cap4 poluare antropica

4.1 Presiunea antropică Relaţia conflictuală a omului cu celelalte specii din biosfera se înscrie

în normalitatea funcţionării acesteia. Armonia aparentă la diferite niveluri de organizare a materiei vii acoperă, în fapt, o permanentă interacţiune, un conflict, generat de raritatea ecologică a resurselor. Acest conflict a determinat însă o evoluţie pozitivă per ansamblu, în sensul creşterii eficienţei în utilizarea resurselor.

Omul dispune de un avantaj competitiv net, reprezentat de informaţie, respectiv de posibilitatea de a o modifica într-un timp incomparabil mai scurt faţă de celelalte vieţuitoare. Rezultă de aici decalajul enorm pe scara temporală în posibilităţile de transformare a mediului de viaţă, de valorificare a resurselor materiale şi energetice. Tot astfel, în interacţiunea cu celelalte specii omul devine un competitor avantajat, cu posibilitatea de a elimina concurenţii în ceea ce priveşte spaţiul de viaţă, resursele de hrană, de apă etc. Prin urmare, dintre mecanismele ecologice de control a nivelului populaţional, cele legate de interacţiunile biotice nu mai au efect, iar epuizarea resurselor a fost depăşita, până în prezent, prin „progresul limitelor”, fie în plan calitativ, prin diversificarea resurselor şi a modalităţilor lor de valorificare, fie prin extinderea spaţială a oicumenei. Această perspectivă este strict ecologică, exprimând posibilele influenţe ale factorilor externi. Ea trebuie completată cu acţiunea factorilor interni, activitatea economică, relaţiile sociale, regimul politic etc. care generează noi tipuri de influenţe asupra evoluţiei demografice.

Pragul dintre milenii este momentul în care „seminţele lipsurilor” încolţesc şi omul este nevoit să îşi reevalueze locul în biosferă, să îşi formuleze o perspectivă ecologică asupra funcţionării sistemelor pe care le-a

Cum am distrus natura

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

creat, fiind confruntat cu acţiunea milenară de limitare a creşterii populaţionale ca rezultat al epuizării resurselor care o susţin.

Trebuie să adăugăm faptul că, spre deosebire de celelalte specii, presiunea asupra resurselor nu depinde neapărat de dimensiunea numerică a populaţiei umane. Astfel, în economiile dezvoltate, rata de creştere a populaţiei este foarte redusă sau chiar negativă, dar în continuare are loc o creştere a consumului de resurse prin sporirea consumurilor individuale, de unde şi noţiunea de „societate de consum”.

Relaţiile omului cu biodiversitatea pot fi analizate pe mai multe planuri. Lansarea conceptului se suprapune includerii varietăţii de viaţă a planetei în rândul resurselor economice, dar acesta este numai un aspect al problemei. Concurenţa pentru spaţiu şi resurse de viaţă, serviciile ecologice, beneficiile estetice, morale şi spirituale sunt alte domenii de interferenţă eco-economică între biodiversitate şi activitatea antropică.

Efectele de diminuare a biodiversităţii rezultă, în ceea ce priveşte activitatea antropică, din utilizarea directă, precum şi ca urmare a unor transformări generate de amenajarea spaţiului, depozitarea deşeurilor, poluarea atmosferică şi a apelor etc.

Presiunea antropică asupra biodiversităţii este determinată de factori cum sunt:1

Creşterea populaţiei şi consumarea resurselor. În fiecare din viitoarele decenii populaţia va creşte cu câte un miliard de oameni, ceea ce, numai dacă luăm în considerare nevoile primare, va determina o diminuare a biodiversităţii prin restrângerea spaţiilor de existenţă a ecosistemelor naturale datorită extinderii terenurilor cultivate; creşterea presiunii asupra capacităţii productive a ecosistemelor oceanice; reducerea disponibilităţii resurselor de apă dulce (de exemplu, supradimensionarea sistemelor de irigaţii în bazinul hidrografic al Lacului Aral a condus la dispariţia acestui ecosistem) ş.a;

Îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul alimentar. Creşterea cererii pentru produse agroalimentare a focalizat atenţia spre elaborarea de soiuri/rase cu productivitate foarte mare, iar mai nou spre transferurile de gene care să asigure acelaşi obiectiv. Posibilul impact al unor indivizi rezistenţi la agenţii patogeni majori sau

1 Bleahu, M. (2002), Priveşte înapoi cu mânie... Priveşte înainte cu spaimă, Bucureşti, Editura

Economică, p.188-190


care au rate de creştere duble faţă de speciile originare poate să fie cel al uniformizării ecosistemelor naturale prin dominanţa noilor specii;

Evaluarea greşită a mediului şi a resurselor sale. Astfel de situaţii conduc la transformarea unor ecosisteme naturale în terenuri agricole (de exemplu, desecarea zonelor umede, defrişarea pădurilor), distrugerea unor ecosisteme prin amenajări hidroenergetice sau turistice supradimensionate, fiind generate de ignorarea costurilor de mediu a produselor sau serviciilor astfel obţinute;

Inechitatea în distribuţia beneficiilor din protejarea şi utilizarea biodiversităţii determină, pe de o parte, o scădere a interesului pentru conservarea ecosistemelor din partea celor care le utilizează direct (de exemplu, proprietarii de terenuri cu pădure), iar pe de altă parte, orientează investiţiile în sensul exploatării resurselor în arii cu biodiversitate ridicată, fără a asigura măsuri de protecţie, cum este cazul proiectului de exploatare a zăcămintelor auro-argintifere de la Roşia Montană;

Deficienţe în cunoaşterea ştiinţifică şi economică. Acestea sunt cele care au stat şi stau la baza exploatării speciilor care prin diverse caracteristici şi-au creat o utilitate economică legată de valoarea lor estetică, nutriţională sau medicală. Hermina, egreta, zimbrul, capra neagră, râsul, păstrăvul, tisa, papucul doamnei, floarea de colţ etc., aflate pe cale de dispariţie în România, sunt numai câteva din speciile prin care se poate exemplifica lipsa de informaţie a celui care beneficiază, dar şi a celui care oferă aceste specii.

Activităţile oamenilor au pus ecosistemele sub asediu: 75% din stocurile de peşte marin au fost fie epuizate, fie sunt exploatate la limita lor de regenerare biologică; suprafaţa acoperită cu păduri s-a micşorat cu cel puţin o jumătate, iar drumurile, fermele şi locuinţele fragmentează rapid ceea ce a mai rămas în pâlcuri mici de pădure; 58% din recifele de corali sunt ameninţate de tehnicile distructive de pescuit, presiunea turistică, încălzirea apei şi de poluare; 65% din terenurile agricole au suferit degradări ale solului prin eroziune, compactare, destructurare sau sărăturare; apele subterane sunt exploatate peste rata de refacere cu cel puţin 160 miliarde m3/an. Presiunile responsabile pentru aceste declinuri continuă să crească, accelerând schimbarea ecosistemelor, ceea ce de multe ori corespunde cu o simplificare a acestora.

Presiunea antropică asupra biodiversităţii se regăseşte în funcţionalitatea subsistemului economic. Astfel, relaţiile comerciale naţionale


şi internaţionale determină, direct sau indirect, manifestarea principalelor cauze de degradare: poluarea şi depozitarea deşeurilor, epuizarea resurselor şi distrugerea şi transformarea habitatului.

Efectele comerţului asupra biodiversităţii trebuie evaluate pe trei niveluri: Efectele indirecte, prin influenţa asupra activităţii economice; Efectele directe sau independente; Efectele comerţului şi reglementărilor comerciale asupra politicii publice. A. Efectele indirecte pot fi grupate în trei categorii conform lucrărilor

OECD: efecte de producţie, efecte de scară şi efecte structurale.2 Efectele de producţie sunt cele determinate de măsurile comerciale

asupra produselor sau claselor de produse. Pentru evaluarea acestora este necesară caracterizarea influenţei produselor obţinute asupra biodiversităţii şi a modului în care măsurile comerciale afectează producţia, transportul, consumul şi depozitarea sau recuperarea produsului (analiza impactului ciclului de viaţă asupra mediului/biodiversităţii). Aceste efecte sunt cel mai uşor de cuantificat, întrucât majoritatea evaluărilor privind impactul de mediu sau asupra biodiversităţii gravitează în jurul produsului sau a sectorului de producţie (de exemplu, agricultura, silvicultura, minerit etc.).

