, el are toată volnicia (via internet, nu?) să se exprime în întreg spaţiul literar românesc, dar – de ce nu? – şi în cel eurouniversal. [Ah, naivii de noi (unii)! – ne mai considerăm încă eurocentrişti!] În ce priveşte noutatea (eu nu o iau între ghilimele), ea e atestată şi de însăşi revista-intrelocutor care ne pune întrebări, Contrafort, ce constituie un spaţiu propice şi generos pentru contemporaneizarea, modernizarea, avansarea şi consolidarea, în sens axiologic, a scrisului românesc din Moldova şi nu numai. Iar pentru a nu da o listă prea amplă sau, eventual, incompletă a autorilor care s-au impus, ţin să menţionez că 80-90 la sută dânşii sunt cei care au publicat şi publică în revistele Contrafort, Sud-Est şi Semn. Critica literară panromânească (şi... panestetică) tocmai aici a descoperit şi autorii, şi titlurile, şi formulele de creaţie, considerate sincrone cu literatura noastră contemporană în ansamblul ei, uneori – unii basarabeni – fiind chiar de prim-planul contextualizării.

– Cât de utile (sau poate deranjante) în planul creaţiei sunt comentariile critice, cronicile literare, inclusiv cele din Contrafort, scrise la cărţile Dvs.? Credeţi că scriitorii noştri au deprins, şi-au dezvoltat o reacţie adecvată (calmă şi civilizată) faţă de opiniile criticilor literari, atunci când un comentariu nu tocmai entuziast nu este perceput drept o desfiinţare a autorului, o coborâre a lui pe scara axiologică şi, dimpotrivă, atunci când o cronica pozitivă nu fixează o dată pentru totdeauna o carte, un autor, pe cerul absolut al valorilor?

– Axioma e una: odată ce te oferi pentru publicare, nu doar te expui, ci te şi propui aprecierilor publice. Şi nimeni nu-ţi garantează că vei fi doar elogiat, ci ţi se va întâmplat să fii şi criticat fără menajamente. Iar unele din referinţele la cărţile mele publicate în Contrafort le-am inserat în diverse capitole autobiobibliografice (ce termen-monstru!). Şi pentru a nu mă referi la totalitatea „scriitorilor noştri” – aş risca să dau un răspuns scurtisim: „Nu ştiu”, – îmi permit să rămân în sfera propriilor confesiuni. Astfel, în tinereţe

354

reacţionam cam inadecvat, probabil, la orice fel de observaţii, pe care le consideram nefondate. Astăzi însă, îmi zic: la o adică, de ce ne-am supăra noi, bieţii creatori pământeni, pe cei care ne critică faptele în artă? Să ne amintim de pasajul biblic ce povesteşte de Iov care a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că a cutezat să critice Creaţia Divină. Dar când Iov roagă să fie iertat, este absolvit. Astăzi, îmi dau perfect seama de motivul respectivei schimbări de atitudine. Ea nu vine, cum s-ar putea presupune, numai odată cu înaintarea în vârstă şi cu „înţelepţirea” noastră. Vorba e că, pe vremurile partidului-unic-şi-buldog, ce-şi era propriul... bodigard, dacă un literat se pomenea criticat pentru cine ştie ce abateri de la cursul ideologic realist socialist, consecinţele puteau fi destul de grave. Se cam ştie care erau (mi-ar fi silă să le amintesc)... Astăzi, mă rog, spună criticul orice ar spune, tu îţi poţi căuta (oarecum) liniştit de ale tale.

– Putem vorbi de o „realitate culturală comună” pentru românii din cele două state? Cum vă situaţi Dvs. şi alţi scriitori basarabeni în peisajul literaturii române contemporane? Sunteţi uşor de reperat, aveţi o vizibilitate care vă satisface orgoliul de autor? Ce ar trebui să facă scriitorii înşişi, ca „manageri” ai propriului destin literar, pentru o situare mai bună şi mai corectă în actualitatea culturală românească?

– Dat fiind că cei mai buni scriitori români din Moldova au început a fi cunoscuţi de confraţii lor... români-români mai târziu, cu mult mai târziu după debut şi primele lor cărţi, era firesc ca, uneori şi de unii, dânşii să fie receptaţi inadecvat, evaziv sau clişeizat. Însă lucrurile intră în normalitate, de cele mai multe ori scriitorul basarabean de valoare fiind tratat ca atare şi bucurându-se de atenţia celor mai prestigioşi exegeţi şi de generozitatea spaţiului celor mai importante reviste pur şi simplu româneşti.

Ce să facă autorii basarabeni? Să nu creadă că cineva, de la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara sau Craiova, îi va tot trage de mânecă, rugându-i să colaboreze la revistele de bună condiţie. Nici editurile nu le vor trimite oferte speciale. Dânşii trebuie să-şi prezinte manuscrisele, să intre în iminentul concurs axiologic. Cei buni vor câştiga. Unii au şi câştigat deja.

– Ce credeţi că ar putea face Uniunea Scriitorilor din Moldova, ca organizaţie de breaslă, pentru promovarea şi receptarea literaturii basarabene în România?

– Greu de spus, în timp ce la USM sunt ca şi întreţinute confuziile valorice, ba chiar în ultimul timp, am impresia, balanţa înclinând în „favoarea”... trecutului şi trecuţilor, ca importanţă. (La Chişinău, se vorbeşte de mari nuvelişti români care nu au publicat nicio nuvelă în dreapta Prutului!) Am impresia că, atât la consiliul respectivei instituţii, cât şi printre consilierii ei (cu o excepţie sau, poate, două) încă nu s-a conştientizat starea de recul; nu s-a înţeles că tradiţionalismul sau neopăşunismul, localismul sau suficienţa de sine, clientelismul şi eternismul funcţionăresc sau doar viager

355

nu înseamnă altceva decât subversiva dorinţă de a ţine totul şi toatele, inclusiv viaţa literară, într-o nostalgie retroactivă, inactivă şi ineficientă în cuprinsul prezentului general al literaturii române; în cuprinsul contemporaneităţii. În loc de cele şase-şapte salarii de consilieri care nimeni nu ştie ce, cum şi când consiliază, ar fi mult mai eficient să se acorde, anual, la tot atâţia scriitori, burse de creaţie. Rotaţia ar presupune şi oarecare echitate (şi chiar oarecare democraţie, nu?), excluzând clientelismul indemnizaţiilor viagere.

– Cum apreciaţi relaţia autor-editor, care s-a conturat după 1989, o dată cu dispariţia editurilor de stat? Ştiu editorii noştri, de o parte şi alta a Prutului, să cultive autorii autohtoni, să-i respecte, să-i promoveze şi să le remunereze, în definitiv, munca? Ce experienţă aţi avut Dvs. în relaţia cu editurile în aceşti ani?

– Ei bine, între timp, unii dintre ai noştri au devenit scriitori în toată puterea cuvântului, însă nu şi în toată puterea... cifrelor! Adică, mai nimeni dintre basarabeni nu câştigă suficient, pentru a-şi asigura o independenţă „confortabilă”, pe care să şi-o pună în – numai şi numai – serviciul literaturii. În condiţiile economiei de piaţă, editorii nu se pot deda prea romantic cultivării unor autori, ci se orientează, înainte de toate, spre cei care au deja un nume. Însă există şi excepţii, atâtea cât pot exista la noi – editurile „Prut Internaţional”, „Litera”, „Ştiinţa”, „Arc” sau „Cartier” au susţinut, au promovat şi autori autohtoni, chiar dacă remunerarea a fost una modestă. În timp ce editura de stat „Cartea Moldovei” a reintrodus cenzura politică şi axiologică, publicând, programatic, condeieri care, cică, „încă nu au apărut cu grafie latină”, fără a-şi pune problema valorii, în implacabila virtute a căreia unii din aceştia nici nu are rost să mai apară... Însă vorba e că dânşii, ca şi dna Suveică, directoarea respectivei edituri, au fost şi sunt loiali (neo)comunismului... În ce mă priveşte, am o experienţă... mulţumitoare: până în prezent, nu a trebuit să-mi finanţez personal cărţile editate.

– Ce rezultate a produs până acum „lupta dintre generaţii” în ce priveşte evoluţia literaturii în acest deceniu? Au conferit aceste polemici, dezbateri, un dinamism vieţii scriitoriceşti sau doar au fost, cum consideră unii, o sterilă confruntare de orgolii?

– Niciodată nu m-am simţit flatat de înregimentarea, fie ea oricât de „în faţă”, în vreuna din aşa-numitele generaţii literare. Sunt dintre „egocentriştii” care refuză înserierea de grup şi cad de acord cu cei care consideră că (cel puţin astăzi, în liberalismul canonicei formule „şi-şi”, în opoziţie cu cea restrictivă „sau-sau”) termenul generaţie are mai curând o aplicare strict personală şi nu una „gregară”. Unii din cei ce nu prea au ce face în (şi cu) propriul scris, se dedau falsei înfruntări dintre modernism, neomodernism, postmodernism sub pretextul destructurării ierarhiilor „oficiale” de până la ei. Numai că, în constantele sale, o ierarhie nu se face în

356

dependenţă de antichitate, renaştere, feudalism, socialism, capitalism, curent, şcoală, moft, US, p.c.m., „dnestr”, nikolai savostin ş. c. l., ci – chiar aşa – în dependenţă de valoare, oricând şi oriunde.

– Credeţi că avem la ora actuală un pluralism autentic şi firesc în viaţa literară din Moldova? Poate fi considerată apariţia Uniunii de alternativă „Nistru”/”Dnestr”, girată de preşedintele Voronin, o contribuţie la diversificarea benefică a câmpului cultural?

– Nu e cazul să vorbim de anonimeni... Anonimatul exclude pluralismul din simplul motiv că el nu înseamnă altceva decât absenţă, inexistenţă. „Dnestr” este mormântul comun al morţilor vii [dacă e să ne amintim de titlul unei piese-farsă a lui V. Alecsandri, Doi morţi vii, sau de o alta, a lui L. Tolstoi – Jivoi trup, rusul mai scriind şi drama Vlast’ timî, adică – Puterea (sau: împărăţia) întunericului, ceva analog cu ce se întâmplă actualmente în Interriverania...].

– Se poate afirma că mai există o relaţie a scriitorului basarabean cu marele public? Cărţile sale mai sunt căutate, citite în Basarabia? Când aţi avut ultima dată o întâlnire cu cititorii? De ce nu s-a instituţionalizat şi la noi tradiţia lecturilor „cu public”, remunerate, după exemplul altor spaţii culturale, lecturi care să readucă scriitorul – ca prezenţă fizică – în atenţia consumatorului de literatură?

– În ale culturii şi elevaţiei general-spirituale, dar şi... corect politice, Republica Moldova mai rămâne a fi spaţiul recalcitrant, ostil, ca şi cum, dominat de inerţie şi rudimentar. Dar există şi insule luminoase, pe care le-am descoperit tocmai la întâlnirile cu cititorii (nu voi da adrese, ca să nu pun pe urme ogarii antidemocraţiei!). Ba chiar în ultimii ani mi s-au decernat premiile Simpatia copiilor (iertată fie-mi... copilăreasca nemodestie!), simpatia cititorilor. În acest caz, nu a funcţionat grotescul subiectivism de gaşcă şi interese care, uneori, le-am simţit la juriile USM în care intră şi inşi pentru care se ştie că nu am niciun dram de consideraţie. [Să se observe: orice funcţionar la US (adevărat, cu excepţia dlui M. Cimpoi), odată ce editează o carte oareşicare, indiferent de valoare ei, este obligatoriu premiată de juriul „ales” în această instituţie!]

Iar până la lecturile cu public mai e cale lungă; trebuie să treacă deloc puţin timp, până acest public se va obişnui, cel puţin, să procure o carte-două într-o viaţă de om, într-o viaţă de – hai să zic un cuvânt mare – Cititor.

– Politicul care a invadat spaţiul public după 1989 l-a implicat, în primul rând şi în mod inevitabil, pe intelectualul şi scriitorul basarabean. Cunoscând rezultatele, deloc măgulitoare, din păcate, ale acestui angajament politic – soldat în ultimă instanţă cu revenirea la putere a garniturii dogmatice, restauraţioniste şi a-culturale a lui Voronin – credeţi că mai poate influenţa scriitorul într-un mod eficient opţiunile cetăţenilor şi chiar „destinul naţional”, cum am avut iluzia în anii 1988-1989?

357

– Uneori, am şi perioade de retragere din toate ale societăţii intoxicate de politic, minciună neocomunisă, gafe ale pseudodemocraţilor, însă fără a ajunge la sociofobie. Oricât de „pur” ai fi ca scriitor, tu nu poţi aborda şi judeca timpul, societatea în care trăieşti doar sub aspect estetic. Trebuie să o ajuţi să se dumirească, să se lumineze cât de cât. Astfel, aici şi astăzi, în relativă democraţie, ca şi în blestematul comunobolşevism, Scriitorul nu poate să nu-şi manifeste dezacordul cu puterea a-culturală, maniacală, cu trivialităţile cam generalizate ale societăţii prutonistrene. Să fim convinşi că, ideatic, sufleteşte, esteticeşte, axiologiceşte, dacă vreţi, cele mai tainice sensuri şi năzuinţe ale firii şi fiinţării adevăratului scriitor, adevăratului intelectual, personalităţii exemplare, statuate întru demnitate umană, chiar dacă nu e agreată de oficialităţi, se includ, totuşi, în circuitul general al motricităţii filosofiei civile, acţiunii cognitive şi creative, prin care comunicăm, intrăm în relaţie cu celălalt, cu ceilalţi.

– Mai are literatura rusă o influenţă asupra scriitorilor români din Basarabia? Se mai scrie literatură rusă în Republica Moldova? Ce legături aţi avut/ aveţi cu spaţiul cultural rus şi cât aţi mai păstrat/păstraţi din acestea?

– Referitor la comunicarea cu spaţiul literar rus: în 2003 şi 2004, am publicat în traducerea mea trei cărţi de poeme şi eseuri – „Ochii din orbitele rănilor” de Velimir Hlebnikov, „Chipul-vânt” şi „Alunecări de vise” de Ghennadi Ayghi, însoţite de ample prefeţe, tabele cronologice şi note. Apoi, am selectat mostre din creaţia mai multor autori ruşi pentru antologia Traduceri din poezia universală lansată de tandemul editorial „Ştiinţa”-„Arc”. Am scris un eseu despre [adevăratul, nerealistsocializa(n)tul!] mare scriitor romantic Aleksandr Grin. În mai multe reviste importante din dreapta Prutului, printre care „România literară”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Contemporanul”, „Poezia” etc., am mediatizat intens nu doar traducerile mele, ci şi pe cele ale lui George Meniuc (Bâlinele!), Aureliu Busuioc, Paul Mihnea sau ale mai tânărului Ion Reniţă.

Astăzi însă, în Moldova Estică, literatura rusă nu mai este una de influenţă „covârşitoare” (de altfel, cred că niciodată nu a fost astfel), ci, pur şi simplu, e o literatură ce se citeşte precum multe altele – franceză, italiană, germană, spaniolă, engleză, americană etc. Iar contactele cu ea (cea contemporană) s-au redus simţitor, poate că chiar până aproape de zero, şi din motivul că, astăzi, deloc puţini colegi ruşi, unii, cândva, declarându-se a ne fi amici, în problematica politică basarabeană, în antiromânism se arată de-a dreptul şovini (ah! şi ai-ai!, tovarăşe Serghei Mihalkov, cum nu vă e ruşine?!) şi rebarbativi.

Da, pe aici se mai scrie ceva în ruseşte, însă, sub aspect valoric, acest scris e ca şi inexistent în contextul general al literaturii ruse propriu-zise. Autorii ruşi din Moldova sunt extrem de conservatori, fără a conştientiza că

358

literatura, ca formă de expresie şi fond ideatic, nu trebuie să rămână imuabilă, ci să caute metamorfoza, modificarea, în funcţie de caracterul stilisticii sau stilisticilor dominante ale unei epoci sau alteia. Dar şi mai trist e că unii din ei nici nu sunt familiarizaţi temeinic cu literatura-lor-matcă, un N.S. spunându-mi (din auzite, vede-se) despre Hlebnikov că acesta ar fi fost un... ţicnit, nu un poet autentic. (Implicit, replica vine din partea lui Georges Courteline care spunea că: „Passer pour un idiot aux yeux d’un imbécile este une volupté de fin gourmet”.) Iar o colegă de limbaj, nu obligatoriu şi conaţională de-a sa, M.M., – poetă! – nici nu auzise, până mai ieri, de Ayghi!

– Ce se poate face pentru a promova valorile de vârf, atâtea cât sunt, ale literaturii române din Basarabia în Occident? Pe lângă efortul individual, care depinde de flerul, tenacitatea, energia şi în ultimă instanţă, norocul unor autori, credeţi că este nevoie şi de un anumit aport instituţional în această direcţie, prin Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii, diverse departamente specializate (eventual de traduceri), fundaţii, ambasade?

– În septembrie trecut, la Festivalul Zile şi nopţi de literatură de la Neptun, Adam Sorkin, unul din traducătorii volumului Singular destinies (Contemporary Poets of Bessarabia) povestea despre experienţa sa de difuzor al acestei lucrări în SUA, menţionând că o anume organizaţie a achiziţionat două-trei exemplare, o alta – patru-cinci etc., pentru a încheia – cu ce sentiment credeţi? – că numai ambasada R. M. nu s-a interesat de cartea în cauză! O spunea tocmai în momentul în care, în sală, alături de cei doi scriitori din Azerbaidjan participanţi la festival, se afla şi ambasadorul acestei ţări la Bucureşti... Ei bine (de fapt, ce rău e...), constatarea dlui Sorkin nu m-a surprins, deoarece eu, împreună cu alţi colegi, în alte rânduri, în relaţiile cu diplomaţii bâcovieni în străinătate avusese(ră)m experienţe „fantastice” (sau, poate, fantasmagorice...) – la Budapesta şi Pekin, unde ambasadorii „noştri” de acolo ne asiguraseră că, da, ne vor căuta, ne vom întâlni, pentru ca, mai apoi, să nu mai dea niciun semn de existenţă. Iar la Bucureşti, când ataşatul cultural Vitalie Rusu mă invită să intru la ambasadă, pentru a-mi vedea un coleg de grupă universitară, ne pomenirăm că bietul Ghiţă Gorincioi, „colegul”, pur şi simplu ştersese putina! Sigur, mă văzuse prin geam şi, ca valet – ce a fost şi a rămas – al comunistului non-stop N. Bondarciuk, nu avea interesul să se întâlnească cu cineva care venea din imediata apropiere – de la Institutul Cultural Român ce se află gard în gard cu ambasada ţărişoarei interriverane... Apoi lucruri ciudate se întâmplă şi în ţărişoară. Cu riscul de a depăşi cele 10 mii de semne de calculator pe care le prevedea răspunsul, o să amintesc de cacialmaua ce a ieşit în urma nefast-celebrei hotărâri de guvern nr. 833 din 14.VIII.2001 ce prevedea achiziţia literaturii pentru dotarea bibliotecilor publice. Se alocase chiar 500 de mii de lei (foarte puţin, de fapt), cu autorii şi editurile se semnase contracte. Însă, sub „înaltul patronaj” al

359

ubicuului şi ineficientului tov. prim-vice-ministru V. Cristea şi al ex-de-pomină-ministru al culturii I. Păcuraru, s-a tot deliberat timp de... 4 luni!, pentru ca, până la urmă, iniţiativa de „generozitate” neocomunistă să dea chix, suma respectivă fiind manipulată, rătăcită, deturnată, aneantizată... Mă rezum la atât, lăsând concluziile în seama cititorilor. Iar despre celelalte aspecte ale problemei – cu alte ocazii şi, cu previzibil regret, – cu alte exemplificări... realist-fantasmagorice. În genere, se creează impresia că, după realismul socialist, în Republica Moldova s-a înstăpânit realismul fantasmagoric... Ciudată şi ruinătoare stare de fapt... Dar, poate, şi stimulatoare pentru creaţia literară... Pentru că nu, nu e exclus.

P.S. Nu cred că din superstiţie nu ni s-a pus şi întrebarea a 13-a. Însă

vine ea, vine, la celelalte aniversări de bun augur ale Contrafortului. La mulţi ani!

Contrafort,

nr. 10-11, 2004

360

SCRISORI REGĂSITE

– Literatura română – o literatură majoră? – e o temă inspirată din

una din scrisorile adresate de George Călinescu lui Al. Rosetti. „Se cade să dovedim, scria marele istoric şi critic literar, că avem o literatură superioară, care a consemnat toate motivele literare. Am dat o mare importanţă provinciilor, şi ideea mea e că centrul literaturii este Ardealul”. Împărtăşiţi opinia formulată de autorul „Istoriei literaturii române”? Evident, e o opinie provocatoare...

– Tentativa de a da o explicaţie culturologică, dar şi axiologică maturităţii sau nevârstniciei fenomenului literar naţional poate părea de-a dreptul inutilă într-un spaţiu al scrisului care i-a lansat pe Neculce cu „O samă de cuvinte”, pe Cantemir, Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Călinescu, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, Eliade, Stănescu, Sorescu, apoi – implicit sau parţial, dar deloc de neglijat –, pe Cioran, Ionescu, pe mai mulţi exponenţi ai avangardei europene din prima jumătate a secolului trecut (nici pe departe nu voi da „întreaga listă”...). Aceste şi multe alte nume, fie şi nu prea cunoscute în lumea mare, confirmă că a fi scriitor român şi a te plasa în câmpul ideatic, modelul/ canonul stilistic şi valoric universal nu e un lucru incompatibil.

Paul Valéry se gândea la o istorie a literaturii lumii în care să figureze opere de căpetenie, dar niciun nume de autor. Să fim siguri că şi din literatura română s-ar putea selecta nu doar „scrisori pierdute”, ci şi multe „scrisori regăsite”, care nu vor rămâne fără atenţie din partea colegilor şi cititorilor de alte neamuri. Pentru că, în urma unei selecţii programatice sau a uneia „de la sine”, se va putea observa fără efort şi condescendenţă că literatura română a oferit opere ce vor fi perpetuu relevante în cuprinsul evoluţiilor (sau, mai nepretenţios spus: manifestărilor) estetice mondiale. Aici chiar îndrăznesc să apreciez (şi) ca un cititor care „vine” dintr-un imens spaţiu imperialist-opresiv din mai recentele odinioare, însă în care a avut ocazia să cunoască relativ in extenso multe literaturi europene şi asiate, în raport cu care, vă asigur, literatura română este cu adevărat majoră, precum se spune în „interogaţia provocatoare”. Dar nu care cumva să se creadă că punctele de comparaţie ar fi irelevante, pentru că literatura armeană sau georgiană, letonă sau lituaniană, khirghiză (de la Aitmatov cetire...) sau estoniană, ca să nu mai vorbim de cea rusă, nu sunt deloc de neglijat. Şi-apoi, ca traducător al sutelor de pagini din vreo 50 de autori europeni importanţi, inclusiv a doi poeţi ruşi de excepţie – Velimir Hlebnikov şi Ghennadi Ayghi –, pot susţine şi proba cu

361

certitudine că poezia românească din secolul trecut, cu componenta-i din secolul în curs, este una demnă de a fi cunoscută şi recunoscută la justa-i valoare şi în alte spaţii culturale mapamondice (zic, respectând oarecum spiritul verbocreator hlebhikovian). În măsura în care şi poezia ori starea poetică pot reprezenta un document despre conştiinţa modernă şi vocaţia modernităţii (la timpul respectiv, dar şi... perspectiv), la acest capitol literatura română e „cu actele în regulă”. Ba chiar consider că, în... „constelaţia de lire înfrăţite”, poezia română are singularitatea şi originalitatea sa, fiind implicată în cele mai radicale şi fecunde aspecte ale artei avangardei, ale artei moderne şi postmoderne, astfel încât, chiar atunci când se revendică de la tradiţiile naţionale, ea oferă mereu soluţii de continuitate, inventivitate, diversificare. (Spre exemplu, ca şi gongorismul, poezia lui Ion Barbu se include distinct în câmpul celor mai rafinate manevre – chiar dacă şi... maniere! – stilistice din literatura lumii.) Privind panoramic, dar şi selectiv acel spaţiu cultural-literar euro-asiat deloc de neglijat, pot spune că aş avea destule argumente de a combate ideea lui Ioan Petru Culianu, aşternută pe hârtie încă în 1982 (sigur, era sub impresia dezastrelor din societatea comunistă), însă adusă la lumină abia în 1991 (revista „Agora”), conform căreia, ne place au ba, dar cultura românească „de azi” nici nu există, ea fiind radical provincială, fără a cunoaşte o selecţie a valorilor. Ar fi o cultură în care, dacă te afli, eşti din start un provincial. Eu unul cred că, dacă ar fi trăit, Ioan Petru Culianu ar fi găsit motive care să-i potolească angoasa necruţătoare şi să vadă cu alţi ochi spaţiul cultural care – avea s-o recunoască sau nu – l-a „scos în lume” şi pe el: spaţiul românesc.

În ce priveşte necesitatea „de a face cunoscută această literatură în străinătate”, e greu de crezut că în timpul apropiat se vor întreprinde prea multe în direcţia respectivă, însă aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm de a întreţine şi intensifica tentativele de propulsare şi popularizare a ei prin traduceri de valoare. Unde mai punem că e mult de făcut chiar în însuşi cuprinsul literaturii româneşti, care rămâne în continuare supusă dispersiei. Pentru că la noi încă nu s-a înţeles – cu calm, competenţă, bunăvoinţă şi altruism – că, oriunde s-ar scrie, literatura noastră trebuie să se manifeste ca nişte câmpuri integrabile şi trebuie „ajutată” întru sinteze şi unitate, în măsura în care ele sunt posibile, fără a forţa „pixurile”. Chiar puşi în faţa evidenţelor, a probelor indubitabile, unii exegeţi din dreapta Prutului nu pot admite că şi mai mulţi autori din Moldova au indiscutabile deschideri spre o estetică (generalizată; şi ca axiologie) şi spre o formă de expresie a unei culturi planetare, apărută în urma formidabilei stimulări de către avangardism a căutărilor creatoare originale. Aceasta, şi din mai vechiul şi tristul obicei care-l bântuie (diavoleşte!) mai pe fiece român care, în raport cu un alt conaţional, iar uneori mai accentuat faţă de basarabean, e încercat de ispita de a se crede superior [sau... (alt) „frate mai mare”!], de unde acel aer stupid

362

de aroganţă, suficienţă de sine, indiferenţă, toate astea şi altele ca un stigmat parşiv al egoismului şi, uneori, al ignoranţei. Deci, aici, astăzi şi... astfel, pare a nu mai avea repercusiuni... pozitive sintagma călenesciană cu marea importanţă acordată provinciilor.* Dar sunt convins că o să ne treacă şi atare ifose şi ne vom regăsi, cei mai mulţi, în concordanţă cu situaţia culturală a epocii, contemporaneităţii, la scară universală, care nu poate nicidecum neglija şi majoratul literaturii române.

______ * În ce priveşte „centrul literaturii” noastre, el e greu de strămutat din

locul (conceptual-axiologic, nu obligatoriu geografic), unde a fost plasat de cronicari, de Cantemir, Kogălniceanu, Negruzzi, Russo, Alecsandri, Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Ibrăileanu, Iorga, Sadoveanu, revistele „Dacia literară”, „Convorbiri literare” sau „Viaţa românească” etc. Conceptul e unul extrem de delicat şi nu poate fi abordat („expeditiv-definitiv”!) într-o singură frază „atemporalizată”, fie aceasta şi una ce-i aparţine eminentului cărturar G. Călinescu. L.B.

Contemporanul. Ideea europeană,

nr. 1, 2004,

363

LITERATURA POLONEZĂ

În promovarea culturii, inclusiv a literaturii ţării pe care o reprezintă,

Ambasada Poloniei este una din cele mai generoase, inventive şi perseverente dintre instituţiile similare ce activează în spaţiul prutonistrean. Periodic, ea ne oferă momente memorabile, revelatorii legate de numele şi opera unor importanţi autori polonezi, unii din ei omologaţi în contextul literar universal; operă tradusă în româneşte, precum a fost, spre exemplu, prezentarea, la Biblioteca Naţională, a jurnalului şi a câtorva romane (printre care Transatlanticul şi Ferdyduke) ale lui Witold Gombrowicz. Într-un miez de iarnă, în incinta Teatrului „Luceafărul”, am participat la lansarea unui amplu volum de versuri de Zbigniew Herbert. În ambele cazuri au fost prezenţi traducătorii. Iar acum un timp, la Chişinău, ne-am întâlnit cu Andrzej Stasiuk, relativ tânăr şi impetuos autor retras, se zice, undeva în munţii Poloniei; aici, la noi, el şi-a lansat una din cărţi în variantă românească. Astfel că prezenţa colegului Stefan Chwin şi a romanului dumisale Doctor Hanemann aici, în incinta Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, pare firească şi de asemenea eficientă, precum cele amintite deja. Iar noi avem din nou motiv de a le mulţumi diplomaţilor de la Ambasada Poloniei pentru tripla generozitate, să zic aşa, – faţă de literaţii polonezi, faţă de colegii lor români şi faţă de cititorii din Republica Moldova – de care continuă să dea dovadă şi care pe mine unul mă face să o consider drept exemplu demn de urmat de alte instituţii diplomatice ce reprezintă diverse state aici, la noi.

Bineînţeles, pentru unii dintre noi familiarizarea cu literatura poloneză a început mai demult sau foarte demult, încă în adolescenţă, juneţe. În ce mă priveşte, am cunoscut poezia lui Jan Kochanowski, Ignacy Krasicki (din acesta întâmplându-mi-se chiar să traduc câteva texte pentru o antologie apărută la noi), Adam Mickewicz, Juliusz Słowacki, apoi poezia şi proza multor autori din secolul trecut, printre care Leopold Staff, Julian Tuvim, Jaroslaw Iwaszkiewicz, Konstanty I. Gałcziński, Tadeuz Różewicz, Jan Parandowski, Wisława Szymborska şi, precum aminteam, Zbigniew Herbert, un autor mai special, nu totdeauna agreat nici de puterea comunistă, nici de antologatori, dar, în româneşte, tradus încă acum vreo trei-patru decenii. Cândva, mă impresionase mult poezia unei tinere autoare, cu serioase preocupări de filosofie, Halina Poniatowska, plecată de tânără în lumea umbrelor. Apoi, proza lui Adam Mickiewicz, dar şi literatura din filmele lui

364

Andrzej Wajda. Deloc uşor să reconstitui succint un florilegiu de autori şi opere literare

poloneze care, direct sau implicit, au lucrat în spiritul tău. Pentru că, fundamentată pe ancestrale repere de cultură latină, unele opere fiind scrise chiar în limba Romei Antice, literatura poloneză este oarecum mai apropiată modului nostru de a fi şi de a înţelege arta. Adică, peste timpuri şi în timp, suntem într-un context comun.

O mai recentă întâlnire „de lucru”, ca să folosesc o noţiune uşor clişeizată, mie unuia mi s-a întâmplat în procesul de elaborare a antologiei de traduceri din poezia universală, efectuate în româneşte, timp de un secol (1900-2000), de autori basarabeni. Mickiewicz e prezent cu câteva sonete inspirate de vechile noastre teritorii, astăzi ajunse sub stăpânire străină: „În Akkerman, pe Nistru, sclipeşte farul pal...” sună unul din versurile sale. Cu părere de rău, pentru noi, lumina acelui far e tot mai slabă, tot mai pală... În antologie mai e prezent Jan Kochanowski şi acelaşi Zbigniew Herbert.

Într-un astfel de context de nobleţe literară şi – e de menţionat – seriozitate organizatorică, sper că onoratul coleg Stefan Chwin s-a simţit confortabil printre prieteni şi, bineînţeles, cititori ai romanului dumisale Doctor Hanemann, lucrare de referinţă în literatura poloneză, care cunoaşte noi şi noi traduceri în alte limbi, mărturie fiind şi prezenta, în română.

Contrafort,

nr. 12, 2004

365

CULTURA CRITICĂ ŞI CULTURA DE MASĂ

– La noi, ca şi în lumea occidentală, se vorbeşte tot mai insistent de

două culturi, puternic individualizate, care, de cele mai multe ori, devin antagonice: cultura critică şi cultura de masă. Cum apreciaţi acest fenomen?

– Din păcate, omul de cultură, intelectualul contemporan de înalte aspiraţii trebuie să se resemneze la implacabilul gând că deja lumea, societatea în general şi de oriunde, trăieşte într-o stare de cvasiignoranţă, de aculturalizare şi superficialitate înfeudată kitschului, alias – culturii de masă; resemnare (şi) în faţa tristei perspective că respectiva stare de fapt nu se va ameliora, că nu foarte mulţi pământeni vor citi cărţi importante de literatură, filosofie, artă, sociologie etc., că amorţita/ ameţita stare de cvasiimbecilizare va dăinui fără de soroc. Minoritatea spiritelor de înaltă cultivare va fi mereu una a penumbrei, a planului secund, în vreme (în vremuri!) ce pe linia întâi va domina imensul buluc socio-egalitarist al celor aproximativ şcoliţi, instruiţi, cultivaţi, indiferenţi faţă de culmile cugetului şi creaţiei umane, întruchipate prin personalităţi concrete, neordinare. Elitismul va ţine mai curând de potenţialul economic al individului (spre exemplu, Gigi Becali & Ko) şi nu de cel spiritual (Gheorghe Grigurcu din Amarul Târg...). Va avea prioritate piaţa (şi... paiaţa), negustoria şi nu biblioteca; va avea precădere şi audienţă ceea ce ţine de jocul picioarelor (fotbalul, cu turmele sale de suporteri fanatizaţi) şi nu ceea ce ţine de agerimea minţii (şahul, să zicem). Distractivul va distruge educativul. Agrementul va face inutil argumentul.

Însă literatura autentică nu va dispărea, ci va avea destinul muzicii simfonice – aceasta, căutată de un cerc restrâns – dar constant! – de melomani, iar arta scrisului – de literaturomani. Şi într-un caz şi în celălalt, o anumită marjă de snobi şi snobism, profitori şi speculă fiind de neevitat, însă aceasta neţinând de fatalitate şi neducând la – vorba poetului – „organe sfărâmate”. (Organ, în sens de orgă, nu? Interesul pentru Bach nu va dispărea, ca şi cel pentru Dante, Goethe sau Eminescu...) Altceva e că tocmai snobii vor ridica tot cu alte şi alte milioane-valută forte preţul la pânze obişnuite de Chagall sau Malevici (...), dat fiind că alţi snobi-„esteţi” susţin că ele ţin de extraordinar. (Dar, bineînţeles, nu de la ei vine marele pericol. Chiar dacă postumitatea de excepţie ţine mai mult de marxistul „sac cu bani”, decât de rafinamentul artistic sui generis evaluat în judecăţi axiologice pe potrivă. Cât mai obiective, adică...) Mass-media-ismul, să zic astfel,

366

derutează pe unii potenţiali mari artişti, transformându-i în harnici sclavi-trepăduşi (e adevărat, bine remuneraţi) ai kitschului, minimalismului, mizerabilismului, proliferării vulgarităţii (a)estetice.

– E clar pentru toţi că, preponderentă şi dictatorială, graţie mijloacelor media şi a receptării superficiale, este cultura de masă. Vedeţi vreun pericol în ofensiva ei?

– Pericolul receptării superficiale îl întrevedea – relativ demult, nu? – şi Paul Valéry, scriind că masele de oameni „sunt solicitate şi seduse de atâtea atracţii imediate, de atâţia excitanţi direcţi care le oferă fără efort senzaţiile cele mai intense şi le reprezintă în întregime viaţa însăşi şi natura, încât ne putem îndoi că nepoţii noştri vor mai găsi o cât de mică savoare în graţiile perimate ale marilor poeţi, şi ale oricărei poezii în general”. Trecerea timpului, de la Valéry şi Ortega y Gasset – spre cultura cu mâna tremurând nerăbdător pe „claviatura” telecomandei, a confirmat, din nefericire, că tot mai multă lume nu mai are timp pentru nuanţe, particularităţi, cultivare a percepţiei estetice, fiind/ lăsându-se „înghiţită” de Boa-ul „integrismului” nivelator. Pare a nu se mai putea face nimic pentru încetarea procesului de omogenizare şi de formalizare socială. Aplatizarea individului nu înseamnă decât ceea ce numea cineva moartea „prin îndulcire” (ca... amară metaforă a uniformizării, „înlesnirilor”, depersonalizării...).

Dar să lăsăm puţin loc şi pentru oarecare optimism... dubitativ, amintindu-ne de şovăielnica părerea a cuiva: nimeni şi nimic nu ne poate cere (impune?) să fim mediocri... Şi dacă este greu să-ţi păstrezi individualitatea în aste timpuri ale culturii de masă, în cazul unora cu atât mai puternică poate fi dorinţa de a încerca să fie/ să devină ei înşişi, ca personalităţi, – asta, în sensul opiniei lui Nietzsche conform căreia demnitatea omului depinde de capacitatea lui de a fi singur, de a se ţine la distanţă de comun şi general acceptat.

– Canibalismul globalizării (sintagmă împrumutată de la un scriitor spaniol) o susţine, diminuând sau chiar deconstruind gândirea, căci stimulează instinctele primare, care îndepărtează specia de umanism. Se poate afirma că majoritatea, ca în orice democraţie, va avea câştig de cauză?

– La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, în unele studii ale lui H. Bergson (Materie şi Memorie; Energia spirituală; Gândul şi Mişcarea) sunt schiţate principiile unui curent filosofic care urma să întoarcă omul dinspre „ideocraţie” spre libertatea existenţei nemijlocite, idee care, in nuce, conţine principiile unei conştiinţe planetare ce concurau tot mai precumpănitor conştiinţa naţională şi istoric specifică sec. XIX, de aici pornind înţelegerea şi scrierea unei noi istorii a umanităţii. Dar este inevitabil să nu aducem trista precizare: a unei umanităţi tot mai... dezumanizate care, odată cu idealismul, ajunge a caracteriza stilul artistic, reuşind a reformula problemele culturii,

367

omului, istoriei, existenţei în general, ceea ce-l dusese pe N. Berdeaiev la memorabila şi oarecum deprimanta formulă: „boala vârstei existenţiale”. Iar L. Cotorcea observa că filosofia începutului de sec. XX nu putea face abstracţie de starea de criză de esenţă agonală, tragică, „determinată de incompatibilitatea dintre existenţă şi cultură, de confruntarea constantă şi inevitabilă dintre creaţia vieţii şi creaţia culturii”, deoarece, ca şi cum predestinat, „manifestarea maximă a omenescului, adică situarea valorilor pe creasta valului, solicită obligatoriu intervenţia aşa-numitelor forţe barbare care dormitează în adâncurile existenţei şi ale culturii”, iar alţi gânditori, printre care L. Blaga şi M. Eliade, susţineau că neaşezările pământene, istorice, cataclismele (crizele) spiritului uman sunt generate, în consecinţă, de o criză spirituală transcendentală, cosmică şi sacră. Existenţa umană se desacralizează, desprinzându-se de sorgintea ei misterios-ontologică. Adică, ar fi la mijloc o fatalitate de neevitat, rezultatul căreia cineva – negru-metaforic vorbind – îl vede afin canibalismului. Iar eu, gândindu-mă la efectele globalizării, mai zic că – depinde ce vrem noi înşine: să ajungem la „nivelul” străinilor, sau să devenim străini... (Iar câştig sau pierdere de cauză nu poate avea nici majoritatea, nici minoritatea, ci numai şi numai omul luat în chip individual, „sub-persoană”, persoană sau personalitate fiind...)

– (4) Un comentator, care obişnuieşte să dea verdicte în toate domeniile, era convins că rolul criticului s-a încheiat, de vreme ce cultura vizuală a devansat-o pe cea textuală, iar valenţele s-ar organiza în jurul conceptului de plăcere. Avizaţi o asemenea perversitate?

– (5) Un optimist spunea că agenţii critici ar trebui să se infiltreze în cultura de masă pentru a reconstitui cititorul şi a înlătura părţile nocive ale zonei care fac atâtea deservicii omenirii. Merită să se angajeze într-o asemenea aventură?

– (4-5) Ca şi în comunism, societatea mocneşte descurajant într-un (chiar) sub-semi-analfabetism cultural, cultul pentru inteligenţă fiind de ne-intuit în „proiectele” ei de viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Printre cadrele didactice (s-o pornim de la ele, totuşi...) din instituţiile de diverse niveluri, de la simplu învăţător la doctor în mai ştiu eu ce ştiinţe, domină terorizantul nihilism cultural, artistic. Adică, şi nihilismul literar, în particular, şi cel estetic – în general. Iar decăderea în existenţa spirituală e atât de dramatică, încât nu mai e neliniştitoare, ci de-a dreptul paralizantă. Astăzi, precum în societatea comunistă dictatorială, şi în capitalismul liberal relaţia omului (plural! majoritar!) cu ideea de valoare e grav deformată (de cele mai multe ori nici... abordată, barem!). Numai că, în cazurile respective luate aparte, deformările sunt oarecum de altă natură, însă consecinţele rămân aceleaşi: trivializarea, uniformizarea, kitsch-ul. Şi dat fiind că ne aflăm, deja, în oarecare capitalism, să încercăm a depista simptomele suferinţelor amintite aici, apelând la un subtil cunoscător (în materia...

