Pagi

nă10

ARGUMENT

Multă vreme omul a presupus că solul, apa, şi aerul pot prelua, absorbi şi recicla

produsele reziduale ale activităţii sale, oceanul, atmosfera şi solul fiind considerate a fi

nişte rezervoare receptoare cu capacitate nelimitată. S-a dovedit însă, că unele dintre

produsele deversate în mediul înconjurător sunt toxice şi rezistă la descompunerea

naturală, altele deşi sunt dispersate în mediu în cantităţi sau diluţie foarte mică, reuşesc

după un timp relativ scurt sau mai lung, să se reconcentreze în lanţurile trofice naturale.

Aşa se întâmplă cu unele metale grele, pesticide şi substanţe radioactive.

Deteriorarea mediului înconjurător este resimţită în zilele noastre tot mai acut,

îndeosebi în centrele urbane cu mari aglomerări de populaţie. Poluarea mediului

afectează toate cele trei componente principale ale mediului înconjurător: apa,

atmosfera şi solul.

Poluarea aerului din marile oraşe a devenit o trăsătură obişnuită, smogul fiind una

dintre cele mai caracteristice forme. Folosirea neraţională a solurilor şi a resurselor

naturale, uneori până la epuizarea lor ridică o serie de probleme majore privind

ocrotirea mediului înconjurător.

Reziduurile, deşeurile organice şi dejecţiile deversate în apele curgătoare prin

descompunere consumă oxigenul necesar diferitelor organisme acvatice, în timp ce

elementele nutritive care ajung în ape, intensifică dezvoltarea algelor pe seama

oxigenului din apă, ducând uneori până la “moartea”, adică la degradarea apelor. La

toate acestea a contribuit şi tendinţa de concentrare a populaţiei în centre mari

supraaglomerate, dezvoltarea intensă a industriei, a mijloacelor de transport şi a

bunurilor de consum noi.

Lipsa de informare a făcut ca mulţi oameni de bună credinţă să persiste în acţiuni

care sunt nefaste mediului înconjurător, fără să realizeze care sunt daunele produse. O

altă categorie de oameni nepăsători, din dorinţa de a economisii sau de a produce cât

mai mulţi bani, au acţionat voit, provocând daune ireversibile, prin acţiuni de tipul:

utilizarea pe scară largă a pesticidelor, tăierea pădurilor, deversarea sau stocarea unor

substanţe toxice sau deşeuri radioactive etc. Toate acestea, acumulate şi diversificate

în timp, au produs modificări asupra atmosferei, apei şi solului, pe care le resimţim tot

mai pregnant în ultima perioadă şi care pot să afecteze grav calitatea vieţii noastre si cu

siguranţă viaţa generaţiilor viitoare.

Pagi

nă10

I. PRIORIĂȚI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT

În perioada ultimilor ani specialişti din diferite domenii ale economiei și industriei,

precum și organizațiile ecologiste internaționale au sesizat şi trag serioase semnale de

alarmă încercând să conştientizeze opinia publică prin mesajul: poluarea nu are

frontiere, ea este şi va rămâne o problemă globală a omenirii!

Preocuparea pentru protecţia mediului a fost adusă în dezbatere pentru prima

oară la 1 iunie 1972, cu ocazia primei Conferinţe Mondiale a ONU (Organizaţia

Naţiunilor Unite), ţinută la Stockholm. La a 27-a sesiune a acestei conferinţe, s-a fondat

prima organizaţie care a întocmit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător,

cu sediul la Nairobi (Kenya). Un an mai târziu, în 1973, organizaţia avea deja un

Consiliu de administraţie compus din 58 ţări membre, inclusiv România, un Secretariat,

un Fond pentru mediul înconjurător şi un Consiliu de coordonare privind problemele

importante legate de mediu şi posibilităţile de aderare a altor instituţii şi organizaţii

internaţionale.

