CAPITOLUL V

“Piatra – simbolul eternitãtii vietii!”

Statistica calitãtii vietii

Cuvinte cheie: calitatea vietii costul vietii metoda energiei nutritive pragul de sãrãcie absolutã protectia socialã sãraci fericiti sãraci temporari sãrãcie Conceptul de calitate a vietii a fost analizat si dezvoltat în societãtile

dezvoltate, mai precis în societatea nord-americanã. S-a pornit de la faptul cã o abundentã materialã nu poate sã reprezinte totul pentru ca oamenii sã fie multumiti de tipul vietii lor, fapt ce impune evaluãri mai ample, globale ale problemelor de viatã ale oamenilor.

Conceptul de “calitate a vietii” a apãrut destul de clar în rândul populatiei, el fiind asimilat conceptului vechi popular de fericire.

Între cele douã concepte: calitatea vietii si fericire existã puternice asemãnãri, însã si deosebiri semnificative. Fericirea se referã la o stare-afect, adicã sentimentul de împlinire, satisfactie, deplinãtate; calitatea vietii are în vedere conditiile care produc si contribuie la dezvoltarea stãrii de fericire.

De asemenea, fericirea este un concept etic-individual, în sensul cã fiecare poate activa pentru a atinge aceastã stare; în timp ce, conceptul de calitate a vietii este asociat cu o perspectivã sociologicã-colectivã.

Calitatea vietii stã la baza unei politici, în sensul cã întreaga societate trebuie sã activeze pentru a îmbunãtãtii conditiile de viatã ale tuturor membrilor sãi.

5.1 Calitatea vietii - element fundamental al societãtii Conceptul de calitatea vietii a fost lansat în anii ‘60 de societãtile cu

un nivel ridicat de dezvoltare si care urmãreau cresterea mult mai rapidã a bunãstãrii.

Una dintre problemele tãrilor dezvoltate era modalitatea în care sã fie orientatã masa de resurse materiale de care dispuneau pentru asigurarea unei vietii de calitate.

O a doua problemã se referã la consecintele neplãcute ale sistemului economic: degradarea mediului înconjurãtor, sãrãcia, etc.

În aceastã situatie, politicile calitãtii vietii erau un fel de mãsuri corective ale mecanismului economico-social.

De mentionat cã termenul de calitatea vietii a fost preluat si de tãrile socialiste în perioada anilor ‘70. România în perioada respectivã a fost printre primele care l-au adoptat.

Pentru România zilelor noastre, calitatea vietii trebuie sã fie un obiectiv politic si economic pentru atingerea rapidã a unui standard de viatã la un nivel acceptabil de civilizatie, definit în context european.

În conditiile specifice ale României, asigurarea unei cresteri a calitãtii vietii reprezintã o necesitate vitalã, trebuie sã fie un obiectiv final care sã le subordoneze pe celelalte.

Pe plan mondial existã numeroase lucrãri consacrate indicatorilor de naturã socialã.

Astfel, Manualul O.N.U.1 care se doreste a fi un ghid pentru alcãtuirea sistemului de indicatori sociali pentru tãrile membre O.N.U., precizeazã în mod special lista domeniilor si problemelor recomandate a fi considerate:

- populatia: miscarea naturalã, migratia internationalã, structura demograficã, grupãrile nationale si etnice;

- asezãrile si locuinta: distributia geograficã a populatiei, arii urbane si rurale, stoc de locuinte si constructii de noi locuinte, apa si instalatiile sanitare, chiriile si cheltuielile cu locuintã, consum de energie în domeniul casnic, transportul;

- gospodãrie si familie: mãrimea gospodãriei, consumul, cãsãtoriile, divorturile, fertilitatea;

- sãnãtatea si servicii sanitare: mortalitate si morbiditate, handicapati, boli, servicii de sãnãtate, resurse, nutritie, consum de alcool si tutun;

- învãtãmântul si educatia: nivelul de pregãtire si analfabetism, cuprinderea scolarã, educatia adultului, pregãtirea profesionalã, costuri;

- activitatea economicã: participarea fortei de muncã, populatia inactivã, ocuparea, somajul, beneficiile muncii, conditii si nivel de calificare;

- grupuri socio-economice si mobilitatea socialã: structura ocupationalã, mobilitatea intra si intergenerationalã;

- venit, consum, avere: nivelul, cresterea si structura venitului gospodãriei; nivelul, cresterea si structura consumului; distributia venitului si a consumului, nivelul si distributia averii;

1 Handbook on Social Indicators, New York, United Nations, 1989

- securitatea socialã si servicii: protectia împotriva pierderii veniturilor, utilizarea si importanta protectiei;

- timp liber, culturã si comunicare: utilizarea timpului liber, timpul liber si activitãtile culturale, facilitãti, cheltuieli, mijloace de comunicare în masã;

- ordinea publicã si siguranta individului: frecventa si severitatea delictelor, victimizarea, caracteristicile si tratamentul aplicat delicventilor, institutiile justitiei, personalul.

Fatã de aceastã primã variantã au avut loc si alte îmbunãtãtiri ale sistemului de indicatori care au în vedere :

a) grupe speciale de populatie: femei, bãtrâni tineri si handicapati; b) introducerea de elemente noi: migratiile internationale, abandonul

scolar, somajul, protectia economicã; c) introducerea de noi indicatori: la sãnãtate: durata medie a vietii;

la educatie: nivelul de pregãtire, educatia adultului; la timpul liber, numãrul de ore, activitãti, accesibilitatea la bunuri si servicii etc.

Elaborarea indicatorilor calitãtii vietii trebuie sã porneascã de la definirea cât mai cuprinzãtoare si operationalã a domeniului.

Schuessler si Fisher în lucrarea Quality of Life Research and Sociology2 sesizeazã o tendintã de a se reduce notiunea de calitate a vietii la elemente mentale, desi se manifestã si tendinta de a include si

conditiile înconjurãtoare în domeniul respectiv sau cel putin de a fi considerate ca factori.

Unele studii considerã calitatea vietii ca fiind o variantã dependentã, însã, uneori, este tratatã ca variabilã independentã.

Considerãm cã variabila calitatea vietii poate fi consideratã în unele modele economico-sociale ca fiind variabilã exogenã, iar în altele endogenã, diferenta fiind datã la nivelul de agregare, la care se situeazã modelul respectiv.

De regulã, calitatea vietii implicã notiunea de criterii, de diferentiere functie de care se poate judeca.

Astfel sunt deosebite trei niveluri ale indicatorilor: - indicatorii economici care cuantificã conditiile economice ale

bunãstãrii; - indicatorii sociali care cuantificã conditiile sociale ale bunãstãrii; - indicatorii calitãtii vietii care se ocupã de reactiile subiective ale

oamenilor la procesele si fenomenele economice si sociale. Într-un mod sintetic de definire, se poate spune cã aria calitãtii

vietii este definitã ca valoarea pentru om a vietii sale, modul si mãsura în care conditiile vietii oferã omului posibilitatea satisfacerii multiplelor sale necesitãti, gradul în care viata este satisfãcãtoare pentru om.

În acelasi timp conceptul de calitatea vietii poate fi definit într-un

mod mai analitic prin urmãtoarea definitie: Calitatea vietii cuprinde ansamblul conditiilor fizice, economice,

sociale, culturale, politice: de sãnãtate etc., în care oamenii trãiesc, continutul si natura activitãtilor pe care le desfãsoarã, caracteristicile relatiilor si proceselor sociale la care participã, bunurile si serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul si stilul de viatã, evaluarea gradului în care împrejurãrile si rezultatele corespund asteptãrilor populatiei, stãrile subiective de satisfactie sau insatisfactie, fericire, frustrare etc.

Calitatea vietii depinde de satisfacerea armonioasã necesarã si

simultanã, nu “pe rând” a tuturor nevoilor umane: conditii de viatã, securitatea economicã si socialã, sãnãtate, timp liber, culturã, educatie, o societate national organizatã etc.

2 Lucrarea "Quality of Life Research and Sociology" a celor doi cercetători a apărut în

"Annual Review of Sociology", vol. II, în 1985.

