Caietele Revolutiei · 2019-01-27 · Alois Lonec, şeful poliţiei secrete cehoslovace, şi Viktor Gruşko, şeful adjunct al KGB, au stabilit un plan care prevedea ca, în urma

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

Caietele Revolutiei,,Caietele Revolutiei

Nr. 4 (53) /2014

CAIETELE REVOLUŢIEI

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEIAcad. dr. Dinu C. GIURESCUAcad. dr. Răzvan THEODORESCUProf. univ. dr. Ion CALAFETEANUProf. univ. dr. Dumitru MAZILU

REDACTOR ŞEFIoana CIODARU-CEAUȘESCU

REDACTORICarmen RĂDULESCUDana OSIACElena DIACONUAlexandru GRIGORIU

PUBLICIST-COMENTATORCorneliu VLAD

Alina VLĂSCEANU - tehnoredactareNelu FIERARU - foto

© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureştitel. 037.135.2518; fax: 031.105.9461;

e-mail: [email protected]

ISSN 1841 - 6683ISSN-L 2284 - 7022

Claudiu IORDACHE director general

Ion CALAFETEANU director adjunct

Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi

se pedepseşte conform legii.Responsabilitatea asupra conţinutului

materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se

restituie.

Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpres

CUPRINS

EditorialClaudiu Iordache,Timpul refuzului și al devoțiunii .........................p. 3Alexandru Oşca, Metodă şi bună credinţă în interpretarea faptelor istorice .....................................................p. 5

Dosar - Cehoslovacia 1988-1989Ioana Ciodaru-Ceauşescu, La Praga, Godot a venit! .........................p. 7Foto-montaj – La Praga, Godot a venit! ...........................................p. 9Cronologie Pragheză 1988 – 1989..................................................p. 10Alexandru Grigoriu, Václav Havel. Drumul unui dramaturg către preşedinţie ...........................................................................p. 13Daniela Osiac, Revoluţia de Catifea oglindită în The New York Times ...................................................................p. 19Constantin Corneanu, Renaşterea unui popor ..............................p. 21Documente ....................................................................................p. 26

Toamna editorialăConstantin Corneanu, Victorie însângerată. Decembrie 1989 ..........p. 32Adrian Majuru, 1989. Succesorii politici şi deriva mentalităţilor ..................................................................p. 51Titus Suciu, Vasile Bogdan, După 25 de aniTimişoara, decembrie 1989 ...........................................................p. 54Alexandru Grigoriu, O Revoluţie încarcerată ..............................p. 60Elena Diaconu, Ideea de libertate la români ................................p. 67Alexandru Purcăruş, Prin ochii inamicului: Mihail Gorbaciov şi politica sa în percepţia Statelor Unite ale Americii ......................p. 71

InterviuMisterul operaţiunii „PETARDA” ..................................................p. 77

AtitudiniConstantin Corneanu, Jurnalul mistificării .......................................p. 80

CroniciElena Diaconu, Fizionomia răului istoric .....................................p. 85Mihai Ghiţulescu, Primii pași în libertate, primii pași spre libertate ...............................................................p. 88

ActivităţiMihai Teodor Olteanu, pictorul Revoluţiei ......................................p. 91

Current Issue ...............................................................................p. 92

Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014 | 3

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Societatea românească, așa cum e conformată astăzi, datorează totul Revoluției Române! Revoluția i-a redat libertatea și demnitatea, a desființat autoritarismul statului comunist, i-a scos pe deținuții politici din închisori, i-a restituit poemul lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te, române!” ca imn Național al României moderne, a deschis frontierele, le-a dat înapoi românilor pământurile și casele și i-a îndemnat să-și ia destinul în propriile mâini! Revoluția a angajat România spre statul de drept; au avut loc alegeri libere, a fost instituit Parlamentul, și a fost adoptată a șaptea Constituție a României! Dar Revoluția Română a însemnat, totodată, și peste o mie și o sută de jertfe umane, și sute de mutilați ori răniți, mii de arestați și schingiuiți de către cei care au apărat Regimul Ceaușescu până în ultima lui clipă!

Au trecut 25 de ani de atunci. Și ce ușor am uitat! România s-a confruntat, apoi, cu tranziția chinuitoare de la o gândire totalitară la a uneia a drepturilor și libertății. Odată cu celelalte popoare ale Estului, România a reușit să ajungă în concertul națiunilor europene. Comunismul s-a prăbușit. Și, totodată, hegemonia totalitarismului sovietic! Pe undeva, România trăia momentul de la 1 decembrie 1918. În sfârșit reîntregită în sufletul său național, România începuse să aspire, din nou, la un nou început, la un nou viitor! Dar au trecut anii. Timpul românesc al redeșteptării a fost încetinit. Trecutul a confiscat prezentul și drumul spre viitorul promis a devenit tot mai nesigur. Trăim astăzi consecințele unei Revoluții care n-a putut fi dusă până la capăt! Generația Revoluției a coborât încet-încet sub pământ. Iar memoria publică este îndemnată să o uite. La un sfert de secol de la Cele 7 Zile Glorioase ale Revoluției, voci întunecate, dar tot mai numeroase și tot mai insistente, au impus în spațiul public ideea „loviturii de stat”! După ele, nici măcar atât n-a putut să facă poporul român, nici măcar o revoluție a lui! „Evenimentele din decembrie” nu sunt opera sa, sunt ale Securității, ale „înțelegerilor de la Malta” și ale serviciilor marilor puteri! Iar românii, care au ieșit cu miile în stradă, au fost cu toți manipulați „Au murit ca proștii!” graseia cineva...

Așa se întâmplă mereu: cine nu-și cunoaște trecutul ajunge să-l repete! Românii Revoluției mor cu zile, succesorii lor nu le cunosc trecutul, cum nu cunosc trecutul țării lor. Un bine ascuns complot împotriva ideii de Revoluție câștigă teren în mulțimea manipulată. Și acum am ajuns la subiectul acestui text: misiunea istoricului! A avut ocazia rară să trăiască și să supraviețuiască unui seism al Istoriei: Revoluția! A treia și poate ultima în istoria României! A avut pregătirea profesională pentru a pune întrebări timpului istoric și de a primi răspunsuri! A trăit el însuși în libertatea intelectuală oferită de Revoluția Română! A putut cerceta faptele Revoluției, chiar dacă n-a participat la desfășurarea lor. Și totuși, în 25 de ani puțini istorici s-au încumetat să aștearnă pe hârtie Istoria Revoluției! Și-au motivat reținerile prin absența documentelor, ca și cum părțile implicate în războiul fratricid ar fi avut timp să fabrice documente!; prin „tăcerea” arhivelor, ca și cum pentru a afla de ce Sorin Leia, împușcat în cap pe treptele Catedralei din Timișoara, trebuia să bată la poarta arhivelor din străinătate! Au apelat la zeci de alibiuri pentru a pune la îndoială Revoluția însăși! Există peste cinci institute destinate cercetării istoriei recente, dar niciunul dintre ele n-a avut de-a lungul timpului o singură cercetare serioasă privind momentul decembrie 1989. Mulți cercetători, nesiguri pe forța lor morală, desconsiderând virtuți pe care ei nu le-au dovedit vreodată, scriu, și publică cărți despre „lovitura de stat”, despre infiltrările rușilor, despre lovitura KGB și nu se rușinează de asta! Directori ai revistelor de istorie ajunse în anul 2014, rememorează evenimente ce au avut loc cu zeci și sute de ani în urmă, dar nici o referire la Revoluția Română. Şi nu se rușinează de asta! Marile televiziuni delirează pe tema

EDITORIAL

Timpul refuzului și al devoțiuniiSe dedică

academicianului profesor universitar Dan Berindei,prietenul şi mentorul

Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989

„... Nu poate avea încredere în caracterul stihnic și în spontaneitatea unei revoluții, sub presiunea cetățenilor educați și

umiliți. Conștiința lui era extrem de conspiraționistă, așa cum trebuie să fie a oricârui elev (chiar dacă și ratat) al serviciilor secrete. Dacă

e revoluție în spatele ei se află o forță dominantă!(Stanislav Belkovski, Putin: Biografia interzisă)

4 | Caietele Revoluţiei Nr. 4 (53)/2014

EDITORIAL

loviturii de stat și stăpânii lor nu se rușinează nici ei de asta! Clasa politică însăși uită, voit și vinovat, de unde a plecat. Fără Revoluție n-ar fi fost președinți de stat, premieri, senatori, deputați, ambasadori, miniștri, primari... Dar recunoștința la români este o grea povară!

Acum, la 25 de ani, ne este permis un bilanț! Trist, apăsător, ingrat, nedrept! Societatea trece iar prin momente dificile. Tot mai mulți români o duc din greu în mai greu. Asta și-a dorit Revoluția Română? E adevărat, cei mai „harnici” dintre ei, cu totul întâmplător foști nomenclaturiști și foști securiști, s-au sculat de dimineață și au „muncit” pe brânci până târziu, devenind miliardari, cu vile în Monaco, helicoptere, păduri, pământuri și conturi nerușinate! „Leneșii” au rămas de căruță. Și acum cer statului un pic de ajutor. Evident, „profitorii” sunt doar ei! Au avut timp să-și schimbe viața, dar s-au lăsat furați, mințiți, înșelați, manipulați, ținuți cu capul în pământ. Deștepții sunt deștepți! Și proștii sunt proști! De aia n-a mers comunismul! Cu diferența că „deștepții” din comunism sunt și „deștepții” din România de astăzi!

Să ne întoarcem, însă, la rolul istoricului! În alte state, în altfel de societăți, istoricul este un element de forță în expertiza asupra timpurilor de urmat, fără de care viitorul continuă să rămână o șaradă nerezolvabilă! Acest text îi este adresat. Dar, e știut, cine își ignoră vocația nu este demn de ea! Și asta într-o societate unde mai ușor e să scrii despre răscoala simienilor de pe vremea Voievodului Matei Basarab decât despre masacrele din decembrie 1989! Altfel spus, fără slujitori devotați, adevărul istoric este totdeauna împiedicat să se afirme! Și mai cred că însăși comunitatea istoricilor ar trebui să respecte prin cunoaștere științifică o Revoluție care a făcut-o astăzi să fie liberă! E rândul ei, în acest an aniversar, să restituie noii generații cea mai înaltă datorie a sa de onoare: adevărul despre Revoluția Română!

Până una-alta, colecționăm suma subterfugiilor la care aceasta recurge: ușurința cu care semnează studii despre revoluțiile Estului, fără a aminti revoluția din țara lor; colaboraționismul discret ori fățiș, ori plăcerea vicioasă de a descoperi peste tot comploturi, intervenții oculte, lovituri de stat, dezinteresul doct și plictisit pe care îl afișează... Și așa ajungi să te întrebi cine cauționează în România post-decembristă greva de conștiință și demersul de a scrie pe ocolite, dar „cu hărnicie” o legendă a loviturii de stat? Sau dorința perversă a celor care vor ca Revoluția de la 1989 să nu lase nici o urmă în istoria contemporană? Sau refuzul de a nu scrie istoria Revoluției pe motiv că istoricului nu-i pasă de istorie decât dacă este plătit să o cunoască!

Altfel spus, e dovedit, „orbirea” istoricului român este una mai degrabă voită! El fie nu recunoaște existența Revoluției, fie întoarce spatele meritului celor ce s-au implicat în schimbarea Regimului Ceaușescu. Nu e de mirare că în cartea de istorie Revoluția românilor are atâtea pagini albe. Neputința de a cerceta o istorie la care n-a participat (deși nimeni nu l-a împiedicat să iasă în stradă în zilele Revoluției!), îl face prizonierul unui refuz asumat. Și umbrela acestui refuz, împărtășit de încă prea mulți, este „lovitura de stat”! O lovitură de stat îi cheamă îndeobște pe cei puțini la schimbarea unui regim de putere, în timp ce o Revoluție îi convoacă pe cei mulți! Dar el, istoricul-cetățean, a ales instinctiv lovitura de stat, ignorând că legăturile istoricului cu trecutul nu vor fi trecute cu vederea de un viitor care își va căuta în prezent actele de legitimitate! Neîncrederea în propriul popor l-a făcut și îl face pe istoricul contemporan să-i refuze rolul și meritele. Pare prejudecata lui. Pentru el, răspunsul este mereu în altă parte! Evident, va fi aflat, cu voia lui Putin, după deschiderea arhivelor de la Moscova!* Dar până atunci mor martorii, se risipesc dovezile și uitarea acoperă sărbătorile memoriei românești! Dramatică este existența unei comunități științifice care a pierdut chiar cursa cu timpul său!

Nici o știință nu se hrănește din luxul unei ignoranțe premeditate! A nu cerceta istoria pe motiv că nu-ți convin urmările ei, înseamnă a face dintr-o nobilă profesie o banală manufactură... Dar poți preda urmașilor istoria pe care tu însuți nu vrei să o cunoști? Revoluția din Decembrie aniversează un sfert de secol! Cu un sfert de secol în urmă, zeci de mii de români au ieșit în stradă pentru a alunga Dictatorul. De atunci, s-a lăsat tăcerea! Mai ales, tăcerea istoricului român. Ca și cum Revoluția n-ar fi existat, mia de morți n-ar fi existat, miile de arestați n-ar fi fost schingiuiți, zecile de cadavre n-ar fi fost incinerate și cenușa lor aruncată la gura de canal!

Doamne, ce ar fi gândit acum, în anul de grație 2014, cronicarul Nicolae Iorga?

Claudiu IORDACHEP.S.Și asta în timp ce rolul istoricului român („ministrul” adevărului istoric!) rămâne insignifiant. De altfel,

Uniunea Europeană a ales în funcția de președinte al Consiliului European un istoric polonez: Donald Tusk, fost prim-ministru al guvernului Poloniei!

*

*Ce arhive a lăsat în urmă Revoluția? Stenogramele Comitetului Central, – cea mai abruptă demonstrație a stupidității celor ce l-au înconjurat în ultimele lui zile pe N. Ceaușescu –, niscaiva Rapoarte ale Securității și Miliției care dovedeau, cel puțin, deruta lor, Jurnalele de Luptă ale Armatei, scrise mai degrabă după ianuarie 1990, încercând disculparea rolului pe care MApN l-a avut în „evenimente”, și atât! Cât îi privește pe revoluționari, ei n-au avut arhive. Cele câteva Proclamații, afișe și manifeste... În rest, curajul lor, lupta lor, credința lor, sacrificiul lor, suferințele lor, și moartea a peste o mie și o sută dintre ei, jertfe necondiționate pentru ca familia Ceaușescu să fie răsturnată! Dar străinătatea? Rolul ei a fost cel mult o pasivitate activă. Ea nu a intervenit ca în celelate Revoluții ale Estului. Doar a așteptat, cu simpatie, ca fructul putred al Dictaturii să cadă!



Despre nevoia de cunoaştere a trecutului unui neam, popor, naţiune sau comunitate s-au scris mii de pagini. N-am găsit (nu este exclus să existe şi astfel de păreri!) nicăieri pe cineva care să afirme în mod serios că ar fi inutil efortul de a cunoaşte faptele, virtuţile, aspiraţiile generaţiilor anterioare.

Unii justifică această nevoie prin curiozitatea de a şti, alţii cred că istoria este o carte de învăţătură. Din această perspectivă, a renunţa la efortul de

cunoaştere a trecutului ar fi un gest contraproductiv, chiar sinucigaş, pentru un popor sau o comunitate cu aspiraţii la viitor. Experienţele umanităţii sunt stocate în memoria colectivă. A le neglija înseamnă a izgoni un sfătuitor înţelept de care dispui fără nici o condiţie. A nu cunoaşte trecutul înseamnă nu doar riscul de a-i repeta greşelile, dar şi imposibilitatea de a-i accesa valorile. Nu teama de trecut trebuie să determine nevoia cunoaşterii lui, ci bucuria de a-i descoperi virtuţile şi de a rezona cu ele.

În aceste condiţii, cum explicăm, totuşi, dezinteresul pentru istorie? Este real sau doar aparent? Sau este un dezinteres pentru ”acea istorie”. Explicaţiile sunt multe, dar ideea că acest fenomen se datorează anilor în care s-a predat o istorie militantă (din care s-a născut un naţionalism agresiv) este un răspuns neconvingător: a trecut un sfert de veac de la acele timpuri, aşa încât sentimentul de saturaţie cu teze propagandistice nu se justifică pentru tânăra generaţie.

În opinia mea, globalizarea este fenomenul care impune cu maximă responsabilitate obligaţia studierii istoriei şi, mai ales, regândirii obiectului şi rolului ei în dezvoltarea civilizaţiei. Fără îndoială, orice popor care se respectă este şi trebuie să fie mândru de trecutul său. Mult timp era absolut justificat să preamărim faptele predecesorilor pentru ca poporul român – reunit într-un stat unitar cu doar un secol în urmă – să reziste în competiţia nedeclarată dintre tinerele popoare ale Europei. Învăţaţii acestor neamuri făceau acelaşi lucru pentru popoarele lor. Iorga spunea că oricine are dreptul să fie mândru de strămoşii săi, dacă e în stare să-şi îndeplinească datoria de a-i imita. Atunci (ca şi acum!), cunoaşterea istoriei neamului era o obigaţie sfântă.

Globalizarea (şi evoluţiile care însoţesc acest proces în devenire) obligă, însă, la mai mult: cunoaşterea trecutului se extinde peste un areal mai mare, noile generaţii simt nevoia să cunoască întâmplări, fapte de civilizaţie şi aspiraţii ale minţilor luminate aparţinând tuturor popoarelor Europei (trăiesc sau muncesc acolo), sentimentul apartenenţei la o comunitate europeană a tuturor naţiunilor se extinde şi asupra trecutului. Pentru a-i face pe români, pe francezi, pe germani sau pe polonezi mândri de devenirea lor europeană trebuie să se producă şi în cunoaşterea istoriei o apropiere, un sincretism. Evident, niciodată (sau foarte târziu!) nu va exista acelaş manual de istorie la Bucureşti, la Berlin, la Varşovia sau la Paris. Dar tot mai mult vom regăsi în manualele românilor, la un loc, personalităţi şi evenimente cruciale pentru umanitate aparţinând spaţiului românesc, german, polonez etc. Fiecare popor din Europa a avut perioada lui de glorie, în sensul în care el sau personalităţile sale au marcat – cu spiritul, creaţia sau acţiunea lor – întregul spaţiu european. Regăsim în manualele elevilor români informaţii despre iluminismul occidental, despre umanişti şi creaţia lor, despre personalităţi politice precum Ludovic al XIV-lea, Wilhelm al II-lea, Napoleon, Bismark, Churchill etc. Tot astfel, în manualele elevilor germani, britanici sau francezi se vor regăsi (până la urmă, dacă ştim cum să-i promovăm!) personalităţi istorice precum Ştefan cel Mare,

Oricine are dreptul să fie mândru de

strămoşii săi, dacă e în stare

să-şi îndeplinească datoria de

a-i imita. (Nicolae Iorga)

Metodă şi bună credinţăîn interpretarea faptelor

istorice

Nicolae Iorga


EDITORIAL

Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir – care prin cultură sau fapte – au marcat nu doar istoria neamului lor, ci a întregului spaţiu european. La fel, în privinţa evenimentelor cruciale din trecutul (mai îndepărtat sau mai recent!) popoarelor Europei: războaie, revoluţii, descoperiri ştiinţifice, creaţii în domeniul artei etc.

De exemplu, evenimentele din ultimul deceniu al secolului trecut, intrate în istoriografie ca revoluţii anticomuniste. Ele au avut loc în câteva ţări europene, dar au marcat istoria întregului continent. Este exclus, cred, să nu fie cuprinse în manualele din Marea Britanie, Italia, Spania sau Austria. Evident, istoricii din ţările respective tratează subiectul apelând la propriile resurse de cercetare, în primul rând la bibliografia din fiecare stat în care acest fenomen s-a petrecut. Este responsabilitatea istoriografiei româneşti cum tratează tema Revoluţiei din România, pentru ca la nivel global percepţia despre ridicarea românilor împotriva dictaturii comuniste, în decembrie 1989, să fie corectă şi apreciată cel puţin în măsură egală cu faptele petrecute în celelalte ţări ale blocului comunist european. La timpul respectiv, fruntaşii revoluţiei şi-au făcut datoria, şi-au îndeplinit menirea. Generaţiile viitoare din tot spaţiul european vor lega nume precum Ioan Paul al II-lea, Lech Valesa, Václav Havel, Gyula Horn, Petăr Mladenov etc. de acest eveniment crucial. Istoricii din ţările respective au avut grijă să „cultive” aceste nume (şi altele) şi să insiste pe caracterul revoluţionar al prefacerilor generate de manifestaţiile anticomuniste (în general, paşnice) de la Budapesta, Berlin, Sofia, Praga, Varşovia etc. La fel, în România, au apărut lucrări fundamentale care descriu în detaliu fragmente din realitatea anilor 1989-1990 şi rolul mulţimilor sau al fruntaşilor manifestanţilor (care şi-au asumat riscuri enorme, mulţi plătind cu viaţa!) în înlăturarea regimului de dictatură. Există, însă, şi autori care – dorind să fie pe „gustul publicului” – dau evenimentelor din decembrie 1989 interpretări superficiale, pe care le rezumă la sintagma „lovitură de stat”. Peste decenii, astfel de abordări vor fi asemenea „istoriilor” anilor ’50 ai secolului trecut – simple broşuri. Acum însă, din păcate, beneficiind de resurse şi de un sistem de disimulare interesat, lucrările de acest gen tind să creeze un curent în istoriografie şi le regăsim în bibliografii străine. Să nu ne mirăm că elevii din ţări occidentale vor învaţă despre revoluţiile anticomuniste est-europene şi (eventual separat) despre „lovitura de stat” din România! Evident, nu mai sunt de nici un folos (nici nu mai sunt posibile!) sfaturi pentru ca un istoric să descrie un eveniment altfel decât crede de cuviinţă. Totuşi, aduc în faţa cititorilor – spre meditaţie – câteva aserţiuni ale unui dascăl (pentru alte afirmaţii adeseori criticat!) despre condiţia şi rolul istoricului: „Tocmai fiindcă reconstituirea trecutului trece prin atâtea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau imperativele momentului politic, aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuală şi metodologică. Lăsată în voia ei şi ademenită de cânturi de sirenă, ea riscă să o ia razna! Ea trebuie ţinută în loc, atât cât poate fi ţinută, printr-o definire fără echivoc a regulilor meseriei. O metodă fermă nu va duce la adevăruri incontestabile, dar va menţine, totuşi, investigaţia între limitele unor ipoteze şi scenarii plauzibile, ale unei dezbateri rezonabile şi inteligibile”. (Lucian Boia, Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2014, p.117)

Prof. univ. dr. Alexandru OŞCA

*



DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989

Godot is here!, au scandat cetăţenii Cehoslovaciei în toamna anului 1989. Aşteptarea luase sfârşit, ceea ce nu părea să mai vină, vreodată, venise. Aflat pe patul de spital, la Paris, unde se va şi stinge din viaţă pe 22 decembrie 1989, Samuel Beckett va schiţa un zâmbet la aflarea veştii că prietenul său de corespondenţă, Václav Havel urma să candideze la postul de preşedinte al Cehoslovaciei. Din păcate, marele dramaturg nu va mai apuca să trăiască ziua de 28 decembrie 1989, ziua în care Václav Havel devenea preşedintele unor cetăţeni care îşi vedeau, astfel, împlinit visul: să se elibereze de comunism. Cei doi mari prieteni nu s-au întâlnit niciodată, însă vor fi legaţi printr-o strânsă prietenie bazată pe respectul reciproc şi pe convingerea că un scriitor are datoria de a-şi face auzită vocea şi de a se revolta împotriva imposibilităţii de comunicare şi împotriva oricărei forme de opresiune, a tratamentelor abuzive şi a umilinţelor. Întâlnirea celor două mari spirite ale secolului XX va începe atunci când lui Samuel Beckett, şi altor scriitori printre care Arthur Miller şi Elie Wiesel, li se propune de către International Association for the Defence of

La Praga, Godot a venit!

Václav Havel

Artist, susţinerea dramaturgului Václav Havel care la acea vreme fusese închis, pentru patru ani şi jumătate, din motive politice. Samuel Beckett, profund impresionat de această nedreptate, şi mai mai mult decât atât, revoltat de faptul că lui Václav Havel i se interzisese să scrie în închisoare, acceptă fără nicio ezitare. Rezultatul va fi concretizat în piesa Catastrofa, piesă într-un singur act, cu profunde accente politice. Piesa se va juca în cadrul celebrului festival de Teatru de la Avignon, pe 20 iulie 1989, chiar în seara intitulată: O noapte pentru Václav Havel. În cartea Damned to Fame: The Life of Samuel Beckett, James Knowlson, prietenul şi biograful lui Beckett, relatează despre bucuria lui Samuel Beckett, care, curând după punerea în scenă a piesei, primeşte o scrisoare de mulţumire din partea lui Havel care, la rândul lui, aflase de la soţia sa, într-una din cele patru vizite permise pe an, despre noaptea de solidaritate ce avusese loc la Avignon. Václav Havel îi va răspunde în acelaşi fel lui Samuel Beckett, dedicându-i piesa Mistake. În anul 1983, la Stockholm, cele două piese - Catastrophe şi Mistake - se vor juca împreună, regizorul reuşind să le îmbine astfel că spectatorilor le-a fost greu să deceleze unde s-a terminat Havel şi unde a început Beckett. O prietenie aparte, un gest aparte care a marcat sufletele noastre, ale tuturor celor care-l aşteptam pe Godot în acel secol XX! La Praga, Godot a venit! Drumul a fost lung şi, de cele mai multe ori, dificil, însă, într-un final, a venit!

Ioana CIODARU-CEAUŞESCU


Dragă Samuel Beckett,În perioada întunecată a anilor ’50, pe când aveam aproximativ 16-18 ani şi trăiam într-o ţară

care nu avea nicio relaţie culturală, ca de altfel niciun fel de relaţie cu lumea occidentală, am avut norocul să citesc „Aşteptându-l pe Godot”. Mai târziu, desigur, am citit toate piesele Dvs., dintre care cel mai mult mi-a plăcut şi m-a influenţat piesa „Zile fericite”. Poate să pară bizar, dar de atunci caut în zadar o piesă mai bună: din primul moment aţi fost pentru mine o instanţă supremă a spiritului. Aţi avut o influenţă uriaşă asupra mea nu doar ca om, ci şi ca scriitor. Mi-a rămas în memorie pentru totdeauna căutarea febrilă a valorilor spirituale în vidul care mă înconjura. Chiar şi acum, câteva decenii mai târziu de la acea întâlnire, când am, probabil, o vârstă mai mare decât aveaţi Dvs. pe timpul când aţi scris „Godot”, sunt la fel de conştient de miracolul întâlnirii cu Opera Dvs. Vă scriu toate acestea pentru a Vă mărturisi tulburarea pe care am trăit-o, aflându-mă în închisoare, când soţia mi-a povestit în prezenţa unui gardian – o întâlnire de o oră, din cele patru permise pe an – că la Avignon a avut loc o serată de solidaritate cu mine şi unde s-a jucat pentru prima dată piesa Dvs. „Catastrofa”.

Această veste mi-a dat pentru mult timp un sentiment de bucurie şi calm existenţial, care m-au ajutat să supravieţuiesc în atmosfera mizerabilă a închisorii. Bucuria mea era fără margini, şi nu doar pentru ceea ce însemnaţi pentru mine – aşa cum am încercat să formulez mai sus –, dar şi pentru că sunteţi şi foarte exigent şi selectiv în gesturile pe care le faceţi. Pentru acest motiv apreciez o dată în plus participarea Dvs. la acea serată de la Avignon. Vă mulţumesc din toată inima. Frumosul Dvs. gest nu doar mi-a uşurat existenţa în celula închisorii, ci mi-a demonstrat încă o dată înţelegerea profundă şi solidaritatea pe care o aveţi pentru suferinţele grele ale acestei lumi. Sunteţi dintre acele spirite alese cărora nu le este indiferent cursul istoriei, din trecut şi din prezent.

Cu profund respect şi cele mai bune urări,al Dvs. Václav Havel

Dragă Václav Havel,Vă mulţumesc pentru extrem de

emoţionanta Dvs. scrisoare. Faptul că am reuşit să vă ajut cât de puţin şi să-mi exprim admiraţia pentru omul care sunteţi şi pentru cauza pe care o serviţi ţine de anumite momente ale vieţii mele de scriitor pe care le preţuiesc foarte mult.

Eu sunt cel care vă rămân dator.

Am citit piesele Dvs. traduse în franceză şi le-am preţuit mult. Vă trimit cele mai sincere salutări şi urarea mea de vremuri mai bune.

Samuel Beckett

(Corespondenţă Václav Havel – Samuel Beckett, în Contrafort, Nr. 5-6/199-200, mai-iunie 2011, Traducere de Vasile Gârneţ)


*



LA PRAGA, GODOT A VENIT!



1988

15 ianuarie. La Praga ies în stradă câteva mii de persoane. Peste 90 sunt arestate. Între acestea se află şi dramaturgul Václav Havel, care va fi acuzat, la 21 februarie, de ,,incitare la participare la o adunare interzisă”, de ,,obstrucţionare a agenţilor forţei publice”, fiind condamnat la 9 luni închisoare.

21 august. La Praga, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la ocuparea Cehoslovaciei de către trupele a cinci state din Tratatul de la Varşovia, câteva mii de persoane defilează în semn de protest, scandând ,,Dubček!”, ,,Libertate!”.

28 octombrie. În Cehoslovacia, populaţia protestează vehement împotriva regimului. Sperându-se în redresarea situaţiei, prim-ministrul Lubomir Strougal este înlocuit cu Ladislav Adamec, iar ultraconservatorul Vasil Bilak este eliminat din rândurile Biroului Politic (noiembrie 1988).

1989

15 ianuarie. Populaţia din Praga manifestează în memoria lui Jan Palach, care în 1969 îşi dăduse foc în semn de protest faţă de invazia sovietică. Autorităţile intervin brutal; a doua zi, Václav Havel este arestat din nou.

21 februarie. Václav Havel este condamnat la 9 luni de închisoare (în final va fi eliberat după patru luni). Cu toate acestea, regimul comunist de la Praga nu va putea opri manifestarea opoziţiei, chiar dacă aceasta va fi destul de firavă (la începutul primăverii, comuniştii reformişti, în frunte cu Dubček, vor constitui gruparea ,,Obroda”/,,Renaşterea”).

Iunie. Petiţia ,,Câteva Fraze” revendică democratizarea ţării, eliberarea deţinuţilor politici, desfiinţarea cenzurii, dialog cu opoziţia. În continuare, Opoziţia se va radicaliza rapid, constituindu-se noi organizaţii, precum Iniţiativa Democratică, Forumul Democratic al Minorităţii maghiare, Cercul intelighenţiei independente, Clubul Ecologist Moravia, Clubul Verzilor.

2 iulie. Premierul Ladislau Adamec ţine în Parlamentul cehoslovac un discurs cu o firavă tentă reformistă.

15 septembrie. În Cehoslovacia, 22 dintre semnatarii petiţiei Câteva Fraze (lansată în august) trimit o scrisoare premierului Ladislau Adamec prin care solicită desfăşurarea de negocieri între guvern şi opoziţie.

26 septembrie. La Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Cehoslovaciei, şefilor misiunilor diplomatice acreditate la Praga li se prezintă expunerea Probleme actuale ale restructurării economice în Cehoslovacia, în cadrul căreia s-au făcut referiri şi la democratizarea societăţii cehoslovace, la elaborarea unei noi Constituţii care să ţină seama de prevederile Declaraţiei universale a drepturilor omului. Cu acelaşi prilej, s-a precizat că ,,şi în viitor se are

CRONOLOGIE PRAGHEZĂ 1988 - 1989

Alexander Dubček



în vedere menţinerea şi chiar creşterea rolului conducător al Partidului Comunist în societatea cehoslovacă”.

11-12 octombrie. La Plenara CC al PCC, Miloš Jakěs îi critică pe cei care urmăreau ,,destabilizarea socialismului, slăbirea rolului conducător al partidului şi discreditarea acestuia”, precum şi evoluţiile din Ungaria şi Polonia. Recunoaşte, însă, necesitatea restructurării pentru ,,dezvoltarea în continuare a societăţii socialiste”, dar atrage atenţia că nu va accepta cedarea poziţiilor şi nu va permite ca ,,partidul să piardă influenţa asupra evoluţiei evenimentelor”.

28 octombrie. Opoziţia cehoslovacă (circa 80 de grupări de diferite orientări) reuşeşte să adune circa 10.000 de persoane în Piaţa Wenceslas din Praga, pentru a marca întemeierea statului cehoslovac.

17 noiembrie. Începe ,,revoluţia de catifea”. Populaţia se îndreaptă spre piaţa Wenceslas din Praga, scandând: ,,Libertate!”, ,,Alegeri libere!”, ,,Afară cu Jakěs!”, ,,Să se termine cu monopolul PCC!”. Iniţial, forţele de ordine nu reacţionează, însă, în cadrul scenariului dinainte stabilit, în jurul orei 20.00, intervin cu brutalitate, fac arestări şi rănesc peste 500 de manifestanţi.

18 noiembrie. Universităţile şi teatrele intră în grevă. Urmărind înlocuirea lui Miloš Jakěs cu reformatorul Zdenek Mlynar, generalul Alois Lonec, şeful poliţiei secrete cehoslovace, şi Viktor Gruşko, şeful adjunct al KGB, au stabilit un plan care prevedea ca, în urma intervenţiei în forţă a poliţiei cehoslovace, să se anunţe că un student (în realitate un ofiţer de Securitate) a fost ,,ucis”, pentru a amplifica revolta populaţiei. Planul a reuşit parţial, deoarece adevăratul Martin Smidt a dezminţit imediat ,,moartea” sa, iar Zdenek Mlynar a refuzat să ia locul lui Miloš Jakěs.

19 noiembrie. Circa 100.000 de cetăţeni ai capitalei cehoslovace ies din nou în stradă. Seara târziu, din iniţiativa lui Václav Havel, se constituie Forumul Civic, care reuneşte 12 organizaţii şi mişcări independente.

20 noiembrie. La Praga ies din nou în stradă circa 200.000 de oameni, care cer, între altele, scoaterea din Constituţie a rolului conducător al Partidului Comunist, dialog social, pluralism politic.

21 noiembrie. Forumul Civic realizează primele contacte cu premierul Adamec în vederea desfăşurării unei ,,mese rotunde”, după modelul polonez. La rându-i, cardinalul Frantisek Tomasek face publică o Declaraţie în care se arăta: ,,Nu putem avea încredere într-o conducere de stat care refuză să spună oamenilor adevărul şi să le acorde drepturile şi libertăţile care sunt proprii şi ţărilor în curs de dezvoltare”.

22 noiembrie. La Bratislava se înfiinţează organizaţia Publicul Împotriva Violenţei, similară Forumului Civic de la Praga.

24 noiembrie. La Praga, în faţa a peste 300.000 de oameni, Václav Havel, declară: ,,Vrem libertate!”, ,,Vrem alegeri libere, vrem pluralism!”. Seara, conducerea PCC demisionează ,,în bloc”. Karel Urbanek ia locul lui Miloš Jakěs (la 1 decembrie va fi exclus şi din PCC).

25 noiembrie. Circa 1.000.000 de manifestanţi (la Praga, Bratislava, Plzen, Brno etc.) cer demisia lui Gustav Husák. Václav Havel cere, la televiziune, abrogarea rolului conducător al partidului comunist şi alegeri libere.

26 noiembrie. Opozanţii fac cunoscut documentul ,,Ce vrem noi!”. O delegaţie a Forumului Civic, condusă de Václav Havel, discută cu reprezentanţii autorităţilor, conduşi de premierul Ladislau Adamec, solicitând eliberarea deţinuţilor politici, libertatea presei,



accesul opoziţiei la mass-media. Concomitent, Plenara extraordinară a CC al PCC decide eliberarea din funcţiile deţinute a celor care fuseseră instalaţi după invazia sovietică din 1968, pentru constituirea unui guvern de coaliţie (la nivel federal şi în Cehia şi Slovacia), precum şi pentru convocarea Congresului extraordinar al partidului, la 26 ianuarie 1990.

27 noiembrie. Greva generală ,,paralizează” întreaga ţară.

28 noiembrie. Premierul cehoslovac Ladislau Adamec se declară de acord cu aproape toate cererile opoziţiei: organizarea de alegeri libere (acceptate la 30 noiembrie), libertatea de asociere (acceptată la 30 noiembrie), libertatea cuvântului şi a presei, denunţarea intervenţiei sovietice din 1968 (fapt împlinit la 1 decembrie, concomitent cu cererea de retragere a trupelor sovietice din ţară), renunţarea la rolul conducător al partidului în stat şi societate (deziderat aprobat de Adunarea Naţională la 29 noiembrie). În acelaşi timp, în cadrul Partidului Comunist

Cehoslovac se constituie Forumul Democratic al Comuniştilor, care se pronunţă pentru dialog cu Opoziţia.

3 decembrie. Se constituie un nou guvern în care conducerile a cinci ministere (din 20) nu mai sunt conduse de comunişti. Opoziţia nu este de acord cu componenţa noului Executiv, Forumul Civic solicitând constituirea unui veritabil guvern de coaliţie.

4 decembrie. Manifestanţii scandează: ,,Afară cu comuniştii!”, ,,Fără comunişti!”, ,,Ruşine!”, ,,Mafia!”, Plecaţi!”, ,,Husák, de data asta să nu te mai bizui pe tancurile sovietice!”.

7 decembrie. Premierul Ladislau Adamec îşi prezintă demisia.

10 decembrie. Se constituie guvernul condus de Marian Čalfa (în urma demisiei lui Adamec), în cadrul căruia comuniştii nu mai sunt majoritari. A doua zi va fi înlocuit din funcţia de preşedinte al ţării şi Gustáv Husák.

*

(Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cro-nologie, ed. a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 52-77)



VÁCLAV HAVEL. DRUMUL UNUI DRAMATURG

CĂTRE PREŞEDINŢIE

După studii la Colegiul Tehnic Ceh din Praga, la mijlocul anilor ’60, Václav Havel, sub tutelajul lui Jan Grossman – cel care l-a angajat la Teatrul Balustrada şi care l-a promovat de la statutul de maşinist la acela de dramaturg1 – a publicat primele sale lucrări Grădina Partidului sau Memorandumul, prin intermediul cărora făcea comentarii negative la adresa efectelor dezumanizării create de birocraţie, autorități și ierarhia puterii. De fapt, întreaga sa operă se axează pe conflictul dintre valorile umaniste și fenomenele secolului XX: avansul tehnologic, birocrația și materialismul pozitivist2.

În prima sa piesă majoră, Grădina Partidului, protagonistul, Hugo, o aparentă nulitate obsedată de șah, capătă experiență în timpul carierei în cadrul unei instituții fără nume și reușește să ajungă în vârful ierarhiei, însă,

* Society Volume 32 issue 6 1995 [doi 10.1007_bf02693373] Václav Havel; Maximilian Schell – Europe at the Fin de Siècle.1 Journal of The Historical Society Volume 6 issue 3 2006 [doi 10.1111_j.1540– 5923.2006.00188.x] Chandler Rosenberger – – The Dissident Mind– Václav Havel as Revolutionary Intellectual. 2 Jarka Burian, Modern Czech Theatre Reflector and Conscience of a Nation, University of Iowa Press, 2000, p. 102.

În cadrul unui interviu cu Maximilian Schell, întrebat fiind: „ Credeţi că ideea comunistă a fost iniţial una bună, una care a fost deformată de modul în care a fost aplicată, sau credeţi că este o idee care nu poate funcţiona de la început?”, Havel răspundea: „ Cred că la început au existat intenţii pozitive în spatele ideii. Cred că la început ideea conţinea o analiză interesantă a capitalismului din secolul al XIX– lea. Dar sunt, de asemenea, de părere că era o idee greșită dintru început. Văd în ea nu doar eşecul unei utopii, a unei ideologii particulare, dar şi eşecul unui mod de gândire modern. Acest mod de gândire îşi are originile undeva în Iluminism, iar predecesorii în Renaştere. Este un mod de gândire al unui om mândru, un om care crede că a înţeles totul; un om care crede că se află în poziţia care îi permite să planifice o lume ideală. Este modul de gândire al unui om care crede că modul său de gândire este mai inteligent decât viaţa însăşi; mai inteligent decât legile naturii, ale universului, ale marelui mister, a codului secret al existenţei şi care crede că creierul uman este o organizare de materie în forma sa cea mai avansată. Apoi, acest om imaginează un anumit plan pentru întreaga lume – un paradis pe pământ. Dar viaţa îi aruncă planurile în haos în mod constant, iar acest fapt conduce în mod necesar la apariţia unui sistem totalitar, deoarece tot ceea ce lucrează împotriva planului său trebuie subjugat. Şi, astfel, se face că plecăm de la ideea unui paradis şi terminăm cu lagăre de concentrare. Organizarea societăţii umane este de neimaginat fără prezenţa unei anumite structuri de putere. Niciodată nu am gândit împotriva existenţei puterii, dar cred că puterea trebuie să servească societatea, cu scopul organizării mai bune a societăţii”*.


cu prețul pierderii pe parcurs a propriei identități. Instituția în care lucrează se ocupă de deschiderea și lichidarea unor proiecte la fel fără nume precum instituția însăși. Activitatea în cadrul acesteia, desfășurată în numele tradiției, autorității, a frazelor goale și a jargonului, respinge logica și face ca actul gândirii să devină irelevant. Ocazional, în piesă, sunt prezentate indicii ale nebuniei birocratice și denaturări ale gândirii marxiste, dar, mai presus de toate, iese în evidență modul în care limba devine un sistem în sine, un simptom al unei lumi ce dezumanizează oamenii. Este subliniată natura ucigașă pe care o capătă gândurile și sentimentele dezumanizate și sclerotice3.

În piesa Memorandum, în 12 scene simetrice, se urmărește căderea, ridicarea și neutralizarea figurii centrale, un birocrat de nivel mediu. Și aici limba este un element dominant, însă, aici accentul cade pe mecanismul luptei pentru putere în cadrul instituției asupra introducerii unei noi limbi „științifice”, destinată unei eficiențe sporite a operațiilor. Deși creată pentru maximizarea clarității comunicării, limba devine grotesc de inutilizabilă, iar figura centrală, un autoproclamat umanist în devenire, se dovedește impotent și ridicol, având o fire ipocrită – un palavragiu. Deși aplicabile oricărei societăți tehnocratice, piesele sale aveau și caracteristici ale societății cehoslovace4.

În timpul celui de al Patrulea Congres al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din iunie 1967, participanții au denunțat restricțiile exercitate asupra activităților culturale și au cerut încetarea cenzurii și politicilor ce înăbușeau expresia creativă, Havel fiind – alături de Vakulik, M. Kundera, Ivan Klima și Pavel Kohout – unul dintre cei care au contribuit la dezbateri și la redactarea rapoartelor. Lectura din Soljenițîn a determinat părăsirea sălii de către oficialii partidului și a atras după sine sancțiuni asupra unora dintre scriitorii și participanții la Congres.