368

spiritului!), Umberto Eco: „Boli sociale precum conformismul şi heterodirecţia, gregarismul şi mistificarea sunt tocmai rodul unei pasive achiziţii de standarde de înţelegere şi judecată, identificată cu „forma bună” în morală ca şi în politică, în dietetică şi în domeniul modei, la nivelul gusturilor estetice sau al principiilor pedagogice. Convieţuirile oculte şi excitaţiile subliminalului de orice fel, de la politică la reclama comercială, se opun şi înving rezistenţa achiziţiei paşnice şi pasive de „forme bune” în a căror redundanţă omul mediu se odihneşte fără efort”. Nu încape îndoială că generalizarea fenomenului porneşte şi de la „auto-abolirea” principialităţii criticii, la tot mai relativa rigoare în judecăţile axiologice ce nu mai sunt consecvente cu ele însele. A cam devenit loc comun constatarea că, astăzi, critica nu prea are promotori (cu anumite excepţii rarisime) care să se ţină într-un voit risc de principii estetice, axiologice etc., precum se întâmpla cu adepţii mai multor curente artistice, ce se manifestau la începutul secolului XX. Iar la nivel „individual”, rar critic care, din subtextele demersurilor sale, „ar iradia” dovada că ar fi documentat/ bazat pe întreaga evoluţie istorică a genului căruia i s-a dedicat. De aici şi întrebarea unor exegeţi (de pildă, David Fontaine), dacă nu care cumva există riscul ca teoria literaturii, deci şi cea a criticii, să se prăbuşească definitiv sub valul impetuos al interpretărilor exegetice amatoriste, cam omniprezente în presa de specialitate. În acest caz, involuntar, parcă, îţi aminteşti de Cioran care susţinea că, de fapt, „critica literară duce pe om la periferia lui”. Totodată fiind siguri că el nu s-ar fi referit şi la creatori de critică, precum au fost, la noi, Călinescu sau Lovinescu... [În ce priveşte „infiltrarea” (şi) printre adepţii culturii de masă, adică – printre cititorii mai puţin exigenţi, pare a o practica Dan C. Mihăilescu, la PRO TV, prin biblioserialul (maratonic!) demn de toată atenţia „Omul care aduce cartea”, ce are audienţă pe ambele versante, presupun. Oarecum afină, dar fiind cea „care aduce (şi) scriitorul”, estre emisiunea lui Alex. Ştefănescu de la TV „Naţional”, însă cu un generic cam... cubist: „Un metru cub de cultură”. Eu unul nu suspectez de oarecare păcate anti-valorice criticii care coboară în arenă. În orice caz, nu pe toţi.

Deci, rolul criticului care are ce spune interlocutorilor săi nu s-a încheiat, ci, posibil, abia acum ar trebui să se manifeste cu adevărat, inclusiv în formă de cultură vizuală care o complineşte pe cea textuală.]

Luceafărul, nr. 12, 2005

369

ÎNTRE TRIBUNĂ ŞI URNĂ

– Ce impresie v-a lăsat Conferinţa Generală a Uniunii Scriitorilor

din România, desfăşurată la 17 iunie 2005? Conferinţa, care a avut un „ingredient” special – „cazul Udrea” – se pare, nu a potolit prea mult spiritele (patru dintre candidaţii pentru funcţia de preşedinte a USR îi contestă legalitatea, iar unul dintre ei, poetul Cezar Ivănescu, a mers până la a califica în presă alegerea lui Nicolae Manolescu drept „puci fascist”).

– Conferinţa a fost regizată (hai să zicem... organizată) sumar, fără să se fi prevăzut anumite lucruri inerente bunei sale desfăşurări. O sală fără ventilaţie. Zăpuşeală. Vipie ce zămislea vipere de transpiraţie. Sonorizarea, acustica – execrabile. Din trei-patru cuvinte ale tribuniciarilor abia de prindeai unul sau doar... jumătate. Ca în limbajul transraţional (zaum’) al cubofuturiştilor, care lansau (şi) versuri de genul: Dâr bul şcil / ubeşciur (A. Krucionîh), ce sună în toate limbile şi „traducerile” la fel. Elementarisim, nu a fost prevăzut un bufet sau o simplă tejghea cu o sticlă de apă minerală, sau plată (...ca Adunarea), un sandviş sau o brioşă etc. (Ca să nu mai spunem că prutonistrenilor li s-a refuzat asigurarea unei nopţi de cazare. Să ne amintim că, pe parcursul a celor 4 ani trecuţi, USR nici pe departe nu şi-a „alintat” Filiala Chişinău... Din contră...) Situaţie de indiferenţă greu de escamotat. Totul s-a întâmplat în cronoformat restrâns. Nu mai conta ce se spune. Oriunde. La tribună, în sală sau pe hol. Majoritatea celor prezenţi se gândeau pur şi simplu la urnă. Adică, a fost o Adunare între Tribună şi Urnă. Semne de criză. Derută. Scepticism cam generalizat. Nu a fost nici locul, nici timpul ideilor importante. Mulţi nu le-ar fi auzit. Alţii – nu le-ar fi luat în serios. Ceilalţi – ar fi zâmbit a: „Las’ că ştim noi...”

– Ce aşteptări aveţi faţă de noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România?

– În ce priveşte preşedintele debutant, neofit, îmi vin în cap nişte idei nu obligatoriu noi: foarte bun în ale literaturii – să fie priceput şi în ale administraţiei unui sindicat greu de încadrat legilor şi modelelor trades-union-iste cunoscute vreodată – cel scriitoricesc. Să păstreze funcţionalitatea proiectelor „tradiţionale”, promovate de regretatul Laurenţiu Ulici şi, ar fi de dorit, să iniţieze altele la fel de importante. De azi încolo, transparenţa să facă imposibil bunul plac în diriguirea USR,

370

anihilând tentativele de a menţine principiile (luptei) de castă – pardon, gaşcă (pluralisim fie înţeles). Să se depăşească indiferenţa faţă de Filiala Chişinău a USR, revenindu-se la, cel puţin, grija şi tactul cu care o trata, confratern (uneori – chiar... patern) Laurenţiu Ulici.

Contrafort, nr. 6, 2005

371

PORNOCULTISMUL – O NOUĂ PROVOCARE LITERARĂ?

1. De la ziare, programe tv la literatură şi artă totul este invadat de

tendinţe pornografice şi obscene. Dacă în primii ani ai „puterii populare”, când s-a instaurat proletcultismul, literatura a primit o lovitură partinică, azi asistăm la un alt „cultism”, de data aceasta neimpus de nimeni: PORNOCULTISMUL?

2. Generaţiile de după 1990 manifestă o aplecare furibundă spre spargerea oricăror tabuuri, adesea scriitura migrează spre pornografic. Care este însă orizontul de demarcaţie între expresiile pornografice folositoare textului şi cele care într-adevăr oripilează? Oare substanţa întregului? Probabil, dacă limbajul licenţios nu este gratuit plasat, acesta potenţează valoarea?

3. Un tânăr, regizor de film, creator de scene cu iz pornografic susţinea într-un interviu: „Domne’, mie îmi place să şochez...” Comunismul românesc a maximizat cenzura. Credeţi că manifestările actuale sunt simplă nevoie de descătuşare prin limbaj şocant? Să fie acesta motivul excesului de obscen sau pornografic din literatura tinerilor condeieri?

4. Democraţia de tranziţie a adus cu sine în lumea cotidiană vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotării precare de a se impune, înlocuind calificarea şi legitimitatea culturală prin tupeu şi instinct al oportunităţii. Ar fi de înţeles că atunci, „când nimic nu ai a spune”, vulgaritatea e cale spre vedetizare? E posibil ca incultura unora (cultura nu înseamnă numai ce înveţi în şcoli) să-i determine să creadă că literatura este egală cu pornografia conform modei zilelor noastre, sau suntem în faţa unei concesii totale făcute comercialului?

5. Nu se observă, în literatura română actuală, o capacitate de a asimila sau de a respinge argumentat fenomene derapante, marginale, o forţare a inerţiilor şi a fundamentalismelor culturale? În aceste condiţii Marin Mincu identifică o nouă generaţie literară – „generaţia 2000”. Credeţi că se poate vorbi de generaţie în lipsa unui minim manifest estetic, în lipsa unei unităţi de program, sau credeţi că unitatea e dată tocmai de teribilisme pornografice şi obscene?

– Nu e prea tare spus „totul este invadat”? Sau că „generaţiile de după 1990 manifestă o aplecare furibundă” etc.? Nu cred că trebuie să se

372

vorbească despre generaţii („întregi”!), pentru că s-ar cădea în generaţionalizare/ generalizare uşor exagerată. Da (după două „nu”-uri precedente...), există, să zicem, un anumit număr (nu se ştie, deocamdată: par, impar, sexotradiţional sau pornominoritar...) de scriitori (unii din ei zadarnic considerând că ar fi aşa ceva: scriitori) care se dedau concreti(ni)smului libidinos, fiziologismului supurant, printre ei – e de remarcat, dar nu cu surprindere – deloc puţine „domnişoare” irezistibil falosofile care erup orgas(m)iac şi belicos în textuleţe-funduleţe dez-bikinizate. Ar fi vorba despre un exces de metapersonalitate, dacă vreţi, – chiar atunci când pare mai „plenar exprimată”, ea, „personalitatea”, fiind, de fapt, de-a dreptul şi nemilos castrată, privată de glandele beletristice. Abundenţa licenţiozităţilor, ne-normativităţilor, adică anormalităţilor lexicale nu mai pare să ţină de întâmplător şi moft şi nu constituie cumva vreun „procedeu” menit să potenţeze mesajul artistic. Din contră, în cele mai multe cazuri ele confirmă implacabil impotenţa unui oarecare mesaj jinduit şi sărăcia sufletească în hazliu-lugubrul tandem cu incultura. Bineînţeles că se înşeală cei ce văd în atare îndeletnicire un curaj deosebit, când autoraşilor li se pare că, sub aspect valoric, dânşii deja au depăşit tradiţia, pe când, în realitate, sunt încă destul de departe de a fi în stare să ajungă la gleznele ei.

Nimic nou sub soarele literaturii şi metaliteraturii. Cei care se consideră pionieri în ale provocărilor subcenturale nu sunt decât nişte second-handişti. E suficient să ne amintim – ca retro-jalonare – barem de Poemul invectivă al lui Geo Bogza sau de „revista” Pula. Asta, în plan naţional. Iar din istoria avangardei ruse reţin următorul moment picant-şocant: poetesa Nina Habias, nepoată a celebrului filosof Pavel Florenski, împreună cu soţul ei, Ivan Gruzinov, poet de asemenea excentric, dedat extravaganţelor, la începutul anului 1922 sunt supuşi unui proces judiciar (literar!), fiind acuzaţi de pornografie, licenţiozităţi, publicarea cărţilor fără permisiunea cenzurii etc. Ambii fac câte 2 luni de puşcărie în renumita închisoare moscovită Butârka. Pe linie profesională, sentinţa prevedea o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia. Cărţile lor de poeme „Stihetî” şi „Suporturi serafice” sunt confiscate şi… aneantizate.

Dar nici în plan mare, transfrontalier, tinerii noştri provocatori nu sunt originali. Spre exemplu, cu mai mulţi ani în urmă, pe prima pagină a cărţii „Funeraliile vesele” ale rusoaicei Ludmula Uriţkaia figura deja cuvântul „introdus” de basarabeni (şi) în literatura română. Este vorba de sonor-provocatorul „pizdeţ” pe care, în romanul rusoaicei, şi-l aplicase pe tricou protagonistul naraţiunii – un pictor, bolnav incurabil, condamnat. Acest suferind îşi lumină gestul cu clar-obscuritatea unui zâmbet amar, ca şi cum propriului sfârşit (în ruseşte: koneţ) potrivindu-i licenţioasa rimă pizdeţ (în sens de: gata! s-a/ te-ai zis, frăţâne!). E cazul în care utilizarea aşa-numitului lexic nenormativ pare îndreptăţită, deoarece este solicitat(ă)/ dictat(ă) de

373

necesitatea unei mai plenare expresivităţi artistice (adică, şi semantice şi emoţionale). Apoi, ca să mă refer la propriile-mi „experienţe”, voi aduce un exemplu din poezia contemporană rusă care, vă asigur, nu e deloc mai puţin supusă agresiunii obscenităţilor, decât cea română. Din miile de texte pe care le-am consultat în vederea traducerii, nu o singură dată am dat de vulgarităţi sadea (şi... sadice!), dar şi de interpretări virtuoase care „de-vulgarizau” contextele, oferindu-le nobleţe metaforică, precum în acest poem al Verei Pavlova:

„Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins? Trupul mi-l voi părăsi, precum şopârla Coada-şi lasă – zvâcnitoare inele – Şi ce îmi căutai între picioare Va trebui să cauţi între stele”. În cazurile autorilor de excepţie, utilizarea lexicului nenormativ duce la

crearea unor stiluri artistice inconfundabile. Să ne amintim de Henry Miller, de Louis-Ferdinand Céline. Dacă vreţi – şi de Ion Creangă, cu celebra sa poveste a poveştilor. Sunt cazuri în care nenormativul nu înseamnă şi nenormal, autorii operând la un înalt nivel profesionist, „impunându-i” acestei sfere lingvistice de frontieră, „periculoase”, – dar, la rându-i, bogată şi ea, sugestivă, – să „lucreze” nu în detrimentul artisticului şi eticului, ci întru accentuarea şi energizarea expresivă a acestora. Pentru că există opere care ar fi arătat cu totul şi cu totul altfel, ca stil, dar şi ca valoare, dacă ar fi fost scrise într-un limbaj steril(izat). Numai autorii care, pe lângă talent, dispun de capacităţi intelectuale, de orizont spiritual neordinare, dar şi de elementar bun simţ, pot schimba accentele, atenuând licenţiozitatea, argoticul, barbarismul lingvistic în favoarea plasticităţii artistice. (Aceasta ar fi parcă alchimia literaturii care încearcă să transforme plumbul „vulgar” în aur „curat”.)

Adevărat e că în mişcarea de la constrângere şi „vegetarianism” realist-socialist spre libertate (nu şi libertinaj) trebuie să ne aşteptăm la destule surprize, însă nu şi la completa deschidere de ecluze în faţa scabrozităţilor ordinare, care nu au probleme cu „ieşirea în lume”, ci doar cu „intrarea în literatură”. Indiferenţa faţă de limbajul artistic, deplina permisivitatea în toate genurile şi sferele sale ar însemna, de fapt, lichidarea propriu-zisă a artei, a artelor (…propriu-zise). Dar nu numai atât: ar fi atacat grav însuşi modul de a gândi şi de a simţi al omului, în particular, şi al societăţii, în general. Ar fi paralizat întregul sistem/ spectru de nuanţe semantice (nu o dată, imprevizibile, surprinzătoare) al limbajului ca stil, conotaţii (posibile, în infinitudinea eventualităţilor de corporalizare creatoare).

Incontestabil, registrul lingvistic funcţional se va modifica mereu, în iminenta alternanţă pasiv – activ, arhaisme – neologisme, casare – înnoire noţională. Însă fără a se renunţa la rigori, reguli şi siguranţe anti-jeg, anti-

374

barbarizare, anti-pauperizare lexicală (adică – sărăcie de duh). Pentru că (deocamdată?) nu există premise de a se crede că limba română va renunţa să se dezvolte, să se manifeste conform legităţilor sale fireşti, naturale (dar nu şi... naturaliste!), inclusiv în artă. Deoarece există şi vor exista suficienţi scriitori fideli unui limbaj omenesc. Ar fi şi acesta un mod eficient de a ne opune rinocerizării, ca expresie (urlată, mârâită, râgâită, fleşcăită, primitivizată, gorilizată...) a degradării în cel mai înalt grad de josnică agresivitate, cinism şi incultură.

Feed back,

nr. 8-9, 2005

375

CULTURA LA ŢARĂ

1. Când aţi participat ultima dată la o întâlnire cu publicul/ cititorii

de la ţară? Ce mai spun oamenii despre scriitori? Le mai citesc cărţile, îi respectă, mai aşteaptă ceva de la ei?

2. Ce „focare” de cultură (şcoli, biblioteci, librarii, săli de spectacole şi de cinema…, eventual cafenele internet…) mai există astăzi la sat? Cine le frecventează? Mai sunt învăţătorul, medicul şi preotul „stâlpii luminaţi” ai satelor noastre, aşa cum erau pe vremuri?

3. Ce se poate face pentru a opri degradarea culturală a satului? – De fapt, am avut două întâlniri memorabile, una mai spre începutul, a

doua – spre mijlocul anului, în satele Clişova şi Leuşeni, ambele din judeţul Orhei care, în urma reformei puse la cale de guvernarea (pre-)actuală „pro-europeană” (ce se poate descurca, probabil, doar în parametrii administrativi vechi, „cunoscuţi”; se descurcă – ceea ce nu înseamnă că se şi orientează, dumireşte ce şi cum), s-au pomenit din nou în raioane – respectiv, Orhei şi Teleneşti. În primul caz am mers împreună cu prietenul şi colegul de clasă Costică Munteanu, medic notoriu, director de centru diagnostic şi tratament în Orhei şi nu numai, pentru a-i face o vizită colegei noastre, dna Liuba Anghel, director la şcoala din Clişova (în clasele superioare, noi trei am studiat la Ciocâlteni). Costică şi-a propus să-i facă un cadou şcolii din satul natal – o bibliotecă de peste o sută de volume. Eu m-am alăturat efortului său şi, cu ocazia prezentării bibliotecii, ne-am întâlnit cu elevii şi profesorii respectivei instituţii de învăţământ. Cu această ocazie mi-am ţinut şi lectura publică în cadrul programului iniţiat şi susţinut de Uniunea Scriitorilor din România. (Pe când şi unul similar al Uniunii Scriitorilor din Moldova? Nevermore?... Pourqoi?...)

A doua întâlnire am avut-o la baştina remarcabilei pictoriţe Eleonora Romanescu, numele căreia i-a fost acordat şcolii din Leuşeni. Sigur, am oferit cărţi şi pentru acest lăcaş, căruia dna Romanescu i-a făcut un dar inestimabil – o întreagă galerie de artă din circa 100 de pânze, expuse în două săli spaţioase. E drept, mai înainte sălile fuseseră clase de studii, însă dar fiind că la Leuşeni, ca şi în majoritatea satelor noastre, scade catastrofal numărul de copii, deci şi cel de elevi... Ce să mai comentăm?...

În ambele localităţi am întâlnit oameni care se gândesc (şi) la prosperitatea spirituală. Dar, fireşte, prea puţini, foarte puţini acolo şi în pretutindenea basarabeană, pentru a putea avea motive de, cel puţin, oarecare

376

linişte sufletească, dacă nu de satisfacţie. Ce se poate face? Mai multe, inclusiv aportul descendenţilor din

localităţile date, care, la viaţa lor, au ajuns personalităţi de înalt calibru intelectual sau oameni prosperi (ar fi excelent şi una şi alta într-un dimpreună-a-fi!). Exemplele pot fi deduse, cred, din cele expuse mai sus. (E drept că subsemnatul a mai oferit o bibliotecă şi şcolii din comuna sa natală Negureni, însă – ce să vă spun? – după ce a expediat-o într-acolo, nu s-a învrednicit măcar de un simplu semn de mulţumire – scris sau telefonic... De, se mai întâmplă, însă aceasta nu trebuie să ne descurajeze. Pentru că, implicit, şi aici e înglobat un indice de prezenţă sau absenţă a culturii la sate, inclusiv în mediile pedagogice.)

Bineînţeles, pentru ameliorarea situaţiei ar fi nevoie de bani. De mult mai mulţi bani, decât aproape zeroistica sumă care se acordă pentru completarea bibliotecilor din localităţile rurale. Dar mi-e în grijă că, chiar dacă ar exista bani, ei nu vor fi investiţi în cultură, deoarece factorii de decizie – de la consilierii locali la parlamentari, miniştri etc. – se dovedesc a fi prea departe de cultură, ei înşişi învederând probe crase de lipsă de inteligenţă, de maltratare macaronică a limbii române. Iar banii nu vin tocmai din cauza unui atare personal de stat (pe loc....). Pe de altă parte, săteanul nu s-a obişnuit să investească bani, din câţi îi are, şi într-o bibliotecă pentru odraslele sale. În sate se comercializează şi se consumă sute de mii de tone de alcool, în special vin, însă (în afară de manuale, poate) nu se procură şi carte. Iar cu concertuţele şi agitaţia pro-comunistă derulate în cadrul bizarului program „Satul moldovenesc” (de ce nu pur şi simplu „Satul”? Ce, pe cele găgăuzeşti, bulgăreşti, de ruteni nu le are în cuprindere? Ei bine, să fie oricum, numai nu... românesc, satul, nu?); aşadar cu atare progrămuţ hazliu nu prea stimulezi cultura la sate, deoarece protagoniştii acţiunii sunt ei înşişi nişte mediocri, artişti de mâna a doua, ce debitează, garnisite cu „la-la-la!”, texte împeliţate, bicisnice. Să vedeţi, în cadrul „programului” nu li s-a acordat un anume rol şi scriitorilor de valoare, cărţile acestora nefiind achiziţionate pentru biblioteci, în schimb ministerul culturii şi editura „Cartea Moldovei” investind oarece sume în mormintele literaturii prutonistreane, editând „operele” mumiilor realismului socialist. Nu, în confuzia aceasta comunisto...-„pro-europeană” (să avem pardon, coană Chiriţă!) nu se vede lumină la capătul tunelului (sau... beciului?) în care nu că s-a pomenit, ci a fost şi mai înainte ţinută cultura la sat (cultura... – ce noţiune foarte puţin adecvată contextului... rural). Fără democraţie nu poate exista prosperitate culturală. Dar a vorbi de aşa ceva (biata democraţie) în Interriverania nu se prea poate. Cel puţin, în ce priveşte folosirea banilor publici, mass-media (atât de aservită puterii politice la zi... trecută), numirea în posturi-cheie a celor care le-ar merita cu adevărat. Cu părere de rău, deocamdată cultura în Moldova Estică stă sub semnul nefast al discursurilor agramate, de o cinică

377

incultură, a guvernanţilor, cu tot arsenalul lor de inepţii ce ţin (cu proteza dentară) de moldovenismul primitiv, de istoria integrată şi ingrata soartă a bietului sătean care, deocamdată, ca şi altădată, e într-o somnolenţă sau prostraţie de cvasisclav. Iar cultura înseamnă nu atât trezire, cât deşteptare – lucidă, conştientizată, asumată, angajată (special) întru prosperitate spirituală. Şi încă ceva – umilinţa şi obedienţa nu dau nicidecum cultură. Prin urmare, la cultură se ajunge şi prin curaj bine centrat şi ghidat de o filosofie civică pe potrivă. Trebuie să învăţăm nu numai a genera cultură, ci şi a combate pentru prezenţa ei. Inclusiv la sate. Dar şi la preşedinţie, în parlament, la guvern, unde mai e un atât de mare deficit de spiritualitate drept faptă, argument de la sine înţelese şi propagate (fără bicisnică propagandă de partid unic) în consens cu lumina legată de proverbul a avea patru ochi sau cel cu carte versus – parte.

Contrafort,

nr. 10, 2006

378

CE CUVINTE (NU) VĂ PLAC?

– Probabil, întrebarea trebuie „să facă abstracţie” (deocamdată) de

înjurături şi slang, despre care, sigur, nu se poate scrie/ vorbi în, doar, 1 500 de semne, precum se cere respondentului. Aici, nu scapi fără un tratat barosan/ durduliu de(spre) plăcere-neplăcere...

În ce mă priveşte, cred că nu există cuvinte care ar putea să nu-ţi placă. În sensul de (adjectiv versus verb): cuvinte urâte care pot fi... urâte. Cuvintele, ca şi copiii, nu poartă nicio vină de cum sunt/ sună şi ce spun (formă şi conţinut). Referinţele cad, toate, în seama celor care au plăsmuit respectivele parole pentru scopuri ne-plăcute.

În unele contexte, acelaşi cuvânt poate părea agreabil, în altele – din contră. Chiar demn de ură. Spre exemplu, cuvântul imperiu. Eu răspund din stânga Prutului (care sperăm să nu ajungă... apa sâmbetei), astfel că am relaţii mai speciale cu acest termen, imperiu... Sau, vă place (retro-)cuvântul ţarism? Mie unuia... – ce să mai vorbim?!...

În perioada şcolirii mele sovietice nu-mi plăcea cuvântul miciurinism. Nu ştiam explicit de ce: pur şi simplu, nu-l aveam la inimă şi punctum!... Astăzi, ca şi atunci, urăsc cuvântul colhoz. În genere, în Moldova Estică există mult mai multe motive să nu-ţi placă unele cuvinte care, aiurea, nu par decât nişte noţiuni oarecare. În stânga Prutului, toponimul Siberia sună... monstruos! Fără ca vocabula în sine să poarte vreo vină. Nu place nici „binomul” sârmă ghimpată.

Dar care dintre români are cuvinte de laudă despre vocabula vamă? Nu ştiu dacă din ne-plăcerea faţă de anumite cuvinte se pot naşte alte

cuvinte. Însă dragostea faţă de cuvinte poate izvodi cuvinte, – mi-am zis, pe când traduceam dintr-un mare poet avangardist, Velimir Hlebnikov. Acum o sută de ani, în creaţia sa el se conducea de aşa-numita „slovotvorcestvo” căreia eu, pre româneşte, i-am zis verbocreaţie. Astfel, din verbul „liubity” = „a iubi”, acest „Lobacevski al limbajului”, precum fusese numit, derivă... 500 (!) de noţiuni afine. Un exemplu demn de urmat...

Dilematica,

VII. 2007

379

CĂRŢI ŞI SCRIITORI

–Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre

cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.? – Unele cărţi ale lui Eco sau Borges. „Povestirile din Roma” ale lui

Moravia, nuvelele lui Buzzati. Dar şi „Jocul cu mărgelele de sticlă” al lui Hesse, şi „Omul fără însuşiri” al lui Musil. O parte din poezia avangardiştilor. Şi cele „11 elegii” ale lui Stănescu. Poate că şi „Singur printre poeţi” a lui Sorescu (asta aş fi vrut în... tinereţe; acum – poate că mai puţin).

– Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?

– În primul rând, o celebră revistă – „Secolul 20” din anii mei de studenţie, 1967-1972, şi de mai încoace. Iar ca apetit pentru eseistică şi teoretizare – „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută, în 1969, şi în librăria chişinăuiană „Meridiane” (cam tot pe atunci, se pusese la cale închiderea secţiei româneşti... beltristico-naţionaliste, ieşea – nu?...). Plus „Panorama poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky (până s-o am pe a mea, mi-o împrumutase regretatul Gheorghe Vodă), dotată şi cu un corpus literaturologico-exegetic extraordinar. Iar din fragedă copilărie – poate că „Prinţ şi cerşetor” de Mark Twain. Plus tot alte şi alte cărţi importante. (Să ne ierte că nu avem spaţiu să le amintim şi pe ele...)

– Care este personajul Dvs. preferat? – Eul auctorial din textele marilor scriitori şi modestul „alter ego” din

textele mele. Dar, în principiu, e Regele Solomon-Poetul. Cel cu „Cântarea cântărilor” şi Cântarul cântarelor (inclusiv – artistice). Cu Dulcineea lui biblică şi testamentară – smolita Sulamită. (Dar uite că, parcă, ajungem la... Don Quijote!...)

– Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?

– Mai rar, dar – citesc. Trimit prin poşta electronică unor prieteni... Sau editori... Soţia îmi aude mai multe texte. Apoi, public frecvent în presa literară curentă, ceea ce ar fi tot un fel de „invitaţie la lectură”. Proiectele mi le cam deconspir, presupunând că, particularizate, ele îmi sunt doar mie... apropiate, în putere, ca percepţie, concepţie, stil şi formă pe care le ai în

380

gestaţie în conştient şi subconştient. Ţin cont şi de părerile mai tinerilor colegi – a celor cultivaţi şi pricepători în literatura... transgeneraţionistă. Întreţin corespondenţă cu mai mulţi din ei, de pe ambele maluri ale Prutului (şi... internetului).

– Ce carte V-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?

– Anumite tipărituri „premiate” de juriile... injurioase de la USM, unde domneşte, bine mersi, un neobrejnevism latent, iar uneori – chiar evident, uzurpator de ceea ce s-ar numi democraţie şi valoare certă. Acolo, preconceput, rău intenţionat, insolent chiar, nu se ia(u) în seamă cărţi cu adevărat valabile pentru o atare competiţie, ci doar se aproximează în dependenţă de pe ce versant – păşunism (provincialism) // modernitate (literatură română autentică) – se află autorii, prioritate dându-se „ieri”-ului autohton, afon la ceea ce înseamnă scrisul de valoare panromânească. E o chestie „între ai casei”, autoraşi de mâna a doua, a treia. Unii juraţi cred că ar fi pe cal alb, dar, vai, nu sunt decât călare pe mârţoaga orgoliului lor de pix-erişti iremediabil depăşiţi de cărţile bune. (Altfel, nici nu se poate: un consiliu oportunist, mediocru, alege jurii pe potrivă... Şi... potrivnicie... Aţi văzut doar, la ultima primire în membrii USM, scandaloasă, numele a doi dintre talentaţii autori tineri, care nu se situează pe panta provincialilor, au fost, pur şi simplu, „ghilotinate” hoţeşte, ca la drumul mare, de nişte numărători de voturi cărora cu mare greu li se poate spune... scriitori...)

– Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?

– Primo: Nu prea. Dar, totuşi, parcă mi s-a întâmplat de două sau trei ori, fapt pentru care îmi cer iertare de... 1 000 de ori! Secundo: Şi una, şi alta, şi îndoitura, şi semnul de carte. Dar şi sublinierile, semnele cu... unghia! (Gheara... cititorului-uliu!) Aici cad de acord cu Marx, pare-se, care spunea: cărţile sunt robii mei şi eu mă (com)port cu ele la discreţie. (Dar sper să nu fiu acuzat de... marxism. Cu toate că filosofia bărbosului Karl nu e de lăsat, suscită în continuare interesul, are căutare, audienţă. Iată, pe google, la Karl Marx se dau... 2 640 000 de referinţe! E drept, la „fotbal” se deschid 18.100.000 de posibiliţi...)

– Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?

– Deja foarte multe... Am descărcat zeci de volume. Pe altele le primesc de la colegi, prieteni generoşi. Unele chiar le-am tradus graţie prezenţei lor în variantă web. Descarc şi audiobook-uri sau le primesc de la unii colegi ruşi versaţi în domeniu. Aceştia îmi trimit pagini citite de sau din mari autori avangardişti ori neo/ post/ avangardişti, printre care Aleksei Krucionîh, Nikolai Zaboloţki sau Ian Satunovski. Am primit cărţi sau părţi de

381

cărţi sonore de la mai mulţi prieteni din dreapta Prutului. Adică, nu sunt străin de respectiva fenomenologie. O accept, îi încurajez şi pe alţii să apeleze la ea. Iată, chiar zilele acestea „l-am descărcat” (f. parţial, bineînţeles) pe Saltîkov-Şcedrin care, la lectura vizuală, e cam greoi, în schimb, la cea audio, e atractiv.

– Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor? – Iertare, dar eu mă voi referi, iniţial, la ecranizarea... pe calculator!

Astfel, dacă ştii a o folosi „cu cap”, câştigă toţi, din această laică treime – autorul, cartea şi cititorul. Eu unul, care la lectură folosesc 5 dioptrii plus, sigur că, pe display, pot varia mărimea corpului de literă, ca să-mi înlesnesc plăcuta zăbavă, vorba cronicarului, cursivitatea ei. Folosesc lupa-Zoom In. Cu lupa propriu-zisă, cea cu lentilă convexă, mi-e tot mai incomod şi lehamite să trec peste pagini de cărţi sau reviste, ziare cu caracterul de literă... sub-furnicar, să zic aşa. Dar apelez, bineînţeles, şi la atare procedeu de a-mi spori eficienţa lecturii.

În ce priveşte ecranizarea cinematografică, am vrut să spun: şi – şi. Dar nu e chiar aşa. Rar de tot când (în afară de bani) câştigă şi autorul cărţii. Unii chiar se dezic de tălmăcirea cinematografică, renunţând la onorarii fabuloase. Bineînţeles, după ce existenţa materială le-a fost deja asigurată de varianta paper a respectivei cărţi.

– Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?

– Îmi imaginez interlocutorul, în primul rând ca pe un plural cât mai numeros posibil al colegilor-scriitori. Însă gustul publicului nu mă influenţează, în special după ce am tradus şi am antologat manifestele avangardiştilor, unul dintre care – celebru! – se intitulează „O palmă dată gustului public”, iar altul – pardon! – „Duceţi-vă dracului!”

– Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007. – Voi putea spune abia după Târgul de Carte „Gaudeamus”, unde mă

voi documenta direct la extrem de multele surse-edituri de prestigiu. – Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece

cu vederea sub nicio formă? – I se pot/ poate ierta talentul, chiar geniul şi nicidecum mediocritatea.

Cu părere de rău, la Chişinău se întâmplă viceversa... – Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris

Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.? – Doar atât: există scriitori români cu nimic mai prejos ca doamna

Lessing. Poate că chiar devansând-o (uşor, să zicem...).

Contrafort, nr. 11, 2007

382

RĂZBOIUL CU INTELECTUALITATEA

– În ce măsură vă afectează războiul lui Voronin pornit împotriva

intelectualilor? – Nu aş vrea să mă refer la propria mea persoană, deoarece sunt printre

cei care au deschis şi cărora li s-au deschis mai multe uşi în cultura şi literatura română (cu bună ştiinţă nu folosesc pluralul: române...). Pentru că m-aş putea considera un privilegiat (sau doar un scriitor la locul său) faţă de atâtea sute, poate că mii de intelectuali (oameni ai scrisului, actori, profesori, muzicieni, artişti plastici...) care, într-o formă pasivă, suportă această tiranie, această „teroare roşie” (e drept, oarecum în surdină, dar – trist, tragic – chiar existentă), fără a-şi pune (ridica) vocea, harul contra anormalităţii. Sigur că afectează, când vezi-auzi ce specimene groteşti vorbesc despre adevăr, limbă, istorie română... În fond, despre orice ar trăncăni agresivii de ei, de fapt îşi dau pe faţă ignoranţa, retardarea şi – credeţi-mă – lipsa de şansă de a mai fi prezenţi în istoria şi politica panromânească, dar, în primul rând – în cea din Moldova Estică. După alegerile locale, relictele (sinonim: rămăşiţele) au intrat într-o stare de agonie şi agresivitate, augmentate de iremediabilă ignoranţă. Eu unul cred că tinerii nu sunt cu Odiosul, deci – nici viitorul nu e cu comuniştii. (Este exclus să nu priceapă aceasta şi ei, secerociocăniştii din – iată! – timpurile Internetului! Ce anomalii, Doamne...)

Starea de urgenţă,

XII.2007

383

PÂNĂ CÂND ARHIVELE KGB-ULUI RĂMÂN ÎNCHISE…

– Ar trebui intelectualii, scriitorii, jurnaliştii, artiştii plastici,

politicienii care au colaborat cu kgb-ul sa deţină funcţii de răspundere în stat sau nu?

– Până când, în Interriverania (şi nu numai), arhivele kgb-ului rămân închise – pare-se pe şaptezeci şi ceva de ani înainte, sau aşa ceva, – atare problemă se pune în... pustiu. Au mai încercat şi alte mijloace mass-media să o elucideze, însă totul s-a terminat, precum era de prevăzut, în coadă de peşte (şi de... presă). Şi-apoi, dacă în România securiştii, inclusiv generalul Pleşiţă, care l-a terorizat pe Paul Goma, umblă liberi pe unde doresc, unii fiind chiar deputaţi, senatori, alţii – şefi mari în diverse instituţii, majoritatea absolută – cu pensii grase de la stat, ce să mai vorbim de atare subiect la Chişinău?...

Dar să aduc un exemplu, dacă poate ajuta la ceva... În decembrie anul trecut, cu un grup de colegi bucureşteni, am vizitat

Polonia, iar la Poznan am fost primiţi şi la Institutul Memoriei Naţionale (are 4 filiale, în care se păstrează, ni s-a spus, 90 de kilometri de... dosare!), Institut care este „geamănul” CNSAS-ului. (Am vrut să spun geamăn-dioscur, dar ajungeam, involuntar, spre... obscur...) A fost formulată, de către noi, cam aceeaşi întrebare, la care veni, neamânat şi oarecum... descurajant, parcă, răspunsul: „Dacă respectivii foşti colaboratori recunosc public acest lucru, dânşii au dreptul să ocupe posturi, funcţii, inclusiv – importante” etc. Ceea ce mă făcu să merg mai departe (înainte, îndărăt?...) şi să plusez la precedenta interogaţie: „Prin ce aţi reuşit să faceţi – pedepse, iertări, – dar şi prin atitudinea cetăţenilor, în general, faţă de memoria naţională, faţă de ex-colaboratori, ar reieşi că societatea poloneză e una caritabilă sau, din contră, – răzbunătoare, punitivă?” Interlocutorii noştri de la IMN – erau vreo 5 – schimbară priviri între ei, unii zâmbiră politicos-surprinşi, însă nu găsiră un răspuns. Ca un numitor comun. Arătau, mai curând, cam derutaţi de un... echivoc comun... Ceea ce-l făcu pe criticul literar, profesorul Mircea Martin, să constate: „E o întrebare ce ar ţine de metafizică...”

Posibil, şi de metafizică. Dar e(ra) o întrebare. La care nu se poate găsi deloc uşor un răspuns. Sau – în genere vreun răspuns care să-i mulţumească pe cei mai mulţi, în special pe jertfele securităţii...

P.S. (la acest răspuns): Dar să nu uităm că, atât în Polonia, cât şi în România, arhivele securităţii sunt, se zice, deschise, accesibile (în stânga

384

Prutului – ne-e-et! – încă). Cam aşa este (în afara parantezelor, adică – în România şi Polonia), dacă nu chiar sută la sută. Din varii motive: distrugeri de dosare, aranjamente, o mână spală pe alta... (De, dosarele sunt cam prăfoase, unele de-a dreptul... murdare şi e bine să se respecte igiena...)

– De ce unor moldoveni le este frica sa-si exprime in public părerea asupra realităţii in care trăiesc? De ce unii moldoveni influenţi care au puterea de a face ceva spre binele tuturor, nu fac nimic? Cum comentaţi frica moldovenilor faţă de poliţie, faţă de organele de drept, faţă de conducerea acestui Stat, Indiferenţa moldovenilor, retragerea lor în propria cochilie unde suferă intr-o tăcere veninoasă pană la uitare?

– Pentru că exprimarea e un act public, iar renunţarea la el ţine de laşitate. De cele mai multe ori. Şi de lehamite?... Probabil. În mai puţine cazuri, totuşi. Dar de ignoranţă, lipsă de caracter şi ceea ce se numeşte „a nu şti pe ce lume trăieşti” – mai totdeauna. Numai un popor cultivat râvneşte a-şi expune, franc, problema. Dar în cvasianalfabetismul societăţii basarabene este greu să pretinzi curaj, caracter, atitudine...

În fine, problema e şi mai gravă: dacă poltronii nu cutează să ia atitudine publică, de ce nu o fac în anonimatul votului?... Asta e buba... Buboiul... Puroiul unei societăţi bolnave, grav afectate în timpurile imperialismului rus, comunismului ruso-sovietic (şi, iată, celui autohton...). Şi toate astea se leagă, grav, cu ceea ce spusese încă Dimitrie Cantemir: lenea moldoveanului la carte. Un leneş la carte nu poate fi (în vecii vecilor... mă tem) un om liber. Oricum ai da-o, libertatea ţine de spirit, se alimentează din spirit. Şi nicidecum din ignoranţa gloatei şi sfertodoctismul politicienilor made in... ştiţi dumneavoastră unde... Într-o societate în care nu se cumpără cărţi şi nu se citesc, nu se poate vorbi de independenţă, libertate... Doar cartea şi iar cartea este Psihologul care-i poate insufla unui Popor curaj, atitudine răspicată, motricitate spirituală, de caracter – întru libertate! Şi independenţă. Faţă de Rusia şi cozile ei de topor aborigene.