Efectele de scară sunt efecte amplificate asupra biodiversităţii rezultând din creşterea nivelului general al activităţii economice stimulate de liberalizarea comerţului. Creşterea nivelurilor producţiei şi consumului intensifică presiunea asupra biodiversităţii, întrucât valorile (beneficiile) acesteia nu se regăsesc în evaluările economice.

Efectele structurale sunt schimbări în caracteristicile activităţii economice stimulate de comerţ, cum ar fi evoluţia investiţiilor, dezvoltarea de noi tehnologii şi capacităţi de producţie. Liberalizarea comerţului ar trebui să conducă la o eficienţă economică sporită în producţie, consum şi alocarea resurselor şi, astfel, să aibă un impact pozitiv asupra biodiversităţii. Pe de alta parte, dacă politicile comerciale favorizează transferul activităţilor economice cu impact negativ asupra mediului în ţări cu politici ecologice inadecvate, impactul asupra biodiversităţii va deveni negativ. Acest lucru se întâmplă adesea, dat fiind faptul că ţările încearcă să-şi maximizeze avantajul lor comparativ în resurse naturale.

2 OECD (1994), Commision of Environmental Cooperation


Figura 4.1 Efectele comerciale indirecte asupra biodiversităţii

B. Conceptul de efect independent evidenţiază modul în care condiţiile create de liberalizarea comerţului conduc la intensificarea activităţii economice în anumite sectoare care contribuie hotărâtor la degradarea biodiversităţii, în absenţa unei politici adecvate de protecţie. Efectele independente sunt legate în totalitate de condiţiile create prin liberalizarea comerţului şi pot transforma semnificativ economiile locale. Aceste condiţii sunt reprezentate de accelerarea puternică a economiilor (bazate în exclusivitate pe produsele comercializate pe piaţa internaţională); internaţionalizarea investiţiilor de capital (reducerea barierelor comerciale la scară globală a permis exploatarea resurselor şi satisfacerea cerinţelor pieţei internaţionale din orice locaţie) şi separarea spaţială a consumului unui produs de costurile de mediu şi de biodiversitate asociate cu obţinerea acestuia; tot de aici, a rezultat şi nevoia de transport care, la rândul ei, exercită o presiune majoră asupra biodiversităţii prin distrugerea habitatului, smog-ul urban, poluare sonoră, poluare chimică.

Figura 4.2 Efectele comerciale independente asupra biodiversităţii

BUNURI ŞI SERVICII ECOLOGICE

Bunăstare umană Funcţionalitate şi

stabilitate ecologice

Modificarea şi degradarea habitatuluiProducţie şi consum Resursele ecologice

Supraexploatare

SUBSISTEM ECONOMICSUBSISTEM ECOLOGIC

Măsuri comerciale Măsuri naţionale Măsuri

internaţionale limitate

Acorduri preferenţiale

Acorduri internaţionale

Efecte de producţie Schimbări în nivelul sau metodele de producţie al unui produs sau a unei

clase de produse

Efecte de scară Creşterea sau descreşterea nivelului

general al activităţii economice

Efecte structuraleSchimbări în caracteristicile activităţilor

economice legate de comerţ (evoluţia investiţiilor, tehnologii noi,

redistribuirea industriei)

Impactul asupra biodiversităţii

Schimbări în impactul ciclului de viaţă al

producţiei influenţate de export (de

exemplu, din poluare, degradarea

habitatului, utilizarea resurselor)

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea În aceste condiţii, se individualizează patru direcţii pe care se

manifestă presiunea asupra biodiversităţii: Intensificarea extracţiei de resurse naturale pentru export, ceea ce a

generat poluare, epuizarea de resurse, precum şi distrugerea habitatelor; Intensificarea monoculturii în producţia agricolă pentru export, sporind

dependenţa de comerţul internaţional. Monocultura a dus la degradarea terenurilor agricole, dislocarea culturilor tradiţionale, transformarea ecosistemelor naturale;

Serviciile legate de activitatea comercială se dezvoltă fără a ţine cont de cerinţele interne şi de conservare (de exemplu, infrastructura de transport, emisiile poluante ale transportului);

Introducerea de specii străine, care poate avea efecte puternice, adesea ireversibile , asupra biodiversităţii.

C. Efectele asupra politicii publice. Acordurile de liberalizare a comerţului stabilesc cadrul reglementativ şi încurajează comerţul, ceea ce afectează politicile publice şi, în consecinţă, conservarea biodiversităţii. Se diferenţiază trei modalităţi în care sunt influenţate politicile publice:

Creşte presiunea asupra politicilor care încurajează dezvoltarea sectoarelor comerciale – adesea aceste politici subevaluează biodiversitatea, mai ales acolo unde prioritatea este dezvoltarea economică;

Prin efectul de reglementare – legat de impactul politicilor ecologice asupra competitivităţii internaţionale. Astfel, formularea reglementărilor de mediu poate fi amânată pentru a evita scăderea competitivităţii pe pieţele internaţionale sau dimpotrivă, poate să fie stimulată în funcţie de produsele care urmează a fi comercializate;

Obligaţia de a nu formula politici care nu sunt corespunzătoare reglementărilor comerciale poate induce atât efecte pozitive, cât şi negative (de exemplu, eliminarea subvenţiilor din agricultură, stipulată de Runda Uruguay a generat efecte pozitive asupra biodiversităţii).

Politicile publice care induc efecte asupra biodiversităţii se îmbunătăţesc pe măsura ce se ating niveluri mai ridicate ale dezvoltării şi cererea publică pentru conservarea biodiversităţii creşte. Cu toate acestea, în multe ţări, politica statului şi capacitatea instituţională nu induce o cerere latentă pentru conservare.

Cum am distrus natura 4.2 Căi de degradare Relaţiile economice duc la determinarea comportamentului faţă de

resurse, inclusiv cele legate de biodiversitate. Intervenţiile umane nu sunt negative numai prin faptul că folosesc la maximum resursele biologice, dar şi prin activităţi care nu vizează direct aceste categorii. Principalele căi prin care omul contribuie la degradarea biodiversităţii sunt: modificarea şi distrugerea habitatelor, transferul voluntar şi involuntar de specii şi supraexploatarea.

4.2.1 Modificarea şi distrugerea habitatelor. Sunt considerate cele mai importante cauze ale erodării

biodiversităţii. Acestea se manifestă direct, prin reducerea suprafeţei ocupate de ecosistemele naturale sau indirect prin efectele poluării asupra condiţiilor de viaţă ale speciei.3

A. Reducerea suprafeţelor ocupate de ecosistemele naturale A1. În prima grupă se încadrează una din aşa-zisele „probleme

globale ale omenirii”, respectiv diminuarea suprafeţelor ocupate de pădure, altfel spus, defrişarea pădurilor. Diminuarea spaţiului în perimetrul pădurilor a condus, în toate regiunile globului, la tăierea arborilor în vederea valorificării lemnului sau pentru extinderea terenurilor agricole. Lemnul a fost combustibilul dominant, fiind folosit şi ca material de construcţie a locuinţelor, ambarcaţiunilor. Mai nou, cantităţi mari se utilizează în industria celulozei şi hârtiei, lemnul recoltat pentru aceasta reprezentând 25% din total. În plus, producţia de hârtie la nivel mondial este de 20 de ori mai mare în prezent decât la începutul secolului.

În 5 000 de ani, presiunea antropică a dus la diminuarea suprafeţei împădurite de la 50% din suprafaţa uscatului la 20%, cât reprezintă în prezent, iar ratele defrişărilor continuă să crească. Mare parte din suprafaţa „masei verzi” (stepe, preerii, savane) au fost împădurite înainte de intervenţia omului.

3 Bran, Florina, Ioan, Ildiko (2002), Ecosferă şi politici ecologice, Bucureşti, Editura ASE, p.61

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea Ca urmare a defrişării, 80-100 mii de specii de arbori sunt ameninţate

cu dispariţia.4 Împăduririle (vezi subcapitolul 3.1.) nu reuşesc să echilibreze această balanţă, cu atât mai mult cu cât noile păduri au o biodiversitate vegetală şi animală mult mai mică, fiind astfel mult mai puţin rezistente la îmbolnăviri şi invazii ale dăunătorilor.