Sub egida acestei organizaţii, în colaborare cu alte organizaţii internaţionale

(UNESCO, FAO, OMS s.a.), s-au elaborat şi aprobat o serie de programe internaţionale

pentru: supravegherea la nivel mondial a poluării oceanului planetar, planuri de

monitorizare a contaminării cu reziduuri radioactive, a contaminării alimentelor, a

nivelului degradării solului şi defrişării pădurilor, de evoluţie ale efectivelor de animale şi

plante comparativ cu speciile pe cale de dispariţie, precum şi alte proiecte pentru

monitorizarea nivelelor de poluare în toată lumea şi efectelor lor asupra climatului.

A devenit din ce în ce mai evident faptul că, problemele privind mediul înconjurător

îşi au rădăcinile în modul în care a acţionat şi acţionează economia fiecărui stat,

precum şi datorită faptului că nu s-au evidenţiat toate pagubele aduse mediului

înconjurător în urma diverselor acţiuni întreprinse asupra acestuia. Este bine cunoscut

că multe activităţi de producţie şi consum de pe glob determină degradarea mediului

natural prin poluarea aerului, apei sau solului, degradare ale căror costuri nu au fost

luate mult timp în seamă. Aceasta a permis accentuarea unora dintre problemele

majore ale mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea azi, aşa cum este

irosirea resurselor naturale, defrişarea masivă a pădurilor, accentuarea efectului de

seră etc. În consecinţă, economia fiecărui stat trebuie să joace un rol principal în

asigurarea unui mediu înconjurător de calitate superioară, prin alocarea raţională a

resurselor materiale şi financiare, prin politici adecvate, precum şi prin luarea unor

Pagi

nă10

decizii economice inteligente. Dezvoltarea unei societăţi sănătoase şi prospere, se

poate baza numai pe o politică prin care se asigură protecţia şi ameliorarea mediului

înconjurător, bazată pe eliminarea contradicţiei artificiale dintre economie şi ecologie.

Numai printr-o conlucrare strânsă a ecologiei cu economia se vor putea fundamenta

ştiinţific măsurile de dezvoltare social - economice în vederea protecţiei şi îmbunătăţirii

calităţii vieţii generaţiei de azi şi mâine. Pentru acesta toate sistemele industriale trebuie

să-şi reconsidere toată activitatea urmărind cu precădere ca: reciclarea, reutilizarea

materiilor şi reducerea gradului de poluare să devină componente intrinseci ale

procesului de producţie materială. Conlucrarea strânsă a ecologiei cu economia într-o

acţiune comună, numită “ecodezvoltare” va permite obţinerea de beneficii maxime de

pe urma exploatării resurselor naturale (sol, apă, păduri, organisme animale şi

vegetale), fără a distruge baza materială a acestora care este necesară continuării

dezvoltării. Ca acţiuni imediate se impune dezvoltarea unui program vast de măsuri

care să aibă în vedere:

extinderea educaţiei ecologice;

elaborarea unei legislaţii cuprinzătoare în domeniu (cu penalizări financiare,

poliţie ecologică, aviz de mediu pentru funcţionarea tuturor unităţilor economice în

condiţiile protecţiei mediului);

orientarea spre tehnologii moderne nepoluante, care să prezinte o productivitate

mult mai ridicată, şi care să asigure valorificarea integrală a materiilor prime;

optimizarea consumurilor de apă şi energie;

transportul şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor şi reziduurilor industriale;

stimularea acţiunilor de revalorificare a cât mai multor deşeuri;

investigarea corectă a gradului de periculozitate şi a riscurilor pe care produsele

chimice le implică pentru sănătatea omului şi mediului ambiant;

inventarierea precisă a tuturor activităţilor poluante şi depistarea preventivă a

tuturor posibilităţilor de apariţie a poluării.

Problema protecţiei mediului trebuie luată în considerare, încă din faza de

proiectare a oricărei tehnologii, iar studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să

prevadă şi variante antipoluante, chiar dacă sunt mai puţin profitabile. Pierderile de

profit vor fi mai mici decât cele social-umane ce apar după instalarea unor dezechilibre

în natură.

