58
Capitolul 12 INTEGRAREA ECONOMICĂ PE GLOB FORMULE AVANSATE DE INTEGRARE, FORMULE ÎN DEVENIRE 12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale 12.2 Uniunea Europeană 12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii europene 12.2.2 Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală 12.2.3 Transformări instituţionale 12.2.4 De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană 12.2.5 De la UE-15 la UE-25 12.2.6 Perspectivele integrării politice a UE 12.3 Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii decât Europa

Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

  • Upload
    mika2u

  • View
    32

  • Download
    0

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Capitolul 12

INTEGRAREA ECONOMICĂ PE GLOB FORMULE AVANSATE DE INTEGRARE,

FORMULE ÎN DEVENIRE

12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale

12.2 Uniunea Europeană 12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii

europene 12.2.2 Evoluţia integrării

interstatale în Europa occidentală

12.2.3 Transformări instituţionale 12.2.4 De la politicile economice

comune la marea piaţă unică europeană

12.2.5 De la UE-15 la UE-25 12.2.6 Perspectivele integrării

politice a UE 12.3 Organizaţii de integrare

economică din alte zone ale lumii decât Europa

Page 2: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

12.1 Integrarea economică interstatală – aspecte generale

Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:

- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

- grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.1

1 Dan Negescu – „Spre o tripolarizare a comerţului mondial” , Tribuna Economică nr.

15/1995, p. 28.

Page 3: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni menţionăm: - modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de

evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;

- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică. (vezi definiţiile de la subcapitolul 2.2)

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât

Page 4: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale.

Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii

Page 5: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.

Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente2:

- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;

- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global.

Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atât pentru ţările participante, cât şi pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră

2 M. Dent Cristhopher – „The European Economy”, The Global Context, Roudledge,

London, 1997, p. 34.

Page 6: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China, Japonia şi alte ţări din regiune.

Totuşi, acordurile comerciale regional constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe:

- beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale,

- efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări, - măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul

comercial multilateral creat sub egida OMC, - măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi

funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale,

- diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC, pe de altă parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. În plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. De altfel, dintre ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial.

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, în dorinţa acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un blocaj în

Page 7: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social.

12.2 Uniunea Europeană

Integrarea economică interstatală* a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare**.

De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

12.2.1 Lungul drum al ideii unităţii europene

Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. Sub impulsul consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, în 1923, ia naştere „Mişcarea paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristocrat de origine cehă. Într-un apel lansat la Viena, în 1924, se spune: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).

Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea franco-germană.

Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care i-au urmat: victoria nazismului în Germania (1933), războiul civil din

* Definirea şi formele integrării economice interstatale sunt incluse în Capitolul 2

– „Sistemul Economiei Mondiale”, în partea privind organizaţiile economice internaţionale.

** NAFTA – America de Nord; Pactul Andin, CARICOM, MERCOSUR, ALADI – America Latină; ASEAN – Asia de Sud-Est; Europa de Est – CAER; Europa de Vest – CEE (UE), ALES; UDEAC – Africa de Est, CEDEAO – Africa de Vest.

Page 8: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea Boemiei şi Moraviei de către Germania (1939), invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc. În 1940, URSS, „apărătoarea păcii în întreaga lume”, anexează ţările baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. În ultima notă sovietică adresată guvernului român se spunea: „1) În decurs de 4 zile începând de la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de către trupele româneşti. 2) Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. 3) În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă...”. Europa, sfâşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat în cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor „Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Într-un discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „...există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s.n.). Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai câţiva ani mai târziu, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”.

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi...” (s.n.). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrarea economică şi politică interstatală.

În ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor tradiţionale cu ţările occidentale, ideilor democraţiei. Sub diferite forme, ele şi-au manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă. În România, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată în munţi, în 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta, în 1968 „revoluţia de catifea”

Page 9: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

de la Praga, în 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvânt, reputatul politolog şi profesor de origine română – Ghiţă Ionescu, în cartea sa „Viitorul politic al Europei Orientale”, apărută la Londra, sublinia cât de mare a fost „rezistenţa tradiţiilor de autonomie” pe care bolşevismul a întâlnit-o în ţările satelit.

Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Într-un timp record (aprilie 1990) se convoacă reuniunea la vârf de la Dublin a Comunităţii Europene care dă semnal verde iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot la Dublin s-a hotărât şi înfiinţarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) menită să acorde asistenţă financiară ţărilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de modernizare economică în aceste ţări. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie, Polonia şi Ungaria apoi cu România (februarie 1994) şi Bulgaria (martie, acelaşi an). În total, zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.* Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În urma Summit-ului de la Helsinki (decembrie 1999) au fost iniţiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care îndeplinesc criteriul politic.

Există, aşadar, voinţă politică de ambele părţi. Numai că ea nu este suficientă. Cele mai multe ţări candidate sunt mult rămase în urmă din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. În aceste condiţii, o integrare rapidă a lor în U.E. nu ar fi reciproc avantajoasă. Eforturile U.E. ar trebui să-şi găsească un corespondent în ţările candidate la integrare, din Est. O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se înţelege prin „acquis communautaire”, adică la acel ansamblu de legi, de drepturi deja obţinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun câştigat” concretizat în standarde juridice, politice şi sociale, superioare. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii implementării acestui „acquis”, ceea ce nu este deloc uşor.

În fine, mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are aspiraţia de a redeveni ce a fost. În dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară, UE a preferat soluţia „acordului de parteneriat”. Deocamdată nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. În schimb, este sigur că de la Europa economică şi politică până la Europa geografică mai este cale lungă. Dar, atâta timp cât nu va exista o Europă unită în întregul ei, se va menţine riscul

* În ordine alfabetică: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România,

Slovacia, Slovenia, Ungaria.

Page 10: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

acumulării tensiunilor în partea răsăriteană, ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la adresa securităţii Uniunii Europene*.

În mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă întregii lumi un adevărat model – cel al „Comunităţii Europene”. Cum se explică succesul ei într-o întreprindere atât de complexă, unde nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară?

Cauze

► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.

► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, în cadrul ei, fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale.

► Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor responsabilităţi. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie.

► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice. În acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Graţie lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă Europă, în pace.

► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decât în egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că, atunci când ajung la un acord între ele, * Vezi consecinţele conflictului din Balcani, care riscă să mărească şi mai mult

decalajele dintre Vestul şi Estul Europei.

Page 11: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

problemele sunt în mod automat rezolvate...”, declara, în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor extderne**. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este însă că, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile.

► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării, ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări.

► Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, în afara celor interne, trebuie amintite şi cele internaţionale.

După încheierea ultimului război mondial, Europa occidentală se afla într-o situaţie deloc favorabilă.

Pe de o parte, începuse „războiul rece”, iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din vestul continentului.

Pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. Transnaţionalele americane, deja instalate în Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui concurent atât de redutabil, numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă.

12.2.2 Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată „întreprinderea pilot” a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a ** Fost, de asemenea, prim-ministru, preşedinte al Consiliului Europei (1949-

1951) şi secretar general al NATO (1957-1961).

Page 12: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Înalta Autoritate”. „Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil”, declara un alt francez, Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene.

Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”.

Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară, atât faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară.

Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între „cei şase” (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o

Page 13: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.

În 1973 se dă startul „Europei celor nouă” prin includerea efectivă a trei ţări – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei.

În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece”, Spania şi Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12”, şi a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic”, intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză de creştere”.

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeană

Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15”.

Page 14: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.

Criteriile de convergenţă

Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite.

Două dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:

- deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB; - datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB. Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a

preţurilor; acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări, pe acest plan.

În fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru... care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această condiţionare are la bază logica economică.

În opinia lui Philippe Rollet*, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Într-adevăr, în Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al ţărilor membre, despre convergenţa structurală. Aşadar, influenţele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.

Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară**. În acelaşi an, Banca Centrală Europeană îşi intră în atribuţii. În colaborare cu firma „Coopers and Lybrand”, au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro. * Profesor la Universitatea din Lille. VeziPh. Rollet şi Florence Huart: „Du Grand

Marché à l’Union Economique et Monétaire , édition Cujas, Paris, 1995. ** Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi au îndeplinit criteriile de

convergenţă, îşi amână aderarea la moneda unică. La rândul ei, Grecia, deşi dorea aderarea, nu îndeplinea condiţiile, în acel moment. Ea a reuşit, însă, un an mai târziu.

Page 15: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment de importanţă istorică.

Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, în octombrie 1997, a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Noul Tratat îşi propune adâncirea şi lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general. În acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la Luxemburg, adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, în special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).

Viabilitatea modelului comunitar

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam, de la Europa „celor şase” la Europa „celor cincisprezece”, este presărat cu importante împliniri. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales iniţial, consecvenţa şi creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forţa acestui model de integrare a fost dovedită şi de succesul său în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică.

Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. AELS a inclus şapte state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare. Deci şase state mici alături de o mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însă şi un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”.

La un moment dat, AELS a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce: cinci ţări părăsesc AELS, trecând în tabăra adversă: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârşitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (ultimele două, aderate ulterior).

Page 16: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

12.2.3 Transformări instituţionale

Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat, atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cât şi în adâncime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii în parte).

► Consiliul European constituie instituţia la vârf, în care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte.