Pentru a comemora invazia din august 1968, locuitorii din Praga, Brno, dar și din alte orașe ale Cehoslovaciei vor desfășura, în august 1969, mitinguri în amintirea evenimentelor. Acţiunile armatei și miliției de restabilire a ordinii s-au soldat cu cinci morți, 30 de răniți și cu arestarea a aproximativ 300 de persoane. Cu aceeași ocazie, un grup de intelectuali și scriitori, printre care Havel, Vaculik și Kohout, au prezentat un „Manifest în 10 puncte” prin intermediul căruia condamnau represiunea și politica de normalizare. Guvernul a răspuns, însă, prin introducerea unei legislații menite să păstreze ordinea și să faciliteze acțiuni legale împotriva celor care criticau conducerea, sau a celor care participau în cadrul unor

întruniri publice, nesancționate până atunci5.În speranța că la un moment dat procesul

normalizării va lua sfârșit, unii opozanți ai regimului comunist cehoslovac s-au angajat în activități ce puteau atrage sancțiuni din partea conducerii comuniste. A înflorit, astfel, un adevărat cerc de circulație al samizdatului, iar scriitori precum L. Vaculik, Pavel Kohout sau V. Havel au format grupuri mici prin intermediul cărora făceau schimb de lucrări clandestine. Pentru a facilita schimbul de idei și pentru a contribui la ajutorarea scriitorilor în a-și răspândi lucrările în afara

canalelor oficiale, au apărut edituri speciale. Astfel, Vaculik va înființa Edice Petlice, în 1972, reușind să publice până la sfârșitul anilor ’80 peste 400 de lucrări interzise de regimul comunist cehoslovac. La rândul său, V. Havel va publica între 1975 și 1981, în cadrul editurii sale Edice Expedice, 122 de volume ale unor disidenți cehi. În timpul arestului său, activitatea editurii a fost continuată de soția acestuia, Olga, și de fratele lui, Ivan M. Havel6.

O abordare mai directă a problemelor cu care se confrunta Cehoslovacia – normalizarea –, îl va determina pe Havel să-i adreseze lui Gustav Husak o scrisoare deschisă, în aprilie 1975. În scrisoare, Havel

3 Ibidem, p. 103.4 Ibidem, p. 1045 William Mahoney, The History of the Czech Republic and Slovakia, 2011, p. 220.6 Ibidem, p 222– 223.




aborda criza morală și apatia generală din Cehoslovacia, ca rezultat al pierderii speranței și a climatului de frică creat de ubicua poliție secretă și de consensul superficial cu privire la normalizare existent în societate. Decât să creeze o formă normală de normalitate, „normalizarea” crease o societate în care: „ Disperarea conduce la apatie, apatia la conformism, iar conformismul la o rutină de performanță – care mai apoi este citată ca evidență a «implicării politice de masă»”. Deși nu se cunoaște dacă Husák a citit sau nu scrisoarea, se știe, totuși, că Havel a primit din partea biroului acestuia un avertisment prin care era anunțat că tipărirea acestei scrisori în afara granițelor îl va transforma într-un inamic al cetățenilor Cehoslovaciei. Dacă în țară conținutul scrisorii a fost cunoscut doar într-un cadru extrem de limitat, în afară, însă, aceasta a devenit foarte cunoscut în urma traducerii7.

După semnarea acordurilor de la Helsinki din 1 august 1975, în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa, și ratificarea a două noi Convenții pentru apărarea drepturilor omului în cadrul ONU în anul următor, Cehoslovacia a trebuit să implementeze în cadrul sistemului juridic aceste drepturi. Cu toate acestea, poziția statului s-a dovedit a fi una ipocrită. Prilejuit de nunta managerului și directorului artistic al trupei „Plastic People of The Universe”, Ivan Jirous, la 21 februarie 1976, la Bojanovice, a avut loc al Doilea Festival al Culturii Secunde8. Răspunsul autorităților la acest festival a venit la 17 martie. Toți membrii formației, precum și alți muzicieni alături de prietenii acestora, au fost arestați, în total 27 de persoane. Totodată au fost confiscate echipamentele formației, iar în urma perchezițiilor la domiciliu au fost reținute benzile, notițele și filmele pe care membrii formației le dețineau. Procesul a început șase luni mai târziu și, deși au existat proteste la nivel internațional împotriva condamnării celor arestați, doar o parte dintre aceștia au fost puși în libertate. La 26 septembrie sentința condamna la închisoare de 8 luni pe Karasek și V. Brabenec, 12 luni pe P. Zajicek, de la formația soră, „DG 307”, și la 18 luni pe Jirous pentru „perturbarea organizată a liniștii publice”9.

Solidaritatea în timpul procesului cu cei condamnați a determinat apariția unor grupuri de susținere a celor arestați, care se vor mobiliza, iar la începutul anului următor, la 1 ianuarie 1977, vor înființa Carta ’77. Semnatarii acesteia, printre care se remarca Havel, se defineau drept: „o asociație neoficială și deschisă de persoane (…) unite de dorința de a face tot posibilul, la nivel individual și colectiv, pentru respectarea drepturilor omului și drepturilor civile în țara noastră și în întreaga lume”, evidențiind că asociația Carta ’77 „nu forma baza nici unei activități politice de opoziție”, precizare menită păstrării asociației în limitele legalității cehoslovace10.

Lansată la începutul lui ianuarie 1977 din mai multe motive11, Carta ’77 stipula: „Ne bucurăm pentru faptul că Republica Socialistă Cehoslovacă a aprobat Acordurile de la Helsinki. Cu toate acestea, neaplicarea acestor acorduri este în același timp un rapel urgent cu privire la faptul că multe drepturi fundamentale ale omului sunt încălcate în țara noastră”. Fără a fi o organizație de tipul „Grupului Helsinki”

7 Ibidem, p. 223.8 Primul festival al Culturii Secunde, o contrapondere la cultura oficială, a fost organizat ca răspuns la intervenția brutală a milițiilor cehoslovace împotriva participanților la concertul celor de la Plastic People of the Universe organizat la Budovice în martie 1974. Acesta s-a desfășurat în 1 septembrie 1974 la Postupice, aproape de Benesov, și a fost organizat de același Ivan Jirous, „Magor”.9 Joseph Yanosik, The Plastic People of the Universe, la http://www.furious.com/perfect/pulnoc.html10 Tony Judt, Epoca Postbelică , O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 522.11 Sarah B. Snyder amintește în acest sens următoarele motive: Primăvara de la Praga începuse în ianuarie 1968, Amnesty International declarase anul 1977 Anul Deținuților Politici, iar mai târziu, în același an, urma să aibă loc Întâlnirea de la Belgrad, în Sarah B. Snyder, Human Rights Activism and the End of the Cold Wa A Transnational History of The Helsinki Network, Cambridge University Press, 2011, p. 70


de la Moscova, care influențase Carta ’77, asociația cehoslovacă era mai degrabă o mișcare care atrăgea atenția asupra discrepanței dintre legislația existentă și viața reală a cetățenilor din Cehoslovacia12.

La numai câteva zile de la lansarea Cartei ’77, Havel s-a alăturat lui Vaculik și Pavel Landovski într-o încercare de a distribui copii ale Cartei membrilor guvernului, parlamentului și jurnaliștilor oficiali, precum și celorlalți 243 de semnatari ai Cartei. Încercarea a eșuat, cei trei fiind arestați, după ce mai înainte au fost interogați și hărțuiți alături de alți semnatari ai Cartei. Havel a rămas în detenție de la mijlocul lunii ianuarie până la sfârșitul lunii mai, înainte de a fi acuzat de activitate subversivă pe baza scrisorii trimise lui Husák.

Purtător de cuvânt al Cartei ’77 – alături de filosoful Jan Patocka, decedat la 13 martie 1977 în urma unei hemoragii cerebrale în timpul interogatoriilor din arest, și de istoricul Jiri Hajek, – Havel va fi, alături de Ota Ornest, Jiri Ledarer și Jiri Hajek, judecat la 18 octombrie 1977 și condamnat la 14 luni de închisoare cu suspendare, iar în ianuarie anul următor a fost din nou arestat pentru „tulburarea liniștii publice” și a fost reținut până la mijlocul lui martie13.

În fața unei asemenea reacții din partea autorităților la adresa Cartei ’77, o parte dintre semnatarii acesteia au înființat la 24 aprilie Comitetul Apărării celor Condamnați pe Nedrept, cu rolul de a-i asista pe cei care erau hărțuiți de autorități, prin acordarea de ajutor moral și material, precum și prin atragerea atenției publice cu privire la cazurile apărute.

După ce în octombrie 1978 Havel publica celebrul eseu „Puterea celor fără de putere” în care milita pentru ieșirea din minciună – realitatea văzută prin intermediul propagandei comuniste – și invita la „trăirea în adevăr”, în mai 1979, alături de alți 15 membrii ai Comitetul Apărării celor Condamnați pe Nedrept, a fost arestat pentru subversiune criminală în cooperare cu agenți străini și, apoi, condamnat la pușcărie, primind o sentință de patru ani și jumătate. A fost eliberat în martie 1983, din cauza sănătății precare apărute din timpul muncii forțate depuse în perioada de încarcerare.

A fost din nou arestat și condamnat, la 21 februarie 1988, pentru „incitare și participare la o întrunire interzisă” și „obstrucționarea agenților forțelor publice”, ca urmare a participării la mitingul din 15 ianuarie același an. Pe 10 decembrie, cu ocazia celebrării Zilei Drepturilor Omului, dar și pe fundalul vizitei în Cehoslovacia a președintelui François Mitterrand, prezența lui Havel și a altor reprezentanți ai Comitetului Apărării celor Condamnați pe Nedrept pe podium a condus la escaladarea tensiunii, ca urmare a apariției unor cereri de eliberare a deținuților politici, fapt ce a determinat intervenția în forță a poliției14. În ianuarie, anul următor, va fi din nou încarcerat ca urmare a participării la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Jan Palach. De data aceasta, prestigiul de care se bucura a făcut ca tratamentul la care a fost supus să nu mai fie la fel de aspru, eliberarea sa survenind în mai același an15. Rememorând cele întâmplate, Havel povestește cum la data de 16 ianuarie: „M-am hotărât să stau pe trotuar şi să privesc ceremonia de pe margine, ca să pot să le descriu prietenilor şi presei străine ce se întâmplă, dacă intervine poliţia (…) Poliţia a intervenit, într-adevăr, dar atât de stângaci, încât a trezit interesul trecătorilor şi a determinat o demonstraţie spontană de proporţii. Priveam fascinat totul de la distanţă, cu toate că ştiam că mai devreme sau mai târziu s-ar putea să mă aresteze. Apoi m-am îndepărtat de Piaţa Wenceslas ca să-mi pregătesc povestirea. M-au arestat în drum spre casă”. Havel a fost condamnat la 9 luni de închisoare, iar presa oficială, în încercarea acesteia de a-l denigra, nu a reuşit decât să-i facă publicitate16.

În iulie 1989 o delegație parlamentară poloneză, la care se adăugau și disidenții, Adam Michnik, Jacek Kuron și Zbigniew Bujak, au avut întrevederi cu Havel și alți membri ai opoziției cehoslovace. În urma acesteia, la 11 august, Senatul polonez a condamnat invazia din august 1968, cerând scuze cetățenilor cehoslovaci pentru participarea armatei poloneze la intervenție.

Comemorarea invaziei din august a determinat autoritățile comuniste din Cehoslovacia să mobilizeze un nu-măr impresionant de forțe pentru a menține situația sub control și a împiedica apariția demonstrațiilor. 12 Ibidem, p. 69.13 William Mahoney, op.cit., p. 225.14 Ibidem, p. 232.15 Tony Judt, op. cit., p. 565.16 Victor Sebestyen, 1989 Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 231-232.




Au fost mobilizate în acest sens 13.000 de militari și 155 de tancuri. Deși au fost intervenții în forță și de această dată, intensitatea lor a fost limitată. Aceeași reținere au dovedit-o forțele de ordine şi la 28 octombrie – data aniversării înființării statului cehoslovac.

Între martie şi noiembrie 1989, în diferite locuri din Cehoslovacia, precum Piața Wenceslas din Praga sau Piața Hviezdoslav din Bratislava, au avut loc aproximativ 30 de întâlniri ale grupurilor pentru apărarea drepturilor omului, fără ca acestea să fi avut acordul autorităților. Împotriva a jumătate din aceste întâlniri poliția a intervenit în mod brutal. La fel de brutal se va interveni și cu ocazia altor manifestări.

Evenimentul care a declanșat Revoluția de Catifea în Cehoslovacia a fost prilejuit de comemorarea a 50 de ani de la uciderea de către naziști a studentului Jan Opletal. Aprobată pentru data de 17 noiembrie, comemorarea s-a transformat într-un protest la adresa regimului comunist, fapt ce a condus la intervenția brutală a forțelor de ordine împotriva manifestanților.

La data de 19 noiembrie, Havel s-a întors în Praga din arestul la domiciliu din nordul Boemiei și, la Clubul de Dramă, alături de reprezentanți ai Cartei ’77, Comitetului pentru Apărarea celor Condamnați pe Nedrept, Inițiativei Democratice, alături de intelectuali, artiști, scriitori, membri ai Obroda (Reînvierii), Sindicatelor Studențești Independente, și mulți alții, va forma Forumul Cetățenesc. După sesiunea inaugurală, Forumul își va stabili baza de operații în sediul Teatrului Lanterna Magică din Praga. În aceeași zi, 20.000 de oameni demonstrau în Praga, cerând demisia lui Jakěs din fruntea Partidului Comunist Cehoslovac.

Două zile mai târziu, la 21 noiembrie, Havel se adresa de la balconul clădirii Melatnrich, care găzduia oficiosul partidului – Svobodné Slovo – la peste 200.000 de oameni adunați în Piața Wenceslas, atenționând regimul că, în cazul în care nu se va desfășura o anchetă pentru a investiga evenimentele din 17 noiembrie și dacă nu se vor îndeplinii cererile de eliberare a deținuților politici și de respectare a instituțiilor libertăților civile, precum libertatea presei, la 27 noiembrie se va declanșa o grevă generală. Tot acum se va scanda și „Dubček la palat”, fostul lider din 1968, fiind și el prezent la balcon17. La aceeași dată, primul ministru Adamec, anunța că este pregătit să deschidă negocieri cu Forumul Cetățenesc și că era dispus să primească în guvern și non comuniști18.

O nouă prezență a lui Dubček și Havel în fața maselor se va înregistra și la data de 24 noiembrie. Acum Dubček va

17 William Mahoney, op.cit., p. 239.18 Jacques Levesque, The East European revolutions of 1989, în The Cambridge History of The Cold War, vol. III Endings, Edited by Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, Cambridge University Press, 2010, p. 326.


ține primul său discurs, în Praga, de după evenimentele din august 1968. Cu această ocazie, Marta Kubisova, va interpreta melodia lui Bob Dylan „ The Times They Are A – Change”. Iar schimbarea se petrecea chiar în rândurile partidului. În aceeași zi, Miloš Jakěs era înlocuit din funcție cu conservatorul Karel Urbanek. Această decizie va conduce în ziua următoare la demisia întregului prezidiu al partidului.

Aproximativ 750.000 de oameni s-au adunat la Letna, la data de 25 noiembrie, pentru a audia discursurile lui Dubček și Havel prin care cei doi lideri cereau schimbări reale în ierarhia conducerii cehoslovace. La sfârșitul zilei, Urbanek transmitea mesajul puterii. Aceasta era dispusă să negocieze cu Forumul Cetățenesc.

La 26 noiembrie are loc o întâlnire între Havel și Adamec. Forumul Cetățenesc prefera discuțiile cu Guvernul Federal celor cu Partidul comunist. Acum vor fi realizate, sub conducerea lui Petr Pithart, și „ Principiile Programatice ale Frontului Cetățenesc”. Un scurt sumar al obiectivelor Forumului se deschidea retoric cu întrebarea „ Ce vrem?” și răspundea: „Un stat de drept; alegeri libere; dreptate socială; un mediu înconjurător curat; un popor educat; prosperitate; întoarcere la Europa!19

Greva generală declanșată la 27 noiembrie, la care a participat aproximativ 80% din populație, a condus la fisuri majore în rândul partidului și guvernului, tinerii reformiști creând chiar Forumul Democratic al Comuniștilor.

Promisiunile lui Adamec, din 28 noiembrie, nu au fost în măsură să-i convingă pe membrii Forumului Cetățenesc, astfel încât acesta a fost nevoit în ziua următoare să convingă Adunarea Națională să elimine din Constituție articolul ce stipula rolul conducător al Partidului Comunist în viaţa politică a ţării. La 30 noiembrie a avut loc prima negociere directă între reprezentanții Comitetul Central al Partidului, conduși de Vasil Mohorita și Forumul Cetățenesc. Tot atunci, la Bratislava, asociația Publicul Împotriva Violenței încerca să obțină aceleași concesii ca cele de la nivelul federal.

O nouă componență a guvernului a fost anunţată la 3 decembrie de Adamec, fără însă a obține și simpatia Forumului Cetățenesc sau asociației Publicul Împotriva Violenței. Aceasta, ca urmare a numirii a 15 comuniști în scaunele ministeriale, din cele 20 existente, dar și din cauza refuzului lui Husák de a demisiona. Prin urmare, opoziția a anunțat continuarea demonstrațiilor, amenințând cu o nouă grevă generală pentru data de 11 decembrie, în cazul în care cerinţele nu le vor fi satisfăcute. După două zile de negocieri cu opoziția, Adamec a decis să demisioneze, mai degrabă decât să îndeplinească cererile acesteia20. Noi negocieri s-au purtat, apoi, cu Marian Čalfa, cel care a preluat postul de prim-ministru, iar odată cu demisia lui Husák, din 10 decembrie, se va constitui și un „ Guvern de Înțelegere Națională”, în cadrul căruia comuniști vor ocupa doar 10 din cele 21 de portofolii ministeriale.

După anunțul lui Čalfa de desființare a StB-ului, din 19 decembrie, și a hotărârii Partidului Comunist din Cehoslovacia de a susține un sistem politic pluripartit, la 28 decembrie 1989, Václav Havel era ales în funcția de președinte al țării cu unanimitate de voturi: 323.

Din această funcţie avea să remarce, nu după mult timp, imensa influenţă pe care comunismul a reuşit să o impregneze societăţii cehoslovace şi împotriva căreia luptase cu toate mijloacele puse la dispoziţie de arta căreia îi slujea şi în numele căreia a avut atât de mult de suferit până în momentul când o parte din dezideratele sale au început să capete contur, în cadrul unei ţări angrenate pe drumul democraţiei.

Dr. Alexandru GRIGORIU

19 Tony Judt, op. cit., p. 567.20 William Mahoney, op.cit., p. 241.

*




REVOLUŢIA DE CATIFEA OGLINDITĂ ÎN

The New York Times

În articolul din seria intitulată „Rumoare în Est”, din data de 14 noiembrie 1989, corespondentul special pentru The New York Times, R. W. Apple Jr,1 scria că la Praga este menţinut un control strâns şi foarte puţine lucruri par a se schimba. Dacă în urmă cu o lună, pe 23 octombrie, la Leipzig (R.D. Germană), avusese loc un protest la care participaseră 300.000 de persoane şi care fusese urmat de o serie întreagă de proteste ce au condus la schimbarea politicii şi „deschiderea” Zidului Berlinului, la Praga lucrurile păreau a sta diferit. Pe 28 octombrie, un protest ce numărase doar 10.000 de participanţi a rămas practic fără urmări majore. Doar o puternică demonstraţie de forţă a Guvernului care a dispus, din ordinul direct al liderului comunist de la Praga, Miloš Jakěs, ca poliţişti înarmaţi să risipească manifestanţii ce se strânseseră în Piaţa Wenceslas – loc istoric al capitalei cehoslovace din punct de vedere al protestelor. Ziaristul american remarcă că Miloš Jakěs continuă să deţină controlul ferm asupra situaţiei, chiar dacă schimbări radicale avuseseră loc, deja, în Bulgaria şi în Germania de Est. Conform unei casete audio, care „s-a scurs în presă”, un diplomat european declara – referitor la această situaţie: „probabil că va supravieţui acestui an (n.r. Miloš Jakěs). Dar nu va putea

1 http://www.nytimes.com/1989/11/14/world/clamor-east-little-change-czechoslovakia-maintaining-tight-control-prague.html

trece de congresul partidului de anul viitor. El şi colegii lui din Biroul Politic pur și simplu nu au flexibilitatea și inteligența de a face reformele și a accepta modificările care vor fi necesare în cazul în care comunismul va dăinui pe mai departe”.

Privitor la starea de spirit din ţară, publicistul mai relatează că mai mulţi opozanţi ai puterii plănuiau să se adune oficial pentru a-l comemora pe Jan Opletal, ucis de nazişti în 1939, în timp ce protesta împotriva ocupaţiei germane, dar neoficial, pentru a contesta

conducerea ţării. Cu o zi înaintea organizării acestei comemorări, mai mulţi disidenţi au fost arestaţi şi condamnaţi, Miloš Jakěs declarând că nu va tolera nici o adunare care să pună sub semnul întrebării apartenenţa Cehoslovaciei la doctrina comunistă. Unul din liderii mişcării de disidenţă, Vasil Mohorita, declara, însă, că „mulţi tineri încep să-şi piardă speranţa în posibilitatea unei reînoiri a comunismului”.

Într-un articol din aceeaşi serie, apărut pe 15 noiembrie 1989 în The New York Times, Andrew Rosenthal2 relata că George Bush vede mai multe schimbări în Cehoslovacia. Într-o conversaţie avută în Biroul Oval cu preşedintele Tunisiei, Zine al-Abidine Ben Ali, George Bush ar fi declarat – referitor la Cehoslovacia –, că „după

2 http://www.nytimes.com/1989/11/15/world/clamor-in-the-east-the-us-response-bush-sees-more-change-across-czechoslovakia.html


cum observ schimbările ce au loc, se pare că se îndreaptă spre o Europă unită și liberă. Cetăţenii Cehoslovaciei au aceleași aspirații de libertate ca toţi ceilalţi. Mă aştept să vedem şi aici aceleaşi schimbări ca în Polonia, Ungaria și Republica Democrată Germană”.

Pe 28 noiembrie 1989, articolul aparţinând lui Esther B. Fein titra „Muncitorii cehi descătuşaţi îşi proclamă independenţa”3. Jurnalista îşi începe articolul, prezentând discursul lui Zdenek, Janicek, un muncitor în salopetă murdară de la fabrica de bere, care – căţărat pe o platformă – avea să spună: „Deţinem adevărurile evidente că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viața, libertatea și căutarea fericirii”. Dând citire Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, Janicek avea să adauge: „Americanii au înţeles aceste drepturi acum mai bine de 200 de ani. Noi, abia acum începem să înţelegem că avem aceleaşi drepturi”.

Pentru cei 1500 de muncitori adunaţi să-l asculte, acesta era momentul zero al eliberării de sub sufocanta conducere comunistă ce dăinuise în Cehoslovacia timp de 40 de ani. Ca peste tot în ţară, muncitorii au intrat la prânz în grevă şi au cerut încetarea monopolului comunist al puterii.

Un alt muncitor, Jan Malima, declara următoarele: „Şi muncitorii au suferit, de asemenea, sub jugul comunismului. Numai că până acum nu ne-am ridicat pentru a ne folosi puterea să schimbăm conducerea ţării. Dar, studenţii ne-au atras atenţia şi ne-au forţat să vedem realitatea şi să strigăm: „Suntem şi noi cu voi!”.

Jurnalistul american precizează că societatea cehoslovacă a fost stratificată în funcție de clasa socială pe durata celor 40 de ani de comunism, așa că intelectualii și muncitorii rareori interacţionau unii cu alţii. Dar în timpul celor 10 zile de proteste, care au zguduit această țară, barierele sociale au dat drumul unei încercări unificate de a străpunge umbrela comunistă.

3 http://www.nytimes.com/1989/11/28/world/clamor-in-the-east-unshackled-czech-workers-declare-their-independence.html

Jan Kasal, un student la filosofie la Universitatea Carolină din Praga, le-a spus muncitorilor că, deși Guvernul a răspuns la unele solicitări ale studenților și grupului de opoziție Forumul Civic, drumul schimbării era încă lung. „Unii lideri din guvern au fost înlocuiţi. Mulţi încă nu. O parte din deţinuţii politici au fost eliberaţi. Mulţi încă nu. Această grevă este menită să spună conducerii că aceste măsuri nu sunt suficiente”.

Pe 19 noiembrie 1989, Serge Schmemann4 scria în The New York Times că nu i se pare deloc deplasat faptul că, atunci când guvernul comunist a cedat monopolul puterii, acest lucru s-a produs în favoarea unui prim-ministru interimar şi a unei opoziţii ce nu avea nici măcar un sediu oficial.

Cum avea Cehoslovacia să se descurce în noua epocă post comunistă părea în acel moment destul de greu de intuit. Totuşi, jurnalistul Serge Schmemann aprecia că, în comparație cu Polonia, Ungaria și Germania de Est, cel puțin Cehoslovacia pare mult mai bine poziţionată. O bază industrială bine dezvoltată, chiar şi sub perioada neprielnică a celor 40 de ani de comunism, le oferă cehoslovacilor un bun punct de pornire pe drumul reconstrucţiei.

Un moment neplanificat, dar ocrotit de schimbarea apărută din improvizaţie şi destin – scrie jurnalistul –, ar putea face minuni.

Dr. Daniela OSIAC

4 http://www.nytimes.com/1989/11/29/world/clamor-in-the-east-czechoslovakia-s-moment-in-time.html

Serge Schmemann

*




RENAŞTEREA UNUI POPOR

Lumânări versus tunuri

La 20 de ani după evenimentele din august 1968 din Cehoslovacia, demonstraţia preconizată a se desfăşura în martie 1988 urma să trezească din amorţire o societate resemnată. Oamenii se retrăseseră în viaţa privată, iar mişcările de opoziţie erau formate din persoane care aveau mai puţin de pierdut, care oricum aparţineau categoriei de „cetăţeni cu drepturi limitate”. Grupările care îi înglobau pe opozanţii regimului comunist, la începutul perioadei de „normalizare”, au fost puţine şi cu influenţă socială redusă. Regimul poliţienesc extrem de strict şi de dur instituit cu ajutorul poliţiei secrete StB (Statni bezpećnost) îşi făcea simţite, astfel, efectele. Cardinalul Tomašek va susţine ideea unui marş demonstrativ, iar catolicii slovaci au înţeles că societatea era pregătită pentru o radicalizare. „Eu cred că nu ar fi corect dacă ei (disidenţii – n. n.) ar protesta şi noi am sta aici liniştiţi. Cred că am putea să facem ceva asemănător. De exemplu, să ne adunăm timp de jumătate de oră cu lumânări aprinse şi să păstrăm un moment de reculegere”, concluziona František Mikloško, unul dintre liderii opoziţiei slovace. Sub o atentă supraveghere a StB şi a poliţiei cehoslovace, se va continua acţiunea de pregătire a demonstraţiei din 25 martie 1988. Radio Vatican şi Radio Vocea Americii vor sprijini mediatic pregătirile pentru marşul care trebuia să-i scoată din amorţeală şi resemnare pe cehoslovaci. Organizatorii pregătiseră totul: bannere, lumânări şi o jumătate de oră de linişte, fără niciun vorbitor.

În cursul zilei de 25 martie 1988, autorităţile poliţieneşti ale Cehoslovaciei au trecut la contraatac: liderii catolici ai demonstranţilor au fost reţinuţi de poliţie, străzile din Bratislava au fost blocate şi autobuzele care veneau din oraşele îndepărtate au fost întoarse din drum. La ora 18.00, poliţia a închis accesul în Piaţa Hviezdoslav, iar tunurile cu apă ale pompierilor şi maşinile de curăţat erau pregătite pentru intervenţie, în pofida ploii torenţiale care începuse să cadă. „Cu toate acestea, câteva mii de oameni se adunaseră deja, şi alte câteva mii aşteptau dincolo de cordoanele poliţiei. La ora stabilită, au început să aprindă lumânările (din păcate, greu de văzut sub marea de umbrele) şi au cântat un imn. Când a început atacul violent al dubelor de poliţie, al tunurilor cu apă şi al ofiţerilor înarmaţi cu bastoane, mulţimea s-a luptat doar pentru a sta în picioare în piaţă timp de treizeci de minute. Acest ţel simplu a conferit demonstraţiei o claritate remarcabilă”, consemnează istoricul Padraic Kenney. Cele întâmplate în Piaţa Hviezdoslav aveau să devină simbolul nu al credinţei catolice ferme, ci al „curajului civic”. În Praga, „provocarea din Bratislava”, după cum a denumit-o analistul ceh Václav Benda, a creat o vie emoţie şi, foarte curând, un răspuns.

Învingerea apatiei celor douăzeci de ani

În după-amiaza zilei de 21 august 1988, Karel Srp, membru al Secţiunii Jazz, va declara de pe trotuarul din Piaţa Wenceslas din Praga: „Istorici, nu uitaţi! Nu scrieţi absurdităţi despre momentul aşteptat, despre cum fierbea nemulţumirea sau despre modul în care naţiunea şi-a ridicat capul.

Demonstraţia religioasă din Slovacia, din 25 martie 1988, a fost o idee îndrăzneaţă, în condiţiile în care nu mai existase aşa ceva de douăzeci de ani, şi, totodată, a rupt tradiţia anilor de frică şi rugăciuni secrete ale slovacilor. Ideea i-a aparţinut vicepreşedintelui Congresului Mondial al Slovacilor, Marián Št’astný, fost extremă dreaptă în cadrul Ligii Naţionale de Hochei Quebec Nordiques, stabilit în acele momente în Elveţia. Organizatorii doreau desfăşurarea unei demonstraţii coordonate în faţa ambasadelor Republicii Socialiste Cehoslovacia din Europa de Vest, SUA şi Canada. Manifestanţii urmau să picheteze oficiile diplomatice pentru a cere dreptul la organizarea de ceremonii religioase ale catolicilor cehoslovaci şi respectarea drepturilor omului de către regimul de la Praga.


Numai două persoane au făcut un pas în faţă: Tomáš Dvořák şi Hana Marvanová”. În tot cursul anului 1988, Carta ’77 a făcut multe declaraţii prin care era condamnată invazia sovietică din Cehoslovacia acelui august 1968 şi, totodată, se solicita retragerea Armatei Roşii din spaţiul cehoslovac. În condiţiile în care în tot cursul anului 1988 apăruseră noi mişcări sociale şi noi publicaţii clandestine, se părea că totul este pregătit pentru o acţiune de mare amploare în ziua aniversării a 20 de ani de la invazia sovietică. Totuşi, cele mai importante personalităţi ale Cartei ’77 au fost de părere că nu este momentul pentru o astfel de acţiune. Însuşi, Václav Havel va pleca în afara oraşului la sfârşitul săptămânii, în condiţiile în care s-a decis că membrii Cartei ’77 nu se vor implica într-o manifestaţie de contestare a puterii lui Gustáv Husák.

Spre surpriza liderilor Cartei ’77, Petr Placák, membru al organizaţiei Copii Cehiei, avea cu totul şi cu totul alte planuri. Cu ajutorul unui şapirograf primitiv instalat în apartamentul Luciei Váchová, organizaţia Copiii Cehiei vor tipări 10.000 de fluturaşi care anunţau o „manifestaţie paşnică” în faţa monumentului din Piaţa Wenceslas, la ora 18.00. „Învingeţi cei douăzeci de ani de apatie impuşi asupra noastră de regimul Husák şi VENIŢI!”, se menţiona în manifest. Totodată, Jan Chudomel, membru al NMS (Asociaţia Independentă pentru Pace) a făcut apel la o demonstraţie în care cetăţenii trebuiau să poarte o panglică tricoloră sau să se îmbrace în roşu, alb şi albastru ca o aluzie la pângărirea statului cehoslovac şi a steagului său. În cursul acelei dimineţi de duminică, 21 august 1988, sute de persoane, cele mai multe tinere, s-au adunat în faţa monumentului din Piaţa Wenceslas. La picioarele monumentului se vor depune numeroase flori, însă era foarte clar că nimeni nu avea un plan concret şi, totuşi, oamenii simţeau nevoia de a vorbi deschis. Luboš Vydra, Hana Marvanová şi Tomáš Dvořák vor deveni catalizatorii unei dezbateri extrem de intense privind modalitatea de redactare a unui document în nouă puncte prin care se solicita plecarea definitivă a trupelor sovietice, alegeri libere cu mai mulţi candidaţi şi respectarea drepturilor omului. Un număr de 1.500 de oameni vor semna pe acest manifest născut ad-hoc.

Participanţii la această manifestaţie vor mărşălui, pe măsură ce se apropia seara, spre Piaţa Oraşului Vechi. Cei care se întorceau acasă, din sfârşitul de săptămână petrecut în afara oraşului, se vor alătura manifestanţilor, astfel încât numărul lor va ajunge la peste 10.000. Se scandau sloganuri care nu mai fuseseră auzite pe străzile din Praga. Principalul jurnal cultural al presei clandestine (Cronica revolverului) va publica o fotografie a manifestaţiei sub denumirea de „Demonstraţiile...un nou fenomen al rezistenţei cehe?”. Poliţia cehoslovacă nu a intervenit în forţă, ci doar a verificat cărţile de identitate. Václav Benda va înţelege că „forţe neprevăzute se ridicau fără a avea niciun cadru fix” în lupta împotriva regimului totalitar comunist. Tomáš Dvořák a înţeles că schimbarea începuse să se petreacă. „În cea mai mare parte (această schimbare de atitudine – n. n.), venea din dorinţa oamenilor de a vorbi deschis unul cu celălalt, fără a simţi împărţirea pe generaţii. De a se asculta unii pe ceilalţi...De a purta un dialog cu o persoană pe care nu o cunosc şi care nu mă cunoaşte, dar faţă de care mă simt aproape prin prisma




problemelor pe care le împărtăşim şi pe care dorim să le rezolvăm. Hotărârea noastră va rămâne în noi şi pe viitor. Nu ne vom mulţumi cu situaţia actuală a lucrurilor. După douăzeci de ani, avem iarăşi speranţă”, mărturisea Tomáš Dvořák.

Pe 24 septembrie 1988, câteva sute de persoanese se vor strânge din nou în Piaţa Wenceslas. Poliţia cehoslovacă a fost, din nou, reticentă şi nesigură în ceea ce priveşte modul în care trebuia să reacţioneze faţă de nou găsitul curaj civic al praghezilor. Manifestanţii au încercat să-i determine pe poliţişti să-i aresteze ca urmare a unor gesturi, aparent puerile, însă pline de semnificaţii: se întindeau pe pământ lângă dubele poliţiei, sau întindeau buletinele pentru a fi reţinuţi. Arestaţii au fost eliberaţi foarte repede. NMS reuşea, astfel, să coaguleze o opoziţie formată din câteva sute de persoane, fără flori, fără coroane, fără declaraţii formale sau discursuri.

„Nu vă credem!”

Pe măsură ce dificultăţile economice ale Cehoslovaciei se accentuau, în contextul derulării perestroikăi şi glasnostiului în spaţiul Uniunii Sovietice, liderii Partidului Comunist Cehoslovac au înţeles că trebuia să facă, totuşi, un pas înapoi. În octombrie 1988, premierul Lubomir Štrougal (un Gorbaciov al Cehoslovaciei), partizanul unor reforme ample, a demisionat şi în locul lui a fost numit Ladislav Adamec. Totodată, pe 21 septembrie 1988, Parlamentul din Praga a votat textul unei legi prin care ziua de 28 octombrie se proclama ca Zi Naţională a Cehoslovaciei. Liderii comunişti nu renunţaseră, totuşi, în totalitate, la controlul puterii în statul cehoslovac. Pe 24 iunie 1987 se născuse proiectul unei acţiuni denumită codificat KLIN, care avea drept principal obiectiv „să împiedice unirea opoziţiei, să găsească mijloacele de a influenţa deciziile acesteia şi în cele din urmă să preia controlul asupra ei”. Iniţiatorii operaţiunii doreau să izoleze „grupurile radicale de opoziţie” şi să-i promoveze pe foştii reformatori comunişti ca reprezentanţi principali ai opoziţiei. Unii dintre vechii activişti de partid aflaţi în funcţie urmau să fie sacrificaţi, cu acordul indirect al Kremlinului, însă operaţiunea se va stopa la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lui decembrie 1989. Şi, totuşi, poliţia cehoslovacă i-a împrăştiat cu brutalitate pe cei 20.000 de cetăţeni ai Cehoslovaciei care au comemorat cei 70 de ani de la declararea independenţei.

În pofida faptului că liderii de partid şi de stat, Ladislav Adamec, Miloslav Stĕpan şi Miloš Jakeš, au mutat sărbătorirea Zilei Independenţei pe 27 octombrie 1988 în faţa Muzeului Naţional, o mulţime imensă de praghezi au ieşit în stradă. Opinia publică fusese solicitată, cu două săptămâni înainte de manifestaţie, de către Mişcarea pentru Libertate Civică să se implice în politică. În ziua manifestaţiei, poliţia a păzit statuia Sf. Václav şi a folosit tunuri cu apă pentru a îndrepta mulţimea spre metrou. Au fost arestate 200 de persoane în timp ce mulţimea scanda: „Fasciştilor!”, „Vrem libertate!”, „Asta vă e perestroika!” şi „Nu vă credem!”. Pe 10 decembrie 1988, cu ocazia vizitei preşedintelui François Mitterrand la Praga şi a Zilei Internaţionale a Drepturilor Omului, autorităţile au permis o demonstraţie într-o piaţă mică dintr-un cartier rezidenţial. Din păcate, după cum observase diplomatul canadian Rob McRae, doar 5.000 de oameni au venit să asculte discursurile lui Václav Havel, ale Janei Petrová de la NMS etc. Din păcate, nu foarte mulţi erau dispuşi să rişte să-şi piardă slujbele pentru a participa la un miting dedicat zilei drepturilor omului.

„Cehi, veniţi cu noi!”

Pe 15 ianuarie 1989, cu ocazia manifestaţiilor prilejuite de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Jan Palach, s-a relevat faptul că autorităţile de la Praga nu erau dispuse la concesii politice majore în favoarea opoziţiei. Poliţia din Praga s-a aflat în totalitate în Piaţa Wenceslas şi a blocat străzile pentru a-i împiedica pe oameni să ajungă în piaţă. Orice persoană care purta flori şi se afla în vecinătatea Pieţei Wenceslas a ajuns în duba poliţiei. Václav Havel a fost arestat de către autorităţi, împreună cu


alţi lideri ai opoziţiei pragheze. Cei eliberaţi a doua zi au mers în Piaţa Wenceslas şi au adus flori. În cursul acelei săptămâni populaţia s-a întors în Piaţa Wenceslas într-o serie de demonstraţii spontane, fără lideri, astfel încât s-a născut un sentiment extraordinar de victorie, de demnitate, datorat participării la un forum politic deschis. Studentul la limbi clasice Jan Dus va reţine faptul că, totuşi, mulţi oameni au fost bătuţi de poliţie în acea săptămână de ianuarie 1989.

În iunie 1989, un grup de opozanţi (Václav Havel, Alexandr Vondra, Jiři Křižan) a publicat o petiţie intitulată Câteva păreri în care erau prezentate mai multe teze referitoare la probleme politice, sociale şi economice. În decurs de două – trei luni, petiţia va fi semnată ce 40.000 de persoane. Autorităţile comuniste înregistrau, totodată, o creştere a numărului de grupuri opozante: dacă înainte de 1987 se aflau în evidenţă numai cinci astfel de grupuri, în 1987 li se vor mai alătura încă patru, în 1988 încă 14, iar în august 1989 exista un total de 39 de astfel de grupuri opozante. În contextul derulării manifestaţiilor din 21 august şi 28 octombrie 1989, zeci de mii de cehi şi slovaci au ieşit în stradă, astfel încât autorităţile au avut ocazia de a-şi exersa forţa. Multe persoane au fost arestate, însă creşterea semnificativă a numărului de participanţi era un semnal pozitiv, deşi Carta ’77 şi Václav Havel îndemnaseră populaţia să nu răspundă provocărilor autorităţilor, avertizând-o în legătură cu tactica comuniştilor care voiau să ajungă la „o confruntare finală”. La începutul lui noiembrie 1989, Jan Ruml scria în publicaţia ilegală Lidové noviny despre îngrijorările sale că „Cehoslovacia va deveni în cele din urmă liberă, dar fără participarea propriilor cetăţeni”.

Temerile aveau să înceteze pe 17 noiembrie 1989 în clipa în care 25.000 de oameni se vor afla în stradă, cerând alegeri libere şi înlăturarea monopolului Partidului Comunist Cehoslovac asupra scenei politice. Momentul ales pentru ieşirea în stradă era generat de comemorarea înmormântării unui student la medicină, Jan Opletal, ucis de către nazişti pe 28 octombrie 1939 şi înmormântat pe 15 noiembrie. Ceremonia religioasă a generat o uriaşă manifestaţie de solidaritate a cetăţenilor oraşului împotriva naziştilor, în cadrul căreia studenţii au intonat cântece patriotice şi s-au ciocnit cu poliţia. Germanii au arestat peste 1.000 de studenţi, trimiţând-i în lagăre de concentrare şi închizând universităţile. 17 noiembrie devenise, astfel, în timpul regimului comunist, Ziua Studenţilor şi Jan Opletal un simbol al acestei zile.

La ora 16.00 a început manifestaţia cu participarea a 10.000 de studenţi care vor asculta discursurile unor veterani ai evenimentelor din 1939. Martin Klíma a declarat în final: „Trebuie să luptăm pentru libertate şi împotriva nelegiuirilor”. Mulţimea a mărşăluit, apoi, spre dealul Vyšehrad pentru ceremoniile




oficiale, scandând lozinci anti-comuniste şi anti-guvernamentale. „Vrem un nou guvern!”, scandau cetăţenii nemulţumiţi de politica executivului. La ora 18.30, mulţimea se va îndrepta către centrul oraşului scandând: „Piaţa Wenceslas!” şi „Cehi, veniţi cu noi!”.

Mulțimea se va îndrepta spre centrul orașului pe un alt drum decât cel indicat în program, ocolitor, însă cu o puternică încărcătură simbolică. Au mers de-a lungul râului spre Teatrul Național, unde Václav Havel îl salutase pe Mihail S. Gorbaciov, apoi pe Bulevardul Național. În jurul orei 20.00 au apărut primii membri ai poliției militare. Studenții s-au așezat pe jos în stradă și au început să scandeze: „Am venit cu mâinile goale!”. Vor improviza un altar, cu lumânări și flori, care va deveni firul despărțitor între poliție și demonstranți. Manifestanții vor scanda vreme de 40 de minute („Trăiască Havel!”, „Nu-l vrem pe Štěpán!”, „Lichidați Armata și Miliția Populară!”, „Vrem alegeri libere!”, „Jos monopolul KSČ!”), după care poliția a atacat, iar la sfârșitul confruntării erau aproximativ 500 de răniți, dintre care 24 au fost spitalizați.