Pagi

nă10

II. POLUAREA ATMOSFEREI

II.1 Surse de poluare atmosferică

Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară pământul. În atmosferă, aerul

ocupă 96% din volum, restul de 4% revenind vaporilor de apă. Aerul uscat este un

amestec de gaze format din: 78% azot, 21% oxigen, din cantităţi mici de bioxid de

carbon (0,03% in aerul normal) şi gaze rare (argon, neon, heliu).

Poluarea atmosferei este determinată de deversarea şi acumularea în aer a unor

substanţe străine care afectează în măsură mai mare sau mai mică compoziţia

acestuia, determinând variaţii ale proprietăţilor atmosferei. Prezenţa unor astfel de

substanţe este nocivă deoarece afectează şi poate chiar distruge echilibrele ecologice

şi implicit viaţa omului. Substanţele nocive eliberate în aer se dispersează în atmosferă

şi sunt răspândite la distanţe foarte mari, ca urmare a deplasării maselor de aer. O

mare parte sunt preluate ulterior de apa din precipitaţii prin intermediul căreia ajung în

apele de suprafaţă (râuri, lacuri, mări şi oceane) sau în sol.

Sursele de poluare atmosferică se pot grupa în două categorii: surse naturale

(erupţii vulcanice, fenomene de descompunere, uragane ş.a.) și artificiale, rezultate în

urma activităţilor umane (transportul auto, industria chimică, metalurgică, sectorul

energetic, etc.). În funcţie de starea de agregare, poluanţii atmosferici se împart în:

gaze (CO2, CO, SO2, NO, H2S, Cl2, NH3, etc.);

lichide (hidrocarburi, solvenţi organici);

solide (praf sau pulberi de metale, oxizi metalici, săruri, etc.).

Poluanţii atmosferici lichizi sau solizi, sunt dispersaţi în aer sub forma unor

particule fine care îşi măresc volumul ocupat, realizând prin aceasta o activitate chimică

mai intensă şi o viteză de sedimentare mai redusă. Particulele cele mai fine, dispersate

în aer capătă o stabilitate considerabilă, fapt pentru care vor persista un timp mult mai

îndelungat în aer, determinând astfel creşterea gradului de poluare. Poluanţii

atmosferici produc efecte directe, imediate cât şi efecte indirecte, pe termen lung.

Astfel, spre exemplu, fenomenul de smog (fum, ceaţă) datorat gazelor de eşapament şi

compuşilor organici incomplet arşi care reacţionează fotochimic formând

peroxiacetilnitrat, are efecte multiple: reduce vizibilitatea pe arterele de circulaţie,

determină afecţiuni respiratorii, erodează clădirile, determină degradarea spaţiilor verzi,

etc.

Pagi

nă10

II.2 Efectele directe și indirecte ale poluării atmosferei

Bioxidul de carbon provine, în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili.

Creşterea concentraţiei sale în atmosferă, peste limitele normale, determină

perturbarea echilibrului ecologic prin accentuarea efectului de seră şi modificări ale

climei.

Oxidul de carbon rezultat din arderea incompletă a combustibililor, din gazele

industriale sau din gazele de eşapament, este deosebit de toxic, deoarece blochează

hemoglobina, transportorul de oxigen din sânge.

Bioxidul de sulf rezultat din industria neferoasă, alimentară şi erupţiile vulcanice,

are efecte negative directe asupra faunei şi florei prin acidifierea solului (pH 4,12-4,4),

contribuie la formarea ploilor acide şi provoacă degradarea construcţiilor prin

transformarea calcarului în gips (CaSO4) care este mult mai solubil şi permite infiltrarea

apei.

Hidrogenul sulfurat rezultat din activitatea vulcanică, din prelucrarea cărbunilor şi

rafinăriile de petrol, provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic caracterizate prin

simptome de: astenie, oboseală, cefalee, ameţeală, anxietate, nervozitate, somnolenţă

diurnă.

Fluorul prezent în atmosfera din apropierea fabricilor de aluminiu şi superfosfaţi,

ajuns în sol prin precipitaţii, distruge microorganismele, plantele şi insectele (albinele) şi

degradează stratul fertil afectând negativ recoltele agricole.