Înfiinţat relativ târziu (la 10 decembrie 1974), Consiliul European defineşte liniile politice generale ale UE, fixează cele mai importante obiective (crearea SME, a Uniunii Economice şi Monetare, primirea de noi membri etc.). De asemenea, joacă un rol esenţial în orientarea politicii externe şi de securitate a UE, în armonizarea poziţiilor diplomatice ale statelor membre în scopul definirii unor opţiuni comune. În principiu, nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic. Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an în diferite ţări ale UE* (de unde se poate vedea cât de strânsă este cooperarea între statele membre). Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).

► Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. Sediul său se află la Bruxelles. Componenţa Consiliului se modifică de la o reuniune la alta, în funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe, agricultură, afaceri externe etc., participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre. Aşadar, fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decât cel precedent. Aceeaşi ţară prezidează, în acelaşi timp, atât Consiliul European, cât şi Consiliul de Miniştri European.

Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (COREPER) format din tehnocraţi.

Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea, sau majoritatea calificată, după caz. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor membre nu este egal. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat în funcţie de potenţialul economic şi demografic. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră.

* Summit-uri europene: Bruxelles (decembrie 1978) – crearea SME, Strasbourg

(decembrie 1989) – conferinţa asupra Uniunii Economice şi Monetare, Dublin (iunie 1990) – acorduri cu ţările din Est etc.

Page 17: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

► Comisia Europeană constituie instituţia executivă. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern naţional, devine „comisar”, adică titularul unui anumit portofoliu.

Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind îmbunătăţirea politicilor comunitare. Ea este aceea care pune în aplicare deciziile luate, având, deci, un rol executiv. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre. Ea realizează studii şi evaluări în beneficiul instituţiilor comunitare**. De asemenea, Comisia are putere de control în legătură cu respectarea legislaţiei comunitare şi chiar forţă de decizie în domeniul administrării programelor şi fondurilor UE.

► Parlamentul European are sediul la Strasbourg. Este forumul de dezbateri al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, la fiecare cinci ani, de către cetăţenii statelor membre. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea populaţiei sale. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” (care reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare) şi cel socialist.

Parlamentul European are competenţe mult sporite faţă de trecut: - participă la procesul legislativ (împreună cu Consiliul de

Miniştri); - controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate

constitui decât după votul de învestitură din Parlament); - poate interpela Consiliul de Miniştri; - aprobă acordurile internaţionale ale UE; - controlează bugetul comunitar (împreună cu Consiliul de

Miniştri); - monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza

informaţiilor Curţii de Conturi; - preşedintele Consiliului European, după fiecare „summit”,

informează Parlamentul.

Procedura de codecizie

Între instituţiile Uniunii Europene există o strânsă conlucrare. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu:

►Comisia Europeană, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului.

** „Agenda 2000” este un exemplu în acest sens.

Page 18: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

►Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o „poziţie comună”.

►Parlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. În caz de divergenţă se recurge la Comitetul de Conciliere.

►Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale.

Din cele menţionate se poate deduce că, din punct de vedere strict formal, decizia aparţine Consiliului de Miniştri. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituţii, fiecare jucându-şi rolul în virtutea unor prerogative determinate de statele membre, prin voinţa lor liber exprimată. Există, aşadar, o procedură de codecizie, care a fost oficializată prin Tratatul de la Maastricht.

Acelaşi tratat introduce în actul decizional şi principiul subsidiarităţii. În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine în probleme care nu sunt considerate de competenţa sa (învăţământul, sănătatea publică, amenajarea teritoriului etc.), lăsând rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale puterii. În schimb, instituţiile comunitare intervin în problemele de interes general (politici economice comunitare, politică externă, protecţia mediului ambiant etc.).

Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul de integrare:

►va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;

►va împiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie; ►va conduce la o mai bună conjugare între interesul naţional şi

cel comunitar. Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii*,

printre care aşa-numitele Fonduri structurale: ►Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de la Roma

(1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht, are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi lupta împotriva şomajului.

►Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole, protejarea agricultorilor comunitari, prin subvenţii, de concurenţă externă,

* Curtea Europeană de Justiţie (legea Uniunii Europene prevalează în faţa legii

naţionale), Curtea de Conturi Europeană, Comitetul Economic şi Social (organ consultativ).

Page 19: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

restructurarea producţiei agricole comunitgare în scopul creşterii randamentului.

►Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a început să funcţioneze din anul 1975. el vizează regiunile rămase în urmă din cadrul UE, unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75 % din media comunitară, precum şi zonele aflate în declin industrial.

În sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”: ►Banca Europeană de Investiţii (BEI) cu sediul la Luxemburg,

creată în 1958, prin Tratatul de la Roma. Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca, de pildă, cele de infrastructură).

►Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată în 1991, pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa, în scopul susţinerii reformelor economice. Sediul său se află la Londra.

►Banca Centrală Europeană (BCE) intrată în funcţiune în 1998 şi destinată elaborării politicii monetare unice a UE, administrării EURO şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. În sistemul instituţional al Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dat fiind independenţa sa în raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară.

În concluzie

►De la declanşarea procesului de integrare vest-europeană are loc o dezvoltare a unui sistem instituţional, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

►Instituţiile europene sunt intercorelate şi complementare. ►Evoluţia lor demonstrează că statele membre consimt în mod

liber să transfere o parte din prerogativele suveranităţii lor naţionale /în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură) către instituţiile comunitare. Altfel, procesul de integrare interstatală nici n-ar fi posibil.

►Revizuirea tratatelor şi actelor comunitare reprezintă un proces care are drept scop reforma instituţională, menită să permită Uniunii să funcţioneze eficient. Noul Tratat privind Uniunea Europeană, semnat în octombrie 1997, la Amsterdam prevede, între altele, sporirea eficienţei structurii instituţionale a UE în perspectiva lărgirii sale în continuare.

►Progresul pe plan instituţional n-a fost, totuşi, constant. El a înregistrat un ritm mai rapid în perioada de început a integrării, unul mai lent, în intervalul 1970-1985, pentru a se intensifica din nou ulterior.

Page 20: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Există tendinţe supranaţionale în UE?

În decursul procesului de integrare vest-europeană au existat voci care protestau împotriva unor tendinţe supranaţionale. Iniţial, criticile s-au îndreptat împotriva „Înaltei Autorităţi” din timpul CECO. Mai apoi ţinta criticilor a fost Comisia executivă europeană – „gardianul” tratatelor comunitare.

Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendinţele supranaţionale nu apar din neant. Supranaţionalitatea nu are un caracter de sine stătător. Ea este rezultatul creşterii influenţei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales în prima perioadă a existenţei CEE, s-au făcut auzite proteste ale ţărilor mici împotriva „condominului” ţărilor mari. Pe parcurs însă, relaţiile dintre ţările membre s-au ameliorat vizibil. Cine face politica UE?

În primul rând, Consiliul European care este reprezentantul la vârf al statelor membre. El este acela care stabileşte strategia, adică liniile directoare ale politicii pe termen lung. Ar fi absurd să se creadă că vreun şef de stat sau de guvern ar acţiona împotriva intereselor propriei ţări. Alături de această instituţie se cuvine menţionat şi Consiliul de Miniştri – care ia decizii şi care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. În fine, Parlamentul European poate fi plasat „în aceeaşi barcă”. Este adevărat că membrii săi nu se grupează pe ţări, ci pe partide, alcătuind un fel de „internaţionale” – socialiste, democrat-creştine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut că nu vor ţine seama de interesul naţional.

Adeseori, în Consiliul de Miniştri sau în Parlament apar divergenţe puternice în probleme legate de bugetul comunitar, politica agricolă comună etc. Aceste divergenţe sunt o dovadă că nu se practică consensul impus de cei puternici. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentanţii unor ţări care au subscris la ideile comunitare.

În istoria Comunităţii vest-europene există cazuri în care reprezentanţii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotărârile majorităţii, fără ca acest lucru să însemne „tăierea punţii”. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi toate trei membre ale UE, au avut totuşi dreptul să nu adere în primul val la moneda unică – euro. Să ne gândim şi la principiul subsidiarităţii; oare ar mai fi fost el adoptat dacă în cadrul UE ar prevala tendinţele supranaţionale?

12.2.4 De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană*

Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune. Cum au apărut ele?

* Referitor la aceste probleme nu ne propunem decât o privire generală, analiza

de fond fiind oferită în cursul de „Uniune Europeană”.

Page 21: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel suprastatal. Totodată, ea a deschis calea cooperării între factorii de decizie aflaţi la cele două niveluri, între instituţiile respective.

Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite, de către statele membre ale comunităţii europene, a unor prerogative ale suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale, de a „bate” monedă naţională etc.). Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate.

►Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele două niveluri de decizie.

În ordine cronologică, prima lansată a fost politica agricolă comună (1962), pe vremea Europei „celor şase” – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Succesul PAC a fost deplin. Oferta a crescut considerabil. Siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea să intre într-o fază de criză de supra-producţie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu cererea.

►Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare.

Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare, în cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse agricole. Piaţa comună s-a realizat, în primul rând, în sectorul agricol. Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat, după caz, o protecţie şi a producţiei agricole comunitare, deşi el a scăzut continuu, datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC.

Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC; de câte ori au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre, în primul rând din acest motiv.