Stare de urgenţă,

nr. 2, 2008

385

IMAGINE ŞI MEMORIE (Filmul românesc în URSS şi după obştescul

sfârşit al acesteia)

Odată ce internetul ne permite a-l exploata (...explorându-l), – de ce nu

am face-o? – mi-am zis (şi de data aceasta – a infinita), – astfel că, de cum mă pomenii în poştă cu chestionarul, mă scărpinai mai jos de creştet – putea fi frunte, putea fi ceafă, – meditai niţel, apoi – dă-i cu degetele pe clape! (Ca să nu-mi trag... clapa!) Apăs, a test, pe taste, exprimând gratitudine pentru invitaţia de a răspunde, ceea ce nu ar însemna – şi a da seamă – despre starea cinematografiei româneşti în timp, spaţiu, pe ecranele din sălile lumii, dar şi pe ecranul memoriei noastre (mele). Zic (ţac-ţac! – înfundat – pe computeroclaviatută) că, stimate coleg, nu ştiu dacă ar trebui să mă prenumăr şi eu printre cei indicaţi a se da cu părerea, pentru că nu aş cam avea... căderea, niţel metaforic deraind, deoarece, cât m-am aflat în hiperlargul lagăr numit de ONU – Uniunea Sovietică, nu prea mi s-a oferit ocazia să vizionez şi filme româneşti. Abia de văzui câteva, dublate în ruseşte, fireşte (...nefiresc?), primele din care îmi apar la orizonturile memoriei fiind „Dacii” şi „Cântecele mării” (acesta – cu Dan Spătaru). Apoi, ne-dublat, pentru că e... sugestiv-mut (filmul, în mini-serial) – Omuleţul lui Gopo în toate ipostazele sale hazlii-sagace. Dar, am zis-scris în acel scurtisim răspuns, poate că tocmai din acele restricţii [în RSSM nu se aduceau filme româneşti sau doar – foarte rar, pe când în alte oraşe urss-iste – turkmene, uzbece, baltice, ucrainene, siberiene etc., etc., cât ţinea barosana URSS, minus (pentru rulare) RSS Moldovenească, se putea merge la filme din dreapta Prutului]; am zis-scris, că poate tocmai din acele restricţii s-ar putea toarce !nu... (s)toarce] un răspuns; unul, dacă nu mai special, ceva mai atipic, odată ce, astăzi, în lume e atât de în vogă atipicitatea.

Şi ce bine e să fii înţeles, dar şi... subînţeles!... Pentru că „Luceafărul”, în persoana colegului-prieten, îmi răspunde, încurajator: „E clar că nu toţi am văzut toate filmele RO. Aşa că răspunsurile sunt oricum aplicate unei părţi a cinematografiei. Deci nu te sfii!”

Se cam ştie: nu sunt un sfiicios. Unde mai pui că aria se augmentează, acea parte a cinematografiei româneşti trecând, deja, de... hotarele fostei URSS! Iar după căderea colosului roşu bineînţeles că am vizionat deloc puţine filme româneşti, unele – în reluare, de peste neguri de timpuri şi săli de proiecţie. Periodic, Ambasada României la Chişinău organizează

386

festivalurilor de cinematografie naţională. Apoi, televizorul. Oricum, la Chişinău, am şi 7 canale/ posturi româneşti. Adică, nu mai... postesc! Precum cu URSS şi programul ceauşist TV, de două ore. Astfel că nu mă... sfiiesc. Îndrăznesc.

Dar să reiau firul, de unde îl lăsasem – de la celebrul regizor al Omuleţului (nu-mi vine să-l pun, „corect-gramatical”, între ghilimele; poate doar să dau cu cursiv... Omuleţul) – Ion Popescu-Gopo, pe care aveam să-l cunosc, pe 4 septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi scriitorului Arcadie Donose, basarabean de origine. Acolo şi tot atunci, făcut-am cunoştinţă şi cu Matei Vişnec, ce venise să se vadă cu Teo Chiriac, mai tânărul meu coleg de la Chişinău, cu care fuseserăm la mare, la Mamaia. Alţi prieteni cu care ni se permisese pentru prima oară să intrăm în România erau Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, însă pe ei Bucureştiul, în acea zi, îi chemase în alte case, la alte întâlniri cvasiclandestine. Iar Vişnec... – aflai cam peste două-trei săptămâni, de la „Europa liberă”, – avea să rămână în Franţa... Unde a fost să-l revăd abia în 1996, la Festivalul de la Die...

Dar odată ce ne referim la cinematografie, să ştiţi că apariţia în faţa noastră a distinsului bărbat Ion Popescu-Gopo a echivalat cu un adevărat eveniment! Plus felul dumisale degajat de a comunica, lipsa ifoselor, absenţa oricărei umbre de aroganţă. Ba chiar mi-a propus, mie şi soţiei Zinovia, să lăsăm pe o coală de hârtie câte o trăsătură, o linie de creion, oarecare şi de orice orientare a vectorilor, pe care domnia sa, marele regizor şi desenator al animaţiei (filmice) mondiale, fără a ezita, decât două-trei clipite, cu o îndemânare uluitoare „completă” acea pereche de linii a noastră, până apăru o figură umană expresivă. Acesta este autograful extra-cinematografic pe care îl avem de la domnul Gopo, om şi artist fermecător pe care, peste un an, l-am reîntâlnit la Chişinău, unde turna ceva la „Moldova-film” şi unde, uneori, venea, cu oarece precauţie, la tumultoasele adunări de „Jos comunismul!” de la Teatrul Verde sau din piaţă ce avea să fie numită a Marii Adunări Naţionale. Acesta era Ion Popescu-Gopo, marele regizor împovărat-înaripat de premii importante, de pe la Cannes, Tours, San Francisco, Karlovy Vary... Da, şi la Moscova, în 1965. Poate că acesta şi-i făcu Omuleţul (cu... O mare!) răspândit prin sălile de cinema de la Tallin până la Vladivostok, peste multe fuse orare, pe a şasea parte din lume... cam ruptă de lume, URSS.

Aşadar, în ex-sovietism văzusem şi Omuleţul lui Gopo. Mă impresiona acel Homo sapisens care avea o maşină de dactilografiat ce rula, sus-jos, pe un... stâlp de piatră, pe care lăsa litere. Ţin mine episoadele respective, deoarece eram student la jurnalism şi visam să am şi eu o maşină de scris. „Olimpia”, „Erika”, „Diplomat”... Poate că şi „Moskva”, pentru că exista o atare marcă de două parale, dar care costa bani grei, pentru un student...

Apoi, vă spuneam, am vizionat şi filmul „Dacii”, căruia studenţimea

387

chişinăuiană ia făcut casă de invidiat! Ne emoţiona, ne identifica, ne retro-exprima-releva, ne făcea să fim mândri... Era cu adevărat impresionant, filmat maiestuos, bogat în imagine, culoare, mişcare, fervoare... Nu treceam cu vederea, ca spor de satisfacţie, că este o coproducţie româno-franceză. Astfel că, pe când ieşeam de la film, ne ţineam oarecum uşor-nefiresc, de parcă am fi fost înşişi noi cei... coborâţi de pe ecran... De, juneţe, cu felul ei de a înţelege, mai ales într-o ţară a fărădelegii – URSS. Multe simţeam atunci, prin 1967 sau 1968. Istorie. Dar şi poezie. Era o poetică a evenimentului, aş zice.

Apoi o altă coproducţie, de data aceasta (aceea!) româno-sovietică – de aia şi era „permisă” la Chişinău! – „Cântecele mării”. Cine nu ar fi mers să-l vadă-audă pe Dan Spătaru, atât de popular şi în stânga Prutului? Plus că, exact cam pe atunci, sau – cu un an în urmă, la sfârşit de iulie 1970, în Teatrul Verde din capitala RSSM concertase – de necrezut! – celebtrisimul ansamblu „Mondial!” Mamă, mamă, ce mai scandal şi dureri de cap pentru autorităţile bolşevice! S-a lăsat cu confruntări dintre miliţia călăraşă şi spectatori, după care unii studenţi, dintre cei mai fervenţi şi remarcaţi, au fost exmatriculaţi din instituţiile de învăţământ. Printre ei – şi Mariana Ababii, colega noastră de grupă la jurnalism, care, urcând pe scenă, îl încleştase pe Mircea Drăgan, se pare, într-o îndelungă şi disperată îmbrăţişare. Îmi amintesc că, în acea seară de 31 iulie 1970, la un moment dat miile de spectatori prinseră a striga: „Pe harta Europei! Pe harta Europei!” Aceasta era melodia pe care bravii „Mondial”-işti ezitau să o cânte la Chişinău, neexclus – la sugestia, la „doleanţa” ideologilor mărunţi cu ochelari de cal (...asin, catâr, măgar?...): ...ştiţi, dumneavoastră, să nu care cumva... oarece interpretări subtextuale... subversive... Însă, la nestrămutata şi insistenta cerere a publicului exploziv-ne-concesiv, „Mondialul” cântă şi „Pe harta Europei”, care se termină, în poemul lui Minulescu, astfel: „M-am căutat pe hartă, dar nu m-am mai găsit”... Pei, Satană! (care umbli la hartă)... Jos labele de pe harta României!... Fraţilor!... – astea, apoi făclii din ziare aprinse, şi miliţie călăraşă, nervoasă, derutată, dând cu pieptul cailor în pieptul mulţimii de tineri supraexaltaţi...

Şi încă un retro-moment cu filmele amintite: vedeam actori de excepţie, mari, – Amza Pellea, Emil Botta, Mircea Albulescu, Ion Dichiseanu, Ştefan Bănică, alţii.

Şi iată-ne în zilele noastre. Pentru noi, basarabenii, oarecum răzbunător, recuperator e ceea ce ţine de arta cinematografică românească. Şi în sălile de cinema, şi la televizor eu unul am privit şi „Moara cu noroc”, şi „Pădurea spânzuraţilor”, „Răscoala”, „Hotel de lux”, „Senatorul melcilor”, „California Dreamin’”... şi altele, din filmele premiate la festivalurile internaţionale sau nominalizate la premii importante. Apoi – „Nunta de piatră”, „Moromeţii”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „O noapte

388

furtunoasă”, „Liceenii”, „Maria Mirabela”, „O scrisoare pierdută”, „Titanic vals”... Iar printre regizori, nume într-ales: Ciulei, Călinescu (Paul), Pintilie, Mureşan, Daneliuc, Piţa, Nemescu...

În fine, ce înseamnă ceea ce ziceam mai sus – răzbunător, recuperator –, calificative care s-ar potrivi şi pentru cinematografia română, în mare (...şi în general)? Să mă rezum la un singur exemplu. Astfel, în una din celebrele, influentele publicaţii ruseşti, „Komersant”, citesc (arhiva google), într-un număr din august anul trecut (autor: Andrei Plahov): „Marea cinematografie română” (titlu) – „În cinematografia secolului 21 au apărut două noi ţări „fierbinţi” – Argentina şi România (...) Ceea ce a devenit Argentina pentru America Latină, devine România pentru Europa de Est. Adică, o Mecca a cinematografiei. Iar pentru Occident – aceasta e o ţară acut-la-modă, în sens cinematografic, bineînţeles, dar poate – nu numai. Gloria de a fi descoperit cinematografia românească i se atribuie Festivalului de la Cannes care, într-adevăr, a făcut mult pentru aceasta. Însă nu doar el. Acum patru ani, premiul special al Festivalului de la Locarno i-a fost acordat filmului lui Călin Netzer «Maria», iar Diana Dumbravă, protagonista, a fost desemnată drept cea mai bună actriţă. Atunci românii, la acel moment încă nealintaţi cu distincţii internaţionale, au chefuit noaptea întreagă. Acum, însă, după ce la Cannes un film românesc s-a învrednicit de «Palme d’or», iar Cristian Mungiu i-a pus pe tuşe până şi pe fraţii Cohen, cultul s-a constituit definitiv”...

…Ştiu că este plăcut să citeşti aşa ceva, iar textul e cu adevărat admirabil – ca obiectivitate, căldură, simpatie (ceea ce se întâmplă rar de tot din partea ruşilor! – poate doar când mai e vorba de fotbalul românesc... Nu însă şi de gimnastica românească...), – însă restricţia de spaţiu îmi impune rezumarea la atât, doar. Sunt suficiente, cred, şi aceste câteva trăsături, pentru a se înţelege că, astăzi, cinematografia română este una demnă de toată atenţia şi îndreptăţeşte cu asupra de măsură iniţiativa-chestionar a Revistei „Luceafărul”.

Luceafărul,

6.IV.2008

389

PORTRETUL SCRIITORULUI ROMÂN

– Revista Luceafărul îşi propune să realizeze un portret-robot al

scriitorului român din toate timpurile. Vă rugăm să contribuiţi la acest portret scriind (ordinea nu are importanţă) cinci epitete care definesc cel mai bine, în opinia dumneavoastră, scriitorul român.

– Dotat (cu har, dar şi cu ceva... dotă), Inventiv (în creaţie, dar şi... supravieţuire), Profesionist, Modern (la timpul său, dar şi peste timpuri), Muncitor (inclusiv... extra-scris).

Luceafărul, nr. 11, 2008

390

RĂSPUNS LA TREI ÎNTREBĂRI (…pierdute…) ALE IOLANTEI MALAMEN

1. Recenta mea carte e una de eseuri, apărută la Ed. Institutului

Cultural Român: „A opta zi” (Cosmograme). De ce acest titlu? „Mă ajută” să răspund N. Berdiaev care scria: „Arta omenească e un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţă nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta. A fi om în chip deplin, e a trăi în extazul celei de-a opta zile, care deschide mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna Sa”.

Dar până la acest moment, în 1977 definitivasem un volum de poeme (apărut în 1983), intitulat „Sâmbătă spre duminică”, în care sunt şi versurile: „noaptea spre duminică trăind-o / ca pe a opta zi / din săptămână”.

2. Mă voi referi doar la componenta basarabeană a (pan)literaturii române. O parte din autori recuperează, întru convertire-sinteză artistică sau memorialistică, experienţa lor mai specială, trăită-acumulată într-un funest imperiu – URSS. (Eu unul am scris o carte intitulată „Copil la ruşi”.) Respectivele însemne se pot remarca, mai ales, în câteva reviste de înaltă ţinută... româno-europeană: „Contrafort”, „Sud-Est” şi „Semn”, aceasta editată la Bălţi.

3. Am încheiat o carte de nuvele scurtisime, dar de o respiraţie... supradimensionată, să zic, în care realitatea „evadează” în fantastic. Am numit-o „Ruleta românească”. Unele texte le-am publicat în „România literară”, „Ramuri”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Apostrof”, „Familia”, „Convorbiri literare”, dar cele mai multe, mensual, – în „Contrafort”.

Luceafărul,

mai 2008

391

SCRIITORUL ŞI BIBLIA

– Când aţi descoperit prima dată Biblia şi pe Dumnezeu? – Foarte parţial, în copilărie, din câte am putut înţelege din predicile

preotului, din ghiersurile corului bisericii din comuna mea natală Negureni, judeţul Orhei. Asta se întâmplase până la vârsta-mi de 12 ani, după care locaşul sfânt a fost închis. La începutul anilor 60 ai secolului trecut, bolşevicii declanşaseră o campanie acerbă contra clerului, contra credincioşilor. Ateismul devenise parte componentă a... tot, în URSS, RSSM etc. Astfel că noi, copiii, eram supuşi... împăcătoşirii. Elev, apoi student, mă văzui nevoit să umblu le orele de aşa-numită educaţie fizică în... trei „ex”-biserici, care fuseseră transformate, păgâneşte, în săli de sport: la Chiţcani, Ciocâlteni şi Chişinău... (Cea din Negureni devenise un fel de muzeu al satului, dar, mai adevărat spus, – muzeu al satului sovietic deznaţionalizator.) Astăzi, spre bucuria noastră şi slava lui Dumnezeu, toate aceste locaşuri, deopotrivă cu alte sute de biserici din Republica Moldova, au revenit la menirea (şi memoria) lor supremă – cea de slujire a ortodoxismului.

Iar Biblia aveam s-o descopăr deja student fiind, aflând-o pe la unii prieteni mai în vârstă, care mi-o împrumutau.

– Ce incidenţe sau experienţe are viaţa dvs. cu sacrul? În ce sens v-a influenţat creaţia proprie legătura cu Dumnezeu (dacă ea funcţionează) şi cât datorează viaţa dvs. acestor conexiuni cu Cerul?

– Abia acum, la cam generalizată cărunteţe, conştientizez că, de fapt, evident sau tainic-implicit, în scrisul meu există contrapuncte biblice. Sentimentul testamentar apostolicesc domină istoria generală a lumii şi memoria „personală” a omului, deci şi a scriitorului. Iar acesta, scriitorul, încearcă să afle motivaţia fiinţării universului în toate componentele sale de taină fizică, metafizică, transcendentală, enigmatică, ba chiar de-a dreptul miraculoasă, ca supra-istorie, supra-memorie-conştiinţă-subliminal. În „demisolul” (underground-ul) aceleiaşi istorii generale etc. – omul (poetul, filosoful) este solicitat, dihotomic, atât de ademenitoarele vise, idei sublime, cât şi de cotidianul gri, nu de puţine ori dezagreabil, agresiv; angajat atât de enigma metafizicului, transcendentalităţii, cât şi de neaşezările sociale, stupizeniile politice, toate astea ca expresie şi evidenţă a intrinsecilor contradicţii incluse, predestinat, în cursul existenţei şi destinului uman.

Însă omul (filosoful, poetul) încearcă a se împotrivi „stării (sale) de jos” (subcereşti, cu adevărat!) şi iată-l, prin efort raţional, prin har şi voinţă,

392

situat ceva mai sus, însă de asemenea – predestinat, spuneam – între (şi în) determinări naturale, „palpabile”, şi – altele – tainice, posibil divine; între (şi în) alb şi negru, lumină şi întuneric, acceptul şi dezacordul dualităţii dihotomice a cosmosului. În dualitatea tainei tainelor fiind aneantizat, pentru totdeauna, şi eventualul răspuns la capitala interogaţie/ nedumerire referitoare la absurdul dualism – de ce, adică, lumea e lăsată a fi coruptă de demon, dacă Domnul e omniprezent? Altfel spus (de Victor Segalen): „Şocul contrastelor eterne”...

– Consideraţi valoarea literară un substitut, un mijloc sau o complementaritate a divinului?

– „Mă ajută” să răspund celebrul cugetător Nikolai Berdiaev care scria: „Arta omenească e un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţă nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta. A fi om în chip deplin, e a trăi în extazul celei de-a opta zile, care deschide mereu ciclul primordial pe care Dumnezeu l-a pecetluit cu odihna Sa”. Iată de ce am şi intitulat una din recentele mele cărţi de eseuri „Ziua a opta”. A apărut la Editura Institutului Cultural Român. Însă până la acest moment… 2008, în 1977 definitivasem un volum de poeme (apărut în 1983), intitulat „Sâmbătă spre duminică”, în care sunt şi versurile: „noaptea spre duminică trăind-o / ca pe a opta zi / din săptămână”.

– Apreciaţi psalmii Regelui David doar ca artă liturgică, sau şi ca poezie politică?

– Sincer vorbind, nu m-am gândit la atare relaţionare, dar acum, pus în faţa interogaţiei, îmi dau seama că mi s-a întâmplat aşa ceva, adică – şi „ingerinţa” politicului în fapta legată de Psalmi... În 1991, la Chişinău, am editat „Cântarea cântărilor” (versiunea lui Corneliu Moldovan) – în stare de urgenţă. Adică, atunci se simţea o acută penurie de carte românească, de text în româneşte în Moldova Interriverană, şi, la editura „EUS”, ne-am gândit să lansăm o colecţie de „Poezii de duminică” accesibilă cât mai multor solicitanţi. Tirajul mediu era de 10 de mii de exemplare. Prin urmare, şi publicarea „Psalmilor...” a fost o comandă... politică de... contracarare a politicii antiromâneşti.

Dar, în stare firească, prefer să savurez frumuseţea psalmilor fără a-i... învenina politiceşte.

– Ce relaţii actuale aveţi cu Biblia? – Biblia e un abur, o atmosferă în care se întâmplă simbioza dintre

instinctele, impulsurile cognitive şi inevitabilei în-minunări. A(le) spiritelor elevate, înainte de toate. Care îşi pun, continuu, aceeaşi problemă – a divinităţii, – ştiind ab initio că nu vor găsi un răspuns (plauzibil). Religia mi se pare o combustie fără de care omul nu poate trece prin viaţă, prin propriul destin şi prin Destinul Cosmic. Religia este imbold, propulsie, cale fără început şi fără sfârşit.

393

Apoi, probabil, din Biblie nu se ia cunoaştere, ci alinare, atenuare a neliniştilor existenţiale, a deznădejdilor în faţa neantului, care poate fi chiar Dumnezeu, sau altceva – dar NU POATE SĂ NU FIE. Pentru că infinitudinea cosmică înseamnă, în principiu, lumină, viaţă. Da, şi vid, şi întuneric. Totul intercomunică. Totul e necesar. Întru întreţinerea Misterului.

– Ar fi posibil să se reactualizeze vreodată dimensiunea profetică a literaturii, în sens biblic?

– În acest domeniu, în omnidomeniu, îmi vine să zic şi să scriu, omul, inclusiv plăsmuitorul de literatură, poate „participa”, poate fi prezent doar cu o foarte puţină cunoaştere, conştientizare, revelaţie, intuiţie, creaţie, cu o cvasi-cvasi-„certitudine”. Aici, omul, scriitorul, conştiinţa sa, e/ sunt în crisalida misterului, în aerostatul acesta al înfiorării depline, când te gândeşti la cele de care, spune confratele, gândul se înspăimântă. Astfel că răspunsul franc ar fi: greu de spus... greu de crezut în vreo atare... reactualizare...

– Are vreo şansă cultura de mâine să redescopere rădăcina comună a sacrului originar şi în ce sens?

– Mă tem – drept componentă a lui: NE TEMEM! – că, din câte se vede, se ştie, se întâmplă, religia poate deveni tot mai mult (..acut) o epifenomenologie ce influenţează tot mai puţin conştiinţa omului, filosofia socială, prezentul, viitorul. Aşa se arată, în vagă fulguraţie, lucrurile pe fundalul relativismului (post)modern. Tribulaţiile etico-axiologice ale contemporaneităţii creează confuzii (şi „trasează... perspective) tot mai înceţoşate. Altfel spus, şi ceva mai accentuat (dureros), – omul e cu simţul transcendenţei tot mai aplatizat. Simţul religios este într-o prelungită etapă de conversie. Poate şi din motivul că pământeanul e descurajat de faptul că nu are acces la adevărul universal. Şi nici nu va avea…

Viaţa Românească,

nr. 8-9, 2008.

394

ÎNTREBAT DE „aLTITUDINI”

– La ce carte/ cărţi v-aţi propus să lucraţi în vara 2008? Adică:

vacanţa de vară e pentru dvs. o perioadă bună de lucru sau dimpotrivă? Aţi avut în alţi ani spor la scris în vacanţa de vară sau nu? Dacă da, ce-aţi scris?! Şi dacă nu, ce altceva aţi făcut?!

– Acum mai multe veri, încă din... secolul trecut, aveam impresia că lunile-dric ale respectivului anotimp – iulie, august – ar fi cele mai propice, mai generoase pentru învăpăiata manifestare a însăşi inspiraţiei sau, doar, a pasionalităţii creatoare. În pofida vipiei, ca şi înfiorat, „apucat”, emoţionat, mobilizat într-un grad neobişnuit, puteam să scriu până pe la ora 4-5 spre zori. Aşa mi s-a întâmplat, în crucea verii anului 1989, să elaborez prima variantă a volumului de eseuri „Şlefuitorul de lentile” pe care, însă, aveam să-l duc la condiţia „bun de tipar” abia peste mai bine de zece ani. Pentru că la emendaţia acelei prime variante deja nu mai aveam combustia, aproape miraculoasă, a ceea ce numisem, mai sus, văpaia (sau, poate... vipia... vipera) inspiraţiei, înfiorării, entuziasmului ce te antrenează şi te susţine în practica scrisului. În acea vară, în Moldova transpruteană, interveniseră lucruri colosale – rupturile de timpuri, istorie, ideologii, ne mobilizam în zguduitoare manifestări de „Jos comunismul!”, imperialismul ruso-sovietic... În 31 august am recăpătat alfabetul latin, tricolorul...

În genere, însă, vara mi-ar fi ca şi predestinată, şi astăzi (deja în secolul XXI...) pentru intensităţi stimulative legate de scris, pentru o stare de spirit aparte. Numai că de la un timp (de la o vară încolo, încoace...) deja o încep de unde încheiam în – hai să zic – adâncile-mi juneţi din secolul trecut – mă scol pe la 5, prind a lucra pe la 6, până în primele două-trei ore ale după-amiezii.

Însă niciodată nu am confundat vara ca timp (obişnuit) pentru munca literară cu – vacanţa. De merg undeva la odihnă – doar mă odihnesc, „evitând” aproape programatic angajamentele-mi „de bază”, zise, uşor emfatic, de/ întru creaţie. Mă rezum doar la careva note, schiţe sumare de viitoare texte. E drept, vacanţele nu-mi sunt de lungă durată, după ele reuşind, de cele mai multe ori, să revin la starea biopsihică mai specială – cea de intensă reangajare în practica semnificantă, să zic aşa, – a scrisului, literaturii, în general.

În ce priveşte vara curentă – iunie deja neantizat, iulie prezent şi august viitor, – a trecut, trece şi va trece în nemijlocite angajamente... duet cu unele

395

edituri, la care urmează să public volumul de proză scurtă „Ruleta românească” (de altfel, viitoare carte „mi s-a arătat”, în mod... sinoptic... „tradiţional-personal”, în vara trecută, când am şi scris o parte din texte); pe cel de poeme „Din sens opus”, romanul memorialistic (...amintiristic) „Copil la ruşi”, cartea de eseuri „Românii, enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, unele volume de traduceri din operele lui Hlebnikov, Maiakovski – la care am lucrat şi estivalele premergătoare. Din vreme în vreme, completez cu traduceri noi o vastă „Panoramă a poeziei avangardei ruse” (peste 200 de autori). Apoi, îmi scriu textele pentru rubricile din revistele „Contrafort”, „Ateneu”, „Sud-Est”. Adică, aş putea spune că, şi în 2008, trăiesc o vară... obişnuită, conformă cu un ritm, o intensitate sinoptică scripto-existenţială pe care le-am cunoscut deja, pe care mi le doresc. Cred că vara mă ajută să rămân consecvent cu mine însumi.

Ion Bogdan Lefter / aLtitudini,

VII. 2008

396

VASILE VASILACHE, IN MEMORIAM

– Ne-a părăsit, în iulie curent, cel care părea eternul nostru sfătuitor,

filosoful literelor basarabene, prozatorul Vasile Vasilache. Autorul „Poveştii cu cocoşul roşu” a fost şi o prezenţă remarcabilă, de o originalitate distinctă, în peisajul nostru cultural. Ce moment, ce întâmplare cu şi despre Vasile Vasilache aţi putea evoca?

– Percuţia de sumbru ecou al ostracizărilor la care a fost supus Vasile Vasilache, începând cu anul 1966 – cel al apariţiei „Poveştii cu cocoşul roşu”, – avea să se potolească, dar nici atunci definitiv, abia peste douăzeci de ani, la a doua – în fine! – ediţie a romanului (1986). Astfel, e lesne de înţeles că, în 1974, nu ar fi fost cea mai fastă perioadă, pentru ca scriitorul să-şi dovedească din nou prezenţa de spirit, definită, nobil, prin – curaj civic, profesional, atitudine de solidaritate cu mai tinerii colegi – tineri ce prinseră a trezi nemulţumirea „organelor”, dar numai...

De ce această introducere?... Pentru că, pe 1 septembrie 1974, apăruse un scandalos articol al lui Em. Bucov, intitulat chiar aşa: „De ce?” Ajuns la 65 de ani de viaţă, neştiind să îmbătrânească înţelept, frumos, neogoitul ex-Radu Vasile îşi zise să-şi auto-facă un cadou, negăsind nimic mai potrivit, decât să atace scriitorii mult mai tineri, care abia intrau în literatură sau se aflau în preajma primei cărţi sau deja editaseră volumul de debut, astfel că ticlui acel revoltător „De ce?”, prin care şicana nefofiţii, le făcea din deget (sau din bastonul dungat – ca agent de circulaţie, ce se dorea, în literele dintre Prut şi Nistru), invoca metoda-panaceu a realismului socialist, directivele partidului etc., de la care, reieşea, tinerii deviază... Ce să mai vorbim?! – atât de triste şi de cunoscute lucruri...

Pe atunci, aveam în atribuţii sectorul artă-literatură la „Tinerimea Moldovei” şi, susţinut de redactorul-şef Alexei Ciubaşenco, căutam potenţiali scriitori, care ar fi cutezat să-i dea replică omnipotentului, se părea, Em. Bucov. Dar trebuie s-o spun – peste, iată, trei decenii jumătate – cota temerităţii printre slujitorii muzelor scrisului în RSSM se dovedi a fi una – cum să zic? – lamentabilă, mai că inexistentă. Cu, doar, o excepţie, două... Cei mai mulţi dintre condeierii deja afirmaţi, cu anumit nume şi, poate, reputaţie, s-au blindat, brusc, după dubiosul „Să mai aşteptăm....” sau „Să mai vedem...” În arenă a îndrăznit să apară doar (gladiatorul!) Vasile Vasilache! Care, se ştie, la acea vreme – dar în care alta? – nu era mângâiat pe creştet de autorităţile obtuze; scriitorul se afla, încă, în perioada de cvasi-

397

interdicţie a numelui său în mass-media. Nici nu avea atuurile pe care le invoca ziaristul Lazăr Ghelman, care fusese şi el printre foarte puţinii ce avuseseră temeritatea să reproşeze „De ce?”-ului şi să-i spună lui Bucov că, adu-ţi aminte, Emiliane, – eu te-am publicat primul, cu acordul Partidului Comunist Român (chiar aşa apărea în text), pe când erai tânăr şi te mai numeai Radu Vasile, dar, astăzi, iată, camarade, ai luat-o hăisa, ataci tinerii, îţi faci de cap... Iar întru a-mi scuti memoria de eventuale inexactităţi, voi cita din propriul jurnal („Perimetrul cuştii”, Ed. „Cartea Românească”, 2005, p.171): [Vasile Vasilache] „A scris. Ieri, a venit la redacţie. Am stat – aşa a vrut – vreo cinci ore cu articolul dumisale... Are răbdare. Azi, i-am adus şpalturile de la tipografie. Cineva mi se plângea de prea multe intervenţii, reveniri pe care V. V. le face în cele deja culese, alese, pregătite pentru... Astăzi, a fost mai moderat” (15 septembrie). Iată una din faptele, probabil – uitată de cei mai mulţi, pentru care tinerii scriitori de atunci trebuie să-i fie recunoscători lui Vasile Vasilache care, la cei 48 de ani ai săi, se arătă solidar cu colegii aflaţi la primordiu sau abia trecuţi de el. În timp ce, vă spuneam, alţii aşa au şi rămas la poltronul „Să mai aşteptăm...” sau „Să mai vedem...”

– Ce vă place cel mai mult, ce titlu aţi alege Dumneavoastră din opera pe care ne-a lăsat-o moştenire Vasile Vasilache?

– Cei care fac caz de anumite „izbânzi, găselniţe, originalităţi” structurale, stilistice ale postmodernismului „de pe la noi” (de parcă, automat, etichetarea cu postmodernismul ar însemna şi... talent, dacă nu chiar geniu) ar trebui să ştie că, de fapt, Vasile Vasilache, în „Povestea cu cocoşul roşu”, a fost cel puţin un – anticipator, ca să nu-l calificăm, nefiresc, posibil, drept postmodernist avant la lettre (în spaţiul prutonistrean). Sigur, acum patruzeci şi ceva de ani, când apăru romanul, în plin realism socialist (...etern... înfloritor...), când prin şcoli, pe la catedre universitare se mai citau stupizeniile lui Corneanu cu „uiezdnâi gorodok”, când îşi mai împeliţau bazaconiile, neputinţele, date drept literatură, Barski, Darienco, Balţan, Cruceniuc, Şleahu, Barjanschi (acesta – grafoman-lozincard sadea, mereu cu partidul în călimară, versificaţiile lui atacând ca o nesăţioasă molimă primele pagini ale tipăriturilor), când... – în fine, pe atunci era ca şi cum un act de sinucidere să scrii în psihostilistica minimalismului din „Povestea...”, potolind (sau chiar... castrând!) lăudăroşenia hidoasă cu „...multilateral dezvoltata” societate autosuficientă sieşi, îndobitocită (de, pe aici ar fi şi simbolistica bouţului ca protagonist, nu?). Totul era... avânt, entuziasm, stahanovism, construcţie de viitor luminos, comunist, iar tu, prozatorule, îndrăzneşti să vii, în răspăr, cu – minimalismul!... Aproape că dând-o în shakespeareanism, aducându-l, implicit, pe bufonul aborigen Serafim Ponoară la curtea... CeCe-ului, să le spună ălora lucruri neplăcute, unele doar sugerate, dar totuşi... (Pentru că – luaţi aminte! – şi voi, şi regimul vostru aduceţi a... ponorâtură!) Tragicomicul răzbeşte şi dintr-o mărturisire, pe care

398

Vasile Vasilache o făcea acum vreo şase ani în revista „Sud-Est”: „La început, credeţi-mă, m-am apucat a scrie «Povestea cu cocoşul roşuЁ într-o dispoziţie pe care o exprimă Anton Pavlovici Cehov într-o propoziţie amuzant-absurdă: «Pe timp de holeră, dacă e să priveşti la lume din înalt, din zborul păsării, te amuză nespus lumea asta»...

Uite aşa m-am trezit într-o dimineaţă de vară a anului ori că 1959, ori că 1960, când cumnată-mea s-a întors în bocet de le cireadă, deoarece autorităţile satului o alungaseră. Chipurile, cireada satului se desfiinţează. Colhoznicii nu mai au dreptul la imaş, deoarece pământul e al statului, adicătelea al colhozului, iar colhozul e al statului şi cumnată-mea nu are altceva de făcut decât să-şi ducă vaca la fermă sau, dintâi, la comitetul de conducere, la „pravlenie”, cum se zicea. Acolo o să i se elibereze o chitanţă, o recipisă, deoarece: «Păi, asta e, Uniunea Sovietică a decis să întreacă America la şeptel!» Adică, Uniunea Sovietică să aibă o cireadă mai mare decât a Statelor Unite, raportată pe cap de locuitor”.

Aşadar, sub aspect stilistic, modificare radicală de optică, diferită de cea general-acceptată, prin tehnica, regia sa nonconformiste, în răspăr, respectiva naraţiune rămâne una de etapă, ce va mai focaliza încă interesul exegeţilor. Asta – în ce priveşte (şi) ipostaza teoretică, de situare tipologică, canonică. Iar sub aspect afectiv, de (numai) cititor, mă gândesc la redacţiile secunde ale „Priveghiului mărginaşului”, peste ani devenit „Izvodul zilei a patra”, şi „Negara”, cunoscută, mai încoace, în varianta „Elegie pentru Ana-Maria”. Aici, Vasile Vasilache, ca om şi scriitor, e tot, în întregul textului, dar poate fi recunoscut, invocat, exact aşa cum a fost, şi în (câte) o singură frază. Ca în aceasta, spre exemplu: „Şi dă-mi voie să povestesc măcar mie însumi... ce-i omul şi ce-i iarba...” Da, (şi) aici e Vasile Vasilache care, uneori, când părea să se grăbească, zicea: „Păi mă duc, bre, că am lăsat ceva nemântuit în stative...” „În stative” însemnând că, în acel timp, „ţesea” la vreun subiect, la vreo naraţiune. Ceva timp după ce-l auzii rostind această frază-parabolă, mersei spre gândul că, poate, prozatorul autentic nu poate spune doar flaubertianul „Madame Bovary c’est moi”, ci, deopotrivă, dedus, şi... homerianul „Penelopa sunt eu”. Homer-Ulise...

Ce o fi lăsat domnia sa, Vasile Vasilache, „în stative”?...

Contrafort, nr. 7-8, 2008

399

PREZENTUL, VIITORUL, APOCALIPSA

– În ce măsura prezentul îi oferă omului contemporan o

perspectivă viabilă asupra viitorului? – Ecuaţia – fără rezolvare (deocamdată?...) – pare a fi aceeaşi. Ea va

fi nemodificată şi în viitorimi tot mai hipertehnologizate, sofisticate sub aspect electronic, dar, nu este exclus, ci – ca sigur, s-ar putea (pre)s(u)pune – şi bioelectronic. Omul va deveni un cvasicomputer.

Şi în acele vremi, ca şi în prezent, pământenii îşi vor căuta de-ale lor. De griji (probleme, ecuaţii...). În cosmos, îşi vor căuta. În univers. (Şi în... vers!) Întru supravieţuire.

Dar... vor reuşi?... Nu avem de unde şti. Însă e (mai) bine să presupunem că: vor...

– Omul viitorului îl va găsi pe Dumnezeu sau va fi dominat de forţe distructive?

– În prezentul nostru de continuă desacralizare, care nu lasă (deocamdată?) să se întrevadă şi perspectiva unei turnuri spre re-divinizare, s-ar părea că se re-instaurează păgânismul; un neopăgânism. Este starea de spirit şi de istorie care încurajează omul să-şi creeze o mai bună părere despre el însuşi – că ar fi, chipurile, mai mult decât este de fapt. Că „ar progresa”! Iar evoluţia cunoaşterii umane, „reflectată” de ceea ce se numeşte progres (avansare spre/ în... de-enigmizare, des-tăinuire, de-codificare, des-cifrare ş.a.) înseamnă conjugarea efortului individual (al omului dotat, ales, uneori – de geniu) cu colectivitatea intelectualismului elitar în permanent (sau doar – nicicând abandonat) efort de a înţelege transcendenţa (ar fi prea de tot să spunem: a transgresa... transcendentalitatea!).

– Credeţi în profeţii? Dezvăluie Apocalipsa sfârşitul iminent al lumii sau doar îi dă fiinţei umane o şansa de a se mântui, de a se trezi înainte de a fi prea târziu?

– Despre Apocalipsă ce-ar mai fi de (pre)s(u)pus? Poate doar să-ţi confirmi acordul cu teza concluzivă, extrasă – simbiotic/ sintetic – din binomul intrinsecei compatibilităţi (congenitale!) Libertate-Dumnezeu conform căreia – scrie Andrei Pleşu – „Creativitatea (deci şi scrisul... nostru, al tuturor, n.m.) e un mod de a aştepta ofensiv sfârşitul veacurilor, un mod de a întâmpina contributiv mila lui Dumnezeu”. (Şi nu e deloc puţin, ci poate că, într-adevăr, e chiar Totul, când se face referinţă la şansa

400

mântuirii prin creaţie, ca... ştafetă transmisă din... generaţie în generaţie... – să-i zicem cu o rimă imprevizibilă...)

Origini,

2008

401

TITLURI DE CARTE: INSPIRATE SAU INSIPIDE

– Care vi se par a fi cele mai inspirate, incitante, adecvate titluri ale

unor volume aparţinând literaturii române din toate timpurile? – Ion Neculce, „O samă de cuvinte”; Dimitrie Cantemir, „Istoria

ieroglifică”; Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraşilor”; Mateiu Caragiale, „Craii de Curtea-Veche”; Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite”; Nichifor Crainic, „Puncte cardinale în haos”; George Bacovia, „Plumb”; Lucian Blaga, „Paşii profetului”; D. Cocea, „Vinul de viaţă lungă”; Emil Cioran, „Pe culmile disperării”; Ion Barbu, „Joc secund”; M. Blecher, „Întâmplări în irealitatea imediată”; Geo Bogza, „Poemul invectivă”; Geo Dumitrescu, „Libertatea de a trage cu puşca”; A. E. Baconsky, „Cadavre în vid”; Nicolae Breban, „Animale bolnave”; Nichita Stănescu, „O viziune a sentimentelor”; Cezar Baltag, „Odihnă în ţipăt”, „Şah orb”; Marin Sorescu, „Suflet bun la toate”; Ioan Alexandru, „Infernul discutabil” – ca să dau o parte doar, din cele care ar merita să fie incluse în răspuns.

– Care credeţi că sunt cele mai neinspirate, hilare, groteşti şi nepotrivite titluri ale aceleiaşi literaturi pe care din nefericire le-aţi întâlnit?

– Unele devin ca atare din cauza mesajelor hilare, groteşti ale textelor peste care sunt aplicate: „Lazăr de la Rusca” (Dan Deşliu), „Mitrea Cocor” (Mihail Sadoveanu), „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” (Sorin Toma), „Tovarăşei Ana Pauker” („poem” de Ana Ghimpeanu), „An viu, nouă sute şi şaptesprezece” (Nina Cassian), „Ţie-ţi vorbesc, Americă!” (Maria Banuş), „Drumul fără pulbere” (Petru Dumitriu; titlu chiar frumos, însă... odios!), „Pluguşorul cu motor” (folclor... nou), „Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale” (Ion Vitner)...