Reacția foarte dură a forțelor de ordine a surprins și a născut numeroase controverse. „Cazul Martin Šmid”, studentul a cărui moarte fusese anunțată de Radio Europa Liberă, a reprezentat un element detonator al unui protest social masiv, după 17 noiembrie 1989, radicalizat când s-a aflat că „Martin Šmid” era în fapt Milan Zifčák (nume de cod Růžička), un colaborator al StB-ului cehoslovac. Istoricii au presupus că responsabilii operațiunii KLIN doreau, totuși, să accelereze procesul de înlăturare de la putere a vechilor lideri și demararea unor negocieri cu un grup de opozanți selecționați în vederea unei eventuale cooptări la guvernare. Consecințele manifestației din 17 noiembrie 1989 a întrecut orice așteptare a guvernanților. Pe 19 noiembrie 1989, la inițiativa lui Václav Havel, în clădirea teatrului Clubul Dramatic din Praga se vor întâlni reprezentanții mai multor organizații cetățenești de opoziție care vor constitui Forumul Cetățenesc (Občanské Fórum – OF) „ca purtător de cuvânt al acelei părți a societății cehoslovace care este din ce în ce mai critică față de strategia politică a conducerii cehoslovace actuale și care în ultimele zile a fost profund zguduită de masacrarea brutală a unor studenți care manifestau pașnic”.

În primul său document, OF-ul cerea: 1) demisia membrilor CC al KSČ (Partidul Comunist Cehoslovac) care fuseseră implicați în pregătirea intervenției trupelor statelor membre ale Pactului de la Varșovia, în 21 august 1968; 2) demisia prim-secretarului Comitetului Orășenesc al KSČ Praga, Štěpán Miroslav, și a ministrului federal al Afacerilor Interne, Kincl, ca fiind responsabili pentru înăbușirea unor manifestații pașnice; 3) constituirea unei Comisii care să elucideze împrejurările în care a fost înăbușită manifestația din 17 noiembrie 1989, urmată de pedepsirea vinovaților și 4) eliberarea tuturor deținuților pe motive de conștiință. Totodată, la Bratislava se va înființa Societatea Împotriva Violenței (VPN) care va cere, pe 20 noiembrie 1989, ca poporul cehoslovac să-și ia problemele în propriile mâini. Autoritățile comuniste vor fi confruntate zilnic cu un val de demonstrații masive, care urmau a culmina cu declanșarea grevei generale pe 27 noiembrie. Pe 20 noiembrie 1989, la Praga, a fost depășit „numărul magic” de 100.000 de manifestanți care scandau: „Jos KSČ!”, „Vrem guvern de coaliție!”, „Alegeri libere!” și „Destul cu democratizarea, să-nceapă democrația!”.

Televiziunea cehoslovacă va difuza, în cursul zilei de 23 noiembrie 1989, imagini de pe Václavské náměstí, astfel încât cehii și slovacii au înțeles că sute de mii de oameni demonstrau împotriva regimului comunist și că totul nu era o aventură a unor studenți și a unei mâini de anticomuniști. Pe 26 noiembrie 1989 au început tratativele între opoziția anticomunistă condusă de Václav Havel și premierul Ladislav Adamec. Era începutul sfârșitului pentru regimul comunist de la Praga. „Istoria alerga atât de repede, încât cu greu reușeam să ne ținem după ea!”, va mărturisi, mai târziu, Václav Havel.

Constantin CORNEANU

*


RAPORTUL AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

26 noiembrie 1989, ora 11.30

Tovarăşului ministru Ion Stoian,Tovarăşului adjunct al ministrului, Constantin Oancea, Direcţia I Relaţii,

Schimbările de cadre, la fel ca şi hotărârea Plenarei CC al PCC din 24 noiembrie a.c., nu au fost de natură să diminueze profunda criză politică şi socială din Cehoslovacia. Dimpotrivă, au generat o şi mai puternică radicalizare a soci etăţii şi intensificarea procesului de diferenţiere în cadrul PCC, demonstrând că am organele de conducere ale partidului au fost rupte de realităţi şi nu au ţinut seama de numeroasele informaţii, sesizări şi propuneri făcute de organizaţiile inferioare de partid. Succesiunea extrem de rapidă a evenimentelor este similară cu cea din RDG, demonstrând că singura cale de depăşire a actualei crize o consti tuie instaurarea pluralismului politic, ca modalitate de depăşire a polarizării soc iale şi restabilirii echilibrului în societate.

1. Din partea grupărilor participante la marile demonstraţii din întreaga ţară, criticile faţă de plenară au fost aspre, întrucât nici hotărârea, nici schimbările de cadre nu au corespuns cerinţelor formulate de studenţi, de Foru mul Civic şi de participanţii la demonstraţie.

A fost însă surprinzătoare poziţia organizaţiilor de partid din marea ma joritate a ţării, care consideră că, prin componenţa lor, noile organe de conducere ale partidului nu pot scoate societatea cehoslovacă din actuala criză.

Astfel, la şedinţa activului de partid din Praga, la care au participat circa 3 000 de membri, s-a adoptat o rezoluţie menită să readucă partidul în fruntea ac tualelor procese din ţară. Între altele, activul, la care a fost prezent şi noul secre tar general al CC, a adoptat următoarele:

Eliberarea imediată din funcţie a lui Miroslav Stepan şi Miroslav Zavadil, membri ai Prezidiului CC al PCC (M. Stepan împreuna cu membrii Prezidiului şi ai Secretariatului Comitetului Orăşenesc din Praga au cerut deja eliberarea din funcţii).

Convocarea unei noi plenare a Comitetului Central, pentru completarea organelor de conducere ale partidului cu reprezentanţi ai muncitorilor, ţăranilor cooperatori, intelectualităţii şi tineretului.

Ţinerea cât mai urgentă a unui Congres extraordinar al partidului, cu alegerea directă a delegaţilor de către organizaţiile de bază. Mulţi vorbitori au subliniat că actualul Comitet Central nu are capacitatea necesară pentru a con tribui la depăşirea crizei. S-a arătat, de asemenea, că partidul nu îşi poate menţine rolul conducător în societate prin măsuri administrative şi prin prevederea aces tuia în Constituţie, ci prin munca şi prestigiul pe care îl au comuniştii înşişi.

Rezoluţii privind demisia altor membri ai organelor de partid recent alese au fost formulate şi de alte organizaţii de partid. Astfel, Comitetul de partid de la Uzinele Poldi Kladno şi-a exprimat sprijinul pentru noul secretar general al par tidului, cerând demisia imediată a lui Josef Lenart, Josef Haman, Miroslav Stepan şi Miroslav Zavadil din Prezidiul CC al PCC, convocarea urgentă a unei plenare, pentru completarea organelor de conducere ale partidului cu muncitori.

2. Pentru depăşirea actualei crize grave, guvernul federal a prezentat, la 25 noiembrie, propuneri proprii, demonstrând prin caracterul acestora că la Plenara CC al PCC au fost disensiuni profunde. Între altele s-a propus:

Frontul Naţional să propună urgent preşedintelui Republicii completarea guvernului cu reprezentanţi ai celorlalte partide politice şi cu persoane care sunt membre de partid.

DOSAR-CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE




Să se numească reprezentanţi pentru a purta discuţii imediate cu studenţii aflaţi în grevă.Suspendarea imediată a comandanţilor organelor de ordine care au intervenit împotriva demonstraţiei

studenţilor din 17 noiembrie.Prezentarea grabnică, pentru discuţii publice, a proiectelor de legi privind dreptul de asociere, dreptul de

adunare, dreptul de petiţie, legea privind tineretul, legea privind învăţământul superior.3. La cererea Comitetului cehoslovac pentru drepturile omului şi colabo rare umanitară, precum şi

a guvernului federal, preşedintele RSCS a graţiat deţinuţii politici şi a dispus încetarea urmăririi penale a celor acuzaţi de instigare împotriva orânduirii sociale.

4. Pe fondul actualei crize politice şi de neîncredere în conducerea de p artid, la 25 noiembrie a avut loc la Praga cea mai mare demonstraţie de până acum, cu participarea a 500 000-600 000 persoane. Televiziunea şi radioul au transmis în direct desfăşurarea demonstraţiei şi cuvântul vorbitorilor: Alexander Dubček. Vaćlav Havel, reprezentanţi ai colectivelor de muncitori care se pronunţă pentru greva din 27 noiembrie.

Între altele, s-a cerut:- scoaterea rolului conducător al PCC din Constituţie, guvern de coaliţie şi organizarea de alegeri libere;- anularea aprecierii privind necesitatea intervenţiei din 1968 şi a ,,Documentului privind evoluţia crizei

din partid şi societate”, adoptat în 1968: - reabilitarea tuturor persoanelor afectate de intervenţia din 1968; - retragerea trupelor sovietice.

O manifestaţie de amploare a avut loc şi la Bratislava, cu participarea a circa 70 000 de persoane. Demonstraţii de mai mică amploare au avut loc şi în alte oraşe.

5. Procesul de radicalizare a societăţii, extinderea şi aprofundarea crizei atestă necesitatea efectuării de noi schimbări de cadre în partid şi guvern, precum şi a organizării Congresului extraordinar. Acesta ar fi singurul în măsură să resta bilească încrederea în PCC.

GEORGE HOMOŞTEANAMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 307-310.

* * *

INFORMAREA AMBASADEI ROMÂNIEI LA PRAGA CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE


Tovarăşului Ion Stoian, ministrul Afacerilor Externe, Tovarăşului Constantin Oancea, adjunct al ministrului, Direcţia I Relaţii,

În Cehoslovacia continuă succesiunea rapidă a evenimentelor, în cadrul cărora conducerea de partid şi de stat încearcă să găsească soluţii de compromis pentru depăşirea gravei crize politice şi sociale în care societatea cehoslovacă se află de peste o săptămână. Iniţiativa aparţine însă în continuare Forumului Civic, studenţilor şi artiştilor aflaţi în grevă de la 18 noiembnie. Până în prezent, poziţia organelor de conducere ale partidului atestă lipsa de unitate. Iar acest lucru se re flectă şi în organele inferioare şi în organizaţiile de bază.

1. În încercarea de a reduce amploarea şi consecinţele grevei generale din 27 noiembrie a.c., o delegaţie a Prezidiului CC al Frontului Naţional şi al guver nului federal, condusă de preşedintele guvernului, Ladislav Adamec, s-a întâlnit azi cu delegaţia Forumului Civic, condusă de dramaturgul Vaćlav Havel.

În cadrul discuţiei, L. Adamec a arătat că guvernul este dispus să poarte un dialog deschis şi constructiv cu reprezentanţii Forumului Civic şi ai studenţimii, pentru a găsi soluţii de ieşire din grava situaţie actuală. A promis


că, până la finele săptămânii viitoare, guvernul va prezenta proiectele de lege privind dreptul la asociere, dreptul de a organiza adunări libere şi dreptul de petiţie.

Refenindu-se la faptul că greva generală din 27 noiembrie este o realitate care nu mai poate fi schimbată, L. Adamec a solicitat că aceasta să aibă un ca racter de manifestaţie şi nu de confruntare.

V. Havel a solicitat eliberarea tuturor deţinuţilor politici; constituirea unei comisii parlamentare, care să includă studenţi şi reprezentanţi ai Forumului Civic, pentru anchetarea evenimentelor din 17 noiembrie, libertatea presei şi ac cesul membrilor Forumului Civic şi ai altor grupări la mijloacele de stat de in formare în masă.

1. Tot în cursul acestei zile, reprezentanţi ai CC al PCC s-au întâlnit, de asemenea, cu reprezentanţi ai Clubului ,,Renaşterea” (Obroda), cane a fost con stituit în februarie a.c. de reprezentanţi politici aflaţi în organele de conducere ale ţării în anul 1968. Principala problemă abordată a constituit-o neaprecierea inter venţiei militare din 1968, neabilitarea persoanelor care au trebuit să părăsească partidul în 1968 şi necesitatea iniţierii dialogului cu diversele grupări intitulate ,,iniţiative civice”.

2. Printr-o situaţie gravă trec şi alte partide şi organizaţii: prezidiul şi se cretariatul Partidului Popular Cehoslovac şi-au dat demisia. La Uniunea ziariştilor a fost aleasă o nouă conducere, preşedintele CC al Consiliului Central al sindicatelor şi-a dat demisia.

4. Televiziunea cehoslovacă a transmis în direct noua manifestaţie popu lară organizată de Forumul Civic pe platoul Letna din Praga, la care au vorbit preşedintele guvernului federal, L. Adamec, Vaćlav Havel, Alexander Dubček, reprezentanţi ai muncitorilor (Poldi Kladne, minele de cărbune Most), unii deţinuţi politici eliberaţi în baza amnistiei din 25 noiembrie, un reprezentant al micii coaliţii din Ungaria. Au participat peste 500 000 persoane.

Cuvântul lui L. Adamec a fost primit la început favorabil, dar a fost huiduit când a solicitat ca greva din 27 noiembrie să dureze numai câteva minute în loc de două ore.

A. Dubček a subliniat, între altele, că Cehoslovacia a trăit 20 de ani umilită, din cauza politicii duse de G. Husak şi M. Jakes, care au dus o politică nepopulară, a acuzat organele de conducere ale ţării pentru faptul ca nu au creat condiţii pentru reaprecierea anului 1968, menţionând: ,,Polonia şi Ungaria au făcut acest lucru şi au cerut scuze poporului cehoslovac. Cât timp mai are de aşteptat poporul cehoslovac, cât timp vor mai aştepta RDG, Bulgaria şi, în primul rând, URSS. Reaprecierea trebuie făcută şi de CC al PCC, iar acesta ar fi unul din primii paşi pentru a putea avea credibilitate în societate”. A cerut ca din CC al PCC, din cele 3 guverne şi din Adunarea Federală să se retragă toţi cei care au fost şi sunt o frână în calea procesului de renaştere.

Vorbitorul din partea Comitetului coordonator al grevei studenţilor a cerut să se exercite presiuni pentru a se retrage din viaţa politică şi publică toţi care s-au compromis şi să se scoată din programele de studiu documentul „Învăţăminte din evoluţia crizei din partid şi societate”. Cea mai semnificativă pentru gravitatea actualei situaţii şi pentru amploarea crizei politice a fost de claraţia reprezentantului unităţii motorizate a miliţiei din Praga, care a afirmat că iresponsabilitatea reprezentanţilor conducerii politice a statului i-a pus în situaţia să se ridice împotriva propriului popor. Întrucât cei doi delegaţi ai uniăţii de miliţie au spus că îi aşteaptă pedeapsa disciplinară pentru declaraţii, reprezen tantul Comitetului de grevă al Uzinelor CKD a subliniat că muncitorii le vor asigura inviolabilitatea.

5. Manifestaţii de mare amploare au avut loc în toate marile oraşe ce hoslovace, unde se creează, totodată, forumuri civice.

În după-amiaza acestei zile, a început o nouă Plenară extraordinară a CC al PCC. Până în prezent, nu se cunosc nici un fel de date, însă Plenara are ca obiectiv noi schimbări de cadre, analiza actualei situaţii şi convocarea unui con gres extraordinar al partidului.

GEORGE HOMOŞTEAN

AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 311-314.

* * *

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE





Tovarăşului Constantin Olteanu, secretar al CC al PCR, Tovarăşului ministru Ion Stoian,Tovarăşului adjunct al ministrului, Constantin Oancea, Direcţia I Relaţii,

Referitor la Plenara extraordinară a CC al PCC, din 26 noiembrie a.c., şi la unele aspecte ale situaţiei interne din Cehoslovacia, vă transmitem următoarele elemente, rezultate din comunicarea făcută şefilor misiunilor diplomatice din ţările socialiste de Michal Stefanak, şeful Secţiei de politică naţională a CC al PCC:

A doua Plenară extraordinară a CC al PCC a fost foarte necesară, deoarece atmosfera şi situaţia complexă au demonstrat că la Plenara din 24 noiembrie s-a procedat în mod inconsecvent în ceea ce priveşte schimbările de cadre. Această inconsecvenţă a făcut ca partidul să piardă ore foarte preţioase, numai pentru faptul că la Plenara anterioară nu s-a ţinut seama de propunerile şi recomandările primite din partea organizariilor de bază şi nici de atmosfera reală din societate.

1. Tovarăşii Josef Lenart, Miroslav Stepan, Miroslav Zavadil, Josef Haman şi Vladimir Hermann au cerut singuri să fie eliberaţi din funcţiile de membri, respectiv membri supleanţi, ai Prezidiului CC al PCC.

În funcţia de membri ai Prezidiului au fost aleşi, prin vot secret, un număr mai mare de membri decât al celor eliberaţi, îmbunătăţindu-se şi structura socială, aşa cum s-a cerut de către organizaţiile de bază ale partidului.

În Prezidiul CC au fost aleşi: Bretislav Benda, om de ştiinţă; Hana Kozesnikova, muncitoare; Antonin Mlady, muncitor; Vasil Mohorita, preşedintele al Uniunii Socialiste a Tineretului; Valerie Petrincova, muncitoare; Ondrej Saling, care la Plenara anterioară a fost ales ca membru supleant al Prezi diului; Miroslav Valek, poet, fost ministru, al Culturii în RS Slovacă.

Vasil Mohorita a fost ales şi în funcţia de secretar al CC al PCC şi răspunde de munca ideologică, învăţământ şi cultură. Ondrej Saling a fost ales ca secretar cu probleme internaţionale.

2. Plenara a hotărât convocarea unui congres extraordinar al partidului pentru data de 26 ianuarie 1990.Delegaţii la congres vor fi aleşi la conferinţele regionale ale partidului, cum prevede statutul, şi nu direct

de către organizaţiile de bază.Ordinea de zi a congresului va avea trei puncte:

A. Aprecierea situaţiei actuale şi sarcinile PCC până la Congresul XVIII-lea, care ar urma să aibă loc la data stabilită anterior, 10-14 mai 1990.

B. Adoptarea programului de acţiune al partidului, pentru accelerarea restructurării, dezvoltarea democraţiei şi a socialismului.

C. Alegerea Comitetului Central al PCC şi a Comisiei Centrale de Control şi Revizie.3. În cadrul plenarei, Karel Urbanek, secretar general al CC al PCC, a informat că, în baza hotărârii

Plenarei anterioare a CC şi a hotărârii guvernului fe deral, a început dialogul PCC cu celelalte partide politice, cu ,,Clubul pentru re structurarea socialistă – Renaşterea” şi cu reprezentanţii Forumului Civic.

La întâlnirea cu clubul ,,Renaşterea”, delegaţia CC al PCC a fost condusă de Miroslav Zajic, membru al Prezidiului, secretar al CC al PCC. Din partea clubului ,,Renaşterea”, delegaţia a fost condusă de Cestmir Cisar, fost secretar cu probleme ideologice al CC al PCC în anul 1968.

Întrucât a fost prima intâlnire de acest gen, discuţiile au avut mai mult un caracter de sondaj i s-a convenit continuarea dialogului pe următoarele grupe de probleme:

- sistemul politic, noua Constituţie, discuţii la nivelul întregii societăţi, or ganizarea de alegeri libere;- legea presei, legea privind dreptul de asociere şi legea privind dreptul de a organiza adunări;- reaprecierea anului 1968.


Sunt posibile şi discuţii pe probleme economice, deoarece clubul are pro gram economic şi se situează pe platforma socialismului.

Discuţia cu reprezentanţii Forumului Civic a început iniţial, pe linia gu vernului, la 21 noiembrie. Aceasta a fost o iniliativă personală a precedintelui guvernului federal, L. Adamec. Intăinirea din 26 noiernbrie a avut bc pe linia Prezidiului CC at Frontului Nafional, jar delegafia acestuia a Jost condusă tot de preedintete guvernului. Discufiite vor continua ía 28 noiernbrie ci, In mutte privinfe, vorfI influenfate fi de greva generală din 27 noiembrie.

La Plenara CC al PCC au fost discuţii foarte aprinse cu privire la dialogul cu Forumul Civic. În cele din urmă, s-a convenit ca dialogul să fie continuat în funcţie de realităţi şi de domeniile abordate.

În privinţa cererilor formulate de studenţi, s-a convenit ca acestea să fie satisfăcute în concordanţă cu legislaţia în vigoare.

4. La 28 noiembrie, la Praga va avea loc o şedinţă la care vor participa secretarii organizaţiilor de bază ale partidului din întreaga ţară. Şedinţa va adopta tezele programatice ale partidului, iar desfăşurarea acesteia va fi trans misă în direct la televiziune.

4. Situaţia actuală din societate este mult complicată de televiziune. Foru mul Civic a câştigat teren în cadrul emisiunilor, iar lucrătorii televiziunii le di fuzează declaraţiile fără a mai ţine seama de părerea directorului general. Va tre bui ca preşedintele guvernului să intervină, deoarece organizaţia de partid de la Televiziune este practic dizolvată. La Radio, situaţia este mai bună.

5. Referitor la propunerea lui K. Urbanek în raportul la Plenară, ca să fie înlocuiţi din funcţie ministrul federal de Interne şi ministrul de Interne şi al Mediului înconjurător din RS Cehă, în cadrul Plenarei au apărut discuţii aprinse. După ce s-a explicat de către cei doi miniştri că nu au dat ordin pentru intervenţia neadecvată împotriva studenţilor la 17 noiembrie, au luat cuvântul Milos Jakes şi Miroslav Stepan care au prezentat unele precizări. Ca urmare, în hotărârea plenarei nu s-a mai inclus demiterea celor doi miniştri.

4. S-a aprobat că, într-un timp cât mai scurt, să se creeze guverne de coaliţie atât la nivelul federal, cât şi în cele două republici.

6. S-a hotărât ca, pe viitor, membrii Prezidiului CC al PCC să nu mai aibă funcţii în guvern sau în Adunarea Federal. În ceea ce priveşte funcţia de preşe dinte, demisia lui Gustav Husak a fost cerută la şedinta secretarilor organizaţiilor de bază din Praga şi la dialogul dintre Prezidiul CC al Frontului Naţional şi Fo rumul Civic.

Plenara CC al PCC a subliniat că funcţia de preşedinte al republicii trebuie discutată în Adunarea Federală. Totodată, a împuternicit Prezidiul CC al PCC să propună şi să facă orice schimbări de cadre, exceptând preşedintele republicii, preşedintele Adunării Federale şi preşedintele guvernului.

În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei din ţară, a apreciat că aceasta va de pinde mult de amploarea grevei generale de azi. A subliniat că, din datete de care dispune CC al PCC, rezultă că la Praga şi Bratislava la grevă va fi o participare de aproape 100%.

PCC are în prezent o situaţie extrem de grea şi prima sarcină care se impune este separarea studenţilor de Forurnul Civic. Pentru aceasta, s-a hotărât ca lucrători ai Secţiei de politică internaţională şi al MAE să meargă în rândul studentilor, iar membrii CC al PCC şi activiştii CC să meargă în întreprinderi.

GEORGE HOMOŞTEANAMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 317-321.

* * *



Tovarăşului Ion Stoian, ministrul Afacerilor Externe, Tovarăşului Constantin Oancea, adjunct al ministrului, Direcţia I Relaţii,

Criza politico-socială continua să fie deosebit de gravă, iar PC din Ce hoslovacia parcurge o perioadă de dezorientare accentuată, acţionează de pe poziţii defensive, fiind depăşit de evoluţia evenimentelor şi lipsit de

DOSAR - CEHOSLOVACIA 1989 - DOCUMENTE



unitate. La fel ca întreaga perioadă iniţiată de greva studenţilor, situaţia cea mai critică este la Praga şi Bratislava, unde procesul de radicalizare dobândeşte un caracter de masa. Au loc diverse adunări, unde sunt ridiculizaţi atât foştii membri ai con ducerii de partid, cât şi partidul în ansamblu. Concomitent, Forumul Civic, care acţionează în RS Cehă, cât şi organizaţia similară ,,Opinia publică împotriva vi olenţei”, care îşi desfăşoară activitatea în RS Slovacă, câştigă teren şi o influenţă tot mai mare pe întregul teritoriu al celor două republici, îndeosebi în marile oraşe. Ambele organizaţii sunt deschise pentru adeziunea oricărui cetăţean, in clusiv a membrilor PCC, şi acum se bucură de acces la mijloace de informare în masă, acordându-li-se şi spaţii pentru desfăşurarea activităţilor. Situaţia de ansamblu atestă că majoritatea lucrătorilor din mijloacele de informare, cu ex cepţia presei PCC, sunt de partea fortelor care acţionează împotriva Partidului Comunist.

Pe fondul actualei crize, s-au radicalizat şi prezintă noi revendicări cele lalte partide politice, care înregistrează în ultimul timp o creştere continuă a numărului de membri şi simpatizanţi. Dovada acestei radicalizări au constituit-o şi dezbaterile din Adunarea Federală, la 29 noiembrie, unde deputaţii necomu nişti au formulat critici aspre la adresa deputaţilor comunişti şi a modului în care a funcţionat Parlamentul până în prezent.

Printr-o criză profundă trec şi alte organizaţii de masă şi obşteşti: sindi catele, Uniunea Femeilor, Uniunea Tineretului Socialist, uniunile de creaţie, Uni unea Ziariştilor. Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Ziariştilor au cerut deja ca toţi membrii care au fost excluşi sau nu au putut să publice după anul 1968 să se reîntoarcă în sânul organizaţiilor respective. Reabilitarea practică a unor scriitori, cineaşti, artişti a fost deja facută, deoarece ministerele Culturii din RS Cehă şi RS Slovacă au permis că televiziunea să transmită filme şi emisiuni ale unor creatori interzişi după anul 1968, iar bibliotecile şi librăriile au pus în circulaţie cărţile interzise. Totodată, în presă sunt publicate relatări cu privire la discuţiile cu unii reprezentanţi ai emigraţiei cehoslovace din anii care au urmat intervenţiei din 1968: Ota Sik, Zdenek Mlynar, Jiri Pelikan, Milan Kundera, Pavel Kohout.

Una din problemele care creează o mare confuzie şi dezorientare în rândurile PCC o constituie anul 1968. Înţelegând că această problemă va fi în continuare o sursă de tensiune şi instabilitate, preşedintele guvernului federal Ladislav Adamec, a abordat la 29 noiembrie evenimentele din anul 1968 menţionând următoarele:

Personal considera că problema anului 1968 nu mai poate fi evitată şi trebuie reapreciată temeinicia intrării în Cehoslovacia a trupelor celor cinci ţări so cialiste.

Va propune guvernului federal cehoslovac să adopte o poziţie de principiu cu privire la modul în care a fost rezolvată criza din 1968.

Împreună cu guvernele celor cinci ţări participante să se încheie cât mai curând problema din punct de vedere politic.

Începerea grabnică de negocieri bilaterale cu guvernul sovietic, în legături cu Acordul interguvernamental privind staţionarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul RSC.

Examinarea tuturor elementelor din anul 1968 nu poate fi obiectul unei hotărâri, ci al analizei colective temeinice făcute de un grup de istorici din ţările interesate.

Actuala situaţie din Cehoslovacia atestă că PCC pierde continuu teren şi va intra într-o criză şi mai profundă. Cel mai concludent lucru îl constituie re centa constituire de la Praga a ,,Forumului Democratic al Comuniştilor”, care se pronunţă pentru colaborarea cu Forumul Civic şi, îndeosebi, cu Clubul pentru re structurarea socialistă – Renaşterea, constituit din personalităţi ale vieţii politico-sociale din 1968 şi din membri ai PCC, care au fost excluşi ulterior în cadrul verificărilor.

GEORGE HOMOŞTEAN

AMAE, Praga/1989, vol. 3, f. 328-330.

* * *

Telegramele înfăţişate spre lectură fac parte din volumul redactat de către Dumitru Preda şi Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000), p. 337 – 338, 341 – 342, 343 – 346, 369 – 370.


TOAMNA EDITORIALĂ

„Vechea gardă” se radicalizează

Silviu Brucan intrase într-o atitudine de ostilitate absolută față de regimul Ceaușescu, după 15 noiembrie 1987, însă sub presiunea oficialităților americane restricțiile de domiciliu, poștale și telefonice asupra acestuia au fost ridicate în februarie 1988. În aprilie 1988, conform propriilor mărturisiri, Silviu Brucan a discutat cu Gheorghe Apostol, în Parcul Herestrău, despre ceea ce avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Gheorghe Apostol va declara ziaristului Ion Jianu, în februarie 1990, că în anul 1984, văzând că la niciun Congres nu s-au mai discutat problemele cuprinse în scrisoarea de 33 de pagini întocmită şi trimisă lui Nicolae Ceauşescu, după Congresul al X-lea al PCR, s-a hotărât să facă un

rezumat al ei. „Am trimis o scrisoare de 17 - 18 pagini lui Ceauşescu – va declara Gheorghe Apostol –, în care menţionam că rog să fie analizată la Congresul al XIII-lea. Mai precizam ca, în cazul în care conţinutul scrisorii se discută în Comitetul Politic Executiv, să fiu chemat să particip şi eu la discuţie. N-am primit niciun răspuns şi de aceea, după ce am primit aprobarea de a reveni în ţară [în 1988], mi-am luat libertatea de a acţiona”1. Corneliu Mănescu va declara că inițiativa unei acțiuni de opoziție deschisă îi aparținuse lui Gheorghe Apostol2 care discutase, deja, cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu în clipa în care l-a contactat pe el. * La Congresul al XII-lea al PCR (19 – 23 noiembrie 1979), Constantin Pârvulescu, membru al Comisiei Centrale de Revizie a PCR în acel moment, va lua poziţie publică, în cursul zilei de 23 noiembrie 1979, împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al PCR, în conformitate cu prevederile articolului 3, litera b) din Statutul PCR, şi „a calificat ca fără precedent modalitatea de alegere a şefului partidului de către Congres, şi nu de către Comitetul Central, aşa cum o cerea tradiţia partidului”. O Comisie formată din Emil Bobu, Petre Lupu şi Constantin Dăscălescu l-a anchetat, timp de un an de zile, pe vechiul militant comunist şi a expus concluziile în şedinţa CPEx al CC al PCR din 16 decembrie 1980, cerând excluderea lui din partid. Nicolae Ceauşescu a cerut doar un vot de blam cu avertisment, însă membrii CPEx s-au opus în mod categoric. 1 Ion Jianu, Gheorghe Apostol şi Scrisoarea celor şase, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 60.2 În perioada în care era ambasador în Brazilia, Gheorghe Apostol a oferit mai multe documente şi informaţii jurnalistului Aristide Buhoiu, editorul ziarului în limba română Universul, care apărea în SUA, cu referire la modul în care Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere în martie 1965. Declaraţiile lui Gheorghe Apostol au apărut ca fiind un fel de amintiri ale unui prieten foarte apropiat de Chivu Stoica. Pe 30 aprilie 1988, Gheorghe Apostol s-a întors în România, după multe insistenţe pe lângă ministrul Afacerilor Externe, secretarul cu probleme internaţionale (Ion Stoian) şi Ion Coman. Înainte de plecarea spre ţară, Gheorghe Apostol a acordat prin telefon, din casa românului Ştefan Kizima din Sao Paolo, un interviu lui Aristide Buhoiu. Interviul a fost difuzat pe 12 şi 13 martie 1989 de către Radio Vocea Americii şi publicat, mai apoi, parţial, în Universul din 15 martie 1989. „Trebuie să mai precizez că, la data respectivă, întrebându-l în timpul aceleiaşi convorbiri pe domnul Apostol pe cine ar vedea domnia sa că ar fi potrivit să preia puterea, după eventuala îndepărtare a lui N. Ceauşescu, mi-a răspuns fără ezitare: Ion Iliescu. Din motive de securitate personală, protejându-l pe domnul Iliescu, Vocea Americii, prin redactorul Horia Puşcaşu, a înlăturat din banda de emisie acel nume, ştiind că dictatorul ar putea dezlănţui noi represalii contra sa”, va mărturisi Aristide Buhoiu într-un interviu acordat, după 22 decembrie 1989, lui George Stanca pentru revista Zig-Zig (Ibidem, p. 117 - 118).

„Scrisoarea celor șase” și Silviu Brucan au fost provocările cele mai mari cu care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic s-au confruntat în interiorul PCR. Nu minimalizez gestul lui Constantin Pârvulescu* de la Congresul al XII-lea al PCR (23 noiembrie 1979), însă „Scrisoarea celor șase” (11 martie 1989) a generat o emoție aparte în întreaga societate românească, în activul de partid și de stat.

VICTORIE ÎNSÂNGERATĂ.

DECEMBRIE 1989– Fragment –

Constantin CORNEANU



La sfârşitul lunii octombrie 1988, Gheorghe Apostol îl va contacta pe Mircea Răceanu la sediul MAE pentru a-i cere să-i comunice lui Grigore Răceanu că-l aşteaptă în Parcul Herestrău, în fiecare marţi şi joi între orele zece şi douăsprezece, pentru nişte discuţii. În volumul său de amintiri (Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte), Mircea Răceanu subliniază faptul că tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, a fost implicat încă de la început în pregătirea „Scrisorii celor șase” şi nu după 31 ianuarie 1989, aşa cum a încercat Silviu Brucan să acrediteze ideea, după 22 decembrie 1989, având în vedere faptul că Nicolae Ceauşescu nu l-a primit în audienţă pe tatăl diplomatului arestat. „Până la urmă, declaraţiile lui Silviu Brucan au fost dezavuate în mod public, în perioada ianuarie – aprilie 1990, în presă şi la televiziune de către Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu; toţi au recunoscut fără echivoc că iniţiativa a aparţinut lui Gheorghe Apostol”3, consemnează Mircea Răceanu.

În paralel cu aceste discuții dintre vechii activiști de partid, Silviu Brucan a acordat interviuri săptămânalului The Economist (pe 12 februarie 1988) și agenției Associated Press (pe 23 martie 1988) și a publicat un articol în ziarul The Independent (19 mai 1988). Pe 31 mai 1988, DSS-ul raporta că șeful delegației Marii Britanii la lucrările CSCE de la Viena a solicitat unui membru al delegației române să intervină pe lângă autoritățile de la București pentru ca Silviu Brucan să poată călători liber în Occident4. Demersul diplomatului britanic era urmarea unor dispoziții exprese primite de la Londra. În contextul unui puternic sprijin mediatic și diplomatic de factură occidentală, Silviu Brucan a primit pașaportul, pe 17 iunie 1988, și viza de ieșire din țară pentru următoarele șase luni5. Conducerea DSS i-a propus lui Nicolae Ceaușescu două variante de acțiune în „Cazul Silviu Brucan”: 1) excluderea lui Brucan din PCR după întoarcerea în țară, din Occident, în cazul unor noi declarații ostile conducerii de partid și de stat a României socialiste și 2) excluderea din PCR înainte de acordarea vizei și a unui simplu pașaport turistic. Pe 22 iunie 1988, Silviu Brucan a părăsit România cu destinația Statele Unite în timp ce șeful UM 0625 (Direcția a III-a Contraspionaj), generalul-maior Aurelian Mortoiu, transmitea șefului UM 0195 (Contrainformații externe) și UM 0225 (unitatea pentru emigrație din CIE/UM 0544) ordinul șefului DSS de a se continua, prin „posibilități specifice”, obținerea unor „aspecte de interes operativ” în legătură cu acest opozant al regimului Ceaușescu. În confesiunile făcute după 1990, Alexandru Bârlădeanu va

3 Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 49 – 50.4 Într-un raport informativ din 8 ianuarie 1988, maiorul Oancea Traian (UM 0110) consemna mărturisirile sursei „Epureanu” cu referire la personalitatea lui Silviu Brucan: „Apare foarte clar că Silviu Brucan a întrevăzut scăderea «cursului» său îndată după decesul lui Gheorghiu-Dej, fapt care l-a determinat să preîntâmpine el însuși posibila cădere, spre a-i atenua efectele. El nu s-a înșelat și simțul său diplomatic s-a vădit și cu acest prilej: retrăgându-se la timp, el a venit în întâmpinarea unor măsuri pe care le presimțise. În același timp, se poate aprecia că, nefiind solicitat de îndată pentru funcția sa de consilier de politică externă, Silviu Brucan a considerat ca posibilă o reorientare a acesteia, ceea ce ar fi fost în dezacord cu activitatea sa anterioară. Puternicele sale relații din lumea occidentală, marile satisfacții ce i s-au oferit de-a lungul anilor l-au «ancorat» într-o zonă suspusă. În ultimele decenii, la fluctuații care au mers de la prietenie sinceră (Nixon) până în pragul unei violente despărțiri, Silviu Brucan s-a sustras cu dibăcie unor astfel de avataruri. (…) Se mai poate presupune și altceva: nemulțumit de menținerea sa departe de zona principală a politicii externe, el a încercat «specularea» unui moment (Brașov, 15 noiembrie 1987 - n. n.) ce i s-a părut favorabil și care s-ar fi putut răsfrânge și în viața internă de partid, printr-o revitalizare a pozițiilor sale de vechi membru al partidului” (Apud Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului. 1987 – 1989, ediţia a II-a, editor: Radu Ioanid, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 278 - 279).5 În declarațiile făcute în fața Comisiei parlamentare care a studiat evenimentele din decembrie 1989, fostul șef al CIE (UM 0544), generalul-locotenent (r) Aristotel Stamatoiu va mărturisi că el și Aurel Duma, ministru secretar de stat în MAE și coordonatorul legăturii cu DSS, au decis plecarea lui Silviu Brucan „pentru că mergea în SUA, unde era crezut, și oricum ar fi vorbit despre România, trebuia să spună și ceva bun” (Ibidem, p. 84).

Silviu Brucan


mărturisi: „Am hotărât cu Apostol – era în vara lui 1988 – să nu dăm încă drumul la scrisoare, pentru că aveam prea puține semnături...Riscam să compromitem acțiunea, iar până la Congresul din 1989 mai era un an. Eu i-am comunicat lui Brucan, prin soția lui – tocmai se pregăteau să plece în străinătate -, să nu întreprindă încă nimic. Fără să ne spună, Brucan s-a dus la Ambasada americană, a povestit de scrisoare și, în acest fel, ne-a trădat pe toți. Întrucât Securitatea avea o «cârtiță» tocmai acolo unde a dat el informările despre pregătirile noastre, Securitatea nu știa când se va da drumul scrisorii. Și atunci, oamenii [DSS] s-au pregătit să-i anihileze efectul anticipat”6.

Între Occident şi URSS

În volumul său de memorii (Generația irosită. Memorii7), Silviu Brucan a lăsat să se înțeleagă că diplomații occidentali Michael Parmly și Thomas Simmons, precum și Mircea Răceanu, ar fi avut cunoștință în acel moment despre intenția de a difuza o scrisoare de protest în Occident (SUA), însă „pentru a avea eficacitate politică, trebuia să devină publică în timp ce mă aflam acasă, la București”8. După o vară și un început de toamnă petrecut în Statele Unite, Silviu Brucan va vizita, la începutul lui noiembrie 1988, trei universități din Marea Britanie (Oxford, Londra și Sussex), precum și Academia Militară Regală de la Sandhurst, și se va întâlni cu Martin Nicholson, consilier al prim-ministrului însărcinat cu probleme privind Europa de Est, și cu ministrul de stat William Wallegrave din cadrul Foreign Office. Pe 2 noiembrie 1988 va participa la Institutul Wilton Park din Londra la un simpozion internațional (cu tema Reformele din URSS și tendințele proceselor de democratizare din Europa de Est), iar pe 10 noiembrie la Centrul Cultural Marea Britanie – Europa de Est la o dezbatere pe tema Dilema statului socialist, reforme sau moarte. Va acorda o serie de interviuri pentru The Independent, Radio Vocea Americii, BBC, Radio Europa Liberă, difuzate pe 28 noiembrie 1988, și a anunțat că va pleca la Moscova, începând cu 14 noiembrie 1988, ca invitat al Academiei de Științe a URSS. În timpul vizitei de la Londra s-a întâlnit cu istoricul Dennis Deletant9, lector de limba română și istoria României la Universitatea din Londra, colaborator al BBC, precum și cu Christian Mititelu, șeful redacției române de la BBC.

Silviu Brucan va efectua o vizită la Institutul pentru Economia Sistemului Mondial Socialist şi se va întreține cu R. N. Evstigneev, şeful Sectorului pentru probleme de conducere a economiei naţionale din Institut, cu N. N. Saveliov, adjunct al şefului Sectorului pentru relaţii ştiinţifice, precum şi cu Igor Evghenevici Guriev, director-adjunct care se ocupă cu probleme sociale. Într-o notă-informativă a UM 0195 (Contrainformaţii externe), din 3 decembrie 1988, înaintată UM 0625 (Direcţia a III-a Contraspionaj) se menţionau următoarele: „Silviu Brucan a participat, de asemenea, la o întâlnire cu Guriev şi încă 10 persoane. Întâlnirea a durat cca 2 ore, timp în care Silviu Brucan ar fi «prezentat o lecţie urmată de discuţii». Interlocutorii sovietici10 s-au eschivat să dea detalii în legătură cu conţinutul

6 Ibidem, p. 85.7 Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editurile Universal&Calistrat Hogaș, București, 1992, 271 p.8 Dosarul Brucan…, p. 88.9 Istoricul Dennis Deletant scrie în volumul România sub regimul comunist (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006, p. 219) că nu a văzut textul „Scrisorii celor șase” decât pe 10 martie 1989 la BBC în clipa în care a fost invitat să comenteze semnificaţia „Scrisorii celor șase”. Nu a primit o copie a scrisorii de la Silviu Brucan, după cum va declara acesta în ancheta Securităţii din 29 martie 1989, precum şi în interviul publicat în săptămânalul Expres Magazin din 13 – 19 martie 1991 (p. 9). Jurnalistul american William Pfaff confirmă faptul că nu a fost implicat în transmiterea „Scrisorii celor șase” în Occident, ci a fost transmisă prin poştă la Viena şi Londra, la BBC şi Agenţiei Associated Press, de către Silviu Brucan. Îngrijorat de faptul că ar putea să nu ajungă la destinaţie, Silviu Brucan a remis o copie scrisă de mână, în engleză, Ambasadei SUA la Bucureşti. O sursă a DSS-ului din cadrul Ambasadei a oferit o copie ofiţerilor Securităţii române. William Pfaff menţionează faptul că Silviu Brucan i-a arătat un proiect de reformare a PCR, în timpul unei vizite la Bucureşti, în iarna 1988 – 1989 (a se vedea: International Herald Tribune din 6 iunie 1991, p. 10).10 În cursul interogatoriului de la Securitate, din data 17 martie 1989, Silviu Brucan a declarat că pe parcursul vizitei în URSS (14 – 24 noiembrie 1988) l-a vizitat acasă pe Anatoli F. Dobrînin, secretar cu probleme internaționale al CC al PCUS, cu care a abordat „problematica construcției socialiste” din România (Apud Dosarul Brucan…, p. 511).

TOAMNA EDITORIALĂ - FRAGMENTE



convorbirilor”11. Buletinul Radio nr. 693 al CIE înaintat conducerii DSS în cursul zilei de 29 noiembrie 1988 menționa faptul că Eduard Speen, corespondentul la Viena al ziarului The Independent, a publicat, în cursul zilei de luni, 28 noiembrie 1988, un interviu cu profesorul Silviu Brucan după întoarcerea acestuia de la Moscova. „Silviu Brucan a fost oaspetele Academiei de Științe de la Moscova. El a mărturisit că, spre surprinderea lui, i s-a cerut să vorbească despre «Pluralismul socialist». Și, tot spre surprinderea lui, vorbitorii au fost de acord când a criticat decizia lui Mihail Gorbaciov de a prelua președenția URSS, «o acțiune retrogradă de tipul marxismului românesc» - cum a definit-o Silviu Brucan. Deși, în opinia sa, Mihail Gorbaciov nu deține un puternic fundament teoretic, el are marele merit de a analiza realitatea socială și de a trage concluzii pragmatice”12.