Diminuarea suprafeţelor de păduri din zona temperată are ca motivaţie, în prezent, recoltarea lemnului folosit apoi în diverse scopuri. Astfel, în SUA, aproape jumătate din suprafaţa împădurită este declarată pădure comercială producătoare sau capabilă să producă lemn. Mai mult, conform planificării realizate de instituţiile guvernamentale, producţia de lemn va fi în continuă creştere, chiar dacă de multe ori aceasta va fi vândută la preţuri derizorii. De asemenea, companiile din domeniu sunt subvenţionate anual cu circa 500 milioane $, acest suport fiind justificat prin faptul că apar efecte externe, precum construcţia de drumuri, îmbunătăţirea habitatului pentru multe specii sălbatice, îndepărtarea arborilor bolnavi etc. Motivaţia reală rezidă însă în faptul că recoltarea neprofitabilă, trebuie susţinută pentru a asigura locuri de muncă lucrătorilor forestieri.

Companiile americane, în încercarea de a evita restricţiile impuse la nivel naţional, au realizat investiţia în alte ţări cu legislaţii mai puţin stricte. Astfel, tăierile s-au extins în nord-estul Rusiei, favorizate fiind şi de depresiunea economică din zonă, respectiv de nevoia de locuri de muncă şi de venituri. Aceste păduri reprezintă însă ultimul refugiu al tigrului siberian, astfel că ultimele 300 de exemplare au în faţă un viitor sumbru, cu atât mai mult cu cât sunt şi obiectivul braconierilor.

Un alt factor de risc îl reprezintă incendiile forestiere. Anii secetoşi au favorizat extinderea focului pe mari suprafeţe. În taigaua siberiană focul a distrus aproape 100 mii km2, în care se includ şi 2/3 din suprafaţa insulei Sahalin. Comerţul ilegal cu lemn de cedru, ulm sau frasin, în China, Coreea şi Japonia şi-a adus, de asemenea, o contribuţie marcantă la reducerea suprafeţelor împădurite, mai ales după colapsul URSS, impactul acestuia fiind echivalent cu cel al incendiilor.

Deşi astfel de date sunt în măsura să ilustreze cauze şi efecte ale defrişării, dimensiunea globală a acesteia este dată de ceea ce se întâmplă în

4 * * * (1998), Annual Report, World Wildlife Found


pădurile tropicale. Defrişarea pădurilor tropicale conduce la dispariţia a mii de specii, din care multe necunoscute, neidentificate.

Cadrul 4.1 Defrişarea tropicală şi dispariţia speciilor

Defrişarea aproape completă a Insulelor Mauritius a condamnat la extincţie 12 specii de păsări. În mod similar, Insula Cebu (Filipine) a pierdut toate cele 10 specii endemice de păsări. În insula Sf. Elena, defrişarea a dus la dispariţia a 80 din cele 100 de specii endemice de plante, majoritatea speciilor de gasteropode şi 3 din cele 4 specii native de păsări. Orangutanul va dispărea în următorii 20 de ani ca urmare a pierderii habitatului de pădure.

În profil teritorial, situaţia defrişărilor se prezintă astfel: • Pădurea amazoniană.

Producţia de cherestea. În perioada 1995-1998, defrişările anuale au fost de 2 milioane hectare (şapte terenuri de fotbal pe minut). Companii din Malaiezia, Indonezia, China, Coreea de Sud şi Singapore exploatează pădurea pentru a recolta esenţe valoroase, în special mahon, dar în acelaşi timp distrug multe alte specii. Principalii clienţi sunt SUA, UE şi Japonia.

Infrastructura. Construcţia autostrăzilor a tăiat mari fâşii în regiunea pădurilor, în special prin incendiere.

Agricultura. În Rhondonia 20 % din suprafaţa împădurita a fost incendiată pentru obţinerea de terenuri agricole. Guvernul a împroprietărit populaţia cu suprafeţe împădurite pentru a încuraja stabilirea ei în această zonă. În perioadele de vârf, în Brazilia ardeau 88 de focuri forestiere, emanaţiile echivalând cu o erupţie vulcanică. În noiembrie 1999, guvernul brazilian interzice defrişarea, ca urmare

a unui raport din anul anterior care semnala faptul că 27 % din suprafeţe fuseseră distruse. • Madagascar. Fiind o insulă separată de continentul African cu 65 milioane de ani în urma, aici s-a format o floră şi o faună caracteristice, fapt demonstrat de proporţia covârşitoare de endemisme (97% din speciile de fluturi; 90% din primate; 75% din plantele superioare). Pădurile tropicale umede acoperă în prezent numai 15% din suprafaţă, din care pădurile protejate reprezintă numai 2%, deşi defrişările au continuat şi în acestea. • Africa. Defrişarea pădurilor de savană a echivalat cu deşertificarea, în special în Sahel. Aceasta a fost motivată de cererea de lemn de foc, dar şi de extinderea terenurilor agricole ca urmare a creşterii populaţiei sau în perioada colonială (vezi subcapitolul 3.2). „Deoarece cererea urbană de


lemn de foc depăşeşte producţia suportabilă a pădurilor din vecinătate, pădurile se retrag treptat concentric din jurul oraşelor pe un cerc cu rază crescătoare, un proces vizibil evident pe fotografiile luate în decursul timpului de sateliţi”5. • Australia. Defrişările se realizează datorită extinderii păşunilor, culturii de cereale şi expansiunii urbane, iar ritmul acestora (5 200 km2/an) situează această ţară pe primul loc în rândul ţărilor dezvoltate. Prin urmare, numeroase specii de marsupiale au fost afectate de restrângerea habitatelor, fiind ameninţate cu dispariţia.

Din cele de mai sus, rezultă cele mai importante cauze/activităţi care contribuie la scăderea suprafeţelor ocupate de ecosistemele de păduri tropicale. Astfel, acestea sunt reprezentate de:6

Producţia de lemn/cherestea. Se estimează că numai pentru esenţe valoroase, precum abanosul, se defrişează anual 52 000 km2. Cele mai afectate sunt ţările Asiei de Sud – Est, cu deosebire în Malaiezia. Cel mai mare importator (circa 2/3 din piaţa mondială) este Japonia, care încearcă astfel să evite despăduririle la nivel naţional.

Agricultura extensivă şi itinerantă. Solurile din această zonă îşi pierd fertilitatea după câţiva ani de cultivare. Spre deosebire de solurile din zona temperată, în care se înmagazinează 97% din elementele nutritive necesare creşterii plantelor, în zona tropicală stocul de elemente nutritive este în materia organică (lemn, frunze, liane, animale etc.) şi este distrus prin arderea acestuia. Creşterea animalelor a dus la defrişări majore în special în America Centrală (Costa Rica), unde companii americane produceau carne de vită şi o exportau apoi tot în SUA, datorită costurilor mult mai mici din această ţară.

Producţia de combustibil (lemn pentru foc) contribuie la defrişarea anuală cu circa 13 mii km2 şi afectează o suprafaţă considerabilă din pădurea tropicală. Lemnul poate fi folosit direct, dar şi sub formă de mangal.

Datele prezentate au ilustrat pentru prima dată dimensiunea catastrofei tropicale. Între timp, ultimele decenii au dus la agravarea situaţiei, astfel că din cele 10 milioane km3 din 1979, în prezent mai există numai puţin mai mult de jumătate. În plus, imaginile fotografiate din sateliţi arată că numeroase suprafeţe declarate păduri sunt de fapt lipsite de

5 Brown, L. (2001), Eco-economia, Bucureşti, EdituraTehnică, p.61-62 6 Myers, N. (1979), The Sinking Ark, Perganon Press, p.238


arbori, iar din ceea ce se consideră suprafaţă împădurită la nivel planetar, numai 40% sunt păduri frontaliere, respectiv păduri naturale întinse, intacte, relativ virgine şi suficient de mari pentru a menţine toată biodiversitatea, incluzând populaţiile viabile ale speciilor de largă răspândire asociate cu fiecare tip de pădure.7

La acestea se adaugă incendiile forestiere. Anul 1998 a marcat, din acest punct de vedere, un reper istoric prin dimensiunea incendiilor la nivel planetar, care au fost considerate cele mai grave dintre cele înregistrate în prezent.

A2. Zonele umede, mlăştinoase sunt alte ecosisteme care şi-au diminuat considerabil suprafeţele în ultimele decenii. Lucrările de asanare au urmărit extinderea terenurilor agricole. „Cucerirea acestor noi spaţii a fost considerată întotdeauna ca o victorie hotărâtoare a omului asupra naturii. În plan ecologic, este mai degrabă vorba de insuccese (...)”8, întrucât a dus la dispariţia a numeroase specii.