Astea şi altele, şi astăzi îţi mai dau frisoane. Sunt titlurile ce „scot în lume” texte execrabile, din timpurile în care, precum scria Lucian Blaga, „Politica creaţiei a devenit o politică de exterminare a muzelor, şi, în timp ce casele de prostituţie au fost desfiinţate, prostituţia slovei înfloreşte ca niciodată”.

Luceafărul,

X. 2008

402

HOMO KAFKIENS

– Ce este Kafka pentru dvs.? Este el o prezenţă interioară, un

partener de dialog, o referinţă pur livrescă, poate un frate (chiar un geamăn)? Despre ce vă vorbeşte Kafka în prozele sale?

– În retro(per)spectiva tinereţii mele, Franz Kafka se (mai) asociază cu impulsul şi efortul conştientizat(e) de a mă distanţa cât mai repede de textele şi, mai ales, de „exemplele” din becisnicele manuale şi crestomaţii pe care erau utilizate în sistemul de învăţământ sovietic şi de a cuteza să înţeleg şi ALTCEVA; chiar CU TOTUL ALTCEVA, uneori. La un moment dat (ce ţinu cât o perioadă, momentul), Kafka fusese profesorul, îndrumătorul meu în studiul autodidact al unei altfel de literaturi, precum cea inserată, în bună parte, în selecta, celebra revistă „Secolul 20”, pe care eu, ajuns student la Chişinău, o citeam, asiduu, la Biblioteca Naţională (...,,N. Krupskaia”...). Nu ştiu dacă îmi poate fi un frate; un confrate – da, dacă nu iese că sunt oarecum lipsit de modestie (vorba aia: a se trage de brăcinar cu... – întru mare familiaritate).

Iar celelalte elemente din interogaţia „Apostrofului” – şi prezenţă interioară, şi partener de dialog, şi referinţă livrescă – sunt fireşti pentru unul care simte necesitatea de a reciti şi... re-înţelege Kafka.

– Pentru dvs., „kafkian” se referă la oameni sau la instituţii, la realităţi sau la proiecţii? Cât de des folosiţi acest epitet şi pentru ce fel de situaţii?

– Din nedorinţa de a participa la tot mai grava banalizare a respectivului epitet, nu mai încerc şi eu să fiu... original, invocându-l. Epitetul nu atât se referă, cât ar fi chiar el însuşi – o stare de referinţă existenţial-generalizată, încât, dacă vrei, poţi spune: Kafka sapiens sau Homo kafkiens. Este bun la toate tristeţile, prezenţele şi absenţele unei vieţi de om, ca realitate şi proiecţii în irealitate, suprarealitate şi chiar – suprairealitate.

– Este Kafka un înalt funcţionar nevrotic din domeniul finanţelor care încearcă să evadeze din lumea birocraţilor prin scris sau un scriitor perfecţionist până la mânie care încearcă să se ascundă îndărătul unei poziţii funcţionăreşti acceptabile în ochii establishmentului, sperând că astfel îşi va păstra neatins spaţiul de libertate intimă şi onirică?

– De ce nu am putea spune că Franz Kafka este cel care a anticipat perfect imperfecţiunea ce înseamnă chiar nevrozismul timpurilor noastre, până în pânza albă a zilei de azi şi, posibil, pânza neagră a zilei de mâine?

403

Ştiind că, din păcate, nicidecum nu îşi va putea păstra „imaculată” libertatea intimă şi onirică. Agresiunile mutuale oameni–om, om–oameni (societate) sunt de neevitat în această lume care se pretează atât de lesne la absurdizare (ca percepţie şi... decepţie).

– În ce dimensiune a operei sale este Kafka cel mai apropiat de dvs.? – Uneori, în umbroasa ei poetică. În acel sfumato amar, trist până la

tragic. Iar în proza pe care o scriu, în cutezanţa de a fila subiectele în – şi din vastele planuri ale propriei experienţe existenţiale: în câteva pagini de text, întâmplările, acţiunea pot avea loc în arii fabuloase: Chişinău, Moscova, vama Ungheni, Bucureşti, via Iaşi, Könegsberg (astăzi – Kaliningrad), Ermitaj, un tramvai din Petersburg sau „Săgeata albastră” românească, munţii Bucegi... Sunt spaţiile pe care le cunosc, cât de cât, în unele din care am vieţuit sau vieţuiesc şi pe care le pot duce în ireal, spre a le coborî în absurd, ca prezenţă umană in actus, ca ideaţie ce nu recunoaşte constrângerile unei înţelegeri de ţafandache sau mic-burghez băţos. Aici, deopotrivă cu Kafka, mă ajută şi principiile din manifestul avangardiştilor ruşi „O palmă dată gustului public” (1913) – foarte actuale şi astăzi.

– Dacă v-aţi hotărî să pătrundeţi în „Castelul” lui Kafka, cum aţi proceda, ce cale de acces aţi alege? Credeţi că aţi reuşi să forţaţi accesul?

– În genere, accesul spre Kafka (virgulă) ca operă şi spre operă ca (bis-virgulă) Kafka trebuie mereu forţat, pentru a înţelege şi altceva din câte s-a înţeles, în mare parte – la nivel (sau: sub-nivel) de presupunere, ce poate fi numită şi subiectivism inerent fiecărui om-cititor luat în parte. Totdeauna, subiectivismul, în diferenţe de nuanţe sau chiar şi vectorii săi de bază.

În această situaţie, cititorul, interpretul, exegetul trebuie să fie foarte inventiv, iar cine este în stare – şi co-creativ. Kafka-operă, opera-Kafka sunt din aceeaşi „plămadă” superfluă ca şi răspunsul Sfinxului, ca şi mesajul Pytiei, pe care cei mai mulţi sau nu-l aud, sau, de-l aud, nu-l înţeleg. De aia şi este necesar de forţat accesul, dar – apoi – şi retragerea din „Castel” trebuind forţată. Pentru a nu uita că astea ar fi relaţiile cu un întemeietor al absurdului în literatură.

– Ce-aţi scrie dacă cineva v-ar închide pentru o noapte în căsuţa albastră de pe Uliţa Aurarilor, zisă şi „Uliţa Alchimiştilor”, în care Kafka obişnuia la un moment dat să se refugieze nopţile ca să scrie?

– Aş fi răspuns, în scris, fireşte, la acest chestionar al „Apostrofului” sau aş fi inventat, la rându-mi, un chestionar-Kafka (vezi răspunsul 8). Ambele îndeletniciri mi s-ar fi părut captivante, ca acea plăcută zăbavă, de care vorbea încă bătrânul cronicar.

– A făcut oare bine Max Brod că nu i-a ars manuscrisele? A fost acesta un legatar testamentar şi un prieten moral, nepunându-i lui Kafka manuscrisele pe foc, sau a fost un prieten şi moral, şi clarvăzător? Oare despre ce vorbesc ei, Kafka şi Max Brod, acum, Acolo?

404

– Sigur că Max Brod ar merita Premiul Nobel pentru ne-distrugere de manuscrise, în pofida dispoziţiei auctoriale. Pe ambele extreme decizionale, el avu în faţă şi în spate câte un ilustru exemplu: legatarii testamentari ai lui Vergilius – Varius şi Tucca –, la ordinul special al lui Augustus, nu au pus pe foc manuscrisul „Eneidei”, pe care autorul îl considera nedesăvârşit şi ceruse să fie nimicit. Şi e bine că Brod nu luă exemplu de la Nikolai Vasilievici Gogol care, precum spune google, şi-a ars partea a doua a „Sufletelor moarte”, după care, dacă autorul rămânea, totuşi, în viaţă, ar fi putut urma şi partea a 3-a a captivantei naraţiuni. (Eu, răspunzându-vă de la Chişinău, vreau să vă amintesc că „Sufletele moarte” au fost ticluite după o temă aflată pe undeva prin Tighina, prin Moldova est-pruteană colonizată de ţarism.)

Şi tot în acest context mă gândesc că, dacă Max Brod respecta doleanţa pre-letală a autorului, – cum ar fi arătat literatura lumii fără opera lui Kafka? (Aceasta fiind şi una din întrebările chestionarului de care vorbeam în răspunsul 6.)

– V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi în pielea lui Kafka? – Când poetul scrisese: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”, am

îndrăznit să merg şi mai îndărăt, îndărătnicul de mine, – scriind: „Când eram mai copil şi la suflet curat”. Astfel că, şi în acest caz, aş fi dorit să fiu mai mult în sufletul, decât în pielea lui Kafka. Pentru că, din câte pricep eu, Kafka nu excludea ludicul; nu l-ar fi obstrucţionat.

P. S. În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam

despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, – pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a celebrei Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău, vizavi de cimitirul militar. Din vreme în vreme, Eugen îmi trimitea unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, – librărie „Drujba” din Moscova (La Chişinău, cartea editată în România era interzisă, domnule Kafka...). De pe atunci deţin, spre exemplu, volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Iar o carte pierdută după studenţie a fost monografia lui Radu Enescu „Franz Kafka”, editată cam în aceeaşi perioadă. Tristeţea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de „Jurnalul” lui Kafka, care circula într-o ediţie samizdat în limba rusă.

Dar să revin la Cioclea. Acum, peste ani, îmi dau seama că însuşi basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar şi acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fizmat, şi nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să

405

credeţi, domnule Kafka! – cu fiica unui general care era... (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuieşte în cartierul Botanica din Chişinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanţă, în forţele aeriene ale URSS! Tovarăşului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Şi de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la institutul de literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski” (erau mulţişori „de-ai noştri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui gangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în maşină neagră, intră în baruri unde bea cafea aleasă, fumează ţigări fine, bineînţeles – străine, şi câte altele din astea!

În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros şi ambiţios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopţii „acasă” – la tovarăşul socru-vice-ministru – cred că acea construcţie ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef şi bună dispoziţie, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopţii, să... cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă aşa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Fireşte, ai casei, ai generalului, erau deranjaţi, veneau să-şi convingă ginerele – ghenerarul şi ghenerăreasa, dar şi fiica acestora, soţia, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate laşi pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineaţă şi mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, şi nu oriunde, ci la ministerul aviaţiei imensei şi nezdruncinatei noastre uniuni... Dar ţi-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor şi cu primele poeme publicate în „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău, nu găsea că socrii şi tânăra sa soţie au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependenţă de gradul de chef şi de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naţionale şi internaţionale, pretinzând că ai casei (fiţi atenţi, domnule Kafka!) să înveţe româneşte! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însuşească mulţumitor limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven şi Kafka...

Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituţie foarte... frecventată pe acele timpuri de mulţi cetăţeni sovietici. Bineînţeles, tovarăşul socru-vice-ministru de aviaţie este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă şoferul personal, urcă în „Volgă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziţie de drepţi! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul

406

Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească aşezământul oneros, pentru că, iată, este aşteptat etc. Dar ţi-ai găsit! (Fiţi atent, dle Kafka!) Ambiţiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuşi socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieţii de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarăşul Cioclea să nu le facă el lor una ca asta şi să plece frumuşel în plata Domnului...

Apoi, după alţi câţiva ani de kafkienizare prin Moscova, despărţindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia şefului la aviaţie, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Astfel că şi azi, când ne întâlnim, discutăm cu Eugen şi „Castelul”, şi „Procesul”, şi „Metamorfoza”...

Apostrof,

nr. 12, 2008

407

ÎNTRU CONTINUITATE (Societatea Scriitorilor Bucovineni –70 de ani

de la înfiinţare)

În anii 70-80 ai secolului trecut, în repetate rânduri, am mers, aproape

ritualic, la Cernăuţi, unde îmi întâlneam colegii bucovineni, de diferite generaţii, dar afini întru aspiraţii. Chiar şi lansarea volumului meu de debut, „Aripă în lumină” (1976), apărut la Chişinău, tot la Cernăuţi mi s-a întâmplat. În presă, cel mai adecvat „l-a disecat” (...,,ghicit”) de asemenea un cernăuţian, Ştefan Hostiuc (actualmente – bucureştean).

Trebuie să recunosc că, atunci, acolo, în nord, mă simţeam oarecum mai liber, decât la Chişinău; acolo, puteam să procur carte românească, interzisă de-a fi comercializată în RSSM. Unii din acei confraţi şi prieteni – Vasile Leviţchi, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, Mircea Lutic, Grigore Bostan, Simion Gociu, dar şi „chişinăuianul” deja Ion Vatamanu, cu care întreprindeam memorabile escapade bucovinene, – mi-au fost de ghizi prin istoria Cernăuţiului, în general, şi prin cea literară, în deosebi. De atunci, în percuţie de ecou afectiv, mă însoţesc momente legate de Societatea Scriitorilor Bucovineni, care interveneau în discuţiile noastre. Din acest motiv, mă simt onorat de a scrie aceste rânduri de omagiu pentru cei care au întreţinut vie flacăra culturii române în acele spaţii, astăzi înstrăinate. Iar pe domniile voastre, sucevenii, vă felicit pentru modul gospodăresc, inspirat şi fructuos, în care aţi reînălţat făclia, ameninţată a se stinge. Astfel, astăzi, este cert: Societatea Scriitorilor Bucovineni există, are continuitate şi, indiscutabil, viitor.

P.S. Alătur o poză, care „a reţinut” unul din momentele regăsirilor de

sine basarabeano-bucovinene din acei ani (1985) – în faţa Palatului fostei Mitropolii ortodoxe, actualei Universităţi: V. Beşleagă, N. Spătaru, S. Burcă, V. Nazar, I. Vatamanu, M. Lutic, L. Butnaru, I. Popescu, V. Vasilache, Gr. Bostan.

Bucovina literară,

nr. 8, 2008

408

CRITICA LITERARĂ AZI

– Ce vă place în mod deosebit şi ce vă nemulţumeşte în critica

literară românească de azi? – În acest domeniu, eu unul nu văd ceva ce ar trebui să placă „în mod

deosebit”, având doar umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini din ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.

Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar autentic cu o muncă deloc uşoară, cu destui nervi, cu prietenii deteriorate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar agresiv. În interiorul găştilor se oploşesc şi dau din coate în special autorii care nu vor să afle adevărul (curat) despre prezenţa, „importanţa” dânşilor în literatură, fiindu-le suficientă tămâierea mutuală (guralivă!), ceea ce substituie (cu poltronie) aprecierea critică fără menajamente.

În mare, textele ce sunt propuse drept critică literară pot fi amendate la destule componente ce ţin de specificul genului: competenţa (analitică), obiectivitatea, dar şi – foarte important! – obligator... asumatul rol de a media, instructiv, convingător între textul la care se referă şi potenţialul cititor al acestuia. O critică dezorientată – nu poate orienta. Atunci, la ce ar mai fi bună?...

Înclin să cred că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc., a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce ar fi trebuit să fie perpetue, trans-epocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitabilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti

409

stradali izgonesc ca absolut inutile noţiuni ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert. Adică, situaţia e mult mai critică, decât s-ar putea înţelege din întrebarea: „Ce vă place în mod deosebit şi ce vă nemulţumeşte în critica literară românească de azi?” – şi din eventualele răspunsuri la ea.

Luceafărul, nr. 29, 2008

410

CHIŞINĂU, MON AMOUR

– Ce loc vă place cel mai mult în Chişinău şi l-aţi arăta cu bucurie şi

cu apetit descriptiv unui străin? Ce loc vă displace în capitala Basarabiei şi aţi evita să-l arătaţi unui oaspete?

– Este vorba de un tetragon, în spaţiul căruia se află, concentrată, cea mai mare parte a culturii, arhitecturii (demnă de atenţie), frumuseţii parcurilor, etcetera. S-o începem de la intersecţia străzilor Bucureşti şi Creangă (fosta Hânceşti), coborând spre bulevardul Ştefan cel Mare, până la strada Alexandru cel Bun, apoi, în lungul acesteia, până la strada Maria Cebotari şi iar în sus – până la strada Bucureşti. Adică, fără a lua în colimator nici preşedinţia, nici parlamentul (ca arhitectură sau... investitură) – unele din cele mai obscure locuri nu că din Chişinău sau Interriverania, ci, cred, chiar din Europa! În acest patrucolţurat, precum i se spune livresc patrulaterului, se află câteva teatre dramatice, biblioteci, printre care – cea naţională şi cea municipală, o universitate, Sala cu Orgă, Teatrul de Operă şi Balet, monumentul lui Ştefan cel Mare, Piaţa Marii Adunări Naţionale, palate, Aleea Clasicilor, câteva biserici, muzee şi multe altele. Plus – iluzoria comoară a juneţilor noastre, în proces de dezrusticizare şi intensă urbanizare fără drept de apel. Acest „fără drept de apel” în condiţiile în care deja, iubite domnule Lucian Blaga, veşnicia a murit acolo, unde s-a şi născut: la sat...

În ce priveşte locul de... neprivit, ar fi pusta de pe ex-lacul Valea Morilor. Este dezastruos, înfricoşător, – acolo s-ar putea filma continuarea „Stalker”-ului tarkovskian. Iar în centrul acelui peisaj dezolant să fie mutat, de sub streaşina ex-EREN-ului, monumentul anacronic al lui Lenin, cu tot cu adulatorii săi; Lenin – călăuza (adică – stalkerul) prin cvasi-infernul socio-economic întreţinut de nostalgicii întru bolşevism.

– Credeţi că există un „spirit”, o „mitologie urbană” a Chişinăului? – Consider că tocmai re-popularea, re-cucerirea Chişinăului de către

autohtoni, de către spiritul românesc constituie, într-un anumit fel, oarece motiv de mitologie ne-antică, adică – modernă. Ţin minte că, acum 40 de ani, pe când eram student neofit la jurnalism şi filologie, la o seară ce se dorea a fi prima şedinţă de întemeiere a unui cenaclu literar pe lângă revista „Nistru”, ex-boemul, „ilegalistul” Radu Vasile, alias poetul tribun şi tributar (partidului) Emilian Bucov, ne spunea, cu revoltă (s-o recunoaştem, – uneori dădea dovadă de curaj) că noi, băştinaşii, am constitui doar cam un sfert din populaţia Chişinăului; se revolta că, pe stradă, în transportul public nu auzi

411

vorbindu-se „moldoveneşte”. (Poate că tocmai din cauza unei atare efuziuni de cutezanţă cenaclul de la „Nistru” nu a rămas decât proiect, intenţie, iluzie...). Fără un fals şi exagerat optimism, putem constata că, astăzi, situaţia e alta. Dacă nu, totuşi, – radical alta, precum ne-am dorit-o mereu (...dup Ialta...).

Iar spiritul mai e unul de urbe post-colonială, sub aspect socio-filosofic, şi cel al oraşului de circa un milion populaţie care, consider eu, e, deocamdată, cel mai „suportabil” şi, poate că, benefic pentru un slujitor al artelor, inclusiv – al literaturii. Repet, – acesta este exclusiv punctul meu de vedere şi înţelegere: contează şi numărul populaţiei oraşului în care vieţuieşti. Nu cred că poţi deveni un artist important, dacă îţi duci veacul la Găieşti sau Căpreşti.

În fine, spiritul Chişinăului va fi modelat şi de azi înainte, va fi românizat, europenizat, edificat ca ceva ce este, cu adevărat, al unui oraş important, care îşi va pierde (des)calificativul de post-sovietic în spiritul a ceea ce se numeşte, deja... satul global.

Contrafort,

nr. 11-12, 2008

412

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI

Motto: Sănătate şi fericire pe celălalt mal al Prutului... Şi dacă vei constata că ai prea multă fericire, mai trimite şi la mine, într‐un colet, 

cu ocazia sărbătorilor. George B., Iaşi 

– Care sunt atuurile Basarabiei de a ieşi din starea dilematică în care

se află? – La singular sau la plural, atuul-atuurile sunt, înainte de toate, şi nici

că poate fi altfel, – Măria Sa Istoria. Sigur, în complexitatea ei, – civilizaţie, economie, politică, geografie, filosofie civilă şi infinit multe altele. Pentru că – haideţi să ne referim implicit-relaţional la una din componentele amintite, din care putem trage cu toată certitudinea concluzia că: în plină Europă, nu poate – nu! – să mai existe un fel de Cuba sau Coreea de Nord, pe cele 33,3 mii de kilometri pătraţi ai Republicii Moldova, sau peste cuprinsul pădurilor mlăştinoase beloruse sau pe întinsurile ucrainene etc. În tainele ei, Istoria lucrează chiar şi în moduri imprevizibile, cum s-a întâmplat cu căderea, aproape generală, a comunismului. Care e profetul ce ar putea să vină acum în faţa Istoriei şi să spună: „Eu am prevăzut căderea URSS în 1991”? Nu există. Iar dacă se şi gândea cineva la prăbuşirea colosului cu picioare de argilă, păi – în prea îndelungă perspectivă, foarte vagă şi incertă. Pentru că chiar şi prin 1989 URSS mai părea de nedoborât, de... nedispărut. Astfel că este de neprevăzut ce se poate întâmpla, imprevizibil, între Nistru şi Prut. Imprevizibil, să zic, şi nu cu un alt sinonim: neaşteptat. Pentru că noi aşteptăm să se întâmple adevărata europenizare a Moldovei Interriverane. Istoria „nu se joacă cu ţara în bumbi”, precum spune românul, – pare că tace, dar ştie ce face. Bineînţeles, şi cu ajutorul omului, oamenilor luminaţi la cuget şi dornici cu adevărat de libertate. (Şi) acesta ar fi unul din A-tuuri (A-euri, A-voi-uri, A-noi-uri...).

– Ce tradiţii/ instituţii/ personalităţi cu vocaţie europeană posedă ? – Nu cred că în cazul Modovei Estice se poate vorbi de oarecare

tradiţii, decât cele legate de marile nume de basarabeni care, după Unire, în

413

perioada interbelică, s-au contopit, organic, cu efortul românesc general de europenizare, atât cât a fost el – efortul, şi ea – europenizarea. Pentru că, după „epoca de aur” tăinuit(ă) în subteranele întunecate ale comunismului, cu tot cu om şi cu demnitatea acestuia, s-a dovedit că nici chiar însăşi România nu prea are tradiţii, instituţii (nu zic şi de personalităţi) cu vocaţie-orientare europeană. Nu poseda, ci era posedată. Încă. De himerele comunismului, nostalgii, incertitudini, spaimă, resentimente... Dar, dacă nu există tradiţii, în R.M. deja au apărut unele instituţii libere (de comunism şi jeg ideologic), există persoane şi personalităţi care tind spre Europa sui generis. Chiar dacă aceasta, Europa (sui generis), nu e, pe cât s-ar putea să fie, generoasă – şi curajoasă! – cu basarabenii. Sunt sigur că, dacă ar dori, Uniunea Europeană ar putea dezrobi, peste noapte, populaţia dintre Nistru şi Prut, ar putea-o scoate de sub călcâiul comunist, dacă i-ar deschide cu adevărat hotarele europene. Nu cred că cele 3,5–4 milioane de basarabeni ar perturba starea de bine şi euforie europeană. Conaţionalii noştri sunt muncitori, inteligenţi – bineînţeles, cu excepţia specimenelor nefaste pe care le are fiece (parte de) naţiune. Ca orice organizaţie internaţională forte, Uniunea Europeană nu este una cu adevărat înţeleaptă, perspicace şi generoasă. Acolo jocurile le face altcineva care, am impresia, nu-i prea are la inimă pe români... Iar politica externă românească este foarte... aproximativă, neconvingătoare, fără principii pe care să le apere şi chiar să le câştige în confruntări. Pentru România. Pentru Republica Moldova. Pentru noi toţi. E mult de cumpănit aici. Şi e dureros, amarnic de cumpănit... Dacă ne mai gândim şi la cacealmaua cu nerecunoaşterea de către România a cetăţeniei celora care s-au născut chiar pe teritoriul ei, până în august 1944 şi i-au fost copii, cetăţeni... Cum aţi califica o atare comportare, decât cea a unui stat... – tată vitreg... a unei patrii – mamă vitregă?...

– Avem noi, cei din ţara de dincoace, relaţii de colaborare/ prietenie cu instituţii de peste Prut şi personalităţi basarabene? Dar dumnealor cu noi?

– Şi da, şi nu. În ce priveşte oameni, grupurile de oameni, trebuie să se înţeleagă odată şi odată, că deja contează (şi rodesc, să zicem) relaţiile personale, de la om la om. Colectivismul, cu flori sau fără, este ineficient. Ne trebuie poduri trainice, funcţionale în ambele sensuri, chiar dacă facem abstracţie de flori. Instituţiile din Republica Moldova aproape că nu pot avea relaţii cu România, cu lumea, primo – pentru că sunt sărace, secundo – pentru că multe din ele rămân la cheremul analfabetismului politic comunist. Iar instituţiile din România, chiar dacă sunt superioare la capitolul mijloace financiare, nu sunt, totuşi, într-atât, ca să poată fi altruiste şi cu surorile lor, instituţiile din stânga Prutului. E drept că ele pot acorda mai multor basarabeni dotaţi un loc de muncă, le oferă condiţii de afirmare etc. Ştiţi prea bine cât de mulţi profesori, medici, ingineri basarabeni sau stabilit în dreapta

414

Prutului şi, majoritatea, sunt foarte bine cotaţi. Numai că aceasta e puţin şi ineficient pentru ce s-ar numi re-sinteza spirituală general-românească. Poate că doar literatură, deocamdată.

– Ce cărţi ale basarabenilor, nu doar de literatură, au reţinut atenţia în ultimii ani? Ce fapte/ evenimente artistice din acel spaţiu ar putea fi creditate drept „valoare europeană”?

– Cărţile semnate de Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Nicolae Popa, Eugen Cioclea, Mircea V. Ciobanu... – amintesc doar o parte din autori, unii dintre care au intrat deja în atenţia criticii literare panromâneşti. Bineînţeles că e greu de „umblat”, de „raportat” la acest criteriu – „valoare europeană”. Dar îndrăznesc să cred că scrisul colegilor amintiţi ar susţine respectivul examen de valorizare.

– Atitudinea mediilor româneşti şi a românilor în general faţă de soarta celor de peste Prut, cum se poate descrie?

– Parcă tot mai sastisită... Atitudinea... Deoarece şi mediile şi românii au destule probleme, pentru ca să le mai rămână răbdare, bunăvoinţă, atenţie şi timp „faţă de soarta celor de peste Prut”. Este important ca însăşi basarabenii să înveţe a înota cât mai bine, pentru ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Dar atitudinea înţelegătoare, ataşamentul sufletesc şi istoric bineînţeles că ar conta mult la re-apropierea noastră.

Viaţa românească,

nr. 3-4, 2009

415

CELEBRITATEA

– Cum s-ar putea defini noţiunea de celebritate în epoca noastră şi ce

mutaţii credeţi că s-au produs în raport cu etapele anterioare ale umanităţii?

– În cel mai rău caz – vip-ism, tele-superficialitate, gheată de aur la fotbal şi nu, ca acum un timp, coroana de laur la un concurs de poezie sau cea a campionului lumii la şah. Deci, totul s-a cam întors cu... picioarele în sus. Pentru că, se ştie, aduc celebritate şi picioarele unor vedete; picioare asigurate pe milioane... În cel mai bun caz, celebritate poate însemna şi primirea unui Nobel sau Goncourt etc. Mutaţiile ţin de... viteză: acceleratoarele de noutăţi pot face pe cineva celebru nu că peste noapte, ci în următorul buletin de ştiri de la globalizata, deja, televiziune a lumii internautice. Şi, precum reiese din prima parte a răspunsului, viteza este invers proporţională cu exigenţa, cu criteriile solide, credibile de valorizare (ca să nu mai vorbim de „criteriile” mai că... divine, precum se credea). (A se vedea atâtea „cele(p)rităţi” date în Guiness Book ce înregistrează mii de recorduri stupide care – asta e! – asigură şi ele un oarece soi de celebritate... De fapt, problema nu că e veche, ci e chiar... antică, „întâmplătorii” nimeriţi şi ei în templul imaginar al gloriei fiind definiţi de Emil Cioran drept măscărici: „Dintre toţi Anticii (cu majusculă în original – l.b.), probabil că Epicur a ştiut cel mai bine să dispreţuiască gloata. Un motiv în plus ca să-l cinstim. Ce idee să plasezi atât de sus un măscărici ca Diogene! Grădina în chestiune ar trebui s-o frecventezi, iar nu agora, şi nici, cu atât mai mult, butoiul...”).

– Dar în domeniul literar-artistic, ce mai înseamnă să fii celebru astăzi?

– Dacă e să ne referim doar la România, ceea ce ar putea fi imaginat ca celebritate e foarte aplatizat, şters, cu doar câteva excepţii sezoniere, să zic: este omul, autorul ca şi celebru la un târg de carte de la EXPO, însă asta ţine doar până la următorul târg, din primăvară sau toamnă. Dar e de remarcat că scriitorul român nu-şi pierde speranţa şi aşteaptă... ordonanţa (nu, nu guvernamentală); „ordonanţa” Academiei Suedeze. Să-l... sudeze întru reputaţie, alias faimă. Faină.

– Tindeţi spre celebritate? Care ar fi încununarea ideală a operei unui creator în lumea actuală?

– Dacă tinde spre celebritate scriitorul român? Păi, chiar Călinescu

416

părea să-l încurajeze, susţinând că: „Modestia nu-i o zeiţă favorabilă, ea e îngerul oamenilor mici”. Iar aproape fiece scriitor român nu se consideră decât mare...

În Republica Moldova, de unde vă răspund, cred că nu există nu numai criterii de valorizare şi omologare, întru adevărată celebritate, ci niciun gust critic corespunzător (de altfel, e o problemă panromânească), pentru ca să nu mai vorbim şi de un public cât de cât serios, care să poată pricepe o celebritate... serioasă. Unii basarabeni au ajuns renumiţi sau relativ renumiţi după ce s-au afirmat, mai întâi, în România, apoi dincolo de hotarele românimii de pretutindeni, adică – în satul global. Asta, chiar în cazul când aveau doar... 3 ani, precum Cleopatra cu Ghiţă cel plecat peste graniţă. E atât de populară fiinţa aceasta micuţă şi drăgălaşă, încât unii sunt gata să-i modifice numele, spre... renume, zicându-i: Cleopatr(i)a...

În ce priveşte domeniul nostru, cu părere de rău românii încă nu au un scriitor cu o celebritate mondială. Tocmai ea ar însemna ceea ce numiţi încununarea ideală.

Dar, revenind la situaţia loco, cred că e cam deocheat să tinzi, în Interriverania prutonistreană, spre celebritate. Ar fi mai indicat să munceşti în continuare serios, cât mai spre miezul culturii şi literaturii române autentice. Ceea ce nu înseamnă însă că la Chişinău nu se fac fel de fel de clasamente, nu sunt declarate şi unse – şi... felegunse, cum ar fi zis Ion Creangă, – ca celebrităţi locale (până la Prut!) mai multe persoane care, însă, nu sunt, totuşi, şi personalităţi... Autoîncântările, personale şi de gaşcă, pe care şi le înalţă unii inşi s-ar putea defini cu titlul unei cărţi a lui Lev Şestov: „Apoteoza lipsei de temei”.

Iar pentru alţi confraţi, ar putea fi consolatoare opiniile (celebrului, totuşi) Julien Green, care mărturisea: „Mă gândeam la gloria literară când eram tânăr, şi foarte tânăr; la universitate. Începând din 1940, pot spune că nu mă mai gândesc deloc, pentru că nu mai cred în ea.”

Acolada,

nr. 3, 2009

417

NOAPTEA: MISTER, LUME ALTERNATIVĂ?

– Ce rol acordaţi nopţii în viaţa dvs.? Timp de odihnă sau lume

alternativă, misterioasă, cu un alt regim şi cu alte legi? – ce anume înseamnă pentru dvs. noaptea?

– Noaptea este apanajul tinereţii, alchimia extragerii tale – a celui din viitor, matur, – din propriile-ţi vise şi oboseli, care pot fi (însemna) şi lecturi, dar şi dragoste, astronomie de amator care priveşte, holbat, bolta înstelată, dar şi poezie iscată în – pardon! – scăfârlie, de sete de mister, dar şi de – asta e, asta a fost! – beţie din necaz sau din – ce mai, s-a întâmplat! – prostie... În noapte ţi-ai scris multe poeme sau pagini de proză, când te întâlneai cu Muza sau cu... Hurmuza halucinaţiilor lui Turnavitu sau... Turnavinu... Cred că noaptea este ţărâna din care încolţim de fiecare dată în geana zorilor. Geaba nu ne place noaptea – ea, declanşatoarea de inspiraţie, plăceri, fericire şi... resemnare. Numai iubind foarte mult, poate că (şi) – biblic (măsliniu, ca tenul Sulamitei!) noaptea, înţelegi ce ai de pierdut: viaţa, întru (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. În fond, de profundis-ul nostru, propria noastră intimitate nu poate fi perceput(ă), vag, misterios... rudimentar-poetic decât ca o noapte... – luminoasă? – nu, mai curând – fructuoasă. Noi ne formăm caracterul nu în plină lumină, ci în abisul subliminalului noptos. În imensitatea nopţii se întâmplă (dep)lina, (dez)lănţuita boemă a noastră – de multe ori, a inşilor care, la oara şapte dimineaţa, îşi pun cravata şi pleacă la stupide slujbe... serioase, înalte, – pleacă în serviciul patriei, clişeelor sociale şi Uniunii Europene.

Noaptea este spaţiul libertăţii. Cel puţin, de creaţie. Cel mult, de... greaţie... Noaptea, îţi poţi spune poveşti ţie însuţi, când eşti de şase sau de şaizeci de ani. Noaptea e mai uşor să trăieşti, noaptea e mai uşor să mori.

Dar noi nu prea cunoaştem aceste lucruri, pentru că, noaptea, pur şi simplu, şi predestinat, dormim. Noaptea ne este dată pentru a fi mereu curioşi faţă de noi înşine, faţă de lumea pe cvasimoarte în somnul ei. Iar concluzia ar fi că omul, nici astăzi, de la Ghilgameş încoace, nu a înţeles pentru ce i-a fost dată (şi) noaptea...

Dacă aveţi curajul să vă reamintiţi de latura noptatică a sufletului, recitiţi-l pe Dostoievski, cel mai nocturn-dramatic dintre scriitori. Pentru că dramatismul nu înseamnă horror, ci două-trei pagini de Dostoievski, în care unul dintre fraţii Karamazov sau preacinstitul monah încearcă să se dumerească asupra luminii care devine moarte (dacă îmi amintesc eu bine,

418

când tăciunele crizei scrie pe destinul nostru). Eu unul consider că noaptea ne-a fost (ce)dată pentru orice altceva,

numai nu pentru somn. Iar, iniţial, existenţialismul era exact pe invers: ziua – se dormea, noaptea – se trăia. Noaptea e, pur şi... compus, o altfel de lumină, care opune rezistenţă. Voinţa nu are... curaj în plină zi, ci se naşte doar în forţa de opunere a nopţii.

Noaptea cosmosul e în starea în care îl poţi (re)simţi, fiziceşte, pe propria-ţi piele. Noaptea e Maldoror şi Zarathustra şi regretul că niciodată nu ai putea citi cât ţi-ai dori – noaptea e cortina după care se află bibliotecile cu toţi Ar(t)istofanii şi Shakeaspearii izvoditori de spectacole sau circ nu totdeauna pus(e) în relaţie cu pâinea. Ea îşi joacă spectacolele (viselor), iar tu crezi că ai putea să-i acorzi un rol, cum zice întrebarea.

Noaptea înseamnă alte legi pe care le legi ca tei de curmei. Ea – suportând orice comparaţie ca alt regim de combinaţie cu finalitate în... fatalitate. Noaptea iţi dai seama cât de irelevant au scris despre noapte unii din marii poeţi – „Imnul nopţii” al lui Alphonse de Lamartine, în special în primara românizare a lui de către Ion Heliade Rădulescu, aduce probe că traducătorul român, nu de puţine ori, este superficial... Salvează oarecum situaţia „Imnurile nopţii” ale lui Novalis care, totuşi, nu năvălesc convingător, dar, parcă, ar fi ceea ce se crede, uneori – elocvente discursuri despre fuziunea mistică dintre no apt e, cum ar zice ardeleanul, – adică – dom’le, ăsta e apt de ceva chiar şi noaptea, când, începusem să presupun, că deja e pe ducă (pe pustii!) fuziu(niu)nea (sovietică) dintre noapte, nelibertate şi moarte, pentru că, zicea Schopenhauer, somnul raţiunii naşte monştri. Astfel că nu poate fi vorba (sau tăcerea) doar de noaptea naşterii, doar de noaptea... nupţială, de furt a miresei, ci şi de noaptea încercării fatale, noaptea morţii, pentru a triumfa libertatea.

Cea mai mare parte a lumii, ca indivizi, e concepută noaptea... Juan Della Cruz, spaniolul, zicea prin secolul XVI: „Ce dulce mi-i să ştiu izvorul alergător în bezna nopţii. În noaptea aceasta întunecoasă, ce se cheamă viaţă, ferice de cel care, cu credinţă, se va atinge de undele lui. În bezna nopţii în el îşi au începutul toate râurile fiinţării, pe când începutul lui (izvorului) în vecii vecilor nu-l vei găsi în bezna nopţii”.

Noaptea e pentru a-ţi căuta drumul, întru evadare, de a-ţi da drumul întru libertatea de dincolo de jenă, de a ţi se lua drumul, dar, dacă te salvezi, – e de a-ţi croi drum... Iar dacă admitem că noapte înseamnă ceea ce s-ar numi „a-ţi da drumul”, ea nu e totdeauna şi ceea ce s-ar zice – „a-ţi da” dreptatea. Pentru că noaptea e subiectivitatea (însăşi, alias – sui generis).

Noaptea, nu o singură dată, mi-am amintit şi mi-am zis că, probabil, nu fără noimă Nikolai Berdiaev, prelungind tradiţia lui Vladimit Soloviov, pe cea a romanticilor germani şi a teologilor, scria că umanitatea s-ar afla în pragul unei epoci nocturne (sau: a nopţii). Acest rus celebru opina că:

419

„Fireşte, toate timpurile pot fi împărţite în cele de zi şi cele de noapte. Şi timpul, pe care îl creează maşina, cel al civilizaţiei tehnicii, este un timp nocturn. Aceasta e o nouă noapte a creaţiei (genezei), pentru că lumina soarelui poate să se stingă (termine)”. Iar până aici, în secolul precedent (faţă de al lui Berdiaev), XIX, teologul şi naturofilosoful Gottwald Henric fon Schubert publica o carte despre partea nocturnă a sufletului. Chiar el a fondat ştiinţa despre componenta nocturnă a sufletului (subconştientul, precum avea să spună Freude) care, de regulă, este tăinuită de conştiinţa de veghe, uneori manifestându-se ca vis, care poate sugera ceva ce s-ar putea întâmpla în realitate; fiind presentiment, care creează ceea ce se numeşte dedublarea personalităţii.

Noaptea e totdeauna prima parte sau doar – o parte din ceea ce ai vrea să spui, să scrii, până a te (tre)Zi. Astfel că verbul „a treZi” e chiar unul bine gândit: a nimeri în Zi (şi tu ceva). Dixi!

Apostrof,

nr. 3, 20091

1 Nu cred să conteze că cele de mai sus le-am scris în prima parte a nopţii de 1-2 februarie, adică în jurul orei 22, pe 1 februarie, la Chişinău, unde noaptea e percepută mult mai acut – în special, în contextul istoriei noastre, în general şi în caporal. (Ultimele cinci cuvinte, dintre care – o prepoziţie-bis şi o conjuncţie, ar putea fi suprimate...).

420

BLOG-UL: EXPERIENŢĂ ŞI POSIBILITĂŢI

– De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de

plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?

– Blogul mi s-a părut a fi locul, mai bine zis spaţiul în care ai putea încercă să te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului, „readunându-te” din mai multe reviste la care scrii, de pe la editurile unde publici cărţile tale sau pe cele traduse. Apoi, e spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă.

Cine ştie, poate că blogul ar însemna şi un fel de „S.O.S” al literaturii, în general; semnal deocamdată surdinizat. Sau, poate, e şi o fugă de sau cădere în rutină... Nu este exclusă niciuna dintre aceste şi alte variante. Mai e de văzut, pentru că bloggingul e abia la începuturile sale şi ca experienţă, şi ca dezvăluire de posibilităţi. Însă, drept concluzie de etapă, cred că de aici încolo nu se mai poate vorbi de e bine sau de e rău că literatura apare pe internet – deja acesta e un fapt... real într-un spaţiu... virtual! Pe mult timp înainte. Posibil, pentru „totdeauna” (ghilimelele „fac aluzie” la iminentul, sortitul provizorat al civilizaţiei/ civilizaţiilor terestre). Prin urmare, trebuie să nu vorbim, ci să acţionăm în consecinţă: de la un punct încolo, prezenţa scriitorului pe internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).