Între efectele indirecte, pe termen lung ale poluării atmosferei, cele mai actuale

sunt:

efectul de seră;

ploile acide;

degradarea păturii de ozon din stratosferă.

Efectul de seră constă în încălzirea suprafeţei terestre pe seama radiaţiei solare

care datorită gazelor existente în atmosferă, trec prin atmosferă în cantitate mult mai

mare şi nu pot trece în sens invers, spre spaţiul cosmic. Principalele gaze cu efect de

seră provenite din activităţile umane sunt: bioxidul de carbon, metanul, compuşii

clorofluorocarbonici, oxizii de azot şi freonii. Creşterea ratei de emisie a lor în atmosferă

determină un proces de supraîncălzire a atmosferei şi accelerarea schimbării climei. În

Pagi

nă10

procesul de încălzire globală, nu temperatura medie este cea care ucide ci extremele.

Secetele neaşteptate, valurile de căldură exagerate, uraganele devastatoare sunt doar

câteva dintre fenomenele periculoase a căror durată de desfăşurare nu vor putea fi

niciodată prevăzute în întregime.

Ploile acide rezultă din spălarea bioxidului de sulf şi oxizii de azot din aer, care

revin pe pământ sub formă de acid sulfuric şi acid azotic, substanţe extrem de corozive

(uneori la fel de acide ca şi sucul de lămâie). Ploile acide se manifestă în zone relativ

îndepărtate de locul unde s-au emis agenţii de poluare. Acestea apar mult mai intens în

zonele reci ale globului deoarece aici concentraţia amoniacului din aer, care ar putea

neutraliza acizii care se formează, este forte scăzută (obţinut pe seama proceselor lente

de descompunere ale materiei organice). Aceste ploi au efecte negative prin: dizolvarea

sărurilor de calciu şi magneziu din sol, dizolvarea stratului de ceară ce protejează

frunzele şi acele de conifere, atacând membrana celulară. Astfel copacii devin mult mai

puţin rezistenţi la atacul diverşilor dăunători.

Distrugerea stratului de ozon (ecran protector de gaze cu cca. 10 ppm O3) din

atmosferă, de o grosime de câţiva mm, intensifică proprietăţile de absorbţie ale

atmosferei, lăsând să treacă radiaţiile solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare

parte din radiaţiile infraroşii. Emisiile de gaze poluante din activităţile umane,

deteriorează pătura de ozon şi declanşează efectul de seră, care la rândul său

provoacă efecte în lanţ: schimbări climatice, creşterea nivelului mărilor, ploi acide,

poluarea aerului, apei, solului punând în pericol viaţa în ansamblu.

II.3 Măsuri de prevenire și combatere a poluării atmosferice

După conferinţa de la Rio de Janeiro (1994), aproape 120 de state au ratificat

convenţia “Constituţia privind clima pe Terra”. Principalul obiectiv al acestui acord este

reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră. Pentru aceasta s-au stabilit

măsuri concrete care urmăresc:

îmbunătăţirea randamentelor de ardere;

scăderea consumului de carburanţi la autoturisme;

creşterea ponderii surselor neconvenţionale de energie de la 5% la 15-16%;

limitarea despăduririlor;

reîmpădurirea zonelor puternic defrişate.

La toate acestea se mai pot avea în vedere următoarele direcţii importante:

Pagi

nă10

amplasamentul întreprinderilor puternic poluante trebuie să fie ales în afara

zonelor urbane;

supravegherea permanentă a instalaţiilor aflate în regim de lucru pentru evitarea

scăpărilor, accidentelor şi pierderilor de diverse substanţe în mediu;

III. POLUAREA ȘI DEGRADAREA SOLULUI

III.1Structura și cauzele degradării solului

Solul este partea superficială a scoarţei terestre care permite dezvoltarea plantelor

şi animalelor. El s-a format de-a lungul timpului prin acţiunea îndelungată şi

interdependentă a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor parentale. Spre deosebire

de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate. O

dată distrus, el nu se va mai putea reface aşa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce

condiţiile formării lui.