Politica monetară comună, după parcurgerea a două etape preliminare, cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră într-o etapă calitativ superioară, etapa Uniunii Economice şi Monetare, prin lansarea oficială a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Băncii Centrale

Page 22: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Europene, devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin încheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro, la 1 martie 2002, moment în care euro devine efectiv monedă unică.

Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală, prin alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii, tendinţă care a stimulat investiţiile şi, în consecinţă, creşterea economică la nivelul UE.

Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preţuri unice, ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană.

Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene

Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană. El a prevăzut ca, până la data de 31 decembrie 1992, să fie realizată definitiv marea piaţă unică, un spaţiu economic fără frontiere.

Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru libertăţi de circulaţie: a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan, ci în ritmuri diferite.

Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele fluxuri, ci şi în interiorul lor ,între segmentele care le compun.

Astfel, prima liberalizare s-a înfăptuit în domeniul circulaţiei capitalului.

► Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale comune. Un rol important au jucat şi diverse reglementări, cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor.

► Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate, în privinţa angajării, salarizării, condiţiilor de muncă. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului, a persoanei.

► Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor.

Marea piaţă unică reprezintă principala pârghie a performanţelor Uniunii Europene.

12.2.5 De la UE – 15 la UE – 25

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a deschis calea către o nouă extindere a Uniunii Europene, de astă dată către Est, cea mai amplă din câte au avut loc până în prezent.

Page 23: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene – Cipru şi Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către parlamentele celor 25 de state membre.

► Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa integrării inter-statale europene.

Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume”, cea a fostului „lagăr socialist”, având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor”, ci şi a Uniunii Europene*. Acest efort va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporită a procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei. Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat de pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia. Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unor probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită de un ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare**. În acest fel, riscurile perioadei „post-aderare”, ale integrării propriu-zise, au fost nu numai asumate, dar şi calculate.

► Care sunt posibilităţile ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, actuala hartă a Uniunii Europene să fie modificată?

- La 1 ianuarie 2007, este aşteptată aderarea României şi Bulgariei. Şansa lor este, pe de o parte, îndeplinirea principalelor cerinţe ale UE, iar, pe de altă parte, faptul că Tratatul de aderare a fost deja semnat de toate statele membre (la 25 aprilie 2005). Prin aderarea celor două ţări, se va ajunge la UE – 27. * Experienţa unificării celor două Germanii a demonstrat că, în pofida unor uriaşe

cheltuieli şi a unei asistenţe tehnice de înaltă calitate, sechelele trecutului încă n-au dispărut în partea estică, ex-comunistă.

** Fondurile PHARE, ISPA şi SAPARD

Page 24: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

- Pe lista de aşteptare rămâne Turcia. Cererea sa de aderare a fost depusă de mulţi ani de zile. Recent, UE a decis demararea negocierilor, cu tot scepticismul manifestat de cetăţenii statelor membre. Cea mai mare opoziţie vine din partea Greciei. Se estimează o lungă durată a negocierilor.

- O atenţie sporită este acordată, în prezent, de către UE, fostelor ţări iugoslave şi Albaniei, care continuă să reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Liderii europeni vor să limiteze riscurile pe care le prezintă statele respective, acordându-le ajutor financiar, deşi nu există un calendar oficial de aderare a lor. Dintre ţările din zonă, Macedonia şi Croaţia au cele mai mari şanse de a candida la aderare.

- Un grup aparte formează acele ţări din Occident care, deşi îndeplinesc toate condiţiile de aderare la UE, nu sunt membre pentru că nu doresc acest lucru. Este vorba despre Elveţia, Norvegia şi Islanda. Totuşi, dacă expectativa lor se va prelungi, ar putea fi împiedicată însăşi înfăptuirea dezideratului Europei Unite.

- Un caz special reprezintă grupul format din Marea Britanie, Suedia şi Danemarca. Toate trei sunt membre ale UE, dar nu şi ale Uniunii Monetare. Democraţia UE permite acest lucru. Ele n-au adoptat moneda unică – euro, preferând propriile monede naţionale. Pentru Marea Britanie, de pildă, lira sterlină reprezintă mai mult decât moneda cea mai bine cotată din lume; ea este un adevărat simbol al tradiţiilor şi măreţiei britanice. Desigur, renunţarea la această monedă şi adoptarea euro, ar întări considerabil poziţia internaţională a monedei unice europene.

- Dacă ne raportăm la fostele state sovietice din Europa, cum sunt Ucraina, Republica Moldova, Armenia şi Georgia, prin faptul că joacă rol de pivoţi geo-politici, ele interesează şi Uniunea Europeană. La rândul lor, ele însele doresc să adere la UE. Fiind însă departe de îndeplinirea cerinţelor Uniunii Europene, economice şi politice, deocamdată nimic nu este de semnalat pe linia aderării. Ele vor continua să rămână în poziţie de aşteptare.

În ce priveşte Republica Belarus, ea nu se află printre cei dornici să adere la UE. Dorinţa exprimată de Belarus, este o uniune statală cu Rusia.

- Fostă superputere, Rusia, doreşte să revină la statutul pierdut. Pentru moment, ea este ţinută în loc de întârzierea reformei economice şi de dimensiunile impresionante ale marii corupţii. Este semnificativ că Rusia a ales calea capitalistă de dezvoltare pe care o consideră cea mai potrivită pentru valorificarea superioară a propriilor bogăţii şi sporirea puterii economice.

Page 25: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Analiştii politici apreciază că singura posibilitate de orientare a relaţiei UE – Rusia, rezidă într-un parteneriat special, dorit de ambele părţi şi totodată realizabil.

12.2.6 Perspectivele integrării politice a UE

Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957, Maastricht – 1992 şi Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. Să fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste?

Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat, în felul ei, o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene:

► Crearea instituţiilor comunitare, care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală.

► Implementarea politicilor comunitare, reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în competiţia cu cel naţionalist.

► Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare.

► „Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezintă el, constituie un fundament pentru o integrare politică în cadrul Uniunii Europene.

Înfăptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene, a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:

►acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar;

►protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca şi pentru exportatorii străini;

►construirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

►Nu putem încheia această enumerare, fără câteva cuvinte despre rolul euro ca instrument de coagulare politică.

Page 26: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

O monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al independenţei şi suveranităţii unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de schimb, permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin, în schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, în ţările dezvoltate, cu monedă forte, se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este, ea însăşi, un factor de stabilitate.

Aşa stând lucrurile, renunţarea la moneda naţională de către o ţară bogată, mai ales dacă reprezintă o forţă economică şi politică pe plan internaţional, înseamnă asumarea unui risc considerabil. Consimţind acest lucru, un stat, cetăţenii săi, au dreptul la o compensaţie care să le asigure un nou avantaj comparativ, superior faţă de trecut. Numai aşa moneda unică se va putea bucura de recunoaştere, de încrederea necesară, în primul rând în zona monetară în care are putere de circulaţie. Fără doar şi poate, euro-ul va răspunde acestei cerinţe. În măsura în care avantajele pe care le oferă în prezent se vor concretiza, moneda unică europeană va câştiga suportul public absolut necesar. Euro-ul va genera astfel efecte centripete, devenind un instrument de coagulare politică la scara Uniunii Economice şi Monetare.

Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, în Tratatul de la Amsterdam, în partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” (art. 8, s.n.). Aşadar, fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană, în acelaşi timp.

Acest fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-naţiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, iar, pe de altă parte, Uniunea, cu instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare.

Noile provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană au fost luate în discuţie, la cel mai înalt nivel, încă de la începutul noului secol. Consiliul European de la Nisa (februarie 2001), prin Tratatul încheiat*, precum şi cel de la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele şi direcţiile de acţiune. A rezultat că în centrul atenţiei se va afla reforma instituţională, care să însemne „mai multă transparenţă şi eficienţă şi mai puţină rigiditate”. Mai concret, reforma va avea două ţinte fundamentale:

► apropierea instituţiilor UE de cetăţean; * Şi prin Declaraţia privind viitorul UE, anexată Tratatului încheiat.

Page 27: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

► creşterea eficienţei deciziei la nivel european. A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii

extinderii – „Convenţia europeană”**. Semnificativ este faptul că la lucrările ei nu au participat numai statele membre şi instituţiile europene, ci şi reprezentanţii statelor candidate la integrare. Nu este vorba despre o participare formală, ci de una cu toate drepturile***. Lucrările „Convenţiei” s-au aflat la baza Conferinţei interguvernamentale care a luat decizii definitive, înaintea alegerilor europene din 2003-2004.