De aici încolo un singur lucru rămâne a fi clar: precum spaţiul şi timpul, informaţia e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ţine de informaţie, este informaţie ce ajunge la noi inclusiv ca inducţie (şi intuiţie, şi... seducţie) estetică şi senzitivă. Iar cronospaţialitatea „bântuită” de entropie, adică şi de literatură, este apanajul sui generis al internetului ca stare de universalitate a omului. (Într-o anumită măsură, şi a... scriitorului.) Pentru că deja internetul „a umblat” şi „mai umblă” serios la filosofia noastră existenţială (şi de... creaţie). Astfel că cele ce apar astăzi formulate în chestionare şi răspunsuri despre relaţia om-internet, inclusiv scriitor-internet, peste un timp ar putea deveni capitole de riguroasă ţinută academică în celebre tratate filosofice.

– Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?

421

– Cred că, în majoritatea lor, scriitorii percep jurnalul în forma clasică a acestuia, adică nu ca ego-text deschis vraişte oricui, ci ca jurnal intim, convenţionala parafă „intim” fiind oarecum afină scripsirii (ca să apelăm la un arhaism, pentru că problema e veche – nu?) documentelor secrete – de stat sau doar instituţionale. Secretul poate fi dezamorsat peste o anumită perioadă – peste zece-douăzeci de ani, când autorul începe a publica din respectivul ego-text, sau – după plecarea la cele veşnice a scriptorului sau... „niciodată”, precum se mai întâmplă uneori să se spună; un „niciodată” care, de regulă, nu se respectă... niciodată! – până la urmă, peste o sută de ani, în alte secole, jurnalul sigilat cu străşnicie de aproape blestem ajungând a fi cunoscut publicului cititor. Adică, vorba aia americană cu: Never say never again...

Iar ceea ce s-ar numi „jurnal pe internet” este deja, da capo, ceva public, predestinat cititorului... imediat-curent şi ţine mai curând de diaristică sau chiar de elementară ego-ziaristică. Adică, este un dialog (cu „accesanţii”) sau un monolog şi nicidecum un jurnal în sensul clasic al noţiunii. Iar un scriitor serios nu are nici chef, nici motive să se expună cât mai des în public. Oricum, într-o măsură mai mare sau mai mică, arta şi existenţa creatorului presupun discreţie, intimitate, chiar fugă de cotidian.

Cu toate că, abordând doar aspectul de (posibil) jurnal al blogului, minimalizăm drastic posibilităţile unei astfel de forme de manifestare scriitoricească, precum şi unghiul de apreciere a ei: odată ce chestionarul se interesează de literaţii posesori de blog, am fi îndreptăţiţi a ne întreba, să zicem, conform căror criterii s-ar putea vorbi despre conţinutul blogului (şi) ca despre o operă literară.

Şi încă ceva: chiar dacă a şi încolţit ideea de a constata că, se pare, deja se încheie Epoca Gutenberg şi începe Epoca Internet, noi mai amânăm acest gând, încurajaţi încă de anticul adagiu Habent sua fata libelli... Ceea ce nu exclude că peste sute de ani poate apărea şi parafraza Habet suus fata internetus... Dar situaţia optimală ar fi cea de colaborare eficentă dintre domnul Gutenberg şi măria sa Internetul, stimulându-se nepărtinitor coexistenţa formei tipografice şi celei electronice ale cărţii.

– Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare? – Nu, şi nici nu e nevoie de aşa ceva. (Altceva e că deja există reviste

literare-net.) Implicit, blogurile ar putea constitui (şi) o punte de legătură între un autor concret – revistele literare – şi eventualii cititori ai blogului. Sau, poate, blogul poate deveni (şi) un fel de... dispecerat cultural; unul al circulaţiei ideilor în cadrul programului (imininet!) de popularizare/ răspândire a literaturii. Dar, înainte de toate, blogul face parte din entropia ta personală, ca efemer element din entropia generală a literaturii.

Iar sub aspect logic problema poate fi pusă şi astfel: odată ce virtualii cititori utilizează înaltele tehnologii informaţionale, de ce nu ar avea dreptul scriitorul să spere că şi-ar întâlni virtualii cititori tocmai în atare virtuale sfere

422

(de dorit: pline de… virtuţi)? (Ca să las şi o vagă vibraţie de rime: spere-sfere...)

– Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/ nemulţumiri?

– Este necesar să conştientizezi că, prin blogul tău, ai riscat să te arunci în neantul cibernautic, în care se întâmplă atâtea şi atâtea lucruri – o infinitudine! –, unde bântuie năprasnice uragane şi se dezlănţuie devastatoarea tsunami informaţionale, unde, probabil, te afli şi tu – doar te afli, dar fără a fi foarte vizibil şi învrednicit de excepţională atenţie! – printre milioanele de – ce o fi fiind ei? – „marinari”, navigatori, internauţi, cum se mai zice, sau chiar naufragiaţi, fără să-şi dea seama, deocamdată, de această fatalitate? – eşti în devălmăşie... – ba nu, eşti într-un amestec de important şi insignifiant, de comori şi de – pardon! – gunoaie, de, parcă, ceva însemnătate şi, totuşi, în mare – de zădărnicie. Astfel că doar în... adiaforia celui mai categoric relativism al respectivelor noţiuni – importanţă, satisfacţie, nemulţumire – se poate pune în ecuaţie şi o astfel de ispitire. Pentru că, se ştie, blogurile cele mai „populare” sunt, de regulă, şi cele mai frivole.

– Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?

– Mă interesează doar unele personalităţi care au (şi) bloguri şi nicidecum oferta, fie ea şi culturală, la hurtă. Mă interesează cei care au avut un nume până a fi avut un blog şi nu cei care cred că şi-ar putea face un nume cu ajutorul unui blog. Iar dacă reuşeşti a naviga-cerceta în spaţiile mai multor limbi, literaturi şi culturi, îţi dai seama că poţi fi nemulţumit doar de limita posibilităţilor tale (energie, timp) de a beneficia de un „echilibru” între cerere şi ofertă.

Familia,

nr. 5, 2009 P.S. Peste mai multe luni după aceste confesiuni din „Familia”, am

postat pe blog următoarele (despre o personalitate, o autoritate care, ziceam, au avut un nume până etc. – vezi o frază-două mai sus):

Scrierea unui blog mai e încă privită cu suspiciune de oarece lume scriitoare, dar, sincer vorbind, neîncrederea într-o astfel de îndeletnicire mai revine, din vreme în vreme, şi în conştiinţa amfitrionului-scriitorului blogului care, uneori, simte necesitatea de a fi susţinut de eventualii cititori ai celor plasate de el în misterioasele cyberspaţii. De a fi în misterioasele cyberspaţii. De a fi încurajat, eventual, de alţi colegi, fideli şi ei ctitoriei de blog. Cred că unul din ilustrele şi de-a dreptul incredibilele (aproape) exemple e acesta: a fost un blogger şi José Saramago! Iată ce scrie, ca prime amintiri despre celebrul prozator, Pilar del Rio, la mujer del escritor y Premio Nobel

423

portugués José Saramago: „Mai erau câteva zile înainte ca José Saramago să moară, nu mai putea

scrie, dar a dictat doua postări pe blogul său. Penultima a fost provocată de judecătorul Garzon ieşind de la Curtea Suprema de Justiţie, exclus de egalii săi, îmbrăţişat de câţiva colegi, aplaudat de funcţionari şi de prieteni. Atunci Saramago a plâns cu Garzon, l-a copleşit furia şi s-a simţit neputincios, pentru că era viu, şi a dictat, căci mâinile îi tremurau pe tastatură. Ultima postare pe blogul său sunt două cuvinte. Era la amiază, se uita tot la o emisiune de ştiri la televizor şi în felul acesta a aflat că un coleg, un scriitor suedez, se alăturase unei flotile care intenţiona să rupă teribila blocadă împotriva Palestinei. Şi Saramago, care ştia destule despre blocade, n-a spus decât: „Obrigado, Mankell” / „Mulţumesc, Mankell”, iar în cuvintele acestea a rezumat totul, admiraţia, solidaritatea, respectul, neputinţa, viaţa unei persoane care nu se resemnează, gratitudinea în faţa celui ce nu se dă bătut. Apoi a murit şi nu va mai fi nimic de povestit, nu vor mai fi caiete, privirea piezişă care să vadă reversul lucrurilor, cea frontală, fără a-şi pleca niciodată capul în faţa puterii, ci pentru a săruta ironia, curiozitatea, înţelepciunea celui ce nu se născuse pentru a povesti, dar continua să povestească şi cât de actual va fi acum, când nu mai este şi avem atâta nevoie de el”.

Astfel că, prietene-coleg, ctitoreşte în continuare la blogul tău, ca loc (imensitate) în care ai putea încercă sa te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului. Aici, în spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă. Dar şi cu cei plecaţi în lumea stelelor, precum a fost Jose Saramago care, bineînţeles, te susţine, implicit, prin exemplu reamintit aici.

P.P.S. La rândul lor, alţi colegi, alţi bloggeri, au preluat notiţa în cauză. Întru solidaritate şi… soliditate, presupun eu.

424

LITERATURA ÎN TIMPUL CRIZOFALIMENTARISMULUI

Apostroful împlineşte 20 de ani de la înfiinţare. Într-o cultură a

foiletonisticii, cum este cea română, faptul în sine nu înseamnă mare lucru, desigur. Într-o cultură a provizoratului, în care multe lucruri minunate sunt începute şi apoi abandonate, faptul că această revistă continuă să existe şi să publice lunar 30 de pagini de literatură română poate însemna totuşi ceva (măcar o dovadă de încăpăţânare din partea celor care o fac, dacă nu altceva!). V-am fi foarte recunoscători dacă aţi găsi timp să scrieţi ceva pentru numărul aniversar. Tema pe care v-o propun este următoarea:

– Ce înseamnă pentru dvs. literatura? La ce bun ceea ce facem noi, scriitorii? La ce bun literatura, literatura română în particular, şi la ce sunt bune revistele literare pe care ne încăpăţânăm să le facem?

– Ce întrebări (aproape) triste... Sau, poate, doar par a fi astfel din cauza crizei în toate, peste toate... Adevărul (mai) e, însă, că despre menirea literaturii, despre facerea-naşterea scriitoricească, despre reviste şi trecerea în revistă a acestor şi altor interogaţii mai că (maică!) necruţătoare şi a unor posibile răspunsuri ce sunt/ ar fi de fapt „variaţiuni pe o unică temă – auto-justificativă” este imposibil să nu se intereseze lumea, înşişi scriitorul, cititorul, binevoitorul, răuvoitorul şi, cum le plăcea să creadă confraţilor de până la noi – de hăt foarte înapoi – să intereseze zeii, muzele, regii. (Spre exemplu, Balzac spunea că scrie „la lumina a două principii supreme: Dumnezeu şi Monarhia”.)

Ne punem întrebările şi încercăm să răspundem la ele – din ce motiv? Că nu ar fi propice timpurile pentru scriitor, pentru literatură, pentru a visa frumos, în general? Că e criză, că e, parcă, briză de pre-apocalipsă? Sau, poate, de oarece lipsă e briza? Eu unul îmi zic că la fel de îndreptăţiţi ar fi să-şi pună aceste întrebări, aplicate noţional-profesionist la propria-le îndeletnicire, şi compozitorii de muzică zisă grea, simfonică, uşor agonică. Pentru că ei, în orice timpuri, nu au prea avut aflux de auzitori, dar, iată, au rezistat, rezistă, chiar dacă nu au publicul Madonei sau al lui Jakson (oricare, nu obligator Michael). Şi încă ceva: ţările, ministerele etc. subvenţionează uriaşe orchestre simfonice care, de cele mai multe ori, nu aduc venit la visteria naţiunilor. De unde, de ce atare dărnicie („în pustie”)? Din mai multe răspunsuri posibile, cel esenţial cred că ar fi: pentru că muzica simfonică e o

425

componentă indispensabilă a spiritualităţii umane, a naţiunilor luate dimpreună sau aparte, ceea ce a înţeles nu doar melomanul, ci şi tiranul. Fără muzica aceasta care nu aduce dividende umanitatea ar aduce oarecum ciudată. Adică, nedeplină, lipsită de integritate. Astfel că pentru mine răspunsul referitor la ce bun ceea ce fac scriitorii ar fi acelaşi, ca şi în cazul simfoniştilor-ghinioniştilor: pentru ca umanitatea să fie mai aproape de o posibilă integritate a ei ca spiritualitate. Sau, poate, doar să pară a fi astfel, dacă ne gândim la adagiile biblice sau hegeliene conform cărora totul nu e decât iluzie sau, şi mai grav, – nu e decât vânătoare de vânt, (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. Da, sigur, tragi-poetic spunând-simplificând, totul e: tăciunea tăciunilor. Însă, până a ajunge la tăciune, trebuie să arzi. Chiar dacă te pândeşte riscul să cazi, cu acest „să arzi”, în retorică, în vorbe mari, atât de neagreate de... neopostmodernişti (mi se pare, – pentru că odată ce au existat şi mai există neoromantici, neoclasici, de ce nu ar exista şi neopostmodernişti? Astfel s-ar depăşi, poate, impasul canonic şi confuziile de tot soiul pe care le creează atât de labila noţiune de: postmodernism).

Iar revista „Apostrof” este parte a literaturii şi, prin urmare, cade (înălţându-se!) sub incidenţa celor spuse până aici, în special – a necesităţii ei pentru o anume categorie de cititori şi, oarecum mai trist, a necesităţilor de tot soiul pe care le-a avut şi le are a le potoli întru (supra)vieţuire şi continuă dăinuire, iată, deja 20 de ani. Astfel că „Apostrof” – una dintre revistele reprezentative în cultura noastră – nu e doar o publicaţie care împlineşte două decenii de existenţă, aproape simetric întâmplată pe treptele, promontoriile (de sfârşit şi de început) a două secole, ci e şi exemplu de perseverenţă în susţinerea unui înalt nivel profesionist întru respectul valorilor, în pofida impedimentelor şi dificultăţilor pe care a trebuit şi trebuie să le înfrunte. (Cel ce nu ştie să înfrunte, nu e de frunte!) Prin urmare, la aniversare, revista „Apostrof” este în egală măsură deja a istoriei literaturii şi culturii româneşti, precum e şi a prezentului şi, după cum arată semnele faste, după cum spun intuiţiile în pofida timpurilor crizofalimentarismului, – e şi a viitorului. La mulţi ani!

Apostrof,

nr. 5, 2009

426

A CITI / A SCRIE

– Ce legătură există în conştiinţa şi în activitatea dvs. între lectură

şi scris? – În comparaţie cu erbivorele şi carnivorele, omul – ce e,

concomitent, şi una şi cealaltă – mai e şi verbovor sau logovor (ca s-o dăm niţel în verbocreaţie), consumând, „devorând” cuvinte, în special în timpul lecturilor, unele dintre care, odinioară, erau destul de captivante, emoţionante, chiar generatoare de lacrimi. Dar bineînţeles că nu e prea „atractiv” să scrii despre cetit în timpurile în care cuvântul, dacă nu şi-a pierdut deplin sacralitatea, oricum şi-a diminuat-o extrem de mult; sacralitatea ca forţă de influenţă şi de continuitate ontologică. Apoi, lumea în general, dar cea contemporană în special (de la Nietzsche spre noi) a trecut, dacă nu cu „mare succes”, cel puţin cu destulă agitaţie logoreică trei etape dezarmante: moartea lui Dumnezeu, moartea Autorului, moartea Cititorului. Cinicii postmoderni se întreabă: pe cine am mai putea să-l dăm gata, cine e pe moarte?... Poate că la rând e însuşi neobositul Deconstructor?

Şi totuşi, în pofida a toate, deja de câteva secole biblioteca pare a continua să fie „înţeleasă” (şi) ca mit intelectual. Iar pentru tagma noastră confraternă e absolut clar un lucru: în bibliotecă nu faci doar investigaţii entropice; biblioteca îţi oferă generos şi posibilităţile unor achiziţii şi investiţii de „impulsuri” creatoare. Probabil, în conştiinţa fiecăruia dintre noi, cândva, s-a deşteptat demonul scrisului în urma unor lecturi întâmplătoare ce s-au dovedit a fi – chiar că din întâmplare! – nişte lecturi mai speciale sau chiar cu totul speciale, „providenţiale” pentru un viitor destin de scriitor.

– Cum comentaţi celebra vorbă a lui Valery Larbaud după care lectura ar fi ,,un viciu nepedepsit”?

– Poate fi doar o vorbă de duh din rândul micilor piramide de cuvinte sub care nu se află îmbălsămat niciun faraon. În genere, vorbele de duh nu-şi dau duhul nici chiar când nu conţin vreun adevăr (...obligatoriu). ,,Viciul” lecturii beneficiază de prezumţia nevinovăţiei.

– A evoluat raportul lectură-scris de-a lungul vieţii dvs.? – Astăzi, aş putea vorbi mai curând despre un raport relectură-scris.

Recitirile diversifică modurile de înţelegere a cărţilor (importante) pe care le-ai citit cândva, altele sunt interpretările sau reinterpretările. Altele sunt

427

şi impulsurile, stimulentele care vin dinspre ele spre propriul tău scris. P.S. Odă Marelui Cititor La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi de stângul) de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv în stil etern-post-antic despre oralitatea libertină care, intrând direct din stradă îşi şterge tălpile de preşul dungat al primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!) apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa intră familiar-textualist în discurs încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola ici-colo permiţându-şi a debita şi uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în surdină. O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin forţa lucrurilor şi a lecturilor eşti complicele autorului înduioşat la gândul de a trăi prin poemul său un transplant din sine în altul – acestuia oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi şi el (tu) CINEVA. O, cititor talentat ce mai! Cititor atât de bun încât n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel al autorului; în egală măsură voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că în poezie niciun prepus nu e de neglijat el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care se află cu o idee mai mult decât sentimentele pe care le emană; ideea cu Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la un nimeni-anonimeni la un erou –, o talentatule, priceputule cititor despre care n-au aflat doar analfabeţii, de parcă

428

întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care trebuie obligatoriu citit, deoarece Marele Cititor nu se poate percepe la auz după ureche...

Acolada, nr. 6, 2009

429

LA CE BUN EDITURI ÎN VREMURI DE CRIZĂ?

– Acum câţiva ani, revista Contemporanul. Ideea Europeană a făcut

o anchetă, La ce bun reviste literare în vremuri de tranziţie? Astăzi, ne punem aceeaşi întrebare, uşor reformulată: La ce bun reviste literare în vremuri de criză? Apoi, ne punem altă întrebare: La ce bun edituri în vremuri de criză?

De bună seamă, domeniul care suferă cel mai mult în aceste vremuri tulburi, de criză reală, este cultura, da, cultura română vie; e ştiut faptul că – şi în aceste circumstanţe – o bună parte din penibilul, incalificabilul buget – atenţie, de 0,19 % – alocat culturii române revine patrimoniului…

Cum credeţi că îşi vor reveni revistele de cultură, editurile din şocul crizei? Ce reprezintă revistele, editurile în România europeană a anului 2009?

– Din păcate, după criză, dar nu numai, îşi vor reveni mai puţine reviste şi edituri, celelalte capotând. Unele, cu speranţa de a reveni în spaţiul spiritual. Revenindu-şi, adică, din somnul cel de moarte, cum cântă uneori românul, aproape optimist, dar mai mult îngândurat şi nesigur.

Inevitabil, printre reviste şi edituri se va întâmpla o selecţie dură nu atât naturală, cât… fiscală. Indisponibilitatea de plată le va lăsa în… plata Domnului care, se creează impresia, nu prea ştie sau doar nu prea citeşte româneşte.

Iar cele 0,19% trebuie înţelese nu ca procente, ci drept (strâmbe!) grade (zecimi!) ale nivelului de cultură a(l) guvernanţilor acestor timpuri şi acestei ţări. Înmulţite până la 190, ele reprezintă gradele de… degradare a celor ce dau (luând!) bugetul pentru cultură. Pentru că trăim în vremuri de subcultură aproape oficializată, prin decrete şi ordonanţe.

În ce priveşte a doua întrebare din tandem, mă tem că, pentru unele instituţii revuistice şi editoriale, verbul va trece la trecut, interesându-se deja sub aspect istoric ce au reprezentat ele în anul de dizgraţie 2009…

– Ce loc îi revine în viaţa dvs. revistei Contemporanul. Ideea Europeană?

– În primul rând, cred că revista Contemporanul. Ideea Europeană va fi printre cele care va face faţă crizei. Îi urez din tot sufletul aceasta, pentru mine ea rămânând în continuare printre publicaţiile de cultură care, de ani şi ani, îmi menţin interesul atât ca cititor, cât şi ca autor.

Contemporanul. Ideea europeană,

nr. 7, 2009

430

UTOPIE, IDEOLOGIE, POLITICĂ

– Cum s-ar putea defini utopia în raport cu ideologia şi politicul? – Se ştie că, iniţial, dar şi după, utopia a fost şi a rămas o formă

proteică de ideologie, de politică. Politicul, ideologicul erau... vraişte chiar în unele dintre primele opere utopice – Republica lui Platon, Cetatea soarelui a lui Tomasso Campanella; „cetatea” în sens de polis – formă de organizare statală în Grecia antică, dar „modernizată”, „hipermodernizată” în dependenţă de gradul de utopie cu care este abordată şi „structurată”. Dar, cu timpul şi dezamăgirile, bineînţeles că utopia s-a îndepărtat (sau a rămas în urmă de) ideologie şi politic, precum sunt acestea înţelese în sens postmodern, în postistoria în care vieţuim sau supravieţuim, precum susţine dl Fukuyama. (Şi poate e cazul să ne amintim că noţiunea de postistorie se trage încă de la Hegel, iar cel mai cunoscut propagator al conceptului în cauză a fost nimeni altul decât Karl Marx.) La toate intrările acestor constructe, fie Utopia, fie Ideologia, fie Politica, ar trebuie plasat la bună şi tristă vedere adagiul: Lasciate ogni speranza voi ch'entrate (citat din Infernul dantesc). Ar merge şi coşbucianul: Nu cerceta aceste legi, / Că eşti nebun când le-nţelegi!, concomitent amintindu-ne că poetul nostru a tradus excelent „Divina comedie” a lui Dante. Iar pentru mine ideologicul şi politicul ar ţine de... „Păgâna comedie”... Utopia beneficiind de un tratament mai amical fie şi din considerentul că ea conţine şi generează multă poezie. (Iată, ad hoc, şi un versuleţ: În draga noastă Românie, / A fi utopist e-o utopie...)

Dar dacă e să revenim pe pista anumitei seriozităţi sau, poate, gravităţi a problemei, să ne amintim că exegeţii în multiple materii, în primul rând filosofii, sociologii definesc diverse genuri de utopie: tehnocratică, socială, apoi practopia (termen introdus de Alvin Toffler, cel cu Şocul viitorului şi Crearea unei noi civilizaţii), ecotopia (contopirea oraşelor şi satelor în ecopolisuri)... – din care bineînţeles nu pot lipsi ideologicul şi politicul.

Iar cu titlu de informaţie post-Uniune Sovietică (fantastic – nu? – că a dispărut ceea ce se părea dat, ca blestem, pentru totdeauna şi pentru toate utopiile!) amintesc că în imperiul-gulag interesul pentru utopie era întreţinut mereu. Fireşte, din puncte de vedere şi de apreciere care conveneau ideologiei, politicii partidului-buldog. Astfel că eu, cel care, în studenţie, am susţinut examen şi la... – la ce materie credeţi? – la „comunismul ştiinţific” nu pot să nu am la îndemână unele izvoare ce vizează ex-imperiul „vlăguit, secătuit” totalmente. Spre exemplu, în cartea lui Konstantin Mzareulov

431

Fantastica. Curs general (Fantastika. Obşcii kurs) apare o definiţie-tandem memorabilă: „Utopia şi antiutopia: comunismul ideal şi capitalismul muribund, în primul caz preschimbându-se în iadul comunist, în cel de-al doilea caz – în înflorirea burgheză”. Asta e: omul se află mereu în căutarea societăţii ideale, mormăind nemulţumit că, vedeţi, nici democraţia sui generis nu mai este ea raiul promis; în cel mai bun caz, nu e decât un rău mai mic...

– Dacă aţi scrie o istorie a utopiei, ce cărţi şi ce autori nu aţi uita să includeţi şi să comentaţi?

– În primul rând – şi inevitabil! – multe cărţi de basme şi de mituri ale popoarelor lumii. Ce altă utopie, ce alte utopii?! Apoi unele dintre tratatele culte, romanele fanteziste, cuceritoare până la inoculare de speranţă (ce poate duce la... scrânteală), printre care: Republica lui Platon, în care se dialoghează-filosofează despre statul ideal în care domneşte dreptatea (gr. oikeiopragia; ce mai altă utopie?); Utopia lui Thomas Morus (More)* care a şi introdus în circuit noţiunea despre care discutăm, utopia, înţeleasă atât de poetic, zic eu, de greci: niciun loc, similar şi cu eu topos – loc fericit; să ne amintim cum trata însuşi autorul această operă a sa: „Carte de aur, pe cât de folositoare, pe atât de distractivă”; Cetatea soarelui, pe care Tommaso Campanella o zămisleşte în zemnicul inchiziţiei, unde a fost supus torturii treizeci de ani fără trei, dar fără a ceda, rămânând, adică, un utopist incurabil.

Dar, pentru echilibru, filate de pe „celălalt versant”, aş îndrăzni să leg în subiect şi unele idei din antiutopii, cum ar fi cea a lui George Orwell 1984. Şi altele, bineînţeles, dacă e să ne amintim barem de amănuntul că lui Orwell îi venise în minte subiectul acestei cărţi în timp ce recenza romanul antiutopic al lui Evgheni Zamiatin Noi. (Aici şi pretutindeni, e bun acest noi legat de utopie şi antiutopie...). M-aş gândi şi la romanul Fahrenheit 415 al lui Ray Bradbury (în genere, la acest scriitor coexistă într-o perfectă... dezordine utopia cu antiutopia!), la Cevengur şi Marea subterană de Andrei Platonov. Şi-apoi cum aş putea uita de cel care a introdus în circuit termenul de antiutopie, John Sruart Mill, imortalizat şi de o excepţională metaforă a marelui futurist rus, adică, într-un fel, de asemenea utopist, Velimir Hlebnikov: ...Arunc zarul cuvântului-zeu. / Acolo, în hău de găvane se-nteţeşte pojarul / Şi dintre negrele gene dispare în veci / Gânditorul John Stuart Mill / Sărind prin geam în mâini cu o carte / Carbonizată... – carte care ar putea fi – de ce nu? – chiar Istoria utopiei despre care se interesează întrebarea în cauză.

P.S. Apropo, pentru că în prima întrebare era vorba de ideologie, de

politică... Să ne amintim că Thomas Morus a fost căznit de politicianul pe nume Henric al VIII-lea, regele care, făcându-şi de cap, ţinea să fie recunoscut şi de cap al bisericii... Iar în 1935, la patru sute de ani de la

432

moartea sa, Morus a fost canonizat şi – atenţie! – declarat protectorul politicienilor şi oamenilor de stat... Precum se înţelege, nici utopia nu exclude râsu-plânsu…

– Cum explicaţi faptul că ideologicul şi politicul ne afectează pe toţi, în timp ce utopicul afectează doar pe câţiva?

– Pentru că ideologicul înseamnă să încerci să trăieşti (concret, aievea), bine sau relativ bine, pe când utopicul înseamnă să visezi, mai curând.... supravieţuind, decât vieţuind (din plin). Pentru că ideologia şi politicul ţin de practica vieţii, în vreme (şi istorie) ce utopia e înrudită cu arta, poezia, filosofia, chiar cu... „muzica grea”, simfonică, de care, precum se ştie, se interesează mult mai puţină lume (vezi bibliotecile, sălile filarmonicilor...), decât cei magnetizaţi de agora politică în fierbere protestatară pentru o viaţă mai bună. Iar utopia pare a nu mai fi în vogă, deoarece, scria A. Toffler, ceea ce până acum un timp părea să ţină de utopie în societatea informaţională ar putea deveni o realitate; cu asta se trece de la utopie la practopie, care încearcă să-i vorbească pe înţeles omului despre o lume „nici mai bună, nici mai rea din toate lumile posibile (...) realizabilă şi totodată preferabilă celei de care ne despărţim”. Vorba aia cu – să ne despărţim de trecut râzând (poate că şi de... viitor râzând, Doamne, fereşte!).

– În ce sens s-ar putea interpreta fraza lui Jaques Maritain, potrivit căreia noi trăim azi „lichidarea lumii lui Jean-Jaques Rousseau”?

– Aceasta nu ar mai avea nimic în comun cu utopia propriu-zis, în forma şi concepţia ei originare, când se credea că acest gen de a visa, de a filosofa, de a crea (literatură, pictură, film etc.) nu ar trebui să conţină elemente antiumane, ci să rămână la frumuseţea, romantismul, entuziasmul uşor dement al unei iluzii despre viitor ca rai social pentru om, fără a ţine cont de limitele de orice fel, inclusiv de cele ale lumii reale, dar poate că chiar şi ale universului în general. O fi el universul infinit, dar – să vezi, când nu visezi! – nu şi în disponibilităţile şi generozitatea de a satisface iluziile, pretenţiile şi mofturile omului! Iar „lichidarea lumii lui Jean-Jaque Rousseau” ar fi ceva... ambigen! Adică, în egală măsură ar ţine de utopie, dar şi de antiutopie.

Origini,

nr. 6-7-8, 2009

433

...ABIA... PE LINIA DE PLUTIRE

– În plină criză economică, vă propunem o anchetă despre

(dis)confortul dvs. cotidian. Aşa că vă întrebăm, direct: Cum staţi cu banii? Ce urmări are asupra situaţiei dvs. financiare, şi deci asupra standardului dvs. de viaţă, faptul că aţi scris şi scrieţi cărţi şi colaboraţi la reviste?

– Dacă e strop de adevăr în ce se spune (dar e chiar mai mult de un strop de... păcură), că în societatea noastră un grup nu prea mare de indivizi are totul, iar ceilalţi – restul, nu încape îndoială că majoritatea scriitorilor fac parte din a doua categorie. Cu excepţia colegilor care au trecut la business sau care, extra-literar, au joburi ce le aduc venituri serioase. Bineînţeles, câştigurile extra-literare asigură confortul socio-domestic cotidian, dar, inerent, produc şi... (dis)confortul scriitoricesc. Pentru că literatura e geloasă, nu?! Ea nu doreşte să împartă harul. inspiraţia, timpul şi spaţiul cu alte preocupări şi modalităţi de a (supra)vieţui ale scriitorilor...

Iar criza care a afectat lumea, în general, nu putea să ocolească şi lumile mai mici în care creează şi pe care le creează scriitorii. Şi aici mă voi referi la propriul exemplu. Acum un an, un coleg din Moscova, Evgheni Stepanov, care publică trei reviste şi diriguieşte tot atâtea edituri, găsise de cuviinţă să „internaţionalizeze” un chestionar cu tema scriitorul şi criza financiară, lansat în revista „Futurum ART”, întrebându-mă şi pe mine cum simt efectele recesiunii. „Eu – îmi scria impacientat colegul din metropola rusă – abia de mă mai ţin pe linia de plutire”. Ce aveam să-i răspund? Adevărul. Zic / scriu: mie, ca unui obişnuit liber profesionist, neimplicat în afaceri, care nu e nici tu patron de reviste, edituri, pivniţe etc., care nu are pile printre politicieni, nici nu ştiu ce ar putea să (i) se întâmple. Mai să zic / scriu – optimist! – că, parcă, recesiunea nu are cum mă afecta...

Însă adevărul şi naivitatea-mi de la acel moment nu aveau să dureze prea mult, pentru că, într-o lună, în alta, în jumătate de an, mă pomenesc că unele volume personale sau pe care le-am tradus nu mai apar (la Bucureşti sau Chişinău), nu că „la timp”, ci, în genere, nu se ştie când vor vedea lumina de la capătul tunelului post-crizei (inerent, apare şi un nou limbaj de lemn, nu?), chiar dacă pentru ele am contracte editoriale în regulă, iar pentru unele chiar mi s-au avansat 40 la sută din drepturile de autor. Mă pomenesc că o revistă sau alta, din cele care, de bine, de rău, mai onorau prin oarece onorarii, anunţă că, devalizate de inflaţie şi criză, nu mai au elementara sumă pentru a remunera autorii... Dimpreună, aflăm trista veste că la tradiţionalele

434

şi marile târguri de carte vânzările au scăzut cu circa 40 la sută faţă de cele din anii pre-criză... Bibliotecile nu-ţi mai achiziţionează cartea pe care, ca printr-o minune, ai reuşit totuşi să o editezi... Din aceleaşi motive sunt anulate ediţiile unor festivaluri tradiţionale, nu mai are loc programata (şi visata) călătorie scriitoricească pe Dunăre, APLER-ul nu-şi poate convoca membrii, premiile ajung tot mai simbolice, unele chiar... capotând în doar variantă paper – cea a simplisimei diplome, etc...

Prin urmare, cum să stai tu cu banii, optimistule scriitor român?... No comment...

Iar în Interriverania prutonistreană, alias Republica Moldova, de unde răspund, dezastrul generalizat pur şi simplu – şi dramatic! – nenoroceşte multă lume, nefiind cruţaţi nici scriitorii. Între Prut şi Nistru, dar şi în dreapta Prutului scriitorul nu se poate aştepta să fie cruţat de niciun fel de criză. Financiară sau de nervi, interastrală, mondială sau naţional-şocială. De altfel, ca şi iubiţii şi tot mai puţinii săi cititori...

Apostrof,

nr. 10, 2009

435

COMUNISMUL ŞI NOI

– Se împlinesc 20 de ani de la căderea nu numai a lui Ceauşescu, ci

chiar a socialismului real românesc. „Nu ştiu alţii cum sunt”, dar eu, când se face frig şi ninge, mi-l amintesc pe Ceauşescu: a intrat în capul meu ca frig şi întuneric şi mi-a stricat, pentru totdeauna, bucuria ninsorii şi a zăpezii. Ce înseamnă pentru dvs. comunismul? Ce vi s-a părut cel mai insuportabil în comunism? Ce v-a plăcut in comunism (pentru că a avut şi părţile lui bune, alfabetizarea, de pildă, sau eradicarea tuberculozei... Nu-i vorbă, astea se puteau realiza şi fără socialism, dar asta e altă poveste)? Cum e acum, „după 20 de ani” de la căderea comunismului? Vă rog sa scrieţi despre ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că, acum 20 de ani, am scăpat din coşmarul în care eram închişi... (Marta Petreu).

– Nu cred că deja am alergie la leviathanicele întrebări despre comunism. Mi le-am pus şi eu, în mii şi una de nopţi, în care s-au şi izvodit câteva cărţi ce sunt (şi) despre comunism, despre sub-condiţia umană... acolo (ducă-se pe pustii!). Cărţile se intitulează: „Copil la ruşi” (Ideea Europeană, 2008),. „Student pe timpul rinocerilor” (Chişinău, 2000), „Perimetrul cuştii” (Cartea Românească, 2005), „Românii, enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz” (Timpul, 2008) în care sunt cuprinse toate perioadele existenţiale – câte vor fi fost ele – până la vârsta-mi de 40 de ani, rotunjită în 1989. Prin urmare, cărţile cuprind/ reflectă copilăria mea în comunismul imperialist ruso-sovietic, apoi studenţia rinocerizată (este vorba de jurnalul meu de almamater-ist 1969-1972, în primii doi ani de studenţie, 1967-1968, ţărănaşul de ieri neîndrăznind să recurgă la spunerea/ scrierea de sine), apoi post-studenţia, ca ofiţer sovietic (prins cu arcanul după facultate; 1972-1974) şi anii de redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei” de unde, în 1977, am fost scos din pâine, adică alungat pentru un eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre corifeii Unirii româneşti, şi despre munteanul Grigore Alexandrescu, în timp ce în Interriverania Prutonistreană, alias RSS Moldovenească, numele de român era ca şi prohibit, identic cu cel al duşmanului de... naţionalitate (dar – prieten de lagăr socialist!). Prin urmare, aceste şi alte detalii despre existenţa unui student, a unui tânăr jurnalist în comunism apar în cartea „Perimetrul cuştii”. Iar volumul despre români şi enciclopedia sufletului rus cam sugerează din titlu ce aspecte tratează. Apoi cărţile de eseuri şi publicistică „Umbra ca martor” (Hyperion, 1991), „Lampa şi oglinda” (Cartier, 2001), plus câteva volume de dialoguri cu peste 100 de personalităţi ale literaturii şi culturii române de pretutindeni. Zeci de

436

interviuri pe care le-am acordat eu însumi. Probabil, bunii mei prieteni şi colegi din dreapta Prutului înţeleg că în stânga Prutului am trăit-suferit dublu, adică era un fel de – Ceauşescu... plus puterea sovietică deznaţionalizatoare, cu leninismul, stalinismul, hruşciovismul, brejnevismul ei! Sau viceversa, cu Ceauşescu în coadă. Pentru că în imperiul bolşevic-muscălesc, concomitent cu umilinţele socio-economice la care era supus omul, acesta era terorizat şi de denaturarea, alterarea, deformarea sa ca persoană şi chiar de furtul de identitate, astea reprezentând unele dintre cele mai monstruoase fărădelegi ale comunismului în tandem jandarmeresc cu imperialismul panslavist. Politica leninist-stalinistă zdrobea orice încercări de independenţă naţională şi spirituală, anihila, la propriu, adică deporta, întemniţa sau asasina pe oricare cetăţean, şi în primul rând pe intelectualul care nu accepta înregimentarea ideologică fals internaţionalistă. În artă şi ştiinţă, mahării momentului nu susţineau valoarea, ci promovau mediocritatea devotată liniei partidului-buldog. Plus cozile de topor ,,autohtone”, unele dintre care se erijau în, nici mai mult, nici mai puţin, – agenţi de circulaţie în literatură, în ideaţie etc. Plus coloana a cincia a alogenilor.

Astfel că această obsesie despre comunism te-ar putea duce la… depresie. Sincer vorbind, cărţile pe care le-am invocat aici m-au cam… vlăguit, m-au cam… lehămetit de tematica legată de comunism şi, dacă se va găsi cineva care să se intereseze ce aş fi putut răspunde in extenso la prezentul chestionar „Apostrof”, ar putea să răsfoiască unele dintre ele. Plus că obsedanta temă a obsedantelor decenii apare şi în unele poeme ale mele, cu unul dintre care aş vrea să închei acest text:

Pe volumul „Poeţii undegroundului” –... şi în genere ţineţi-vă limba după dinţi! – E prea târziu... – Ce ai în vedere? – Am în vedere că nu mai am dinţi – mi i-ai dezbătut tu curvă de putere sovietică ce eşti astfel că nu pot să-mi ţin limba după dinţi spunându-ţi precum ţi-am spus curvă de putere sovietică ce eşti tu...

Apostrof, nr. 12, 2009

437

EVENIMENTUL POLITIC AL ANULUI 2009

– Care este după părerea Dumneavoastră evenimentul politic al

anului 2009 în Basarabia şi în lume? – Mişcarea tineretului din 6-7 aprilie. În contrasens mahărilor de ieri

(agenţi de circulaţie în politică şi ideologie), ce vor să dea lucrurile drept – mai că, maică! – tentativă de lovitură de stat, manifestaţiile studenţilor, liceenilor şi tinerilor sunt demne de analele şi de respectul istoriei. Prin amploarea şi implicaţiile pe care le-a avut – îndepărtarea comunismului de la putere, ziua de 7 aprilie trebuie să dea nume unor străzi din oraşele noastre, unor organizaţii de tineret.

Bineînţeles, ţin de eveniment sui generis şi de generic câştigarea alegerilor parlamentare de către forţele democratice şi formarea noilor structuri socio-politice şi de guvernare. Pe plan internaţional, cr(rrrrr!)iza economică şi g(rrrr!)ipa porcină au cam obturat evenimentele. Şi totuşi, nu pot fi trecute cu vederea manifestaţiile prilejuite de marcarea a două decenii de la căderea Zidului Berlinului şi decizia SUA de a se retrage din Iraq. (Nu şi a Rusiei din Transnistria şi Gruzia.)

– Ce consideraţi demn de a fi remarcat în cultură, în literatură? – Totul a fost şi mai este chinuit de racilele guvernării comuniste, când

în cultură nu se producea mai nimic demn de atenţie decât clamoroasa... „Paralelă a culturii” (alias, „caravelă”) şi stupidul joc de-a culturalizarea tinerilor „în anul lor”, apoi cacealmaua milionului ca premiu de stat şi alte împeliţări comuniste de doi bani care au şi sfârşit în coadă de peşte.