A3. Recifele de corali sunt degradate ca urmare a unui complex de factori. Diminuarea suprafeţelor ocupate de corali echivalează cu defrişarea pădurilor tropicale. Spre deosebire însă de ecosistemele terestre, aici nu este vorba de a înlocui un ecosistem cu altul. Distrugerea directă a coralilor se realizează în activităţile de pescuit, deşi cele mai mari pagube s-au produs ca urmare a modificării condiţiilor de mediu (vezi B). Multe dintre recifele de corali ale Oceanului Indian au fost distruse de pescarii care detonau dinamită pentru a putea captura cât mai mult peşte. În largul apelor din Madagascar, au fost perioade când răsunau până la 30 de astfel de explozii zilnic. Acelaşi procedeu se aplică şi când se recoltează coralii pentru bijuterii şi alte obiecte de mare valoare.

Supraexploatarea resurselor de peşte a generat şi efecte care s-au repercutat asupra coralilor. Astfel, reciful de corali din largul insulei Jamaica a fost aproape în totalitate acoperit de alge. Dezvoltarea acestora a fost puternică, datorită îndepărtării peştilor erbivori şi a diminuării populaţiilor altor fitofage în urma unor epidemii.

7 Brown, L. (2001) - Op.cit., p.61 8 Idem, p.62

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea B. Modificarea habitatelor survine ca urmare a manifestării unor

efecte cumulative la nivel global sau regional, datorită poluării directe, dar şi prin amenajare (infrastructura de transport, turistică, industrială, hidroenergetică etc.)

Schimbarea climatică determinată de emisiile de „gaze de seră” îşi arată semnele prin temperaturi record, valuri de căldura fără precedent, creşterea nivelului mărilor, retragerea gheţarilor şi formarea de gheţari uriaşi în Antarctica, topirea timpurie a zăpezii, cantităţi record de precipitaţii sau dimpotrivă secetă prelungită. Ca răspuns, unele specii de plante îşi modifică lent aria de răspândire. Alte specii nu se pot adapta atât de rapid sau nu au posibilitatea de a ocupa teritorii noi, astfel că înregistrează un declin al populaţiilor. Cel mai relevant exemplu în acest sens îl reprezintă „albirea” coralilor care s-a extins în Oceanul Pacific, Caraibe, Bahamas şi Bermude. În 1998 s-a înregistrat cel mai puternic proces de „albire” ca urmare a creşterii temperaturilor (datorită fenomenului El Nino), singurele recife neafectate fiind cele din Pacificul Central.

Ploile acide transferă efectele poluării la distanţe mari de surse, la aceasta contribuind şi capacitatea diferită de neutralizare a lor. De exemplu, ploile acide din Sudul Peninsulei Scandinave au fost determinate de emisiile produse în Europa Centrală şi în Marea Britanie, iar 50 % din depunerile de sulfaţi din Canada provin din SUA. Precipitaţiile acide distrug plantele şi animalele pe diferite căi, astfel:

Acidifierea lacurilor distruge direct algele, nevertebratele, amfibienii şi în final peştii. Rezultatul este un loc cu apă transparentă, aparent curat, dar mort.

La nivelul solului, scăderea pH-ului conduce la levigarea elementelor nutritive, dar şi la distrugerea microflorei care nu poate asigura astfel serviciile de reciclare.

Dizolvarea metalelor toxice, cum sunt aluminiul şi mercurul, care vor fi absorbite de plante şi se vor răspândi prin lanţurile trofice.

Supliment de azot care în apele marine şi continentale poate declanşa „înfloriri” algale. Poluarea cu pesticide, hidrocarburi, metale grele, dioxină, substanţe

nutritive, induce modificări în structura şi rezistenţa populaţiilor, generând efecte pe termen lung. În ultimele decenii, au fost raportate numeroase mortalităţi în masă ale unor specii acvatice. Deşi cauzele pot fi de natură biologică,


infecţii virale, bacteriene, specialiştii consideră că este vorba de o perturbare a sistemului imunitar ca urmare a prezenţei pesticidelor sau altor poluanţi.

Mortalitatea în masă a unor mamifere marine

Tabelul 4.1

Categorii Perioada Localizare Dimensiune (nr. exemplare) Cauze/Observaţii

1987 – 1988 M. Nordului M. Baltică

20 000 Un nou virus Foci

1997 Oc. Atlantic Mauritania

81

„Înflorirea” unor dinoflagelate. Au fost afectaţi numai adulţii

1987 Oc. Atlantic Massachutes

15 - Balene

1999/2000 Oc. Pacific SUA

274/2300 -

1987 – 1988 Oc. Atlantic SUA

2 500 Virus + sensibilitate Datorită poluării cu DDT

1990 Mexic 250 Pesticide

Delfini

1997 Golful California

162 „Înfloririi” de alge roşii (Gymnodinium breve)

Sursa: www.unep.org Declinul amfibienilor indică, de asemenea, poluarea habitatelor. În

deceniile opt şi nouă din secolul trecut, s-a înregistrat în multe locuri din lume (Australia, Mexic, Brazilia, SUA – statele Colorado, Wyoming) un puternic declin al acestor specii. Faptul că amfibienii dispar în acelaşi timp din teritorii protejate în întreaga lume sugerează o cauză globală. Amfibienii sunt organisme care au supravieţuit multor schimbări ambientale. Fiziologia lor îi transformă în adevăraţi indicatori ai nivelului de poluare pentru mediul înconjurător – trăiesc atât în aer, cât şi în apă, ocupă niveluri trofice superioare, astfel că pot fi influenţaţi de bioconcentrarea unor poluanţi. Cauzele acestor dispariţii simultane au fost puse pe seama ploilor acide, dar şi a creşterii intensităţii radiaţiilor ultraviolete, ca urmare a distrugerii stratului de ozon.

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea 4.2.2 Transferul de specii Contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii, fiind al doilea

factor după distrugerea şi modificarea habitatelor. Ori de câte ori omul a stabilit noi aşezări la mare depărtare de cele de provenienţă, a căutat să-şi aducă speciile familiare, furnizoare de hrană şi alte bunuri, acestea reprezentând primul pas sau transferul voluntar. În majoritatea cazurilor, concomitent, are loc şi un transfer involuntar al speciilor simbionte sau parazite, dar şi a altora care s-au adaptat să trăiască în apropierea omului (şobolani, şoareci, pisici etc.).

Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări ireversibile în ecosistemele din noile teritorii, soldate adesea cu dispariţia speciilor indigene (autohtone).

Speciile alohtone (exotice, introduse) au în multe cazuri comportament invaziv, întrucât factorii care limitau creşterea populaţiilor nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate în noile condiţii, speciile de pe nivelurile trofice inferioare nu au adaptări care să permită evitarea noului prădător/parazit, iar cele de pe acelaşi nivel nu reuşesc să le concureze. Plantele exotice formează adesea monoculturi înlocuind speciile indigene. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează, acestea pot genera probleme pe termen lung sau chiar permanent. În SUA, se consideră că 42% din speciile de pe „lista roşie” au ajuns aici ca urmare a prezenţei speciilor exotice.

Zambila de apă, plantă acvatică originară în America de Sud, a invadat numeroase ecosisteme acvatice în SUA, înlocuind vegetaţia naturală. Statele Florida, Louisiana şi Texas cheltuiesc anual 11 milioane dolari în încercarea de a limita creşterea ei. De asemenea, ea produce pagube însemnate şi în Africa. Astfel, dezvoltarea luxuriantă în apele lacului Victoria împiedică funcţionarea instalaţiilor de tratare a apei, a hidrantelor, dar şi accesul ambarcaţiunilor.

În Marea Neagră, la mijlocul anilor ‘80 a fost introdusă accidental o specie de meduză (Mnemiopsis leidyi) provenită din oceanul Atlantic. Caracterul invaziv s-a manifesta în 1987 şi 1989, prin impactul asupra puietului de peşte. La începutul anilor 90’, masa totală a populaţiei era de 900 milioane tone, cantitate comparabilă cu masa de peşte capturată la nivel global într-un an. Ca urmare, multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic declin al populaţiilor.

Cum am distrus natura Albinele ucigaşe din SUA erau specii hibride scăpate dintr-un

experiment realizat în Brazilia, în 1950, în care se încerca combinarea productivităţii ridicate a albinelor africane cu calitatea mierii produse de albinele europene. Roiurile s-au deplasat spre nord cu 400–500 km/an, astfel că în 1998 au ajuns în Los Angeles, răspândindu-se apoi pe mari suprafeţe.