O societate care este centratã pe calitatea vietii va fi o societate centratã pe individ, pe nevoile si aspiratiile sale. Ea trebuie sã-i ofere individului alternative si variante si nu sã-i impunã modele.

Coercitia societãtii asupra individului este un fenomen obiectiv si necesar. Intensificarea ei nu mai este, însã, la fel de necesarã. Mediul social bazat pe calitatea vietii trebuie sã fie caracterizat prin gradul de permisivitate maxim posibil, în care individul este educat în sensul constientizãrii aportului sãu la bunãstarea socialã.

5.2 Indicatori statistici ai calitãtii vietii În ultima perioadã a devenit pe deplin argumentat faptul cã pentru a

putea întelege modul cum trãiesc oamenii, adicã calitatea vietii lor, trebuie sã utilizãm un set cât mai diversificat de indicatori care sã surprindã atât aspectele globale, cât si aspectele specifice, cele referitoare la gospodãrii viata personalã si viata de familie, inclusiv aspectele subiective, cele de perceptie a stãrilor existente, gradul de satisfactie sau insatisfactie resimtit.

Toate aceste aspecte pot deveni, la un moment dat, teoretic, inepuizabile, însã analizele referitoare la calitatea vietii trebuie sã le cuprindã, multiplicarea si diversificarea lor fiind sarcina oricãrui studiu autentic.

Preocupãrile pentru definirea calitãtii vietii si examinarea ei cu referire la diverse grupuri de populatie au fost însotite si facilitate de ceea ce a fost denumit drept o miscare a indicatorilor sociali. Acestia sunt elaborati pentru a completa statisticile referitoare la bunãstare, produs intern brut, volumul productiei, al investitiilor si altele asemãnãtoare cu elemente care descriu conditiile de viatã ale indivizilor, familiilor si grupurilor sociale, ceea ce permite determinarea calitãtii vietii.

În 1964, presedintele S.U.A., Johnson, dupã pregãtirile si studiile efectuate de Administratia Kennedy, a lansat programul Great Society cu scopul de a ajunge la o calitate superioarã a vietii pentru întreaga populatie.

În general, prin indicator se întelege un anumit domeniu supus analizei la un anumit moment. Existã trei tipuri de indicatori:

a) indicatorii definitionali care au ca particularitate introducerea de semnificatii cu ajutorul unei anumite conventii terminologice;

b) indicatorii de inferentã care intervin în conditiile în care indicatorul reprezintã o variabilã latentã inaccesibilã observatiei directe;

c) indicatorii empirici utilizati în cazul când variabilele sunt direct observabile ceea ce permite determinarea relativ riguroasã a relatiilor implicate.

Pentru P. Lazersfeld, unul din specialistii preocupati de modul în care sunt elaborati indicatorii sociali, considerã cã pentru acest lucru sunt trei etape:

- reprezentarea imagisticã a conceptului (definirea domeniului); - specificarea conceptului (determinarea aspectelor sale relevante, a

dimensiunilor, care se pot dispune pe mai multe niveluri de generalitate); - alegerea indicatorilor (functie de relevanta lor pentru domeniul

indicat). Constructia indicatorilor sociali se poate realiza fie prin metode de

indexare, de calcul al valorilor medii sau a scorurilor, fie prin metode mai complexe, cum ar fi analiza scalarã, analiza factorialã sau analiza structurii latente.

Pentru ca un anumit element sã poatã deveni indicator social, acesta trebuie supus unei cercetãri sistematice, pentru a se determina în ce mãsurã poate îndeplini diferite functionalitãti ale indicatorilor sociali, cum sunt:

- mijloc de informare privind starea unui anumit domeniu social de interes, un mijloc de diagnozã socialã;

- mijloc de cercetare a obiectelor social-politice într-un anumit domeniu;

- mijloc de analizã, evaluare si interpretare a diferitelor procese, fenomene si actiuni sociale;

- mijloc de mãsurarea a schimbãrilor intervenite în evolutia fenomenelor respective, evidentierea tendintei si a consecintelor unei anumite actiuni întreprinse.

Din multimea indicatorilor sociali pentru a putea fi utilizati într-un anumit domeniu trebuie sã se supunã unui set de criterii:

a) valoarea informativã a indicatorilor; b) relevanta indicatorilor pentru activitatea practicã la diferite nivele

de organizare socialã; c) existenta bazei informationale pentru indicatorii respectivi sau

posibilitatea creãrii ei; d) posibilitatea organizãrii culegerii de date care sã permitã obtinerea

informatiilor în dinamicã pentru indicatorii selectati; e) posibilitatea asamblãrii indicatorilor într-un sistem, constituind

modele descriptive si totodatã aplicative ale domeniului pe care îl reprezintã.

Experienta cercetãrilor sociale evidentiazã faptul cã nu se poate concepe elaborarea indicatorilor relevanti pentru un anumit sector al vietii sociale atât timp cât se rãmâne în planul uneia din laturile procesului de cunoastere stiintificã. Existã astfel douã modalitãti complementare de elaborare a indicatorilor:

a) dinspre teorie spre cercetare empiricã; b) dinspre empiric spre constructia teoreticã. La nivel mondial au fost initiate ample lucrãri consacrate

indicatorilor sociali. Dintre aceste abordãri ne vom referi la douã, care au fost elaborate si sustinute în cadrul unor organisme internationale: este vorba de manualul O.N.U. pe tema indicatorilor sociali si de programul initiat de O.E.C.D.

Asa cum subliniazã unii autori, calitatea vietii implicã notiunea de grad, de diferentiere si se judecã în functie de un anumit numãr de criterii.

O caracteristicã importantã a calitãtii vietii o constituie faptul cã elementele sale componente sunt puternic individualizate (independenta localã), nefiind acceptabile substituirii, înlocuirii (prin compensatie) sau alte operatii reductioniste. Conditiile precare de muncã nu pot fi suplinite printr-un nivel înalt al veniturilor pentru a se ajunge astfel la valori medii în ceea ce priveste calitatea vietii de muncã. Cu atât mai mult este evidentã semnificatia aparte, deosebitã, pentru elementele apartinând ca domenii

diferite ale calitãtii vietii: un venit înalt nu poate compensa lipsa unei locuinte bune, starea negativã de sãnãtate sau un mediu social patologic, pentru ca pe ansamblu sã rezulte valori medii acceptabile. Între indicatorii apartinând acestor domenii diferite ale calitãtii vietii se stabilesc relatii liniare, cel putin din punct de vedere teoretic.

Pentru a fi cu adevãrat operational, relativ usor de acoperit cu date si comprehensibil, ne propunem ca selectia sã cuprindã circa 100 indicatori, chiar dacã domeniul de care ne ocupãm se dovedeste a fi extrem de complex.

LISTA DE INDICATORI AI CALITÃTII VIETII

Nr. crt. Specificatia Nivel I Populatia 1. Populatia totalã a României Global 2. Rata anualã de crestere a numãrului

populatiei României Global

3. Durata medie a vietii Global 4. Mortalitatea infantilã Global

Medii rezidentiale Judete

5. Gradul de îmbãtrânire Global Medii rezidentiale

II Mediul natural 6. Proportia din populatia tãrii ce locuieste în

zone puternic poluate Global

7. Calitatea conditiilor naturale de viatã (evaluare)

Global Medii rezidentiale

III Asezãrile umane 8. Proportia populatiei urbane Global 9. Proportia localitãtilor electrificate Rural 10. Proportia km. strãzi asfaltate în lungime

totalã a strãzilor Urban

11. Dotãrile si echipamentul edilitar (evaluare) Medii

Nr. crt. Specificatia Nivel rezidentiale

12. Suprafata spatiilor verzi la 1000 locuitori (mp)

Urban

13. Calitatea transportului de cãlãtori (evaluare) Medii IV Locuinta 14. Suprafata locuibilã pe locuitor (mp) Global

Medii rezidentiale

15. Numãr de persoane ce revin în medie pe o camerã de locuit

Global Medii rezidentiale

16. Consum de energie electricã în sectorul casnic

Global Medii rezidentiale

17. Proportia locuintelor care dispun de instalatie de apã potabilã

Global Medii rezidentiale

18. Confortul locuintei (evaluare) Global Medii rezidentiale

V Mediul social 19. Calitatea relatiilor sociale (evaluare) Global

Categorii de populatie

20. Încrederea în semeni (evaluare) Global Categorii de populatie

21. Numãrul omuciderilor la 100000 locuitori Global 22. Numãrul condamnatilor prin privare de

libertate la 100000 locuitori Global

23. Proportia minorilor delicventi în grupele de vârstã respective

Global

VI Familia 24. Starea de sãnãtate a membrilor (evaluare) Global 25. Starea de multumire fatã de situatia familiei Global 26 Numãr divorturi la 1000 de cãsãtorii Global