În literatură: a se vedea nominalizările la Premiile Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România şi rezultatele finale care, bineînţeles, cu acelaşi succes puteau fi altele, deoarece, ca totdeauna, nu a exista chiar o competiţie între cărţi, ci una între... părţi (de juriu, cu simpatii pro domo, cu care s-a venit de acasă, din camaraderii, prietenii; plus unele nuanţe de gaşcă). Dar, în mare, în special cărţile nominalizate la concursul respectiv pot da o impresie despre anul literar 2008-2009. Ca eveniment, dacă a fost să fie, totuşi, aşa ceva.

Contrafort,

nr. 11-12, 2009

438

ADIO UNEI REVISTE, BUN VENIT – ALTEIA

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră revista Stare de urgenţă? – Este oarecum trist să răspunzi la o întrebare, miezul căreia e ce a

însemnat?... Dar asta e, revista Srare de urgenţă îşi încheie veacul, activitatea – cu fruntea, cu titlul şi cu litera sus! Demn şi valorizant(ă) – sunt sigur – în istoria presei cultural-literare, tangenţial – politică, din atotcuprinderea românească. Ea transmite ştafeta unei noi publicaţii căreia, sper, să-i fiu de asemenea autor constant, precum i-am fost Stării de urgenţă. Mulţumindu-i pentru colaborare mutuală revistei care a fost, îi spun „Bun venit!” unei surate de-a ei, căreia, cât de curând, cititorul interesat îi va afla numele şi ţinuta care, bineînţeles, va fi demnă de cea a... înaintaşei sale. Ave!

Stare de urgenţă,

nr. 19-20, 2009

439

SCRIITORUL ŞI MUZICA. DREPT RĂSPUNS – POEME

– Care e relaţia dumneavoastră cu muzica? Când scrieţi, muzica vă

ajută sau din contra? – M-am pomenit că am făcut deseori referinţe la muzică, am scris

despre ea, inclusiv poeme, unele dintre care au intrat şi în prima mea carte, editată în 1976. Programul de căutare al computerului, căruia „i-am propus” (s-au... „ordonat”?) să caute noţiunile: muzică, melodie, cântec, jazz, Beethoven, Mozart, Wagner etc. – mi-a „cutreierat”, mi-au inspectat textele, mi-a trecut în revistă (internă!) antologiile în variantă electronică, indicându-mi poeme, fragmente, versuri aparte, unele dintre care le-am selectat, propunându-le drept posibile răspunsuri parţiale despre relaţiile mele cu muzica. Şi cu prietenii, cu colegii melomani, cu care fac mereu schimb de Mp 3, unii dintre ei fiind excelentul poet leton Leons Briedis, cunoscător de română, traducător din literatura noastră, şi Igor Loşcilov din Novosibirsk (Siberia), poet, eminent exeget al avangardei ruse „clasice”, profesor universitar. Fonoteca mea mai păstrează sute de discuri-vinilin, iar cărţile împart anumite rafturi ale bibliotecii cu zeci şi zeci de CD-uri, fiecare cu durata de 7-10 ore de muzică clasică, jazz şi nu numai. Cam atât, pe... ne-scurt (dacă mă gândesc la grupajul de poeme şi fragmente pe care-l propun în continuare).

Elegie Pentru Nazim Hikmet (fragment) Undeva oamenii şi-au ucis speranţa şi până la mine ajunge sângele cadavrelor albastre ajunge ceaţa. Colorată elegie a văzduhului presărat cu praful melodiilor orientale alene suflat din clarinete... 1974

440

Beethoven De la geam se trece-un strop de tropic Mustirile-i s-au potolit din sârg – Frunzele cărnoase de aloe Îngălbenesc precum gutuia-n pârg... – ...Muzică de cameră e-această Microtoamnă ce-aureşte glastra Dar lumea e un Beethoven gigant – Îţi impune să deschizi fereastra. 1983 Inscriptio Ceea ce nu-i ajunge aurului spre a deveni aramă de orgă e lipsa-i de armonie. Un vis luxos (fragment) …Şi parcă – Ha, ha, ha! – îl văd pe bardul Conachi, în giubea, hâţâind

Lambada, apoi urcând în turnul său de fildeş cu scară în formă de melc ori tirbuşon ca să-şi verse în versuri sufletul înamorat, legănat în tremurătoarele arcade ale suspinelor menite a înteţi focul simţirii pentru cauza iubirii, pe când, de fapt, bătrânului bard îi zdrăngăneşte străbuneţea din şubrede balamale, cum se întâmplă cu orice destin pătimaş retezat de speranţe.

Derrida (fragment) ...în mintea mea zicându-mi că de azi înainte va trebui să fredonez doar numele filosofilor deja decedaţi în special ale celor antici dacă onomastica lor s-ar potrivi pentru aşa ceva (fiindcă spre exemplu Pla-ton-ton nu merge) concomitent fiind convins că nici astfel nu poate fi

441

exclusă o altă surpriză deri-da-da amintindu-mi de cazul cu învăţătorul de muzică ce-mi propusese cândva să cânt gama iar eu pici obsedat de aventuri geografice unde prind a-i turui despre Vasco da Gama intuitiv dându-mi seama că pământul descoperit de acesta era pur şi simplu sol din cheia sol. 1994 ACORDEONISTA (fragmente) Una lângă alta mapele sunt ca foalele unui acordeon drăcesc ce comprimă sau destinde/ întinde nişte destine angajate în toate ale lumii ca la serviciu (de fapt nişte bibliografii cazone). Mută muzică diavolească susurând din foiul mapelor pe care şefa de cancelarie le mută de ici-colo uneori de colo-ici alteori povestindu-le membrilor colectivului (x y z) propriile lor date biografice de acum 15-20 de ani (sau secole) şi lor nu le vine a crede că au trăit asemenea porcării în amestec cu obligaţiile de serviciu. (Ah! necruţătoare Şeherezadă a birocraţiei acordeonistă a foalelor de mape şi a poalelor lungi de pensionară vitalistă precum însăşi birocraţia cu tot cu greţoasele obligaţiuni de serviciu – cel puţin aşa le simte un prieten de-al nostru scos cu forţa din turnul de fildeş al mizeriei depline în care se zămisleşte cristalul artei pure pe care un grec îl punea în loc de sentiment). Şi

442

tot agonizând de febra răului de dosar te pomeneşti la poarta cea rău famată întrebând în neştire: Tabacioc este? Este! Îţi răspunde de dincolo şefa cancelariei. Femei sunt? te mai interesezi. Da eu ce-s dracu’?! se revoltă Şeherezada birocraţiei ridicându-şi câtva poalele (tic profesional). Muzică este? întrebi agonizând. Dap’ cum! răspunde Chiriţoaia birocraţiei. – Numele prenumele ziua şi anul naşterii cadavrule! mai zice şefoaica vitalistă precum însăşi birocraţia trecându-şi manichiura uzată zimţată de pensionară peste foalele acordeonului de mape. Funebru ştreang (fragment) Iluzii suprapuse şi apuse pe-un portativ de cântec necântat: festivă zgardă ori funebru ştreang pe gâtul unui înger condamnat. 1991 Final amânat (fragment) Sergiu Celibidache vru să facă semn de acord final dând – brusc – din baghetă şi zicând: etcetera – cetera însă prinse a zice ceva din Maramureş interveni şi rapsodul popular căruia câteodată îi vine să dea cu satârul în granit şi eu mi-am zis că deja e neserios să mă mai preocupe brusc!-urile clipelor

443

ad hoc!-urile sau hot-dog-urile mâncate prin Paris sau Viena... Corul operei În vreme ce marea cântăreaţă de operă îşi masează buzele iar minorul tenor îşi masează mărul lui Adam Balaura de operă pierde întreaga după-amiază până îşi rujează boturile celor şapte capete cu care în loc să cânte solo cântă în cor... Fin de siècle Final de secol. Frica este trează În timp ce cântecele de revoltă Ca număr şi-oboseală egalează Indiferente fredonări – recoltă De inepţii. Îndolierea torţei Ce-a fost speranţă-i fum sterp de doctrine Şi ca bouţi naivi privesc profeţii La poarta nouă-a veacului ce vine. Jaz(z) de necaz Bineînţeles altcumva e primăvara decât primăverile juneţii când confundai vântul cu.....::::::::::............... vinul când creşterea te mai sporea ca bărbat... Ce să mai vorbim despre nenumăratele mile maritime ale adolescenţei tale campestre ce cam sărea peste cuprinsurile fireşti ale dorinţelor de tot felul... Ar reieşi că faci jaz(z) de necaz printre altele muzică ce-ţi plăcea la ne-_________________________ bunii atunci în vernalitatea din secolul trecut în primăvara juneţii ce era ca o mare inconştienţă lirică a muzei poeziei ce urma probabil reciclarea la cursurile inferioare de infirmiere unde mai învăţa şi bunele maniere şi manevre în ale amorului ea frumoasa cu picioarele mici scurte precum ++-----** ale

444

aborigenelor din Cordilierii condorilor şi Parnasul privighetorilor cărora Licurg le păpa limba. Ah poezie (precum totul!) – certitudine a aparenţei nu a apartenenţei şi poetul (fiind/nefiind de fapt) un suflet anulat de enigme ce constată că viaţa nu e decât presimţirea absenţei biblică umbră a umbrei... (Jălbaş pe cine pe ce ???... ;;;;;;;,,,,,, Timpul se goleşte nu de minute ci de minune... Dar enigmele renasc sufletul...)◦ ◦ ◦ ◦◦ ♪ ◦◦◦ ◦♪ ♫ 13.IV.2001 Fantezii monotorizate (fragment) ...fanteziile îmi sunt monitorizate de îngerii ingineri c(ar)e le afişează pe simeze tehnice pe care cândva faraonii îşi înşiruiau papirusurile cu embrioni de piramide siluete de pisici şi cucuvele totemice curenţi de aer sau de briză confuză ca o muzică nearticulată nesonorizată, încă, de enigmatice orgi pe care eventual, s-ar odihni arhangheli, privind, cu capul pe-o parte ca păsările, în ţevile uriaşe – în catacombele nedumeririi ca inspiraţie 19.VI.2003 Probabil Lorelei (fragment) ...Nouă distinsă doamnă zău că ni s-a întâmplat ca într-un cântec popular de inimă albastră (O nu fac vreo aluzie la sângele albastru!); şi ca să nu ne plictisim/ am început să ne gândim/ am în-ce-put să ne gândim... inventându-ne unul pe celălalt pentru că inventivitatea este condiţia obligatorie a posibilei dragoste distinsă doamnă pe care probabil vă cheamă Lorelei.

445

Piaţa Înfrângerilor (fragment) ...„Puteţi muri: aici/ acolo în Piaţa Înfrângerilor din oraşul ce-şi hârâie starea de spirit între câine şi cântec şi uneori – între tulbure bocet de văduvă eternă îngenun- cheată întru rugăciune (vezi versiunea Brâncuşi) şi mătănii spre a primi ajutor dincolo de sine...” Nevermore totuşi... 16.III.2003 Fragment despre sens (fragment) ...Astfel că nu ne haşura cântecul cu liniile anulării nu ne descuraja sensurile de nedescris ale subconştientului fecund în proiecte imprevizibile, în amestecul ideii tăioase cu armonia îngăduitoare, ca o permanentă sălbăticie delicată (şi poate dialectică) a firii noastre (animal liric ce zburdă în pieptul meu zicea poetul) pentru care nu există destule sensuri încât ne vedem plăcut nevoiţi să credem în continuare în poezie de care, se spune, se tem şi strigoii tăi precum de tămâie sau de cântul cocoşilor. ...spre dimineaţa balului (de)mascat bufonii senili şi disperaţi cântă: Cu-cu-ri-gu-u! 30.VI.2003 Destin de hamal (fragment) când după un „prin urmare” poate să nu mai urmeze nimic sau să urmeze totul – adică transtotalitatea însăşi infinitul ce mi se pare cel mai fascinant şi absurd jaz(z) (jaz(z)... solzos; o muzică cu... solzi, aşa mi se pare) ca nişte sunete frânte ca şi generate de caraghiosul mers al unor crabi gravizi de ciorchinii icrelor icre pe

446

lunecoasele clape de pian confuzie adorată până la extaz până şi de îngerul căzut (ca musca în laptele) Căii Lactee pe care viaţa merge înainte (în infinit adică) dar nici moartea nu merge îndărăt (de asemenea în infinit) – scriu văzând cum tremură pe holbarea computerului algele negre ale acestui poem 1:V.2005 Sub zăpadă anul acesta iarna veni atât de pe neaşteptate încât vreo oră-două nişte greieri mai continuară să cânte (sau să bocească) sub zăpadă 23.IX.2005 În sfârşit Mă surprinsei că multă din muzica lui Mozart se potriveşte ritmului de manevrare a rotiţei şoricelului de calculator. Domnule Sorescu în sfârşit am descoperit sufletul şi suflul bun(e) la toate – Mozart! 13.IX.06 Supra Homer – orb Beethoven – surd

447

dar ce dar ce genii! Supraoameni, poate că... Însă unul dintre ei de-ar fi fost şi orb şi surd n-ar fi exclus să se ajungă la supragenialitate... 31.VIII.2005 Spectru (fragment) Moţăiam în acceleratul Iaşi-Timişoara. Grupuri de recruţi încercau să cânte ceva trist, dar nu prea cunoşteau ziceri de cătănie. De atare necaz precoce junii ieşeni, podo-iloaieni ori cotnăreni beau bere, după care chiuiau şi mai piţigăiat decât cu două staţii înainte. Îi scotea din impas locomotiva ce hăulea polisemantic spre vârfurile Făgăraşilor... Corpo-lento ma non troppo (fragment) …o doamnă ce dă din sine cam peste sine corpo şi lentă ca o muzică dolofană semănând unei fine finlandeze dar poate şi unei siberiene cu toate că asemenea specimene voluptoase se întâlnesc şi prin nordul sudicei Basarabii (aici e de înţeles – cu corectitudinea politică eşti o.k. la zi şi la ONU sau la ODA) deci doamna ce dă din sine cam peste sine pe cât te-ar aţâţa

448

pe atât te-ar potoli sentimentele tale în alertă trecând neamânat în alegro ma non pa troppo pentru ca în fine să ajungă la corpo-lento şi altfel de muzică 10.VII.2009 Fragment ...e floare la ureche încercarea paiaţei de a ne convinge că ar exista vreo melodie şi mai apăsătoare decât culoarea kaki-întunecată şi de oricare nuanţă sau decât un Bach în doliu. De aici ar porni şi castitatea, şi destinderea, şi, din nou forţa de răspândire a entuziasmului din psalmii reîntorşi sub bolţile catedralelor Romei în care sunt tot mai puţine locurile neocupate: Lumea nu duce lipsă de păcate. 26.07.09 Hăituit de stele (fragment) ...biruinţa lor e asemeni amurgului zeilor dar mai ales al oamenilor şi sună sângeriu-violet ca într-un amestec de violent wagnerian şi violet bacovian pe care îl poţi asculta, contempla, citi sau pe care în această stare de iremediabilă decădere îl poţi bea ca pe un cocteil la tejgheaua barului. 30.08.09 Metafore naive (fragment) …că între muzica vocii tale şi muzica – muzică e cea mai mică diferenţă posibilă

449

poate şi din considerentul că muzica vocii tale ar putea fi mai acaparantă decât muzica propriu-zisă şi propriu-cântată pentru că spunea/ cânta Verdi, se pare La donna è (perpetuum) mobile Qual piuma al vento ceea ce, implicit, pe mine unul mă face atent la vântul ce intră în frunziş (Verdi / verde) şi copacul devine muşuroiul unui miliard de ghemişi ce flutură steguleţe. Totdeauna există motive pentru a flutura din steguleţe sau din cap: ai ai ai ai!... şi motive să te adresezi: O, Muzo! 31.X.2009

Tiuk!, XII. 2009

450

LIMBAJUL TRANSRAŢIONAL (ZAUM’)

– Daţi o definiţie pentru zaum’ (limbajul transraţional). – Limbajul transraţional ar fi, totuşi, raţional? – Pe cât de popular este zaum’ în zilele noastre? – Mă tem că opiniile mele vor distona radical cu cele ale altor colegi, care

răspund... în preajmă, în vecinătate, însă eu unul consider că zaum’ (limbajul transraţional, transmintal) s-a manifestat, cândva, ca o fenomenologie de etapă, pitorească, epatantă, de un experimentalism extrem pentru dadaişti şi unii adevăraţi avangardişti, poeţi prin excelenţă.

Iată de ce este indicat să ne întrebăm: de ce nicicând, niciunde nu a existat vreun poet exclusiv zaum’? Pentru că numai şi numai transraţional – e ceva absolut neconvingător, acest „gen de limbaj” nesupunându-se unor criterii mai mult sau mai puţin obiective de evaluare artistică, estetică, ce ar fi compatibile cu valorizarea, axiologia general-acceptată şi înţeleasă ca atare. Iar fără aşa ceva nu există artă, ci doar un gen de meta-artă particular, foarte „confuz”; o pseudoartă, joc sau capriciu. Cam atât.

Poetul poate fi recunoscut, identificat doar în spaţiul semnificant, „substanţial” al limbajului. Din acest motiv nu au existat şi nu vor exista vreodată poeţi zaum’ „în stare pură”, fie ei geniali, mari sau de duzină. În atare îndeletnicire actanţii sunt cu toţii egali, sau aşa ceva.

Până şi poezia de dragul poeziei, pentru poezie, în cel mai elitar înţeles, are sens, pe când dada pentru dada, transraţionalitatea de dragul transraţionalităţii nu constituie decât un nonsens, o absurditate. Adică, da-da e de fapt – nu-nu.

În genere, e timpul ca poeţii să se reîntoarcă serios spre Metaforă, spre acest „strop de eternitate” (al artei), precum a numit-o cineva dintre cei mari. Fie şi din considerentul că, în anii de la urmă, în conştiinţa noastră, în conştiinţa unui atât de modest, în cuprindere, sat global au apărut atâtea noţiuni inedite ca ieri (într-o anumită măsură, noi, pământenii, adică şi poeţii, suntem deja şi fiinţe... virtuale), încât perceperea lor polisemantică, estetico-sensibilă, includerea lor în sfera creaţiei poetice ar putea genera un număr incomensurabil de metafore surprinzătoare, fascinante – acestea, ca nişte blazoane heraldice ale creaţiei, în general. În vreme ce pe câmpurile zaum’ (transraţionalităţii) metaforele, de regulă, „nu cresc”, cu alte cuvinte – acolo nu se află şi stopul de eternitate.

Дети Ра (Copiii lui Ra),

Moscova, nr. 3, 2010

451

CE NE MAI SPUNE EMINESCU?

– Ce vă mai spune azi Eminescu? – Bineînţeles, şi fără jalnicele improvizaţii flecare, şi fără pretinsa

simbolistică de dincolo de cuvinte, luate aparte, sau de dincolo de fraze, luate în întreg, bolborosite despre Geniu, Luceafăr, Poetul Nepereche, Badea Mihai, Omul Total al Culturii Române ş.a. Eminescu rămâne în rândul celor cărora mereu li se va spune nemuritori, chiar dacă, sub aspect teoretic, nemurirea nu este demonstrată. Nemuritor – da, însă nu şi chip (de serviciu!) ce se pretează a fi înrămat într-o icoană etern-comemorativă, itinerantă, pe care o tot poartă cei despre care însuşi Eminescu profetiza: „Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.

Chiar excesul de divinizare şi incantaţii de parastas au îndepărtat multe inimi de adevăratul Eminescu, cel care a fost şi el un om căruia toate cele omeneşti nu-i erau străine. Adică, a cunoscut elogii şi contestări, a scris şi a suferit, gândindu-se că, de la o zi încolo, nu va mai putea scrie din necruţătorul motiv că, într-o spre seară, va intra şi el sub orizont, o dată cu lumina ultimei zile de viaţă pământească ce i-a fost dată. A iubit şi a urât, şi nu numai pe un singur prieten, şi nu numai pe o singură femeie, şi nu numai pe un singur duşman. A zămislit şi a tipărit poeme, dar a şi(-a) sinucis poeme, uneori în faţa sfântului altar, alteori în tavernă, uneori prin pasiune şi înălţare, alteori prin lehamite şi silă, uneori prin prea multă dragoste, alteori prin patos şi blestem... Scriu aceste rânduri absolut conştient că, în ceea ce priveşte înţelegerea mai firească, mai pământească, mai... românească, dacă vreţi, a lui Eminescu, parcă s-ar relua (la scara noastră naţională, bineînţeles) cazul anticilor (Heraclit, Xenophanes...) care se năpustiseră cu aspre critici contra lui Homer, acuzându-l de imoralitate, din motivul că el îi concepea pe zei dotaţi cu patimi şi slăbiciuni omeneşti. Se ştie însă că istoria i-a dat dreptate Marelui Orb (Clarvăzător!) şi acesta nu a fost pălmuit, precum cerea Heraclit din Efes.

Comunicarea la zi a operei lui Eminescu nu o vom găsi în panegiricele poeticeşti-elementar-gazetăreşti scrise cu ocazia Aniversării, sau în oraţii funebre ce tulbură pacea veche a cimitirelor. Pentru că numai recitindu-l şi reînţelegându-l, îţi dai seama că atunci când scria „Şi icoanele-s în luptă...”, emblematica sa inteligenţă îndurerată parcă întrevedea un sfârşit şi un început de secol şi de mileniu în Balcani, inclusiv – în stânga Prutului.

Numai într-un chip nemijlocit, lucid, explicit poate dialoga marele

452

poet. Oricăruia dintre noi, el i-ar fi permis să-l întrebe dacă, la începutul acestui an 2010, la cea de-a o sută şaizecia aniversare a zilei domniei sale de naştere, ar fi fost dispus să oprească pe o clipă roata vremii. Pentru că, fireşte, vă aduceţi aminte distihul din Memento mori: „Unde lumea în căi nouă după nou cântar măsoară: / Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc”. Aceste altfel de căi şi de măsuri (noi) fiind şi cele care să ne re-aducă spre Eminescu şi spre panoramografia operei sale obturate decenii în şir de false exaltări şi elogieri plate despre care Arghezi spunea că ar conţine destulă logică proastă. Nu, nu prin interminabile panahide panromâneşti şi tămâieri amatoriceşti se poate afla câte ceva din esenţele geniului pornit dintr-un timp concret – a doua jumătate a sec. XIX – şi ajuns supratemporal. Opera eminesciană nu trebuie „scoasă din scară” şi redimensionată exagerat, până la neverosimil, care deja e umbra sinonimică a hazliului, dacă nu chiar a ridicolului. Însă mai e adevărat că, astăzi, despre Eminescu se dau cu părerea şi mulţi omuleţi nepricepuţi la poezie, valoare, situare în timp a acesteia, racordarea ei la sensibilitatea umană supusă unor inerente procese de contemporaneizare perpetuă. E parcă o cale pe care mai şi scade ceva din bagajul cu care purceserăm la drum, dar pe care se poate şi câştiga altceva, în ce priveşte dumerirea, elucidarea, nuanţarea, deschiderea de altfel de perspective.

Doar cel trimis şi mers la Cartea lui Eminescu ar reuşi cât de cât să priceapă că ea este în egală măsură pavăză şi suflu inspirator faţă de moştenirea istorică şi culturală a neamului nostru, dar şi a lumii – ceea ce-i stă în putere doar unei opere care, la o nouă cercetare, îţi lasă neschimbat sentimentul inepuizabilului. Tocmai a fi mers la Cartea şi întru Cartea Lui, Celui de un prestigiu neegalat în literatura şi cultura noastră, mi se pare starea firească a cu adevărat respectuoşilor ostenitori întru Eminescu. Deoarece „nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare parte fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”, scria chiar Mihai Eminescu în „Învierea”. Aşadar, întru Cartea Sa – la muncă, suflete! Dar nu pentru a jindui panaceul bun la toate şi ocrotitor de toate relele a-estetice sau – pardon – …antinaţionale, ci pentru a înţelege că opera eminesciană reprezintă constanta unui spectru de sensuri, iradiant, o statornicie valorică. Nu încape îndoială că, astea, la alte dimensiuni, în alte accepţiuni decât acum două-trei decenii. Pentru că estetica, exegetica, axiologia sunt în mişcare, în proces de schimbare de optică, de punct de ochire, dar şi de apreciere. Şi numai în corelaţie cu toate astea Eminescu spune ceea ce spune oamenilor, dar şi epocilor în inevitabilă trecere, modificare, inclusiv de sensibilitate receptoare.

Crai Nou, 15.I. 2010

453

MAGIA ŞI ANALOGIA

... un text borgesian, Roza lui Paracelsus.... Dorinţa noastră, a celor

de la Apostrof, este să facem o anchetă, pretext de meditaţie şi mai ales de visare pe o secvenţă din această capodoperă a lui Borges.

Întrebarea ar suna cam aşa: Cum aţi fi procedat în locul lui Paracelsus, aţi fi făcut sau nu minunea în prezenţa prezumtivului discipol? De ce s-a abţinut Paracelsus?

– Aici ar fi propice un test. (Propice, chiar dacă cineva o să-l pice...) Să zicem, profesorul intră în clasă (superioară) de liceu sau în sala de curs (mic) universitar(ă), întrebând învăţăceii: „Cine dintre domniile voastre a citit nuvela Roza lui Paracelsus de Jorge Luis Borges?” Să admitem că s-ar găsi 1, 2, hai să admitem – 3 persoane care ar cunoaşte textul dat. Profesorul le propune acestora să plece de la oră, să facă orice vor în timpul liber în care el le va da un test celorlalţi învăţăcei care (încă) nu cunosc povestea. După alungarea ştiutorilor, liceenilor/ studenţilor (necititori de Borges, deocamdată) le oferă câte o filă cu textul respectivei nuvele, dar care se opreşte la jumătatea penultimei fraze: „Paracelsus rămăsese singur. Înainte de a stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat...”

Până la finalul propoziţie nu mai sunt decât 15 cuvinte, dintre care 4 – simple conjuncţii şi prepoziţii. Iar fraza de final e alcătuită din doar două cuvinte. În fine, profesorul le propune necititorilor (deocamdată) să citească şi să dea ei finalul respectivei nuvele... Iar noi să ne imaginăm câte variante vor propune străduitorii, curioşii, inventivii liceeni sau studenţi, din clase mari şi cursuri mici, în locul „firescului” final al Rozei lui Paracelsus: „...răsturnă grămăjoara de cenuşa în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru”. – Atât. Acesta e finalul fascinantei, misterioasei şi popularei nuvele a lui Borges, numele căreia şi l-au preluat de titulatură atâtea şi atâtea asociaţii, societăţi, instituţii mai mult sau mai puţin serioase, registrul cărora se întinde de la medicină la magie, de la firme de turism la găşti de stradă, de la transcendentalism la psihedelism... Căutaţi pe internet, în mai multe limbi, şi veţi vedea cât de pliabilă, de aplicabilă, oricând, pe orice şi oricum, e Roza lui Paracelsus ca brand!... Şi aceasta pare a fi chiar naraţiunea despre care se spune că e dedicată cititorilor de la 7 la 77 de ani, pentru că, până la un moment, cu două-trei fraze până la final, respectiva parabolă criptică poate fi crezută axată pe un subiect paralel, implicit afin, celui din celebrisima naraţiune pentru cei mici şi mari de-a

454

valma Hainele cele noi ale Împăratului de Hans Christian Andersen. În cazul dat, însă, Borges ţinând să dea o „variantă” doar pentru cei maturi. Numai că finalul anulează această posibilă prezumţie, propulsând ideea din material, sau – etic-material (pilduitor) în spiritual; în pur-spiritual şi, poate că, spirit pentru spirit ca în cazul artei pentru artă. Paracelsus „întruchipează”... spiritul (de-a pururi fără trup; spiritul pur!).

Dar şi aceasta nu e decât o ipoteză. Pentru că nuveleta e un text sui generis „deschis” (ca să ne amintim de Opera aperta a lui Umberto Eco). El înaintează tot mai multe întrebări, decât să sugereze răspunsuri. Şi pentru a găsi unele dintre ele, profesorul le aminteşte, le insuflă liceenilor/ studenţilor prinşi în test că este necesar ca ei, pentru a se dumeri cumva asupra eventualului final, să evidenţieze tocmai cuvintele, care le-au rămas „imprimate” în memorie, care li se par importante. Poate că chiar ele le-ar oferi cheia. Iar în ce priveşte textul borgesian, „Drumul”, „Piatra” sunt noţiuni asupra cărora pot roi presupunerile ce ar însemna ele, în special în ecuaţia „Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire”. Este destul de interpretabilă şi triada (întru... Unu) „Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu...” [Această formulare elastică te poate duce cu gândul (şi) la budism, acesta nerecunoscând existenţa dumnezeului creator de care depinde întreaga lume, inclusiv viaţa omului. Motivele tuturor suferinţelor omului pornesc de la cecitatea lui personală, de la neputinţa sa de a renunţa la dorinţele lumeşti.]

De fapt, îmi dau seama ad hoc, profesorul putea să dezvăluie integral chiar şi penultima frază, până în finalul ei: „...răsturnă grămăjoara de cenuşa în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut”. Deci, problema „simplificându-se” pentru a afla finalul (unul dintre atâtea posibile pe care le vor da liceenii, studenţii). Profesorul chiar poate merge mai departe, spunându-le învăţăceilor că, la Borges, finalul e simplu: din, doar, două cuvinte.

Prin urmare, odată cu căutarea finalului, cei prinşi în acest procedeu de tehnologie pedagogică, zis test, se vor întreba: dar care a fost acel unic cuvânt pe care l-a rostit Paracelsus?

Uite, asta nu o ştiu nici chiar cei care au citit nuvela integral, şi nu o singură dată... Putea fi unul dintre foarte multe: Logosul dumnezeiesc de la Începutul Începuturilor, de la Geneză, însă nici el nu este cunoscut muritorilor de rând. Alte cuvinte? Zeu, Dumnezeu, Hegemon, Dragoste, Libertate, Veşnicie, Absolut?... Sau poate că... Pentru că – da, omul e atât de neştiutor, dar mai ales – hazliu sau poate – iresponsabil, încât poate spune orice, spre exemplu: Nemurire...

Aşadar, ce a rostit Paracelsus pentru a reînvia, din scrum, roza?... Uite că vreun final de nuvelă propus de liceeni/ studenţi ar putea fi în

formă de dialog imaginar cu însuşi autorul, Borges, sau cu protagonistul

455

naraţiunii, Paracelsus, sau cu tânărul care venise la acesta, cu gând de a-i deveni discipol, moştenitor întru fapte minunate, miraculoase. În căutarea argumentelor şi contraargumentelor, (ipo)tezelor şi anti(ipo)tezelor, acest text a fost şi este cercetat „la microscop”, încercându-se febril să se înţeleagă ce a avut în vedere (şi calcul?) autorul. Şi este necuprins spaţiul posibilelor interpretări.

De ce, totuşi, nu s-a întâmplat compatibilitatea dintre Magistru şi tânărul care dorea să-i devină discipol?... O jumătate de răspuns ar putea fi acesta: Indiferent de destinele de viitor ale tânărului şi Maestrului, întâlnirea dintre ei nu a trecut fără rost. De fapt însuşi Drumul înseamnă scopul. Procesul cunoaşterii adevărului nu e deloc mai puţin important decât rezultatul procesului care, nu o singură dată, ar putea fi şi de neatins. Prin urmare (...de drum), lecţia a avut loc, tânărului rămânându-i să înţeleagă anumite lucruri de aici încolo. De aici încolo (până hăt... dincolo!) mai avem şi noi a medita, a cumpăni, a resimţi în continuare farmecul enigmatic al Rozei lui Paracelsus.

Dar să revenim la text şi să (mai) reţinem că refuzul lui Paracelsus sună astfel: „Eşti foarte credul... Şi n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinţă”. Ar fi aici (acolo, pretutindeni!) parabola credinţei dătătoare de har care – Magistrul ştie – nu trebuie nici dezvăluit, nici acordat oricui. Să luăm aminte: spunând că nu are nimic în comun cu aurul, discipolul vine la Magistru chiar cu el – cu aurul, ca expresie a materialităţii (ca valorizare) sui generis (în concepţia/ obişnuinţa oamenilor).

Meritul unor astfel de personalităţi (Paracelsus, Borges) în mitologie, istorie, religie, literatură, artă e că ele „dinamitează” (şi dinamizează), „zdruncină”, scot din tipare, remodelează canoanele tradiţionale de gândire şi de receptare a lumii (realităţii, dar şi... irealităţii).

Ei bine, iniţiaţii, docţii, competenţii ar putea lărgi cu mult aria unde pot fi căutate (dar şi... crescute!) eventualele răspunsuri, punând alături Roza lui Paracelsus cu Roza lui Luther [acesta din urma scriind la timpul său: „Primul element are să fie crucea – neagră – în inimă, care va avea culoarea ei firească. Căci atunci când omul crede din inimă, atunci devine drept. Această inimă trebuie plasată în centrul unei roze albe, pentru a arăta că credinţa aduce bucurie, consolare şi pace... şi de aceea trebuie să fie roza albă, şi nu roşie; căci albul este culoarea spiritelor şi a tuturor îngerilor.” – citat după un text de D. Stuparu, din care extrag şi alte analogii fascinante: „...apare aici distincţia dintre roza albă şi cea roşie, care vor juca mai târziu, la Shakespeare, un rol esenţial în Necinstirea Lucreţiei sau Venus şi Adonis (texte presupuse a fi fost scrise de sau măcar sub influenţa lui Francis Bacon, la rândul său revendicat de către rozacrucieni) simbolizând iubirea sacră şi cea profană, dar şi sulful, respectiv mercurul în alchimie; urmează o altă aluzie alchimică, calificarea aurului drept cel mai nobil dintre metale,

456

afirmaţie care la vremea respectivă nu putea veni decât de la o persoană măcar familiarizată, dacă nu chiar iniţiată în alchimia spirituală”; „Trecând la Paracelsus, dincolo de aluzia la textul omonim de Borges, care prezintă roza ca pe un simbol al iniţierii, al gnozei – metaforă a desăvârşirii Marii Opere şi a dobândirii Pietrei Filosofale”...]

Da, aşa procedează ştiutorii, pe când cititorii de rând ai lui Borges, puşi în faţa anchetei Apostrofului, într-un fel sau altul, adică în zeci de moduri personale, procedează oarecum ca şi învăţăceii antrenaţi în simplul, dar atât de complicatul test de imaginaţie, chiar de creaţie: Ce e, totuşi, domnule, cu Roza aia a lui Paracelsus? Şi iar se vor căuta cuvintele-esenţe, ideile la suprafaţă şi cele de subtext, evidenţele şi sugestiile, magia şi analogia etc. Pentru că în minune, ca şi în frumuseţe, rezultatul înseamnă interacţiunea (armonioasă a) elementelor. Ca şi în cazul acestei roze minunate – făcută scrum, dar care, la rostirea unui enigmatic cuvânt, reapare din pulbere. E o roză bună la toate (...ca să ne amintim de „suflet bun la toate” de Sorescu).

Astfel, de ce nu aş risca şi eu s-o închei, nesofisticat, ca un simplu profesor: îmi place mult nuvela Roza lui Paracelsus, considerând-o poate că cea mai pilduitor-pedagogică din întreaga literatură artistică... Dar, bineînţeles, nu spun decât o banalitate-subiectivitate, în special din unghiul de apreciere al celor care cunosc textul în cauză pe dinafară şi ţi l-ar putea recita ca pe un poem. La fel de tainic, ca şi Nevermore... (nu-i vei afla adevărata esenţă-dezlegare...). Iar vag presupus, Borges înfăţişează-scrumeşte-renaşte roza (lui Paracelsus) ca pe un însemn al călăuzirii spre absoluta gnoză, la care omului nu-i va fi dat să ajungă... (Pentru că – nu? – însuşi Drumul înseamnă scopul...)

P.S. Să nu ne lăsăm descurajaţi, dar mai ales derutaţi de prestaţia unor

magicieni sau scamatori care, pe scenă, în faţa publicului, ar putea scrumi o roză, apoi să o facă să reapară. Efectului artistic îi lipseşte esenţialul: simbolul ca aviditate de iniţiere chiar dincolo de... magie, de minune. Roza lui Paracelsus e una a esenţelor (poate chiar... trans-esenţelor), nu una a aparenţelor (scenice).

Apostrof,

nr. 3, 2010

457

CARTEA ANULUI 2009

– Care credeţi că este cartea anului 2009? – Dumnezeu ştie care... car(t)e... Sau: car(ă-)te... – Ce-i lipseşte, în momentul de faţă, vieţii noastre literare? – Spiritul critic, valorizator cu adevărat, nu cel subiectiv, aleatoriu,

dictat de interese de grup sau personale şi cam generalizat(e), astăzi. Independenţa şi obiectivitatea juriilor la toate nivelurile. Astăzi,

majoritatea dintre ele se conduc de „sugestii”, de sus – de jos, din dreapta – din stânga, din sensuri giratorii, de prejudecăţi, plus că rar s-ar afla vreun membru din diverse jurii care ar citi cu seriozitate, integral, cărţile pentru care pledează să fie premiate. De cele mai multe ori, sunt distinşi autorii „cu nume” (deja), nu şi cărţile cu adevărat demne de atenţie, dar semnate de scriitori mai puţin cunoscuţi (şi norocoşi). Aceştia, în majoritatea cazurilor, sunt lăsaţi la o parte din capul locului şi capetele membrilor juriilor.

Atenţia necesară faţă de componenta ei – viaţa literară din Moldova, unde se întâmplă fapte mult mai demne de înaltă apreciere, decât se crede în virtutea unor... nevirtuoase prevenţii şi infatuări găunoase, localiste sau... metropolitane. Conştientizarea faptului că literatura care se scrie în stânga Prutului trebuie integrată axiologic în contextul scrisului panromânesc. Odată şi pentru totdeauna.

– Faceţi un clasament al primelor 5 reviste literare. – În... dezordine alfabetică: „România literară”, „Ramuri”,

„Contrafort”, „Vatra”, „Convorbiri literare”... Dar şi „Apostrof”, „Dacia literară”, „Orizont”, „Sud-Est” (Chişinău), „Hyperion”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Semn” (Bălţi)... – care nu trebuie considerate cele de pe „banca de rezervă”...

Ramuri,

nr. 2, 2010

458

PREZENT SAU TRECUT CU VEDEREA?

– Istoriile literare apărute în ultimii ani au fost şi sunt imperfecte,

nedrepte în evaluarea multor scriitori români, mai ales a celor contemporani. Niciuna dintre istoriile literare (şi numim aici pe câţiva dintre titulari: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Ion Rotaru, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Marian Popa etc.) nu a reuşit să mulţumească pe toată lumea. Critica literară românească există, se manifestă, e activă, dar nu reuşeşte, din cauza incoerenţei circulaţiei cărţilor, din cauza insularizării culturale a ţării, să aibă o privire evaluatoare asupra fenomenului literar actual. De aceea, vă rugăm să vă exprimaţi asupra modului în care sunteţi prezenţi/ prezentaţi în istoriile literare recente, cum aţi fi vrut să vă fie prezentată opera, cum vă definiţi locul operei dvs. în contextul literaturii române. Ce aţi fi vrut să se spună despre opera dvs. într-o istorie literară care să fie considerată de toată lumea drept infailibilă?

– La viaţa şi (de)scrisul meu, am publicat şi o carte de dialoguri, intitulată Spunerea de sine. Ei bine, acolo nu vorbeam atât eu despre mine, cât cei intervievaţi despre – singularul (şi pluralul) lor sine. Mărturiseau nume grele ale literaturii române, nume a căror purtători nu cred că, la vremea (epoca) respectivă, ar fi avut motive să se plângă de modul cum erau prezentaţi în istorii (geografii şi… fantezii) literare, fiind vorba de Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Pleşu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dimitrie Vatamaniuc, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu etc. Aceasta – la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când realizam acele convorbiri cu certă valoare de document literar, dar, incontestabil, şi uman, şi istoric. Între timp, ne-am pomenit la final de prim-deceniu al secolului în curs, XXI; între timp, au apărut mai multe istorii (şi fantezii) literare şi, probabil, unii dintre interlocutorii mei de acum 20 de ani ar avea motive să fie nemulţumiţi cum le este (sau… nu le este) prezentată opera în contextul exegeticii literare. Cu regret, unii dintre ei nu mai sunt în viaţă, nu vor putea, eventual, răspunde şi la această anchetă, pentru a interveni în contextul general, pentru a se… apăra, a se… repoziţiona sau, pur şi simplu, – a replica.