Cadrul 4.2

Invazia iepurilor în Australia

În Australia, iepurii au fost aduşi de un mare proprietar de pământ pentru a-şi alina dorul de casă, în 1859. După şase ani, el estima că a împuşcat circa 20 000, dar probabil că mai sunt 10 000 de iepuri („populaţia” iniţială era de 12 perechi). Ulterior, iepurii s-au înmulţit în modul caracteristic, astfel că vânătoarea de iepuri a devenit foarte populară, iar exporturile de carne şi piei, înfloritoare. Această creştere a fost favorizată de lipsa prădătorilor, aici reprezentaţi de câinele dingo şi lupul tasmanian, care erau vânaţi de crescătorii de oi. În plus, concurenţii potenţiali, cangurii, suportau acelaşi tratament. În 50 de ani, iepurii s-au înmulţit atât de mult, încât devorau orice fir de iarbă, iar producţia de lână a Australiei s-a înjumătăţit datorită distrugerii păşunilor. Desigur au urmat ample acţiuni de exterminare fără prea mult succes. Printre ele s-a numărat şi Gardul de Iepuri, construit între 1902–1907, cu o lungime de peste 3 000 km pentru a proteja culturile de cereale, precum şi infectarea iepurilor cu virusul myxomatosis. Nici una din aceste măsuri nu a prelungit foarte mult efectele.

În prezent, populaţiile de iepuri sunt ţinute în şah de un nou virus care s-a răspândit accidental dintr-un centru de cercetări, dar care ar putea avea efecte letale şi pentru unele specii indigene.

Transferul de specii nu aparţine însă trecutului, cu atât mai mult cu

cât comerţul cu specii sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii, iar modalităţile de transport s-au diversificat. Principalele căi de transfer sunt reprezentate în prezent de:

Transportul containerizat – a permis transferul speciilor nu numai în zonele portuare, ci chiar în locaţiile interioare, deoarece containerele sunt livrate, fără a fi deschise decât la destinaţie. Containerele asigură un adăpost temporar, stau mult timp înainte de a fi încărcate/descărcate şi sunt dificil de examinat.

Apa de balast – navele comerciale neîncărcate sunt stabilizate prin umplerea calelor cu apă de mare sau apă dulce şi, o dată cu aceasta, sunt transportate specii şi animale acvatice. Meduzele exotice din Marea Neagra au venit pe această cale.


Traficul aerian – asigură multor specii o modalitate rapidă de răspândire, fiind preferate de insecte şi reptile.

Agricultura – speciile de plante cultivate se răspândesc în ecosistemele naturale, devenind de multe ori invazive. În plus, ele reprezintă şi vectorii pentru răspândirea unor agenţi fitopatogeni şi a insectelor dăunătoare (de exemplu, răspândirea filoxerei în Europa prin introducerea viţelor americane). Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru speciile silvice şi dendrologice.

Acvacultura – contribuie la răspândirea speciilor exotice de peşti, dar şi a paraziţilor acestora, efectele fiind mai puţin evidente.

Amplificarea comerţului internaţional, susţinută de liberalizarea comerţului, va contribui în continuare la transferul de specii. În acest context, ne putem aştepta la atenuarea diferenţelor dintre ecosisteme echivalente, dar individualizate ca urmare a izolării geografice, astfel că degradarea biodiversităţii specifice va conduce la scăderi şi pentru următoarea componentă – biodiversitatea ecologică.

4.2.3 Supraexploatarea Conceptul de biodiversitate este adesea sinonim cu cel de resurse

biologice. Ţinând cont de percepţia actuală asupra vieţii, respectiv integrarea componentelor habitatului, noţiunea de resurse ecologice devine mult mai potrivită pentru a caracteriza provenienţa unor materiale vegetale sau animale.

Prelevarea de fructe, frunze, animale etc. a fost una din primele relaţii stabilite între om şi mediul său; o relaţie ecologică integrată în structura ecosistemelor. Acesta este contextul abundenţei, în care efortul depus pentru a concentra resursele, prin cules sau vânat, este considerat mai mult decât suficient pentru a „plăti” beneficiile ulterioare. Trebuie adăugat faptul că datorită mijloacelor rudimentare, eforturile erau într-adevăr considerabile, iar nivelul cererii era foarte redus, astfel că putem caracteriza relaţia respectivă ca fiind biocenotică.

Prin urmare, ne-am apropiat de păduri, de mări, de oceane, de păşuni ca de rezervoare inepuizabile, a căror refacere depinde de „ordine” venite din unităţi sistemice superioare, dimensiunile lor fiind mult mai mari decât posibilităţile noastre de a le influenţa.

Cum am distrus natura O astfel de atitudine a justificat orice tip de exploatare – pescuit,

vânat, cules, defrişat, păşunat etc., indiferent de nevoile celor cărora le furniza materiile prime sau serviciile care contribuiau la satisfacerea acestora.

Termenul de supraexploatare incumbă faptul că exploatarea este normală, în sensul că nu are un impact negativ asupra disponibilităţii resurselor, nu afectează producerea sau refacerea lor. De asemenea, rezultă faptul că există un prag care a fost depăşit. Cum s-a identificat faptul că s-a trecut de la exploatare la supraexploatare? Este o întrebare care, din păcate, ţinând cont de statisticile din acest domeniu, ne apare inutilă. Într-adevăr, efectele supraexploatării din ultimele secole, dar mai ales decenii, sunt atât de evidente, încât nimeni nu mai pune sub semnul întrebării încălcarea pragului, a limitei pe care sistemele naturale o pot suporta.

Actualitatea ne pune în faţa unor provocări mult mai mari, reprezentate de întrebări precum: Care sunt cauzele supraexploatării? Care este nivelul utilizării resurselor biologice la care capacitatea lor de regenerare nu este afectată, cu alte cuvinte cât de mare este capacitatea de suport a ecosistemului? Care vor fi consecinţele pierderilor de biodiversitate, identificate sau nu? Care este structura resurselor ecologice afectate de supraexploatare? Cum poate fi diminuată presiunea antropică de acest gen asupra resurselor ecologice? Şi încă multe altele.

Supraexploatarea are ca obiect atât anumite specii, cât şi ecosistemele. Majoritatea studiilor se concentrează asupra primului aspect şi în special asupra speciilor de animale. Ca urmare a supraexploatării se înregistrează diminuarea efectivelor pentru speciile vizate, iar în cazurile extreme, extincţia acestora. De asemenea, trebuie menţionat faptul că presiunea umană, deşi a crescut după o traiectorie asemănătoare cu tendinţa demografică, s-a manifestat în acest fel chiar înainte de timpurile moderne. Astfel, se disting două etape ale supraexploatării, măsurate prin scara extincţiilor: extincţia istorică a speciilor şi extincţia contemporană a speciilor.9

A. Extincţia istorică începe cu câteva cazuri izolate şi îmbracă forme dramatice prin episoadele vânătorii de bizoni.

9 Bryant, J.P. (2003), Biodiversity and Conservation, University of California, Irvine, Hypertext Book

Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea Dispariţia bourului, animal masiv, înrudit cu bovinele domestice,

care popula pădurile din nordul Europei (Polonia), este consemnată în 1627. Vaca de mare, mamifer marin masiv şi greoi atât în apă, cât şi pe uscat, a fost descoperită în 1741 în Insulele Pribilof din Marea Bering (Pacificul de Nord). Vânătorii au folosit aceste animale pentru a-şi reface rezervele de hrană. Ca urmare, în 1728, după numai 27 de ani, specia a dispărut. Porumbelul Dodo (Didus ineptus), pasăre nezburătoare de mărimea unui curcan, a fost descoperit în Insulele Mauritius, în anul 1505. Navele comerciale au folosit apoi acest popas pentru a se aproviziona cu carne, dar numai până în 1693, când a dispărut şi ultimul exemplar. Nici păsările zburătoare nu au avut o soartă mai bună. Papagalul nord-american şi porumbelul călător au dispărut la începutul secolului al XX-lea, ultimele exemplare supravieţuind în grădina zoologică din Cincinati până în 1918, respectiv 1914.

Comerţul cu blănuri (piei). Vânătoarea speciilor pentru piele sau blănuri a constituit o parte importantă în explorarea şi istoria Europei, Asiei şi Americii de Nord. Aceasta a condus la o diminuare drastică a efectivelor pentru animalele de blană, deşi nu a determinat dispariţia lor.