Medii 27. Numãrul copiilor abandonati la 1000 copii Global

Nr. crt. Specificatia Nivel sub vârsta de 16 ani

28. Proportia familiilor monoparentale Global VII Persoana 29. Starea de sãnãtate Global 30. Rata deceselor prin cauze externe (accidente,

violentã) Global

31. Numãr sinucideri la 100000 locuitori Global 32. Starea de multumire fatã de viata de zi cu zi Global 33. Securitatea persoanei (evaluare) Global

Medii rezidentiale

VIII Ocuparea 34. Proportia populatiei ocupate în total

populatie Global

35. Structura populatiei ocupate pe sectoare de activitate

Global

36. Proportia somajului în totalul fortei de muncã

Global

37. Securitatea locului de muncã (evaluare) Global IX Calitatea vietii de muncã 38. Numãrul mediu al orelor de lucru pe

sãptãmânã Global Ramuri economice

39. Proportia celor care lucreazã în schimbul de noapte

Global Ramuri economice

40. Distributia salariilor pentru timpul normal de lucru

Global Ramuri economice

41. Proportia populatiei ocupate care lucreazã în conditii vãtãmãtoare

Global

42. Numãr zile de grevã la 1000 salariati Global 43. Numãr zile concediu si nelucrãtoare pe an Global 44. Calitatea conditiilor de muncã (evaluare) Global 45. Satisfactie fatã de muncã Global X Resurse macroeconomice pentru nivelul

de trai

46. Valoarea PIB pe locuitor (lei,$) Global

Nr. crt. Specificatia Nivel 47. Valoarea fondului de consum pe locuitor

(lei) Global

48. Ponderea în PIB a cheltuielilor de la bugetul de stat pentru domeniile social si culturale

Global

XI Veniturile 49. Distributia veniturilor nete lunare pe o

persoanã din gospodãrie; Global Categorii

50. Veniturile reale pe o persoanã (lei) Global 51. Nivelul veniturilor raportat la necesitãtile

gospodãriei (evaluare) Global Categorii

XII Consumul 52. Consumul total pe locuitor (lei) Global 53. Structura consumului populatiei (lei) Global 54. Consumul principalelor produse alimentare

pe locuitor (kg) carne (si produse din carne), lapte (si produse din lapte), legume, fructe, cereale, cartofi

Global

55. Consumul de calorii pe locuitor Global 56. Oferta de produse alimentare (evaluare) Global

Medii 57. Oferta de produse nealimentare (evaluare) Global

Medii XIII Serviciile pentru populatie 58. Structura pe categorii a serviciilor Global 59. Calitatea serviciilor pentru populatie

(evaluare) Global Medii rezidentiale

XIV Înzestrarea gospodãriei 60. Aparate de radio la 1000 de locuitori Global 61. Televizoare la 1000 locuitori Global 62. Frigidere la 1000 locuitori Global 63. Masini de spãlat rufe la 1000 locuitori Global 64. Autoturisme la 1000 locuitori Global 65. Proportia locuintelor cu telefon Global 66. Confortul din gospodãrie (evaluare) Global XV Învãtãmântul 67. Proportia cuprinderii în scoli c copiilor de

vârstã scolarã Global Medii

Nr. crt. Specificatia Nivel rezidentiale

68. Stocul de învãtãmânt Global 69. Numãrul studentilor la 10000 locuitori Global 70. Ponderea cheltuielilor pentru învãtãmânt în

PIB Global

71. Calitatea învãtãmântului (evaluare) Global Medii

XVI Asistenta sanitarã 72. Numãr locuitori la un medic Global 73. Paturi de asistentã medicalã la 1000 locuitori Global 74. Morbiditatea (numãr îmbolnãviri la 1000

persoane) Global

75. Ponderea cheltuielilor cu sãnãtatea în PIB Global 76. Calitatea asistentei sanitare (evaluãri) Global

Medii rezidentiale

XVII Cultura 77. Numãr ore de emisie TV pe sãptãmânã Global 78. Gradul de acoperire a teritoriului cu

transmisie radio Global

79. Numãr exemplare cãrti editate anual ce revin pe un locuitor

Global

80. Numãr exemplare ziare si reviste ce revin la un locuitor

Global

81. Ponderea cheltuielilor pentru culturã în PIB Global 82. Facilitãti de ordin cultural (evaluare) Global XVII Asigurãri si asistentã socialã 83. Proportia populatiei ocupatã cuprinsã în

sisteme de asigurãri sociale Global

84. Proportia populatiei vârstnice beneficiari de pensie

Global

85. Proportia populatiei beneficiari de ajutor social

Global

86. Proportia studentilor care beneficiazã de burse de stat

Global

87. Proportia copiilor sub 16 ani cuprinsi în sistemul alocatiei de stat

Global

88. Ponderea cheltuielilor de asistentã socialã si Global

Nr. crt. Specificatia Nivel familialã în PIB

89. Calitatea serviciilor de asistentã socialã (evaluare)

Global

XIX Timpul liber 90. Numãrul locurilor de cazare turisticã la

100000 locuitori Global

91. Numãrul orelor de timp liber pe sãptãmânã Cupluri Populatie

92. Cheltuieli de la bugetul de stat pentru odihnã, tratament, educatia fizicã, sport, pe locuitor

Global

93. Facilitãti pentru petrecerea timpului liber (evaluare)

Global Medii rezidentiale

XX Mediul politic 94. Procentul participãrii la vot Global 95. Proportia populatiei adulte încadratã în

partide politice Global

96. Calitatea conducerii societãtii (evaluare) Global 97. Participare la luare deciziilor (evaluare) Global XXI Institutiile de stat si ordinea publicã 98. Proportia infractiunilor cu autori cunoscuti Global 99. Activitatea institutiilor administratiei de stat

(evaluare) Global

100. Rezolvarea problemelor populatiei (evaluare) Global Populatia Populatia constituie subiectul oricãrei analize sau cercetãri sociale,

fie cã interesul se îndreaptã spre cunoasterea modului în care trãieste aceasta, fie cã nu au în vedere structurile sale, activitãtile desfãsurate, apartenenta la diverse grupuri, opiniile si stãrile de spirit, credintele, nevoile, trebuintele, dorintele, aspiratiile, optiunile sau alte aspecte ce o pot caracteriza si prin urmare devin un scop pentru cercetãtor.

Mediul natural Impactul negativ al dezvoltãrii asupra mediului natural a constituit,

la începutul anilor '70, un impuls de primã mãrime pentru adoptarea si apoi larga acceptare publicã a preocupãrilor pentru îmbunãtãtirea calitãtii vietii prin mãsuri de protectie ecologicã. De regulã, sunt evidentiati indicatori care exprimã diversi factori agresivi (zgomot, radiatii, substante nocive în aer, sol, apã, alimente) si efectele lor asupra organismului uman, proportia populatiei afectatã si perceptia conditiilor naturale de viatã.

Asezãrile umane Calitatea mediului construit, asigurarea unor conditii optime de

viatã, echiparea cu mijloace tehnice, inclusiv pentru deplasarea de la o localitatea la alta reprezintã alte elemente de luat în considerare în analiza modului cum trãiesc oamenii, de ce facilitãti dispun.