Din cele 29 procente ocupate de suprafaţa terestră a globului, agricultura foloseşte

numai 6,4%, dar realizează 98% din producţia agroalimentară consumată în prezent de

cei 6,3 miliarde locuitori ai planetei noastre. Numai 2% din hrană se obţine din suprafaţa

ocupată de ape (71%).

Starea de fertilitate a solurilor reprezintă factorul esenţial pentru practicarea unei

agriculturi durabile şi performante şi constituie un indicator decisiv al situaţiei

economico-sociale şi al nivelului de viaţă a locuitorilor din mediul rural. Din nefericire, în

ultimul timp, în întreaga lume se constată o diminuare a interesului pentru aplicarea

măsurilor ştiinţifice menite să asigure creşterea fertilităţii solului şi să prevină

degradarea terenurilor agricole si silvice. Fertilitatea solului este dată de conţinutul în

substanţe humice, respectiv în substanţe organice provenite din descompunerea lentă

a materialului de origine vegetală şi animală sub acţiunea faunei şi florei din sol. Stratul

de humus dispare dacă este antrenat de ape sau de vânt, situaţie care apare atunci

când humusul nu este bine fixat în sol, prin intermediul rădăcinilor plantelor sau dacă

apa alunecă prea energic la suprafaţa solului. Datele de specialitate arată că, pe plan

mondial, 60% din soluri au o fertilitate redusă sau foarte redusă, 29% din soluri au o

fertilitate moderată și numai 11% au o fertilitate ridicată. România dispune, în medie,

cca. 0,67 ha teren agricol pe locuitor, reprezentat de soluri cu un grad moderat de

fertilitate. După informaţiile furnizate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi

Agrochimie, starea de fertilitate a solului dată de conţinutul în humus, „aurul negru al

pământului“, este scăzută şi foarte scăzută pe 4.943.695 ha (50,6% din suprafaţa

Pagi

nă10

cartată agrochimic), în timp ce pe 3.967.027 ha (40,6%) fertilitatea solului este mijlocie

şi ridicată.

Degradarea solului, prin pierderea fertilităţii, se produce fie: prin exportul de

elemente nutritive din sol o dată cu recolta, prin asanarea mlaştinilor, prin eroziunea

cauzată de despăduririle masive sau păşunatul excesiv, sau prin acidifiere sau

salinizare. Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei calitative şi cantitative,

schimbare care afectează evoluţia normală a biocenozei aferente lui.

Poluarea solului cu produse chimice este un proces de impurificare şi indirect de

degradare, cauzat de utilizarea excesivă a pesticidelor. Pesticidele, erbicidele şi

fertilizanţii sunt dăunători nu numai pentru sănătatea omului, acestea pot avea un efect

nociv asupra solului prin nimicirea faunei din sol care asigură încorporarea materiei

organice în sol (bacterii, râme, alge, ciuperci filiforme etc.). Aceste substanţe sunt

utilizate în agricultură pentru a distruge toţi dăunătorii culturilor agricole (insecte,

ciuperci, buruieni, rozătoare etc.).

Aspecte deosebit de îngrijorătoare, legate de prezenţa acestor substanţe în

mediile terestre, le relevă circulaţia şi acumularea pesticidelor de-a lungul lanţurilor

trofice, în vârful cărora nu trebuie să uităm că se află şi omul. Deşi în compoziţia

organismelor vegetale concentraţia medie de pesticide nu trece de 0,1ppm (părţi per

milion), în organismul animal şi al omului poate creşte până la ordinul de sute sau mii

de ori. Unele substanţe (aldrinul şi lindanul) deşi sunt netoxice pentru om, sunt foarte

toxice pentru păsări sau albine şi pot cauza chiar moartea lor.