► Din luările de poziţie oficiale se conturează măsuri cum sunt: - extinderea prerogativelor parlamentelor naţionale pe plan

european; ele nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotărârilor instanţelor UE, ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale acestora. În asemenea condiţii, s-ar crea posibilitatea abandonării procedurilor de ratificare a Tratatelor europene şi a intrării lor imediate în vigoare. Câştigul de timp ar fi important;

- introducerea unei legislaţii-cadru care să lase statelor membre mai multă libertate de alegere;

- instituirea unui „spaţiu public european” deschis dezbaterilor între membrii societăţii civile;

- asigurarea transparenţei instituţiilor europene. Reuniunile Consiliului de Miniştri european vor trebui să fie deschise pentru publicul larg, atunci când se desfăşoară activităţi legislative;

- eficientizarea aplicării principiului subsidiarităţii, printr-o mai bună definire şi repartiţie a competenţelor între instituţiile europene şi între acestea şi cele naţionale. Se are în vedere chiar şi transferul unor atribuţii „de sus în jos”;

- simplificarea şi accelerarea procedurii de „codecizie” între Consiliul de Miniştri European şi Parlamentul European;

- trecerea la votul majoritar, ca regulă generală; - desfiinţarea dreptului „de veto”, cu excepţia unor cazuri

particulare. Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a cinci

tratate: Paris – 1951, Roma – 1957, Maastricht – 1992, Amsterdam – 1997 şi Nisa – 2001. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este că, după ratificarea lor, s-au produs transformări importante, pline de semnificaţii. De aceea se resimte necesitatea unui Tratat de bază care

** Şi-a început activitatea la 1 martie 2002. în această instituţie, Franţa a jucat

un rol important, în funcţia de preşedinte fiind numit Valery Giscard d’Estaing. *** Fără a împiedica, însă, consensul între statele membre.

Page 28: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

să reflecte nu numai trăsăturile definitorii ale stadiului actual de integrare inter-statală, dar care să deschidă noi căi de acţiune. Un Tratat Constituţional al Uniunii Europene apare ca fiind un răspuns valabil la toate aceste aşteptări.

Din păcate însă, respingerea recentă a proiectului Constituţiei europene în urma referendumului organizat de Franţa şi Olanda (mai 2005), două ţări fondatoare, amână pentru o perioadă nedeterminată rezolvarea problemelor amintite.

Votul francezilor şi olandezilor, după atâţia ani de eforturi majore, însoţite de performanţe notabile, pe planul integrării inter-statale, apare lipsit de logică. Oare s-ar putea face faţă marilor provocări ale secolului acesta, cum sunt globalizarea, concurenţa tot mai mare din partea Statelor Unite şi chiar a Chinei, recurgându-se la izolare sau printr-o politică de întărire a unităţii din interiorul UE?

Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeană într-o evidentă criză care ridică un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte succesul celei mai mari extinderi, proces în care investiţiile UE au fost foarte mari.

În aceste condiţii, oficialii europeni au preferat o perioadă de reflecţie, un fel de „time-out”, în termeni sportivi. Se vor căuta noi soluţii care să fie general acceptate, atât de statele mari, cât şi de cele mici. Să sperăm că aşteptarea nu va dura prea mult.

Marea provocare a secolului XXI, pentru UE, rămâne integrarea sa politică – mult în urmă faţă de cea economică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, uniunea politică va face posibilă transformarea Uniunii Europene într-o super-putere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.

12.3 Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii decât Europa

12.3.1 Integrarea economică pe continentul american

12.3.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA)

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte economice – comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii –

Page 29: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja acoperite prin prevederile acordului.

Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi o ţară în dezvoltare, mai mult : superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi Mexicul).

NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă că NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în prezent ?*

- NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil. consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD (1/3 din produsul global mondial);

- NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, în decurs de un deceniu de la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în cazul Canadei şi de 30% în cazul Mexicului;

- În intervalul de timp 1994-2003, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 250,6 mild. USD (adică: de la 46,5 mild. USD la 105,4 mild.USD în cazul relaţiilor cu Mexicul şi de la 87,8 mild. USD la 145,3 mild. USD în relaţiile cu Canada);

- Exporturile Mexicului către SUA au crescut în intervalul de timp analizat cu aproximativ 234 % (de la 58,9 mild. USD), atingând valoarea * Datele statistice sunt preluate din sursele: 1. “NAFTA – a Decade of Success”, Office of the US Trade Representative:

http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_Decade_of_Success.html ;

2. “NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asset_upload_file606_3595.pdf

3. “NAFTA at 10 – Preliminary report”, Department of Foreign Affairs and International Trade of Canada :

http://www.dfait-maeci.gc.ca/eet/research/nafta/nafta-en.asp.

Page 30: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

de 138 mild. USD, iar exporturile către Canada au crescut de la 2,6 mild. USD (nivel care a carecterizat anul precedent integrării, respectiv 1993), la 8,6 mild. USD (în anul 2003), adică a înregistrat o creştere cu 227% în decurs de un deceniu de liberalizări comerciale;

- Exporturile Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%, de la 113,6 mild. USD la 231,7 mild. USD în relaţia cu SUA(în perioada 1993-2002) şi de la 0,9 mild. USD (la sfârşitul anului 1993) la 1,83 mild. USD în anul 2003 în relaţia cu Mexicul;

- NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane şi canadiene pe piaţa americană, nu însă cu acelaşi ritm cu care au crescut importurile Mexicului şi Canadei din SUA. Canada s-a situat în mod constant la nivelul de 18% din totalul importurilor americane, în timp ce cota importurilor americane din Mexic a crescut de la 6,8% în 1993 la 11,6% în anul 2002;

- În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada;

- Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, şi 25% din importurile globale;

- NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300 mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din fluxurile de investiţii străine directe;

- NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de mediu şi a celor de muncă în cadrul colaborării trilaterale.

- NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de state de pe continentul american în planul de integrare regională.

12.3.1.2 Integrarea în America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte încheierea acordurilor de asociere din regiune.

In anii ’50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economică ONU

Page 31: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

pentru America Latină) şi Raul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber)- care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association) , The Central American Common Market (CACM – Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. Intre timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA – Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM – Piaţa Comună din Zona Caraibilor)3.

Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile, ele “şi-au pierdut din suflu” în anii ’70 şi au intrat în criză în anii ’80.

America Latină a practicat până în anii `80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Aceasta politică de substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur- Piaţa Comună a Sudului)*, bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni.4

3 * Pentru componenţa pe state a grupărilor integraţioniste a se consulta Anexele 1, 2

(vezi p. 397 şi 398) 4 Institute for the Integration of Latin America and the Carribean (INTAL),

Documents: http://www.iadb.org/INT/Trade/1_english/2_WhatWeDo/index2.htm

Page 32: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi reforme structurale, deschiderea economiilor către exterior, promovarea sectorului privat şi diminuarea rolului statului în economie. Reformele structurale cele mai vizibile , care au influenţat procesele de integrare de pe continent ţin de liberalizarea schimburilor comerciale.

In perioada de tranziţie instituţiile politice, economice şi sociale care caracterizau perioada ISI au dispărut şi au fost înlocuite cu substituenţi care să asigure flexibilizarea şi modernizarea acestora. Aparatul de protecţie la frontieră, programe de industrializare (ISI) , subvenţii, facilităţi de creditare pentru anumite activităţi, reglementarea investiţiilor străine, menţinerea sub tutela statului a producţiei anumitor bunuri şi controlul preţurilor la aceste bunuri, politica de achiziţii guvernamentale destinată susţinerii anumitor industrii etc., toate au fost abandonate.

Autorităţile guvernamentale au acordat o mare atenţie proceselor de regionalizare, identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar şi atunci când condiţiile politice şi economice ale liberalizării unilaterale erau dificile şi, mai mult, chiar şi atunci când iniţiativele multilaterale reciproce se aflau în faze tranzitorii, mai ales după finalizarea rundei Uruguay.

În acest context, integrarea regională devenea un punct de sprijin al procesului de liberalizare. Implicaţiile fiscale ale acordurilor preferenţiale de liberalizare practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile iniţiale scăzute ale schimburilor reciproce şi influenţele protecţionismului practicat până atunci. Deschiderea regională s-a bucurat de popularitate la nivel politic, explicaţia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting together”. Integrarea regională a fost utilizată ca instrument eficient de politică comercială pentru adâncirea liberalizării, reducerea protecţionismului, recrearea stării de competiţie între parteneri.

Este adevărat că unele ţări, ca răspuns la presiunile şocurilor fiscale şi ale dezechilibrelor balanţelor de plăţi, au recurs la accentuarea protecţionismului în anii `90. Uniunile vamale, ca de exemplu MERCOSUR, au limitat, şi chiar au exclus, astfel de tendinţe.

Din punct de vedere instrumental, este clar că noul regionalism diferă radical de vechiul regionalism şi din alte puncte de vedere:

• atragerea de investiţii străine directe (ISD): Vechea temere faţă de dependenţa de ISD a fost înlocuită de aprecierea contribuţiei acestora la sporirea competitivităţii internaţionale şi a accesului la pieţe. In era globalizării se manifestă o concurenţă acerbă pentru atragerea

Page 33: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

acestui tip de capital, iar MERCOSUR şi NAFTA sunt zone de real interes pentru ISD.

• comerţul intraregional: crearea pieţelor regionale a stimulat activitatea de comerţ şi investiţii, generând transformări dinamice în sectoarele productive. Creşterea exporturilor intraregionale s-a reflectat în plan productiv printr-o diferenţiere a producţiei, crearea de bunuri manufacturate care să încorporeze mai multe cunoştinţe, accentuarea specializării în producţie şi economiile de scară în domeniul industrial. Firmele şi-au reorientat politicile de marketing , de investiţii şi de alianţe strategice spre exploatarea pieţelor regionale. Mai mult, comerţul în anumite sectoare, precum textilele şi produsele lactate, a fost avantajat, dat fiind protecţionismul exacerbat pe pieţele internaţionale.