Locuinta În practica socialã s-au impus deja o serie de indicatori prin care se

exprimã calitatea si confortul locuintei, gradul sãu de echipare cu mijloace tehnice. Începând cu materialele de constructie utilizate, izolarea fonicã si termicã, protectia fatã de înfiltratiile de apã, dispunerea pe verticalã, suprafata construitã si cea utilã, înregistrarea cu surse de energie, instalatii sanitare si terminând cu situarea ei în cadrul localitãtii. ªi de aceastã datã apare nevoia unei selectii foarte severe a indicatorilor luând în considerare în primul rând pe aceia cu o relevantã deosebitã pentru calitatea vietii, cum ar fi suprafata locuibilã pe o persoanã.

Mediul social Calitatea relatiilor sociale, mãsuratã prin indicatori de coeziune,

valori general-umane, întrajutorare, solidaritate, moralitate, responsabilitate, tolerantã, dar si prin lipsa unor factori de patologie socialã sau un nivel cât mai redus al acestora - delincventã, alcoolism, prostitutie, perversiune sexualã - prezintã o mare importantã pentru viata umanã fie cã este vorba de

indivizi, fie cã se au în vedere grupuri si colectivitãti de diferite mãrimi, inclusiv societatea în întregul sãu.

Familia Pentru orice persoanã familia se constituie într-un punct central de

referintã, adesea singurul suport pentru individ. Situatia familiei, solidaritatea si coeziunea acesteia, succesul sau insuccesul în viatã al membrilor sãi, starea lor de sãnãtate sunt tot atâtea elemente relevante pentru calitatea vietii populatiei.

Persoana Societatea modernã a adus în prim plan omul, nu omul în general, si

fiecare individ în parte, cu propria lui personalitate, cu nevoile, dorintele, aspiratiile, gândurile si activitãtile lui, care trebuie sã se bucure de libertate, de sanse reale de realizare în domeniul educational, profesional, cultural, politic etc., recunoscându-se dependenta rezultatelor de capacitate si preocupare dar si de împrejurãri.

Ocuparea Munca este aceea care determinã volumul, structura si calitatea

bunurilor materiale si spirituale, a serviciilor de care se dispune în societate. Pentru o anumitã perioadã a vietii (vârsta activã) munca este un mijloc de asigurare a existentei (desi unele persoane sunt nevoite sã-si câstige existenta si în afara vârstei active, dupã cum altele s-ar putea sã nu munceascã în tot cursul vietii lor).

Calitatea vietii de muncã Studiile asupra calitãtii vietii de muncã iau în considerare zeci de

indicatori referitori la conditiile, natura si continutul muncii, timpul de lucru, relatiile de muncã, organizarea, conducerea, recompensele materiale si alte beneficii, rezultatele muncii si satisfactia.

Resurse macroeconomice pentru nivelul de trai Reflectând nivelul de dezvoltare atins de societate, indicatorii

economici de exemplu produsul intern brut permit exprimãri sintetice ale nivelului de trai si trebuie completati cu statistici referitoare la gospodãrii si indivizi.

Veniturile Evidentierea veniturilor populatiei priveste sursele acestora (munca,

proprietatea, asigurãrile, alocatiile bugetare, donatiile) si distributia lor. O atentie specialã se acordã determinãrii venitului necesar pentru o viatã normalã (a minimului social), sub pragul cãruia se identificã sãrãcia. De aici necesitatea de a raporta veniturile la gospodãrie si în cadrul acesteia la persoanã, luându-se în considerare particularitãtile pentru fixarea nivelului venitului minim.

Consumul Consumul reprezintã una din componentele finale ale nivelului de

trai si calitãtii vietii. Dincolo de particularitãtile care tin de resursele disponibile în zonã, de obiceiurile constituite în timp, de normele culturale si religioase, se pot identifica indicatorii cu valoare comparativã în acest domeniu. Ei exprimã în unitãti fizice, valoric sau procentual, consumul de produse si servicii ale populatiei. O atentie aparte se acordã realizãrii unei nutritii echilibrate cu evitarea produselor dãunãtoare, în special abuzul de alcool si tutun.

Serviciile pentru populatie Dezvoltarea sectorului tertiar reprezintã un criteriu de apreciere a

modernizãrii economiei si totodatã o sursã de îmbunãtãtire a nivelului calitãtii vietii. Pentru populatie prezintã importantã diversificarea si calitatea serviciilor disponibile, accesibilitatea din punct de vedere material, apropierea spatialã. timpul de asteptare.

Gospodãria Dacã familia reprezintã un tip de comunitate umanã, aducând în

prim plan relatiile sociale dintre membrii acesteia, gospodãria priveste aspectele economice, fiind definitã prin grupul de persoane care convietuiesc împreunã pe baza unui buget comun. Conditiile materiale ale unei gospodãrii se exprimã prin veniturile curente, economiile realizate, averea de care dispune, inclusiv bunurile de folosintã îndelungatã.

Învãtãmântul Este recunoscut faptul cã învãtãmântul si-a multiplicat atributiile:

functia generalã de socializare-educare-integrare socialã este completatã cu una de pregãtire profesionalã. Locul învãtãmântului în cadrul studiilor de calitate a vietii priveste atât determinarea sanselor de acces la diferite niveluri ale acestuia, gradul de cuprindere si promovabilitate (abandon) cât si al nivelului general de educatie a populatiei (stocul de învãtãmânt).

Asistenta sanitarã Serviciile de sãnãtate oferite populatiei, accesul la îngrijirea sãnãtãtii

si costul acesteia pe de o parte, mortalitatea pe cauze, bolile de care suferã populatia, pe de altã parte, se constituie în indicatori relevanti ai calitãtii vietii.

Cultura Din perspectiva calitãtii vietii intereseazã accesul populatiei la

culturã, serviciile de rãspândire a culturii si prestatiile de ordin cultural oferite de cãtre acestea.

Asigurãrile si asistenta socialã La acest capitol reunim problematica asigurãrilor si asistentei sociale

având în vedere rolul lor în realizarea unei protectii sociale pentru toate categoriile de populatie, atât pentru populatia activã cât si pentru grupurile cele mai defavorizate: copii orfani si abandonatii, handicapatii, persoanele vârstnice.

Timpul liber Evaluarea globalã a calitãtii vietii populatiei nu se poate dispensa de

luarea în considerare a facilitãtilor existente pentru petrecerea timpului liber, pentru odihnã si recreere.

Calitatea mediului politic Virtutile participative ale mediului politic, de implicare a

cetãteanului în actul conducerii, respectarea regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul indicatorilor prin care determinãm calitatea vietii populatiei.

Institutiile de stat si ordinea publicã Între domeniile de operationalizare a calitãtii vietii mentionãm si

caracteristicile cadrului legal, respectarea drepturilor si libertãtilor umane, protectia cetãtenilor fatã de eventualele abuzuri ale functionarilor publici, combaterea manifestãrilor de patologie socialã.

5.3 Conceptul de sãrãcie: caracteristici, praguri ale sãrãciei,

indicatori Nevoile de consum ale populatiei au constituit si constituie

elementul primar în determinarea activitãtilor si evolutia lor a avut loc în strânsã dependentã de nivelul si structura productiei de bunuri materiale si spirituale.

Nevoile de consum, care se manifestã în variate forme, au cunoscut mutatii de-a lungul timpului.

Factorii care actioneazã asupra nevoilor populatiei sunt endogeni (necesitãti biologice si psihologice ale fiintei umane), si exogeni cu caracter istoric si cutumiar. Interdependenta dintre aceste douã categorii de factori se manifestã concret în urmãtoarele sensuri:

- cresterea consumului de energie nervoasã si diminuarea efortului muscular (cresterea automatizãrii si cibernetizãrii);

- ridicarea gradului de culturã; - cresterea nevoii de relaxare; - restructurãri între profesii si în cadrul grupelor socio-profesionale; - numãrul populatiei si structura acesteia dupã diverse criterii; - urbanizarea si consecintele sale asupra modului de viatã; - privatizarea si constituirea regiilor autonome; - somajul, stratificarea puternicã a populatiei în functie de avere si

venituri care actioneazã în mod direct asupra cererii precum si în domeniul inflationist cu implicatii asupra volumului si structurii cererii reale;

- ecologia asezãrilor umane. În aceste conditii, deoarece nevoile de consum personal se manifestã

în context social, acestea sunt puternic influentate de standardul de viatã al celorlalti membrii al grupului.