În ce mă priveşte, şi de data aceasta nu voi cădea (completamente) în vorbire de sine, ci voi reproduce, ca exemplu, o reflecţie a unui venerabil coleg, remarcând doar că ea, reflecţia, mă vizează la modul general, în toate

459

relaţiile sau lipsa acestora cu istoriile literare, cu critica (şi fanteziile) de specialitate. Dar nu pretind corectări (cu atât mai mult: corecţii!), reveniri, ci doar amintesc că domnul Dan Mănucă menţiona următoarele: „Deocamdată, constat o mare deosebire în felul în care sunt prezentaţi (în Dicţionarul general al literaturii române), de o parte, autorii din diaspora şi din ţară şi, pe de altă parte, cei din Republica Moldova. Primilor le sunt rezervate spaţii mult mai mari decât celorlalţi, deşi, adesea, din punct de vedere valoric, nu poate fi vorba nici măcar de diferenţe semnificative... măruntului Ioan Cuşă îi sânt atribuite două coloane, în timp ce lui Leo Butnaru abia una singură”. (Convorbiri literare, nr. 4. 2005.)

E drept că nici eu nu le acord prea multă atenţie istoriilor (şi fanteziilor) literare, adică – nici unor autori de atare compuneri. În tandem cu Vanitas vanitatum, subiectivismul subiectivismului trebuie asumat chiar şi atunci, când este multiplicat (pe nedrept sau doar în exces).

Conta,

nr. 2, 2010

460

LITERATURA ŞI EXTREMISMUL

(TiuKestionar)

– Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu

este interzis. Care e punctul tău de vedere? – Probabil, cu cât literatura e tot mai limitată de imposibilitatea de a fi

nelimitată, ea vrea ca nimic să nu-i fie interzis. Dar până şi geniul îşi interzice anumite lucruri, spre exemplu – de a cădea la nivelul celor care îşi doresc „nimic-interzisul”, însă nu ştiu ce să facă, elementar, cu acesta, deoarece nu au o forţă de creaţie pe potriva… infinitului.

– Ce e permis în literatură şi în realitate nu? – Irealitatea. Basmul inteligenţei care nu face, totuşi, abstracţie de

vanitas vanitatum, omnia vanitas. – Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă

în viaţă? – Mă tem că obsesia întru extremă e mai curând un moft şi

necunoaştere a adevăratei valori/ forţe a bietului om care, în cazul nostru, e scriitor, ce nu e numai sub vremi (şi viermi), ci şi sub litere neputincioase.

– Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu? – În literatură nu pot face abstracţie de viaţă, dar în viaţă aş putea face

abstracţie de literatură. Şi aceasta, de asemenea ca o metodă de a nu mă desprinde de literatură. E prea târziu.

– Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate? – Scriitorul nu trebuie iertat, ci – banal vorbind – trebuie citit. Şi nici

nu cunosc scriitori (români) avizi de fapte extreme (întru Premiul Nobel?), pentru că, „la bază”, un scriitor e şi el un om (normal) – nu? Cine l-ar fi blestemat întru extremism? Şi de ce, mă rog, când geniile literaturii lumii nu au depăşit limitele, ci doar au încercat să umple golurile fantastice (în care entropia umană nu e decât o insuliţă-firuţ de mac), faptă de care nu sunt în stare scriitorii „obişnuiţi”?

Tiuk!,

vara 2010

461

POETUL SAU CRITICUL?

– Gheorghe Grigurcu este o personalitate complexă a literaturii

noastre. Unii îi receptează doar opera critică, alţii doar pe cea poetică, publicistul ia faţa, de multe ori, eseistului, moralistul se contrează cu autorul de texte despre deriziunea vremurilor noastre. Cum îl influenţează criticul pe poet, cum îl încurcă poetul pe critic? Cât rău face poezia criticii lui Gheorghe Grigurcu? Cât ajută critica poezia lui Gheorghe Grigurcu? Când Dumnezeu va face bilanţurile sale, târziu, târziu de tot, pe cine va pune în partea sa dreaptă, pe poetul Gheorghe Grigurcu sau pe criticul cu acelaşi nume?

– Presupun că maestrul Gheorghe Grigurcu se va mira, apoi se va amuza copios de grija care a dat peste colegii domniei sale să cumpănească în locu-i, să se dea cu prepusul, cu nobila… bănuială cum şi de ce acţionează în sinea grigurcuiană cutare sau cutare sinteze de energii, intuiţii, inspiraţii, raţiuni etc. ce-l (con)duc spre rezultatul scrisului, scrierilor. Eu unul am motivul de a nu îndrăzni să mă pun în locul distinsului coleg (cine ar putea-o face?!) fie şi din considerentul că, într-un dialog din aprilie 1999, domnia sa mi-a dat deja unele posibile răspunsuri la întrebările din prezentul chestionar Conta. Nu-mi rămâne decât să reproduc anumite pasaje din acele mărturisiri. Iată-le:

„– Chiar dacă profesaţi o relativ nepopulară profesie, cea de critic literar, aţi ajuns a fi foarte popular. (Şi) din acest motiv, nu se întâmplă ca poetul Gheorghe Grigurcu să-l invidieze pe... criticul Gheorghe Grigurcu?

– Invidia e un sentiment ignobil, „cel mai urât dintre sentimentele omeneşti”, după cum se rostea Baudelaire, aşa încât nu m-aş încumeta a-l practica nici măcar în economia internă a persoanei mele! Dar vă rog să-mi permiteţi a-mi exprima... bucuria pentru faptul că poetul Gheorghe Grigurcu nu-l invidiază pe criticul omonim, citându-l pe Schopenhauer, după care pizma e „semnul sigur al lipsei; aşa că atunci când este îndreptată contra meritului este semnul lipsei de merit”. Fireşte că nu vreau neapărat să mă laud. Vorbim doar în plan teoretic! Rămâne ca alţii să mă judece în tot ce m-am învrednicit a scrie, fie în ipostaza de poet, fie în cea de critic.

– Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară, eseul polemic, la registrul misterios, sibilinic, al poeziei?

– Incompatibilitatea dintre critică şi poezie, dintre speţele literare în genere, are un caracter didactic, perimat. Ţine de copilăria criticii, aidoma

462

acelor exerciţii de caligrafiere a literelor în raport cu liniile caietului, cu care se îndeletnicesc şcolarii începători. „Luciditatea” şi „inspiraţia” reprezintă factori complimentari în elaborarea oricărui text literar. Dacă un Edgar Poe sau un Paul Valéry, descriind compunerea unor poeme ale lor, au exaltat factorul conştient, cred că niciun critic sincer cu sine n-ar putea nega stările emoţionale, „muzicale”, cum le zicea E. Lovinescu, care intervin în travaliul său, socotit în genere rece, absolutamente cerebral. Ori unde există artă, există şi un sâmbure de mister, doar în parte decriptabil. Nici măcar Heidegger, ale cărui eseuri despre Hölderlin şi Rilke sunt socotite culmi ale analizei aplicate poeziei, n-aveau pretenţia a o fi epuizat analitic, a o fi trecut integral în codul său hermeneutic...

– Demult, poate că foarte demult, într-o recenzie la volumul „Un trandafir învaţă matematica”, Ştefan Aug. Doinaş vă califica drept un poet-regizor care pune în scenă spectacolul vieţii, „un spectacol destul de schematic uneori, suficient însă pentru a contura o situaţie existenţială”. (Fie ea şi cea din Amarul Târg, aş zice eu.) Credeţi că aceasta a fost sau mai rămâne o formulă valabilă?

– Formula este ea însăşi destul de schematică. Amarul Târg va intra, poate, pe harta liricii româneşti, printr-o prismă, desigur, particulară, ce nu angajează decât propria-mi persoană. Va fi notat, poate, cu caracterele foarte mărunte ce i se cuvin şi va putea fi găsit de către amatori cu ajutorul lupei. Aceasta a fost cel puţin intenţia mea, când i-am închinat o seamă de poezii. Aci, cum just sesizaţi, este implicată o situaţia existenţială care nu e tocmai de natură a mă entuziasma. În felul acesta însă, „poetul-regizor” se arată a fi fost, din păcate, el însuşi regizat de viaţă….”

Da, poetul, criticul, eseistul Gheorghe Grigurcu: „Rămâne ca alţii să mă judece în tot ce m-am învrednicit a scrie, fie în ipostaza de poet, fie în cea de critic”. Aşa e, să mă judece, dar nicidecum să judece în locul meu, să intre în „economia internă a persoanei mele”, unde există inevitabilul şi indescifrabilul strop de mister. Aşa să fie!

Conta,

nr. 3, 2010

463

10 REVISTE

– Care sunt, in opinia dvs., primele, sa spunem, zece „reviste de

cultura extrem de importante, care s-au consacrat in România”, reviste care merita să fie sprijinite de Guvernul României? Vă rugam sa va argumentaţi răspunsul.

– În ordine perfect… dez-alfabetică şi – mai mult de 10, ar fi următoarele (dar, posibil, şi altele; mie mi-au ieşit 20 „reviste de cultura extrem de importante, care s-au consacrat în România”): Viaţa Românească; Vatra; Steaua; România literară; Ramuri; Orizont; Luceafărul; Hyperion; Familia; Euphorion; Discobolul; Dacia literară; Cronica; Convorbiri literare; Contemporanul.Ideea Europeană; Bucovina literară; Ateneu; Argeş; Arca; Apostrof…

Argumentarea răspunsului? – Chiar activitatea acestor reviste atât de necesare în diferite spaţii culturale, literare care, într-o implicită sinteză, creează un singur cuprins fundamental pentru existenţa spiritualităţii româneşti moderne.

Contemporanul. Ideea Europeană,

nr. 9, 2010

464

DUPĂ 20 DE ANI. CULTURA ROMÂNĂ ÎN POST-COMUNISM

După 20 de ani de post-cvasi-comunism [acest cvasi, – dacă luăm în

consideraţie şi componenta basarabeană, dar şi Verdeţ(urile) carpatine, în general], cultura română ar trebui să-şi pună, cel puţin, 20 de întrebări sau, „din exterior”, să se adreseze 20 de întrebări asupra condiţiei contemporane a culturii române. Astfel, nu este exclus să se facă deja… 40 de interogaţii…

Nu ştiu dacă prima, însă una din întrebări ar trebui să fie: În ce măsură cultura română de astăzi este rezultatul deformărilor şi falselor orientări pe care le-a suportat în anii de teroare ideologică comunistă? (Nu evit cacofonia: aici e chiar indicată) Pentru că, într-o anumită măsură, aşa ar fi… Numai că, dacă pe atunci puterea opera cu pseudomorfoza prin care dădea realismul socialist, cântarea României, a epocii de aur şi a „ctitorului” ei drept cultură autentică, astăzi „paradigma” pseudomorfozei a fost pur şi simplu metamorfozată, unii încercând să dea cultura de masă drept una veritabilă în firescul evoluţiei şi actualizării ei permanente. De se creează impresia că, în această cultură de masă, globalizarea înseamnă omnikitschizarea transfrontalieră, transoceanică, intereuropeană. Aici e tocmai cazul când dintre două rele nu se poate alege răul cel mai mic. Ambele sunt enorme, şi enormităţi!

Parcă ne-am fi pomenit în ciudata, paradoxala situaţie când, după 20 de ani, cultura prezentului continuă abandonarea poziţiilor de avansare valorică pe care, de fapt, nu le deţinuse (nu le cucerise) cultura de acum 20 de ani. S-ar crede că ar fi o holografie a misterelor jinduite, însă inexistente. Ca şi atunci, astăzi se resimte lipsa unui sistem valoric, de valorizare verosimil(ă). În zile noastre, culturii parcă i-ar fi jenă să întrebe dacă există, cumva, în spiritualitatea lumii sau a unei naţiuni aparte ceea ce, pe timpuri, se numea ideal. Dar şi etalon. Canon. În lipsa acestora, devine inutilă o altă întrebare: În ce măsură şi cum cultura română, traducându-şi pe proprie înţelegere problematica transcendentală a culturii lumii, în primul rând a celei europene, reuşeşte să genereze în propriul său areal, în propria sa structură o problematică, o ideaţie, un stil, dar şi o serie de principii care să o personalizeze, să o distingă, făcând-o demnă de atenţie transfrontalieră? (În roza vânturilor, dar şi cea a gândurilor, atenţia…)

Nu ştiu dacă astăzi, când cultura e înţeleasă mai mult ca relaxare şi distracţie, mai poate fi imperios îndemnul reîntoarcerii la complexitate, la căutarea sau edificarea „omului esenţial”. În timpurile când cultura de masă reprezintă cu totul altceva decât se înţelege, în sens tradiţional, prin cultură,

465

ideal, canon etc., este grav obturat conceptul de personalitate, în locul lui lipindu-se glanţul glacial al vip-ismului frivol, al star-ismului ce-i are de protagonişti pe vreun manelist sau pe vreun fotbalist român ce evoluează în liga a treia italiană sau în neliniştita Cecenie. Ceea ce se crede astăzi că ar fi personalitate în cultură nu prea are consistenţă. Ba şi mai rău, se pare că însăşi noţiunea de personalitate iese din uz (…împinsă, izbită din uz), fiind oarecum tabuizată. Arare mai amintesc de ea poate că filologii (la rubrica „Păcatele limbii”), exegeţii în artă şi scriitorii. În timp ce politicienii nu vorbesc despre personalitate şi nici nu respectă personalităţile din egoistul motiv că ei înşişi, „politicienii”, nu sunt şi nu vor ajunge vreodată personalităţi. Politica e domeniul care dă cele mai puţine personalităţi într-un secol! Personalitatea presupune un imperios suport cultural, spiritual, civilizator. Însă politicienii (omni)prezentului, ce nu sunt decât nişte împeliţări superficiale, triviale, anodine nu pot aspira la cultură ca temei. Nu tind spre ea, nu o susţin, iar unii chiar o desconsideră, o sfidează, o hulesc, o înjură.

Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm, totuşi, în ce măsură cultura română poate iniţia un dialog cu puterea pentru a se apăra, cu demnitate, tocmai de… putere, aceasta totdeauna înclinând spre a susţine şi promova pseudocultura. (Las şi aici o spuză de paradox, deoarece, astăzi, în plină criză, nu doar în cultură, totul pare încâlcit ca un vapor în ceaţă, precum spunea poetul).

În fine, dat fiind că ceea ce se numeşte cultură ca noţiune socio-filosofică înglobează un cerc foarte larg de fenomene, procese şi calităţi, este evident că respondenţii întruniţi de „Cuvântul” se vor completa reciproc, fără ca vreunul din ei să poată cuprinde întregul spectru de sensuri şi nuanţe; fără să poată pune toate cele 20 sau 40 de întrebări. Astfel că, şi eu, în locul interogaţiilor rămase „în rezervă”, mă limitez să reamintesc un enunţ de acum aproape un secol şi jumătate: „O primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra? Toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvânt că «tot este ceva» şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30 de ani şi încurajăm oameni nechemaţi şi nealeşi!” – acesta e un extras din studiul de la 1868 al lui Titus Maiorescu „ În contra direcţiei de astăzi în cultura român”, în care s-ar putea face o rectificare „la zi”: în loc de 30 să punem 20 de ani. Pentru ca să fim în consens cronologic cu tema prezentului chestionar.

P.S. În continuare, Maiorescu scria: „…să învăţăm marele adevăr că

mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase…”

Cuvântul,

X. 2010

466

DE CE ÎŞI PUNE OMUL ÎNTREBĂRI?

– Ce trăsătură de caracter vă defineşte cel mai bine şi care a fost cea

mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alţii? – Primo: deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de responsabilitate,

perseverenţa. Secundo: desconsideraţia (în loc de simpla indiferenţă) faţă de cei

declaraţi „clasici în viaţă” şi „atinşi de geniu” pe aici, prin Interriverania. – Credeţi că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem

minciuna? – Timpurile eticismului utopic au trecut sau, probabil, încă nu au venit.

Puterea banului, politica, ignoranţa, însăşi societatea sunt primii adversari ai adevărului. Iar bietul om e sub toate acestea deodată, ca şi sub vremi...

– Aţi fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului? – Probabil, un părelnic – da. În naivităţile debutului, când, elev fiind,

mi-am văzut publicate versurile în ziarul „Tinerimea Moldovei”, sau când am luat în mână cartea-mi de debut. O mai fi fost şi alte fulguraţii ale iluziei necesare (prima carte publicată în dreapta Prutului, încheierea romanului memorialistic „Copil la ruşi”...), căreia i se poate spune şi beatitudine. (Fericirii îi prefer sinonimul beatitudine, deoarece are de component un alt element noţional important: atitudine.)

– Ce preţuiţi mai mult: libertatea umană sau datoria faţă de patrie? – Datoria umană faţă de o patrie liberă sau care trebuie să ajungă astfel. – Ce aţi dori să discutaţi cu un scriitor celebru dacă v-aţi întâlni cu el

la o casă de creaţie? – Aş prefera să fie un celebru compatriot al lui Dante, cu care să discut

despre Tomaso Marinetti şi despre neorealismul italian, dând şi scurte raite prin „Ghepardul” sau nuvelistica lui Dino Buzzati cel din marginea „Deşertului tătarilor”.

– Aţi încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală? – Am răspuns în nuvela „Ziua mâniei se amână”, publicată chiar în

„Contrafort” (nr. 1-2, 2008). Reţin doar un mic extras din acel text: ,,– Cum adică?... Ce fel de alt sens?... V-am spus: cu ajutorul meu veţi

fi în stare să scrieţi romanul ce va declanşa apocalipsa... – Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Vade retro, Sathana!

ţipă omul scrisului, adică – Piei, Satano! – în latină fiind spus, pentru că, trebuie să precizăm, discuţia dintre oaspetele tenebros şi literatul carpatin se

467

ţinea chiar în latină, deoarece Diavolul nu cunoştea româneşte, pe când compatriotul nostru se descurca de minune şi destul de viu în moarta limbă a antichităţii lumii. Avea doar unele dificultăţi în a găsi termenii ce ţineau de computeristică, pe aceştia folosindu-i în engleză, limbă cunoscută, bineînţeles, şi Diavolului... „

– Credeţi în Geneză sau în Teoria evoluţionistă? – Încerc să cred în Întemeietorul de întemeieri, care putea fi chiar

Libertatea din care să se... autoizvodească şi însuşi Magnum ignotum (Marele necunoscut), autorul Genezei. Dar, dincolo de toate astea – acelaşi Magnum misterium....

– Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptăţesc femeia? – Nu. Pentru că tot mai multe femei emancipate au trecut la... mono-

ateism. – Aţi accepta să plecaţi într-o călătorie în spaţiu pentru a cunoaşte

tainele Universului, ştiind însă că nu vă veţi mai revedea părinţii, rudele şi prietenii?

– În acest moment, da, aş accepta, fiindcă părinţii mei sunt deja în ceruri, ocrotiţi de tainele universului şi ar fi posibil să-i revăd. Cine ar declina o astfel de ocazie?... Dar dacă părinţii îmi mai erau pe pământ, bineînţeles că răspunsul ar fi fost: nu.

– Dacă nu v-aţi fi născut în România/ Moldova, în ce ţară din lume aţi fi dorit să trăiţi?

– În Statele Unite ale României. – Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi, în ce epocă din trecut aţi dori

să trăiţi? – În draga mea antichitate dintr-un secol viitor, precum spune un vers

de Nichita Stănescu. – În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intraţi? – În pânza lui Heinrich Zille (1858-1929), numită în original

„Singende Kinder”, ce reprezintă un grup de copii nostim de simpatici ce cântă în extraordinarul entuziasm al inocenţei şi uitării de sine! (Probabil, mai sunt încă sub impresiile romanului memorialistic „Copil la ruşi”, pe care l-am editat anul trecut. Dar remarcaţi şi ce nume are pictorul: Zille!)

– Preferaţi un guvern naţional sau un guvern european? – Chiar de la bun (rău!) început sau – până la urmă, toate guvernele se

ticăloşesc. Să sperăm că cel european – mai puţin, totuşi... – Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii? – Comunismul în variantă ruso-sovietică, dar şi în oricare alta –

cubaneză, nord-coreeană, moldo-transnistreană... – Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei aţi interveni

pentru a da un alt curs evenimentelor? – Aş fi propus declanşarea procesului de la Nurenberg chiar în clipa în

468

care se decidea semnarea pactului Ribbentropp–Molotov. Stalinismul şi acoliţii săi trebuiau şi ei închişi în boxa călăilor.

– Aveţi un model pentru femeia perfectă? – Nu există aşa ceva. De aceea mă gândesc, în general, la femeia

simpatică, atrăgătoare şi inteligentă, ca să nu mai vorbim – vorbind, totuşi, – de fidelitate etc.

– Ce calităţi apreciaţi la un bărbat? – Bărbăţia în tot ce face şi apără. – Vi s-a întâmplat să jucaţi în viaţă „roluri” care nu vi se potrivesc? – Poate că doar episodic. Cei cu Oscar-ul nu le-ar fi luat în seamă. – Aţi simţit vreodată nevoia să vă răzbunaţi pe cineva, să faceţi rău

cu intenţie? – Vreodată, posibil să fi simţit această necesitate, însă nu să şi fac rău

cu intenţie. Însă, mai totdeauna, intuiţia mi-a spus să-mi las răufăcătorii în seama Providenţei. Şi Aceasta m-a răzbunat echitabil, scoţând din ecuaţie respectivele personaje clevetitoare. Cu atât mai mult astăzi intenţia de a mă răzbuna mă plictiseşte, plus că cei care mi-au făcut rău sunt personaje mărunte-mărunţele, inclusiv – ...mărunte de boi, cocoţate pe tocuri de 10 cm., ca pe coturini – paiaţele antichităţii. Scârbavnice împeliţări. În continuare, cred în Providenţa care mă va apăra şi îmi va face dreptate.

– Vă place să daţi sau să primiţi? – Să dăruiesc – da, să dau – mai puţin; să primesc daruri – parcă da. – Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaşti şi reformişti, cei

care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic? – Nu am idoli. Ţin la mai multe personalităţi, inclusiv la Lautréamont,

autorul iconoclastului poem „Maldoror”. Simpatizez şi naivii, dar perseverenţii alchimişti, numai nu înaintea babilonianului care a caligrafiat pe miile de tăbliţe din argilă prima capodoperă a lumii, Epopeea lui Ghilgameş, în care a murit şi prietenul meu Enkidu, cu care am îmblânzit fiare, rătuindu-le, distrugând capcane...

– Ce compozitor vă place cel mai mult? – La acest capitol sunt de asemenea... politeist: Mozart, Bach,

Beethoven, Mendelson, Greg, Schopin, Schuman, Enescu (rapsodiile), Arvo Part (genial compozitor estonian, contemporanul nostru; ascultaţi „Spiegel im spiegel” – „Oglindă în oglindă”!)... Si câţi alţii care ar merita să fie pomeniţi aici!...

– De ce îşi spune omul poveşti? – Ca să înfrunte sau să reformuleze realitatea, percepţia acesteia. Şi –

ca „să se atingă” de eternitate, să se „familiarizeze” cu ea. – Vă e frică de singurătate? – Nu. Dacă e vorba de cea a studiului, creaţiei, meditaţiei, muzicii,

poeziei, „conectării” la propriul subliminal şi la misterul cosmic.

469

– Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

– Înainte de toate, orice poem în care există, nedisimulat, vibrant-unduitor, „stropul de eternitate” – precum a fost numită metafora. Am fost şi rămân captivat de poezia italiană, franceză, spaniolă, greacă, niponă, cea a autorilor din America Latină. Preţuiesc mult şi creaţia avangardiştilor ruşi – Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Pasternak (în tinereţe), Harms, Krucionîh, Bahterev, Poplavski etc.

– Dacă aţi scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – aţi dori să colaboraţi?

– Cu Luchino Visconti cel din „Moarte la Veneţia” (după nuvela omonimă a lui Thomas Mann). Iar scenariul ar avea de motto următorul micropoem:

„E de neimaginat ca poetul claustrofob alias faustofob să nu aibă imaginaţia de a scrie şi poemul: Moarte în lift...” – Aţi simţit vreodată tentaţia puterii? – De la patruzeci de ani încoace, doar puterea asupra propriilor texte

literare şi, prin ele, asupra propriei mele existenţe. – Ce personaj nedreptăţit, sub-evaluat din istoria omenirii, aţi dori

să-l reabilitaţi? – Un personaj colectiv: poporul român. – Ce calitate proprie unui alt popor aţi dori să o aibă şi poporul

român? – Demnitatea şi fanatica dragoste de carte. Eu unul cred în ceea ce

spunea Francis Bacon acum mai bine de patru sute de ani: Knowledge is power (Cunoaşterea înseamnă putere).

– Când scrieţi (dimineaţa sau seara) şi ce stimulente folosiţi pentru scris?

– În juneţe, scriam şi ziua, şi seara, chiar şi nopţile. Consumam cafea, fumam, uneori aveam la îndemână un pahar de vin roşu. De vreo cincisprezece ani, însă, scriu dimineţile, nu fumez, beau doar ceai, iar pentru a mă re-declanşa în munca scrisului fac plimbări de 3-5 kilometri. Apoi, drept stimulente, mai folosesc şi muzica, şi pictura, şi... ne-citirea istoriilor literare, ca să nu mai vorbim de atât de bizara presă curentă.

– Cu ce vă „hrăniţi” îngerul de pe umăr? – Am scris o carte „Iluzia necesară” care, mai apoi, a împrumutat titlul

şi unei antologii. Uneori, îngerul de pe umăr, amator de hrană spirituală, „îmi răsfoieşte” – cu atenţie, dar şi cu un surâs enigmatic – chiar iluziile

470

necesare... – Ce aşteptaţi, ştiind că nu va veni niciodată? – Mai demult, scrisesem şi aceste versuri: „Mie multe lucruri mi se

întâmplă cu mare întârziere, / în timp ce altele în genere nu mi se întâmplă...” Prin urmare, „aştept” şi unele lucruri importante spre care corbul lui Poe îşi croncăneşte dizgraţiosul Nevermore!

– De ce îşi pune omul întrebări? – Recent, am publicat o care se intitulează „Răspund, deci exist”. Cu

acelaşi efect, s-ar fi putut numi: „Întreb, deci exist”. Însă volumul amintit e al cincilea în preocupările mele pentru interviu, dialog, şi am zis – basta! Nu mai întreb pe nimeni.

Pe mine, însă, mă tot voi ispiti în continuare, inclusiv: De ce îşi pune omul întrebări? Simplu: pentru că nu are nişte răspunsuri şi, bineînţeles, le caută. În sfânta, biblica sa naivitate ce pendulează între: Deşteptăciunea... deşertăciunilor şi deşertăciunea... deşteptăciunilor... Cam aceasta e „filosofia” existenţei noastre.

Contrafort,

nr. 5-6, 2009

471

UMILINŢA

– Care este umilinţa cea mai recentă pe care ai resimţit-o? – În ultimul timp (…recent) umilinţa vine tot mai mult din partea…

timpului (…din ce în ce mai puţin), care se duce prea iute. Şi nu e nimic de făcut în acest caz (deloc simplu-uman, ci… cosmic – nu?), decât să acceptăm umilinţa în sensul ei biblic: potolirea orgoliului, eradicarea (ce tare spus!) egoismului, adoptarea unei atitudini aproape paradoxale – de fapt, mai că (maică…) lipsa de atitudine, amintindu-ne că latinescul humilitas îşi are rădăcina în humus – pământ (…pulbere în vânt?… Nu numai, ci, înainte de toate, în sensul: precum pământul care acceptă toate cele ce vin de la cer). După care urmează o – mai să zic: fastuoasă – trenă de epitete prin care e caracterizată de obicei umilinţa, ce ar însemna: supuşenie, bunătate, receptivitate (la necazurile aproapelui), deschidere evlavioasă spre cele bune din lume, prudenţă, cumpătare, cuminţenie, lipsă de podoabe de orice fel, adică – simplitate, renunţare, interiorizare (întru imensă deschidere/ exteriorizare cerească), răbdare, ascultare, iertare, recunoştinţă, virtute, adaptabilitate (dar nu conjunctură, Doamne, fereşte!), pe această cale ajungându-se la iubire şi măreţie… (S-ar putea spune, o fastuoasă împăunare – pozitivă! – de epitete…) Dar, probabil, acestea în mod conştient… neconştientizate, pentru ca să nu ne pomenim într-un cerc vicios: unii cred măreţia o evadare din umilinţă etc. Pentru că spune Psalmul 50: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Însă astăzi, ca nicicând altădată, se creează impresia că toate intenţiile şi învăţăturile bune ţin de ceea ce apostolii numeau Vox clamatis in deserto… Deoarece – cum ar fi de tăinuit? – lumea scriitoricească, precum toată cealaltă lume, e cam bântuită de orgolii, egoisme, vanităţii…

Apoi, fără orgolii şi iluzii vorbind, de asemenea e adevărat că, pentru un scriitor, umilinţa ţine şi ea de experienţa necesară (uneori – de creaţie…)… Literatura română, ca individualităţi, dar şi în ansamblul ei, a cunoscut şi cunoaşte ce e umilinţa. Iar din marii autori de pretutindeni să ne amintim de Dostoievski, de emblematicul său titlu: Umiliţi şi obidiţi…

Ziua veche,

5.II.2011

472

REVOLTA

– Este revolta o reacţie fireasca la scriitorul roman? Are ea

consecinţe în plan etic, social, estetic? – Probabil, „din oficiu”, trebuie scoşi din joc (deci şi din… răspuns şi

din… răspundere) cei a căror revoltă are de resort propriile lor egoisme, orgoliile lor exagerate (şi… supraponderate), iluzia genialităţii care le ţine peste frunte nimbul/ pirostriile, însă care, cică – precum spun dânşii, revoltaţi, – nu le este recunoscută ea, genialitatea, şi, dinadins, nu le sunt văzute/ remarcate nimbul/ pirostriile cununiei cu plus valoare artistică, cea pe care, pe timpuri, o buchiseau prin „Capitalul” lui Marx doar în sensul ei economic(os). Ei, „nerecunoscuţii”, îi fac din deget Academiei Suedeze, iar uneori chiar îşi duc degetul la tâmplă, răsucindu-l cu subînţeles în direcţia Stockholmului…

În ce priveşte scriitorul autentic, şi nu doar român, acesta are, de regulă, o virtute statornică întru adevăr, echitate, întru respectarea constituţiei, dacă vreţi. Da, şi întru respectarea constituţiei, pentru că aceasta, mai totdeauna, este excelentă ca principii şi deziderate, însă totdeauna execrabilă ca mod de interpretare şi aplicare în primul rând de cei care au elaborat-o – politicienii şi urmaşii lor. Tocmai aceştia, politicienii, sunt primii care încalcă… sfintele constituţii, fiind neîmpăcaţii opozanţi egoişti ai vocaţiei şi virtuţii întru adevăr, echitate etc.

Deci, să rămânem la înţelegerea revoltei ca virtute în opoziţie cu oportunismul.

Ziua Veche,

II. 2011

473

BANCUL ŞI LITERATURA

– După DEX, bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie,

minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut, Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat, aşteptând reacţii de la auditoriu, Mihai Ursachi la fel, Cezar Ivănescu transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”... La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”...

– Bancul şi literatura nu că se pot întâlni, pur şi simplu ele nu s-au despărţit niciodată. Pentru că anecdota e parte componentă a literaturii, începând chiar cu cele mai vechi exemple narative ajunse până în zilele noastre. Una dintre anecdotele începutului de literatură se trage din anul 1600 î.H.: „Cum să distrezi un faraon? Să laşi pe Nil o barcă încărcată cu fecioare ce poartă veşminte din plase pescăreşti, astfel va pleca şi însuşi faraonul la «pescuit»”. Mai vechi însă ar fi un banc sumerian, din perioada 1900 – 1700 î.H., însă nu-l voi reaminti, pentru ca nu care cumva să declanşeze un furibund protest al feministelor.

Mai spre zilele noastre, anecdota (la plural) a apărut şi ca roman. Spre exemplu, romanul lui Vladimir Voinovici Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin e caracterizat tocmai ca roman-anecdotă. Mă rog, genurile se întrepătrund, precum s-a întâmplat şi cu romanul lui N. V. Gogol Suflete moarte (îl puteţi găsi pe… gogol-google…) ce poartă menţiunea poem.

Apoi, în cel mai serios mod, unele opere literare celebre au pornit de la anecdotă. Să zicem, Dama de pică a lui Puşkin sau aceleaşi Suflete moarte de Gogol au avut drept impulsuri declanşatoare de mari pânze narative chiar o anecdotă. Romanul lui Mario Puzo Naşul a pornit de la anecdotele pe care le povestea un bătrân ghid afroamerican despre magnatul industriei petroliere J. Paul Getty, care s-a lansat pe timpurile Marii depresiuni din anii 30 ai secolului trecut. (Oare ce anecdotă va sta la baza vreunei mari opere literare inspirată de neagra Depresiune-Criză mondială curentă?...)

Bancurile însoţesc descoperiri ştiinţifice (cel cu mărul lui Newton, cu Heureka! lui Arhimede…).

Eu unul preţuiesc agerimea celor care contribuie la izvodirea şi la

474

răspândirea spiritului în forma sa de concentrat, de drajeu (…ne-deranjeu) numit anecdotă. Cum se mai zice, de bulină şi… de Bubulină, cea care îl însoţeşte în bancuri pe Bulă, dar şi pe cea din cântec: „Navidad en el cielo,/ Bubulina se llevo mi amor…”

Apoi, fără falsă modestie vorbind, printre anonimii izvoditori de bancuri mă pot prenumăra şi eu. Unele din operele-mi de atare gen unii colegi le-au inclus în colecţii tematice. E drept, aici numele autorilor sunt cunoscute.

Plus că, benevol şi neplătit nesilit de nimeni, am românizat foarte multe bancuri din ex-arealul sovietic, căutându-le nuanţele lingvistice adecvate spiritului nostru, iar prietenii, colegii, cei cărora le povesteam au avut grijă să le multiplice şi să le dea drept, get-beget, carpatine. Nu e bai, important că nu e – vai! În genere, în domeniul bancurilor protocronismul înseamnă… lipsă de umor. Adică, bancurile sunt da capo – transfrontaliere, la început interN-Naţionale, pe urmă (cele bune) – internaţionale.

– Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?

– În ce priveşte definirea… Despre bancuri/ anecdote se susţin disertaţii, cu anecdotele se iau titluri ştiinţifice. Cel puţin, în spaţiul post-sovietic, de unde am selectat câteva titluri de disertaţii (din mai multe!) despre acest fenomen:

– Anecdota ca material al retrăirii identităţii naţionale în baza anecdotelor evreieşti (doctor în psihologie);

– Anecdota ca fenomen al culturii cotidiene sovietice în anii 1960-1980 (doctor în culturologie);

– Fenomenul anecdotei gramaticale ruseşti; – Anecdota în beletristica şi proza autobiografică a lui A. Puşkin; – Anecdota contemporană în aspectele ei textologice, de gen şi

discursive; – Traducerea anecdotei: problemele adecvării şi echivalenţei; – Aspectul lingvocognitiv al anecdotelor inspirate de diverse profesii; – Mijloacele de realizare a specificului universal şi a celui naţional-

cultural în anecdotă; – Transformările semantice în actul comunicării (în baza anecdotelor); – Vinul, vodca drept componente ale tabloului lingvistic general al

lumii ruse; – Mecanismul funcţionării metaforei în anecdotă (…filologie)… Asta e: anecdota ar fi – primo: o simplă, elementară, chiar primitivă

micronuveletă din viaţa cea de toate zilele; secundo – obiectul celor mai meticuloase cercetări a celebrilor antropologi, filosofi, filologi şi psihologi de

475

renume mondial. Astfel că nu e descalificant să te afli în această sferă de preocupări… Îmi amintesc că, pe timpul URSS, erai întrebat: „Cunoşti cea mai

scurtă anecdotă?” „Care e?” „Comunismul”… Şi acest banc scurtisim făcea bine, ţinea de terapia individual-colectivă, şi în socialism, şi în capitalism…

– E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?

– Până la 1989 bancurile erau vârful de lance a(l) necazurilor, erau capacul care sare când prea fierbe ceainicul. După 1989 bancurile au cam pierdut din combustie, din presiune. Sunt ceva mai de petrecere, de distracţie. Până la 1989 erau şi de… luptă, de rezistenţă. Adică, scăzând presiunea, creşte libertatea şi se împuţinează motivele pentru a izvodi bancuri. În banc e şi realitatea imediată, directă, dar, totuşi, bancul e, în primul rând, o pluralitate de substraturi ale realităţii.

– Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?

– Acum vreo 16-17 ani, pe când traversam podul peste Dunăre din Buda spre Pesta, m-am pomenit cu un distih ivit ca din senin: „Mi-a venit un gând. E ăsta:/ Bulă s-a născut la Bulapesta”. Ei bine, nu aveam nimic (rău) cu frumoasa capitală ungurească. Unde mai punem că nu este exclus să aibă şi ungurii un Bulă, numit în spiritul onomasticii lor. Iar azi aş putea zice: „De când nu este necesară viza,/ Bulă procreează pe Tamisa”. Sau: „Fiţi siguri în ce este de prezis:/ Bulă se va re’ntoarce la Paris”.

…(m)Da, Bulă e dintre minoritari. Dar e majoritar prin dar-ul frecvenţei referinţelor… banc-are (adică: are bancuri multe, pe seama lui şi nu numai). Un portret, o definiţie? Bulă e manelistul ne-manierist al bancurilor.

– Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri unul (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut.

– Cică, într-un aeroport din Moscova a fost găsit jurnalul unui turist japonez. În el erau doar două notiţe.

Prima: „Alaltăieri am băut cu un rus. Cât pe ce să mor”. A doua: „Ieri m-am dres cu rusul. Mai bine muream alaltăieri…”

* La aeroportul Băneasa este aşteptată o personalitate japoneză foarte

influentă în lume. În fine, avionul aterizează, japonezul-personalitate

476

coboară, un grup din câţiva oameni se repede spre scara avionului să întâmpine celebrul oaspete, la care japonezul unde face pre limba noastră: „Nu, nu, nu, nu am nevoie de translator!... Eu cunosc perfect limba română!...” Cei care îl întâmpină – muţi de uimire! Japonezul turuie în continuare: „Mă întrebaţi de unde cunosc eu limba română?... Păi, acum treizeci şi cinci de ani oare nu eu am fost cel care a absolvit Facultatea de Economie la Iaşi? După aia, nu am fost eu cel care am lucrat cinci ani în Ambasada Japoniei la Bucureşti? Sigur, eu, cel care cunosc perfect limba română, ştiu din ea aproape 100 de mii de cuvinte şi toate sunt aici la mine în (arată cu mâna spre frunte) cur…”

* Unul despre turneele în străinătate ale teatrului sovietic: Pleacă Teatrul Mare – se întoarce Teatrul Mic, pleacă Teatrul Mic – se

întoarce Teatrul de Cameră, pleacă Teatrul de Cameră – se întoarce Teatrul Unui Singur Actor, pleacă Teatrul Unui Singur Actor – se întoarce Teatrul Umbrelor.

Conta,

nr. 5, 2011

477

SPIRITUL CRITIC ŞI CĂRŢILE PE CARE LE-AI SCRIS

– Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile

Dumneavoastră? – După 1989, când veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje

(nu doar sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română, evadând din aşa-numita şi insistent numita de ideologii kremlino-cozi-de-topor „literatura moldovenească”, bineînţeles că niciun critic român nu ştia ceva despre „cărţile Dumneavoastră” (mele). În timp ce colegii de generaţie din dreapta Prutului (care, din fericire, nu devenise apa sâmbetei), cu cei mai mulţi dintre care nu ne cunoşteam, simţeau într-un mod sau altul efectul criticii de întâmpinare, eu, cel care credeam că chiar ar fi trebuit să fiu… întâmpinat (…veneam, nu?...), îmi ziceam, în primele câteva luni din 1990, că, de fapt, la modesta mea persoană şi la cărţile româneşti (7, cât zilele în săptămână) pe care le aveam tipărite cu litere chirilice (modelate în spiritul şi cvasi-caligrafia celor greceşti, totuşi, ceea ce mă făcea să mă gândesc la Homer, dar şi la Antioh Cantemir sau Puşkin), nu are cum să se refere critica de întâmpinare, ci, în cel mai bun caz, – critică de… aşteptare, în caz ceva mai puţin favorabil – o critică de… circumspecţie, iar în cel mai trist caz – o critică de… îndepărtare/ neacceptare. Dar s-a produs aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc, la Bacău, la Festivalul „George Bacovia” şi la Zilele Revistei „Ateneu”, pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, cu dl Manolescu chiar participând la o întâlnire cu elevii şi profesorii liceului „Vasile Alecsandri” din tihnitul târg moldav, unde eu am citit câteva texte, după care venerabilul coleg mi-a propus să-i las poeme pentru revista „România literară”, pe care curând le-a şi publicat. La fel de generos şi înţelegător s-a arătat regretatul coleg Laurenţiu Ulici care, din vreme în vreme, îmi plasa pe prima pagină a „Luceafărului” câte un poem, ce le anunţa pe celelalte, din interiorul revistei. Ba, după ce prestigioasa publicaţie îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, eu sunt unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc prestigioasa distincţie pentru anul 1992.