Liderii de partid și de stat ai României socialiste urmau a fi informați de către conducerea DSS-ului de faptul că Silviu Brucan afirmase într-un interviu acordat lui Jolyon Naegele, corespondentul Radio Vocea Americii la Viena, printre altele, că „integrarea economică europeană în anul 1992 va crea pentru forțele dogmatice din Europa răsăriteană probleme mult mai dificile decât cele prezentate de reformele preconizate de conducătorul sovietic Mihail Gorbaciov”13. Totodată, Silviu Brucan declarase: „Cred că integrarea Comunității Economice Europene va accelera procesul de transformare al societăților socialiste în societăți de informare computerizate bazate pe sisteme de comunicații globale. Pe lângă faptul că această perspectivă va genera probleme de natură economică, ea va constitui și o provocare de ordin politico-ideologic pentru socialismul est-european de tip ortodox și dogmatic. Cred că, începând din anul 1992, conducătorii cu vederi dogmatice din Europa răsăriteană care încearcă cu disperare și încăpățânare să se cramponeze de vechiul sistem politico-economic, vor fi confruntați cu dificultăți mult mai serioase în comparație cu cele cu care sunt confruntați astăzi”14. Politologul marxist român insista asupra ideii că „Estul și Vestul Europei nu vor mai fi separate de o prăpastie, ci de un adevărat abis, astfel încât astăzi Europa de Est trebuie să aleagă între reformă sau moarte”15, iar „statele est-europene trebuie să opteze pentru unul din cele două tipuri fundamentate de pluralism politic, de un sistem cu mai multe partide sau un pluralism intern în cadrul unui sistem bazat pe un singur partid politic”16. Opinia publică internațională era informată de faptul că „pluralismul politic devine o condiție necesară într-o societate socialistă diferențiată social, dacă este ca – ceea ce el numește (adnotează ofițerii CIE – n. n.) - fenomenul exploziilor sociale să fie evitat și dacă este ca progresul economic să fie asigurat”17.

11 Ibidem, p. 272.12 Ibidem, p. 769.13 Ibidem, p. 774.14 Ibidem.15 Ibidem, p. 775.16 Ibidem.17 Ibidem.

Mihail Gorbaciov


O întâlnire inventată?

Rămâne sub semnul întrebării dacă Silviu Brucan s-a întâlnit cu Mihail S. Gorbaciov sau a mistificat18, din dorința de a fi mai important pentru posteritate sau de a-și legitima acțiunea și atitudinea din decembrie 1989. În volumul Generația irosită. Memorii19, Silviu Brucan a declarat, precum și graficianului Eugen Mihăescu20, că a avut o discuție cu secretarul general al PCUS, care a dorit ca întâlnirea să rămână secretă. Mihail S. Gorbaciov a fost de acord cu o răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu de la putere, însă PCR trebuia să rămână în picioare. „Nu vă așteptați la niciun fel de ajutor din partea noastră, deși noi dorim să vedem sfârșitul regimului ceaușist”21, va declara Mihail S. Gorbaciov. Referindu-se la această probabilă întâlnire, istoricul Vasile Buga consemnează: „Dorinţa exprimată de Mihail Gorbaciov în discuţia cu Silviu Brucan (dacă aceasta a avut loc) în legătură cu schimbarea lui Ceauşescu nu poate fi socotită însă o implicare a părţii sovietice în această acţiune, ceea ce demonstrează consecvenţa poziţiei conducerii sovietice, cel puţin în cazul României, de a nu se amesteca direct în influenţarea situaţiei din această ţară”22.

Într-un interviu acordat postului B1TV, pe 14 aprilie 201023, Mihail S. Gorbaciov a negat categoric faptul că l-a întâlnit pe Silviu Brucan la Moscova, în noiembrie 1988. O astfel de întâlnire este pusă sub semnul întrebării și de către politologul rus Valeri L. Musatov, iar Vadim A. Medvedev, secretar al CC al PCUS şi şef al Comisiei Ideologice a CC al PCUS, confirmă faptul că liderul de la Kremlin era informat despre starea de spirit din România socialistă. Totodată, ambasadorul URSS la București informase despre faptul că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru transmitea anumite semnale privind existența unei mișcări împotriva lui Nicolae Ceaușescu și care solicita sprijinul politico-diplomatic și militar al Uniunii Sovietice. „Aceste informații erau raportate de mine lui Gorbaciov. Hotărârea era să nu le dăm curs”24, va mărturisi Vadim A. Medvedev. Chestionat asupra relaţiei dintre Silviu Brucan şi Kremlin25, în noiembrie 1988, politologul Michael Shafir a declarat: „Eram la curent cu deplasările lui Brucan la Washington, Londra şi Moscova. Colegul meu, Vladimir Socor, îl întâlnise pe Brucan (pe care îl cunoştea din copilărie) la Viena, la întoarcerea acestuia în România. Şi eu l-am întâlnit ulterior pe Brucan. Îmi amintesc că Brucan ne-a spus, mai târziu, lui Socor şi mie, că o întâlnire cu Gorbaciov la Moscova îi

18 Vladimir Tismăneanu afirmă, din informaţiile pe care le deţine din spaţiul ex-sovietic, că Silviu Brucan „n-a putut decât să-i remită un memorandum liderului sovietic, şi că nu a fost vorba de o întrevedere reală între cei doi” (Apud Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 234).19 A se vedea: Silviu Brucan, op. cit., p. 185.20 A se vedea: Eugen Mihăescu, Între linii, Editura RAO, București, 2011, p. 78.21 Silviu Brucan, op. cit., p. 188.22 Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relaţiile româno-sovietice (1965 – 1989), Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2013, p. 272.23 În cursul vizitei pe care a efectuat-o la Bucureşti, în aprilie 2010, cu ocazia lansării cotidianului Puterea (pe 15 aprilie 2010), fostul secretar general al PCUS, Mihail S. Gorbaciov a declarat: „Ce fel de socialism am construit şi ce să facem cu el? Aceasta era întrebarea. Era un sistem represiv, creat de Stalin care nu ierta nicio greşeală. Peste un an voi avea 80 de ani şi am trăit o mare parte din secolul 20. Am hotărât că aşa nu se mai putea, că trebuie să facem trecerea de la totalitarism la democraţie. Această transparenţă a ridicat toată ţara. Cine a fost atunci la noi ştie cum au stat lucrurile. A fost un vânt de libertate care a măturat totul în cale, ziarele se editau în milioane de exemplare. Acelaşi lucru l-am văzut şi în Romania în acele zile” (Apud C. Ionescu, I. Baias, Mihail Gorbaciov şi Ion Iliescu au vorbit despre „Tezele false” şi „miturile” privind implicarea URSS în Revoluţia Română din 1989, joi, 15 aprilie 2010, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7133593-video-mihail-gorbaciov-ion-iliescu-vorbit-despre-tezele-false-miturile-privind-implicarea-urss-revolutia-romana-din-1989.htm, accesat pe 05.07.2014, ora 19.15).24 Vasile Buga, op. cit., p. 272.25 În ancheta de la Direcţia a VI-a Cercetări Penale a DSS-ului, din 27 martie 1989, Silviu Brucan va mărturisi faptul că Stanislav Petuhov, corespondent al ziarului Pravda la Bucureşti, pe care îl va cunoaşte prin intermediul lu Ambrozie Munteanu, fost corespondent al ziarului Scânteia la Moscova, primise sarcina de la Ambasada URSS din Bucureşti să-l contacteze direct „pentru a afla amănunte în legătură cu chemarea lui la Colegiul de partid (după poziţiile publice luate în perioada 1987 – 1988 şi vizita din URSS - n. n.) şi măsurile luate împotriva sa” (Apud Dosarul Brucan…, p. 532). Era o formă de a sugera autorităţilor de la Bucureşti că URSS era interesată de respectarea drepturilor omului, a dreptului la opinie.




fusese refuzată şi că îl întâlnise pe Iakovlev, (Aleksandr Iakovlev, consilier apropiat al lui Gorbaciov, considerat ca fiind inspiratorul politicilor de reformă în URSS). Mai târziu, Brucan şi-a modificat povestea, dar înclin să cred că prima versiune este cea bună. El nu a schimbat niciodată fondul povestirii (dar a modificat data) în privinţa promisiunilor făcute de Moscova: ei doreau «succesul», dar spuseseră foarte clar: nu vor interveni!”26.

Silviu Brucan va reveni în România pe 29 noiembrie 1988, prin punctul de frontieră de la Curtici, de unde a fost preluat în mod „discret” de către doi ofițeri de securitate care i-au devenit colegi de compartiment CFR până la București27. În contextul în care documentele Securității din volumul dedicat „Cazului Silviu Brucan” relevă faptul că acesta a informat mass-media internațională despre vizita pe care urma să o efectueze la Moscova, se nasc câteva întrebări referitoare la cele afirmate de către publicistul Alex Mihai Stoenescu privind preluarea lui Silviu Brucan, în mod discret, din Viena, de către o echipă de agenţi din Divizia T a KGB28. Este o confuzie a autorului, a surselor DSS sau una dintre multele alte legende care vin de pe „frontul din umbră” românesc pentru a alimenta mitul unui profesionalism desăvârşit? În condițiile unui binecunoscut profesionalism al KGB, rămâne sub semnul întrebării motivul pentru care pe pașaportul lui Silviu Brucan nu figurează viza de intrare și ieșire din URSS? Lucrul acesta îi va fi reproșat în mod oficial, în cursul zilei de 4 ianuarie 1989, ambasadorului URSS la București, E. M. Tiajelnikov, de către Constantin Oancea29, adjunct al ministrului Afacerilor Externe al României socialiste. „Ca prieteni ne întrebăm, pe drept cuvânt, care au fost rațiunile care au determinat partea sovietică să acorde acestei persoane un astfel de tratament preferențial. Dacă sunt asemenea rațiuni, partea română roagă să i se comunice, pentru a le cunoaște”30, îi va comunica Constantin Oancea ambasadorului sovietic la București.

Sub lupa DSS-ului

DSS-ul va monitoriza extrem de strict accesul la locuința lui Silviu Brucan, precum și contactele sale cu cetățenii români31 și diplomații occidentali32, și, totodată, pregătirile pentru redactarea a ceea ce

26 Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, București, 2011, p. 76.27 Dosarul Brucan…, p. 775.28 Direcţia T (Informaţii S&T), după cum apare în organigrama Direcţiei I Principale a KGB, se ocupa de obţinerea de informaţii tehnico-ştiinţifice. În organigrama KGB se afla și Direcţia OT (Asistenţă tehnică operativă) care acorda spijin ofiţerilor din rezidenţele KGB. 29 Istoricul şi diplomatul Vasile Buga scrie, în volumul dedicat relaţiilor româno-sovietice din perioada 1965 – 1989, că fostul adjunct al ministrului Afacerilor Externe a confirmat, într-o discuţie neoficială, că Nicolae Ceauşescu l-a sunat personal şi i-a cerut în mod expres să-l cheme pe ambasadorul URSS la MAE pentru a-l informa despre nemulţumirile Bucureştiului în „Cazul Silviu Brucan” (A se vedea: Vasile Buga, op. cit., p. 272).30 Dosarul Brucan…, p. 312.31 Este vorba despre legătura cu poetul Dan Deșliu care era implicat, împreună cu Alexandru Paleologu și Mircea Dinescu, în redactarea unei scrisori de protest împotriva conducerii superioare de partid și de stat. În ancheta Securităţii din 28 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaşte faptul că a purtat discuţii cu mai mulţi cetăţeni români care i-au furnizat informaţii din diferite domenii ale vieţii social-economice şi politice din România socialistă, respectiv: profesorii universitari Costin Murgescu, Alexandru Constantinescu şi Victor Duculescu, ambasadorul Constantin Ene, scriitorul Ion Pilat, fostul jurnalist Ambrozie Munteanu, inginerul Radu Comşa, Constantin Pintilie, jurnalistul Tudor Olaru, Emil Galan, Ovidiu Trăznea, Eduard Mezincescu şi ambasadorul Corneliu Bogdan.32 Silviu Brucan va confirma în anchetele Securităţii faptul că întreţinea contacte permanente cu ambasadorul SUA la Bucureşti, Roger Kirk, cu Michael Parmly, consilier politic al ambasadei americane, cu ambasadorul britanic Hugh Arbuthnott, ataşatul de presă britanic Alper Mehmet şi ambasadorul olandez Coen F. Stork. „A dat două declaraţii în care recunoaşte că pe timpul frecventelor vizite efectuate la reşedinţa diplomatului Michael Parmly, începând din 1987 şi până în prezent, frecvenţă pe care singur o califică ca fiind ieşită din comun, i-a pus la dispoziţie diverse informaţii, multe aflate din cercul său de relaţii. De asemenea, a subliniat că, în această activitate, a fost tot timpul conştient de faptul că diplomaţii americani vedeau în el nu numai o sursă de informaţii primare, ci şi un om capabil să analizeze problemele în care erau interesaţi, să formuleze concluzii, să le completeze sau să le confirme datele pe care ei le deţineau”, consemnau ofiţerii Securităţii în urma anchetei efectuate asupra lui Silviu Brucan în cursul zilei de 19 martie 1989 (Apud Dosarul Brucan…, p. 516).


avea să devină „Scrisoarea celor șase”. Pe 25 decembrie 1988, între orele 09.50 și 10.45, Silviu Brucan se va reîntâlni cu Gheorghe Apostol la domiciliul acestuia pentru a discuta și a pune la punct modul în care vor redacta viitoarea „scrisoare” din 11 martie 1989. Cei doi se vor reîntâlni pe 12, 19 și 26 februarie 1989, în Parcul Herestrău, și vor discuta despre modalităţile în care ar trebui făcut gestul de frondă față de regimul Ceaușescu. În ancheta DSS-ului, Silviu Brucan va recunoaşte faptul că oficialii ambasadei americane la Bucureşti erau la curent cu ceea ce se pregătea şi chiar manifestau interes pentru persoana lui Ion Gheorghe Maurer, dorind să ştie dacă acesta participă sau nu la această formulă de frondă faţă de Ceauşescu. Liderii DSS-ului erau informaţi, la mijlocul lui februarie 1989, că se intensificaseră contactele dintre Silviu Brucan şi diplomaţii occidentali aflaţi la post în Bucureşti. Alexandru Bârlădeanu va declara, în anii ’90, că se luase în calcul atragerea şi altor personalităţi ale vieţii publice şi de partid la această „Scrisoare” de protest. „Apostol, prin alte persoane, a propus altora mai importanţi (decât Brucan) să semneze, dar au refuzat...Unii (pentru că) sunt prea bătrâni. Alţii, că sunt prea sever urmăriţi. Nu vreau să mă extind asupra acestei probleme, nu vreau nici să dau numele celor care ne-au refuzat”33, va mărturisi Alexandru Bârlădeanu. Fostul înalt demnitar comunist făcea referire la Ion Iliescu despre care va afirma că a fost invitat să semneze „Scrisoarea celor șase”. Informaţia o deţinea de la Gheorghe Apostol, însă fără să aibă garanţia că este corectă. Gheorghe Apostol34 a declarat că Ion Iliescu a fost căutat pentru a semna „Scrisoarea”, însă a refuzat pe motiv că este urmărit. Ambasadorul Franţei la Bucureşti, Jean-Marie Le Breton, a amplificat misterul în jurul acestei chestiuni în clipa în care a consemnat despre refuzul lui Ion Iliescu de a se întâlni cu acesta, după 11 martie 1989.

Referindu-se la acest episod, Virgil Măgureanu a declarat în dialogul cu publicistul Alex Mihai Stoenescu despre o întâlnire cu Ion Iliescu, după lansarea în eter a „Scrisorii celor șase”, în care s-a discutat despre posibilitatea redactării unui text menit a deveni o altă formă de frondă față de regimul Ceaușescu. Textul redactat de către Ion Iliescu a ajuns la politologul Ovidiu Trăsnea, prin intermediul lui Virgil Măgureanu, iar acesta nu a fost prea mulțumit de text. „Trăsnea atunci, după ce a citit, a zis: «Nu sunt mulţumit de text» şi atunci s-a hotărât să scrie el unul. «Lasă că-l fac eu». Scenariul era aşa: eu îl fac, tu îl baţi la maşină şi eu (Trăsnea – n. n.) îl dau ataşatului cultural de la ambasada americană, pe care îl cunoştea personal. Acesta a fost circuitul real. (...) Așa a fost povestea cu acel text, care nici nu s-a difuzat, nici nu a trecut granița, cum se zice”35, declară Virgil Măgureanu în dialogul din 6

33 Ibidem, p. 94.34 În dialogurile sale cu Virgil Măgureanu din volumul intitulat De la regimul comunist la regimul Iliescu (Editura RAO, București, 2008, 316 p.), Alex Mihai Stoenescu insistă asupra ideii că la originea „Scrisorii celor șase” se află Kremlinul prin intermediul KGB&GRU care l-au readus în jocul operativ pe Gheorghe Apostol. După revenirea din Brazilia, Gheorghe Apostol a fost contactat de către cetățeanul sovietic Krasnov, „cu care a avut o întâlnire după toate regulile spionajului la Grădina Zoologică din Băneasa” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist..., p. 46). Într-o notă a Securității din decembrie 1988, referitoare la supravegherea informativă a lui Silviu Brucan și a apropiaților săi în perioada 17 – 25 decembrie 1988, se menționează faptul că UM 0110 (anti-KGB) era extrem de interesată de comportamentul lui Gheorghe Apostol. „Teoria” lui Alex Mihai Stoenescu privind implicarea personală a lui Nicolae Ceaușescu în plecarea lui Silviu Brucan în SUA în vara anului 1988, în pofida avizului negativ al Securității și al generalului-colonel Iulian Vlad, este contrazisă de documentele Securității publicate la paginile 367 – 370 din volumul Dosarul Brucan. Documente ale Direcției a III-a...DSS-ul a propus două modalități prin care Nicolae Ceaușescu și regimul său politic ar trebui să-l trateze pe Silviu Brucan şi a sa disidenţă politică.35 Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 105.




septembrie 200536 cu Alex Mihai Stoenescu. Textul redactat iniţial de către Ion Iliescu nu a ajuns niciodată la Radio Europa Liberă. Politologul Vladimir Tismăneanu l-a întrebat pe Ion Iliescu despre acest moment al „Scrisorii celor șase”, precum și despre presupusul său refuz de-a o semna, și a consemnat pe blogul său: „Cât priveşte Scrisoarea celor Şase, l-am întrebat pe preşedintele din epocă al României dacă Al. Bârlădeanu sau altcineva a încercat să îl ataşeze grupului lor. Răspunsul lui Ion Iliescu: «Nu m-au contactat. Era la mijloc şi regimul de cvasi-totală izolare şi foarte controlat. Nu ştiu, nu îmi dau seama care a fost motivaţia lor. Ei erau oameni de o anumită vârstă; eu eram «puştan» faţă de ei; au vrut, probabil, să dea această tentă, această notă: şase veterani de partid care se adresează ţării. Dar, din păcate, niciunul dintre ei nu mai avea legături directe, concrete, cu oamenii din partid sau cu alte structuri»”37.

Referindu-se la acest moment extrem de delicat din primăvara anului 1989, fostul președinte Ion Iliescu va declara într-un interviu acordat publicației on-line Art&Culture, pe 4 noiembrie 2013, următoarele: „După acțiunea de protest a muncitorilor brașoveni, din noiembrie 1987, atmosfera în țară s-a degradat și mai mult, iar starea de nemulțumire a populației se apropia de punctul de explozie. Scrisoarea celor șase a avut un ecou evident, deși i se adresa lui Ceaușescu în termeni nu tocmai severi, cu oarecare condescendență, chiar. Am simțit nevoia unui text mai radical, mai aproape de starea de spirit a oamenilor, care nu mai suportau modul în care era condusă țara și care nu mai suportau greutățile vieții de zi cu zi. Pentru transmiterea textului meu spre Europa Liberă am apelat la Virgil Măgureanu, pe atunci cadru didactic la «Ștefan Gheorghiu», care mi-a vorbit despre posibilitatea realizării acestui lucru prin intermediul profesorului Ovidiu Trăsnea. El descrie în cartea sa de dialoguri cu A. M. Stoenescu acest episod, explicând de ce textul nu a mai ajuns la destinație. Nu comentez explicațiile sale. Însă eu nu-i înmânasem textul meu pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l transmite în afară. Dacă ar fi dorit, profesorul nu avea decât să-și asume conceperea oricărui alt text, care i se părea mai potrivit, nu în locul textului meu! (...) Se poate face și o distincție între tonul și poziția exprimate în scrisoarea celor șase și în textul redactat de mine, care era o veritabilă incitare la revoltă a populației. Și atunci, și acum, nu credeam și nu cred că revolta este neapărat cea mai bună cale de a te face auzit. Dar atunci era evident că doar revolta populației îi mai putea face pe cei de la conducerea României să asculte vocea poporului și a rațiunii”38.

Virgil Măgureanu consideră că „Scrisoarea celor șase” era, în fapt, „adresată partidului și, într-un fel, românimii”39, astfel încât „dacă ținem seama că acesta (PCR – n. n.) era, la modul clar, o organizație de masă, se adresa prin urmare părții celei mai integrate politic din România”40. Fostul director al SRI, politologul Virgil Măgureanu, consideră că, totuși, „Scrisoarea celor șase” reprezintă, din punct de vedere doctrinar și ideologic, „un document retrograd”41. În scrisoarea - manifest pregătită de către Ion Iliescu se făcea o critică a regimului Ceaușescu și se milita pentru o rezistență a întregului popor român, a membrilor PCR, față de clanul Ceaușescu și acoliții lor, o ridicare la acțiune.

36 Rămâne sub semnul întrebării faptul că o astfel de informație a apărut abia în 2008 în circuitul istoriografic și nu în 1990. În volumul Fragmente de viață și de istorie trăită (Editura Litera, București, 2011, 544 p.), fostul președinte al României post-decembriste, Ion Iliescu, consemna (p. 51): „Din păcate, ea (scrisoarea-manifest din martie 1989 – n. n.) nu a ajuns la destinație, prof. Trăsnea, căruia Virgil Măgureanu îi înmânase manuscrisul meu, nu a reușit să-l transmită (sau nu a dorit – nu am înțeles bine, din explicațiile lui V. Măgureanu, care se angajase să mijlocească această operațiune)”.37 Vladimir Tismăneanu, Pagini regăsite: Ion Iliescu şi Scrisoarea celor Şase, pe http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/ (accesat pe 13.07.2014, ora 01.15). 38 Apud http://cultural.bzi.ro/scrisoarea-lui-ion-iliescu-impotriva-lui-nicolae-ceausescu-6290 (accesat pe 14.07.2014, ora 20.45).39 Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 47.40 Ibidem, p. 48.41 Ibidem, p. 49.


Ion Iliescu, un nume pe buzele tuturor

Personalitatea și opoziția lui Ion Iliescu față de regimul Ceaușescu au generat multe luări de poziție, opinii, contestări și întrebări, după 22 decembrie 1989, în condițiile în care s-a pus în discuție, de către memorialistica Securității și a detractorilor Revoluției Române din Decembrie 1989, legitimitatea acestuia de a conduce Consiliul Frontului Salvării Naționale. „În centrii de decizie majori din Europa, în primul rând la Moscova, fusese omologată și conturată succesiunea și venirea lui Ion Iliescu la putere. Cu doi – trei ani înainte de venirea lui Gorbaciov în România se conturase deja necesitatea găsirii unui succesor, prin toată rețeaua de comunicări, prin toate interferențele între notele serviciilor circula același nume42. Lucrurile acestea le știa și Ceaușescu. Clar! Probabil că de aceea marginalizarea lui Ion Iliescu și ținerea lui sub cea mai strictă observație au fost un fapt cât se poate de vizibil. Eu am fost unul dintre «beneficiarii» acestor măsuri, pentru că în cele din urmă am fost îndepărtat de el”43, declara Virgil Măgureanu în dialogul cu Alex Mihai Stoenescu din 23 iulie 2005. Cele exprimate de către Virgil Măgureanu, la 16 ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989, amplifică teoria complotului

42 Referindu-se la dialogul dintre publicistul Alex Mihai Stoenescu și Virgil Măgureanu din volumul De la regimul comunist la regimul Iliescu, fostul președinte al României, Ion Iliescu, va declara într-un interviu acordat, pe 17 februarie 2009, cotidianului Jurnalul Național: „Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă «scenariul» lor de-a dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine «au planificat răsturnarea lui Ceauşescu» – este «limpede» că acestea au trebuit să planifice şi un «înlocuitor». Şi pentru Stoenescu – lucrul este evident – acesta nu putea fi decât Iliescu, «principala persoană pe care miza URSS». Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care «ştia» încă din anii ’70 despre rolul ce îi era «rezervat» lui Iliescu…lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de «marginalizare şi de ţinere sub control strict a lui Iliescu». Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale – înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, «plimbarea» pe la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi la Europa Liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi «speculate» mai ales de A. M. Stoenescu cu argumente că: «Iliescu era omul sovieticilor». El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens, timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua – «Iliescu – KGB», folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit să «demonstreze» asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S. R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice suport faptic. (...) 3. Mergând pe aceeaşi linie, Stoenescu vădeşte o veritabilă obsesie, încercând «să demonstreze» relaţiile mele cu sovieticii. El încearcă «să descopere» convorbiri telefonice pe care le-aş fi avut în ziua de 22 decembrie şi zilele următoare – fie cu Ambasada URSS, fie chiar cu Gorbaciov. Astfel, el afirmă că eu aş fi dat un telefon la Ambasada URSS de acasă, în ziua de 22 decembrie, după ce am plecat din Casa Scânteii, înainte de a merge la Televiziune. Este vorba despre o născocire gratuită, fără nici un fel de suport. Plecând de la Casa Scânteii, am fost însoţit de mai mulţi colaboratori de la Editura Tehnică şi din Consiliul Culturii. Am trecut pe acasă doar pentru a-mi parca maşina în curte. Am refuzat invitaţia soţiei de a intra în casă pentru a mânca ceva şi am plecat spre Televiziune, însoţit de cei care veniseră cu mine de la Casa Scânteii. (...) V. Măgureanu greşeşte, căutând să-i fie pe plac lui A. M. Stoenescu, acceptând elucubraţiile acestuia. Am în vedere replica sa la întrebarea insidioasă a lui Stoenescu: «De ce dorea Iliescu să ia legătura cu ambasada» («dorinţă» inventată de Stoenescu, fără legătură cu adevărul), V. Măgureanu cade în capcana interlocutorului, spunând că, probabil, «susţinerea de acolo» (?)…îi putea oferi «un început de legitimitate». (Măgureanu nu ar fi avut nici un motiv să creadă o asemenea născocire!). Stoenescu încearcă să dea şi o explicaţie speculaţiilor sale: probabil că Iliescu avea rezervat «un anume rol» – în planurile sovieticilor (participarea la o transformare de tip «perestroikă») – şi că aş fi fost obligat deci «să raportez» că lucrurile au luat o altă turnură! Este o scenarită de prost gust; asta nu este istorie, domnule Stoenescu, ci altceva! (...) 4. Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de «ploconeli» faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii lui Ceauşescu – şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii – nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare de a-mi atribui fapte inventate” (Apud Ion Iliescu, Revoluția din decembrie și detractorii ei/ep. I, în Jurnalul Național, 17 februarie 2009, pe http://m.jurnalul.ro/special-jurnalul/ion-iliescu-revolutia-din-decembrie-si-detractorii-ei-i-144537.html, accesat pe 18.07.2014, ora 16.30).43 Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 31.




sovieto-occidental împotriva României socialiste și a rolului de lider al lui Ion Iliescu în această conspirație, deși fostul director al SRI recunoaște faptul că „în realitate, orice punere la cale, într-o formă cât de cât organizată pentru a determina dispariția mai timpurie a regimului lui Ceaușescu, toate au fost zădărnicite sau, în orice caz, duse la punctul în care orice posibilitate de acest gen era exclusă”44. Virgil Măgureanu va mărturisi că Ion Iliescu fusese informat de către el, încă din mai 1981, despre faptul că „este perceput ca viitorul președinte

al României”45 și va menționa, totodată, că pe parcursul ultimului deceniu al regimului Ceaușescu conversase și corespondase cu Ion Iliescu pe tema „rolului pe care urma să-l joace la momentul căderii lui Ceaușescu”46.

Într-o enumerare a atitudinilor opoziționiste47 ale lui Ion Iliescu față de Nicolae Ceaușescu și al său regim politic, pot fi enumerate: 1) cuvântarea de la Congresul Educației Politice și al Culturii Socialiste, din 2 - 4 iunie 1976, în care Ion Iliescu a făcut referiri la „nocivitatea manifestărilor de «triumfalism, apologetică, festivism și idilism abstract», la manifestările de birocratism, tendințele de parazistism, de obținere de venituri pe căi ilicite, de căpătuială pe seama societății”48, insistând asupra faptului că „nu este convingător și nu se bucură de prestigiu cel ce proclamă principii în care nu crede și pe care nu le practică, înfumuratul care predică altora modestia, slugarnicul care vorbește despre demnitatea și curajul opiniei, omul lipsit de principii care dă lecții de etică și echitate, arogantul care vorbește despre promovarea metodelor democratice”49; 2) suita de articole și studii publicate în perioada 1980 – 1984 cu referire la problema resurselor de apă și ale gospodăririi lor raționale, la echilibrul factorilor de mediu, și care intrau în conflict cu viziunea oficială, idilică, a realităților românești; 3) controversele directe cu Nicolae Ceaușescu privind realizarea unor proiecte hidrotehnice (ex. realizarea Canalului Dunăre – București) şi instalaţiei de alimentare cu apă a Centralei Nucleare de la Cernavodă50; 4) studiul publicat în 1985 la Editura Politică și intitulat Dezvoltarea contemporană și rolul factorilor de putere, în care se menționa faptul că „factorul politic, de putere [...], acționează pe plan național și internațional atât ca element propulsor al progresului social, al proceselor înnoitoare, cât și ca factor de inerție, de frânare și întârziere a înnoirilor sociale”51, astfel încât „au rămas de tristă amintire și

44 Ibidem. 45 Ibidem, p. 39.46 Ibidem, p. 34.47 Jurnalistul Ion Cristoiu pune în discuţie în articolul Dosar: Ion Iliescu. 15 iulie 1971: La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis de Ceauşescu la şcoala vieţii (în Historia, Anul XI, nr. 109, ianuarie 2011, p. 12 – 25) atitudinea de opoziţie a lui Ion Iliescu faţă de „tezele din iulie 1971”, insistând asupra faptul că Ion Iliescu trebuia „să-şi asume responsabilitatea pentru anii când dirijase” (Ibidem, p. 24) politica de deschidere a regimului comunist din România. Dintr-o astfel de perspectivă, Ion Cristoiu este de părere că Ion Iliescu trebuia „fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de trecutul propriu, procedând la autocritică” (Ibidem). Referindu-se la personalitatea lui Ion Iliescu şi relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu, Nicolae Stroescu-Stănişoară, şeful Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, menţiona faptul că postul de radio „a contribuit la pregătirea viitoarei sale activităţi politice, prin aceea că, pe timpul lui Ceauşescu, a recunoscut că I. Iliescu are o anumită atitudine divergentă” (Apud Anton Cioc, Revoluţia Română între interesele politice şi cele militare, Editura Aius, Craiova, 2013, p. 25), însă va insista asupra faptului că nu s-a întrebuinţat „termenul disidenţă” (Ibidem).48 Ion Iliescu, Fragmente de viață și de istorie..., p. 24.49 Ibidem.50 A se vedea: Ion Iliescu, 1971 - anul schimbărilor ideologice în România/ep. II, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVII, nr. 3 – 4 (64 - 65)/2009, p. 240 – 242.51 Idem, op. cit., p. 24.


provoacă și astăzi repulsie acele regimuri politice care au încercat să sărăcească și să uniformizeze viața și gândirea oamenilor, să frâneze afirmarea valorilor autentice, să pună sub obroc ideile avansate, știința, investigația și cercetarea fenomenelor sociale, să înăbușe cu forța acțiunile îndreptate spre progres și înnoire socială, aspirațiile spre libertate și viață de sine stătătoare ale popoarelor”52 și 5) publicarea articolului cu titlul Creație și informație, în România Literară din 3 septembrie 1987 în care susținea necesitatea „restructurării relațiilor social-politice la scară națională și internațională, în pas cu progresul tehnologic contemporan”53, precum și necesitatea dezvoltării „formelor efective de control social asupra factorilor de putere și decizie politică – forțe, de regulă, conservatoare, care au apărut în viața societății ca instrumente de apărare a ordinii statornicite, a statu-quoului, care se manifestă ca factor de inerție și ca sursă principală a fenomenelor de alienare socială”54.

În august 1989, politologul Vladimir Tismăneanu înainta către National Council for Soviet and East European Research55 un Final Report cu titlul: Personal Power and Elite Change in Romania (66 pagini), însoţit de un Research Report, cu titlul: The Tragicomedy of Romanian Communism (79 pagini). Rapoartele îl menţionau pe Vladimir Tismăneanu ca autor şi principal investigator, comanditarul raportului fiind Foreign Policy Research Institute56 din Philadelphia, unde a lucrat Vladimir Tismăneanu între 1983 şi 1990. „La mijlocul anilor ’80, într-o perioadă când toată lumea credea că Europa de Est stagnează, Vladimir Tismăneanu a observat mişcări ascunse, şi a susţinut că trebuie să fim atenţi la ceea ce el numea emergenta societate civilă. Într-o faimoasă conferinţă din 1987, organizată de dl. Tismăneanu, FPRI a avut inspiraţia de a ataca subiectul, «Vor supravieţui statele comuniste?». Drept urmare, dl. Tismăneanu a fost consultat aproape zilnic de Departamentul de Stat la începutul lui 1990, dându-i astfel posibilitatea de a avea un rol direct în definirea politicii de diferenţiere (care condiţiona asistenţa SUA de paşii concreţi către democratizare), politică ulterior adoptată în privinţa întregii Europe de Est”57, declara Daniel Pipes, director al FPRI între 1986 şi 1993, cu referire la rolul jucat de politologul Vladimir Tismăneanu, care a înţeles să influenţeze procesul democratizării ţărilor din Europa de Est şi al României, în special.

În Final Report-ul din august 1989, referitor la instabilitatea regimului Ceauşescu şi la modul în care ar putea fi grăbită şi influenţată o eventuală schimbare de regim, Vladimir Tismăneanu consemna: „La începutul anilor 1970, convins că şi-a consolidat puterea, Ceauşescu a început să dezvolte un stil de conducere personalist, ignorând şi deseori contrazicând organele de conducere colectivă. Subordonaţii au devenit din ce în ce mai îngrijoraţi de emergenţa unei dictaturi neo-staliniste,

52 Ibidem.53 Ibidem.54 Ibidem.55 National Council for Soviet and East European Research (NCSEER) a fost înfiinţat în 1977 cu sprijinul Departamentului Apărării şi al Departamentului de Stat al SUA, fiind susţinut, mai apoi, şi de către Arms Control and Disarmanent Agency. NCSEER avea menirea de a informa şi influenţa deciziile politice ale administraţiei SUA în ceea ce priveşte Europa de Est şi URSS.56 Foreign Policy Research Institute (FPRI) a fost înfiinţat în 1955 de Robert Strausz-Hupé şi are drept misiune realizarea de studii al căror obiectiv este dezvoltarea de politici care avansează interesele naţionale ale SUA. În 1961, într-un memorandum trimis preşedintelui John F. Kennedy şi secretarului de stat Robert McNamara, senatorul american William J. Fulbright atenţiona asupra faptului că FPRI era parte a unui „mic grup de think-tankuri private care, cu ajutorul marilor corporaţii, încercau să capete o influenţă necuvenită asupra armatei americane” (Apud Mircea Platon, Cum s-a făcut de-a ajuns Ion Iliescu preşedintele României cu recomandarea lui Vladimir Tismăneanu – istorii de deşteptat copiii/ep. II, 24 iulie 2012, pe http://www.criticatac.ro/17956/cum-făcut-de-ajuns-ion-iliescu-preşedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-tismăneanu-istorii-de-deşteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45). FPRI era finanţat de Richardson Foundation, o fundaţie „caritabilă” a concernului chimic Vick. Aripa militară a FPRI ţinea seminarii de îndoctrinare în bazele militare americane, în timp ce aripa civilă îndoctrina liderii societăţii civile americane care urmau să transforme statele componente ale SUA în „colegii civile de război” („civilian war colleges”), iar populaţia să fie pregătită de rezistenţă împotriva invaziei sovietice. În mandatul preşedintelui Ronald Reagan, FPRI s-a alăturat lui National Endowment for Democracy, lui American Enterprise Institute şi altor instituţii care vor influenţa modelarea politicii externe americane în sensul „revoluţiei democratice globale” neoconservatoare.57 Ibidem.




astfel încât Ceauşescu a accelerat rotaţia cadrelor, retrogradând membri influenţi ai «grupului aparatcikilor», precum Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Ion Iliescu şi Ion Stănescu. Unii s-au sinucis în circumstanţe stranii”58. Totodată, Vladimir Tismăneanu considera că şansele lui Nicu Ceauşescu de a rezista unui atac al „aparatcikilor nemulţumiţi” sunt extrem de mici: „Un scenariu mult mai plauzibil e că va apărea un candidat din rândul securiştilor şi nomenclaturiştilor de vârf educaţi la Moscova (Ion Coman, Ion Dincă şi Constantin Olteanu)59. E, de asemenea posibil, ca şi conducerea post-Ceauşescu să fie asigurată de membrii ai cândva puternicului «grup al aparatcikilor» (care îi include pe foştii secretari CC Ion Iliescu şi Paul Niculescu-Mizil şi pe fostul premier Ilie Verdeţ)”60.

În contextul evenimentelor din spaţiul URSS, Vladimir Tismăneanu va scrie: „În această conjunctură, Moscova nu are nici un interes să apere un stalinist nereformat. Sovieticii nu vor sta pasivi să privească deteriorarea situaţiei din România şi cel mai probabil e că vor alerta elementele pro-sovietice din aparatul de partid, armata şi securitatea din România pentru a le pregăti să preia puterea. Nici Occidentul nu va fi interesat să facă vreun gest de susţinere a unei dictaturi din ce în ce mai compromise”61. La pagina 53 din raportul Tragicomedy of Romanian Communism 1989, Vladimir Tismăneanu va scrie: „Oamenii care au atins un anumit nivel de popularitate în rândul membrilor de partid (Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil)62 au fost treptat marginalizaţi”63.

Referindu-se la viitorul președinte Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu scria la pagina 50 din Final Report 1989: „Unul dintre candidaţii cu cele mai mari şanse de a-i succede lui Ceauşescu e Ion Iliescu, cândva protejatul preşedintelui şi, probabil, preferatul aparatului de partid. Educat la Moscova la începutul anilor ’50, unde ni se spune că l-ar fi întâlnit pe Gorbaciov, Iliescu aparţine unei generaţii mai tinere de comunişti, reformatori. În 1971, Iliescu – pe atunci un tânăr secretar de partid însărcinat cu probleme ideologice – şi-a pierdut locul în Secretariat din cauză că s-a opus mini-revoluţiei culturale. Aşa-zisele lui păcate, «intelectualism» şi «liberalism» pot fi cu mult succes invocate într-o confruntare cu Ceauşescu şi susţinătorii lui. În timpul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, lui Iliescu i s-a cerut să părăsească Bucureştiul pentru o săptămână pentru a nu se întâlni cu potenţialul său protector sovietic. Mai târziu, într-un articol foarte neobişnuit, publicat în principala revistă literară din România în septembrie 1987, Iliescu a susţinut «dezvoltarea formelor eficiente de control asupra puterii şi factorilor de decizie». Scris într-un stil gorbaciovist, eseul lui Iliescu se referă la aceste structuri de putere ca la ceva intrinsec conservator, interesat în menţinerea status quo-ului şi deci ca la o sursă majoră de alienare socială”64.

În pofida celor afirmate după 22 decembrie 1989 de către Ion Iliescu privind imposibilitatea întâlnirii cu Mihail S. Gorbaciov în perioada studenției sale în URSS, și implicit a unei prietenii, legenda unei astfel de relații a fost întărită în cercurile diplomatice și de intelligence occidentale și de această caracterizare din paginile Final Report-ul lui Vladimir Tismăneanu din august 1989. Încercările istoricului francez Catherine Durandin de a înţelege modul în care CIA a acţionat în spaţiul românesc, în ultimii ani ai Războiului Rece, s-au dovedit a fi infructuoase. Robert Baer, fost agent CIA aflat în post la Paris în perioada 1988 – 1991, chestionat, în iunie 2002, despre operaţiunile CIA în România socialistă, a refuzat să vorbească.

58 Ibidem.59 Dintre cei nominalizați, niciunul nu avea studii militare absolvite în URSS.60 Apud http://www.criticatac.ro/17956/cum-fcut-de-ajuns-ion-iliescu-preedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-tismneanu-istorii-de-deteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45).61 Ibidem.62 La pagina 9 din Final Report 1989, Vladimir Tismăneanu va consemna: „Punând în practică fără ezitare linia partidului, aceşti activişti au stabilit legături personale strânse cu Ceauşescu, care i-a ajutat să urce în ierarhia de partid. Numiţi în poziţii cheie, ei au devenit un grup de presiune major după 1965. Unii dintre ei – precum Ştefan Andrei şi Cornel Pacoste – sunt încă membri ai nomenclaturii de vârf, în vreme ce alţii – precum Virgil Trofin, Cornel Burtică şi Ion Iliescu – au fost eliminaţi în anii din urmă” (Ibidem).63 Ibidem.64 Ibidem.


În documentele din perioada Războiului Rece aflate spre păstrare la National Security Archives şi la Gelman Library de la Universitatea „George Washington”, nu se află niciun document despre România. Catherine Durandin confirmă faptul că problema succesiunii lui Nicolae Ceauşescu a fost lansată pe undele Radio Europa Liberă, încă din 1986, „când unii observatori se tem de instaurarea unui comunism de familie la Bucureşti, sub oblăduirea soţiei lui Ceauşescu, Elena, şi a fiului său, Nicu”65. Istoricul francez confirmă faptul că Vladimir Tismăneanu şi Misha Glenny (de la BBC) au jucat un rol important în transmiterea ştirilor şi analizelor, la BBC, Radio Vocea Americii şi Radio Europa Liberă66, privind naşterea unei disidenţe în România socialistă. Având în vedere şi interesul diplomaţilor occidentali, aflaţi la post în Bucureşti în ultima parte a regimului Ceauşescu, pentru opiniile lui Ion Iliescu67, precum şi, foarte probabil, recomandările făcute acestuia de către Silviu Brucan în cercurile politico-diplomatice occidentale, putem înţelege de ce apariţia lui Ion Iliescu, în fruntea forţelor revoluţionare, pe 22 decembrie 1989, a fost receptată ca un succes al opoziţiei anti-Ceauşescu.