În Europa, comerţul cu blănuri îşi are începuturile în evul mediu timpuriu, subiectul fiind animalele din Europa care furnizau blănurile pentru garderobele aristocraţilor, reprezentate de veveriţă, hermină, jder, vulpi. Acestea erau prinse vii pentru ca blana să nu se deterioreze. Câteva sute de veveriţe erau necesare pentru a confecţiona o manta, astfel că numărul animalelor capturate a fost enorm. La începutul secolului al XVI-lea, majoritatea populaţiei a fost decimată, ceea ce a condus la explorarea pădurilor din Rusia. Acest comerţ a fost forţa motrice care a dus la extinderea Rusiei în Siberia şi a devenit, în timp, responsabilă de prosperitatea economică a ţării. Se estimează că la Novgorod, unul din principalele centre, se exportau anual milioane de piei de veveriţă, astfel că în secolul al XVIII-lea, chiar şi imensul „rezervor” pe care îl reprezenta taigaua Siberiană a fost epuizat. Epuizarea speciilor terestre a condus vânătorii spre vidrele de mare descoperite în 1741 în Pacificul de Nord. Efectivele de circa 150–300 de mii de exemplare au fost decimate în perioada 1750-1790, după care au devenit prea greu de găsit. Plecând de la


circa o mie - două mii de animale rămase, populaţiile s-au refăcut destul de bine, dar în perioada 1992-2000 s-au diminuat din nou puternic (95%), ca urmare a schimbărilor intervenite în ecosistem (vezi subcapitolul 4.2.1).

Dat fiind colapsul comerţului de blănuri rusesc, dar şi vastele teritorii neexplorate au favorizat ascensiunea acestei activităţi în Lumea Nouă, fiind, din nou, motivaţia extinderii în zonele nepopulate şi sălbatice din vest. Castorii au fost primele victime, populaţia cunoscând un declin puternic încă din 1638 la est de Mississippi. Explorările s-au extins spre vest, în Munţii Stâncoşi, la începutul secolului al XIX-lea, iar după nici 40 de ani populaţiile de castor şi vidre au scăzut puternic. Au urmat jderul şi alte specii cu blănuri mai puţin valoroase, dar curând şi acestea au devenit prea rare.

Vânătoarea de bizoni este un alt exemplu elocvent pentru supraexploatare. În anii 1800, peste 65 milioane de bizoni străbăteau încă preriile Marilor Câmpii. Turmele se desfăşurau pe zeci de kilometri şi cuprindeau peste 10 milioane de exemplare. Măcelărirea bizonilor a început odată cu venirea europenilor şi a luat proporţii dezastruoase după construirea reţelei de căi ferate în a doua jumătate a secolului. Bizonii au fost ucişi pentru carne şi piele, dar şi pentru a extermina populaţiile indigene (amerindienii), prin înfometare, şi a-i forţa să se retragă în rezervaţii. În perioada 1870-1875, au fost ucişi anual circa 2.5 milioane de bizoni, iar în 1883 a fost decimată ultima turmă. Dispariţia bizonilor a forţat prădătorii să caute noi surse de hrană, iar animalele domestice s-au dovedit a fi o pradă uşoară. Aşadar, în urma unor campanii de exterminare, populaţiile de lupi au fost duse în pragul extincţiei.

Epuizarea resurselor pentru piele şi blană a reprezentat motivul important pentru vânătoarea de foci. Aceasta s-a desfăşurat după un scenariu similar. Ţărmurile erau explorate pentru a identifica populaţiile, care erau vânate până la exterminare şi se căutau apoi noi locuri. Prima fază 1780-1820 s-a desfăşurat în emisfera sudică, vânătoarea fiind realizată de către companii din Europa, Rusia, Canada şi SUA, trecându-se de la o locaţie la alta, conform datelor din tabelul 4.2.


Exterminarea populaţiei de foci în emisfera sudică Tabelul 4.2

Perioada Regiunea 1790-1791 Tristan da Cunha 1790-1791 Insulele Falkland 1790 -1791 Ţara de Foc 1797-1803 Insulele Juan-Fernandez 1800-1825 Georgia de Sud ? Insulele Shetland-ului de Sud 1800-1825 Insulele Kergnellu ? Australia 1810-1820 Insulele Macquarie

Sursa: www.darwin.bio.uci.edu

Observăm faptul că, în unele cazuri, resursa se exploatează numai un

singur an. Focile erau ucise prin lovituri, care se pretindea a fi o metodă mai umană, dar care reducea, în fapt, costurile prin economisirea muniţiei. Cea mai mare parte a profitului provenea din vânzarea penisurilor, prin care se aproviziona piaţa asiatică de afrodisiace.

A doua etapă s-a desfăşurat în emisfera de nord, începând cu vânătoarea din Marea Bering, ca o urmare a vânătorii de vidre şi continuând în Canada (Labrador, New Foundland). Aici erau vânaţi în special puii, pentru blana lor albă, deşi nici adulţii nu erau cruţaţi, întrucât furnizau ulei, dar şi piei. La jumătatea secolului al XIX-lea se ajunsese la 600 000 exemplare/an, astfel că populaţiile s-au redus la efective care reprezentau circa o cincime din cele iniţiale, iar vânătoarea a intrat în declin la începutul secolului XX, dar nu a încetat. Încă este permisă vânarea a 350 000 foci pe sezon, deşi specialiştii consideră că aceasta depăşeşte capacitatea de refacere a speciei. Norma a fost diminuată în 1999 la 275 000, dar şi această cifră se poate dovedi prea mare. În Insulele Mayen din Oceanul Arctic focile au fost exterminate între 1840-1860.

B. Extincţia contemporană este determinată de comerţul cu specii sălbatice, desfăşurat după specificul celor menţionate anterior, cu deosebirea că sunt implicate un număr mult mai mare de specii, atât animale, cât şi vegetale. La acestea se adaugă pescuitul comercial, considerat responsabil pentru diminuarea populaţiilor, dar şi pentru


distrugerea unor ecosisteme extrem de valoroase, cum sunt, de exemplu recifele de corali.

Comerţul internaţional cu specii sălbatice are ca obiect atât organisme vii – animale pentru companie, plante rare, cât şi anumite părţi ale organismelor – piei, blănuri, oase, fildeş, organe sexuale, perle ş.a. pentru a fi folosite ca ornamente, bijuterii, medicamente sau afrodisiace. Toate acestea sunt produse de lux, căutate de consumatorii din ţările industrializate, puţin informaţi asupra faptului că speciile respective suportă presiuni prea mari. Acest comerţ a crescut şi a devenit foarte profitabil ca urmare a prosperităţii şi a progreselor în domeniul transportului naval şi aerian. Exportatorii sunt reprezentaţi de ţările tropicale şi subtropicale din Asia de Sud şi Sud-Est, Africa şi America de Sud, iar importatorii sunt SUA, Europa şi Japonia (tabelul 4.3).

Marii exportatori şi importatori în comerţul internaţional

cu specii sălbatice Tabelul 4.3

Exportatori Importatori

Argentina, Bolivia, Brazilia, Africa Centrală, China, Congo, Guyana, Honduras, Indonezia, Paraguay, Peru, Filipine, Senegal, Africa de Sud, Coreea de Sud, Sudan, Taiwan, Tanzania, Thailanda, Turcia, SUA C.S.I., R.D. Congo.

Canada, China, U.E., Hong Kong, Japonia, Singapore, Taiwan, S.U.A.


Cea mai mare piaţă pentru specii sălbatice este în SUA, exporturile şi

importurile totalizând circa 1 miliard $ anual. Structura importurilor arată faptul că articolele de îmbrăcăminte sunt cele care beneficiază de cea mai mare atenţie, mai ales dacă este vorba de blănuri, în timp ce primatele folosite în cercetările medicale reprezintă numai o mică parte, atât ca număr de exemplare, cât şi ca valoare (tabelul nr.4.4).

Arborii cu esenţe valoroase (mahonul, cedrul de Liban) au fost, de asemenea, victimele comerţului internaţional, supravieţuind în prezent în pâlcuri protejate.