• În plan geopolitic: orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a solicitat o mai activă şi strategică participare la nivelul emisferei şi pe plan mondial. Integrarea regională a permis statelor din America Latina să intensifice cooperarea şi să devină jucători mai eficienţi la nivel global. Pe calea integrării şi a comerţului s-a reuşit consolidarea democraţiilor la nivelul unor state care s-au confruntat îndelung cu regimuri militare şi s-au consolidat graniţele între state. Experienţa MERCOSUR este grăitoare: înaintea integrării regiunea a fost sub influenţa nefastă a stării conflictuale din zonele de graniţă , acum este o zona pacifista pentru că disputele au încetat, statele au descoperit interese comune care prevalează asupra orgoliilor naţionaliste. Vechiul regionalism nu a fost capabil să genereze şi garanteze acest lucru datorită naţionalismului autoritar al diferitelor regimuri militare, cu un interes crescut în dispute teritoriale şi practici non-democratice5.

Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American (dintre care cele mai puternice sunt Piaţa Comună a Conului de Sud – MERCOSUR şi Comunitatea Andină - CAN), prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial, Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american. 5 Robert Devlin, Antoni Estevadeordal, “What’s New in the New Regionalism in

the Americas”, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6: http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicDoc.aspx?docnum=417848

Page 34: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Această zonă de comerţ liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat în secolul XIX (conceput la acea vreme după modelul Zollverein-ului German).

FTAA este un plan destul de ambiţios, lansat cu ocazia Summitului Americilor de la Miami, din decembrie 1994. Realizarea unei zone de liber schimb de la Alaska la Ţara de Foc a realizat paşi timizi, însă punctul de plecare este dat tocmai de NAFTA. SUA trebuie să convingă vecinii din sud că este în interesul lor să se alăture unei zone de liber schimb, iar Mexicul trebuie să se transforme într-o dovada vie a beneficiilor acestei conlucrări. Dacă zona nu funcţionează satisfăcător în formulă simplă, cum poate funcţiona într-un cadru mult mai extins şi mai eterogen?

12.3.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)

Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, aşa cum şi-au propus artizanii integrării emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate ţările continentului american (în număr de 34 de state) , mai puţin Cuba (exclusă din Organizaţia Statelor Americane în anul 1962).

Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9-11 decembrie 1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participanţii au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperării emisferice în domeniul economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de Libre Comercio de las Americas / ALCA)6.

Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la Santiago de Chile şi au avut drept rezultat definirea din punct de vedere instituţional a mecanismului de negociere. 7

Dar pentru a deveni o zonă de liber schimb funcţională, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care să răspundă deopotrivă intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate să ia parte la proces. Aşa cum au reflectat demersurile integraţioniste pe toate nivelurile sale funcţionale, elaborarea documentului de bază (tratatul) se prezintă ca o procedură greoaie care naşte permanent vii dispute. Ceea ce există în prezent ca bază a viitorului acord, este un proiect de text,

6 FTAA/ “Summit of the Americas Plan of Action”: http://www.summit-

americas.org/miamiplan.htm#9 7 Summit of the Americas Center, “FTAA background”:

http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm

Page 35: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

elaborat de cele 9 grupe de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la Quebec (Canada), din anul 2001.

Planul de acţiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1) democraţia; 2)drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; 3) justiţie, statul de drept şi securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisferă; 5) societatea civilă; 6) comerţ, investiţii şi stabilitatea financiară; 7) infrastructură şi mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabilă;10) management agricol şi dezvoltare rurală;11) forţa de muncă şi şomajul;12) echitate;13) educaţie; 14) sănătate; 15) egalitatea între sexe;16) populaţia indigenă; 17) diversitatea culturală; 18) tinerii.8

Asimetrii în cadrul Acordului de Liber Schimb al Americilor

În ciuda etichetei/titlului de „comerţ liber” atribuit procesului integraţionist de pe continentul american, acesta poartă o notă de convenţionalism, pentru că în realitate nu presupune liberalizarea tuturor fluxurilor comerciale şi de servicii, ci doar stabilirea de reguli pentru un comerţ asimetric, unde se menţin niveluri semnificative de protecţie şi salvgardare pentru domeniile sensibile proprii membrilor puternici şi unde se doreşte ca partenerii (mai slabi) să îşi deschidă cât mai mult pieţele.

Cu alte cuvinte asimetria este cuvântul cheie al FTAA şi al acordurilor bilaterale ale SUA cu statele din regiune. Spre exemplu, SUA solicită statelor din America Latină o amplă deschidere a pieţelor pentru produsele sale manufacturate (unde aceste naţiuni au şi o forţă de competitivitate mai redusă), dar menţine puternic protejat sectorul agricol (exact acolo unde statele din America Latină au cele mai mari şanse competitive). Prin urmare, acest „comerţ liber” este asimetric. In plus, o serie de aspecte nici nu sunt negociate în cadrul acordurilor de liber schimb, ci sunt lăsate a fi guvernate de regulile OMC. Un exemplu în acest sens constă în insistenţa SUA de a negocia comerţul cu manufacturate în cadrul acordurilor de liber schimb, iar aspecte precum subvenţiile agricole să facă obiectul regulilor OMC.

La masa negocierilor asimetrice, statele din America Latină au de contracarat riscuri majore, care decurg din participarea lor predilectă în

8 FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action : http://www.summit-

americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Quebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc

Page 36: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

cadrul schimburilor comerciale cu produse primare, care sunt supuse unui înalt grad de protecţie pe piaţa americană, care sunt concurate puternic de produse similare subvenţionate şi care înregistrează fluctuaţii semnificative de preţuri pe piaţa internaţională.

Asimetriile „acordurilor de liber schimb convenţionale” decurg şi din diferenţele de forţe implicate în cadrul negocierilor şi se pot exemplifica foarte clar prin următorul aspect: în cadrul negocierilor din cadrul CAFTA dintre SUA şi statele central-americane diferenţele între performanţele macroeconomice sunt izbitoare. PIB-ul total al Americii Centrale reprezintă 0,5% din cel al Statelor Unite, venitul pe cap de locuitor este de 19 ori mai redus, agricultura participă cu 2% la formarea PIB în SUA, respectiv 17% în America Centrală ( în condiţiile în care agricultura concentrează 1/3 din forţa de muncă a Americii Centrale).

Asimetriile tind să se permanentizeze şi să se „legitimizeze”: în cadrul NAFTA, liberalizarea s-a bazat mai mult pe concesii ale Mexicului şi ale Canadei, decât pe concesii ale SUA. In unele cazuri prevederile speciale în favoarea partenerilor comerciali nu au fost respectate de SUA: este cazul mecanismelor de protecţie şi al perioadelor de tranziţie stabilite a fi adoptate pentru protejarea porumbului mexican de concurenţa celui subvenţionat american, care în realitate nu au funcţionat. In cadrul CAFTA statele central-americane au obţinut drept compensaţii accesul privilegiat pe piaţa americană pentru produse care erau puternic concurate de cele subvenţionate; rezultatele au fost marginale în cazul exporturilor de zahăr şi inexistente în cazul exporturilor de porumb şi orez.

Dinamica integrării

Integrarea trebuie înţeleasă ca proces dinamic, deschis extinderii permanente către noi şi noi domenii de interes, orientat către corijarea diferenţelor. Zonele de liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. Acordul de constituire se transformă în cadrul de guvernare pe termen lung: NAFTA nu a fost concepută ca o etapă iniţială a unui proces de adâncire a integrării, aşa cum s-a întâmplat în Europa Occidentală, NAFTA a fost creată pentru extinderea şi nu pentru adâncirea integrării. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretată

Page 37: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

doar din perspectiva extrapolării asimetriilor către sud, ca o dinamică pe orizontală şi nu vertical-ascendentă.

Dimensiunea socială „Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile

sociale regionale: spre exemplu, sărăcia şi analfabetismul sunt probleme lăsate în afara sferei de interes comun.

In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea în domeniul muncii şi în domeniul mediului înconjurător. Funcţionarea lor a demonstrat o slabă capacitate de a soluţiona problema condiţiilor inadecvate de lucru, lipsa securităţii şi a rigorilor sanitare în cadrul „maquiladoras” din Mexic, care exportă în Statele Unite şi nici problema poluării apei, solului şi aerului din ariile în care maquiladoras (in-bound plants) funcţionează.

In UE există preocupări în ceea ce priveşte politicile de muncă, educaţia, protecţia socială, protecţia consumatorului etc. şi se identifică la nivelul UE intensificarea eforturilor de soluţionare comună a problemelor care apar în cadrul acestor domenii pe măsura adâncirea integrării.

Dimensiunea productivă: „Acordurile de liber schimb convenţionale” nu oferă posibilitatea

de coordonare în domeniul producţiei. De exemplu, în cazul unei zone de liber schimb între statele andine şi SUA, ţările latino-americane posedă structuri productive şi de export similare şi s-ar concura puternic pe piaţa SUA. Intr-o astfel de situaţie, orice măsură de coordonare a producţiei regionale ar fi atacată drept contrară liberului schimb. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb convenţional” nu ar exista măsuri de asistenţă pentru dezvoltare destinate statelor mai puţin dezvoltate, cum sunt cele cuprinse în cazul Zonei de Liber Schimb SUA- America Centrală – CAFTA/U.S.- Central American Free Trade Agreement (în realitate componentele de asistenţă cuprinse în acord nu s-au regăsit în practică).