Referindu-se la o acțiune opoziționistă organizată împotriva regimului Ceaușescu, al cărei „lider” ar fi fost Ion Iliescu, colonelul (r) Filip Teodorescu va consemna: „În România nu a existat o acțiune opoziționistă organizată, cu atât mai puțin o acțiune complotistă. Susținerile generalului Nicolae Militaru și ale căpitanului de rangul I Radu Nicolae sunt exagerate. Că se întâlneau din când în când prin parcuri este adevărat. Dar să nu confundăm „politica de Cișmigiu” cu complotul. Nu cumperi armament sofisticat cu câteva mii de lei obținuți de la un modest croitor. Pe Vasile Patilineț l-am cunoscut, pot spune, destul de bine. Eram în relații apropiate. L-am întâlnit și la Ankara și în București. Nici pomeneală de intenții complotiste. Iar de murit, a murit de infarct în timp ce conducea propria mașină, un Mercedes. Când s-a izbit de un trailer, era deja mort. După cum sunt convins că și cititorul a observat, în afara povestirilor, toți componenții așa-zisului complot sunt morți, iar moartea lor este folosită în susținerea unor false merite”68. Având în vedere cele enumerate mai sus de către fostul înalt ofiţer de securitate, putem să analizăm, astfel, şi activitatea unor persoane care au declarat, după 22 decembrie 1989, că au fost implicate în diferite comploturi anti-Ceauşescu69.

65 Catherine Durandin, op. cit., p. 231.66 Pe 30 mai 1988, istoricul şi politologul Michael Shafir a inaugurat o nouă rubrică la Radio Europa Liberă intitulată „Ceauşism contra gorbaciovism”.67 Într-un raport din 2 februarie 1988, locotenentul-major Alecu Ilie consemna faptul că, în preajma sosirii în România socialistă a subsecretarului de stat John Whitehead, diplomații americani de la Bucureşti erau informați, printr-o circulară internă, că opinia lui Ion Iliescu este luată în considerare de către Departamentul de Stat (A se vedea: Dosarul Brucan…, p. 287).68 Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, Bucure;ti, 1992, p. 273.69 În volumul intitulat Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, 440 p.), prof. univ. dr. Adrian Pop reia (a se vedea p. 311) teoriile publicistului Alex Mihai Stoenescu privind implicarea serviciilor secrete de informaţii ale SUA şi URSS în coagularea unor grupuri de studenţi şi tineri „interesaţi în derularea unor acţiuni împotriva regimului ceauşist”. Istoricul şi politologul Adrian Pop mai susţine, în acelaşi volum, că „noua structură de putere (CFSN – n. n.), creată pe ruinele regimului ceauşist, a preluat denumirea grupării «fabricate» în laboratoarele GRU, în urma înţelegerilor la nivel înalt sovieto-franceze, şi care, în momentul declanşării revoluţiei, era deja promovată, sub forma răspândirii de manifeste şi a semnării unor apeluri difuzate de posturile de radio occidentale” (Ibidem, p. 351).




Hăituirea opozanţilor regimului Ceauşescu

În contextul desfăşurării de către DSS a unei vaste operaţiuni de supraveghere şi influenţare70 a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziţionistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înţeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forţe capabile să izoleze cuplul Ceauşescu pentru a înlesni o «revoluţie de catifea»”71. Confruntat cu un val de acuzaţii privind „teoria complotului”, de sorginte moscovită, care ar fi stat la baza declanşării Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Ion Iliescu, al cărui nume a fost scandat pe străzile Timişoarei pe 20 decembrie 1989, declară că ar fi fost mândru dacă ar fi putut „provoca evenimentele de la Timişoara sau pe cele de la Bucureşti, dar, se subînţelege, nu este cazul”72. Referindu-se la această imposibilitate de coagulare a unei opoziţii politice împotriva regimului Ceauşescu, jurnalistul Nestor Rateş, directorul Departamentului pentru România de la Radio Europa Liberă, va consemna faptul că „mizeria cumplită a vieţii de zi cu zi, care consuma, practic, întreaga energie, imaginaţie şi inventivitate în lupta pentru supravieţuirea fizică a făcut mari servicii scopurilor regimului, lăsând oamenilor prea puţin timp şi vlagă pentru activismul social şi politic şi chiar mai puţin încă pentru preocupări spirituale”73.

Într-o astfel de situaţie, „Scrisoarea celor șase” devenea unul dintre cele mai spectaculoase şi provocatoare gesturi de sfidare a regimului Ceauşescu. O primă formă a „Scrisorii celor șase” a fost văzută de către Mircea Răceanu pe 30 ianuarie 1989, în casa tatălui său, împreună cu observaţiile făcute de către Grigore Răceanu asupra textului. „În concepţia autorilor acelui mesaj de protest, potrivit celor explicate de tata, toate acţiunile grupului nu vizau abandonarea sistemului comunist, ceea ce era uşor de înţeles având în vedere că aveam de-a face cu vechi cadre de partid ataşaţi ideologiei comuniste, ci doar cu reformarea acestuia, concomitent cu înlăturarea de la putere a clanului ceauşist, în spiritul reformelor iniţiate de Gorbaciov în URSS”74, mărturiseşte Mircea Răceanu. În ancheta de la Securitate, fostul diplomat Mircea Răceanu nu a suflat un cuvânt despre pregătirile care se făceau pentru redactarea „Scrisorii celor șase”75. În contextul arestării lui Mircea Răceanu, Gheorghe Apostol s-a întâlnit cu Grigore Răceanu şi au decis, de teama Securităţii, să distrugă toate materialele legate de „Scrisoarea celor șase”, urmând ca finalizarea şi difuzarea ei să se facă în mai 1989. „Aflându-se sub presiunea evenimentelor,

70 În conformitate cu prevederile art. 2, alin. b şi art. 27 din Instrucţiunile Nr. D – 00190/1987 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informative-operative a organelor de Securitate, respectiv realizarea conceptului de muncă preventivă: a) influenţarea pozitivă; b) atenţionarea; c) avertizarea; d) punerea în dezbaterea publică; e) destrămarea anturajelor; f) neacordarea ori retragerea avizului de securitate; g) aplicarea de amenzi contravenţionale, întreruperea şederii în ţară sau declararea ca persoană indezirabilă a străinilor şi h) începerea urmăririi penale sau alte măsuri legale.71 Ion Iliescu, Revoluţie şi Reformă, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 1993, p. 27.72 Ibidem.73 Nestor Rateş, România: Revoluţia încâlcită, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 30.74 Mircea Răceanu, op. cit., p. 52.75 Pe 5 februarie 1990, cotidianul Adevărul a publicat cu titlul Respect pentru adevăr o scrisoare deschisă adresată redacţiei, la 29 ianuarie 1990, de către Grigore Răceanu prin care afirmaţiile lui Silviu Brucan privind originea ideii şi a modului de redactare al „Scrisorii celor șase” erau considerate ca fiind „lipsite de principialitate şi bun simţ” (Ibidem, p. 198). Silviu Brucan a încercat din poziţia sa de vicepreşedinte al CFSN să oprească publicarea scrisorii, însă nu a reuşit. Într-un interviu din 4 ianuarie 1990, acordat posturilor de radio şi televiziune, Silviu Brucan îl acuzase pe Gheorghe Apostol de faptul că i-ar fi „trădat” Securităţii pe ceilalţi semnatari ai „Scrisorii celor șase”. Silviu Brucan va continua denigrarea lui Grigore Răceanu şi pe 19 mai 1998 va declara într-un interviu acordat TVR că prezenţa lui Grigore Răceanu printre semnatarii „Scrisorii celor șase” se datora nemulţumirii că nu a fost primit în audienţă de către Nicolae Ceauşescu după arestarea fiului, Mircea Răceanu. Pe 9 octombrie 1990, cotidianul The New York Times a publicat un articol al jurnalistului David Binder intitulat Un diplomat român forţat să plece în exil în SUA, în care era prezentată „contribuţia” lui Silviu Brucan la plecarea definitivă din ţară a lui Mircea Răceanu. Silviu Brucan a oferit un „drept la replică” în care afirma că datorită trădării lui Mircea Răceanu a fost arestat şi anchetat de ofiţerii DSS-ului, însă conducerea The New York Times a refuzat să-l publice pentru faptul că „Silviu Brucan nu a putut să explice – nici atunci şi nici ulterior – de ce a fost arestat abia după difuzarea la posturile străine de radio a «Scrisorii celor șase», ca şi ceilalţi semnatari” (Ibidem, p. 199) în condiţiile în care Mircea Răceanu era arestat încă din 31 ianuarie 1989.


Gheorghe Apostol, după ce a strâns părerile celorlalţi, le-a comunicat lui Silviu Brucan, care a dat forma finală a scrisorii şi a acţionat pentru difuzarea ei”76, va mărturisi Grigore Răceanu. În ancheta Securităţii din 22 martie 1989, Silviu Brucan va recunoaşte că textul final al „Scrisorii celor șase” a fost analizat şi convenit cu Gheorghe Apostol77, pe 26 februarie 1989, într-o întâlnire din Parcul Herestrău, urmând ca el să se ocupe de finalizarea textului şi difuzarea lui în străinătate78 şi la CC al PCR.

„Scrisoarea celor șase”79 a fost difuzată în premieră de către către BBC World Service și, mai apoi, de către Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă în cursul zilei de 11 martie 1989. Pe 10 martie 1989, jurnalistul Misha Glenny de la BBC a sunat la București și a avut două convorbiri telefonice cu Silviu Brucan, prima la ora 20.47 și, mai apoi, la ora 20.52, întrerupte de către specialiștii DSS-ului. Silviu Brucan a confirmat faptul că el este unul dintre autorii „Scrisorii celor șase” și a solicitat ștergerea Norvegiei din textul inițial, deoarece diplomații acesteia reveniseră la posturile din București. „Pentru noi a fost un mic triumf. Ne-am bucurat că am fost primii care am difuzat-o. Scrisoarea a sosit printr-un curier, la poartă, după ora 4 p. m. Am pregătit imediat un rezumat al ei. Rămânea problema confirmării autorilor și telefonul lui Misha Glenny a avut acest scop precis”80, mărturisea Christian Mititelu, directorul Secției române a BBC.

Referindu-se la importanța și semnificația „Scrisorii celor șase” în contextul evoluțiilor din spațiul Europei Răsăritene, Vladimir Tismăneanu va scrie la pagina 40 din Final Report 1989: „Documentul reprezintă atât o condamnare severă a politicilor dezastruoase ale lui Ceauşescu, cât şi o platformă politică alternativă. Stimulaţi fără îndoială de politica de glasnosti a lui Gorbaciov, semnatarii îl acuzau pe Ceauşescu de a fi discreditat imaginea socialismului. Evitând remarcile inutil de ofensatoare referitoare la cultul personalităţii şi la monopolizarea puterii politice de clanul prezidenţial, ei cereau stabilirea unui stat socialist de drept bazat pe stricta observare a prevederilor constituţionale. Cei şase considerau campania de sistematizare [a satelor – n. n.] drept o insultă la adresa tuturor cetăţenilor români şi deplângeau alarmanta izolare a ţării lor atât în Est cât şi în Vest. Semnificativ, scrisoarea nu pomenea nimic despre chestiunile legate de luptele din interiorul partidului şi se concentra pe

76 Dosarul Brucan…, p. 98.77 Referindu-se la marginalizarea lui Gheorghe Apostol, după 22 decembrie 1989, istoricul Ioan Scurtu consemnează: „Considerându-se, şi fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, el s-a considerat îndreptăţit să se implice în trasarea liniilor de evoluţie a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea ţării, dar nu a fost primit în sala în care aveau loc discuţiile privind constituirea FSN. Apoi a încercat să-şi exprime la TV adeziunea la revoluţie, dar nici aici nu a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul PCR care «semnase» Scrisoarea celor şase, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînţeles. O analiză mai atentă a situaţiei din 22 decembrie şi din zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat «cuvânt de ordine» ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în iniţiatorul şi autorul Scrisorii celor şase. În plus, a urmărit ca fostul prim-secretar al CC al PMR să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost «mâna dreaptă» a lui Iosif Chişinevschi şi promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, «lupta de clasă se ascute», iar duşmanii trebuiau lichidaţi; pe această bază, mulţi adversari ai regimului au fost arestaţi, găsindu-şi sfârşitul în închisori. Din ideolog bolşevic, Brucan a devenit promotorul democraţiei de tip occidental, iar trecutul său era ocultat. La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-şi expună punctele de vedere într-o carte apărută în regie proprie” (Apud Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol: De la prim-secretar al CC al PMR, la derbedeu politic, 22 decembrie 2011, pe http://www.ioanscurtu.ro/cazul-gheorghe-apostol-de-la-prim-secretar-al-c-c-al-p-m-r-la-derbedeu-politic/, accesat pe 21.07.2014, ora 20.40).78 Un exemplar al „Scrisorii celor șase” a fost trimis lui Urmă Viorel, corespondent la Viena al Agenţiei Associated Press, iar un alt exemplar a fost trimis pe adresa de acasă a unui reporter BBC, pe 27 februarie 1989. Pe 6 martie 1989, diplomatul american Michael Parmly a primit un alt exemplar, iar în dimineaţa zilei de 11 martie 1989, ambasadorul Olandei a intrat şi el în posesia unui exemplar oferit de către Silviu Brucan, care a recompus textul „Scrisorii celor șase”. 79 Liderii DSS-ului au negat, după 22 decembrie 1989, importanţa gestului celor şase veterani ai PCR. Generalul-colonel (r) Iulian Vlad, ultimul şef al DSS, va afirma pe 19 octombrie 1993, în faţa Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, că Securitatea „a cunoscut” textul „Scrisorii” cu „mult timp înainte” de lansarea oficială a ei, precum şi faptul că veteranul Grigore Răceanu „nici nu a ştiut despre ce este vorba, apoi s-a dumirit şi a regretat”, iar Constantin Pârvulescu se afla într-o „stare de semisenilitate”.80 Dosarul Brucan…, p. 101.




a cere respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Nu putem să uităm, totuşi, că trimiţând o asemenea scrisoare peste hotare cei şase veterani au încălcat crucialul tabu leninist conform căruia problemele partidului trebuie discutate doar în interiorul partidului, dar oricum în România nu există o viaţă de partid. Se pare că autorii au ales din disperare această soluţie periculoasă. Grupul a ajuns la concluzia că mofturile şi capriciile lui Ceauşescu pun în pericol supravieţuirea culturală şi biologică a naţiunii române”81.

Într-o declarație din 31 martie 1990, fostul șef al DSS-ului, generalul-colonel (r) Iulian

Vlad, scrie că, deși existau informații certe privind pregătirea „Scrisorii celor șase” și transmiterea ei în străinătate, Securitatea nu a luat nicio măsură care să împiedice acțiunea. În respectiva declarație, fostul șef al DSS-ului susține că a tergiversat aplicarea ordinului de reținere a celor șase vechi activiști de partid, invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că sufereau de afecțiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile. Și, totuși, semnatarii „Scrisorii celor șase” vor fi trecuți printr-o anchetă extrem de dură a Securității a cărei miză era, dincolo de confirmarea datelor care atestau legături de natură informativă ale celor șase cu servicii de informații străine, determinarea semnatarilor „Scrisorii” de a se dezice de ea. Într-o conversație cu soția sa, din seara de 2 aprilie 1989, Silviu Brucan va mărturisi, cu referire la duritatea anchetei DSS-ului, că „este pe cale să înceapă să înțeleagă «de ce și cum unii oameni sfârșesc prin a renunța la toate»”82. Pe 11 martie 1989, Silviu Brucan a fost arestat de către ofițerii DSS-ului și dus la sediul Direcției a VI-a Cercetări Penale (UM 0638) din Calea Rahovei. „Erau atât de furioși, încât nici nu puteau vorbi limpede și strigau tot timpul «trădător», «agent american», «spion imperialist». «Un vierme ca tine merită să fie împușcat», a țipat unul dintre ei. O asemenea violență verbală m-a făcut să cred, o clipă, că mă vor ucide”83, mărturisea Silviu Brucan după 22 decembrie 1989.

Înfricoșat, umilit, terorizat, hăituit și fără speranță pentru ziua de mâine, ca urmare a anchetei ofițerilor DSS, Silviu Brucan va deveni un dușman de moarte al conducerii DSS și al instituției în ansamblu. Din această perspectivă, putem înțelege faptul că, pe 31 decembrie 1989, Silviu Brucan va propune desfințarea Securității ca instituție și arestarea, într-un mod umilitor, a șefilor DSS în a căror mână fusese câteva luni de zile. Pe 13 martie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință specială a CPEx al CC al PCR84 în care a fost prezentată situaţia lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activități de spionaj în favoarea SUA, și a făcut, totodată, referire la „câţiva vechi clienţi”85, la niște „derbedei politici, declasaţi şi moral şi politic, faţă de care partidul a luat o serie de măsuri”86. Membrii CPEx al CC al PCR au luat act de „trădarea” vechilor activiști de partid și au fost de acord cu cele exprimate de către secretarul general al PCR.

81 Apud http://www.criticatac.ro/17956/cum-fcut-de-ajuns-ion-iliescu-preedintele-romaniei-cu-recomandarea-lui-vladimir-tismneanu-istorii-de-deteptat-copiii-ii/ (accesat pe 15.07.2014, ora 01.45).82 Dosarul Brucan…, p. 547.83 Ibidem, p. 105 – 106.84 La ședinţă au participat: Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Ibănescu Neculai, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion. Au fost invitați la această ședință: Barbu Petrescu, Vasile Bărbulescu, Silviu Curticeanu, Ion Sârbu şi Eugen Florescu.85 Ioan Scurtu, Cazul Gheorghe Apostol...86 Ibidem.


Silviu Brucan a fost anchetat între 11 martie și 7 mai 1989, suportând 51 de interogatorii ale ofițerilor Direcției a VI-a Cercetări Penale. „Când nu mai puteam, mă trânteam pe jos pe covor ca să adorm și atunci aduceau un pat de campanie și-mi acordau 2 - 3 ore de somn, după care o luau de la început. După trei zile au schimbat macazul: mă aduceau acasă la 2 – 3 noaptea și veneau pe la 6 dimineața să mă ia cu Dacia. Duminica, e drept, mă lăsau până la 9 – 10 dimineața”87, scria Silviu Brucan într-un articol din cotidianul Adevărul, din 25 iunie 1991, intitulat „Cine și de ce nu vrea «să-l supere pe generalul Vlad»”. În timpul acestor interogatorii, DSS-ul a obținut și o serie de informații valoroase privind politica SUA și a țărilor membre ale CEE față de România socialistă. „Din discuțiile purtate (de către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk și consilierul politic Michael Parmly a reținut că actuala campanie inițiată împotriva R. S. România de guvernele statelor membre ale NATO a fost concepută în cadrul unei ședințe a ambasadorilor acestora la București, care ar fi avut loc la misiunea diplomatică americană”88, raportau ofițerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către șeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomații americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franța89 urma să dețină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte țări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influență asupra Bucureștiului, datorită renunțării la clauză, în timp ce Franța și celelalte țări vest-europene (prin) relațiile economice ce le au cu țara noastră (România – n. n.) dispun de posibilități mult mai mari în acest sens”90.

87 Dosarul Brucan…, p. 108.88 Ibidem, p. 544 – 545.89 Franţa lui François Mitterrand avea de plătit nişte poliţe regimului de la Bucureşti şi, implicit, lui Nicolae Ceauşescu personal. În contextul desfăşurării „Afacerii Tănase – Haiducu” (20 mai – 31 august 1982), preşedintele François Mitterrand a fost informat de şefii DST despre faptul că Charles Hernu, ministru al Apărării între 1981 şi 1985, ar fi agent KGB. Informaţia provenea de la maiorul Matei Pavel Haiducu din CIE, care lucra şi pentru DST-ul francez. În dosarul lui Charles Hernu din arhiva CIE se menţiona faptul că acesta fusese recrutat în 1962, când ocupa funcţii în ministerul francez al Afacerilor Economice, şi furnizase informaţii de interes operaţional în domeniul politico-economic. Legătura cu Charles Hernu (alias Dinu) s-a întrerupt în aprilie 1963 la cererea KGB. La începutul anului 1982, maiorul Matei Pavel Haiducu, „ilegal” al CIE în Franţa, va primi din partea generalului-locotenent Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, o misiune deosebit de „onorantă”: asasinarea lui Virgil Tănase şi a lui Paul Goma. Virgil Tănase tocmai publicase, în revista pariziană Actuel, un articol extrem de acid despre regimul Ceauşescu şi cultul personalităţii, intitulat „Majestatea Sa Ceauşescu întâiul, Rege Comunist”. DST-ul va fi informat imediat de către Matei Pavel Haiducu despre dublul asasinat pe care ar trebui să-l comită la Paris şi urmează ceea ce istoria politică, dar şi a spionajului, va consemna ca fiind „Afacerea Tănase – Haiducu” (A se vedea: Liviu Tofan, A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 295 p.). Ofiţerul CIE Matei Pavel Haiducu le-a dezvăluit francezilor, pe lângă misiunea de a-i lichida pe Paul Goma şi Virgil Tănase, şi informaţia că Charles Hernu fusese recrutat de CIE şi predat KGB. Într-o declaraţie făcută în toamna lui 1996, Matei Pavel Haiducu va susţine că el a fost cel care a primit misiunea de a se apropia, din nou, de Charles Hernu şi de a-l reactiva, însă v-a informa DST-ul despre acest lucru atunci când a trecut de partea Franţei. În octombrie 1996, un articol apărut în săptămânalul L’Express va declanşa în Franţa un veritabil scandal naţional prin afirmaţia că Charles Hernu, fost Ministru al Apărării (1981 – 1985) a fost agent KGB. L’Express va dezvălui faptul că, încă din noiembrie 1992, un dosar de 88 de pagini a ajuns pe biroul preşedintelui Mitterrand, cu probe, în sensul că bunul său prieten Charles Hernu, numit de el Ministru al Apărării în 1981, fusese agent KGB cu numele de cod „André”, cu certitudine până în anul 1963, dar probabil că şi după aceea. François Mitterrand va declara dosarul „Hernu” ca fiind secret de stat (secret défense), astfel încât urma să fie îngropat pe vecie. Cele 88 de pagini proveneau de la şeful Serviciului de Informaţii Externe, fostul Centru de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, generalul Mihai Caraman. În contextul intensificării atitudinii publice ostile a preşedintelui François Mitterrand ca urmare a „Afacerii Tănase – Haiducu”, CIE redactează, pe 6 septembrie 1982, un script pentru „reluarea contactului cu André” care urma să fie realizat de către agentul care îl recrutase în 1962. DST-ul va observa o întâlnire între „oamenii lui Hernu” şi rezidentul CIE de la Ambasada României din Paris. Preşedintele François Mitterrand îşi va modifica discursul, însă nu va uita. „Poporul francez şi poporul român au legături solide. Sunt dator să le menţin”, va declara preşedintele François Mitterrand pe 26 noiembrie 1982. În iulie 1982, François Mitterrand vizitase Budapesta care îl sprijinise cu circa două – trei milioane de dolari în campania electorală din 1981, în timp ce Nicolae Ceauşescu îi oferise numai 62.000 de dolari. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege declaraţiile din 21 decembrie 1989 ale lui François Mitterrand: „Cum poate fi suportată dictatura exercitată în această ţară? (...) Un regim de putere personală, familială, care nu are nici un motiv onest de a exista...” (Ibidem, p. 138). Preşedintele François Mitterrand nu va mai avea nicio convorbire cu Nicolae Ceauşescu, ca urmare a celor petrecute în 1982, până la dispariţia fizică preşedintelui român. În 1984, preşedintelui francez i se va înmâna un mesaj, din partea preşedintelui român, în care se făcea referire la relaţiile bilaterale şi la problemele securităţii europene. Mesajul i-a fost înmânat de către Manea Mănescu, vicepreşedintele Consiliului de Stat al RSR.90 Dosarul Brucan…, p. 544 – 545.




În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA faţă de România, că diplomaţii americani „apreciază că, în momentul de faţă în România nu există forţe politice care să determine o schimbare şi tocmai de aceea doresc o stabilizare a relaţiilor româno-americane”91, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca şi până acum, să contacteze şi să încurajeze pe disidenţi şi opozanţi şi chiar să condiţioneze anumite vizite sau înţelegeri de modul în care sunt rezolvate aşa-zisele probleme ale drepturilor omului”92 în România. Ofiţerii-anchetatori ai DSS vor raporta: „Menţionează (Silviu Brucan – n. n.) că, în prezent, nu se poate vorbi despre o concepţie clară a Departamentului de Stat cu privire la obiectivele politice şi economice urmărite în România, din moment ce actuala administraţie americană procedează la o revizuire generală a laturilor politicii externe. După opinia lui Brucan Silviu, faptul că Departamentul de Stat studiază propunerea lui Henry Kissinger, denumită Ialta II, privind reîmpărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est, ilustrează confuzie şi lipsă de decizie a administraţiei”93.

În condiţiile în care Silviu Brucan era anchetat de către DSS, Corneliu Mănescu a fost chemat la CC al PCR unde va fi primit de Ion Radu şi Nicolae Constantin, din partea Colegiului Central de Partid, care i-au cerut să-şi retragă semnătura de pe „Scrisoarea celor șase”. Fostul ministru de externe va fi anchetat permanent de către ofiţerii DSS-ului, până la 22 decembrie 1989, miza fiind dezicerea de ceilalţi semnatari ai „Scrisorii celor șase” şi, implicit, de document în sine. Gheorghe Apostol va fi chemat la Colegiului Central de Partid, în perioada martie – aprilie 1989, unde se va încerca convingerea lui pentru a se dezice de semnătura de pe „Scrisoarea celor șase”. În dialogul cu jurnalistul Ion Jianu, Gheorghe Apostol vă mărturisi: „Au încercat prin toate căile să mă determine să-mi exprim regretul pentru această acţiune. O calificau ca pe o acţiune trădătoare, ca un complot împotriva conducerii ţării şi a statului. Mi-am menţinut poziţia...Voiam să-i spun direct lui Ceauşescu...De fapt, pentru asta venisem în ţară. Repet, puteam să rămân în Brazilia, ca ambasador, în continuare. Şi aceste lucruri le explicam cu claritate celor de la Colegiul de Partid, asumându-mi toată răspunderea pentru acţiunea pe care am întreprins-o. (...) N-am semnat nimic, n-am dat niciun fel de declaraţie scrisă”94. Fostul înalt demnitar al PCR va fi exclus din PCR într-o şedinţă a Biroului de partid de la sectorul 1 Bucureşti, fiind acuzat de trădare a intereselor României socialiste, ale PCR etc. Excluderea a fost confirmată de către Comitetul de partid al Municipiului Bucureşti unde s-a desfăşurat aceeaşi regie. A urmat preluarea de către Securitate pentru anchetă care se va desfăşura în perioada iulie – septembrie 1989. „O practică diabolică: te ţineau în anchetă până la somnolenţă. Aveam impresia câteodată că urma să cad de pe scaun. (...) Le-am repetat întruna: «Eu, Gheorghe Apostol, român, mi-am făcut datoria de român, de patriot. Am organizat acest grup pentru a demasca politica şi practicile lui Ceauşescu, care au dus ţara într-o situaţie dezastruoasă». Cercetările s-au încheiat, urma să fiu dat în judecată. O judecată specială pentru trădare şi condamnarea la moarte”95, mărturisea Gheorghe Apostol cu referire la ancheta DSS-ului din vara – toamna anului 1989. Va rămâne în arest la domiciliu pe strada Barbu Ştefănescu Delavrancea până pe 22 decembrie 1989.

91 Ibidem, p. 553.92 Ibidem.93 Ibidem.94 Ion Jianu, op. cit., p. 64.95 Ibidem, p. 66 – 67.


*

Pe măsură ce ancheta DSS-ului continua, având drept miză dezbinarea şi asmuţirea unuia împotriva altuia a semnatarilor „Scrisorii celor șase”, folosindu-se de vechile lor animozităţi şi resentimente, precum şi de declaraţii scrise96 sau înregistrate97, Nicolae Ceauşescu a ordonat mutarea semnatarilor „Scrisorii” la periferia Bucureştiului pe motiv că nu pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Constantin Pârvulescu fusese mutat, încă din 1979, într-un „bloc muncitoresc”, astfel încât Grigore Răceanu va fi mutat în comuna Cojocna (judeţul Cluj) unde avea o casă, iar Alexandru Bârlădeanu a fost mutat într-un apartament dintr-un „cartier popular”, unde va fi supravegheat continuu de echipele de filaj ale DSS-ului. Corneliu Mănescu a fost evacuat de către cadre ale UM 0620 (USLA) care au intrat cu forţa în locuinţă şi l-au luat pe sus pe fostul demnitar al statului român. Silviu Brucan va fi mutat în cartierul Dămăroaia pe strada Izbiceni. Oferta făcută de către Silviu Brucan autorităților de la București privind „promovarea intereselor R. S. România în raporturile cu țările occidentale”98, cu ajutorul relațiilor sale din Occident, în schimbul încetării măsurilor coercitive îndreptate împotriva lui și a familiei99, a fost respinsă. Anchetatorii DSS-ului i-au cerut să se dezică de conținutul „Scrisorii celor șase”, însă Silviu Brucan va declara, în ancheta din 6 aprilie 1989, că, totuși, „dezicerea ar fi ineficace pe plan politic și deosebit de dezonorantă pentru el”100. Diplomații occidentali aflați la post în București au încercat și, uneori, au reușit să ia legătura cu unii dintre semnatarii „Scrisorii celor șase”, precum și cu ceilalți disidenți români, în condițiile în care DSS-ul va face tot posibilul pentru a-i izola pe toţi cei care se revoltau împotriva regimului Ceauşescu.

96 Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 18 august 1989 relevă faptul că fostul înalt demnitar al PMR/PCR, Gheorghe Apostol, a solicitat, pe 31 mai 1989, clemenţă din partea CC al PCR și a Consiliului de Stat al RSR, ca urmare a difuzării „Scrisorii celor şase”. În protocolul ședinței CPEx s-a consemnat următoarea hotărâre: „Comitetul Politic Executiv a fost informat asupra conţinutului scrisorii prin care Gheorghe Apostol, vinovat de încălcarea legilor ţării şi nesocotirea obligaţiilor de cetăţean român, roagă conducerea partidului şi Consiliului de Stat să-i acorde clemenţă. În legătură cu aceasta, Comitetul Politic Executiv a hotărât să se prezinte propuneri privind măsurile ce trebuie luate în continuare, inclusiv în privinţa informării membrilor partidului asupra gravelor abateri comise de Gheorghe Apostol” (Apud Petre Opriș, Acțiunile lui Gheorghe Apostol și Dumitru Mazilu împotriva lui Nicolae Ceaușescu. 1989, în Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 3, 2010, p. 165). Totuși, documentul din 31 mai 1989 nu este semnat de Gheorghe Apostol, deşi numele său se află menţionat la sfârşitul scrisorii. Noi cercetări în arhive vor putea lămuri adevărul din jurul acestui document, deși istoricul Petre Opriș emite ipoteza că ar putea fi „de fapt, textul citit de Gheorghe Apostol, înregistrat de Securitate şi auzit de Silviu Brucan pe durata anchetării sale de către locotenent-colonelul Rădulescu” (Ibidem).97 În faţa ziaristului Ion Jianu, în cursul interviului acordat în ziua de 7 februarie 1990, la Bucureşti, Gheorghe Apostol a dezminţit categoric afirmaţiile lui Silviu Brucan care îl acuza de faptul că a trădat în timpul anchetei DSS-ului. „În sfârşit, duminică după-amiază am fost escortat în «Camera Philips», plină de aparate şi instalaţii electronice. Lt. col. Rădulescu mi-a spus: «Acum ascultă cu atenţie!» şi a pus în priză un magnetofon. Era o voce care citea tare un text. Şi am recunoscut imediat vocea lui Gheorghe Apostol. Am avut, într-adevăr, un şoc. El mă acuza ca trădător de patrie, vândut imperialiştilor americani şi declara că am scris «Scrisoarea celor 6» la ordinul CIA şi de aceea ar trebui să fiu judecat şi condamnat pentru trădare şi, în mod specific, menţiona articolele din Codul Penal care trebuiau aplicate în cazul meu – o indicaţie clară că citea un text pregătit de Securitate”, va scrie Silviu Brucan în volumul său de amintiri intitulat Generaţia irosită (p. 204).98 Dosarul Brucan…, p. 559.99 Fiica lui, Anca Brucan, fusese concediată din TVR, iar ginerele său Nicolae Mircea, arhitect la Institutul de Proiectări „Carpați”, a fost transferat la Sectorul de proiectări din Municipiul Călărași. Se intenționa mutarea întregii familii Brucan în orașul Zimnicea.100 Dosarul Brucan…, p. 559.




1989. SUCCESORII POLITICI ŞI DERIVA MENTALITĂŢILOR

Intelectualul valah este predispus la sindromul obedienţei necondiţionate faţă de puternicul clipei. Dacă peste zi liderul este răsturnat, intelectualul valah depune jurământul solemn de obedienţă deplină faţă de noul lider, stigmatizându-l pe cel plecat şi uitând hoţeşte de osanalele dedicate precedentului. Ofiţerul austriac Johann Koradin a avut dreptate când a spus pe la 1856 că „populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”. Oferim cititorilor povestea mecanismului acestui tip de ieftină şi periculoasă trădare. Partea tristă a lucrurilor vine şi din tabăra puternicilor clipei. Aceştia nu sunt deloc scârbiţi de lingăii de servici, de traseismul obedienţei lor. De aceea şi umilinţele impuse de sus au adesea trăsături groteşti, împinse dincolo de fantezia ridicolului. Mulţi

dintre intelectualii români, care l-au cântat şi adulat pe regele Carol al II-lea între 1930 şi 1940, l-au înjurat din clipa abdicării, din 5 septembrie 1940, pentru a-l adula pe noul sosit la tribuna istoriei, mareşalul Antonescu, pentru ca apoi, începând cu 23 august 1944, să treacă în gaşca noului regim, care se contura cu rapiditate. Au trecut de la extrema dreaptă la extrema stângă fără nici o jenă sau fară teamă de ridicolul posterităţii. Acest traseism al obedienţei reprezintă semnificaţia deplină a lipsei de coloană vertebrală în cultura şi politica românească. Deşi, într-o societate normală, elita intelectuala transferă modelul cultural pozitiv către elita politică, în România intelectualii au preluat comportamentul obedient şi grobian al omului politic. Dar să coborâm în istorie şi să-i vedem pe intelectualii români la treabă, cu osanalele şi reverenţele lor, servicii făcute pentru sinecuri frumoase, titluri onorifice, poziţii privilegiate în societate, pentru o vilă cu maşină la scară.

1930-1940

În anii ’30 se afirma că „nici într-o Domnie şi nici într-un veac nu s-au desăvârşit mai adânci şi mai fertile schimbări, ca în aceşti cei dintâi zece ani din ciclul Regele Carol II” (Camil Petrescu, Sensuri şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei). Regele „nostru” era scriitor şi artist, creator „de frumuseţi nepieritoare care au încetat să mai fie un simplu atribut oratoric (Ion Peretz, Carol II Regele Românilor). „Secolul Carol II”, ce se afla în „aurora întâiului deceniu”, nu a fost deloc liniştit, potenţialul „creator” de securitate al „înaltei” autorităţi regale a fost subliniat până la exagerare (Cezar Petrescu, Zece ani de domnie, „România”, an III, nr.728, 8 iunie 1940, p. 3). Într-o Europă care agoniza într-un simulacru de stabilitate, explodând adeseori în violenţă şi dictat, regele „ctitor al luminii şi fărurar de ţară nouă” rămânea în mijlocul furtunii „far luminos şi stâncă neclintită” (Perpessicius, Veacul Carol II, ”Vremea Nouă”, 8 iunie 1940, an III, nr.72, p.1). Pe bună dreptate se afirma „unde ar fi fost astăzi această Românie hărţuită de ambiţii criminale şi bîntuită de vijelii contrare, dacă nu s-ar fi întors Suveranul?” (Camil Petrescu,

– Fragment –

Dr. Adrian MAJURU



Serii şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei). Propaganda anilor 1938–1940 vedea crearea „omului nou”, ca un rezultat concret al „noii ere Carol II” şi care să poarte „pecetea personalităţii puternice, mereu active şi permanent prezente a Suveranului (Constantin Giurăscu, După zece ani, După zece ani de Domni, Ministerul Propagandei Naţionale, „România”, 8 iunie 1940, ediţie specială, an. III, nr. 728, p.7). În opinia lui Cezar Petrescu, Carol II întruchipa o dublă autoritate: aceea de Domn şi aceea de Führer. Astfel, personajul regal era singularizat în peisajul regimurilor autoritare ale Europei, cu o particularitate care îl ridica deasupra atributelor altor lideri radicali, precum Adolf Hitler şi Benito Mussolini. Tudor Arghezi încerca să prefaţeze în 1940 eternizarea personalităţii regale, însă vremurile nu au mai avut răbdare pentru împlinirea „veacului Carol

II” (Tudor Arghezi, Carol II Rege, p. 483). Regele Carol II devine un „Basarab al vremurilor noastre” (Nifon Craioveanu, Mitropolitul Olteniei, Un Basarab al vremurilor noastre, „România”, 8 iunie 1940, p. 7), era asemuit cu Pericle, August, Leon al X-lea si Ludovic al XIV-lea (Perpessicius, Veacul Carol II, “Vremea Nouă”, 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1), iar pentru cultura românească se erija într-un nou Brâncoveanu. Comparaţiile coboară în mitologic şi epic, persoana regală preluând valenţele lui Alb-Împărat, ale „Slăvitului Fiu”, nimeni altul decât „Marele Împărat al Cerului” (Nicodim, Patriarhul României, Urare Majestăţii Sale Regale la împlinirea a zece ani de domni», „România”, p. 9). Discursul propagandistic inocula mulţimii atributele noului regim politic. În România anilor 1938-1940, aceste aspecte sunt numeroase: „Noul Regim”, „România Renaşterii”, „Era Nouă”, „România Veşnică”, „Epoca de Aur” etc. „(…) Încă de acum zece ani, odată cu înălţarea în Scaunul Ţării, Regele prefaţa regimul de autoritate şi patidul unic. Acesta nu sub semnul precedentelor străine, ci reluînd firul întrerupt al unei vechi tradiţii voievodale. (…) Suveranul prefaţa un regim similar celui din Germania şi Italia. Similar dar nu adoptat. Similar dar nu rezultat dintr-o convertire de ultimă oră sub presiunea evenimentelor” (Cezar Petrescu, „România”, 18 august 1840, nr. 798, an. III, p. 1)

1940-1944

Abdicarea regelui Carol II, la 5 septembrie 1940, prefaţată de tulbura vară a anului 1940, a semnificat şi schimbarea construcţiei-mit a conducătorului. Noul lider – Ion Antonescu – începe să-şi construiască legitimarea prin distrugerea imaginii precedentului lider. Cu două zile înainte de abdicarea regelui Carol II, ziarele de mare tiraj construiesc imaginea noului lider, care urma să preia atribuţiile politice supreme. Astfel, „Noul Regim” gândit de Carol II se transformă peste noapte în „Noul Regim” al generalului Ion Antonescu: „(…) O atmosferă nouă se impune. Ea se naşte din gravitatea istorică a clipelor de azi şi din răspunderea noastră solidară faţă de viitor”. Calitatea de “salvator” al naţiunii este transferată generalului Ion Antonescu chiar de fostul oficios carlist, ziarul „România”: “(…) Cuvântul pe care îl cerea Ţara, întârziase. Omul lipsea… Şi iată, că în ceasul al 12-lea, omul s-a aflat şi cuvântul mult aşteptat a răscolit cugetele! (…) E omul care sfinţeşte locul” (Cezar Petrescu, Un neam, un om, o chemare, „România”, 07.09.1940, an III, nr. 819, p. 1). Ion Antonescu devine astfel „Conducătorul ce ne trebuia este pentru noi toţi, generalul Antonescu. Bărbatul puternic care a înfruntat eroic vijelia, gata să-şi încordeze puterile, atunci când va sosi momentul, va şti să înalţe curajul ţării, să pregătească opera de dreptate şi de mântuire. (…) Cu noua guvernare avem dorinţa că se va şterge repede, un trecut de umbră şi durere, făcând loc unei epoci de dreptate, de înălţare şi lumină”( Cezar Petrescu, Presa şi numirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului român, „România”, 7 09 1940, an III, nr. 819, p. 3).

Carol al II-lea



*

După 23 august 1944...

Cezar Petrescu, după ce a condus oficiosul carlist „România”, după 23 august 1944 devine unul dintre sprijinitorii marcanţi ai regimului comunist: „(...) Căile lungi şi înalte cer popasuri din când în când. ...Cel de-al III-lea Congres al PMR se aseamănă cu asemenea popasuri de reculegere întru galvanizarea energiilor constructive şi creatoare. ...Calea socialismului care ne-a smuls din smârcurile stătute unde patria şi poporul zăceau să putrezească până mai deunăzi!...Mergem cu toţii, cot la cot şi umăr la umăr, înainte. Drumurile sânt deschise tuturora pentru orice avânt azi. Piscul e sus, în lumină. Chiar şi noi, vechea gardă, năzuim încă a urca. Ce să mai spună tânăra gardă, crescută sub ochii partidului?” ( Cezar Petrescu, Pe calea socialismului, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 25, 16 iunie 1960, p. 1 și 4). „(...) Poporul, aceste mulţimi muncitoreşti fără număr şi fără odihnă, ne stau pildă înaintea ochilor. Făurind ţara cea nouă, sub îndrumarea PMR, au săvârşit în mai puţin de 16 ani, adevărate miracole...Un fapt este cert: scriitorii, artiştii, savanţii, profesorii şi tehnicienii mai în vârstă, de-o mai veche provenienţă şi formaţie intelectuală, şi-au dat dintru început adeziunea la regimul popular al noii Republici Populare Române....Un copil creşte şi va fi aşa cum l-ai crescut în noile discipline. Dar cărturarul cu părul alb...care a luptat ieri şi a venit spontan la lupta de astăzi a tuturor...de ce-ar fi oare abandonat să-şi macine în nimic elanul şi voinţa de a se da? Aceasta a înţeles-o PMR încă din primele cearsuri, păstrând continuitatea valorilor creatoare, între ieri si azi, între azi si mîine” (Cezar Petrescu, Trecut şi viitor, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 27, 30 iunie 1960, p. 1).

Perpessicius, de la Veacul Carol al II-lea, saluta „Congresul Uniunii Scriitorilor din RPR” căruia îi dorea „dezbaterilor lui, indiferent pe ce temă, naturală sau ideologică, să se păstreze la cel mai înalt nivel” ( Perpesscius, „Gazeta Literară”, anul III, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 5). „Aşa cum pe Homer îl revendicau şapte cetăţi elenice, pe Lenin l-au adoptat şi-l socotesc al lor toate noroadele lumii...fie-ne îngăduit să aducem, pe altarul faimei universale a lui Vladimir Ilici Lenin, drept prinos, această modestă contribuţie a noastră” (Perpesscius, Lenin şi literatura, „Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p.1 şi 2). Tudor Arghezi, pentru care regele Carol al II-lea era “un domn”, devine un exeget al noului regim: „În 40 de ani de la întemeierea lui, partidul şi-a dovedit semnificaţia întreagă, în total contrast cu ce fuseseră partidele politice de până la el. Partidul (la singular) cu înţelesul lui deosebit de sintetic, nu e un simplu cuvânt de trei silabe. Partidul este o entitate, partid substanţă, partid prestigiu, partid criteriu, partid suveranitate: suveranitate care emanăa de la popor” ( T.Arghezi, Partidul, „Scânteia”, 8 mai, 1961).