Principalele tendinte în sistemul de nevoi ale populatiei în etapa pe care o parcurgem se manifestã în domeniul alimentatiei, îmbrãcãmintei si în domeniul locuintelor ca numãr, dotare si confort, în viitor evoluând sub aspect cantitativ, calitativ si structural cu accente pe confortul cãlãtoriilor, asistente medicale, satisfacerea hobby-urilor si cresterea nevoii de destindere care (în conditiile economiei de piatã) va determina cresterea cererii în domeniul serviciilor, crescând astfel nevoile spirituale.

O evaluare privind sãrãcia presupune existenta unui anumit nivel de trai predestinat si bine definit, considerat drept prag de sãrãcie. Pentru ca o persoanã sã nu fie consideratã sãracã trebuie ca nivelul sãu de trai sã atingã cel putin acest prag. Este evident cã existã un nivel de consum pentru

alimente, îmbrãcãminte, locuintã etc. care, dacã scad sub anumite limite, compromit supravietuirea individului pe termen scurt. Existã diferite praguri de sãrãcie însã, în ceea ce priveste nivelul lor, pãrerile diferã.

Existã pãreri care resping total notiunea de prag de sãrãcie deoarece considerã cã nu este logic sã se spunã despre o persoanã al cãrei nivel de trai este cu putin inferior unui anume prag de sãrãcie cã se aflã într-o situatie cu mult inferioarã celui care se gãseste cu putin deasupra aceluiasi prag. Alti specialisti spun cã utilizarea notiunii este utilã în cazul când se iau anumite mãsuri în privinta sãrãciei, mãsuri care implicã o discontinuitate functie de diverse praguri ale sãrãciei. A admite cã existã praguri de sãrãcie nu înseamnã decât a evidentia faptul cã de la un anumit nivel de trai dat, în comparatie cu privire la sãrãcie nu ar trebui sã aibã nici o importantã câstigurile sau pierderile mici.

Încercãri de a defini sãrãcia au fost fãcute de specialisti din diferite domenii sociologi, psihologi, economisti. Unii specialisti considerã pragul de sãrãcie absolutã ca fiind un prag de sãrãcie de supravietuire. Aceastã definitie este totusi prea restrictivã pentru a putea fi luatã în considerare. Mult mai potrivitã este conceptia urmãtoare.

Pragul de sãrãcie absolutã reprezintã un nivel de referintã

constant în ceea ce priveste nivelul de trai, unic pentru întreg domeniul în care se efectueazã comparatiile privind sãrãcia. Un prag de sãrãcie relativã variazã în interiorul acestui domeniu si creste o datã cu nivelul de trai mediu.

Sãrãcia, în sensul sãu absolut se referã la conditiile acute de

privatiune. Sãrãcia primarã (absolutã) sau nivelul de subzistentã este atins atunci când câstigurile totale sunt insuficiente pentru satisfacerea nevoilor minime de mentinere a randamentului fizic. Conceptul de sãrãcie relativã pune în discutie pozitia unui individ comparativ cu altii.

Acest concept apare în douã forme diferite: - o abordare obiectivã: conditii ale privatiunii;

- o abordare subiectivã sentimente ale privatiunii. Versiunea economicã a abordãrii relative a sãrãciei este introdusã

prin notiunea de “decalaj” (“prãpastie a sãrãciei”). Sãrãcia în aceastã viziune este consideratã ca decalaj între grupul cel mai sãrac si restul comunitãtii.

Abordarea sãrãciei cuprinde douã elemente: individul cu problemele sale si mediul în care acesta trãieste.

Încercând o definire într-un cadru mai larg al sãrãciei în relatie cu nevoile, dorintele si sentimentele individuale, precum si interactiunea dintre individ si societate, sãrãcia apare drept o “conditie care implicã o privatiune asprã, intensificatã de evenimente potrivnice de obicei asociate cu resurse economice neadecvate“. În aceste conditii sãrãcia nu înseamnã numai venituri mici si lipsa averi, ci înseamnã de asemenea lipsa accesului la venituri mai mari si la sanse de a acumula avere, la o educatie mai bunã, sau la sanse sporite de a gãsi un loc de muncã. Descoperirea propriei persoane precum si interactiunea dintre sãraci si mediul în care trãiesc au un rol esential în generarea tensiunilor pe care acestia la resimt. De aceea, de regulã definirea sãrãciei se face prin specificarea unui standard de comparatie.

De aceea, de regulã definirea sãrãciei se face prin specificarea unui standard de comparatie. Se ajunge astfel la notiunea de “nivel minim de trai“ sau “prag al sãrãciei“, care reprezintã nivelul de venit care împarte familiile de o anumitã mãrime, dintr-un anume loc si timp, în sãrace si non-sãrace. Stabilirea unui astfel de prag al sãrãciei este considerat adesea încãrcat de mult subiectivism.

Conform definitiei O.N.U., sãracii sunt acei oameni care nu

se bucurã de nivelul minim de trai compatibil cu demnitatea umanã. Banca Mondialã defineste sãrãcia drept incapacitatea de a avea un

standard de viatã adecvat. Definirea sãrãciei din punct de vedere economic permite distinctia

dintre sãraci si non-sãraci prin raportare la nivelul veniturilor, reflectând

posibilitãtile de consum ale familiilor. Identificarea sãracilor presupune un mijloc de evaluare a venitului sau consumului care sã poatã fi aplicabil întregii populatii a unei tãri si care sã permitã comparatii internationale. Incapacitatea de a asigura un anumit nivel al consumului si nu consumul scãzut în sine caracterizeazã sãrãcia.

Un mijloc simplu de identificare a sãrãciei este folosirea unui singur nivel ca linie de demarcatie dintre sãraci si non-sãraci. Alte metode ar fi stabilirea de praguri diferentiate pentru diverse categorii de populatie sau considerarea unui nivel minim al consumului si transformarea acestuia în nivel corespunzãtor de venit. Sãrãcia mai poate fi analizatã si pornind de la supozitia cã satisfactia sau insatisfactia asociatã unui nivel dat al venitului este o functie a relatiei dintre venit si unele norme sociale.

În analiza sãrãciei se poate lua ca punct de plecare modelul neoclasic al posibilitãtilor economice de alegere. Asociind sãrãcia cu limita constrângerilor extreme definitia încorporeazã o regiune mai largã a constrângerii economice derivatã din teoria lui Milton Friedman privind venitul permanent. Conform acestui punct de vedere, sãrãcia este o proprietate a situatiei individului si mai putin o caracteristicã a sa sau a modului sãu de comportament, sãrãcia fiind asociatã cu severã restrângere a posibilitãtilor de alegere.

Conceptul cultural asupra sãrãciei se concentreazã asupra atitudinilor si modelelor de comportament pe care o persoanã le are fatã de un anumit set de circumstante.

În contextul actual, tara noastrã se confruntã cu o situatie economicã precarã, context în care trebuie sã fie asigurat un nivel minim de trai care aratã cantitatea, calitatea si structura bunurilor materiale si spirituale pentru o viatã decentã si civilizatã, corespunzãtor veniturilor necesare pentru procurarea bunurilor respective.

Asigurarea unui nivel minim de trai presupune satisfacerea, în primul rând a nevoilor fundamentale ca de exemplu: cerinte minime de hranã, vestimentatie, locuinte, servicii de instruire, sãnãtate si culturã. Nevoile fundamentale nu se interpreteazã numai din punct de vedere fiziologic ci si subiectiv, ele reprezentând satisfactia consumatorului fatã de

nevoile de consum, ceea ce înseamnã cã el trebuie sã aibã posibilitatea de a câstiga veniturile necesare pentru acoperirea consumului de bunuri si servicii de bazã.