În 1991, la Chişinău deja publicasem primele mele cărţi cu alfabet latin, pentru ca, în 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu să-mi editeze volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe

478

(…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”

…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române. Reviste de prestigiu, pe lângă cele deja amintite, ca „Viaţa românească”, „Steaua”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Contrapunct” mi-au ajutat să mă apropii de colegii mei, de scriitorii români, să mă… amestec cu ei, poate că integrându-mă, cum se spune, în ansamblul lor, mie, probabil, întâmplându-mi-se un gen de alchimie personală indicibilă. După ce am publicat primele cărţi în dreapta Prutului, unele din aceste reviste mi le-au remarcat, le-au recenzat.

Dar totuşi, veneam la o anumită vârstă, la patruzeci de ani împliniţi, şi chiar dacă nu mă simţeam străin printre colegi, nu se putea spune că sunt şi eu parte dintr-un grup care a descins, aproape unit, dintr-un cenaclu sau altul în vervă la timpurile lor. Nu eram ca şi component în ansamblul şaptezecist, postmodernist sau optzecist, ori mai ştiu eu în care. Eram luat în seamă şi, mulţumesc Domnului, netrecut cu vederea, dar oarecum ca… lup singuratic, pentru că nu puteam să fiu tratat, ca spirit şi formaţiune, dimpreună cu echinoxiştii sau cu poeţii din cenaclul de luni, să zicem. Nu puteam fi „văzut” de critică afin lui Florin Iaru sau lui Mircea Cărtărescu, lui Adrian Popescu sau lui Ion Mircea, Dinu Flămând sau Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu sau lui Nichita Danilov etc., chiar dacă, într-un fel, le eram, le sunt, unora dintre ei. E drept, uneori, se întâmpla să fiu „luat” într-o generalitate… generaţionistă care, trebuie să recunosc, mă onora şi mă onorează foarte mult, cum s-a întâmplat cu cele scrise de poetul Cezar Ivănescu în prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”.

În atare cazuri cum se spune(a)? – Străduieşte-te să… îndreptăţeşti înalta încredere etc!... Nu ştiu dacă mi-a reuşit „să îndreptăţesc”, dar nu aş putea să mă plâng de neatenţia criticii, mai ales a celei care a venit din partea confraţilor întru poezie şi nu numai, unii amintiţi deja, alţii fiind Nicolae Prelipceanu, Fănuş Neagu, Gheorghe Grigurcu (şi poetul!), Gheorghe Istrate, Marius Tupan, Adi Cusin, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite, Lucian Alexiu, Octavian Soviany (şi poetul!), Liviu Antonesei, Mihail Gălăţanu, Virgil Mihaiu… Pe criticii „puri” (care m-au „întâmpinat” sau m-au „mustrat”) îi voi aminti cu altă ocazie, când ne va fi dat mai mult spaţiu… (Până atunci însă, iau ca intermezzo o mărturisire a mai tânărului confrate Bogdan Alexandru Stănescu – în „Ziua Veche”: „Sincer, nu cred că publicul ar mai trebui să se încreadă în criticul literar. Sunt prea multe sfori trase aici, prea multe jocuri de putere. Poate acolo unde există o unanimitate (impusă şi de un bun-simţ pe cale de dispariţie) cititorul ar trebui să încerce. Eu, care am fost şi în tabăra cealaltă, ştiu că nu pot avea încredere în foştii mei confraţi.”)

479

Însă faptul de a fi totuşi „altfel”, de… altundeva, de a nu fi „crescut” de-a valma cu colegii tăi de generaţie (nu biologică, ci spirituală, estetică), de aspiraţie încă de la rădăcină, de la debut, bineînţeles că duce la repercusiuni deloc măgulitoare: spre exemplu, eşti „uitat” de a fi antologat de oarecine alături de cei cu care te simţi afini tu, cel de la Chişinău; cu colegii-poeţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj etc. Pentru că au apărut mai multe aşa-zise antologii extrem de curioase, unele prezentate până şi la Cotroceni, dar lipsite de obiectivitate; ba au văzut lumina tiparului şi nişte antologii-moft, în care tocmai din fandoseală şi cine ştie ce principii bizare, erau incluşi şi poeţei minusculi, fiind neluaţi în seamă Poeţi în toată legea şi cu... certificatele axiologice în regula. Nu ţi se găseşte loc în studiile de sinteză ce vizează o stare, o perioadă, un ansamblu al poeziei române contemporane. Sau eşti tratat cu jumătate de măsură, precum observase şi Dan Mănucă, scriind despre prezenţa subsemnatului (iertat îmi fie, spre acest sfârşit de iarnă, fulgul de ne-modestie) în „Dicţionarul general al literaturii române”. Ba mai simţi că unii „colegi” din adâncă provincie – provincie, dar regăţeană! – încă nu vor să se obişnuiască nicidecum că, uite, bre, au ieşit scriitori buni sau chiar foarte buni şi din românimea interriverană, prutonistreană; ba vreunul, deloc important în contextul literar de pretutindeni, mai să cuteze a te privi de sus, dânsul crezându-se… – mă rog, îl priveşte ce se crede…

(Aici, uşor sentimental, dar pentru a se înţelege oarecât starea pe care o trăieşte, uneori, scriitorul român de pe malul stâng al Prutului, reproduc poemul lui Andrei Voznesenski „Furnicul” în traducerea colegului chişinăuian Mihail Ion Ciubotaru:

El m-a-nsoţit de pe celălalt mal, prin vâltoare, rătăcindu-mi-se-n barca jucată pe val. Furnicile nu l-au primit în fraternele furnicare. El e-un furnic de pe celălalt mal. Negru e, iar saci poartă albi, albi foarte, poate mai albi chiar, albi total. Atât doar că el e un furnic din cealaltă parte, furnic de pe celălalt mal. De pe celălalt mal e, şi-o fi să-şi fie ca-ntre catolici adeptul vechiului rit unde acul e tras din poruncă-n cuvioşie cu ascuţişul în sus (nu în jos) aţintit. Mi te-aş duce eu, tartor fugar, necruţându-mi puterile, însă în forfotă greu distingi inamic de amic.

480

Însumi eu nu mai ştiu de reperele malului celălalt, frate furnic. Malului cel, care-n vară prinde a se pârgui, rumen de-atâţia fragi pe vâlcea... Nu, nici chiar eu nu dispun de vreo pârghie să pot malurile apropia. Mic, pe vreo steblă, ca Bering dus de valului, va reveni peste-o vreme la malul natal; dar îi vor spune gurile malului: – Furnic de pe celălalt mal! ...de pe celălalt mal! ...de pe celălalt... În ansamblul lor, nuanţele tale de alteritate faţă de colegii din dreapta

Prutului bineînţeles că sunt contabilizate într-un mod anume de destin. Ei bine, pe mine mă afectează mai puţin, deoarece şi la Chişinău s-a scris că aş fi un atipic, un intergeneraţionist. Cred că e ceva adevăr aici, deoarece graţie (…pe când eram cam în dizgraţie…) modului de a mă fi format oarecum altfel, nu doar într-un mediu mai special, în care comunicam şi conlucram cu colegi din Riga, Tallin, Moscova, Vilnus, Tbilisi, Erevan etc., etc., ci şi în virtutea unor predilecţii mai accentuate pentru avangarda europeană (cea rusă, în deosebi) m-am… auto-extras din… internaţionalism, plasându-mă… în intergeneraţionism, între spaţii şi ecuaţii aparte. Este adevărat că pentru mine ceea ce se numeşte personalizare, originalitate nu sunt noţiuni în vânt, ci contează în modul de a se afirma a(l) scriitorului; contează în destinul său. Şi nu e rău dacă acestea sunt observate, remarcate şi de spiritul critic care se referă la cărţile tale, precum spune interogaţia care a provocat şi prezentul răspuns.

Discobolul, nr. 3, 2011

481

CARTEA ELECTRONICA – AMENINŢARE, REALITATE AŞTEPTATĂ SAU ILUZIE?

– Cartea electronică sau cartea pe suport electronic, pe baza unei

tehnologii vizionare, ia un tot mai mare avânt. Credeţi că aceasta este o ameninţare, o provocare sau un sprijin pentru cartea clasică, pentru librăria şi biblioteca tradiţionale?

– Ca să vedem dacă poate fi… ameninţare, să încep cu un exemplu personal şi, sper, spunător (şi) de… subtexte. Astfel, nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată să recitesc volumul Amintiri în dialog de Ion Vianu şi Matei Călinescu. Această carte, citită acum vreo 10 ani, stătea, bine mersi, cuminte, delicat, pe raftul „specializat” din bibliotecă – cel cu tomuri de memorialistică şi corespondenţă. Însă întâmplarea făcu ca, în ianuarie anul curent, să dau în internet de volumul în cauză, variantă electronică. Am deschis fişierul respectiv şi textul… m-a ademenit; de fapt, m-a – reademenit! Adică, văzui că litera corp 12, mărită la 200 de procente, era… atrăgătoare, convingătoare, înlesnitoare de lectură. Ba chiar puteam să fixez şi trei mărimi de corp de literă, să stau confortabil lăsat în fotoliu, la o distanţă apreciabilă de ecranul computerului, şi să recitesc lejer acele amintiri în dialog. Şi nu doar puteam să o fac, ci chiar am făcut-o. Nu am regretat, ci, din contră, i-am mulţumit fratelui iepure electronic, calculator sau computer numit, precum şi ezotericului frate iepure internet numit i-am mulţumit. Iar aceasta nici pe departe nu a fost prima carte citită pe display. Iar ceva mai înainte de a primi chestionarul Mişcării literare, poşta web îmi aduce cartea de poeme a prietenului Ioan Moldovan Mainimicul. E una dintre multe cărţi pe care le-am primit de la autori (şi) în variantă pdf, pe unele din ele chiar citindu-le.

Plus audio-cărţile, în diverse limbi, dar în special în ruseşte – ruşii sunt foarte generoşi, scriitorii din septentrion, din ţară mare şi întinsă, probabil nu sunt prea legaţi/ terorizaţi de problema onorariului, a câştigului editorial etc., plasându-şi foarte curând, după publicarea variantei paper, cărţile pe internet. În internetul rusesc găseşti integral Venedikt şi Viktor Erofeev, mult Soljeniţîn, etc., etc., etc!!! Iar literatura lor clasică este deja cam in corpore trecută pe suport electronic, statistica accesării unei sau altei opere fiind de-a dreptul impresionantă – zeci, sute de mii de cititori – deloc virtuali, ci reali! – care se interesează de marii autori. Pe când noi, românii, suntem mai precauţi, mai… cărpănoşi (nu cred că e un derivat de la: carpen…), mai

482

legaţi de iluzia că, odată şi odată, la reeditare, vom primi – he-he! – coşcogea drept de autor. Iluzii, iluzii…

– Prin răspândirea iPad-ului, oare obişnuinţele de lectură ale cititorului se vor schimba, lectura va fi afectată în vreun fel?

– Deja s-au şi modificat în cazul mai multor milioane de cititori, cred. Să afecteze obişnuinţele?... Depinde de genul de cititori, pentru că, bineînţeles, există mai multe categorii de persoane care – unele – muncesc creator cu cartea, altele pur şi simplu, citind, îşi petrec cât de cât interesant timpul sau, cum se zice, – omoară timpul. Pentru cel ce ştie ce vrea să obţină de la lectură – pentru instruire, descoperire de sine şi de lume; pentru aplicaţie ca mod de creaţie a rezultatelor lecturii, iPad-ul nu înseamnă afectare, în sens de pericol, ci, din contră, presupune un câştig… calitativ, un progres, o avansare, o eficientizare a timpului tău de citito-muncă, de citito-creaţie, de optimizare (fie şi sub aspect de… secretariat, de muncă de rutină) a transferului de date, citate, de înmagazinare, ordonare, convertire a lor în „produsul” final al activităţii – da, activitate! – de cititor care ştie ce are de făcut, ştie cum să o facă şi chiar are… talent de lector-creator.

– Proliferare comunicării electronice, imposibilitatea „fizică” de a urmări traiectoria unei opere literare vor duce oare la desacralizarea originalităţii?

– Comunicarea, dar şi acţiunea (ca formă-conţinut de a se întâmpla, de a se realiza) electronică modifică şi conceptul de particularitate, de individualitate (a creaţiei), la rândul ei deschizând multe posibilităţi pentru diversificarea… originalităţii… originalităţilor. Cărţile lui Umberto Eco, scrise la computer şi răspândite prin internet, nu pierd din originalitate (particularitate, individualitate), ba din contră, prin inter-pătrunderile entropice oferite de cyber-inter(ne)textualism devin şi mai captivante. Plus, şi mai accesibile prin… accesare.

– Scrisul este sau va fi afectat în vreun fel de provocările „electronice” (suport, comunicare/ difuzare, producere de text literar)?

– Bineînţeles, va fi afectat, dar nu obligatoriu în sensurile negative ale acestei noţiuni (a impieta, a leza, a prejudicia). Să acceptăm varianta: a destina (ceva) unui scop determinat.

Şi încă ceva: discuţiile despre faptul că internetul va distruge literatura (propriu-zisă) se vor potoli cât de curând. Pentru că răstimp de un deceniu, de cânt, pare-se, au izbucnit ele şi continuă deja în oarecare surdină, literatura confirmă o axiomă cunoscută de milenii (de la petroglife… papirus… pergamente… scoarţă de arbori etc. – de la tot pe ce s-au scris texte; toate ca suporturi – nu?) că, de fapt, esenţialul nu se referă la suporturi, ci la cu totul altceva: pur şi simplu, la literatură ca artă, ca mesaj, ca atracţie, poate şi ca fascinaţie. Literatura drept combustie, motricitate sine qua non a spiritului uman (elevat, „însetat, înfometat”) – de ce nu?…

483

– În ce relaţie vă aflaţi cu ... scrisul electronic? Apelaţi la „facilităţile” electronice oferite scrisului? În ce sens?

– În cele mai cordiale! Sigur că apelez la facilităţile oferite de scrisul electronic, uneori având impresia că la ducerea unui text spre finalitatea sa, când e vorba şi de documentare, de cercetare entropică, să zic, dar şi în sensul entropic de măsură care augmentează eficienţa organizării unui sistem, „sistem” putând fi considerat şi un text sau altul la care migăleşti. Uneori mi se creează impresia că utilizarea fascinantului calculator ca unealtă de scris îmi înlocuieşte 2-3 secretare. Şi acestea ar fi doar un sens-două în care se poate vorbi despre „facilităţi” etc.

– Dacă editorul viitoarei Dvs. cărţi v-ar cere să alegeţi între suportul electronic (cu difuzare electronică) şi suportul pe hârtie, pentru ce aţi opta?

– Astăzi, probabil şi mâine (azi/ mâine – ca întinderi de… epoci), aş opta pentru… ambele suporturi. Un timp (posibil… mult, dar nu la infinit), lumea va trăi şi va citi/ crea în această dualitate a stării de carte: reală-virtuală. Apoi se va întâmpla o fuziune aproape… ezoterică, drept rezultat virtualitatea devenind realitate… omniprezentă, dominantă. Sau doar având efectele pe care le produce realitatea. Bibliotecile – este îndreptăţită şi o atare ipoteză – devenind… muzee. Întreaga lor esenţă fiind stocată în format electronic sau, poate chiar… trans-hiper-electronic (dacă cineva îşi poate imagina o hiper-virtualitate care, la rândul ei, să devină – hiper-realitate). Suportul (omni)electronic va ajunge la o „normalizare”, la rutină, la obişnuit, la… neobservat, le nediscutat. Adică la invocatul deja sine qua non.

Mişcarea literară,

nr. 2, 2011

484

SE POATE TRĂI DIN SCRIS?... SE CAM CUNOAŞTE RĂSPUNSUL…

A trăi din scris?... Întrebarea e, bineînţeles, una repetitivă, care începe

să devină, sau poate a şi devenit deja, uşor agasantă. Cam toţi ştim acest lucru, dar e a mirării de ce, totuşi, reapare interogaţia în cauză, pentru că, în arealul panromânesc, se cam cunoaşte răspunsul ca şi invariabil: în 99 din 100 de cazuri el va fi negativ – nu se poate (numai din scris). Iar întrebarea deja uşor sâcâitoare revine, cred, din simplul motiv că parcă nu ar fi rău să fie bine, adică – să se poată trăi, totuşi, din munca scrisului şi pe aici pe la noi. Mă rog, e la mijloc iluzia necesară... Ei bine, ar exista 2-3, sau poate 4 excepţii, când s-ar putea spune că tot atâţia autori pot trăi din ceea ce câştigă din literatură (dar nici ei: nu totdeauna din literatură… pură, pentru că trebuie să mai facă şi altceva – mici sinecuri, traduceri, eseistică, ici o bursă, colo un premiu sau o sponsorizare etc.) Dar, în mare, în România… mică sau… mare (cu componenta ei virtuală moldavă), nu se poate pune problema de a trăi, ci de a… supravieţui din scris. Iar a supra-vieţui nu înseamnă nicidecum acelaşi lucru cu a… supra-trăi! (din scris…) Însă, dacă aspiri să trăieşti întru libertatea şi prin libertatea scrisului, aşa ceva ar fi imposibil, de nu ai avea şi o vocaţie scriitoricească sui generis pe care să ştii, la modul profesionist, să o exersezi/ exploatezi, să o aplici pe un registru cât mai amplu (spuneam de traduceri, publicistică etc.…). Pentru că ar fi absurd ca un poet „pur”, chiar şi genial, să poată trăi din ceea ce Eminescu spunea (şi spus a rămas!) că e – sărăcie, adică – din poezie. Iar din proză par să izbutească a trăi nu mai mult de 4-5 autori. Poate că 1-2 din ei chiar… supra-trăiesc, judecând după onorariile pe care le-ar primit, făcute publice (cu estimări foarte aproximative) de nu mai ţin minte ce revistă.

Cu alte cuvinte (relativ triste şi ele), chiar dacă nu poate trăi din scris, majoritatea scriitorilor trăieşte, totuşi, pentru scris…

Cam atât. Admiţând că, cel puţin, la acest moment, întrebarea cu trăitul din scris încă nu e compromisă definitiv. Deoarece, imediat după aceasta, trebuie trecută necondiţionat la: Déjà vu – déjà entendu – déjà dit – déjà vécu…

Deşteptarea.ro,

9.VIII. 2011

485

DE LA INTENŢIA AUTORULUI LA REALIZARE SAU DESPRE OPERA PE CALE DE A SE FACE

– În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul

literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau, când aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit până la urmă conform intenţiei scriitorului?

– Creaţia nu se prea supune legităţilor rigide. Deci, nu există o regulă „fermă” şi nici în aceste cazuri. Depinde. Uneori e valabilă varianta cu lăsarea deoparte o bucată de timp a unei bucăţi de text sau a unui text întreg. Mie mi s-a întâmplat o lungă despărţire de eseurilor din cartea (pe atunci: viitoare) Şlefuitorul de lentile aflate în curs de plămădire, abandonate, însă, fără voia mea, parcă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Chişinăul năvălise în stradă, în pieţe, luptând pentru desprinderea sa de URSS, cerând imperativ independenţa, suveranitatea Moldove. Iar scriitorii erau cu cei mulţi, părăsindu-şi locul tradiţional de muncă: masa de scris. Astfel, eseurile cunoscuseră o variantă apropiată celei prezente încă în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele (şi din motivul că după perioadă de abandon nicidecum nu reuşeam să intru din nou în starea psiho-creatoare iniţială, într-o stare de inspiraţie, dacă vreţi), dându-le o „a doua formă”, în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în reviste, pentru ca, înainte de a le regiza în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de persoana concretă a autorului, se confirma general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.

În poezie, de cele mai multe ori sunt mai valoroase tocmai textele ce vin „cap-coadă”. Uneori şi în proză, precum mi s-a întâmplat cu multe din nuvelele de scurtă dimensiune din volumele „Ruleta românească” sau

486

„Îngerii şi râsu-plânsu”. Dar, în ambele cazuri, e valabilă şi reluarea lor dinspre coadă – spre cap, de la mijloc spre coadă şi cap etc., pentru a li se găsi rotunjimea finală. În ce priveşte traducerile, ele sunt ca şi obligatoriu lăsate deoparte, mai apoi solicitând reveniri, repotriviri.

Odată ce chestionarul „m-a surprins” în perioada în care îmi computerizez jurnalul din perioada anilor 1980-2000, în acest context propun o filă din ziua de 5 ianuarie 1995, ideile căreia parcă ar avea şi ele tangenţă cu acest/ acel „cap-coadă” sau cu alte modalităţi de scriere: „Metoda mea de lucru? Fără orgoliu constatând, e una asemănătoare cu a lui Camus, care nota în «Caietele» din anii 1939-1942: «Să compun un sistem de note pentru fiecare comentariu (sau prefaţă ce rezumă)». (De altfel, acesta ar fi un detaliu pe care trebuie să-l folosesc în eseul Blocnotes.) Sistemul meu de note, pe care mi l-am tot modelat încă din studenţie, constă din zeci de plicuri «tematice», care-mi «salvează» revelaţiile de moment şi le înmagazinează până la momentul… general, când sunt solicitate pentru a contribui la alcătuirea întregului cursiv al vreunui eseu, articol… Chiar a unor proze. În zdruncinăturile cotidianului, în zigzagarea bruscă a existenţei, în miile de solicitări mărunte şi, fireşte, în majoritatea lor – seci, fără miez, în imprevizibilele metamorfoze ale dispoziţiei ce depinde de câte în lume şi foarte puţin – de câte se află în tine, este imposibil să te alegi cu ceva coerent, dacă nu ştii să-ţi alcătuieşti un aparat de fişe eficient, în seama căruia să laşi, pe o vreme, ceea ce memoria ta frustrată, hărţuită, obosită poate pierde cu multă… generozitate iresponsabilă”.

În fine, ţin să remarc concreteţea atât de pregnantă a setului de interogaţii ce s-ar dori parcă o primă întrebare despre lucruri – ba nu, despre sufluri atât de subiective; despre misterios; despre cele ce se întâmplă în subliminalul autorului, inaccesibil conştientizării. A răspunde la respectivele interogaţii ar semăna mai curând cu a spune o poveste proprie – a revelaţiilor, fascinaţiilor, reveriilor; poveste ce are, implicit, pe fundal, refrenul acelui „nu ştiu cum” ce se referă la taină, misterios, inspiraţie, transpiraţie (artistică), surpriză de sine, să zic, pornind de la faptul că celor mai mulţi autori li se întâmplă să se pomenesc cu subiectul, cu opera ejectată, lansată din sine ca o mare surpriză, de care ei nu puteau şti nimic chiar cu câteva clipe înainte de apariţia ei din subconştient, din grotele sau palatele firii sale.

– Dacă trăirile din timpul travaliului creator sunt foarte importante, cum sunt cele de după finalizarea operei? Ce sentimente se leagă de bucuria finalizării? Există un „sentiment de golire” sau de „vlăguire totală” de care vorbesc unii creatori? Dar „desprinderea” de vechiul proiect e totală, poate chiar brutală, sau nu? Cum e trecerea spre altceva?

– Diverse la diferite vârste, trăirile, sentimentele. În tinereţe, exuberante, exaltate, neliniştitoare, încurajatoare şi, brusc, descurajatoare, apoi din nou expansive atât la începutul, mijlocul cât şi la finalizarea operei.

487

Ameţitoare, poate, câteva zile, sau doar câteva ore în care nu-ţi poţi găsi locul la gândul că, iată, ai izbutit să duci la bun sfârşit un subiect mare, ca volum, idee şi realizare, sau mai mic în cuprins, subiectul, dar de asemenea mare ca valoare – acele trăiri, sentimente, în tinereţe. Apoi, tot mai potolite, mai cumpănite, mai „obişnuite”, mai practice, dacă vreţi, odată cu avansarea în vârstă şi experienţă a autorului. De unde şi calmul cu care unii scriitori încheiau fără tam-tamuri o opera, pentru ca, după ce fumau un trabuc, precum George Sand, să înceapă neamânat un alt roman. Asta li s-au întâmplat multor scriptori de până şi de după ea. Inclusiv celor din arealul nostru panromânesc sau a geografiei universale a scriitorilor români de pretutindeni. Apoi, sigur, în cazuri diferite, poate exista un sentiment de golire, dar, precum în cazul dlui Breban, să zicem, urmat de un sentiment de glorie.

Pe scurt vorbind/ scriind, toate elementele interogative şi răspunsurile la ele, de aici şi din alte anchete literare, ţin de componentele misteriosului laborator de creaţie al scriitorului. Şi, din cât ajunge a fi cunoscută o atare fenomenologie, înţelegem că nu e deloc uşoară moşirea socratică şi naşterea auctorială, de acum 8 milenii sau doar de acum 8 minute, sau chiar… secunde. Ţin, bineînţeles, de intenţiile creatorului (terestru), scriitorului de a-şi urmări orizonturile misterioase din subliminalul firii, precum Kierkegaard, să zicem, unul dintre cele mai efervescente şi polemice spirite ale pre-existenţialismului, ostenind obsesiv întru a descoperi o tehnică a gnozei, deci şi a creaţiei, pentru identificarea şi „extragerea” infinitului camuflat în existenţa umană şi, se crede, infinitul dăinuirii creaţiei acestuia. Dar totul nu că pare, ci chiar este ceva de dincolo de măsurătorile psihice, logice concepute şi acceptate de om în cumpănirile sale de înţelegere a cosmicităţii ca transcendenţă şi istorie a fiinţării. Iar arta, literatura reprezintă nişte forţe, nişte energii (…auto-informaţionale, în cazul fiecărui autor-creator în parte) de penetraţie a raţiunii şi sensibilităţii umane, chiar dacă acestea nu vor atinge nicicând Absolutul (şi nu-l vor atinge, totuşi...). Mângâierea şi chiar motricitatea acestora nu au nici ele limite, întâmplându-i-se continuu, în „doze” mai mari, mici sau infime, geniale sau ordinarisime, ceea ce s-ar numi extinderea conştientizării în captarea misteriosului, necunoscutului. Inclusiv prin scris şi prin reflecţii teoretice asupra acestuia. Toate ale creaţiei, umane sau divine, se află într-o sinteză euristică sui generis ca miză ontologică inclusă în misterul codului cosmogonic. Dar şi în propriul tău cod, adică – în codul poetului, prozatorului, scriitorului în general, ce răspunde sau nu la această anchetă, la alte interogaţii.

Discobolul,

nr. 7-8-9, 2012

488

GAUDEAMUS 2012

– Ţi-ai lansat la Gaudeamus volumul de poezie „În ambuteiaj &

Partiţiuni Nabokov”, prezentat în termeni elogioşi în „Evenimentul zilei de criticul Alex Ştefănescu. Poţi să spui că ai avut parte de un eveniment aşa cum ţi-ai dorit, într-un loc de mare concentrare pe metru pătrat a publicului şi a autorilor-vedetă?

– Nu zic „din păcate”, ci doar constat: lansarea cărţii mi s-a întâmplat nu doar în mijloc de săptămână, ci şi până să vină seara, adică atunci când orice târg de carte, chiar cele faimoase, nu beneficiază de mare concentrare de public. Concomitent cu mine, la alte zeci de standuri/ edituri, prieteni şi colegi sau autori necunoscuţi încă mie îşi prezentau cărţile, astfel că, frăţeşte, „am împărţit” între noi audienţa „Gaudeamus”-ului. Eu însă mi-am dublat lansarea, să zic aşa, prezentând şi volumul de poeme tradus de mine al avangardistei de acum 100 de ani Nina Habias „Noi nu vom îmbătrâni împreună”, apărut la editura „Charmides”. Una cu alta, a făcut să nu mă pomenesc fără un… zid de ascultători în faţă, împreună cu care însă am regretat că, de la Chişinău, nu au venit mai multe exemplare din „În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov”. (Deficienţă organizatorică…) În schimb, cu alţi colegi (Arcadie Suceveanu, Vladimir Beşleagă, Emilian Galaicu-Păun, Lucreţia Bârlădeanu, Diana Iepure ş. a.) am intrat în plin dialog cu mai mulţi cititori-auditori la recitalul de poezie pe care l-am susţinut la „Gaudeamus”. Apoi eu am beneficiat şi de o altă lansare la „Charmides”, unde am avut de chezaş/ susţinători câţiva autori serioşi, aproape… vedete. La alte standuri se mai aflau cărţi de-ale mele, „Manifestele avangardei ruse”, publicate anul acesta, volumul de poeme „Jefuindu-l pe Picasso” şi cel de nuvele „Îngerii şi râsu-plânsu”, editate anul trecut, care de asemenea mi-au prilejuit întâlniri de bun augur.

– Care a fost cartea pe care ai râvnit-o cel mai mult la acest Târg? – Am avut surpriza să aflu de la prietenul Ioan Es. Pop că am fost

inclus în antologia de poezie română modernă „Testament”, ediţie bilingvă apărută anul acesta la „Minerva”. În sfârşit, „am pus mâna” pe antologia „Cele mai frumoase poeme din 2011”, ctitorită de Claudiu Komartin şi Radu Vancu („Tracus Arte”, 2012), care au găsit de cuviinţă să insereze în ea şi texte din „Jefuindu-l pe Picasso” („Vinea” 2011).

Am ţinut să (a)duc în biblioteca personală din Chişinău „Opera poetică” a lui Fernando Pessoa, tradusă din portugheză de Dinu Flămând, cu

489

care am fost printre nominalizaţii la Premiul USR şi pentru care, în finalul deciziei juriului, l-am felicitat. (Eu am concurat cu antologia „Avangarda rusă – Dramaturgie”.) M-am gândit să aduc la Biblioteca Naţională a Moldovei trei antologii importante, apărute spre finele anului trecut – „Noua poezie nouă”, coordonată de Dumitru Chioaru; „Dirijabile de hârtie” (poezie) şi „Puncte de reper” (proză), elaborate de colegii de la revista „Vatra” din selecţii de texte publicate pe parcursul a… 40 de ani! În toate sunt incluşi şi scriitori de valoare din stânga Prutului.

Contrafort,

nr. 11-12, 2012

491

CUPRINS 

I. LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR.................................................................. 5

SE PUN ÎNTREBĂRI, SE CAUTĂ RĂSPUNSURI ÎMPREUNĂ CU UNUL DINTRE NOI (ION GHERMAN) ................................................................................7

CEA MAI FASCINANTĂ AVENTURĂ DINCOLO DE CUVINTE (AURA CHRISTI) ...................................................................................................................39

SUNTEM LIBERI ATÂTA TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM (NICOLAE BUSUIOC) ..............................................................................................60

RELAŢIILE SCRIITORULUI CU POLITICA ŞI, PARŢIAL, CU SOCIETATEA SUNT IMINENT CONFLICTUALE (SERGIU ADAM) .................71

SPERANŢA DE A REZISTA ŞI ILUZIA DE A ÎNVINGE (NICOLAE ROIBU)......................................................................................................................84

UN GLADIATOR AL DESTINULUI (MARCELA GAFTON).................................93

CULTURA ARE O INEVITABILĂ FUNCŢIE CRITICĂ LA ADRESA TIRANILOR (ION PANAIT) .....................................................................................96

ŢIN DE GENERAŢIA FĂRĂ DE VÂRSTĂ A ILUZIEI NECESARE (CASSIAN MARIA SPIRIDON) ...............................................................................104

POEZIA AR FI ÎNSĂŞI LIBERTATEA SPIRITULUI UMAN ELEVAT (PAULINA POPA) ....................................................................................................119

MAI E PREZENT ÎNCĂ PERIMETRUL CUŞTII... (IOAN ADAM) .....................126

SCRIITORUL MAI ARE O VALOARE (NICOLAE PRELIPCEANU).................133

SUFLET CIVILIZAT PRIN MINUNARE (EFIM BIVOL) ....................................136

492

REFUZ SUBTERFUGIUL CONCLUZIILOR. VIAŢA ŞI CREAŢIA SUNT FENOMENE MEREU DESCHISE, ÎN DEVENIRE (SILVIU BĂCĂUANU-NEAMŢ)...................................................................................................................139

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR (CRISTINA CÂRSTEA) ...............................................................................................................164

DIN PERIMETRUL CUŞTII (ANETA GROSU) .....................................................172

RUPEREA DIN CLIŞEU, NESOMNUL IDEAŢIEI (MIHAIL VAKULOVSKI).....183

30 DE ÎNTREBĂRI DE ACASĂ PENTRU LEO BUTNARU (ION CERNEI) .....186

ASTĂZI, LIBERTATE SCRISULUI O TRĂIESC CA PE O REVANŞĂ, CA PE O RECUPERARE ŞI MANIFESTARE DE SINE (VALENTINA TĂZLĂUANU) .........................................................................................................191

MĂRIA SA COPILUL MI-A DĂRUIT ROMANUL SĂU, ROMANUL NOSTRU (GHEORGHE POSTOLACHE) ..............................................................204

PRIVEAM ÎN OGLINDĂ, SĂ VĂD DE NU-MI CRESC ARIPIOARE... (ŞTEFAN TUDOR)...................................................................................................207

A ÎNAINTA SPRE SOLUŢIA ENIGMEI ŞI ENIGMA SOLUŢIEI (VALERIA MANTA TĂICUŢU)..................................................................................................209

CRED ÎN INSPIRAŢIE CA LEGE A ACŢIUNII (IRINA NECHIT)......................217

DE CE – ABC? (CULIŢĂ IOAN UŞURELU) ..........................................................221

LIBERTATEA NU EXISTĂ FĂRĂ O INTELIGENŢĂ ASUMATĂ ÎNTRU FAPTĂ TEMEINICĂ (LILIANA POPUŞOI)..........................................................231

LITERATURA ROMÂNĂ NU ARE NICIO PROBLEMĂ, PROBLEMELE, FIIND EXCLUSIV ALE FIECĂRUI SCRIITOR ÎN PARTE (ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ)...................................................................................................233

CRED CĂ AM O PREDISPOZIŢIE CREATIV-EURISTICĂ, DE AFLARE A NOUTĂŢILOR IDEATICE (NU DE PUŢINE ORI… ANTICE) (ANGELA BACIU) ....................................................................................................................247

REVENIREA ÎN FIRE? E CA O REVENIRE LA ADEVĂR... (ANASTASIA DUMITRU) ..............................................................................................................259

O REVANŞĂ PE CARE MI-O IAU ÎN NUMELE TINEREŢII (DUMITRU CRUDU) ..................................................................................................................265

FIECARE CARTE A UNUI SCRIITOR ADEVĂRAT E O DARE DE SEAMĂ (T. DĂNĂILĂ-TECUCI) ............................................................................267

LIBERTATEA SE POATE OBŢINE ŞI PRIN CULTURĂ, PRIN SCRIS, PRIN ARTĂ… (VLAD ANGHEL) ..........................................................................279

493

A FI TU ÎNSUŢI SE ÎNVAŢĂ, SE EXERSEAZĂ ÎN ORICE ÎMPREJURĂRI (IOLANDA MALAMEN) ..........................................................................................287

AVANGARDA – NĂSCUTĂ DIN LIBERTATEA SPIRITULUI (LILIANA POPUŞOI) ...............................................................................................................293

NU NOI STĂPÂNIM POEZIA, CI POEZIA ESTE STĂPÂNA NOASTRĂ (LILIANA POPUŞOI) ..............................................................................................297

LITERATURA AUTENTICĂ ESTE EGOPARTINICĂ (SILVIU BĂCĂUANU-NEAMŢ)...................................................................................................................301

ÎN INTERACŢIUNEA ORIGINAL-TRADUCERE NU POATE EXISTA „SEPARATISM” (IRINA NECHIT) ........................................................................311

ERAM LA CURENT CU IZBÂNZILE CONGENERILOR MEI DIN DREAPTA PRUTULUI (LUCIAN VASILIU) .........................................................315

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI (NICOLAE SAVA) .......................................................................................................................322

II. RĂSPUNS ŞI RĂSPUNDERE (chestionare)..... 329

UN DECENIU DE INTEGRARE LITERARĂ.......................................................331

CA ŞI SUFERINŢA, CARTEA NE TREZEŞTE LA CHIBZUINŢĂ ŞI FAPTĂ ...337

DESPRE CANONUL LITERAR ............................................................................340

A EVADA DIN SECOLUL TRECUT .....................................................................344

CINE TREBUIE SĂ FIE PREŞEDINTELE USR? .................................................350

DESPRE ÎNTÂLNIRILE DE LA NEPTUN ...........................................................351

DUPĂ REALISMUL SOCIALIST, S-A ÎNSTĂPÂNIT REALISMUL FANTASMAGORIC................................................................................................353

SCRISORI REGĂSITE...........................................................................................360

LITERATURA POLONEZĂ ...................................................................................363

CULTURA CRITICĂ ŞI CULTURA DE MASĂ....................................................365

ÎNTRE TRIBUNĂ ŞI URNĂ ..................................................................................369

PORNOCULTISMUL – O NOUĂ PROVOCARE LITERARĂ?...........................371

CULTURA LA ŢARĂ .............................................................................................375

CE CUVINTE (NU) VĂ PLAC?.............................................................................378

494

CĂRŢI ŞI SCRIITORI ............................................................................................379

RĂZBOIUL CU INTELECTUALITATEA.............................................................382

PÂNĂ CÂND ARHIVELE KGB-ULUI RĂMÂN ÎNCHISE….............................383

IMAGINE ŞI MEMORIE (Filmul românesc în URSS şi după obştescul sfârşit al acesteia)...............................................................................................................385

PORTRETUL SCRIITORULUI ROMÂN ..............................................................389

RĂSPUNS LA TREI ÎNTREBĂRI (…pierdute…) ALE IOLANTEI MALAMEN.............................................................................................................390

SCRIITORUL ŞI BIBLIA .......................................................................................391

ÎNTREBAT DE „aLTITUDINI”..............................................................................394

VASILE VASILACHE, IN MEMORIAM ...............................................................396

PREZENTUL, VIITORUL, APOCALIPSA............................................................399

TITLURI DE CARTE: INSPIRATE SAU INSIPIDE .............................................401

HOMO KAFKIENS ................................................................................................402

ÎNTRU CONTINUITATE (Societatea Scriitorilor Bucovineni –70 de ani de la înfiinţare) .................................................................................................................407

CRITICA LITERARĂ AZI .....................................................................................408

CHIŞINĂU, MON AMOUR.....................................................................................410

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI .................................412

CELEBRITATEA ....................................................................................................415

NOAPTEA: MISTER, LUME ALTERNATIVĂ? ...................................................417

BLOG-UL: EXPERIENŢĂ ŞI POSIBILITĂŢI ......................................................420

LITERATURA ÎN TIMPUL CRIZOFALIMENTARISMULUI ................................424

A CITI / A SCRIE....................................................................................................426

LA CE BUN EDITURI ÎN VREMURI DE CRIZĂ? ..............................................429

UTOPIE, IDEOLOGIE, POLITICĂ........................................................................430

...ABIA... PE LINIA DE PLUTIRE.........................................................................433

COMUNISMUL ŞI NOI..........................................................................................435

495

EVENIMENTUL POLITIC AL ANULUI 2009......................................................437

ADIO UNEI REVISTE, BUN VENIT – ALTEIA...................................................438

SCRIITORUL ŞI MUZICA. DREPT RĂSPUNS – POEME..................................439

LIMBAJUL TRANSRAŢIONAL (ZAUM’)...........................................................450

CE NE MAI SPUNE EMINESCU? ........................................................................451

MAGIA ŞI ANALOGIA..........................................................................................453

CARTEA ANULUI 2009.........................................................................................457

PREZENT SAU TRECUT CU VEDEREA?...........................................................458

LITERATURA ŞI EXTREMISMUL.......................................................................460

POETUL SAU CRITICUL? ....................................................................................461

10 REVISTE............................................................................................................463

DUPĂ 20 DE ANI. CULTURA ROMÂNĂ ÎN POST-COMUNISM......................464

DE CE ÎŞI PUNE OMUL ÎNTREBĂRI? ................................................................466

UMILINŢA .............................................................................................................471

REVOLTA ...............................................................................................................472

BANCUL ŞI LITERATURA...................................................................................473

SPIRITUL CRITIC ŞI CĂRŢILE PE CARE LE-AI SCRIS...................................477

CARTEA ELECTRONICA – AMENINŢARE, REALITATE AŞTEPTATĂ SAU ILUZIE?..........................................................................................................481

SE POATE TRĂI DIN SCRIS?... SE CAM CUNOAŞTE RĂSPUNSUL… ..........484

DE LA INTENŢIA AUTORULUI LA REALIZARE SAU DESPRE OPERA PE CALE DE A SE FACE.......................................................................................485

GAUDEAMUS 2012...............................................................................................488