III.2Metode și mijloace de protecție a solului

Măsurile prioritare de conservare a solului vor cuprinde

efectuarea de lucrări agricole cu utilaje şi maşini de asolamente;

utilizarea unor procedee agricole cu impact redus asupra mediului;

practicarea unei agriculturi organice;

elaborarea unui proiect de lege privind conservarea solului, după modelul ţărilor

europene;

aplicarea mecanismelor economice de prevenire a degradării solului;

perfecţionarea actelor normative în vigoare privind obligaţiile persoanelor care

efectuează lucrări ce conduc la degradarea stratului fertil al solului, cu definirea

clară a responsabilităţilor pentru restabilirea fertilităţii lui;

Pagi

nă10

elaborarea unei hărţi naţionale a terenurilor degradate;

stimularea restabilirii fâşiilor forestiere de protecţie şi aplicării de măsuri

antieroziune;

reglementarea exploatării păşunilor;

reglementarea exploatării pădurilor;

intensificarea eforturilor de reîmpădurire;

optimizarea modului de ocupare a terenurilor;

revenirea la practica de rotaţie a culturilor.

În România protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi

ecologice, care să nu afecteze componentele mediului şi să dea, în acelaşi timp,

produse de calitate. În acest sens trebuie înlocuită treptat combaterea chimică a

dăunătorilor cu cea biologică, trebuie evitată practica monoculturilor şi trebuie luate

toate măsurile ce se impun pentru ameliorarea solurilor degradate, fără a omite

necesitatea reîmpăduririlor şi optimizării modului de depozitare a diverselor deşeuri şi

reziduuri industriale.

IV. POLUAREA APELOR

IV.1 Surse de poluare a apei

Apa asigură desfăşurarea tuturor proceselor biologice din natură şi asigură

existenţa vieţii pe Pământ. Planeta noastră dispune de rezerve uriaşe de apă

reprezentate de apa din suprafaţa mărilor şi oceanelor care conţin cca. 1,4 miliarde km3

de apă respectiv 97,3% din totalul de apă de pe Terra. Cu toate acestea resursele de

apă disponibile pentru consumul uman sunt destul de limitate. Doar 2,7 % din totalul de

apă terestră îl deţin apele dulci, restul fiind reprezentate doar de apă sărată. Din totalul

de apă dulce omul dispune, de fapt, doar de 0,002% respectiv de 30 000 km3 de apă,

din apele scurse la suprafaţa continentelor, restul fiind stocate sub formă de gheaţă la

nivelul calotelor polare.

Cerinţele de apă în lume sunt tot mai mari de la un an la altul. Secătuirea şi

poluarea apelor este cauzată de creşterea continuă a consumului de apă determinată

de creşterea explozivă a populaţiei, de gradul înalt de urbanizare, precum şi de apariţia

unor industrii noi, mari consumatoare de apă şi mari producătoare de efecte adverse

asupra apei şi a mediului ambiant. În prezent, în ţările dezvoltate consumul de apă a

Pagi

nă10

ajuns să fie cuprins între valori de 263 l /zi /locuitor (în Londra) şi 1045 l /zi /locuitor (în

New York), în timp ce în zonele aride ale Africii un om foloseşte mai puţin de 3 l /zi.

La toate acestea se adaugă şi agricultura, care consumă în prezent cca. 80% din

apa destinată consumului uman şi va necesita cantităţi tot mai mari dacă producţia de

alimente a lumii va depinde de irigaţii.

Dar în ciuda eforturilor care se fac pentru creşterea rezervelor de apă, în ultimele

două decenii poluarea apei a cunoscut un ritm îngrijorător, mai ales în ţările

industrializate, unde cantităţi tot mai mari de ape uzate sunt evacuate în apele de

suprafaţă de unde ajung în lacuri, mări şi oceane. De aceea problema poluării cursurilor

de apă nu este specifică unei singure ţări sau continent, ci este un fenomen de

răspundere generală.

Poluarea apelor este un proces de alterare a calităţii fizice, chimice sau biologice

ale acesteia, produsă de o activitate umană, în urma căreia apele devin improprii pentru

folosinţă. Se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când ea este

colorată sau rău mirositoare, sau atunci când pe ea pluteşte petrolul, ci şi atunci când

deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate redusă, substanţe toxice.

Poluarea apelor este determinată de trei mari grupe de agenţi de poluare:

biologici, chimici şi fizici.