Integrarea în stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale performante între diferite economii, inclusiv acordarea de regimuri comune de protecţie. Pe această cale se poate susţine complementaritatea şi coordonarea producţiei prin intermediul politicilor comune. Exemplul cel mai elocvent este Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene.

Page 38: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Coordonarea politicilor solicită la rândul său o serie de angajamente macroeconomice regionale, cum este cazul UE, care a reuşit introducerea monedei unice şi crearea Băncii Centrale Europene.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” au dovedit a avea o capacitate limitată de a susţine creşterea exporturilor şi a caracterului antrenant al acestora în generarea bunăstării. Deşi s-au înregistrat în unele cazuri (Mexicul în cadrul NAFTA) creşterea exporturilor şi a PIB-ului, reducerea sărăciei şi restabilirea echităţii sociale nu s-au înfăptuit. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme active de redistribuire a veniturilor.

Mobilitatea factorilor de producţie

In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie, se promovează ideea liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor, dar nu şi a forţei de muncă (este cazul cetăţeanului mexican care nu poate munci sub protecţia acordului NAFTA în SUA; prevederi similare sunt cuprinse în cadrul acordului Chile –SUA).

Dimensiunea politică

In cadrul „acordurilor de liber schimb convenţionale” dimensiunea politică este absentă. Întâlnirile şi dialogul se poartă la nivelul de reuniuni ministeriale şi de şefi de state. Dificultatea încorporării dimensiunilor politice în cadrul negocierilor au fost destul de clare în cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic, 2004), când s-a dorit atingerea unui compromis în domeniul politicilor de dezvoltare, sociale şi ambientale, ele nu au dus la nici un rezultat.

„Acordurile de liber schimb convenţionale” nu se cantonează numai la nivelul liberalizării fluxurilor comerciale, dar şi la aspecte conexe acestora: reglementarea liberei circulaţii a capitalurilor, drepturile de proprietate intelectuală, servicii (nu numai cele tradiţionale, de telecomunicaţii, dar şi cele educaţionale şi sănătate etc.), emigrarea, achiziţii guvernamentale, etc. Aceste teme ajung să încorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea naţională şi limitează acţiunile guvernamentale. Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al capitalurilor şi al „tratamentului naţional”, orice măsură socială, ambientală sau de pe piaţa muncii poate fi acuzată că limitează libera

Page 39: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

circulaţie a capitalurilor sau că ar genera tratament diferenţiat investitorilor.

Analiza recentă a negocierilor dintre SUA şi naţiunile andine a demonstrat, spre exemplu, că acest tip de acorduri de liber schimb erodează puternic rolul statului naţiune, dar nu ca o cedare a atributelor suveranităţii către structuri supranaţionale (cum se întâmplă în cazul Uniunii Europene), ci către mecanismele private.

Politica externă şi de securitate şi comerţul Acţiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine în

scopul încheierii de acorduri de liber schimb este influenţată de factori interni (interesele transnaţionalelor de a-şi extinde pieţele, controlul asupra economiilor din jur, limitarea emigraţiei, etc.) şi externi (prezenţa Uniunii Europene în America Latină şi existenţa unor grupări integraţioniste autonome în regiune).

În acest context de factori, SUA a utilizat o serie de instrumente de control: presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA, interzicerea participării unor reprezentanţi din America Latină ca observatori în cadrul rundelor de negocieri, relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber schimb, după ce acesta a anunţat intenţia de a deveni membru cu drepturi depline în cadrul MERCOSUR. Aceste măsuri fac parte dintr-un plan mai amplu al Statelor Unite ale Americii, cel al „Strategiei de Securitate Naţională”, care încorporează ca piloni principali FTAA şi acordurile de liber schimb, în calitate de instrumente de promovare a procesului de expansiune teritorială şi a influenţei marii puteri.9

9 Eduardo Gudynas: “Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y

procesos de integracion” http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCsQuito2004.pdf

Page 40: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Perspectivele realizării Zonei Largi de Liber Schimb dintre America de

Nord şi America de Sud (FTAA)

Este greu de întrevăzut viitorul integrării pe continentul american dintr-o serie de considerente:

i) NAFTA nu a reuşit să convingă statele din America Latină şi Caraibe că o zonă de liber schimb alături de SUA este funcţională în avantajul tuturor partenerilor, ci a accentuat scepticismul şi temerile de asociere;

ii) scepticismul decurge şi din asimetria concesiilor cedate – obţinute în cadrul negocierilor FTAA de către statele în dezvoltare de pe continent;

iii) procesul de negociere FTAA a fost extrem de îndelungat – un deceniu - primul Summit a avut loc în anul 1994, iar termenul propus pentru finalizarea acestora nu s-a respectat (1 ianuarie 2005);

iv) tensiunile la nivelul emisferei sunt foarte mari între partenerul dominant (SUA) şi America Latină şi Caraibe. In prezent negocierile sunt suspendate ca urmare a opoziţiei în principal a Brazilie, la care s-au alăturat alte state sud-americane;

v) toate statele de pe continentul american au compensat acordul FTAA cu diverse formule şi reţele de alternative integraţioniste în vederea asigurării de avantaje comparative;

vi) America de Sud este pe calea atingerii şi amplificării (prin cuprinderea Braziliei) unui obiectiv istoric care datează din timpul marelui Simon Bolivar, acela de a realiza o Americă de Sud unită: Comunitatea Naţiunilor Sud-Americane;

vii) Integrarea Americii de Sud într-o singură comunitate este puternic susţinută de Spania, ca purtător de interese ale Uniunii Europene, în căutare de pieţe şi zone de influenţă;

viii) America de Sud, dincolo de ambiţii, este extrem de scindată şi controversată, convergenţa de interese se realizează extrem de greoi şi se frânează pe această cale capacitatea de a participa ca o voce unică în contracararea presiunilor Washingtonului;

ix) SUA este extrem de insistentă şi perseverentă în încheierea de acorduri de liber schimb bilaterale şi în demararea FTAA.

Relaţiile mutuale implică şi unele particularităţi care decurg din

creşterea interdependenţelor dintre SUA şi vecinii mai apropiaţi ca urmare a dinamizării fluxurilor de emigranţi, trafic de droguri, ca urmare a accentuării problemelor de mediu, sănătate publică, aspecte politice şi cele legate de controlul frontierelor. SUA trebuie să integreze aspectele geopolitice, ideologice şi de siguranţă într-un pachet mult mai larg de acţiuni, care să cuprindă America Latină ca un tot-unitar şi nu diferenţiat, pe ţări sau regiuni, aşa cum se prezintă astăzi agenda sa de lucru. Diferenţele şi conflictul dintre partea dominantă şi statele care luptă

Page 41: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

pentru păstrarea independenţei politice şi economice sunt mult mai accentuate, cu atât mai mult cu cât unele chiar au făcut paşi semnificativi pe calea eficientizării economiilor lor şi conştientizează din ce în ce mai mult potenţialul de care dispun:

MEXICUL a renunţat la sentimentul anti-yankey provocat de câştigarea a ½ din teritoriul său de către SUA în 1848 şi a devenit jucătorul din prima linie a integrării. In prezent, 88% din comerţul Mexicului se derulează cu partenerul din nord. Mai mult, Vicente Fox se declară preşedintele a 125 milioane de mexicani, adică al celor 100 de milioane din Mexic şi 25 milioane din SUA.

ARGENTINA – a fost printre statele cele mai distante şi mai indiferente faţă de Statele Unite, până în anii `90, după care a făcut o mişcare bruscă de aliniere, cum nu manifestase până la acel moment nici una din ţările Americii Latine: a votat alături de SUA în cadrul ONU, şi-a dolarizat economia şi a purtat consultări bilaterale pentru o serie de probleme economice şi politice. Argentina continuă să întreţină relaţii cordiale cu SUA (chiar şi după criza financiară din anul 2001), însă legăturile comerciale şi demografice între cele două nu sunt prea consistente.

BRAZILIA, cu o piaţă imensă (de 1/3 din populaţia Americii Latine şi locul 5 pe glob în plan demografic, cu 40% din producţia Americii Latine şi a opta economie de pe glob) face progrese deosebite în dialogul cu SUA, dar în acelaşi timp îşi consolidează poziţia alături de alte puteri mondiale , în mod deosebit U.E., dar şi Japonia. Acestea o recomandă drept punct de atracţie pentru exportatorii şi investitorii nord-americani. Dar, SUA trebuie să-şi revizuiască practicile protecţioniste care afectează un număr semnificativ de produse (oţel, alcool, zahăr, textile, sucuri de portocale, tutun, carne etc.) pentru a asigura un acces mult mai larg al exporturilor braziliene pe piaţa sa şi de a primi în contrapondere o mai largă deschidere pe cea mai mare piaţă emergentă din America Latină.

CHILE, după lovitura primită prin omiterea sa din proiectul NAFTA, a accentuat dialogul cu Asia, Europa şi restul Americii. Dacă Chile s-a bucurat de suficientă atenţie din partea SUA mult mai timpuriu decât oricare stat sud-american începând cu anii `60, în prezent se vede intrată într-un con de umbră şi uitare. Statutul său de partener „privilegiat” este erodat de alţi concurenţi de pe continent.