În lucrãrile de specialitate ale Bãncii Mondiale, se calculeazã pragul de sãrãcie din punct de vedere al consumului de calorii, ca fiind nivelul minim al veniturilor la care cheltuielile de consum permit satisfacerea cerintelor nutritionale si asigurarea unui consum de calorii stabilit ca fiind necesar conform recomandãrilor F.A.O.

Faptul cã în numeroase analize comparatiile privind sãrãcia nu sunt recunoscute ca fiind specifice în functie de domeniu, poate constitui o sursã de confuzii. De exemplu, când este cercetatã sãrãcia absolutã în planul consumului la nivel mondial, pot fi invocate argumente foarte convingãtoare pentru a fi retinut acelasi nivel al consumului real drept prag de sãrãcie pentru toate tãrile. Acest prag va fi probabil scãzut pentru o tarã bogatã în cazul aprecierilor în functie de criteriile acestui prag, dar domeniul comparatiilor privind sãrãcia depãseste cu mult cadrul frontierelor nationale. Dacã, în schimb se fac eforturi pentru a stabili un profil al sãrãciei pentru o singurã tarã, este important ca pragul de sãrãcie absolutã sã fie adecvat tãrii respective. Pentru a determina un prag de sãrãcie absolutã rezonabil trebuie sã se înceapã prin a se specifica domeniul apoi sã se recunoascã faptul cã pragul se poate modifica dacã se modificã domeniul.

Coerenta comparatiilor în interiorul domeniului depinde de obiectivul acestor comparatii. Dacã, de exemplu, acestea sunt întreprinse în scopul alocãrii de resurse anumitor regiuni sau tãri sãrace, este absolut necesar ca ele sã fie coerente. Proportia populatiei considerate sãrace, conform estimãrilor oficiale din S.U.A. si Indonezia, este aproximativ, aceeasi pentru cele douã tãri (cca. 15% în 1990). Dar astfel de comparatii nu ar trebui sã orienteze alocarea de ajutoare (si din fericire nici nu s-a întâmplat asa ceva). Indiferent de norma retinutã, nu se poate pune la îndoialã faptul cã repercusiunea sãrãciei în planul consumului este mai puternicã în Indonezia. Dacã, din contrã, se urmãreste sã se determine tara în care sãrãcia are consecintele cele mai puternice, pe baza unor criterii proprii fiecãrei tãri, aceste estimãri pot furniza indicatii corecte.

Metoda cel mai curent folositã pentru a defini un prag de sãrãcie începe prin a determina unele nevoi de bazã ale consumului, apreciate ca pertinente în domeniul comparatiilor privind sãrãcia. Nevoia fundamentalã cea mai importantã este exprimatã prin cheltuielile alimentare necesare pentru asigurarea consumului de energie nutritivã recomandat. Urmeazã apoi cheltuielile pentru bunuri nealimentare.

Componenta alimentarã în fixarea pragului de sãrãcie nu poate fi determinatã doar pornindu-se de la nevoile nutritionale deoarece pot exista numeroase combinatii alimentare care pot asigura un consum de energie nutritivã dat. Pentru rezolvarea acestor probleme, se poate cãuta combinatia de alimente care minimizeazã costul de satisfacere a nevoilor de energie nutritivã la nivelurile date ale preturilor.

În practicã sunt aplicate douã metode principale pentru fixarea pragurilor de sãrãcie si anume: metoda energiei nutritive si metoda determinãrii pãrtii din buget destinate alimentatiei.

- Metoda energiei nutritive Aceastã metodã fixeazã un numãr de calorii de referintã pentru

consumul de energie nutritivã, apoi sunt determinate cheltuielile pentru consum sau nivelul venitului care permite unei persoane sã-si asigure acest consum.

În general aceastã metodã nu permite sã se stabileascã un profil al sãrãciei coerent, în sensul cã pragurile de sãrãcie pot fi diferite de la un grupã la alta. De fapt, relatia dintre consumul de energie nutritivã si cheltuielile de consum nu este aceeasi de la o regiune (sector, datã) la alta. Ea variazã în functie de gradul de bogãtie a populatiei, nivelul sãu de activitate, preturile relative, existenta de bunuri publice si alte variabile. Aceastã metodã nu permite ca diferentele sã poatã fi considerate ca interesante pentru comparatiile privind sãrãcia. Este de exemplu, foarte probabil ca familiile cele mai bogate sã cumpere produse alimentare dintre cele mai scumpe; prin metoda energiei nutritive, aceasta înseamnã cã pragul de sãrãcie este fixat la un nivel ridicat în regiunile bogate. Deci comparatiile privind sãrãcia absolutã dintre diferite sectoare, regiuni sau momente pot fi înselãtoare.

-Metoda determinãrii pãrtii din buget destinate alimentatiei În cadrul acestei metode, se estimeazã mai întâi pentru fiecare

subgrup costul unui numãr de alimente care furnizeazã aportul de energie necesar. Apoi se împarte suma obtinutã la partea din buget reprezentând suma cheltuielilor totale destinate alimentatiei de cãtre un grup de familii considerate ca probabil sãrace, de exemplu primele 20% cele mai sãrace familii din fiecare subgrup.

Aceastã metodã ridicã probleme similare celor din metoda precedentã. Incoerentele care se pot manifesta utilizând aceastã metodã sunt determinate de diferentele dintre nivelurile de consum real sau dintre veniturile medii înregistrate la subgrupe diferite sau în perioade diferite. Subgrupe pentru care aceste niveluri medii sunt mai ridicate consacrã în general o parte mai micã din bugetul lor consumului, ceea ce determinã necesitatea utilizãrii unui prag de sãrãcie mai ridicat.

Aspectul cel mai important al incoerentelor potentiale datorate celor douã metode expuse mai sus decurge din faptul cã divergentele pot fi destul de importante pentru a modifica clasamentul diferitelor sectoare sau regiuni ale unei economii, realizat pe baza nivelurilor de sãrãcie mãsuratã. Utilizarea unui profil al sãrãciei incoerent poate fi de asemenea îngrijorãtoare în cazul în care populatia se poate deplasa între diferitele grupe considerate, ca de exemplu în cazul unui exod rural. O persoanã îsi poate ameliora nivelul de trai pãrãsind o regiune pentru o alta, în timp ce sãrãcia mãsuratã înregistreazã o crestere.

Existã si alte metode pentru determinarea în practicã a pragului de sãrãcie. Astfel, Lipton (1983) a arãtat cã se poate utiliza nivelul venitului cãruia îi corespunde o elasticitate a cererii de produse alimentare de bazã în functie de venit egalã cu unitatea, pentru a identifica persoanele "extrem de sãrace". În practicã, în tãrile în curs de dezvoltare foarte sãrace, nu sunt rare cazurile când elasticitatea cererii de produse alimentare de bazã în functie de venit este aproape egalã cu unu.

Acest prag de sãrãcie poate fi justificat prin faptul cã persoanele "extrem de sãrace" nu, numai cã alocã o mare parte din veniturile proprii alimentatiei, dar aceastã parte nu scade atunci când venitul lor creste într-o

oarecare mãsurã. Unele probleme de coerentã întâlnite anterior sunt valabile si în cazul acestei metode. De regulã, pragul de sãrãcie calculat dupã aceastã metodã se deplaseazã si în functie de alte variabile care, sunt prezentate în cadrul cererii de produse alimentare.

Fundamentele teoretice adoptate pentru a mãsura "bunãstarea" pot uneori sã ghideze lucrãrile de cercetare aplicatã. Într-un plan conceptual, poate fi justificatã utilizarea unui prag de sãrãcie mai ridicat pentru zonele urbane decât pentru zonele rurale deoarece capacitãtile necesare pentru atingerea mai multor obiective, cum ar fi participarea mai deplinã la viata socialã, sunt elemente de care ar trebui tinut cont pentru a mãsura nivelul de trai. Bunurile necesare pentru a avea aceste capacitãti sunt, în schimb, relative si variazã de la un loc la altul.