Agenţii biologici sunt reprezentaţi de microorganismele şi materiile organice

fermentescibile provenite din marile crescătorii de animale, din industriile alimentare,

abatoare, apele menajere etc. Puternica contaminarea bacteriologică a apei poate

determina răspândirea unor afecţiuni aşa cum sunt colibacilozele sau hepatitele virale.

Poluarea chimică rezultă din deversarea în ape a unor compuşi chimici de tipul:

nitraţi, fosfaţi şi alte substanţe folosite în agricultură; a unor reziduuri şi deşeuri

provenite din industria metalurgică, chimică, lemnului, celulozei, topitorii etc.

Excesul de îngrăşăminte cu azot din sol poate face ca o parte din nitraţii şi nitriţii

din sol să fie antrenaţi şi să treacă în apa freatică în cantităţi destul de importante.

Consumul de apă cu concentraţie mare de nitraţi poate declanşa la copii boala “albastră

a copiilor” cunoscută sub termenul ştiinţific de methemoglobinemie. Prezenţa în apele

uzate în cantităţi mari a fosfaţilor, determină contaminarea râurilor şi lacurilor care pot

suferii procesul de eutrofizare sau de “înflorire” respectiv de epuizarea a conţinutului de

oxigen din apă, prin moarte şi descompunerea masivă a întregului zooplancton.

Pagi

nă10

Agenţii fizici de poluarea a apelor sunt reprezentaţi de deşeuri şi reziduuri

minerale, insolubile rezultate din exploatarea carierelor sau minelor. Tot în această

categorie intră şi poluarea termică a apei, folosită ca agent de răcire în diverse procese

tehnologice din centralele electrice sau industria chimică. Ridicarea bruscă a

temperaturii apei prin deversarea unor astfel de ape reziduale, determină distrugerea

multor specii vegetale şi animale din zona respectivă şi scăderea conţinutului de oxigen

dizolvat în apă, fiind accelerate fenomenele de descompunere bacteriană.

IV.2 Efectele poluării apelor

Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în

care are loc deversarea agenţilor poluanţi, ci şi la sute de mii de km de locul producerii

scurgerilor, deoarece apele râurilor, fluviilor pot infesta suprafeţe întinse, ajungând în

final la nivelul mărilor şi oceanelor. Apele poluate se infiltrează în pământ până la

pânzele freatice şi contaminează sursele de apă potabilă.

Contaminarea apelor de suprafaţă cu ape uzate are următoarele efecte:

modificarea calităţilor fizice prin schimbarea: culorii, temperaturii, conductibilităţii

electrice, radioactivităţii, prin formarea de depuneri de fund, de spumă sau de

pelicule plutitoare;

modificarea calităţilor organoleptice;

modificarea calităţilor chimice prin schimbarea pH-ului, durităţii, reducerea

cantităţii de oxigen datorată substanţelor organice aduse de apele uzate,

creşterea conţinutului de substanţe toxice;

distrugerea florei, faunei şi dezvoltarea cu precădere a unor anumite bacterii

printre care se pot găsii numeroşi agenţi patogeni.

În cazul apelor marine, efectele poluării se resimt nu numai la nivelul faunei şi

florei ci şi asupra plajelor. Solurile infiltrate cu ape reziduale pot înregistra o serie de

efecte nedorite de tipul: colmatarea porilor, degajarea de mirosuri nespecifice, creşterea

acidităţii sau alcalinităţii, înmlăştinarea lor sau infectarea cu virusuri sau bacterii.

Toate apele uzate au influenţe deosebit de nefaste asupra tuturor activităţilor

umane din industrie (corodarea instalaţiilor, colmatarea filtrelor, devine practic

imposibilă dedurizarea apei etc.), din agricultură şi creşterea animalelor (provoacă

moartea animalelor, influenţează negativ capacitatea de reproducere, sterilizează solul

Pagi

nă10

care devine impracticabil pentru agricultură etc.) şi are o influenţă nocivă asupra stării

sanitare şi igienice a populaţiei de oameni de pe întreaga planetă.