Importurile de specii sălbatice în SUA Tabelul 4.4

Tip Produs Valoare (mil. $)

Primate 12 000-14 000 vii (mai ales pentru cercetări medicale)

1.2

Blănuri 6 milioane piei brute, 0.5-1.0 milioane produse prelucrate

~ 800

Fildeş 5 000 fildeş brut 4-6 milioane produse prelucrate

20-30

Păsări 800 000 vii 15

Reptile

300 000-500 000 vii, 2-4 milioane piei 15-20 milioane produse prelucrate

200-250

Peşti ornamentali 125 milioane vii 25-30

Cochilii 12-15 milioane brute, milioane de produse prelucrate

13

Corali 1 000-1 500 tone brut 2-3 milioane produse prelucrate

5-6

Cactuşi 1-2 milioane plante întregi -

Orhidee 300 000-500 000 plante întregi

-


Între speciile de animale afectate de comerţul internaţional, se numără: Tigri. Sunt vânaţi pentru oase, folosite în tratarea reumatismelor,

crampelor musculare, dar şi pentru organele genitale masculine, considerate afrodisiace. Cea mai mare piaţa este în China, Taiwan şi Coreea de Sud. Trei din cele opt specii sunt ameninţate cu dispariţia datorită vânătorii şi distrugerii habitatelor. Populaţia de tigri a scăzut cu 95% în secolul XX, efectivul total fiind în prezent de numai 5 000 de exemplare.

Ursul Panda. Este vânat pentru blană, evaluată în prezent pe piaţa neagră japoneză la 40 000 $, dar cererea vine şi din partea grădinilor zoologice. Prezenţa ursului Panda într-o grădină zoologică poate duce la


creşterea veniturilor cu 4 milioane $ într-un an. Populaţia actuală este de numai 1 000 de exemplare, localizată în provincia Sichuan (China).

Rinoceri. Populaţiile celor cinci specii de rinoceri reprezintă 10% din efectivele dinainte de 1970. Principalul produs valorificat este cornul, a cărui valoare ajunge în China, Taiwan, Coreea de Sud şi Orientul Mijlociu la 44 000 $ bucata. Valorează mai mult decât greutatea lui în aur. În Asia de Est, cornul de rinocer măcinat este folosit în medicina tradiţională ca remediu pentru numeroase afecţiuni – dureri de cap, difterie, intoxicaţie alimentară, dar el a devenit foarte popular datorită faptului că i s-au atribuit proprietăţi afrodisiace.

Elefanţii. În Africa, populaţiile de elefanţi au colapsat în anii 1980 (de la 1.3 milioane la 625 mii), în special, datorită capturării ilegale pentru a satisface cererea crescânda de fildeş. După ce Convenţia CITES a interzis comerţul cu fildeş, multe populaţii s-au refăcut, dar nu mai existau habitate suficient de mari pentru a le suporta. Astfel, în Parcul National Kruger din Africa de Sud, rangerii sunt nevoiţi să ucidă anual 250 de elefanţi pentru că efectivele prea mari periclitează alte specii rare prin distrugerea vegetaţiei. O altă alternativă este transferul elefanţilor în parcuri private sau utilizarea unor metode contraceptive.

Primate. Fiind animale foarte evoluate, pe lângă valoarea intrinsecă, ca membri în funcţionarea ecosistemelor, acestea sunt deosebit de importante şi pentru a înţelege funcţionarea organismului uman. Multe cercetări medicale nu ar fi posibile fără experienţele realizate cu primate.

Păsări sălbatice. Multe specii de papagali au fost aduse în pragul dispariţiei de comerţul internaţional. Anual sunt capturate peste 8 milioane de exemplare pentru a fi apoi vândute ca animale de companie. Trebuie adăugat faptul că circa jumătate din acestea mor în cursul transportului. Declinul a peste 40 de specii de păsări se datorează acestor acţiuni.

Convenţia CITES 1997 şi 2000 a impus restricţii pentru a diminua efectele negative ale comerţului cu specii sălbatice. Cu toate acestea, comerţul ilegal nu intră sub incidenţa acestor acorduri, iar contribuţia lui la degradarea biodiversităţii este semnificativă. Se estimează faptul că acestea reprezintă între un sfert şi o treime din totalul comerţului cu specii sălbatice.

Pescuitul comercial, deşi dezvoltat pentru satisfacerea nevoilor primare, în special alimentare, a adus prejudicii importante faunei piscicole, atât în apele continentale, cât şi în apele oceanice. Sunt pescuite în


prezent numeroase specii a căror valoare depinde de calităţile alimentare, dar şi de raritate. Majoritatea acestor populaţii au fost supraexploatate, aşa cum rezultă din exemplele prezentate mai jos.

Sardine – grupă generică de peşte de talie mică în care mai importante sunt sardinele (Sardina pileleardus), heringul (Clupea haerengus), anşoa (Engraules enchrasicholis). După un maxim de trei – patru milioane tone pescuite în California în anii 1936, 1937 industria prelucrării sardinelor colapsează datorită supraexploatării. Populaţiile nu s-au mai refăcut niciodată. O traiectorie asemănătoare a avut şi pescuitul peruvian de anşoa, înfloritor în anii 1960, dar care intră în colaps în următorul deceniu; pescuitul norvegian şi britanic de hering, care a determinat scăderea de 100 de ori a capturilor în patru – cinci ani (de la 1.7 milioane tone în 1966, la 20 mii de tone în 1970). Industria de pescuit a continuat să se dezvolte, sporind numărul vaselor şi perfecţionând metodele, astfel că, deşi multe bancuri de peşte se epuizau, cantitatea totală pescuită a crescut până în anii 1990. Stabilirea cotelor de pescuit la sfârşitul secolului XX a urmărit diminuarea capturilor, dar raritatea pe care a indus-o, a dus la creşterea preţurilor, ceea ce, în schimb, a determinat dezvoltarea pescuitului ilegal de cod şi alte specii de peşte.

Statul canadian Newfoundland a avut de-a lungul secolelor o economie bazată pe pescuitul de cod, a cărui variabile au evoluat în modul caracteristic supraexploatării – producţie din ce în ce mai mare, ajutată chiar de subvenţii, populaţie din ce în ce mai puţin numeroasă. După minimul atins în 1992, se declară extincţia comercială, aducătoare de şomaj şi criză economică în regiune, fenomene pe care guvernul canadian doar le-a întârziat prin alocarea subvenţiilor pentru pescuit.

În mod similar au fost epuizate şi populaţiile din Marea Nordului şi Vestul Scoţiei. În Pacificul de Nord, în 1994 s-au raportat cele mai mici capturi de ton. Trebuie menţionat faptul că, iniţial aceşti peşti erau subiectul pescuitului sportiv sau erau folosiţi pentru a obţine hrană de pisici (anii ’60) şi numai în anii ’80 valoarea a crescut, peştele fiind folosit în preparatele culinare japoneze – sushi.

Peştele spadă. Capturile din Atlantic s-au diminuat cu 70% ca urmare a supraexploatării. Tehnicile de pescuit au avut o contribuţie importantă în acest sens. Astfel, plasele întinse pe distanţe de zeci de kilometri capturau atât adulţi, cât şi peşti tineri, precum şi alte specii (rechini, ţestoase). Se apreciază că în circa zece ani se va atinge extincţia comercială şi pentru aceste specii.

Cum am distrus natura Rechinii. Până în anii ’70 erau vizaţi numai de pescuitul sportiv, dar

declinul populaţiilor de peşte spadă a dus la prinderea lor pentru a fi folosiţi în alimentaţie, ca o alternativă ieftină. Prin urmare, populaţiile au fost epuizate în mai puţin de două decenii, iar refacerea lor, dacă se va realiza, este foarte lentă, întrucât ciclul reproductiv al rechinilor este foarte îndelungat, vârsta maturităţii sexuale fiind de circa 10 ani.

Sturionii. Reprezintă cea mai valoroasă grupă de peşti, care include 27 de specii (morun, nisetru, cega, păstrăv etc.). Aceştia produc celebrele icre negre (caviar), a căror valoare este de aproape 1 000 $/ kg. Deşi eforturile de a pescui speciile din această grupă s-au amplificat, capturile au scăzut continuu în ultimele decenii (de la 22 000 tone în anii ’70, la 1 100 tone în anii ’90). CITES 1997 listează toate cele 27 de specii ca fiind ameninţate cu dispariţia.