Alexandru Philippide: „În vorbirea şi în scrisul lui Lenin, ideile prindeau viaţă. ...În lumina concepţiei leniniste despre cultură, în suportul noului umanism socialist căruia el i-a dat îndrumarea şi imboldul hotărâtor, lucrează şi crează astăzi a treia parte din populaţia globului” (Alexandru Philippide, „Gazeta Literară”, anul VII, 21 aprilie 1960, p. 2). George Călinescu: „Un plan grandios mi se păreau încă acum două luni tezele raportului tovarăşului Nichita Serghievici Hruşciov ce urmează a se examina la Congresul al XXI-lea al PCUS. (...) Prin urmare căpătăm pentru întîia dată, ca intelectuali, un titlu onorabil: “lucrători” şi suntem chemaţi ca oameni ai artelor să folosim în lupta pentru socialism „gesturi înalte” (George Călinescu, Un plan grandios, „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 5, 29 ianuarie 1959, p. 1). Ion Marin Sadoveanu: „(...) Axându-ne pe problemele esenţiale ale politicii lagărului socialist, lagăr al păcii, al progresului şi al binelui omenirii, coordonatele politicii noastre externe, aşa cum reies din raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej, fixează prezenţa hotărâtă a RPR în lupta care până la sfârşit va fi biruitoare, pregătind un viitor luminos omenirii întregi” (Ion Marin Sadoveanu, Pe linia coexistenţei paşnice, „Gazeta Literară”, anul VII, nr. 38, 15 septembrie 1960, p. 1).


DUPĂ 25 DE ANI

După primele momente ale manifestărilor stradale din 15, din după-amiaza și seara zilei de 16 decembrie, Puterea a perceput situația din Timișoara într-un mod, realitatea fiind alta. Se poate identifica o inconsecvență de-a dreptul derutantă în replicile ei față de situația din oraș. Dictatorul a lansat ideea intervenției serviciilor secrete străine, forțele de represiune au arestat, însă, peste opt sute de… timișoreni!

Dacă vinovați de ieșirea în stradă a locuitorilor urbei ar fi fost agenții CIA, KGB, MOSSAD, de ce nu a fost identificat printre arestați nici un străin? Mai mult de-atît, din moment ce se stabilea că întemnițatul

era cetățean român, locuitor al urbei, de ce nu i s-a dat drumul nici unei persoane reținute?! Comportamentul forțelor de represiune pune în evidență ideea, obsesia organelor politice locale

împărtășită de altfel, prompt, de liderii militari. Dictatorul avea nevoie de un vinovat și, cum nu l-au găsit, au încercat să-l… confecționeze! Vinovatul trebuia să fie un grup, poate chiar un partid. Ilegal, firește. Format, însă, conform modului lor de a judeca, din îndeajuns de mulți membri, deoarece o mobilizare atât de amplă nu și-o puteau explica în alt mod.

Ce i-a împiedicat pe oamenii Puterii să ajungă la adevăr? Necunoașterea psihologiei mulțimii pe de o parte, suficența comunistă pe de alta. Că n-a existat un grup, un partid, care să fi organizat mișcările, revoluția din Timișoara, poate fi dedus din faptul că, cel puțin până în prezent și cu totul exclus în viitor, nu a pretins nimeni acest statut!

Atunci?... Atunci se cade să luăm lucrurile așa cum au fost, nu cum a încercat să le prezinte Puterea! Sintagma adecvată, impusă de realitatea acelor momente, este lideri de moment. Timișorenii au ieșit pe


– Fragment –

TIMIȘOARA, DECEMBRIE 1989

Titus Suciu Vasile Bogdan



străzi datorită precarei stări materiale, din solidaritate pentru un concitadin persecutat, deoarece cunoșteau situația din celelalte țări socialiste și și-au spus e momentul… Sigur, e adevărat că pentru a întreprinde ceva mulțimii îi e necesar un lider, dar tot atât de adevărat este că mulțimea are capacitatea de a-și găsi liderul în ea însăși.

Primii lideri, din păcate neidentificați, au fost timișorenii care au lansat primele lozinci revendicative. Statutul lor a fost efemer, de doar câteva momente. Acelea în care au lansat sloganul, în care acesta s-a scandat de cei din jur. Au fost, însă, și lideri de mai largă respirație, Ion Monoran, Zăgănescu Daniel și Sorin Oprea.

ION MONORAN

Ion Monoran, fiul Mariei Suciu și al lui Alexandru Monoran, s-a născut la data de 18 ianuarie 1953 în comuna Ciacova, județul Timiș.

Mai târziu va fi cunoscut ca un poet frondeur, vulcanic, tumultos, inconformismul său fiind, însă, structural, libertatea civică – vocație. În 1971 – ultima clasă de liceu – este exmatriculat, totodată exclus din UTC, deoarece e prins la graniță în încercarea de a ajunge în Vest. Nu voise să facă rău nimănui, dorise – și crezuse că avea acest drept – să vadă lumea, să călătorească, să scrie poezie ca un om liber. Nu e condamnat, se angajează ca muncitor în Timișoara. În schimbul acestor idealuri, regimul comunist îi oferă un stagiu militar în… construcții!

Înzestrarea nativă îl apropie, după care în scurt timp se impune ca personalitate puternică, în cenaclurile Pavel Dan al Casei de Cultură al studenților din Timișoara, și Lumina, de la întreprinderea Electrobanat; debutează cu poezie în revista Forum studențesc în anul 1976; își încheie studiile liceale – liceul de filologie-istorie din Timișoara – la seral în 1978; are lecturi de succes în prezența unor redactori ai revistei Amfiteatru – Dinu Flămând, Mihai Tatulici, M.N. Rusu… –, care, de altfel, îi acordă după aceea o pagină întreagă de poezie în revistă; comentatorii fenomenului literar de atunci îl plasează printre cei mai importanți poeți ai generației ’80 Magdalena Ghica, Domnița Petri, Patrel Berceanu; scrie elogios despre poeziile sale cunoscutul critic Marcel Pop Corniș; în 1984 Florenţa Albu îl anunţă că va apărea cu câteva poezii într-un caiet al debutanţilor la Editura Albatros, totodată îi solicită colaborarea la revista Viaţa românească; în 1990 este membru fondator al ziarului Timișoara și al Societății Timișoara; în 1993, după atâtea amânări, deschide, își consultă dosarul și, din creațiile scrise în perioada 1975-1989, selectează cu scrupulozitate caracteristică un număr de poezii, finalizează un volum, îi dă titlul Locus Periucundus, stabilește cu editorul să se întîlnească pentru ultimele detalii în vederea publicării cărții.

Întâlnirea nu a mai avut loc, Ion Monoran se stingea cu doar câteva ore înainte de a se vedea cu editorul!

Înainte de Decembrie 1989

Fire rebelă nu recalcitrantă, impetuoasă nu violentă, altruistă nu egoistă, Ion Monoran a intrat în conflict cu ideologia comunistă încă din perioada liceală. Prin anul 1971, când Ceaușescu a declanșat în țară revoluția culturală, modalitate – de sorginte chineză – prin care dictatorul, în viziunea viitorului poet, extindea la nivel național ceea ce fusese cîndva… experimentul Pitești din anii 1949-1952.

Prea vulcanic pentru ca prin cuvinte să-și îngenuncheze ideile, aspirațiile, viziunile, în penultima clasă de liceu e exmatriculat din toate şcolile din ţară, încorporat într-o unitate militară disciplinară unde norma zilnică era fie 5 metri cubi de pămînt săpat, fie descărcarea a 40 tone de materiale din vagoane, fie prestarea altor munci grele, epuizante, împreună cu un grup de pușcăriași, în oricare din cele trei situați în

Ion Monoran


fiecare seară, la raport, fiind recompensați cu sintagma… sunteți pleava societății comuniste!

Dincolo de umilirile suportate în perioada stagiului militar, grija statului comunist pentru tineretul, viitorul țării, s-a concretizat în împiedecarea publicării unui prim volum de poezie. Ion Monoran câștigă concursuri de debut la mai multe edituri dar, datorită… trecutului său neconform cu preceptele comuniste, manuscrisele rămân în sertarele redactorilor, nu devin cărți.

16 Decembrie

În seara zilei de 16 decembrie 1989, Ion Monoran, însoțit de un grup de prieteni printre care și Daniel Zăgănescu, ajunge în Piaţa Maria între orele 18.30 și 19.00. Până atunci stătuseră în jurul unei mese, la restaurantul Cina, cu câte o sticlă de bere în față. Știau toți, de ici, de colo, ce se petrecuse vineri seara în zona Piața Maria și, având în vedere tulburătoarele răsturnări de situații din RDG și RSC, prezentate de televiziunea iugoslavă, post ce putea fi receptat în Timișoara, își exprimau opiniile, și le confruntau, încercau să anticipeze cum vor reacționa românii, ce se va întâmpla în România ținând cont de contextul european creat. Nu prea cădeau de acord. Unii erau convinși că regimul comunist avea să fie înlăturat ca în celelalte țări socialiste europene, alții, făcînd referire la lipsa unor opozanți de talia lui Václav Havel, Lech Walesa… la care adăugau și draconicul aparat securistic autohton, aveau îndoieli pe care nu ezitau să le prezinte, să le susțină prin fel și fel de argumente.

Ion Monoran făcea parte din prima tabără. Simțea, era sigur, se dădea peste cap să-și convingă prietenii că și românii vor ieși pe străzi, că își vor cere drepturile, că nu vor da înapoi, că îl vor înlătura pe dictator, că vor obține ceea ce-și doreau de ani și ani.

Discuția lor nu s-a încheiat la restaurantul Cina, a fost încheiată de Istorie, peste cîteva zile.

Dacă s-ar fi găsit în vreun local mai îndepărtat de centru, nu e exclus să fi băut încă un rînd, poate mai multe de beri, după care să plece acasă. Însă fiind la aproximativ cinci sute de metri de Piața Maria, subiectul pus în discuție referindu-se chiar la ce se întâmplase acolo în seara precedentă, au părăsit restaurantul și s-au îndreptat spre locul cel mai fierbinte al orașului.

Când au ajuns în zonă, au fost destul de dezamăgiți. Au dat de aproximativ 250 de persoane. Prea puțini pentru ce se așteptaseră să găsească, îndeajuns de




mulți ca să aibă de la ce porni! Iar a porni însemna stare și masă critică. Adică entuziasm și număr de persoane. Găsiseră niște oameni liniștiți, tăcuți, persoane ce păreau destul de decise să nu părăsească locul cu una, două, din păcate destul de puține. Aveau această impresie fiecare din grupul lor, Ion Monoran a fost primul care a încercat să schimbe situația. A încercat pentru că de la ceea ce se petrecea acolo s-ar fi putut ajunge la… ceva, după cum nu era deloc ca… ocazia să se rateze. Așa că, fără să se consulte cu prietenii săi, a intrat printre oameni spunîndu-le… trebuie să facem ceva, oameni buni, trebuie să facem, ca să nu avem soarta celor din Brașov. Și pentru că gestul e mai convingător decât cuvântul, a început să lanseze lozinci…Libertate!... Români veniți cu noi!... i-a îndemnat, au cântat Hora Unirii.

Inițiativele au dat rod, lumea a început să prindă curaj, oamenii se manifestau cu tot mai multă dezinvoltură. Altfel spus, de-acum stăteau bine cu starea, ceea ce trebuia asigurată era masa critică. Ideea a fost tot a lui Monoran, care le-a zis celor din jur… primul lucru pe care trebuie să-l facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cît mai mulţi, iar apoi să mergem la Comitetul Judeţean de Partid!

Cuvintele au fost auzite și de timișorenii de bună credință, dar și de niște inși în misiune, care i-au cerut să se legitimeze, unul dintre ei adresându-i printre dinți cuvintele… lasă, că ai să vezi tu unde o să mergi, pletosule.

După ce l-au legitimat, Ion Monoran a spus… poate o să merg unde ziceți, dar până atunci voi opri tramvaiele! Și a făcut câţiva paşi şi a oprit primul tramvai ce venea dinspre Gara de Nord.

Vatmanul, un tânăr între 25-30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, s-a speriat, nu înțelegea ce se întâmpla, mulțimea îl speriase, n-avea ce căuta acolo, voia să plece, l-a rugat să-l lase să plece; Monoran l-a liniștit, i-a spus să urce în vagon, după care a decuplat pantograful invitând călătorii să coboare. N-a fost nici o problemă, nu s-a revoltat nimeni, oamenii au coborît și, din curiozitate, ori poate că nu doar de aceea, s-au resfirat printre oameni, s-au alăturat celor de acolo. A procedat la momentul potrivit și cu tramvaiul din partea opusă, ceea ce a însemnat că în spatele acestora s-au oprit apoi toate tramvaiele, consecința cu adevărat importantă fiind faptul că, într-un interval destul de scurt de timp, spațiul acela gemea de lume.

Inițiativele stimulează spiritul inventiv, ideile dau naștere altor idei. Ion Monoran a oprit tramvaiele, prietenul său, Zăgănesc Daniel, a fructificat situația. S-a urcat pe un tramvai, pentru a fi văzut de cât mai mulți timișoreni, după care li s-a adresat cu niște cuvinte teribile: mă numesc Daniel Zăgănescu, nu mi-e frică de Securitate, vă rog scandaţi cu mine… Jos Ceauşescu!


Uluiri, nedumeriri, priviri în dreapta, stânga… Zăgănescu și-a repetat îndemnul și, de data asta destul de repede o voce… alta… altele, în cele din urmă toată lumea Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu!... Jos Ceaușescu! și Vrem căldură! și Vrem pîine! și... Ajunși aici, stabilind că de un timp totul era în regulă și cu... starea și cu masa critică, Ion Monoran și-a spus că era momentul să se treacă la partea a doua a propunerii făcute înainte de a fi legitimat de securiști.

Cum stabilise de atunci unde trebuiau să ajungă, Ion Monoran s-a gândit la traseu. A evitat trecerea prin centru de teamă că tinerii mai entuziaști ar fi putut, într-un exces de zel nu ușor de stăpânit, să spargă vitrine, să vandalizeze librăriile pline doldora de… operele dictatorului, alegând să meargă pe bulevardul Vasile Pârvan și pentru a atrage în grupul lor studenți din cămine.

Când s-au apropiat de podul din preajma Regionalei CFR, un grup a fost gata-gata să se îndrepte spre centru, nu să-i urmeze pe ei. Poetul a intervenit, i-a lămurit, tinerii s-au reîncadrat în coloană.

La sensul giratoriu de lângă Ştrandul Termal a oprit coloana circa 15 minute, pentru a-i aştepta pe studenţi, pe cei rămaşi în urmă.

Aici s-ar fi putut consuma un incident cu posibile consecințe neplăcute. Niște inși, îmbrăcați în civil dar după părerea lui securiști în misiune, i-au sugerat să îndemne mulțimea să oprească mașinile, să blocheze artera. N-a agreat ideea, a luat-o din nou înaintea mulţimii şi s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid.

Când au ajuns în zonă, o maşină de pompieri a încercat să-i disperseze cu jetul de apă. Manevra a eșuat, de tun s-au ocupat niște tineri și expeditivi și pricepuți care, în doar câteva momente, au transformat arma lor în unealtă inofensivă. Pe de altă parte, aproape în același timp, clădirea și-a pierdut statutul de sediu politic. Sprijinindu-se pe umerii câtorva tineri, poetul a smuls steagul de deasupra ușii, căruia i-a îndepărtat cunoscuta stemă comunistă cu secera și ciocanul.

Lucrurile nu s-au desfășurat cum speraseră. Veniseră să stea de vorbă cu Radu Bălan, dar în locul acestuia au avut de a face cu o trupă de scutieri, care au folosit fiole cu gaze lacrimogene.

Erau mulți, nu s-au speriat cu una cu două, dar din cauza gazelor, a violențelor scutierilor, lumea a început să se împrăştie…

17 Decembrie

În perioada aceea poetul locuia în Piața Unirii. După cele întîmplate în Piața Maria și pe drumul înspre clădirea Comitetului de Partid, în fața acesteia, somnul n-a fost somn, odihna n-a fost odihnă, liniștea n-a fost liniște. A fost… zvârcolire, întrebări fără răspuns, spaime la orice zgomot ce putea fi considerat bătaie în ușă. Situația era clară, pentru ceea ce făcuse în seara, în noapte ce trecuse, nu se putea să nu se găsească pe lista vreunui, poate chiar mai multor securiști, și dacă timișorenii n-aveau să continue să iasă pe străzi, soarta lui…




Din fericire, deși, parcă, nu la nivelul așteptat în primele ore ale zilei, localnicii i-au înlăturat grijile; au părăsit locuințele, au ieșit pe străzi, au venit în centru. În jurul orelor 15.30 prin Piaţa Libertăţii circula un TAB în viteză, încercând să elibereze un tanc blocat în faţa clădirii Vechii Primării. Împreună cu cîțiva timișoreni, pe care nu-i cunoștea dar cu care s-a înțeles perfect din doar două-trei cuvinte, au plasat în mijlocul străzii un container de gunoi și un chioșc de ziare, unde se vindeau și lozuri în plic. Manevra lor a fost eficientă, acceptând că nu mai era nimic de făcut, conducătorul TAB-ului n-a mai continuat manevrele de până atunci. Numai că în momentele următoare situația a devenit dramatică. La ora 16,45 – ochii i-au căzut întâmplător pe ceas iar ora și ce s-a întîmplat i-au rămas în minte bine, foarte bine fixate – din clădirea Casei Armatei a ieșit un ofițer în fruntea cîtorva soldați și, la comanda lui, au tras în plan orizontal, nu ca pînă atunci, în aer.

Ofițerul, la al cărui nume avea să ajungă mai tîrziu, se numește Joițoiu Vasile, rezultatul intrevenției sale – opt-nouă persoane ucise. Pentru crimele astea e adevărat, a fost judecat, dar dosarul a fost clasat, ucigașul e liber! Folosindu-ne de niște pături sustrase din chioșcul de ziare cu care blocaseră TAB-ul, alături de cîțiva timișoreni inimoși, au ridicat răniţii şi i-au dus la Spitalul Clinicile Noi, deoarece la Spitalul Militar au fost refuzaţi, martori la aceste scene dramatice fiind Claudiu Iordache, soţia şi fiica sa, Monoran Alexandru, Miodrag Konstantinovici…

20 Decembrie

În zilele de 18 şi 19 decembrie, din motive lesne de înțeles, Ion Monoran n-a ieșit în oraș. Însă în 20 decembrie poetul se implică în tulburătoarele evenimente ale acelei zile din nou. Alături de Lorin Fortuna, Claudiu Iordache… Ion Monoran pleacă, în jurul orei 20, de la Operă spre Comitelul Județean, știindu-se că acolo se găsea primul ministru Constantin Dăscălescu.

Temându-se că avea să fie recunoscut, nu a urcat alături de ceilalți membri ai grupului, dar în fața clădirii a avut multe inițiative salutare; alături de niște tineri au blocat TAB-ul condus de căpitanul Taşcău de la UM Buziaş, împiedicându-l să părăsească zona; a strâns mai multe sticle pe care le-a umplut cu benzină, transformându-le în cocktailuri Molotov; a organizat mai multe pichete de pază în jurul clădirii pentru a împiedica fuga primului ministru…În jurul orelor 24, cînd grupul condus de Lorin Fortuna a părăsit clădirea Comitetului Județean, în drum spre Operă se oprește la locuința sa. Claudiu Iordache s-a simțit rău și poetul i-a oferit un pat, pentru a se odihni cât de cât. După ce acesta își revine se îndreaptă amândoi spre Operă, unde a participat la toate acţiunile inițiate de FDR până după căderea dictatorului. În lista cu participanţi, întocmită în timpul evenimentelor, apoi a Revoluției din Decembrie 1989, Ion Monoran se găsește la poziţia 56.

*


Forţele de or-dine erau formate din 147 de cadre de Miliție, atât în ținută milita-ră cât și civilă, 300 de ofițeri de la Școala de Perfecționare a ca-drelor de Miliție din București, în ținută civilă. Conform ordi-nului primit din cadrul

Ministerului de Interne, al generalului Gianu Bu-curescu – locțiitor al șefului DSS – comandan-tul acțiunii și al col. Marin Bărbulescu – șeful Miliției Capitale –, aceste efective au fost organi-zate în zece baraje și o rezervă: q Barajul 1, la intrarea Ministerului de Interne;q Barajul 2, în strada Academiei, la intersecția cu 13 Decembrie;q Barajul 3, în Calea Victoriei, la intersecția cu strada 13 Decembrie;

q Barajul 4, Aleea Crețulescu, de la librărie la clădirea Consiliului de Stat;q Barajul 5, Calea Știrbei Vodă, la intersecția cu Calea Victoriei, în dreptul Hotelului Athénée Palace;q Barajul 6, strada Constantin Exarcu și strada Gabriel Peri;q Barajul 7, strada Franklin, la inter-secția cu strada Nicolae Golescu;q Barajul 8, strada C.A. Rosetti, la intersecția cu strada Boteanu;q Barajul 9, strada Boteanu, la intersecția cu strada Onești;q Barajul 10, strada Onești, la intersecția cu Bd. Nicolae Bălcescu.

Rezerva era dispusă la intrarea Hotelului Union.

La aceste unități ale Miliției se adăugau și cele aparținând Securității. Din partea acesteia au fost mobilizate opt plutoane, alcătuite din câte 24 de militari în termen, îmbarcați în autobuze și dispuși astfel:q Rezerva nr. 1 din U.M. 0530, la garda Con-siliului de Stat;q Rezerva nr. 2 din U.M. 0305, în strada Franklin;q Rezerva nr. 3 din U.M. 0563, în strada Bo-teanu;

La București, forțele de ordine ce urmau să asigure buna desfășurare a mitin-gului din ziua de 21 decembrie au fost mobi-lizate în dimineața zilei când era programat evenimentul.


O REVOLUŢIE ÎNCARCERATĂ

– Fragment –

Alexandru GRIGORIU



q Rezerva nr. 4 din U.M. 0563, în sala Plenarelor;q Rezerva nr. 5 din U.M. 0305, lângă ARCOM;q Rezerva nr. 6 din U.M. 0563, lângă magazi-nul Adam;q Rezerva nr. 7 din U.M. 0396, în părculețul din fața restaurantului Cina;q Rezerva nr. 8 din U.M. 0396, la Biblioteca Central Universitară.

Pe lângă aceste unități ale Miliției și Securității au mai fost constituite patru rezerve de intervenție cu valoarea unei companii de Secu-ritate (Securitate-Miliție) și care au fost dispuse astfel: două unități în cazarma de la Băneasa, una în cazarma Roșu și una în cazarma Măgurele.

Pentru o bună desfășurare a mitingului, în Piața Palatului și pe căile de acces adiacente au fost desfășurate forțe de represiune. Totodată, s-a luat măsura blocării anumitor străzi cu autovehicu-le grele, pentru a preîntâmpina pătrunderea în zona mitingului a unor posibile grupuri turbulente.

După numai 6 minute de la începerea discursului, Nicolae Ceaușescu s-a văzut nevo-it să-și întrerupă pentru prima dată alocuțiunea, fără ca – de data aceasta – acest fapt să fi fost unul dorit. Deși a reușit să-și reia discursul, at-mosfera din Piața Palatului l-a determinat, în final, să se retragă din balconul clădirii Comite-tului Central. Situația de panică creată în timpul mitingului, ca urmare a unui eveniment ce nu a primit din partea specialiștilor un răspuns fără echivoc, a determinat părăsirea Pieței Palatului de către manifestanți. Ulterior, și ca rezultat al apariției unor grupuri de tineri ce scandau lozinci anticeaușiste, o parte dintre aceștia se vor regrupa pentru a protesta împotriva regimului comunist.

După evacuarea pieței, comandantul acțiunii a ordonat prin intermediul statului ma-jor al acțiunii, condus de col. Ciobanu, ca toate forțele participante la acțiune, – inclusiv rezerve-le – să participe la blocarea accesului către Piața Palatului, pentru a se preîntâmpina o eventuală pătrundere către Comitetul Central. Dispozitivul creat pentru acest obiectiv a fost redislocat în ur-mătoarea configurație:● Rezerva nr. 1, la garda Consiliului de Stat;● Rezerva nr. 2, și 4, la blocarea străzii Onești;● Rezerva nr. 3, blocarea străzii Boteanu; ● Rezerva nr. 5, blocare pe Calea Victoriei între Hotel Continental și magazinul Electrolux;

● Rezerva nr. 6, blocarea străzii 13 Decembrie;● Rezerva nr. 7, blocarea Pieței Cosmonauților;● Rezerva nr. 8 pe Bd. Magheru, de la strada Onești, până la restaurantul Grădinița.

În intervalul 15.00-15.30 forțele aflate în dispozitivul de apărare se va mări, ca răspuns la creșterea numărului protestatarilor, și a avut următoarea componență și dispoziție în teren: – O companie din U.M. 0563 a întărit cordonul de ordine de pe Calea Victoriei, între Hotel Con-tinental și Electrolux;● Două plutoane din U.M. 0575 au fost dispuse pe Bulevardul Magheru, în dreptul Restaurantu-lui Grădinița;● Un pluton din U.M. 0575. A fost trimis pe Știrbei Vodă și Calea Victoriei, în dreptul Hotelu-lui Athénée Palace;● Un pluton din U.M. 0575, pentru întărirea cor-donului de pe strada Onești;● Două plutoane din U.M. 0396, pe Bd. Maghe-ru, între strada Onești și Grădiniță, la intersecții.– Șapte plutoane a câte 30 de militari din U.M. 0829, dispuse astfel:


q două plutoane la blocarea intersecțiilor stră-zilor 13 Decembrie cu Bd. Magheru, în dreptul intrării în pasajul garajului subteran, având în dreapta și în stânga efective ale Miliției, școlii de ofițeri activi ai MI, în față două TAB-uri, iar în spate mai multe rânduri de militari din MApN, TAB-uri, mașini de pompieri și ulterior tancuri;q un pluton, la intersecția de la Magazinul Eva;q un pluton, la intersecția străzilor Cosmona-uților și Crețulescu;q un pluton, la intersecția străzilor Nuferilor cu Luterană;q un pluton, la intersecția Bd. Magheru cu strada Cosmonauților;q un pluton, la intersecția străzii Știrbei Vodă cu strada Luterană.– Două plutoane din UM 0546 au realizat un cor-don pentru interzicerea accesului grupurilor de persoane din direcția străzii Academiei, prin fața Hotelului Negoiu, spre Piața Palatului. Acestor forțe li se vor adăuga încă două plutoane din ca-drul MApN și 3 TAB-uri.– Două companii de instrucție din centrul de la Câmpina, în rezervă la Comitetul Central.

Forțele MApN au ajuns în Piață în jurul orei 14.00. Un ordin din partea comandantului A.I. - a fost transmis către U.M. 01656 în jurul orei 12.00, 100 de militari din această unitate ajungând în dispozitivul Piața Palatului. Noi or-dine din partea Ministrului Apărării, generalul V. Milea, au determinat sosirea în centrul capitalei și a unor militari din cadrul UM 01908 București, două companii – circa 300 de militari. Aceștia au fost dislocați în zona Intercontinental. În interva-lul 14.00-16.00 sunt solicitate trupe și transpor-toare blindate din cadrul UM 01210 și 01305, iar la ora 16.15 generalul Ion Hortopan ordonă mr. Dorel Amăriucăi să trimită în zona Intercontinen-tal 10 ofițeri și 100 de militari în termen, cu opt camioane de la autobaza MApN. După sosirea în zonă, șoferul unui autocamion DAC a fost lovit în cap de o cărămidă aruncată de un protestatar și, pierzându-și conștiința, camionul a intrat în mul-ţime. Acest grav accident se va solda cu decesul a șapte persoane și rănirea altor peste 20.

După acest eveniment, din rândul grupu-rilor de protestatari ce ajungeau în zona Intercon-tinental, trupele de represiune au început să efec-




tueze arestări. Represiunea propriu-zisă a început în intervalul 19.00–23.00 și s-a accentuat din mo-mentul distrugerii baricadei de la Intercontinental de tancurile aflate sub comanda mr. Valentin Roșca.

Din cadrul Ministerului de Interne în acest perimetru din zona centrală (intersecția străzii 13 Decembrie – Batiștei – Sala Dalles) au fost instalate dispozitive de ordine compuse în patru cordoane: scutieri, imediat în spatele acestora cadre de Miliție, iar în adâncime militari. În zona bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej – Piața Universității se aflau scutieri și cadre ale Miliției, dar și TAB-uri, iar la intrarea în strada Batiștei se afla un cordon de scutieri întărit cu luptători USLA.

Modul în care aceste forţe au operat arestările în noaptea de 21-22 poate fi analizat în urma consul-tării mărturiilor celor care au fost victime ale acţiunii forţelor de represiune ale regimului comunist.

Bănuţoiu Nicolae„În ziua de 21 decembrie 1989, am

fost arestat în zona de la Universitate, unde participasem la manifestaţie. Pe la ora 22.45, după ce începuse să se tragă în plin, ne-am culcat pe burtă, după care am încercat să plecăm spre metrou. Dar, am fost întâmpinaţi de tovarăşii miliţieni. Aceştia, «ne-au sfătuit» să avem încredere şi să trecem prin cordonul format din ei că nu ni se va întâmpla nimic. A urmat o rafală de pumni, picioare şi nu mai vedeam nimic din cauza bătăilor. În spatele cordonului de miliţieni eram aşteptaţi de cei de la USLA. A urmat o nouă rundă de bătăi. Aceştia m-au prins de umeri şi m-au târât aproape 100 de metri, până la o dubă aflată undeva în spatele Universităţii. Acolo erau peste 60 de persoane. Ne-au aruncat în dube ca pe sacii de cartofi. Erau răniţi, oameni cu maxilarele zdrobite, nasuri rupte, mâini şi picioare fracturate, ochi scoşi. Am fost duşi direct la Jilava, după o plimbare de o oră, o oră şi jumătate prin oraş. În zona penitenciarului unde mă aflam erau circa 400 de arestaţi, mulţi cu răni foarte grave şi care erau lăsaţi de izbelişte. Toată noaptea, de afară s-au auzit împuşcături. Mie nu mi s-a luat interogatoriu. A doua zi, pe la ora 16, ne-au eliberat”1.

1 Romulus Cristea, Mărturii de la Baricadă, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2007, p. 25-26.


Botezatu Andrei „La miezul nopţii am fugit de la

Universitate, din zona Baricadei, în momentul în care se trăgea direct înspre manifestanţi şi tancurile veneau spre noi. Am plecat spre Teatrul Naţional, apoi zona Rosetti. Scutierii şi soldaţii ne-au înconjurat. A sosit în viteză un camion care a barat drumul şi datorită acestui fapt am scăpat. Am reuşit să văd cum şoferul camionului era bătut. Am plecat pe jos şi am ajuns în zona Unirii urmăriţi de armată, miliţie, scutieri. Am fost împinşi spre bulevardul Mărăşeşti şi a început să se tragă spre noi. Eram un grup de 30-40 de oameni. Am sărit gardul unei case şi am căzut într-un butoi metalic de motorină. Nişte miliţieni m-au văzut şi m-au somat să mă predau. Mai erau ascunşi în tomberoanele de gunoi din curte alţi doi manifestanţi, dar care nu au fost văzuţi de miliţieni. Ceilalţi doi mi-au făcut semn să mă predau şi să nu-i dau de gol. Miliţienii m-au luat la bătaie, mă loveau cu patul armei şi cu bastoanele. Unul dintre ei mi-a tras un pumn în figură. M-au târât până aproape de secţia 14 şi m-au aruncat într-o grămadă de scutieri, care au tăbărât pe mine cu bocancii, scuturile şi bastoanele. A intervenit şi un civil care mă lovea continuu. Am fost scos şi m-au dus la secţia 14. Acolo erau cel puţin 30 de demonstranţi. Au început să ne bată pe rând şi să ne ameninţe că ne omoară. Ne-au băgat într-un garaj al miliţiei, unde au continuat bătăile şi câţiva soldaţi simulau că ne împuşcă. Bătăile au durat până la ora 3 dimineaţa. Am fost culcat pe burtă şi lovit continuu. Ne-au suit pe câţiva dintre noi într-o dubă şi ne-au dus, nu ştiu de ce, spre Crematoriul «Cenuşa». Am plecat după circa 10 minute spre jilava. La Jilava am fost băgat într-o celulă cu alţi 30-40 de demonstraţi arestaţi. Bătăile au continuat şi la Jilava, eram bătut la palmă şi întrebat ce-am căutat la manifestaţie, ce-am avut cu preşedintele ţării şi eram chestionat tot timpul despre eventualii conducători ai revoltei”2.

Alexandrescu Ştefan „În jurul orei 22 - 22.30, când se crease

panică în Piaţa Universităţii din cauza faptului că se trăgea cu mitralierele, am încercat să scap luând-o pe str. 13 Decembrie ( actuala stradă Ion

2 Ibidem, p. 41-42.

Câmpineanu). Erau grupaţi nişte angajaţi USLA. Vreo 2-3 au încercat iniţial să mă prindă, dar am scăpat ca prin urechile acului. Am ajuns în capătul străzii, dar aici erau nişte miliţieni care ne aşteptau. În faţa Hotelului Union am fost prins şi legat de mâini cu o sfoară. Eram mai mulţi demonstranţi reţinuţi ( cred că vreo şase) în acea zonă. Peste un timp, am plecat, sub escorta miliţienilor, pe jos, spre Miliţia Capitalei. Mai mulţi au încercat să fugă, dar fără succes. Pe strada Beldiman ne aşteptau nişte cadre care ne-au luat la bătaie. Am intrat în sediu şi … iarăşi bătaie. Ne loveau nu numai miliţienii, ci şi nişte civili care nu ştiu cine erau. Am auzit lângă mine glasul unui miliţian care ţipa la altul: « Luaţi-l pe ăsta că e mort, nu mai mişcă». Ca să scap de lovituri, m-am culcat pe jos, crezând că nu mă vor mai lovi. De unde, mă izbeau cu picioarele cât puteau. M-au ridicat şi mi-ai zis să ţin mâinile în sus. Au început să îmi tragă coturi în coaste. Eu nu mai simţeam aproape nimic. Peste jumătate de oră mi-am pierdut cunoştinţa din cauza loviturilor primite în zona capului. M-am trezit aruncat într-o grămadă de oameni. Când mi-am revenit, a venit un general care le-a spus miliţienilor să ne ia de acolo. Nu mai aveau cătuşe. Ne-au legat cu sârmă de mâini şi ne-au suit în dube. Noaptea târziu am fost duşi cu dubele de la Miliţia Capitalei la Jilava. Am fost băgaţi în nişte camere, la început 40 de persoane, iar spre dimineaţă eram peste 100, ca sardelele. Majoritatea erau răniţi. Unul avea ochiul scos, altul şiroia de sânge. Cât am stat acolo, unul din reţinuţi a murit şi am chemat gardienii să-l ia. Un medic a constatat decesul. Din jumătate în jumătate de oră erau scoşi la anchetă reţinuţii. Fiecare încerca să se ascundă spre spatele încăperii pentru a amâna cât mai mult ancheta. Spre dimineaţă a apărut un gardian cu armă, care ne-a spus să ridicăm mâinile sus. Ne-am speriat că ne împuşcă. Gardianul ne-a numărat. La primele ore ale dimineţii ne-au adus nişte apă într-un hârdău şi au început să ne dea voie să ne ducem la toaletă. Până atunci nu prea avusesem voie şi unii dintre noi făcuseră pe ei. Era îngrozitor, nici nu ne puteam mişca de mulţi ce eram în acea încăpere”3.

3 Ibidem, p. 45-46.




Artemiza Aurelia Buibăr„ Eee, aici s-a înrăutăţit problema. Pentru

că era un cordon de scutieri şi ne-au dat din mână în mână până ne-au scos ( din toaleta publică de la metrou). Din mână în mână însemnând… ne loveau, practic. Atunci am luat o bătaie foarte mare, mi-au rupt coastele, m-au lovit cu bocancii în coaste, ţin minte şi acum, mi-au dat cu scutul în cap, cu bulanele, cu ce mai aveau ei acolo, în dotare. Lucrul, însă, care mi-a rămas în memorie foarte viu este privirea lor care se vedea prin căştile alea.. aveau o privire atât de bestializată, aşa de animalică… Deci, lucrul acesta mi s-a părut, pentru că erau băieţi tineri, erau din aceeaşi generaţie cu noi, probabil. Mi s-a părut dramatic să văd aşa ceva. Privirea lor atât de animalizată şi bestializată şi plină de ură şi felul în care se comportau cu manifestanţii. Un singur tânăr nu m-a lovit şi l-am văzut că avea privirea îngrozită, se vedea prin cască, numai ochii puteai să-i vezi. (…) M-au scos pe interval, acolo am putut să văd, erau băieţi desfiguraţi de-a dreptul. Fetele erau bătute, dar mai puţin lovite la faţă, dar băieţii, fără excepţie, erau desfiguraţi (…) Ne-au dus la închisoarea Jilava. Noi n-am ştiut unde suntem (…) În celule era foarte mare aglomeraţie, ne-au pus câte trei în pat. Eu, cu coastele rupte, mai era o femeie care avea tot părul smuls din cap. Îi smulseseră părul şuviţă cu şuviţă, rămăsese doar aşa, în jurul… câteva şuviţe de păr. Arăta groaznic, mă rog. Iar cealaltă femeie avea pulpa despicată de la picior şi i se vedea osul larg. Şi ea refuzase îngrijiri medicale”4.

Vasu Traian„Dinspre Unirea şi dinspre Rosetti veneau

cordoane şi a trebuit să intrăm la metrou. (…) N-am fost atenţi când, încet-încet, am auzit nişte studenţi care au spus: «Ăştia-s de la Antitero». Când m-am uitat în jur erau nişte tipi înalţi, solizi, în nişte vestoane gri, bleumarin, cenuşii aşa, fără nici un semn de armă, dar solizi, şi cu vestoane de port armă, deci de-alea groase (…) Am fost un pic mai atent la ei şi-l aud pe unul dintre ei zicând: «De ce vreți, mă, să-l dați jos pe

4 Zoltan Rostaş, Florentina Ţone (coordonatori), Tânăr student caut revoluţionar, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 27-29.

Ceauşescu? Aveţi voi altul mai bun?» Stătea lipit de ultima coloană de la peron şi asta spunea. «De ce vreţi, mă, libertate? Dacă sunteţi aici la ora asta, nu înseamnă că aveţi libertate? De ce vreţi, mă, democraţie? Păi nu e democraţie destulă?» Şi tot aşa, dar, dom`le, fără ură, se uita aşa prin tine. Parcă erau drogaţi. A fost prima oară când am văzut expresia aia. După care, înşirându-se așa de-a lungul peronului, au început să ia câte unul din grup şi să-l lovească cu bastoanele şi cu picioarele (…) Acum văzusem că după ce-i loveau toţi, începeau să-noate, aşa. Mergeau aplecaţi şi începeau să înoate. Ţiganii se trânteau. Şi, în momentul în care se trânteau, îl înconjurau mai mulţi pe ăla care căzuse şi-l luau la şuturi. Şi ăia mureau pentru că ăştia aveau nişte mişcări de balerini. Cât erau de înalţi, duceau picioarele alea la 1.70. Şi când duceau în faţă bocancul se oprea în acela. Imposibil să rezişti la un şoc d-ăla, fără să păţeşti ceva, dară de la douăzeci? Nu se poate. Şi strigam la fată să nu cadă, asta era tot ce strigam la ea. Nu ştiam despre ce e vorba. După primul baston am văzut-o şi pe ea că începe să meargă aşa. Ea era la trei-patru paşi de mine. Când am luat şi eu bastonul, tot la fel. La primul am simțit că se învârtește metroul și la al doilea te lovea de-aici din față, și se oprea aici, la ceafă. La al doilea baston deja podeaua nu mai era orizontală, era verticală. Și-atunci toți care


*

făceam mișcările alea așa, de înot erau, pentru că încercai să te ții de podea, să nu cazi, să nu te duci în jos, pentru că tu mergeai acum pe perete nu mai mergeai pe podea. Și asta a fost senzația până am ajuns la scările rulante. Și mai strigam la ea din când în când să nu cadă. Și la scara rulantă, eu am crezut că ăștia au căști din plastic, ca să nu mergi… bine, scara nu mergea, urcai tu pe scară, ca să nu scapi nici acolo, ăsta care era din doi în doi metri, pe unu-l lovea cu casca și pe altul cu bastonul, pe care-i prindea în raza lui. Și când m-a lovit cu casca-n cap s-a auzit un sunet metalic. Tu-i paștele mă-sii. Mă rog, m-a dus așa până pe scările astea rulante de la Universitate. Fata a ieșit pe scara din dreapta și eu pe aia din stânga și am așteptat-o. Am mai luat niște bastoane în plus. Era trasă o furgonetă lângă ceasul de la Universitate, care nu mai e acum. Avea ușile deschise și am zis că ne urcă acolo. Ne-a luat pe lângă Universitate și ne-a bătut până la Librăria Eminescu, adică până la colțul Universității unde era o țâșnitoare, vizavi de Librăria Eminescu. Acolo erau civili, nu mai aveau uniformă și au început să ne bată cu pumnii și cu șuturile. Dacă nu era fata cu mine, în dreptul celei de-a treia intrări în Universitate, îl omoram pe unul, era un sfrijit, vai de mama lui, dacă îl strângeam de gât și-i dădeam, și-l călcam pe gât, murea. Vă spuneam că am avut pâinea și pateul și nu am avut timp să duc mâna la… atât de multe lovituri au fost. De n-am avut timp să duc mâna la buzunar. Și în dreptul Universității, unde era fântâna, era un om în vârstă, cu părul alb, cu căciulă de-aia brumărie și un palton gri; a prins-o de mână pe asta mică și încerca să o lovească. Eu nu puteam… care eram antrenat, și, slavă Domnului, puternic, eram foarte voinic. Și nu putea că se răsucea mâna lui, se răsucea și aia mică, și așa s-a întâmplat de câteva ori. Când a văzut așa, cu mâna cealaltă a prins-o de păr. Avea părul lung și a început să o lovească peste față. În timpul acesta m-am dus către el și i-am zis: « Nu mai da, domn’le, că e copil!» și el țipa la ea: «Fir-ai a dracu de curvă, ești studentă, ai?» Era înaltă, era bine dezvoltată așa, că dacă tot făcuse gimnastică era cât mine de înaltă, dar avea 13 ani și câteva

luni., și, în timpul acesta, unul, cred că era d-ăștia de la Secția de Poliție, mi-a băgat un upercut, așa, de-am leșinat. Și n-am mai știut ce s-a întâmplat cu mine până m-am trezit la Miliția Capitalei, unde-i Casa de Modă acum, pe un gang. Parcă știu când am simțit un pumn mai tare, care mi-a schimbat direcția, dar nu știu sigur dacă asta era pe lângă magazinul ăla, pe la Romarta Copiilor, probabil. Și la intrarea în Miliția Capitalei ne-au înșirat doi câte doi.