Page 42: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

REGIUNEA ANDINA – Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia – ridică mai multe provocări pentru politicienii nord-americani : lipsa unor democraţii robuste, violenţa politică , mişcări de stradă şi incapacitatea administraţiilor naţionale în combaterea traficului de droguri. In relaţia cu Columbia , SUA a adoptat un program comun de combatere a traficului cu droguri „Planul Columbia”, care tensionează relaţiile Washington – Caracas.

AMERICA CENTRALA şi CARAIBE : statele din această arie geografică se tem de o posibilă indiferenţă a Statelor Unite în ceea ce priveşte atragerea lor în planurile Washingtonului. Ele încearcă să câştige la aceeaşi paritate cu Mexicul o poziţie similară lui în cadrul NAFTA şi să schimbe modul în care SUA interpretează rolul lor regional, conştiente fiind că sunt percepute drept „state-satelit”.

CUBA: atât de aproape geografic, dar atât de departe economic de SUA, Cuba rămâne să-şi poarte singură de grijă în regiune, apreciind relaţiile economice bune cu toţi vecinii latino-americani. Dolarizându-şi economia, gândeşte şi speră într-o apropiere de SUA, probabil că în viitor va exista o integrare a acesteia în sfera de influenţă americană.10

Observăm o mare varietate a intereselor Statelor Unite în

America Latină: schimbul demografic şi economic cu Mexicul şi America Centrală şi Caraibe, exporturile şi investiţiile în Conul Sudic (MERCOSUR), controlul narco-traficului şi instalarea democraţiei în regiunea andină. Cunoscându-şi interesele şi conştientă fiind de asimetria puterii şi prin urmare a avantajelor, SUA , în ciuda oricărei opoziţii la propunerile sale venite din partea vreunui membru, forţează integrarea Americilor. Intr-o zonă de liber schimb puterea sa s-ar exercita mult mai uşor, ar gravita totul mult mai bine în jurul său. Crearea FTAA este privită de unii autori drept o dezvoltare a „neo-imperialismului”, a puterii STN-urilor de a se stabili şi controla teritoriile de interes prin eliminarea competitorilor (în cazul de faţă în mod deosebit cei europeni, prezenţi ca urmare a păstrării legăturilor coloniale post-columbiene). Primul obiectiv al FTAA constă în a înlocui prin Summitul Americilor Summitul Ibero-american. De ce? Pentru că la Summitul Ibero-american

10 Abraham Lowenthal, “Os Estados Unidos e a America Latina na virada do

seculo”, Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Ed. Paz e Terra, Rio de Janeiro.

Page 43: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

participă Spania şi Portugalia (reprezentantele UE) şi nu participă SUA şi Canada. Totul rămâne la nivel de competiţie între puteri , într-un joc al raporturilor de forţe SUA –UE - Japonia din ce în ce mai instabil şi ameninţat de jucători din afară.

Ideea de „regionalism deschis” se dovedeşte greu de transpus în practică. Extinderea grupării NAFTA prin asimilarea unor noi state sau grupuri de state care să conducă la o structură „ hub and spokes” (butuc şi spiţe) , în care SUA va constitui nucleul în jurul căruia vor gravita celelalte 33 de economii satelit ale continentului, teoretic a fost amânată pentru anul 2006 (în versiunea cea mai optimistă).

FTAA se întrevede ca o zonă de comerţ liber structurată pe două niveluri, conform principiilor Conferinţei Ministeriale de la Miami (SUA) din noiembrie 2003: i) primul nivel este cel al minimului de angajamente în toate ariile de negociere (accesul la pieţe, agricultură, servicii, investiţii, achiziţii guvernamentale, proprietatea intelectuală, politica privind concurenţa, subvenţii, măsuri anti-dumping şi compensatorii, soluţionarea diferendelor); ii) al doilea nivel rezultă din aprofundarea pe baze opţionale a normelor minime în cadru bilateral sau plurilateral.

Structurarea pe două niveluri a acordului va da câmp liber Statelor Unite ale Americii în obţinerea de avantaje în cadrul negocierilor bilaterale, aşa cum experienţa deja o demonstrează.

Noul termen de finalizare a negocierilor (1 ianuarie 2006) şi de demarare operativă a FTAA pare greu de atins, în cel mai probabil caz vom avea de a face cu un nou orizont de timp: 1 ianuarie 2007.

Apariţia unei posibile Comunităţi a Naţiunilor Sud-Americane (CNS) nu va substitui ci va dubla procesul de integrare emisferică. CNS poate aduce avantaje naţiunilor sud-americane doar pe măsura adâncirii actului integraţionist atât în plan economic cât şi politic şi nu prin simplul stadiu de integrare sub forma unei zone de liber schimb.

Perspectivele Zonei de Liber Schimb a Americilor vor depinde foarte mult de atitudinea Europei în redefinirea relaţiilor sale economice şi politice cu America Latină. Problemele de extindere şi de adâncire a integrării de pe continentul european vor diminua, dar nu vor anula tenacitatea Europei în promovarea propriilor interese expansioniste în regiune.

FTAA este departe de atins doar în ceea ce priveşte formula propusă de Statele Unite ale Americii la Summitul de la Miami (1994),

Page 44: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

dar nu şi ca obiectiv în sine. Compromisul de la Miami din 2003 pare să împace toţi participanţii. Rămâne ca realitatea să confirme veridicitatea evaluărilor şi previziunilor emise de actualul studiu.

12.3.2 Integrarea economică în Asia şi în Africa

12.3.2.1 Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti-comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate,

Page 45: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesitaţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Page 46: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

12.3.2.2 Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură, rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul

Page 47: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zonă de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o

grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în

Page 48: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.

12.3.2.3 Integrarea economică în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări,

Page 49: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri, COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de

membri, ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane,

cu 15 membri, ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii,

cu 15 membri, SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14

membri, IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7

membri, CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18

membri, Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări

economice intraregionale: UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8

membri, toţi aparţinând ECOWAS, MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS, CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană,

cu 6 membri, aparţinând ECCAS, CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor

Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS, EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând

COMESA şi unul SADC, IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând

COMESA şi unul SADC,

Page 50: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de

vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

Page 51: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Anexa nr.1

Principalele acorduri de integrare regională de pe glob

AFTA ASEAN Free Trade Area Zona de Liber Schimb a Asociaţiei Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

ASEAN Association of South East Asian Nations Asociaţia Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam Cambogia Indonezia Laos Malaezia Myanmar Filipine Singapore Thailanda Vietnam

BANGKOK Bangkok Agreement Acordul de la Bangkok

Bangladesh China India Republica Korea Laos Sri Lanka

CAN Andean Community Comunitatea Andină

Bolivia Columbia Ecuador Peru Venezuela

CARICOM Caribbean Community and Common Market Comunitatea şi Piaţa Comună a Caraibilor

Antigua & Barbuda Bahamas Barbados Belize Dominica Grenada Guyana Haiti Jamaica Monserrat Trinidad & Tobago St. Kitts & Nevis St. Lucia St. Vincent & the Grenadines Surinam

CACM Central American Common Market Piaţa Comună Central- Americană

Costa Rica El Salvador Guatemala Honduras Nicaragua

CEFTA Central European Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb Central European

Bulgaria Croaţia România

CEMAC Economic and Monetary Community of Central AfricaComunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale

Camerun Republica Central- Africană Chad Congo Guineea Ecuatorială Gabon

CER Closer Economic Relations Agreement

Australia Noua Zealandă

CIS Commonwealth of Independent States Comunitatea Statelor Independente

Azerbaijan Armenia Belarus Georgia Moldova Kazakhstan Federaţia Rusă Ucraina Uzbekistan Tajikistan Republica Kârgâză

COMESA Common Market for Eastern and Southern Africa Piaţa Comună a Africii de Est şi Sud

Angola Burundi Comoros Republica Democratică Congo Djibouti Egipt Eritrea Etiopia Kenia Madagascar Malawi Mauritius Namibia Rwanda Seychelles Sudan Swaziland Uganda Zambia Zimbabwe

EAC East African Cooperation Cooperarea Africii de Est

Kenya Tanzania Uganda

EAEC Eurasian Economic Community Comunitatea Economică Eurasiatică

Belarus Kazakhstan Republica Kârgâză Federaţia Rusă Tajikistan

ECO Economic Cooperation Organization Organizaţia pentru Cooperare Economică

Afghanistan Azerbaijan Iran Kazakhstan Republica Kârgâză Pakistan Tajikistan Turcia Turkmenistan Uzbekistan

Page 52: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

EEA European Economic Area Spaţiul Economic European

Islanda Liechtenstein Norvegia

EFTA European Free Trade Association Acordul European de Liber Schimb

Islanda Liechtenstein Norvegia Elveţia

GCC Gulf Cooperation Council Consiliul de Cooperare din Zona Golfului

Bahrain Kuweit Oman Qatar Arabia Saudita Emiratele Arabe Unite

LAIA Latin American Integration Association Asociaţia de Integrare din America Latină

Argentina Bolivia Brazilia Chile Columbia Cuba Ecuador Mexic Paraguay Peru Uruguay Venezuela

MERCOSUR Southern Common Market Piaţa Comună a Sudului

Argentina Brazilia Paraguay Uruguay

NAFTA North American Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb din America de Nord

Canada Mexic Statele Unite ale Americii

SADC Southern African Development Community Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud

Angola Botswana Lesotho Malawi Mauritius Mozambic Namibia Africa de Sud Swaziland Tanzania Zambia Zimbabwe

UEMOA WAEMU

West African Economic and Monetary Union Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest

Benin Burkina Faso Côte d'Ivoire Guinea Bissau Mali Niger Senegal Togo

E. U. European Union Uniunea Europeană

Austria Belgia Cipru Cehia Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Irlanda Italia Letonia Lituania Luxembourg Malta Olanda Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia Marea Britanie

Sursa: World Trade Organization: http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm

Page 53: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Anexa 2

Angajamentele SUA în cadrul acordurilor de integrare regională

Acordurile şi/sau partenerii SUA din cadrul acordurilor Situaţia actuală a acordului

Israel Intrat în vigoare în anul 1985. Prevederile din domeniul agriculturii vor face obiectul unor negocieri viitoare.