În scopul determinãrii efectelor pe care acest argument le-ar putea avea asupra fixãrii pragurilor de sãrãcie, sã presupunem cã ne intereseazã douã capacitãti importante: prima ne permite sã fim suficient de bine hrãniti pentru a fi sãnãtosi si a doua ne permite sã participãm din plin la viata societãtii în care trãim.

Se apreciazã cã este foarte dificil sã se aplice în practicã toate aceste idei si apare ca necesar sã se recurgã la aprecieri subiective.

De regulã, cei care se ocupã de asemenea aprecieri trãiesc în mediul urban si de aceea pot sã nu fie întotdeauna cel mai în mãsurã judecãtori în materie. Fatã de aceste elemente incerte, poate cã este preferabil sã se construiascã un profil sigur al sãrãciei ca rezultat logic în raport cu consumul real de bunuri si servicii, poate recurgându-se la indicatori distincti (cum ar fi accesul la serviciile publice) pentru a lua în calcul celelalte chestiuni ale bunãstãrii care nu au fost apreciate în mod corespunzãtor.

Metoda cel mai des folositã pentru determinarea unui prag de sãrãcie relativã constã în fixarea acestuia la o proportie datã de media aritmeticã sau de mediana distributiei consumului sau a venitului. De exemplu, numeroase studii utilizeazã un prag de sãrãcie care corespunde la cca. 50% din media nationalã, dupã cum a preconizat Fuchs (1967). Nu este deloc surprinzãtor

cã prin aceastã metodã sunt realizate comparatii foarte diferite de cele obtinute cu un prag de sãrãcie fix.

Se pune problema dacã existã un motiv major ca sã se utilizeze praguri de sãrãcie corespunzând unei proportii constante fatã de medie. Este de notat cã aproape toate dimensiunile sãrãciei sunt omogene si de rang zero între valorile mediei si cele ale pragului de sãrãcie. Se apreciazã cã o dublare, de exemplu, a tuturor veniturilor si a pragului de sãrãcie nu va antrena nici o modificare a dimensiunii sãrãciei.

Ar fi de dorit ca în cadrul fiecãrei metode de determinare a pragului de sãrãcie examinate mai sus, sã se ia în considerare cel putin douã praguri de sãrãcie. Asa cum s-a arãtat, pragul interior poate fi interpretat ca un "prag de sãrãcie extremã": comportamentul persoanelor ale cãror cheltuieli pentru consum sunt inferioare acestui nivel conduce la concluzia cã asupra acestor persoane planeazã un risc crescut de denutritie (Lipton, 1983, 1988).

În fiecare situatie care face obiectul comparatiilor, sã presupunem în douã perioade diferite, ar trebui sã se ia în consideratie douã praguri de sãrãcie. Primul este constant în raport cu indicatorul nivelurilor de trai pentru cele douã perioade, în timp ce al doilea este un prag de sãrãcie relativã care tine cont de toate modificãrile inerente intervenite în nivelul de trai global si pornind de la aceasta, ce întelege societatea prin "sãrãcie".

De asemenea, putem spune cã cineva poate fi sãrac în termeni obiectivi, si totusi el sã nu se simtã asa, adicã sãracii fericiti. Acestei categorii îi apartin studentii care fac investitii în privinta viitorului lor, în loc de a muncii pentru a câstiga venituri imediate. Acestia mai pot fi considerati ca sãraci temporari. Stabilirea unui sistem de indicatori ai sãrãciei necesari analizei statistice poate cuprinde aspectele enumerate în tabelul alãturat. Acesti indicatori pot fi utilizati si la alcãtuirea unui model econometric de analizã a sãrãciei.

1.Numãrul total al sãracilor; 2.Numãrul sãracilor proveniti dintre someri; 3.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionari, total;

4.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii de asigurãri sociale de stat;

5.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii I.O.V.R.; 6.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii pentru incapacitate

de muncã (gr.I, II, III); 7.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii cu pensii de urmas; 8.Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii C.A.P. 9. Numãrul sãracilor proveniti dintre pensionarii de asigurãri sociale

cu vechime în muncã insuficientã; 10.Numãrul sãracilor proveniti dintre beneficiarii de ajutoare sociale

(vechime minimã în muncã insuficientã); 11.Numãrul sãracilor proveniti dintre cei lipsiti complet de venituri; 12.Numãrul sãracilor proveniti din familiile monoparentale si (sau)

cele cu mai multi copii;

13.Numãrul sãracilor proveniti dintre persoanele active, în situatii defavorizate;

14.Pragul sãrãciei; 15.Rata de economisire în grupele de populatie cu venituri sub

medie; 16.Investitii în serviciile publice (sãnãtate, învãtãmânt, culturã); 17.Probabilitatea de trecere din grupa somerilor în grupa sãracilor

etc.

5.4 Costul vietii si protectia socialã Orice demers economic, pentru a avea sanse de succes, trebuie sã

aibã în vedere de cele mai multe ori, multiplele si complicatele implicatii sociale pe care actiunea sa le poate declansa.

Aceasta este valabil în tãrile unde democratia are vechi traditii, iar bunãstarea nu este doar un slogan ci o realitate comunã. Cu atât mai mult în tara noastrã, se impune cu necesitate împletirea cu folos a actiunii economice cu dezideratul avansãrii cãtre asigurarea bunãstãrii sociale.

Pentru a rãspunde cerintelor impuse de necesara protectie socialã a populatiei cu cresterea inevitabilã a costului vietii, este necesar a se gãsi rãspunsuri la câteva probleme metodologice si de principiu referitoare la:

- modul de calcul al indicelui costului vietii. În prezent, Comisia Nationalã de Statisticã utilizeazã pentru calculul indicelui preturilor de consum al populatiei, urmãtoarele elemente:

- un "cos" de mãrfuri (alimentare si nealimentare) si servicii reprezentative, ce acoperã, practic, toate grupele de produse: acest "cos" urmãreste sã caracterizeze structura consumului populatiei, evaluatã pe baza cercetãrii selective bugetelor de familie:

- se înregistreazã numai preturile pentru mãrfurile efectiv vândute, respectiv tarifele pentru serviciile efectiv prestate, în câteva sute de puncte fixe de vânzare din întreaga tarã:

- calculul indicelui se stabileste ca medie a indicilor individuali, ponderati cu anumiti coeficienti ce exprimã greutatea specificã pe care un produs o detine în structura consumului; pentru aceasta se utilizeazã formula indicelui de tip Laspeyres, cu pondere din perioada de bazã;

- nu se iau în calcul autoconsumul de bunuri si servicii din productia proprie a gospodãriei familiale, precum si cheltuielile sub formã de impozite, taxe, amenzi, dobânzi plãtite la credite, rate de asigurare, depuneri si dobânzi la C.E.C. , cheltuieli de participare la jocuri de noroc etc.

În legãturã cu aceste aspecte, se pot pune sub lupa analizei critice câteva note specifice referitoare la volumul de cuprindere a indicatorului, formula utilizatã trebuie sã îndeplineascã bazã de comparabilitate etc.

Problema stabilirii "cosului" de produse si servicii ce stau la baza calculului indicelui este delicatã, fie si numai dintr-un punct de vedere, nu pot fi incluse toate bunurile si serviciile, întrucât, în mod obiectiv nu toate au caracter de reprezentativitate, pentru consumul populatiei la un moment dat. Practica internationalã, aratã cã adesea, componenta cosului de bunuri si servicii luat în calcul, diferã în functie de organizatiile si institutiile (din aceeasi tarã) care-si propune determinarea indicelui preturilor. Astfel, nu de putine ori, produsele si serviciile luate în considerare de organizatiile sindicale de pildã, diferã de cele avute în vedere de organizatiile guvernamentale de statisticã.

În acelasi timp se pun probleme legate de necesitatea asigurãrii comparabilitãtii în timp a elementelor luate în calcul. Or, trebuie arãtat cã în economia noastrã este de prevãzut cã vor apare multe produse noi, care, în perioadele anterioare nu intrau în structura consumului, tot asa cum alte produse îsi vor diminua ponderea sau chiar vor dispãrea. În acest context, trebuie analizat care poate fi procentul maxim de modificarea pe care îl poate "suporta" cosul de produse si servicii, pentru a-si pãstra caracteristicile de comparabilitate în timp.