Cu un ochi nu mai vedeam, cu celălalt mai distingeam ceva. Și au început să meargă înainte. Râdeau, glumeau. Când n-au mai rămas decât doi inși, am văzut despre ce era vorba. La fel ca la secția asta de miliție, tot la fel, pe drumul care ducea la subsolul de la Miliția Capitalei, erau cordoane, așa, cam la un metru unul de altul, umăr la umăr, cu bastonul te loveau în cap, cu piciorul, care cum apuca (…) Și unul dintre ei, la câțiva pași, m-a lovit tot la fel, de jos în sus. Și atunci am îndepărtat mâinile și a căzut pâinea. Și au început să joace fotbal cu pâinea și să zică: « ia uite, mă, nemâncați ăștia vor să-l dea jos pe Ceaușescu!» (…) Și pe mine m-a legat cu un tip înalt și slab. Săracul, de câte ori ne scotea să mergem la Jilava… ăsta mergea încet pentru că era lovit, mă rog, mai puțin rezistent, ajungeam mereu ultimii. Ne băteau vreo 20 de metri în drum spre mașină, ne băteau 20 de metri înapoi. La a doua mașină la fel, la a treia am zis: «Frate, dă-o în paștile mă-sii de treabă, că ăștia ne omoară în bătaie, dă-o dracu, mai bine să ne împuște!» (…) Ca să putem încăpea înăuntru, ne-au băgat în nișa aia unde trebuiau să stea paznicii, gardienii. Și eram, într-un spațiu foarte mic, patru inși. După ce plecase mașina, m-am uitat așa la fețele lor… erau verzi. Păi cred că dacă ne mai duceau o oră, muream toți și ne sufocam că nu aveam aer (…) Văzuse loviturile. Nu puteam să respir. Am avut câteva coaste rupte și omoplatul ăsta”5.

5 Zoltan Rostaş, Florentina Ţone (coordonatori), Tânăr student caut revoluţionar, vol. II, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012, p. 70-76.




Viața este o întâlnire imanentă cu propriul sine: dual, contrariat, abisal, nevrotic, viciat.. Fiecare exaltare lăuntrică a individualului capătă o formă și o dinamică anume, devenind – prin proba timpului – o expresie concretă. Orice existențial este un filon virtual ce prinde contur și își dezvoltă materia, transformându-se într-o expresie intimă și translucidă a sinelui.

Lirica vieții ascunde, însă, în structura sa elemente polare, note discordante ce tulbură, în primă instanță, încercările sfiicioase ale omului de a înțelege viața. Această dificultate de a înțelege dualitatea vieții se traduce, în limbajul viețuirii,

prin acele salturi ontice eșuate ale omului, care-i divulgă finitudinea. Doar căderea în timp îl mai salvează. Doar timpul îi mai oferă omului posibilitatea regenerării structurii sale istorice.

Timpul este un colector al impulsurilor febrile ce irup în concret. L-a asistat pe om de la fragedele-i începturi, încă de pe vremea când acesta se lăsa sedus și copleșit de varietatea formelor, întinderilor, dar și când a devenit, pentru tot restul existenței sale, sclavul căutării conținutului, tainelor ascunse ale lumii. Privit din această perspectivă, timpul este expresia propriei trăiri, iar istoria... explozia trăirii umane.

Avântul și curajul în fața necunoscutului, precum și fragilitatea și angoasa compun structura sinelui istoric. Acest sine are o structură lirică inimitabilă care înglobează rafinamentul unor trăsături ce pot fi dobândite numai printr-un act creator. Trecerea de la ceea ce este la ceea ce poate fi, transformarea prezentului în viitor permit omului evadarea în dimensiunea nemărginită a ființării.

Această grație a providenței, nu-l salvează, însă, de eșec, de căutarea absurdă, de limită. Căci omul, în ultimă instanță, este compus din trăiri preapline, dar și dintr-un vid personal. Deși presimte ceva măreț în destinul său, căutarea îl istovește pe om. Părăsirii aceasteia în labirintul exteriorității îi supraviețuiesc puțini!

Scena aceasta a amurgului omenesc, pe care dramaturgii o dezvăluie cât mai natural posibil, fără mari artificii regizorale, este cea mai tulburătoare din întreg spectacolul istoriei. În zadar au încercat marile minți să resusciteze puținele semne vitale ale ființei decăzute. Aceasta supraviețuiește, mânată fiind doar de dorința de a contamina viul cu virusul morții. Dorința omului, strivit de propriul sine, de a supraviețui este o molimă ce ucide tot ceea ce-l înconjoară.

Fasciculul uman este compus din libertate, dorinţe, conștiință. Cu toate acestea, sunt oamenii care își lasă viața sedusă doar de libertate... doar de dorințe... doar de conștiință. Omul lacunar. Pe acest tip de om, primitiv, au încercat de-a lungul timpului marile curente filosofice să-l însuflețească, să-l umanizeze. Secolul Luminilor, Renașterea au marele merit de a chestiona realitatea umană din toate unghiurile sale: social, politic, cultural; de a căuta mijloacele de impulsionare a umanului. Reedificarea modelului uman a fost peocuparea de bază a marilor gânditori.

IDEEA DE LIBERTATE LA

ROMÂNI– Fragment –

Elena DIACONU


Marile filosofii au înțeles de la bun început unul din cele mai vizibile adevăruri, că propriul destin este cea mai de preţ operă pe care omul o poate săvârși. Cum, și în ce fel, depinde doar de subiectul cunoscător! Acest depinde a modelat destine. Iar cele mai bune intuiții pe care le-a generat au suferit, de-a lungul istoriei, mutații de la individual la universal.

Istoria este cea mai bună confidentă a tuturor acelora care caută... pentru simplul fapt că istoria, de-a dreptul gălăgioasă în unele scene, și mult prea tăcută în altele, este consemnarea intimă a simțirii omenești.

Orice ontologie, indiferent de valorile-pivot cu care operează, indică tragismul omului azvârlit în lume, care experimentează brutal vâltoarea actului de a fi, independent de voința sa. În primă fază, omul se trăiește pe sine. Se caută și se piede sau se neagă cu vehemență. Își contemplă iluzia, se lasă fermecat de mister și apoi se abandonează neputinței. Acest prag existențial, periferic, este depășit cu multă anevoie.

Tratând problematica existenței – „a actului de a fi” – Gabriel Liiceanu afirmă: „Prima limită care face cu putință existența libertății este însuși faptul de a fi. Odată cu faptul că ceva este, în loc să nu fie, apare limita ca o condiție de manifestare a libertății gravitaționale, a libertății care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atârne de ceva. Ființa crează cadrul de referință al libertății, ea este însăși condiția ei gravitațională. Ceva ajunge să fie înseamnă: ceva a ieșit din indeterminarea absolută a nimicului, din nelimitarea lui, și a primit limita ființei. Drumul care deschide către libertatea gravitațională începe astfel cu însuși faptul de a fi (...). A fi, a fi conștient că ești și, în speță, a fi conștient că ești finit circumscriu condiția libertății gravitaționale ca libertate umană”1.

Libertatea... această fata morgana a naturii umane a ispitit multe minții ale vremii. Atunci când se dezvăluie, cu voluptatea-i caracteristică, se transformă din ideal în obsesie, iar când îi neagă omului accesul către ea, se transformă în himeră. La polul opus se află limita... Transformarea libertății în intervale de stagnare.

Unii agenți istorici își transformă libertatea actului de a fi într-o întâlnire repetitivă cu propriul sine cuprins de frică, angoasă și delir. Acest tip de om se epuizează pe sine. Își arde existența. Și apoi își leapădă sinele golit de sens în lume, dorind să se

1 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Humanitas, București, 2007, p. 11-12.




multiplice în orice act, orbit de dorința de dominare. Sinele egoist zmulge din grădina cunoașterii doar jumățăți de adevăruri pe care le transformă în glorii trecătoare, care brăzdează terenul arid al încercărilor sinelui, de a descifra sensul vieții, cu sămânța aspră a eșecului. Sinele egoist topește acțiunea eliberatoare. Experienței libertății i se opune povara sclaviei, or libertatea pentru a fi cunoscută, trebuie trăită.

Potrivit lui Mircea Eliade „libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme; că trăirea ta, nemaifiind a individului din tine, a limitelor din tine, este o actualizare liberă a întregii tale vieți, dându-ți necontenit alte forme și neoprindu-se niciodată la ele.

Și ca să obții această libertate, după care tânjește omul modern, nu este altă cale – practică, eroică, iar nu contemplativă – decât cea a experiențelor. Numai experimentând totul poți cunoaște real viața omenească, poți ajunge un om întreg. Și numai o astfel de cunoaștere – adică o astfel de realizare – face posibilă libertatea omului nou, deschizându-i calea adevăratei creații și adevăratei fericiri”2.

Libertatea nu este numai un concept metafizic, numai un teren de dispută al marilor gânditori, ci și un hotar existențial care trebuie cucerit! Mulți, însă, preferă să abandoneze un asemenea traseu anevoios! Sunt destine, individuale și universale, deopotrivă, încremenite într-un prezent inert. Au fost, și încă mai sunt popoare mute, înrobite în tăcere, precum și popoare sonore, vibrante, care transmit cu demnitate limbajul schimbării.

Despre acest paradox al ființei umane, care migrează fie spre marginea existenței, fie spre vârful său, ne vorbește și Albert Camus: „A tăcea înseamnă a lăsa să se creadă că nu judeci și nu dorești nimic și, în anumite cazuri înseamnă că într-adevăr nu dorești nimic3”. În continuarea acestei fraze putem adăuga spusele lui Boetie, care confirmă supoziția nicidecum inexactă a filosofiilor timpului care întrevedeau în destinul omului, propria damnare sau transfigurare salvatoare: „Poporul este cel care se înrobește, care își taie gâtul, care putând alege între a fi serv și a fi liber, își părăsește libertatea și ia jugul”4.

O cercetare completă asupra „disciplinei omului” indică faptul că existența umană își degajă expresia, suplețea și fisura ontică la marginea confluenței dintre supraviețuire și devenire. Supraviețuirea, viețuire mărginită și fadă, este o gură de oxigen urmată de o scufundare adâncă în apele tulburi ale iraționalului. Existența conștiințelor egoiste, care își dilată sinele și se perpetuează în orice alt existențial confuz, transformă actul de a fi al mulțimii într-o întâmplare îngăduită de providență. Destinul individual este înghețat. Omul doar îi supraviețuiește timpului.

La polul opus se află devenirea, o dimensiune în care sinele își caută sensul, clădește punți, cu acces liber tuturor, în drumul său sinos spre cunoaștere. Devenirea este o cărare îngustă, deoarece cere sacrificiu, responsabilitate și simț moral... Omul, afirmă Jean-Paul Sartre, „trebuie să decidă pentru el (...). Nu prin a-și întoarce singur spatele, ci întotdeauna prin căutare, în afara lui, a unui scop care este unul al eliberării sau al unei realizări particulare, omul se va realiza pe sine ca fiind cu adevărat uman”5.

Pentru a-i fi cu putință regenerarea, istoria are nevoie de minți vizionare. Are nevoie de oameni care să recunoască în matricea omenirii: valoarea şi demnitatea fiecărui agent-istoric în parte. Are nevoie de minți lucide care să traseze noi direcţii şi soluţii pe harta umanității.

Atunci când prezentul inert blochează cursul devenirii, încremenind expansiunea sinelui, se produc revoluțiile. Revoluțiile sunt acele intervenții chirurghicale ale istoriei de ultim moment, care permit îndepărtatea cu repeziciune a celulei moarte a trecutului. Revoluțiile câștigă omului primele secunde ale libertății. Conștiința suferă o expandare violentă, în astfel de momente, iar libertatea se transformă din deziderat în stare de fapt.

2 Mircea Eliade, Oceanografie, Humanitas, București, 1991, p. 51.3 Albert Camus, Omul revoltat, RAO, București, 2002, p. 218.4 Etienne de la Boetie, Discurs despre servitutea voluntară, Editura Universală Dalsi, 1995, p. 25.5 Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism. Publicat în 1946, textul L’Existentialisme est un humanisme este stenograma unei conferințe ținute de Sartre la Paris în octombrie 1945.


Mai bine de patru decenii, România a trăit captivă într-un regim opac, ghidată – fără mari rezistențe – doar de regulile arbitrare ale dictaturii ceaușiste. Grafica utopiei comuniste a deformat, treptat, mințile românilor. Riposta era înnăbușită din interior. Anul 1989 avea să schimbe, însă, în mod dramatic cursul istoriei naționale. În decembrie 1989 românii voiau să respire liberi într-un regim care le refuzase dreptul de a fi oameni. Românii doreau să intre în posesia a tot ceea ce le-a fost negat: libertatea de a fi.

Revolta nu este o simplă consecință istorică, ci este o cale, un destin. Istoria s-ar mistui pe sine, dacă din interiorul său nu ar irupe acele minți lucide care se opun cu vehemenţă presiunilor sociale impuse de centrele de putere arbitrare.„Ce este un om revoltat?”, se întreba Albert Camus. „Un om care spune nu. Dar refuzul său nu înseamnă renunţare, căci el este un om care la început spunea da. Un sclav, care toată viaţa a primit ordine, consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă” 6.

Dar a spune nu doar într-un moment izolat al istoriei nu este suficient pentru a bloca trecutul și a construi o punte eliberatoare către viitor. Trecutul lovește cu putere... ca orice tipar existențial, tinde să se manifeste, atâta timp cât adepții săi rămân activi pe scena istoriei. Și din păcate libertatea, pentru anumite popoare, este o lecție dură, care se memorează cu dificultate!

Istoria este un proces viu, în care fiecare acțiune are reverberații multiple asupra timpului acțional al agentului istoric, individual sau global! Deși Revoluţia Română din Decembrie1989 a oferit României şansa unui nou început, timpul scurs de la înlăturarea regimului ceauşist a transpus conștiința națională într-o dimensiune existenţială presărată cu speranţe, idealuri şi neîmpliniri: „Cazul României după Revoluţia din Decembrie este atipic, căci ea nu a rodit mai departe, ci a continuat să putrezească la lumina noilor avânturi contemporane. România – un stat cuprins de ruină pentru care revoluţia a sosit prea târziu. România, ca elan ofilit”7.

Procesul de regenerare al ființei naționale este consecința firească a trezirii conștiinței colective. Revoluţiile reprezintă doar o etapă premergătoare în acest efort de depăşire a crizei istorice. Odată finalizate, misiunea reorganizării sociale revine în totalitate oamenilor.

6 Albert Camus, Omul revoltat, Bucureşti, RAO, 2002, p. 218.7 Claudiu Iordache, Homo Posteritas, Bucureşti, Editura IRINI, 2008, p. 74.

*




La 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov își anunța demisia din funcția de președinte al Uniunii Sovietice, stat care își înceta, oficial, existența în prima zi a anului următor. Prăbușirea Imperiului sovietic – considerată de către președintele rus Vladimir Putin drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a veacului al XX-lea”1 – a fost, însă, un proces agonizant, de durată. Rămâne încă subiect de dezbatere în ce măsură semnele acestui deznodământ au fost corect identificate și descifrate de către lumea academică sau de către comunitatea occidentală de informații. Potrivit unei opinii radicale, care este ilustrată aici de Leon Aron, „în anii premergători lui 1991, niciun expert, universitar, oficial, sau politician (subl.n.) nu a prevăzut colapsul iminent al Uniunii Sovietice și, odată cu dictatura, și al economiei planificate sau a controlului Kremlinului

asupra imperiului domestic și est-european”2. Și reputatul istoric John Lewis Gaddis susține această idee: „ceea ce n-a înțeles nimeni (subl.n.), la începutul anului 1989, a fost că Uniunea Sovietică, imperiul său, ideologia sa – și, în consecință, însuși Războiul Rece – erau o movilă de nisip gata să se surpe”3.

În replică, unii sovietologi au pretins că demersul științific nu este similar „ghicitului într-un glob de cristal”, activitatea de cercetare în acest domeniu putând fi cel mai bine apreciată în raport cu proporția în care a fost înțeleasă și descrisă corect funcționarea sistemului sovietic4.

Alți autori au mers însă mai departe, făcând direct trimitere la studii și monografii, anterioare anului 1991, în care era prognozată destrămarea URSS. Probabil, cea mai citată este celebra lucrare a disidentului

1 Depeșă BBC: Putin deplores collapse of USSR, 25 aprilie 2005.2 Leon Aron, Tot ceea ce credeai despre dispariția Uniunii Sovietice este greșit, în Foreign Policy România, nr. 23, iulie/august 2011, p. 67. 3 John Lewis Gaddis, Războiul Rece, București, Editura RAO, 2009, p. 306. Gaddis a mai exprimat această opinie și în alte ocazii: „Am fost surprinși cu toții (subl. n.). Sfârșitul abrupt al Războiului Rece, neașteptatul război fierbinte din Golful Persic și brusca dezintegrare a Uniunii Sovietice ne-au uluit pe toți, indiferent dacă am fost în guverne, în academii, în presă sau în grupuri de reflecție. Altfel, nu a fost nimic neplauzibil în aceste evenimente – Războiul Rece trebuia să se termine cândva, războiul a fost întotdeauna o posibilitate în Orientul Mijlociu, iar căderea comunismului era previzibilă de mai mulți ani – dar faptul că acestea s-au întâmplat atât de neașteptat arată că deficiențele persistă în modul în care prinții contemporani și prezicătorii își concep munca de a vedea viitorul curs al afacerilor mondiale”. Citat de Florin Abraham, Colapsul regimurilor comuniste între „eveniment inevitabil” și „hazard istoric”, în Constantin Corneanu, Adrian Pop (ed.), Prăbușirea Imperiului Sovietic. „Lecții” în retrospectivă, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p. 30. 4 Mark Kramer, Review: What Happened to the Soviet Union? How and Why American Sovietologists Were Caught by Surprise by Christopher I. Xenakis, în Political Science Quarterly, vol. 118, nr. 4 (iarna, 2003/2004), p. 689-690.

PRIN OCHII INAMICULUI: MIHAIL GORBACIOV ŞI POLITICA SA

ÎN PERCEPŢIA STATELOR UNITE ALE AMERICII

– Fragment –

Dr. Alexandru PURCĂRUŞ



sovietic Andrei Amalrik – Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984? – apărută în 1969. Aceasta nu este o excepție, cum s-ar crede5. De pildă, tot în 1969, sub coordonarea lui Zbigniew Brzezinski, era publicată, sub titlul Dilemele schimbării în politica sovietică, o culegere de 14 articole, dintre care șase considerau „colapsul drept o posibilitate serioasă, deși nu imediată”6. Pentru a mai oferi un singur exemplu, nu trebuie ignorată contribuția lui Hélène Carrère d’Encausse, care își intitula cartea, ieșită de sub tipar în 1978, Imperiul Spulberat. Revolta națiunilor în URSS7.

Unele previziuni șochează, privite retrospectiv, prin clarviziune și precizie. Astfel, jurnalistul britanic Bernard Levin publica, în septembrie 1977, în Times (Londra), un articol în care arăta că forțele politice, sociale și naționaliste care au generat mișcările de disidență din Europa satelizată vor produce aceleași efecte în Patria Sovietelor, înșiși liderii sovietici fiind cei care vor deveni agenții prefacerii acesteia: „Ei nu conspiră, ei nu sunt în legătură cu agențiile de spionaj occidentale, ei nu comit sabotaje. Ei sunt în orice privință funcționari sovietici model. Sau, mai degrabă, în orice privință cu excepția uneia: au recunoscut în sinea lor adevărul despre țara lor și au jurat în sinea lor că vor face ceva în acest sens. Așa se va întâmpla. Nu vor fi împușcături în stradă, nici baricade, nici greve generale, nici spânzurarea opresorilor de stâlpi de iluminat, nici prădarea sau incendierea sediilor guvernului, nici ocuparea posturilor de radio, nici dezertarea în masă a militarilor. Dar, într-o zi nu prea îndepărtată, unele fețe noi vor apărea în Biroul Politic – sunt sigur că deja au apărut în autoritățile administrative municipale sau chiar regionale – și încet, foarte încet, alte fețe de asemenea proaspete li se vor alătura. Până într-o zi când se vor uita unii la alții și vor înțelege că nu mai este nevoie să ascundă adevărul în inimile lor. Și fitilul va fi aprins. Nu e nimic romantic sau fantastic în această prognoză; este cea mai cumpătată extrapolare a faptelor cunoscute și a evidenței dovedite. Aceasta, sau ceva similar, se va întâmpla. Când se va întâmpla nu este nici posibil, nici util să ghicim; dar sunt sigur că va fi în timpul vieții unor oameni mult mai în vârstă decât mine...dar hai să presupunem, de dragul acurateții, pe 14 iulie 1989”8. La rândul lor, experții din serviciile de informații americane au luat inițiativa desecretizării unor rapoarte referitoare la Uniunea Sovietică, care au fost publicate, sub egida Agenției Centrale de Informații (CIA), în 1999 și 20019, scopul fiind acela de a da la iveală faptul că instituția nu a eșuat în demersul său de a anticipa evoluțiile din URSS, așa cum era de multe ori acuzată.

Din punctul nostru de vedere, dintre toate studiile și analizele comunității americane de informații se disting, însă, cele semnate de Herbert E. Meyer, vicepreședinte al Consiliului Național de Informații al SUA (National Intelligence Council – NIC). Primul memorandum este datat 30 noiembrie 1983, când tensiunile dintre Moscova și Washington erau în toi. Materialul – adresat directorului Agenției Centrale de Informații (William J. Casey) și adjunctului său (John McMahon) – purta un titlu anost: De ce este lumea un loc atât de periculos? Probabil, Casey a fost intrigat și de prima propoziție a textului – „Nivelul violenței globale a crescut la fel de brusc și de neașteptat precum febra unui copil” – mai potrivită pentru începutul

5 „În pofida faptului că în 1969 disidentul sovietic Andrei Amalrik a scris o carte cu titlul extrem de sugestiv și provocator, respectiv Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984?, realitățile sovietice de la mijlocul anilor ‘80 nu lăsau să se întrevadă, la nivel de analiști ai serviciilor de informații occidentale și sovietologi, sfârșitul din acel 25 decembrie 1991”, consemnează Constantin Corneanu în articolul Operațiunea „Farewell” și demantelarea Uniunii Sovietice (Apud Constantin Corneanu, Adrian Pop, op. cit., p. 122).6 Seymour Martin Lipset și Gyorgy Bence, Anticipations of the Failure of Communism, în Theory and Society, vol. 23, nr. 2/aprilie 1994, p. 177.7 Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul Spulberat. Revolta națiunilor în URSS, Editura Remember, Bucureşti, 1993, passim.8 Seymour Martin Lipset și Gyorgy Bence, op. cit., p. 200 - 201. 9 Catherine Durandin, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 210.



unui roman decât pentru cel al unei analize de intelligence. Apoi, Meyer enumera câteva evenimente recente, precum doborârea avionului coreean de linie, asasinarea prim-ministrului Maurice Rupert Bishop din Republica Grenada (în urma căreia SUA invadează această țară din Caraibe la 25 octombrie) și atacul terorist asupra cartierului general al pușcașilor marini americani din Beirut (23 octombrie 1983) etc. Exista vreo legătură între acestea? „Cred că actuala explozie de violență este mai mult decât o coincidență. Mai precis, cred că semnalează începutul unei noi etape a luptei globale dintre Lumea Liberă și Uniunea Sovietică. Afirmația mea se bazează pe percepția că politicile SUA au schimbat fundamental cursul istoriei într-o direcție favorabilă intereselor și securității noastre și ale aliaților noștri. Ceea ce vedem acum este un efort al sovieticilor de a riposta, în același sens în care Mafia ripostează când agențiile de impunere a legii lansează un program eficient de combatere a criminalității. Permiteți-mi să recunosc acum că nu pot dovedi aceasta – dacă definiția pe care dumneavoastră o dați probei se reduce la interceptări, fotografii și documente sustrase. Desigur, aceste lucruri contează. Contează enorm. Dar, pentru reala înțelegere a unui fenomen ciudat precum Uniunea Sovietică, trebuie mers dincolo de inventarul faptelor; este nevoie de asemenea de un exercițiu de imaginație”10.

Continuarea este, însă, și mai surprinzătoare. Practic, pe parcursul celor opt pagini ale documentului, Meyer susținea că Moscova a pierdut Războiul Rece și că nu este departe momentul în care se va prăbuși. Iată câteva dintre judecățile sale: 1. „Uniunea Sovietică a eșuat total să devină o țară”; 2. „Economia sovietică se îndreaptă spre dezastru”; 3. „Uniunea Sovietică este un coșmar demografic”; 4. „Sateliții est-europeni devin din ce în ce mai dificil de controlat”. Fiecare dintre aceste puncte era expus pe câteva rânduri. Concluzia? „Dacă Uniunea Sovietică nu-și împlinește ambiția de a înlocui SUA ca principala putere a lumii în – cu mare aproximație – următorii 20 de ani, nu va reuși niciodată”11. Potrivit lui Meyer, această părere era împărtășită de mai mulți sovietologi pe care-i consultase. Să vedem un pasaj chiar mai expresiv: „A fost mult timp la modă să privim Războiul Rece ca pe o caracteristică permanentă a politicii globale, una care va dăinui pentru următoarele câteva generații, cel puțin. Dar mi se pare mult mai verosimil că președintele Reagan a avut perfectă dreptate când a observat în discursul său de la Notre Dame că Uniunea Sovietică – «unul dintre cele mai triste și mai bizare capitole ale istoriei» – ajunge la paginile sale finale. (Ar trebui într-adevăr să urmăm sugestia președintelui de a începe planificarea pentru o lume post-sovietică (subl. n.); Uniunea Sovietică și oamenii săi nu vor dispărea de pe planetă, și nu ne-am gândit încă serios ce fel de structură politică și economică e probabil să apară. Pe scurt, Lumea Liberă a surclasat Uniunea Sovietică din punct de vedere economic, a zdrobit-o ideologic, și a înfrânat-o politic” (subl. n.)12.

Oricât ar părea de paradoxal, miza lui Meyer nu era de a convinge că timpul nu mai are răbdare cu o Uniune Sovietică agonizantă (după cum o spune, într-o formulare care amintește de Marin Preda), ci de a explica pericolul care pândește SUA, din cauza acestei stări de fapt. Pentru a se face înțeles, el recurge la parabola, extrem de plastică, a „ambiției zădărnicite”. Bunăoară, un oarecare vicepreședinte al unei companii, înțelege, în preajma vârstei de 45 de ani, că și-a atins limitele profesionale și că nu va ajunge niciodată să conducă firma în care muncește. Conștientizarea acestei realități, oricât de dureroasă ar fi, îl poate duce la acceptarea situației. Dar e în firea omului să nu se învoiască întotdeauna cu soarta. Caz în care, individul cu pricina poate recurge la gesturi nesăbuite, ce îl pot împinge chiar pe poarta unei

10 Herbert E. Meyer, Why Is the World So Dangerous?, National Intelligence Council, 30 noiembrie 1983, p. 1, la http://www.foia.cia.gov, pagină consultată pe 5 septembrie 2013. 11 Ibidem, p. 5-6.12 Ibidem, p. 8.



închisori. Se va împăca Moscova cu evidența sau se va simți tentată ca, în momentul colapsului, să tragă toată lumea după ea în prăpastie, prin violență armată13?

Care a fost impactul acestei analize extraordinare? Meyer a mărturisit, în 2011, că printre membrii comunității americane de informații ajunsese să se afirme, în șoaptă, că și-ar fi pierdut mințile. Lucrurile s-au complicat și mai mult după ce, în urma unei scurgeri de informații, doi jurnaliști faimoși în epocă, Rowland Evans și Robert Novak, au scris un articol despre memorandum. Pentru Meyer, totul se putea transforma într-un dezastru. De aceea, a fost extrem de nervos când Bill Casey l-a chemat în biroul său. Șeful CIA i-a spus, pe un ton serios: „Herb, în acest moment ai cel mai mic fan club din Washington”. Și a continuat râzând: „Relaxează-te, e format din mine și din președinte”. Apoi i s-a ordonat să continue14.

Drept pentru care, Herbert E. Meyer a recidivat. La 28 iunie 1984, el a transmis directorului CIA un nou memorandum, intitulat Ce e de făcut cu rușii? Prima parte a documentului relua sintetic ideile principale ale materialului anterior. În continuare, Meyer repeta predicția vizând disoluția inamicului fundamental al Washingtonului: „Din momentul în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a preluat puterea în 1917, obiectivul principal al propagandei sale a fost de a convinge nu numai proprii oameni, dar, de asemenea, pe noi, cei din Occident, că revoluția partidului este ireversibilă, că Uniunea Sovietică organizată de Lenin & Co. este un stat stabil, permanent. Atât de reușit a fost acest efort al propagandei, încât timp de decenii gândirea convențională aici, în Occident, a fost așa: Uniunea Sovietică se află aici pentru a rămâne. Un corolar al înțelepciunii convenționale este că însăși rivalitatea dintre SUA și URSS reprezintă o caracteristică permanentă a vieții pe pământ. Cu toate acestea, noua perspectivă pe care am conturat-o în De ce este lumea un loc atât de periculos, și pe care am recapitulat-o pe scurt aici, contestă în mod fundamental atât înțelepciunea convențională, cât și corolarul său. Această perspectivă recunoaște Uniunea Sovietică drept ceea ce este – un imperiu – și admite faptul că, la fel ca toate imperiile, și acesta trebuie, în cele din urmă, să se dezintegreze. Mai mult decât atât, acest punct de vedere susține că începuturile acestei descompuneri sunt evidente acum” (subl. n.)15.

Pentru Meyer era evident că, în competiția globală, Uniunea Sovietică își pierduse suflul și nu mai putea recupera avansul Occidentului. Economia americană înregistra o creștere anuală de 9 procente, cheltuielile militare ale SUA erau în creștere, Moscova era privată de credite din partea Vestului, iar accesul la tehnologia de vârf îi fusese restricționat. Balanța de putere în Europa era din nou înclinată în favoarea NATO, după amplasarea rachetelor cu rază medie de acţiune Pershing II. Prin adoptarea programului „Războiul Stelelor” (Inițiativa de Apărare Strategică), America exercita o presiune suplimentară asupra adversarilor, care – conștienți de reușita unor proiecte la fel de ambițioase, precum Manhattan sau Apollo 13 Ibidem, p. 7-8.14 Paul Kengor, Predicting the Soviet Collapse, în National Review, 14 iulie 2011, la http://www.nationalreview.com/articles/271828/predicting-soviet-collapse-paul-kengor, pagină accesată la 7 septembrie 2013.15 Herbert E. Meyer, What Should We Do About The Russians, National Intelligence Council, 28 iunie 1984, p. 4, la http://www.foia.cia.gov, pagină consultată la 5 septembrie 2013.



– nu aveau cum să îi pună la îndoială implementarea. În Nicaragua, Mozambic, Angola, Cambodgia și Afganistan apăruseră puternice insurgențe antisovietice, care limitau insinuarea puterii Kremlinului în Lumea a Treia. În plus, intervenția militară americană în Grenada destrămase mitul caracterului ireversibil al revoluțiilor comuniste16.

De la raportul anterior apăruseră chiar semne noi ale comei în care se zbătea URSS. Între acestea se numărau desemnarea lui Konstantin Cernenko în poziția de urmaș al lui Andropov, scăderea accentuată a nivelului de trai, apariția unui sentiment de pesimism la nivelul populației, vizibil inclusiv în rata astronomică a avorturilor (între 60 și 70% la nivelul întregii Uniuni Sovietice). În paranteză fie spus, punctul din urmă l-a șocat pe Reagan, care însă s-a ferit să invoce, public, incredibilele cifre17. Până și creațiile artistice începeau să reflecte sumbra realitate. Meyer citează un fragment dintr-un cântec al lui Bulat Okudjava, Imperiul Roman (Rimskaia Imperiia, 1979), care fusese interpretat recent pe scena unui cabaret moscovit: „Imperiul Roman, la vremea prăbușirii sale,

Menținea aparența unei ordini de fier,La locul său era Cezarul, înconjurat de tovarășii de arme,Viața era minunată, dacă te iei după scripte.Dar criticii vor spune că «tovarăși de arme»Nu-i romană vorbă,Că această greșeală golește de sens întreg acest cânt.Poate, poate, poate nu-i romană vorbă”18.Adică, după cum ar fi spus Horațiu: „Quid rides? Mutato nomine, de te fabula narratur”. Comparația

dintre Uniunea Sovietică și Imperiul Roman era evidentă19.Ce se putea întâmpla în viitorul apropiat? Meyer întrevedea trei posibile evoluții: 1. „Sovieticii ar putea întreprinde reforme fundamentale”. În acest caz, era dificil de presupus

că orice încercare de primenire ar fi avut sorți reali de izbândă. Economia nu putea fi redresată fără reduceri substanțiale în bugetul apărării sau fără reforme de substanță, remedii care puteau afecta puterea partidului. În egală măsură, problema demografică era, practic, fără soluție. Așadar, chiar dacă elita sovietică ar fi fost dispusă să-și asume riscurile schimbării, era greu de crezut că efectele ar fi condus la inversarea tendințelor negative.

2. „Sovietele ar putea s-o dea în bară”. Înscrisă pe o violentă spirală descendentă, URSS dispărea, locul ei fiind luat de un tip diferit de societate, fie ea democratică sau tot represivă. Iarăși, nu se putea anticipa natura relațiilor dintre centrul rus al puterii imperiale și restul republicilor, fapt este că noua structură ar fi fost absorbită de propriile probleme și, deci, mai puțin amenințătoare la adresa Vestului.

3. „Sovieticii ar putea decide «să rupă pisica-n două»”. Conștienți de dimensiunile catastrofei, liderii de la Kremlin puteau recurge la măsuri disperate și periculoase, menite să schimbe, dintr-o lovitură, corelația forțelor: o acțiune preventivă împotriva Statelor Unite, invadarea Europei Occidentale sau o incursiune în zona Golfului Persic20.

Pentru specialistul american era vital ca SUA să articuleze și să implementeze o strategie privitoare la relațiile cu Moscova, astfel încât sovieticii să nu fie tentați să caute o soluție externă la problemele lor interne și, mai ales, să nu recurgă la război. Meyer propunea, chiar, câteva linii directoare ale acestei strategii. În primul rând, având în vedere că prăbușirea Uniunii Sovietice era un proces ireversibil, al cărui final era doar o chestiune de timp, nu avea rost ca administrația americană să încerce să găsească un catalizator. Nu numai că nu era nevoie să fie aruncate bombe asupra sovieticilor, dar era deopotrivă periculos și stupid. Pentru vicepreședintele 16 Ibidem, p. 3-4.17 Ibidem, p. 5. Vezi și Paul Kengor, op. cit.18 Herbert E. Meyer, What Should We Do About The Russians, p. 5-6. Vezi și Hilary Chung (ed.), In the Party Spirit. Socialist Realism and Literary Practice in the Soviet Union, East Germany and China, Amsterdam, Rodopi B. V. Editions, 1996, p. XVII.19 Boris Kagarlitsky, The Disintegration of the Monolith, Londra, Verso, 1992, p. 22.20 Herbert E. Meyer, op. cit., p. 6-7.



*

Consiliului Național de Informații al SUA, Moscova trebuia lăsată pur și simplu pe seama Istoriei, cel mai puternic aliat al americanilor, în situația dată. În al doilea rând, Washingtonul nu trebuia să-și schimbe abordarea politică, dar să rămână ferm în a nu acorda sprijin financiar și tehnologic putredului regim sovietic. Oricum, Moscova nu avea să folosească resursele pentru îmbunătățirea standardelor de viață, ci pentru desfășurarea unor arme noi. În al treilea rând, ideal ar fi fost ca liderii de la Kremlin să-și dedice energiile și abilitățile în scopul reformării sistemului, astfel încât să se ajungă la o Uniune Sovietică liberă, prosperă, sigură și stabilă, adică la un stat democratic în sensul clasic al cuvântului. Dacă ar fi existat până și cel mai mic indiciu că lucrurile se îndreptau în această direcție, Casa Albă trebuia să încurajeze și să susțină demersul rivalilor. În al patrulea rând, era absolut vital ca, în anii următori, Kremlinul să nu ajungă cumva la concluzia că ar putea să se salveze distrugând SUA. Se impunea ca apărarea americană să fie întărită, astfel încât să descurajeze orice acțiune militară, deznădăjduită și hazardată, a sovieticilor21. Nu știm exact cum a fost primit de către Reagan acest material și în ce măsură a fost transpus în practică. Privind retrospectiv, este însă evident că politica americană a urmat, în perioada următoare (inclusiv în epoca administrației George H.W. Bush), punctele esențiale ale strategiei formulate de Herbert E. Meyer. Pentru meritele sale, acestuia i-a fost conferită ulterior cea mai înaltă distincție a comunității americane de informații ce se poate oferi unui lucrător în domeniu (National Intelligence Distinguished Service Medal).22 Meritele sale au fost însă ignorate aproape total de istorici, deși raportul Ce e de făcut cu rușii? a fost desecretizat încă din 1995. John Lewis Gaddis – în monumentala sa lucrare Strategii de îngrădire: o evaluare critică a politicii de securitate națională americană în timpul Războiului Rece23 (ediția revizuită din 2005!) – nici măcar nu-l pomenește. De fapt, Meyer este absent din aproape toate cărțile dedicate Războiului Rece. Din punctul nostru de vedere, Herbert E. Meyer poate fi comparat cu George F. Kennan, autorul politicii americane de stăvilire.

21 Ibidem, p. 7-9.22 Mark Lawrence Schrad, Vodka Politics: Alcohol, Autocracy, and the Secret History of the Russian State, Oxford, New York, Oxford University Press, 2014, p. 285.23 John Lewis Gaddis, Strategies of Containment. A Critical Appraisal of American National Security Policy during the Cold War, Oxford, New York, Oxford University Press, 2005, passim.



INTERVIU

Cum ați ajuns să lucrați în domeniul tipografic?

Am fost pasionat de desen încă din adolescenţă, iar în 1976, după un examen de admitere ratat la Facultatea de Arte Plastice, m-am angajat la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”. Nota bună de la examenul de matematică mi-a hotărât viitorul şi am fost trimis în secţia de zeţărie, considerată o elită a angrenajului tipografic de la „Casa Scânteii”. Trebuie să știți că un zeţar poate să facă o carte sau un ziar de la un capăt la altul. În clipa în care m-am angajat ca tipograf-zeţar, o serie de decizii administrative ale regimului Ceauşescu, referitoare la vârsta de pensionare a tipografilor, agitau univesul Combinatului Poligrafic de la „Casa Scânteii”. Primul dialog cu oficialii regimului, atât pe linie de partid cât şi de stat, a reprezentat o înfrângere morală pentru mine, iar protestul tipografilor, în fruntea căruia încercasem să mă situez, va fi sortit eşecului încă din start. Regimul nu admitea împotriviri la deciziile sale, iar clasa muncitoare, elementul de forţă al PCR, era obligată să se supună fără crâcnire deciziilor regimului. Replica unui coleg tipograf („Cu ăştia nu rezolvi nimic!”) m-a făcut să mă gândeasc la o formă de opoziţie împotriva regimului Ceauşescu.

Când v-a venit ideea realizării unui ziar clandestin?După discuţiile pe care le-am avut, în toamna anului 1977, cu subinginerul Mihai Stan, din Drobeta

Turnu-Severin, fost coleg de armată, am simțit nevoia de a face ceva concret, respectiv de a realiza un ziar clandestin de opoziţie. Mihai Stan m-a sprijint total în efortul meu de a construi, cu ajutorul subordonaţilor săi din atelierul mecanic de la Motru, componente ale viitoarei prese artizanale. În mod paradoxal, filmele de propagandă ale regimului comunist m-au inspirat şi amuzat în acelaşi timp, în ideea mea de-a face opoziţie regimului şi am început să fur litere din Combinat. Valurile care urmau să se muleze perfect pe literă, în procesul de tipărire, au fost concepute de mine după ce am reușit să-l conving pe singurul om din „Casa Scânteii”, care realiza valurile, să-mi transpună în realitate proiectul. Din păcate, valurile realizate s-au distrus din cauza unui accident: topirea celofanului cu care erau învelite. Norocul a fost de partea mea, iar tipograful care a realizat valurile nu a bănuit nimic şi nici nu a informat Securitatea care supraveghea cu străşnicie întregul proces de tipărire. În anii care au urmat acestui accident, am devenit un muncitor important şi respectat în Combinat, cu multiple relaţii în întregul angrenaj tipografic de la „Casa Scânteii”. Totodată, am început să testez, prin diferite formule, caracterul unora dintre apropiaţii mei, vecini sau lucrători tipografi, pentru a constitui un grup de acţiune. Cu timpul mi se vor alătura: Gheorghe Marian, Cuciuc Marcel, Suciu Eugen, Mateescu Petre, Pascu Marin, Gheorghe Anişoara, Mihai

MISTERUL OPERAŢIUNII „PETARDA”

În categoria acţiunilor de disidenţă activă împotriva regimului Ceaușescu pot fi considerate şi actelor tipografului Valentin Hurduc, cel care a tipărit cotidianul-manifest Luneta şi o serie de manifeste anticeauşiste ce au fost răspândite în perioada aprilie 1987 – decembrie 1989. Tipograful-zeţar Valentin Hurduc, creatorul unui ziar clandestin numit Luneta, a fost omul care a îngrozit întreaga conducere de partid şi de stat a României socialiste şi a alertat întreaga Miliţie şi Securitate care au încercat, din răsputeri, să-l identifice pentru a-l putea neutraliza. Operaţiunea „Petarda” a fost numele de cod al uneia dintre operaţiunile DSS-ului, care s-a încheiat cu un eşec de proporţii pentru ofiţerii de securitate şi ale cărei urme în arhivele fostului DSS par să nu se mai găsească.


Cuciureanu, Marcel Ungureanu, Argatu Vasile, Nicolae Ioan şi soţia mea, Viorica Hurduc. Noi, toţi, vom constitui obiectul operaţiunii „Petarda” din dosarele Securităţii române. Spre norocul nostru şi dezamăgirea ofiţerilor implicaţi în anchetă, noi nu am fost descoperiţi niciodată.

Când ați început să acționați efectiv?În 1982 am trecut la acțiune împotriva regimului Ceauşescu. Obligaţia de a munci în timpul liber la

CAP-ul din Otopeni, pe baza unui contract impus de conducerea de partid a Combinatului, a fost picătura care a umplut paharul răbdării mele. Atitudinea mea faţă de activul de partid de la nivelul comunei Otopeni, generată de impunerea obligatorie a contractului cu CAP-ul, m-a pus într-o situaţie dificilă în relaţiile cu activiştii de la CC al PCR care au fost informaţi, cu promtitudine, despre atitudinea mea, ca tânăr muncitor. Primele acţiuni anticeauşiste le-am desfășurat în toamna anului 1982 şi au constat în scrierea unor lozinci anticomuniste (Jos Ceauşescu!) pe gardurile din localitatea Pipera, spre bariera Tunari. În 1983, am continuat să scriu lozinci anticomuniste şi anti-Ceaușescu, cu cretă sau cu un amestec din smoală şi motorină, la sediul CAP Otopeni, la casa primăriţei din Otopeni, la PECO Băneasa, Liceul C. A. Rosetti, Bulevardul 1 Mai nr. 104, Căminul de Studenţi „Maica Domnului” şi AMC Otopeni. Gândul de a construi o presă artizanală nu m-a părăsit deloc în acest timp, şi în 1985 mi-am încercat, din nou, norocul în dorinţa de a reconstrui valurile distruse în acel accident. Cu puţin noroc şi inteligenţă, l-am convins, din nou, pe tipograful de la secţia specială să-mi confecţioneze nişte valuri.