Somonul. Pescuitul de somon a dus la distrugerea multor populaţii din Pacific (de exemplu, în California de Sud), capturile totale fiind minime în 1996. Crescătoriile de somon s-au dezvoltat în încercarea de a proteja speciile sălbatice, însă specialiştii sunt de părere că reprezintă, în fapt, un nou risc pentru acestea. Astfel, fermele de somoni permit dezvoltarea în masă a paraziţilor şi agenţilor patogeni care vor infesta/infecta şi peştii sălbatici, iar peştii care scapă din crescătorii, încrucişându-se cu cei sălbatici, vor determina apariţia unor hibrizi care pot fi lipsiţi de abilităţile necesare supravieţuirii.10 Amenajările hidrotehnice şi hidroenergetice, construirea infrastructurii (drumuri, căi ferate), variaţia cantităţilor de precipitaţii sunt alţi factori care au contribuit la diminuarea drastică a populaţiilor de somon.

Nevertebrate. Valoare comercială au crabii, homarii, creveţii, calamarii, caracatiţele, scoicile, melcii ş.a. folosiţi în special în alimentaţie, fiind cunoscute sub denumirea generică de „fructe de mare”. Populaţiile acestea au intrat în declin pe măsură ce se formau pieţele de desfacere şi creştea valoarea comercială. Multe dintre ele sunt pescuite în perimetrul recifelor de corali prin „dragarea” fundului oceanic cu plase uriaşe, în care cad pradă multe alte specii, care nu vor supravieţui sortării. Pentru multe dintre acestea (de exemplu, creveţi) s-au construit uriaşe ferme acvatice, investiţiile fiind încurajate pentru a proteja populaţiile sălbatice. Dar, acestea au înlocuit ecosisteme de mangrove indispensabile pentru

10 Montaigne, F. (2003), Somonul de Atlantic, National Geographic, 7


numeroase specii de peşti şi păsări, dar şi pentru protecţia ţărmurilor împotriva eroziunii.

Balenele şi alte cetacee sunt, de asemenea, exploatate în diferite scopuri. Perioada modernă a capturării acestor mamifere acvatice începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu inventarea puştii cu harpon şi a harponului exploziv, după care navele-fabrică au permis capturarea şi prelucrarea balenelor într-o manieră foarte eficientă.

În 1946, îşi începe activitatea Comisia Internaţionala pentru Balene, care va stabili cote pentru fiecare stat. Aceste cote fiind mari, populaţiile au intrat în curând în declin. Pe măsura ce speciile cele mai mari (de exemplu, balena albastră) devin prea rare, se trece la capturarea următoarelor, în ordine descrescătoare a mărimii lor. Întrucât comisia accepta ca membri şi ţări care nu se foloseau de aceste resurse, în timp, s-a transformat într-o organizaţie orientată spre protecţia balenelor, astfel că, în 1982, se adoptă o rezoluţie care impune un moratoriu nedeterminat pe vânătoarea comercială de balene, aceasta intrând în vigoare în 1986. Prin urmare, numeroase populaţii s-au refăcut, deşi unele rămân în continuare ameninţate de riscul extincţiei.

Totuşi unele ţări au continuat aceste acţiuni. Printre ele se număra şi Japonia. Deşi se încadra în cotele care i s-au alocat, capturile de balene se realizau şi în scopul cercetării ştiinţifice, carnea fiind apoi comercializată, iar speciile identificate prin teste ADN în restaurante au evidenţiat faptul că japonezii nu s-au limitat la capturarea celor permise. La acestea se adăuga vânătoarea ilegală. Astfel, navele sovietice din emisfera sudică erau construite cu compartimente care nu permiteau inspectorilor să evalueze întreaga cantitate. Se apreciază că, deşi s-a raportat faptul că s-au capturat 2 700 de exemplare, numărul real ar fi fost de aproape 50 000. Acest tip de activitate este responsabil de imposibilitatea refacerii populaţiilor de balene din emisfera sudică.

Reglementările Comisiei permit, în continuare, vânătoarea balenelor pentru subzistenţă. Aşa este cazul eschimoşilor din Alaska, populaţiilor din Groenlanda, Pacificul de Nord, Siberia etc. Totuşi, în anumite situaţii noţiunea de „subzistenţă” nu mai este valabilă. Astfel, siberienii folosesc carnea de balene pentru a hrăni vulpile furnizoare de blănuri.

Cele de mai sus reprezintă numai situaţiile în care s-au înregistrat efecte dramatice, iar acestea sunt măsurate prin dimensiunea populaţiilor cu valoare comercială, respectiv prin posibilitatea de a le utiliza în astfel de


scopuri. Efectele trebuie însă măsurate şi prin aplicarea altor scări de evaluare, întrucât fiecare din aceste specii face parte dintr-o entitate şi o comunitate a cărei funcţionare va fi perturbată prin scăderea efectivelor sau dispariţia unor populaţii. În plus, pe lângă speciile comerciale, capturile afectează multe altele.

Istoria exploatării resurselor biologice ne arată faptul că, deşi cantitativ schimbările au fost remarcabile, scenariul este asemănător. Chiar dacă sunt exploatate „raţional”, unele specii vor înregistra totuşi declinul populaţiilor. Câteva probleme comune sunt: • Teoriile simplificate. Supraexploatarea se produce pentru că nu se pot

stabili cu exactitate efectele exploatării. Simplificarea a dat naştere la raţionamente privind producţia durabilă maximă. Astfel, se presupune faptul că o resursă poate fi exploatată până la un anumit nivel, fără a se epuiza. În studiile experimentale, anumite specii se dezvoltă conform curbei exponenţiale în care, la jumătatea curbei, rata de creştere este maximă. Teoria dedusă de aici arată faptul că, dacă populaţia se exploatează până la acest nivel, se va obţine rata de creştere maximă respectiv „producţia durabilă”. Managementul pescuitului se bazează pe această preocupare, chiar dacă nu există nici o dovadă că şi populaţiile din ecosistemele naturale se comportă în mod similar. De altfel, ipoteza a fost infirmată în mod repetat de diminuarea stocurilor de peşte şi balene.

• Competiţia. Atunci când o populaţie îşi diminuează efectivele, ca urmare a vânătorii/pescuitului, resursele de hrană ale acestuia vor fi consumate de o altă populaţie din ecosistem care va ocupa astfel nişa ecologică, ceea ce nu va permite refacerea populaţiilor iniţiale, chiar dacă presiunea exercitată asupra lor scade. Ipoteza a fost adoptată de vânătorii de balene pentru a justifica capturarea altor specii care se hrănesc cu krill, hrana de bază a balenelor albastre, pe motivul că astfel contribuie la refacerea populaţiilor de balene albastre. Aceleaşi argumente sunt aduse şi de vânătorii de elefanţi, care consideră acţiunea lor ca influenţând indirect refacerea populaţiilor în cazul altor erbivore (impala, girafe, antilope).

• Variabilitatea naturală şi oscilaţiile marchează efectele supraexploatării. Diminuarea efectivelor este pusă pe seama unor factori naturali, deşi ea poate fi provocată de supraexploatare. De asemenea, în perioadele de creştere a unor populaţii pot fi implementate măsuri guvernamentale pentru limitarea lor care nu vor fi anulate, atunci când populaţia intră în declin.


• Factorii externi, care se îmbină cu supraexploatarea, conduc la diminuarea efectivelor. Aceştia pot fi hazarde naturale (de exemplu, fenomenul El Nino) sau antropice (poluare, distrugerea habitatelor, transferul de specii).

• Economia. Câştigurile pe termen scurt sunt întotdeauna mai mari decât dorinţa de a utiliza durabil o resursă. Acest lucru este adesea amplificat de competiţia pentru o resursă. Dacă nu o utilizăm noi, altcineva o va face. Se presupune că resursa este accesibilă undeva în altă parte. Stabilirea drepturilor de proprietate este considerată o etapă importantă pentru a asigura o evaluare reală a resurselor şi creşterea valorii. Pe măsură ce o resursă devine mai greu accesibilă (creşte raritatea ei), valoarea ei se ridică, ceea ce măreşte presiunea prin vânătoare/pescuit/recoltă, subvenţii perverse. Când o resursă se diminuează până la nivelul la care exploatarea ei devine neeconomică, guvernele subvenţionează exploatarea pentru a evita şomajul, încurajând astfel supraexploatarea.

• Probleme de implementare. Comerţul şi capturile ilegale sunt o caracteristică pentru speciile sălbatice. În multe ţări acestea îmbracă forme organizate, puternic comerciale, dificil de controlat. Se apreciază că, în SUA acest tip de organizaţii este depăşit numai de piaţa drogurilor.

Documents

cap4 poluare antropica