Canada-U.S. Free Trade Agreement (CUSTA) – Zona de Liber Schimb SUA- Canada Canada

Intrat în vigoare în anul 1989. Incorporat în cadrul acordului NAFTA în anul 1994. Implementat complet în 1998.

Asia-Pacific Economic Cooperation- APEC (Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific): Australia, Brunei, Canada, China, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Taiwan, Thailanda, SUA, Mexic, Papua-Noua Guinee, Chile.

Forum constituit în noiembrie 1993 la Seattle(SUA), urmăreşte realizarea unei zone de liber schimb la orizontul anului 2020. la nivelul statelor dezvoltate din zonă (SUA, Canada, Japonia) acest obiectiv este propus pentru anul 2010.*

North American Free Trade Agreement (NAFTA) – Zona de Liber Schimb a Americii de Nord Canada, Mexic

Intrat în vigoare în anul 1994 Implementare completă - 2008.

Iordania

Intrat în vigoare în anul 2001.

ASEAN Initiative: Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Philipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam.

Iniţiativă lansată în octombrie 2002, are drept scop semnarea unor acorduri bilaterale de creare a unor zone de comerţ liber de către SUA cu statele membre ASEAN.••

Chile Semnat în anul 2003, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.°

Singapore Negocieri finalizate pe 6 mai 2003.

Page 54: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

Free Trade Area of the Americas (FTAA)Antigua and Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Dominican Republic, Ecuador, El Salvador, Grenada, Guatemala, Guyana, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Saint Kitts & Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent & the Grenadines, Suriname, Trinidad & Tobago, Uruguay, şi Venezuela

Negocieri în derulare.

Central American Free Trade Agreement (CAFTA) –Zona de liber Schimb a Americii Centrale. Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, şi Nicaragua

Negocieri în derulare.

Maroc Negocieri finalizate pe 15 ianuarie 2004. in decurs de ratificare. •

Australia Negocieri finalizate pe 17 noiembrie 2004, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.* *

South Africa Free Trade Agreement (SACU) Zona de Liber Schimb a Africii de SudBotswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, şi Swaziland

Negocieri în derulare

Orientul Mijlociu: Middle East Free Trade Area(MEFTA) Zona de Liber Schimb SUA – Orientul Mijlociu) Ţări încă nespecificate

Negocieri în derulare. Termenul propus pentru intrarea în vigoare: 2013.***

Bahrain ( FTA) Semnat la Washington pe 14 septembrie 2004. In decurs de ratificare.***

SUA-Andean FTA (Zona de Liber Schimb SUA – Statele Andine): Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru.

Negocierile au fost iniţiate pe 18 mai numai cu statele Columbia, Peru şi Ecuador. Negocierile se aşteaptă să fie finalizate în anul 2005.ººº

Panama / U.S. - Panama FTA – Zona de Liber schimb SUA-Panama

Negocierile au fost iniţiate pe data de 26 aprilie 2004.ºº

Surse: http://www.ers.usda.gov/AmberWaves/September03/Features/Multilateralism.htm * Nicolae Sută, “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Volumul 1, Editura Eficient, Bucureşti, 2000. **http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Australia_FTA/Implementation/Section_Index.html ***http://www.ustr.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/September/United_States_Bahrain_Sign_Free_Trade_Agreement.html • http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Bilateral/Morocco_FTA/Section_Index.html

Page 55: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

•• http://www.ustr.gov/Trade_Agreements/Regional/Enterprise_for_ASEAN_Initiative/Section_Index.html ººhttp://www.ustr.gov/Document_Library/Press_Releases/2004/March/U.S._Panama_to_Begin_FTA_Negotiations_on_April_26.html ººº http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Bilateral/Andean_FTA/asset_upload_file27_7305.pdf

Ghidul studentului

A. Rezumatul capitolului 12

- Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă, una dintre formele de interdependenţă reprezentând-o grupările de integrare economică.

- Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

- Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

- Ideea europeană a apărut în perioada interbelică. Prima iniţiativă oficială în direcţia unităţii europene a avut loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor. Cel de-al doilea război mondial şi „războiul rece” care au urmat, au împiedicat transpunerea în practică a acestei idei.

- I-a revenit Europei occidentale misiunea de a prelua ideea şi de a încerca materializarea ei. Integrarea economică vest-europeană a reprezentat calea aleasă în acest scop.

Principalele etape ale integrării au fost următoarele: - Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), în 1951. - Semnarea Tratatului de la Roma (1957) şi înfiinţarea

Comunităţii Economice Europene (CEE) de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Principalul obiectiv al CEE a fost crearea Pieţei Comune.

- Semnarea Actului Unic European (Luxemburg, 1968) care marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană” şi relansează integrarea vest-europeană;

Page 56: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

- Semnarea, în 1992, a Tratatului de la Maastricht, care înseamnă consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană.

- Noul tratat privind UE (Amsterdam, 1997), care pune pe prim plan problemele de ordin social. La 31 decembrie 1998 Uniunea Europeană cuprindea 15 state membre.

- La 31 decembrie 1998 a avut loc lansarea oficială a monedei euro, care, de la l martie 2002 devine efectiv monedă unică.

- Instituţiile cele mai importante ale UE sunt: Consiliul European, Consiliul de Miniştri European, Comisia Europeană, Parlamentul European.

- La 26 februarie 2001, se semnează Tratatul de la Nisa care deschide calea către cea mai mare extindere a UE.

- Trecerea de la UE – 15 la UE – 25 devine efectivă la 1 mai, 2004.

Franţa şi Olanda resping, prin referendum, proiectul Constituţiei europene (mai 2005)

- Pe continentul nord-american SUA, Canada şi Mexicul au lansat în anul 1994 Acordul de Liber Schimb din America de Nord – NAFTA. NAFTA, deşi este o grupare controversată prin componenţa sa, este cea mai dinamică de pe întregul continent american, dată fiind prezenţa în structura sa a singurei superputeri mondiale- SUA.

- Prin apariţia şi dezvoltarea grupărilor regionale pe continentul Latino-American, prin eforturile acestora de a se unifica într-un bloc unitar sudic şi într-o voce unică pe plan mondial, Statele Unite şi-au văzut afectată hegemonia pe marele continent şi a considerat oportună redefinirea relaţiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a Americilor), care să reunească 34 de state (mai puţin Cuba) de pe continentul american.

- Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est.

- Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC (Cooperarea economică Asia – Pacific) nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic.

Page 57: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

B. Termeni-cheie:

- aranjamentelor economice regionale - zonă de liber schimb - uniune vamală - piaţă comună - uniune economică şi monetară - uniune politică - Ideea europeană - Instituţii comunitare europene - Politici comunitare - Criterii de convergenţă - Integrarea politică europeană

C. Probleme de discutat 1. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale? 2. Comentaţi procesul de integrare vest-europeană. 3. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii,

decât Europa? 4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa occidentală. 5. Semnificaţia extinderii către Est a UE. 6. Şansele uniunii politice europene. 7. Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe

europene.

D. Bibliografie selectivă 1. BALASSA, B., European Economic Integration, Amsterdam, North

Holland, 1975. 2. DENT, M. C., The European Economy, The Global Context, London,

Roudledge, 1997, p. 34. 3. DEVLIN, R., ESTEVADEORDAL, A., What’s New in the New

Regionalism in the Americas, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6. 4. GUDYNAS, E., Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y

procesos de integración 5. HERSCHEL, M., L’économie de la Communauté européenne, Paris,

Armand Colin, 1992.

Page 58: Cap12 Integrarea Econ Pe Glob

6. LOWENTHAL, A., Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo, Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Rio de Janeiro Paz e Terra,.

7. NEGESCU, D., Spre o tripolarizare a comerţului mondial, Tribuna Economică nr. 15/1995, p. 28.

8. RIMBAULD, G., L’Europe des quinze, Paris, JVDS, 1995. 9. ROBSON, P., The Economics of International Integration, London,

Allen-Unwin, 1987. 10. ROLLET, Ph., HUART, Fl., Du Grand Marché à l’Union Economique

et Monétaire, Cujas, Paris, 1995. 11. http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCs

Quito2004.pdf 12. http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicD

oc.aspx?docnum=417848 13. FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action:

http://www.summit-americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City%20Summit/Quebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc

14. “NAFTA – a Decade of Success”, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_Decade_of_Success.html

15. NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US Trade Representative: http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asset_upload_file606_3595.pdf

16. Summit of the Americas Center, FTAA background” http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm

17. x x x Documente ale Delegaţiei Comisiei Europene în România.