Care a fost prima acțiune de amploare?În ziua de vineri, 10 aprilie 1987, la ora 05.40, am realizat prima acţiune majoră a mea: incendierea

Arcului de Triumf din lemn din faţa Expoziţiei Naţionale de la Complexul ROMEXPO de astăzi. Trecătorii au rămas şocaţi, Securitatea a intrat în alertă, iar activul de partid nu îşi putea reveni în urma şocului. Pe 4 decembrie 1987, tot într-o zi de vineri, şi tot la ora 05.40, aveam să dau foc statuii lui V. I. Lenin din faţa Combinatului de la „Casa Scânteii”. Securitatea a trecut la căutarea celor care incendiaseră statuia lui Lenin, însă eu și colegii mei din grup am supraviețuit, nefiind descoperiți în cadrul anchetei Securităţii şi-a investigaţiilor Miliţiei. Trebuie să subliniez faptul că Ambasada URSS la Bucureşti şi-a exprimat profunda nemulţumire faţă de acest gest antisovietic şi anticommunist. În paralel cu aceste două acţiuni, am continuat să confecționez unele piese și să strâng materiale pentru maşina de tipărit artizanală pe care o aveam în proiect. Am făcut probe cu diferite dispozitive (ţevi, tuburi, cutii de ness, cacao, carbid) de lansare a manifestelor în pădurea Otopeni (zona Fort) şi în cartierul Aviaţiei. În februarie – martie 1988, presa artizanală cu care voi tipări primul număr, din ceea ce avea să devină Luneta, era gata. Primul număr al Lunetei va fi răspândit pe 29 aprilie 1988, în zona Gării de Nord, în Piaţa Matache, Piaţa Romană, şi la intersecţia dintre Calea Dorobanţi şi restaurantul „Perla”. Nicolae Ceauşescu a ordonat ca tipografia ilegală să fie distrusă în termen de şase luni, iar făptaşii să fie pedepsiţi cu cea mai mare asprime.

Cine a scris primul număr?Primul număr a fost scris integral de către mine şi era realizat ca un manifest editat de Frontul

Democrat Român. Ideea îmi fusese sugerată de către unul dintre prietenii mei care asculta Radio Europa Liberă şi care lansase ideea că în Transilvania se constituise acest FDR. M-am gândit că a venit timpul ca opinia publică să afle că FDR-ul s-a constituit şi în Bucureşti. Numele de Luneta aveam să-l dau la următorul număr tipărit. Menționam că va apărea lunar şi avea ca scop demascarea politicii dictatoriale practicate de familia Ceauşescu. În primul număr scriam următoarele: „Întrunită la prima sa şedinţă, conducerea acestui forum compusă din: muncitori şi ţărani, generali ai armatei române, ofiţeri ai Ministerului de Interne, oameni de ştiinţă şi alte categorii de oameni ai muncii au analizat situaţia reală existentă în ţară şi au ajuns la concluzia că aceasta se datorează în exclusivitate preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu”. Manifestul se încheia cu „Jos dictatura Ceauşescu!” şi invita populaţia Bucureştiului să vină la o mare demonstraţie de solidaritate cu noul creat FDR, în cursul zilei de 30 aprilie 1988, în Piaţa Universităţii între orele 16.30 şi 17.30. Textul era semnat Vasile Braşoveanu. Demonstraţia din Piaţa Universităţii nu a avut loc, însă Frontul Democrat Român devenea, astfel, o speranţă a românilor. Manifestul Luneta a fost răspândit în diverse zone ale Bucureştiului: sediul Inspectoratului General al Miliţiei, sediul Miliţiei Capitalei, intrarea în CC al PCR, garajul TVR, zona Foişorului de Foc, str. Rondă, Piaţa Obor, zona Tei etc. Hârtia folosită era foarte subţire şi provenea din rezerva de hârtie importată din URSS şi folosită pentru semnalele care mergeau la CC al PCR. Hârtia folosită a îndreptat ancheta spre ipoteza implicării KGB-ului în operaţiune.

INTERVIU



*

Cum ați reușit să implicați Ungaria în operațiunea dvs.?

În seara de 14 noiembrie 1988, ora 20.40, teancul de manifeste lăsat de mine pe portbagajul maşinii de tip LADA, cu nr. CD 231, la intersecţia străzilor Sahia cu Batiştei, îl va compromite și pune în dificultate pe diplomatul Györfi Károly, şef de reprezentanţă comercială a Republicii Populare Ungare în România. Diplomatul ungur a fost arestat şi declarat „persona non grata”, pe 19 noiembrie 1988, fiind obligat să părăsească România în termen de trei zile. Nemulţumit de faptul că ungurii erau scoşi ţapi ispăşitori în scandalul manifestelor, am hotărât să dau o dezminţire scrisă privind adevăratul autor al manifestelor. Dezminţirea a fost trimisă tuturor

publicaţiilor din Bucureşti de la Odorheiul-Secuiesc – via Motru – Târgu-Jiu, precum şi la TVR şi la Radio. Timp de trei numere consecutive din Luneta am reluat dezminţirea privind adevăraţii iniţatori ai acţiunii anticomuniste. Comunicatul oficial din Scânteia m-a convins că acţiunea noastră însemna ceva în economia rezistenţei împotriva regimului Ceauşescu.

Unde se tipăreau manifestele?Manifestele s-au tipărit în casa mea şi acasă la Petre Mateescu, iar presa artizanală a mai fost

depozitată, temporar, la soacra lui Gheorghe Marian şi la Gheorghe Anişoara. Au fost tipărite şi difuzate 11 ediţii ale ziarului-manifest Luneta. Securitatea română nu a putut să anihileze niciodată gruparea mea, deşi se apropiase destul de mult de grup, în condiţiile în care măsurile de securitate din Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” deveniseră draconice, iar informatorii erau în stare de alertă permanentă.

V-a confundat Securitatea cu cei de la „România liberă”?Pe 26 ianuarie 1989, Securitatea i-a arestat pe jurnaliştii-disidenţi de la „România liberă”, (Petre

Mihai-Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă) şi au confiscat presa artizanală care urma să tipărească primul număr din ziarul „ROMÂNIA”. Ziar care nu a apărut niciodată şi care avea să devină, printr-un ciudat joc al sorţii, simbolul disidenţei şi rezistenţei jurnalismului din România lui Ceauşescu la „Newseum”, în detrimentului ziarului-manifest „LUNETA”. Trebuie să vă spun că şpaltul viitorului ziar „ROMÂNIA” conţine numeroase greşeli de corectură, ceea ce evidenţiază clar că nu a fost tipărit niciodată, precum şi existenţa unor litere chirilice în textul materialelor. De ce să fi furat litere chirilice din „Casa Scânteii” tipografii care îi ajutau pe jurnaliştii-disidenţi? Să fi fost, oare, aduse din spaţiul sovietic şi să se fi făcut o aşa mare eroare? Sau Securitatea a manevrat lucrurile astfel încât i-au făcut cadou secretarului general al PCR, de ziua sa de naştere, arestarea acestui grup de jurnalişti şi tipografi, ce părea a avea o oarecare legătură cu KGB-ul?

V-ați văzut dosarul de la Securitate?Pe 14 aprilie 2004, CNSAS mi-a comunicat următoarele: „Deoarece în arhiva CNSAS există

documente referitoare la tema dvs. de cercetare «Acţiunea Petarda», vă invităm la sediul nostru pentru studierea documentelor identificate”. Pe 9 septembrie 2004, CNSAS m-a anunțat că Serviciul Român de Informaţii a răspuns că „în urma verificărilor efectuate în evidenţele create de Securitate nu au fost identificate documentele menţionate”, privitoare la dosarul de obiectiv „Petarda” şi dosarele de problemă „Tipografii”.

Au consemnatIoana CIODARU-CEAUȘESCU

Constantin CORNEANU


ATITUDINI

JURNALUL MISTIFICĂRII

O altă revoluţie… acelaşi rezultat…

Interviu în exclusivitate, realizat în anul 2005, cu fostul colonel în rezervă Paulian Păsărin, fost şef al fostului Serviciu de Contraspionaj al Preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, care a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare,

în decembrie 1989. Acesta declară că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost pla-nificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Am luat decizia de a publica acum acest interviu, pentru că azi (15 octombrie 2008) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se pronunţe în legătură cu vinovăţia generalilor în rezervă Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, care au făcut parte din grupul de generali trimişi la Timişoara în decembrie 1989 să reprime mişcările de stradă. Avocaţii acestora susţin că cei doi clienţi ai lor trebuie achitaţi, pentru că nimeni nu ştie care e adevărul în legătură cu evenimentele de la Timişoara, deci aceştia nu pot fi învinovăţiţi pentru ele. De precizat că Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi ne-au declarat că ul-timele sale cuvinte au fost: “Mi-au făcut-o şi ei mie”.

„...Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia din Decembrie 1989?

Colonel (r)Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul,

Acest material a fost postat pe sorinplaton.wordpress.com şi, mai apoi, pe asymetria-anticariat.blogspot.com fiind, totodată, răspândit prin intermediul internetului, publicat şi de către revista LUMEA MAGAZIN (Anul XVI, nr. 12/2010, p. 82 – 84), şi poartă titlul: DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DESPRE REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989. Un interviu realizat de către „reporterul” Sorin Platon cu colonelul (r) Paulian Păsărin, fost „şef al fostului Serviciu de Contraspionaj al Preşedintelui Republicii Socialiste România” şi, totodată, cel care „a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989”. Menţionăm faptul că munca de contraspionaj a fost exercitată pe teritoriul Republicii Socialiste România de către Direcţia a III-a Contraspionaj (UM 0625) din Departamentul Securităţii Statului (DSS) în perioada anilor 1974 – 1989. Direcţia a III-a Contraspionaj continua munca de contraspionaj exercitată de precedesori sub alte indicative, respectiv Direcţia I-a (1952 – 1953) sau Direcţia a II-a (1953 - 1967). Contraspionajul Securităţii a fost reorganizat în 1973 după îndepărtarea generalului-maior Neagu Cosma de la comanda Direcţiei a III-a Contraspionaj. Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofiţeri DIE aflaţi la post erau deconspiraţi, încă din plecare, iar unii dintre agenţii din exterior ai Direcţiei a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreţii” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcţiei a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict secret de importanţă deosebită), adică numărul de la maşina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa.



Afirmaţiile fostului colonel (r) Paulian Păsărin privind înfiinţarea unui „Serviciu de Contraspionaj”, în 1974, sunt neadevărate şi relevă o încercare de a credibiliza materialul şi „adevărurile” din conţinutul său. Referindu-se la motivaţiile declanşării Revoluţiei Române din decembrie 1989, Paulian Păsărin declară: „Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică. Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să urmeze pe Brejnev la conducerea partidului. De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci, înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova”. Textul de mai sus reprezintă o mostră clară de dezinformare, deoarece era practic imposibil, în epocă, ca preşedintele Republicii Socialiste România să-şi exprime public opinia, mai ales la Televiziunea naţională, despre o problemă de politică internă a statului sovietic.

Într-un interviu acordat blogger-lui Călin Mihăescu (România în faţa invaziei. Interviu cu generalul de securitate Neagu Cosma pe http://calinmihaescu.wordpress.com/2010/07/28/romania-in-fata-invazie-interviu-cu-generalul-de-securitate-neagu-cosma), în martie 1999, fostul şef al Direcţiei a III-a Contraspionaj până în 1973, generalul (r) Neagu Cosma, declara: „Încă în ’83 se fixase şi ziua şi modalitatea şi totul, cum să fie arestat Ceauşescu. Adică un grup condus de un ofiţer, colonelul Păsărin, care era în garda lui Ceauşescu, cu încă câţiva ofiţeri din interior, cu alţii de la Armată, cu nişte profesori au constituit un grup şi au lucrat la planul lor vreo doi ani de zile. Şi în ’83, la 23 august, era ziua când trebuia să fie sechestrat cuplul Ceauşescu. După recepţie, când soseau acolo, la Snagov, la palat. Ăştia aveau echipele formate, maşinile care să-l

pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în continuare de ce. S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe. Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’ 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică. Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să urmeze pe Brejnev la conducerea partidului. De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova. În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vine un autocar sau două cu turişti, care a două zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul. În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu. Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă ochi dulci, în ideea de a intra în vorbă cu ei. Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc. Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.

Reporter: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?


Colonel (r) Paulian Păsărin: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar din cele sau de pe cele care s-a tras în mulţime. De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambacian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru. Este un fost agent KGB, care a povestit că a folosit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.

Reporter: Ce se făcea, concret, cu acele simulatoare?

Colonel (r) Paulian Păsărin: Simulatoarele erau de mai multe categorii: de zgomot care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră, o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare. Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urma să fie înlăturat. Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită, n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României, împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă. Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii, dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii, de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă, ori noi asta am făcut. Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam strict

ducă, locul în care să-l ascundă, totul era pregătit. Cel care trebuia să conducă maşina, un fost miliţian, s-a speriat însă, şi s-a autodenunţat cu două trei zile înainte de acţiune. S-a autodenunţat, a venit ştirea la Postelnicu, Postelnicu i-a dat lui Pleşiţă să o verifice. Acel fost miliţian se autodenunţase la fiul lui Pleşiţă. Pe ăla l-a cunoscut, la ăla s-a dus. Atunci Pleşiţă l-a chemat pe fiu-său: «Ce-i povestea asta, măi? Tâmpitule, nu vii la mine, te duci la Postelnicu?». Pleşiţă şi-a dat seama că dacă rezultă că-i adevărată, îşi pierd capul toţi. Atunci, Pleşiţă l-a «convins» pe miliţian că a fost doar o răzbunare, că a fost dat afară şi vrea să fie reîncadrat, şi că de-aia a făcut chestia asta. Adică, Pleşiţă l-a ameninţat: «Bă, tu eşti prost? Crezi că ieşi tu în picioare din chestia asta? Băi băiatule, tu eşti un rahat oarecare. Nu te crede nimeni, te lichidează cât ai zice «peşte». Cum să creadă aşa o aberaţie?!!». Ăla s-a speriat, şi a zis: «Da, să trăiţi, am făcut-o din răzbunare». Pleşiţă l-a mai îmbărbătat: «Bă, tu ai făcut-o ca să-ţi reiei serviciul! Hai, mă, că mă străduiesc eu să te ajut să îţi iei înapoi serviciul». Şi l-a convins! L-a băgat înapoi în Miliţie, şi a stins-o la nivelul ăsta, că altfel îi aresta şi…Ăştia nu s-au lăsat, dar Pleşiţă a luat ceva măsuri, pe Păsărin l-a scos de lângă Ceauşescu şi l-a trimis la Vâlcea. Nu pe chestia asta, despre care n-a spus la nimeni, nimic…Şi i-a împrăştiat, dar ei tot au mai încercat să refacă complotul, dar au pierdut momentul, apoi a venit ’89…”.

Menţionăm faptul că nu se renunţă la a se vehicula, din nou, „povestea” comandourilor sovietice care au acţionat la Timişoara în 16 – 20 decembrie 1989 şi care au înregistrat 42 de morţi ce urmau să fie incineraţi la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti („La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm, prin ziarul dumneavoastră, ce s-a întâmplat la Timişoara. Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara, ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau. Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să

ATITUDINI



de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională. Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu. Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional. Trebuie spus că cei mai mulţi balconişti au afirmat că în România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi, o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic, ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat. S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi la Bucureşti. Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de scos în stradă. Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.

Reporter: Deci, concret, cine şi ce a hotărât în legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?

Colonel (r) Paulian Păsărin: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite. Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat în plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititorii dumneavoastră că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de commando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, au intrat pe la graniţa sârbească.

Reporter: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?

Colonel(r) Paulian Păsărin: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid. De ce? Pentru

că Gorbaciov era naşul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist. De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar

spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români, dar despre care nu se mai ştia nimic. Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special”).

Din respect pentru adevăr, subli-niem că numele acestor „sovietici” sunt inscripţionate pentru eternitate pe placa comemorativă ridicată la Popeşti-Leordeni în locul unde le-a fost aruncată cenuşa după incinerare. Textul care circulă pe internet şi prezintă punctul de vedere al colonelului (r) de securitate Paulian Păsărin constituie un fals grosolan şi o încercare de manipulare a opiniei publice în ceea ce priveşte aflarea adevărurilor din Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Constantin CORNEANU


când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres. Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat, că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: “Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”… Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti şi Gorbaciov din prezidiu i-a zis: “Să vedem dacă mai apuci!”.

Reporter: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie ’ 89?

Colonel (r) Paulian Păsărin: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm, prin ziarul dumneavoastră, ce s-a întâmplat la Timişoara. Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara, ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau. Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români,

*

dar despre care nu se mai ştia nimic. Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar eu ştiu, pentru că am cules informaţii.

Reporter: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?

Colonel (r) Paulian Păsărin: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu, pentru că Ceauşescu era în Iran. Iar ca o dovadă că aşa a fost, ungurii au făcut deja monument celor 42 de morţi în Ungaria. Când a plecat din Timişoara, Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren la Alba Iulia şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars. Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului să mascheze intervenţia externă.“

ATITUDINI



CRONICI

FIZIONOMIA RĂULUI ISTORIC

Elena DIACONU

„Marile adevăruri”, spune Mircea Eliade, „și singurele care contează, sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim și le cunoaștem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înțelegem că le-am cunoscut. Sunt atât de cenușii, de umile, de cotidiene – încât nici nu le băgăm în seamă. Conștiința noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice – căci asemenea adevăruri siluiesc și se cer siluite, ele exaltă vertiginos, și carnea și duhul, ele sunt revelate prin experiențe cu o dramaturgie bogată și o punere în scenă meșteșugită. Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ și dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să știm cum au ajuns acolo. Ele sunt, și nu poți spune nimic altceva despre ele decât că sunt”1.

Dar poate omul să rămână fidel acestei imagini complete, unitare în care lucrurile sunt... pur și simplu, independente de voința lui? Poate 1 Mircea Eliade, Oceanografie, Humanitas, București, 1991, p.23.

Pierre Lemaitre s-a născut pe 19 aprilie 1951, la Paris. După o lungă carieră ca profesor de literatură franceză și americană se dedică scrisului. Lucrările sale au fost bine primite atât de public, cât și de criticii de specialitate.

Printre cele mai importante romane putem aminti: Travail soigné (care îi aduce în 2006 premiul Cognac), Alex (distins cu premiul CWA International Dagger pentru cel mai bun roman polițist al anului 2013), Cadres noirs (pentru care primește premiul Le Point du Polar européen 2011).

Au revoir là-haut (La revedere acolo sus) i-a adus în 2013 cea mai importantă distincție literară din Franța – premiul Goncourt. Versiunea în limba română a fost publicată în anul 2014, la Editura Trei.

omul să se oprească în fața dorinței de a i se da lumii... necenzurat, nud, contrariat? Omul este cel ce însuflețește istoria. Cu fiecare generație, istoria suferă severe mutații structurale. Cu fiecare generație, istoria migrează spre un nou centru de gravitație al universului uman, alterat sau nu. Într-un final, viața omului, în splendoarea sa corală, este compusă din ordine și haos, din... rău și din bine! Totul depinde de modul în care omul își exercită libertatea voinței...

„Lipsa de voință”, afirmă Emil Cioran, „este o boală, dar și voința e una, și încă și mai rea: din ea, din excesele ei, mai mult decât din absența-i, provin toate nefericirile omului”2.

Orice aventurier ce pornește cu gândul de a indentifica și explora în detaliu amănuntele geografiei umane se întâlnește cu cel puțin două capcane ce au pus stăpânire asupra destinului omului: tulburarea conștiinței și neputința în fața descoperirii propriei dualități. Asupra acestei zone aride a existenței își fixează atenția și scriitorul francez Pierre Lemaitre care – în romanul La 2 Emil Cioran, Căderea în timp, Humanitas, București, 1994, p. 173.


revedere acolo sus – își propune să dezvăluie, într-un mod minuțios, toate acele particularițăți ce compun fizionomia răului istoric.

Deși scris într-un stil morbid, La revedere acolo sus, este un roman viu, vizual,vocal, toate scenele petrecându-se în realitatea imediată a cititorului. Încă de la primele pagini, cititorul întrezărește, într-un cadru ficțional paral cu acțiunea romanului, imaginea alb-negru, lugubră a unor tineri – cu trăsături vagi, care pornesc spre război, însuflețiti de speranțe numai de ei cunoscute – în care viul, trăirea exaltată sunt estompate de moartea însăși. Această dublă semnificație a literaturii de a imita realitatea și de a lărgi imaginarul uman cu experiențe inaccesibile vieții de zi cu zi este descrisă de către autor într-un scurt interviu acordat anul acesta, în timpul vizitei sale în România, în scopul promovarii romanului: „Literatura devine indispensabilă existenței. (...) E o dovadă că viața nu e suficientă. Dacă ar fi așa, literatura nu ar exista. Dar viața nu e suficientă. Viața nu ar însemna prea multe fără înțelegerea pe care ne-o dă literatura”.

Stilul lui Lemaitre este provocator. Îndeamnă la meditație asupra acelor aspecte ale vieții pe care, din comoditate, mintea noastră le cenzurează. Povestea, originală și actulă, reușește să stârnească în cititor polemici, întrebări, conflicte!

1918. Zvonurile despre un posibil armistițiu pluteau în aer, dar soldații erau prea obosiți ca să mai spere. Trăiseră și văzuseră prea multe, dar La Grande Guerre nu reprezenta doar un prilej ca tinerii soldați să-și ascută curajul, ci și o prolifică modalitate de a se îmbogăți. Locotenentul Henri d’Aulnay-Pradelle avea destule motive să urmărească acest gând: gradele și influența, și poate cel mai arzător motiv: reputația familiei.

Dorința soldaților de a aștepta neclintiți sfârșitul războiului nu-l va opri pe locotenent. Planurile lui erau prea mari pentru a fi înfrânate. În cele din urmă se hotărăște și împușcă doi dintre camarazii săi cu scopul de a stârni ura confraților asupra germanilor și, prin urmare, declanșarea atacului. Obiectivul era cota 113. Henri d’ Aulnay-Pradelle dorea să se afirme în fața superiorilor. Această decizie îi va aduce în cele din urmă, la sfârșitul războiului, gradul de căpitan.

Hotărârea aceasta nefastă nu este scutită de urmări. Tinerii soldați Albert Maillard și Édouard Péricourt își vor vedea destinele distruse din cauza ambiției locotenentului d’Aulnay-Pradelle. În plin atac, Albert descoperă fapta locotenentului. Pornește o răfuială cu acesta, dar sfârșește într-o groapă de pământ. Albert rămăsese inert, dar lupta dintre confrații săi și germani era aprigă. În urma unei explozii o ploaie de pietre și bulgări de pământ se prăvale asupra lui. Îngropat de viu, mintea tânărului soldat refuză moartea, agățându-se de aminitirile dragei lui Cécile: „La revedere, la revedere acolo sus, Cécile dragă, peste multă vreme” fuseseră ultimele gânduri ale lui Albert înainte să moară.

Este resuscitat în ultimul moment de către soldatul Péricourt, care – în timpul intervenției – este surpins de un obuz și își pierde jumate de față. De aici, o serie de întâmplări ce se întrepătrund și care, inevitabil, transformă destinele celor trei personaje într-un boule de neige ce se sfărâmă în mod dramatic.

Deși supraviețuiseră războiului, lumea avea să-i îngroape de vii pe Édouard și pe Albert. Édouard, desfigurat și cu dureri îngrozitoare, preferă să trăiască ascuns de ochii lumii, iar Albert începe o goană nebună după locuri de muncă, nereușind să-și mai ocupe postul de contabil, din cauza noilor reglementări.

Din acest moment lucrurile iau o întorsătură nebănuită. Din eroi, cei doi tineri, se transformă în farsori, profitând de neglijența autorităților și nepriceperea familiilor îndoliate. Planul, de a vinde monumente dedicate eroilor războiului – doar cu schița grafică a proiectelor, fără a le construi vreodată – este ticluit de Édouard, care „declară război războiului”. Ura lui nu se răsfrângea numai asupra căpitanului Pradelle, ci asupra tuturor – văduvelor, părinților, orfanilor, camarazilor de luptă!

Deznodământul e tragic. În tot acest carusel nebun, doar cititorului îi revine rolul de judecător moral.

Istoria divide în mod inevitabil destinele oamenilor. Trasează linia de demarcație între cei învinși și învingători. A învăța să trăiești înfrânt... Să fie aceasta marea povară a fatalității, sau o meschinărie deghizată în haine de lagăr pentru cei mulți și neputincioși, a mai marilor farsori? Iată o întrebare la care cititorii lui Lemaitre sunt forțați să formuleze un răspuns!

CRONICI



*

Volumul La revedere acolo sus este o prezentare crudă a ultimile pulsații ale celor învinși. Este un roman al răzbunării, al complotului, al uzurpării, a cărui acțiune principală se desfășoară în Franța, în primii doi ani de la terminarea Primului Război Mondial.

Scris într-un mod original, grav și necenzurat, romanul aduce în atenția cititorului imaginea unei lumi obtuze și neînsuflețite, condusă doar de niște instincte primare inerte.

De aici și ineditul comunicării dintre Lemaitre și cititorii săi... fără prea mari eforturi reușește să-i pună față în față cu “adevărurile” de care amintește Eliade; să-i apropie de figura nudă a sinelui istoric, de tot ceea ce învelișul mundan ascunde: căderea, angoasa... sfârșitul.

Istoria, prin circularitatea sa, mereu se reactualizează. Orice criză de ieri poate pândi un azi sau un mâine! Atmosfera apăsătoare a lumii încremenite în derizoiu, descrisă de Lemaitre, și nu în ultimul rând, abandonul conștiinței, a condus, și încă conduce, la moarte multe generații.

Demersul literar al scriitorului se oprește asupra Primului Război Mondial, însă timpul relevă multe alte momente vulcanice din istoria omenirii.

Precum destinele individuale, și destinele națiunilor s-au aflat într-o coliziune dură unele cu altele, de-a lungul timpului. Sunt țări ce au cunoscut înfrângerea din cauza adversiunilor exterioare, precum există țări care au suferit înfrângerea din interior.

După război, societatea franceză s-a erodat pe sine! Haosul intern a fost cel care conducea destinele oamenilor, ne indică Lemaitre. Personajele sale trăiesc într-o lume surdă, într-o lume mută,

incapabilă să perceapă limbajul viu al schimbării. Altfel spus, într-o lume condamanată pieirii.

În ultimă instanță, La revedere acolo sus este un roman în care ficțiunea se împletește cu realitatea, însă istoria rămâne cea mai de temut carte! Realitatea este cu mult mai dramatică. Este o consecință vie a unor minți active, care transformă posibilul într-o stare de a fi greu de suportat. Într-un astfel de moment încolțește gândul evadării. Cele mai mari catastrofe, într-o secundă fulgerătoare, îi amintesc omului de ideea de libertate. Libertatea nu este numai un concept metafizic, ci și o stare de fapt! Mulți, însă, uită de ea, ca și personajele lui Lemaitre, care au preferat să rămână damnate într-o lume coruptibilă. Într-o lume pe cât de înghesuită, pe atât de singuratică.

Simptomele crizei umane ni le relevă într-un mod nemijlocit și istoria noastră recentă.... Cititorul român poate lectura în rândurile propriei societăți... decăderea, fractura, discontinuitatea! România prezentului este cu mult departe de idealurile revoluționare din decembrie 1989. Această linie de demarcație 1989 – prezent se impune de la sine, pentru că prezentul zilei unui azi, oricare ar fi acesta pentru noi, este condiționat de trecut. Și atunci se naște întrebarea cum un trecut care s-a lepădat de povara comunistă a generat, azi, un prezent alterat? Pentru că istoria este un proces viu, în care fiecare acțiune are reverberații multiple. Iar dacă istoria este vie, înseamnă că are nevoie de participanți activi, care să-și joace bine rolul!

În urmă cu 25 de ani o nouă Românie lua ființă din dorința oamenilor de a nu rămâne captivi într-un regim opac, incapabil să genereze mai binele promis în lozincile propagandiste. Astăzi, românii trăiesc într-un timp imobil, în care doar iluziile îi mai pun în mișcare. România prezentului își trăiește propriile fantasme. Perpetuă un mai bine inexistent!

Se pare că soarta României este legată în mod fatidic de acest mai bine!

Eroilor francezi amintiți de Lemaitre le-a fost confiscată victoria de pe câmpul de luptă de propria societate. Părăsind registrul ficțional, putem observa în paginile istoriei naționale cum românii s-au prădat singuri, confiscându-și propriul viitor. Și au supraviețuit și acestei încercări, căci până la urmă – zice Lemaitre în romanul său –, omul se obișnuiște cu orice!


PRIMII PAȘI ÎN LIBERTATE, PRIMII

PAȘI SPRE LIBERTATE*

Mihai GHIŢULESCU

Revoluția Română din Decembrie 1989, big bang-ul și păcatul originar al societății în care trăim azi, rămâne (încă?), după un sfert de secol, o nebuloasă. Constatarea este un truism, care nu și-ar avea rostul dacă nebuloasa nu ar fi, în bună parte, rezultatul a numeroase simplificări narative, voluntare sau involuntare. În funcție de o teorie sau alta pe care dorește să o susțină, fiecare personaj implicat, istoric sau chiar om de rând, reține o anume felie de realitate, pe care o scoate din context. Nu mai punem la socoteală minciunile, mai mult sau mai puțin inocente. Multe dintre aceste discursuri selective par clare, credibile și chiar suficiente pentru a explica mersul lucrurilor. Evident, nu sunt. Marea problemă este că, alăturate – aducând perspective diferite și, foarte adesea, contradictorii – ele fac aproape imposibil de înțeles ceva din conglomeratul de evenimente numit Revoluție. Mă gândesc acum la aceia dintre noi care îi recunosc complexitatea și sunt dornici să afle câte ceva. Ceilalți, posesorii de adevăruri absolute, oricum nu pot fi scoși din ale lor.

Singura soluție pentru o înțelegere cât mai corectă a celor întâmplate o reprezintă investigarea în detaliu, cu renunțarea la orice prejudecată macro, izvorâtă din sentimente sau din interese. Trebuie cercetată fiecare situație, fiecare persoană, fiecare idee. Chiar dacă pe parcurs poate apărea impresia rătăcirii, a fundăturii, a contradicției, este singura posibilitate de a ajunge la o concluzie rezonabilă. Studiile din ultimii ani ale profesorului Alexandru Oșca sunt o pledoarie

în această direcție. Deși format ca cercetător de arhivă, domnia sa nu s-a lăsat descurajat de dificultatea/imposibilitatea accesului la documentele de istorie recentă, tocmai pentru că a realizat rapid importanța numeroaselor materiale edite disponibile (presă, mărturii, acte, stenograme etc.). Chiar dacă nu pot clarifica pe deplin evenimentele, atent studiate și coroborate, acestea pot oferi informații prețioase, după cum o arată chiar apariția recentă Exersând democrația: Timișoara în post-revoluție, continuare firească a altei cărți, Dincolo de Rubicon. 1989 – Timișoara – 1990 (Craiova, Editura Sitech, 2011).

Prin Exersând democrația..., domnul Oșca face pasul în post-revoluție, fără a opera o delimitare categorică a acestei perioade, considerând că „evenimentele curg unele din altele, așa încât între perioade – indiferent de autorul care le propune – nu este un zid de netrecut” (p. 19). Atenția se concentrează asupra sfârșitului anului 1989 (după 20 decembrie) și a primei jumătăți a lui 1990, extinzându-se adesea, în funcție de problematica particulară, și asupra anilor următori. Trebuie neapărat reținută observația autorului că termenul revoluție nu apare în nici unul din documentele anterioare datei de 23 decembrie 1989. Totuși, unele dintre ele au avut un caracter revoluționar pentru că „o împlinire a cerințelor respective implica, fără

* Alexandru Oșca, Exersând democrația: Timișoara în post-revoluție, București, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2014.

CRONICI



îndoială, o schimbare radicală a managementului politic și social, ceea ce echivala cu o revoluție” (p. 20). Rămâne, sigur, aerul de reformism/gorbaciovism, de anti-ceaușism mai degrabă decât de anti-comunism, dar acesta e perfect explicabil prin conjunctura vremii (exemplele din țările vecine, lipsa unei culturi politice închegate). Dacă mai ținem seama și că, în epocă, dar și mai târziu, mulți au apreciat că adevăratul program al Revoluției a fost abia celebra Proclamație de la Timișoara, din 11 martie 1990, devine și mai clar că periodizarea strictă este imposibilă și, până la urmă, dincolo de eventuale interese politice, inutilă.

Geografic, studiul privește în cea mai mare parte Municipiul Timișoara (cu unele extinderi în județul Timiș și în întregul Banat), cu destule și consistente paranteze privind situația de la centru sau din întreaga țară, atunci când subiectul o cere (constituirea CPUN, prezentarea revendicărilor CADA ș.a.).

Autorul urmărește transformările instituționale petrecute la Timișoara până la consacrarea puterii prin alegerile din 20 mai și ideile de schimbare vehiculate în acea perioadă. Demersul este cu atât mai important cu cât aceste aspecte – instituțiile și ideile – sunt, de prea multe ori, dacă nu ignorate, oricum marginalizate, în istoriografia românească, pentru toate epocile.

În general, în opinia publică românească, lucrurile par clare în ceea ce privește traseul de după 22 decembrie – cu excepția întrebărilor cu privire la cei care au continuat să tragă în zilele următoare. Au existat CFSN, cu Ion Iliescu în frunte, CPUN, cu Ion Iliescu în frunte, alegeri câștigate de FSN, cu același Ion Iliescu. „Socialism cu față umană”, „democrație originală”, discuții, scandaluri, violențe, dar lucrurile au evoluat încet-încet – chair dacă niciodată până la capăt – spre democrație și capitalism de tip occidental. Totul pare să se fi petrecut prin maturizare, experiență și forța împrejurărilor. Omitem că au existat oameni care chiar au acționat – și, în acest caz, și vorbele înseamnă fapte – pentru (mai) binele României, oameni care s-au folosit de libertate pentru a crea mai multă libertate.

Timișoara nu doar că a constituit obârșia Revoluției, dar a fost și locul unde frământările începutului de democrație s-au simțit cel mai

puternic. Aici a apărut o primă structură de conducere, Frontul Democratic Român, cu o schiță de program clară și destul de radicală, Proclamația FDR, din 21 decembrie. Cum era de așteptat, Frontul timișorean s-a topit în cel creat la nivel național și zis al Salvării Naționale. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. La puțină vreme după fuga Ceaușeștilor, la Timișoara, însuși fostul prim-secretar a încercat să se erijeze în lider al Revoluției. Tentativa sa a fost dejucată, dar a început o intensă campanie a foștilor activiști comuniști pentru denigrarea revoluționarilor și preluarea puterii. La sfârșitul lui ianuarie ’90, s-a produs un „experiment unic în România post-revoluționară”, anume alegerile pentru consiliile județean și municipal ale FSN. Deși tendința e de a eticheta acest eveniment ca „primele alegeri libere din perioada post-decembristă”, domnul Alexandru Oșca sesizează că, dat fiind modul lor de desfășurare (în organizarea armatei și prin delegați desemnați la nivelul întreprinderilor), alegerile locale timișorene au fost „mai degrabă ultimele alegeri organizate după tipicul comunist”. O explicație – lăsând deoparte eventualele intenții de influențare a rezultatelor – ar fi faptul că românii nu aveau „o cultură și o experiență democratică îndelungată”. Concluzia este justă: „o experiență care merită reținută, dar în nici un caz repetată” (p. 82).

După puțin timp, CFSN s-a lărgit și transformat în CPUN și a început campania pentru alegerile din 20 mai, marcată de pasiunile și de stângăciile începutului. Și la aceste alegeri, Timișoara s-a arătat altfel decât restul țării: „opoziția unită” să țină piept organului de stat transformat în partid FSN, care nu a reușit să obțină decât 50%, în județ, și 30%, în municipiu. Autorul anunță în carte că alegerile vor face obiectul unui studiu separat.

Cel mai important semn al schimbării radicale din societatea românească a fost, după mine, dezvoltarea societății civile. La Timișoara, mai mult decât oriunde în țară, s-au creat organizații și au apărut numeroase publicații (inventariate în carte), care au generat o dezbatere aprigă cu privire la trecutul recent, la prezent și viitor. Pe bună dreptate, de cea mai mare atenție se bucură Societatea Timișoara și Comitetul


de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), acesta din urmă având ca principal scop clarificarea rolului armatei în evenimentele din decembrie.

Societatea Timișoara a avut drept contribuție majoră Proclamația din 11 martie, la care au aderat numeroase organizații și persoane de toate categoriile socio-profesionale din întreaga țară. Textul s-a dorit o (re)precizare și clarificare a „idealurilor originare ale Revoluției timișorene, [a] aspirațiilor ei autentic europene” (p. 138). Deși redusă, de multe ori– atunci în percepția, iar azi în memoria colectivă– la celebrul punct 8 (eliminarea foștilor activiști și securiști din viața politică), Proclamația are meritul de a fi eliminat ambiguitățile cu privire la caracterul mișcărilor populare, spunând clar: anti-comunism, nu doar anti-ceaușism (deci Revoluție, nu simplă revoltă), și de a fi trasat, prin cele 13 puncte, câteva linii generale de evoluție a României. De aceea, este considerată

adesea – chiar în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste – „adevăratul document al Revoluției Române” (p. 147). Ajunși în acest punct, trebuie să precizăm că discuția nu are doar o importanță istoriografică, ci și una practică, cât se poate de actuală. În condițiile în care, după 2003, Constituția României vorbește de „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din Decembrie 1989”, analiza documentelor începutului democratic este singura posibilitate de a conferi prevederii constituționale un conținut normativ.

Foarte interesantă este parte finală a cărții, unde autorul, trecând în revistă evenimentele din „țările vecine și prietene”, din 1989-1990, propune o nuanțare a teoriei decalajului românesc, ilustrând o relativă concomitență a schimbărilor. Îmi exprim speranța că domnul Alexandru Oșca va reveni asupra acestei probleme, cu o analiză mai detaliată.

*

Aspect de la şedinţa CFSN

CRONICI



*

ACTIVITĂŢI

Mihai Teodor

Olteanu, pictorul

Revoluţiei

În perioada 6 septembrie – 8 octombrie a avut loc expoziţia de artă ţărmuri. flori. îngeri păzitori. miresme. culori a pictorului Mihai Teodor Olteanu. Evenimentul este găzduit de Teatrul Nottara, în foaierul sălii Horia Lovinescu.

Lucrările pictorului reuşesc să surprindă matricea corală a vieţii, plasându-l pe privitor într-o dimensiune pură în care domină luminozitatea trăirii. Forma, ritmul compoziţional, cromatica se transformă în instrumente de decriptare a spectacolului viu, colorat şi înmiresmat al naturii înconjurătoare. Expoziţia, după cum mărturiseşte şi artistul, „este închinată luminii, bucuriei şi iubirii veşnice”.

Născut pe 13 august 1953 în oraşul Luduş, judeţul Mureş, Mihai Teodor Olteanu, cunoscut şi ca pictorul Revoluţiei, este un artist care se opune, prin intermediul lucrărilor sale, limbajului anodin al vieţii cotidiene.

Experienţa Re-voluţiei Române din Decembrie 1989 a modificat, în profunzime, optica şi creaţia pictorului. Imaginile zugrăvite de artist se transformă într-un ecou vibrant, reuşind, în acest mod, să aducă în atenţia publicului momentele marcante ce compun istoria recentă a României.

În decursul carierei artistice, Mihai Teodor Olteanu a participat la sute de expoziţii personale şi de grup, în oraşe din ţară, dar şi din străinătate, lucrările sale fiind primite cu entuziasm de către public.

SEMNAL EDITORIAL

Ion Bucur, Anul 1990. Partide, ide-ologii şi mobilizare

politică, Editura IRRD, Bucureşti,

2014, p. 152

Alexandru Oşca, Exersând

democraţia. Timişoara în post-revoluţie, Editura IRRD, Bucureşti,

2014, p. 225

Ion Bucur, Cartea Represiunii. 1989, Ed. a II-a, Editura IRRD, Bucureşti,

2014, p. 419

Daniela Osiac, Revoluţia din De-

cembrie 1989. Vocile Revoluţiei,

Editura IRRD, Bucureşti, 2014,

p. 135

Ion Anghel Mănăstire, Carte

pentru Nobel, Editura Semne, Bucureşti, 2013,

p. 347

„Pictorul poet Mi-hai Olteanu a adu-nat de pe străzile în asediu, luminile şi umbrele unui război fratricid. În picturile lui, culoarea roşie a steagurilor comu-niste curge de pe pânză, dezvăluind izbăvitoare sim-bolurile cromatice ale noii libertăţi româneşti. Pentru asta a fost numit pic-torul Revoluţiei la care a participat din prima până în ultima zi”.

Claudiu Iordache


Current Issue

EditorialClaudiu Iordache, The Time of Refusal and Devotion .......................................................................... 3Alexandru Oşca, Method and Good Faith when Interpreting Historical Events ................................. 5

File - Czechoslovakia 1988-1989 Ioana Ciodaru-Ceauşescu, In Prague, Godot Has Come! .....................................................................7In Prague, Godot Has Come! (photo-montage) ....................................................................................91988-1989. Chronology. ......................................................................................................................10Alexandru Grigoriu, Vaćlav Havel. The Path of a Playwright to Presidency ......................................13Daniela Osiac, The Velvet Revolution Mirrored in The New York Times .............................................19Constantin Corneanu, The Rebirth of a Nation ....................................................................................21Documents ...........................................................................................................................................26

The Editorial FallConstantin Corneanu, Bloody Victory. December 1989 .......................................................................32Adrian Majuru, 1989. Political Succesors and the Deviation of Mentalities ......................................51Titus Suciu, Vasile Bogdan, 25 Years After. Timişoara, Decembrie 1989 ...........................................54Alexandru Grigoriu, An Incarcerated Revolution................................................................................60Elena Diaconu, The Idea of Freedom for Romanian People ...............................................................67Alexandru Purcăruş, Through the Eyes of the Enemy: Mihail Gorbaciov and His Politics in the USA’ Perception .........................................................................................................................71

InterviewThe Mistery of The „Petard” Mission ................................................................................................77

OpinionsConstantin Corneanu, The Diary of Mistification ................................................................................80

Book ReviewElena Diaconu, The Physiognomy of Historical Evil ..........................................................................85Mihai Ghiţulescu, The First Steps in Liberty, the First Steps to Liberty ............................................88

ActivitiesMihai Teodor Olteanu, The Painter of the Revolution ........................................................................91

Current Issue ......................................................................................................................................92

Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2

Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon 0371352518