IV.3 Măsuri și strategii de prevenire a poluării apelor

La nivel naţional, elaborarea strategiei şi politicii privind coordonarea şi controlul

aplicării reglementărilor în domeniul gospodăririi apelor se realizează de Ministerul

Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului căruia îi revin, potrivit legii, următoarele atribuţii

privind:

amenajarea complexă a bazinelor hidrografice;

valorificarea de noi surse de apă;

corelarea tuturor lucrărilor realizate pe ape sau în legătură cu apele;

coordonarea întocmirii tuturor planurilor şi schemelor cadru de amenajare a

bazinelor hidrografice;

avizarea lucrărilor ce se execută pe ape;

promovarea informaţiilor ce privesc respectarea legilor şi reglementărilor de

folosire a apei, precum şi a acţiunilor de conştientizare a populaţiei asupra

drepturilor şi obligaţiilor privind folosirea resurselor de apă.

Ministerul Mediului are în curs de definitivare strategia gestionării resurselor de

apă cu următoarele direcţii prioritare:

asigurarea exploatării tuturor lucrărilor de gospodărire a apelor existente, în

special a acumulărilor, la parametrii maximi posibili, prin lucrări de extindere,

modernizare şi dezvoltare corespunzătoare;

finalizarea lucrărilor aflate în diverse faze de execuţie în zonele deficitare de apă şi

promovarea unor lucrări noi după gradul lor de urgenţă al zonelor cu probleme, pe

specific de folosinţă;

modernizarea sistemelor de alimentare în vederea reducerii pierderilor de apă prin

reţeaua de aducţiune şi distribuţie la beneficiari;

Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România s-au adoptat o serie de

măsuri la nivel naţional, local şi agent economic pentru prevenirea şi controlul poluării

apelor prin:

realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi;

înăsprirea penalizărilor financiare aplicate celor care poluează mediul ambiant;

actualizarea şi extinderea indicatorilor din standardele privind calitatea efluenţilor

pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor;

Pagi

nă10

reactualizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de epurare în conformitate cu

obiectivele de producţie;

intensificarea controlului eficient al noilor unităţi industriale, a proiectelor de

dezvoltare a infrastructurii şi a depozitelor de deşeuri de orice fel;

limitarea prin folosirea raţională şi riguros planificată a îngrăşămintelor şi

pesticidelor;

controlul evacuărilor de ape reziduale industriale, inclusiv a exploatării instalaţiilor

şi tehnologiilor de epurare şi intensificarea recirculării lor;

stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice a

resurselor de apă;

IV.4 Lucrare de laborator – Determinarea pH-ului apei folosind

comparatorul Hellige

Materiale necesare:

comparatorul Hellige;

discuri colorate;

indicator pentru diferite valori pH.

Modul de lucru:

Într-una din cuvele aparatului se introduc 10 ml de apă de analizat şi 0,5 ml

indicator potrivit pH-ului apei de analizat.

Se agită şi se introduce cuva în orificiul din dreapta aparatului.

În cealaltă cuvă se introduc 10 ml apă de analizat fără indicator şi se amplasează

în orificiul din stânga al aparatului.

Se roteşte discul respectiv până se obţine o uniformitate de culoare a câmpului

vizual.

Se citeşte pH-ul direct pe discurile colorate.

Pagi

nă10

BIBLIOGRAFIE

1. BERCA M., - Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor, Ed.

Grand, București, 1998;

2. BOTNARIUC N., VĂDINEANU A., - Ecologie -, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1982;

3. MARTON A., - Ecologie aplicată, protecția mediului înconjurător - , Ed. Societății

pentru Protecția Omului și a Mediului Înconjurător, Timișoara, 1994;

4. MOHAN G., ARDELEAN A., - Ecologie și protecția mediului -, Ed. Scaiul,

București, 1993;

5. STUGREN B., KILLYEN H., - Ecologie - probleme generale și de tehnologie

didactică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;

6. STUGREN B., - Ecologie teoretică -, Ed. Sarmis, Cluj, 1994;

7. TUFESCU V., TUFESCU M., - Ecologia și activitatea umană, ED. Albatros,

București, 1981.

8. Internet