În ceea ce priveste formula matematicã utilizatã, teoria si practica în acest domeniu au utilizat, în timp, douã variante cu abordare mai frecventã:

- indicele preturilor tip Laspeyres, cu ponderare din perioada de bazã;

- indicele preturilor tip Paasche, cu ponderare din perioada curentã. Diferenta esentialã în modul de calcul al celor doi indicatori constã

în aceea cã primul (I.L.) determinã modificarea relativã a preturilor în perioada curentã fatã de perioada de bazã, corespunzãtoare comparãrii aceleasi structuri a cosului de bunuri si servicii luat în calcul în perioada de bazã, în timp ce al doilea (I.P.) determinã modificarea relativã a preturilor în perioada curentã fatã de perioada de bazã, însã raportat la cantitãtile si structura consumului din perioada curentã. Cu alte cuvinte, indicele tip Laspeyres nu ia în considerare produsele si serviciile noi apãrute pe piatã în perioada curentã, iar indicele tip Paasche nu ia în considerare produsele si serviciile care nu se mai produc/presteazã în perioada curentã. De aici pot fi pornite o serie întreagã de analize referitoare la produsele si

serviciile nou apãrute si la cele care "dispar" în timp si ponderea maximum admisibilã a acestor "erori" în cadrul cosului luat în calcul.

Astfel costul vietii devine o notiune care se poate lãrgi sau extinde dupã cum aplicãm o metodologie sau alta în determinarea nivelului sãu.

Alegerea formei de indexare reprezintã o problemã delicatã deoarece, de cele mai multe ori, grupuri diverse de oameni se considerã nemultumiti de modul cum s-a fãcut indexarea. Protectia socialã a populatiei împotriva cresterii preturilor naste o multitudine de idei în rândul specialistilor. În primul rând, este vorba de armonizarea intereselor economice pe termen lung cu interesele sociale, care se manifestã ca interese imediate.

În practica internationalã, indexarea salariilor cunoaste numeroase forme, dintre care:

a) indexarea retrospectivã, atunci când salariile urmeazã direct, în baza unei decizii anterioare, în mod automat, un indice reprezentativ al evolutiei preturilor de consum;

b) indexarea la datã fixã, când adaptarea se face la momente convenite mai înainte, trei sau sase luni, pe baza miscãrii preturilor în perioada de referintã;

c) scara mobilã a salariilor este formula cea mai des utilizatã; compensatiile acordându-se de fiecare datã atunci când indicele de referintã al preturilor cunoaste o crestere determinatã; caz în care salariile sunt adaptate la momente neprecizate anterior, dar de fiecare datã în aceeasi mãsurã cu miscarea preturilor;

d) indexarea anticipatã când salariile cresc anticipat,într-o anumitã limitã, dupã care se aplicã indexarea retrospectivã (se foloseste mai ales la conventiile pe termen lung);

e) clauza de renegociere când se introduce o clauzã în contractul colectiv, ce stipuleazã redeschiderea negocierilor în cazul în care preturile cresc peste o anumitã limitã, stabilitã de comun acord.

Evident cã alegerea unei forme sau a alteia de indexare, tine atât de specificul local al evolutiei preturilor, cât si de acordurile la care ajung partenerii sociali.

Nivelul de la care se porneste în indexarea veniturilor, constituie, fãrã îndoialã, un aspect determinant în problematica protectiei sociale. Din acest punct de vedere, se poate practica indexarea la nivelul salariului si a pensiei minime, la nivelul salariului si a pensiei medii, ori pe grupe de salarii si pensii.

Experienta din tara noastrã ne aratã cã indexarea veniturilor este de naturã sã schimbe raporturile statornicite între diferite categorii ale veniturilor. Astfel, indexarea cu sumã fixã (compensatii) are unele avantaje, însã totodatã poate fi sesizat un proces accentuat de nivelare a veniturilor.

În cazul veniturilor pensionarilor, în conditiile evolutiei rapide pe verticalã a preturilor, indexarea realizeazã într-un anumit grad posibilitatea realizãrii unui consum constant pentru un cos de produse si servicii considerate de bazã. Însã dacã nu se ia în considerare si problema actualizãrii nivelului pensiilor, se ajunge, în mod concret, la situatii în care persoane pensionate cu câtiva ani în urmã, care la data iesirii din activitate aveau o pensie echivalentã cu salariul pe economie, sã dispunã în prezent, în urma evolutiei preturilor si a salariilor, de o pensie echivalentã cu numai o jumãtate sau un sfert din salariul mediu actual. În acest sens, se impune elaborarea unui nou sistem de calculare a pensiilor, care sã ia în considerare atât contributia efectivã la bugetul asigurãrilor sociale, cât si evolutia de ansamblu a economiei. S-ar realiza astfel asa-numita "dinamizare" a pensiilor, despre care s-a vorbit atât de mult în economia vest-germanã în anii '50.

Determinarea proportiei optime de acoperire a diferentei de preturi prin compensatii reprezintã un aspect important în abordarea problemei indexãrii. În tãrile cu experientã în domeniu, indexarea salariilor nu se face pe mãsura cresterii indicelui preturilor pe motiv cã existã rezerve la populatie pentru acoperire; punerea în circulatie a acestora determinând, într-o oarecare mãsurã, însãnãtosirea echilibrului monetar la nivel macroeconomic. De regulã, se acceptã cã 8 - 10% din sporul preturilor poate fi lãsat neacoperit de indexare, aceasta având un rol în sporirea motivatiei muncii si ridicarea productivitãtii muncii. Oricum, pentru salariati poate fi acceptat un asemenea "ecart de stimulare", în timp ce pentru pensionari

acoperirea trebuie sã se facã la procentul maxim, altfel având loc un proces negativ de erodare a veniturilor.

Experienta multor tãri în legãturã cu indexarea veniturilor populatiei dovedeste cã evitarea neîncrederii si ameliorarea tensiunilor dintre categoriile sociale, implicã participarea la procesul de elaborare a mãsurilor în acel domeniu, atât a specialistilor în domeniul statisticii, cât si reprezentanti ai patronatului si ai sindicatelor.

Indexarea salariilor cu alti factori se impune, având în vedere tendinta permanentã ca revendicãrile de salarii ale sindicatelor sã depãseascã atât cresterile de preturi, cât si eventualul spor de productivitate. De aceea este necesar sã se gãseascã si alti factori în raport cu care sã se realizeze indexarea salariilor, în special, productivitatea muncii.

În economia României se simte tot mai mult necesitatea unei astfel de corelatii dintre salarii si productivitatea muncii, deoarece asistãm la cresterea continuã a salariilor pe fondul descresterii indicatorilor productiei.

Practica tãrilor dezvoltate cunoaste douã metode de indexare a salariilor cu indicele de crestere a productivitãtii muncii:

- prin adaosuri la salariul tarifar - metodã larg utilizatã în S.U.A. si Japonia, constând în stabilirea prin contractul colectiv a modului de calcul si a legãturii dintre salariu si productivitatea muncii (cresterea procentualã, cresterea absolutã si evolutia raportului dintre nivelurile celor doi indicatori); adaosul se acordã, de regulã, la un interval de un an;

- prin plata unor premii colective pentru realizarea "programelor de eficientã"; metodã mai rãspânditã în tãrile vest-europene si care se caracterizeazã prin amânarea acordãrii premiilor pe un interval mai mare de timp, care poate fi si de cinci ani.

Mai poate fi utilizatã si indexarea în raport cu venitul national, cu întreaga masã a salariilor, cu alte venituri, precum si forme mixte.

Considerãm cã cea mai bunã protectie socialã a salariatilor o constituie nu neapãrat o sumã mai mare de bani la dispozitie, ci efortul inteligent si eficient necesar bunãstãrii individuale, ceea ce în timp se transformã în bunãstare socialã.