Cap4-prelucrat

Capitolul 4

Infrastructura spaţiului rural

4.1. Intravilan...................................................................................................1554.1.1. Probleme generale, disfuncţionalităţi şi probleme actuale ale dezvoltării rurale...............................................................................1554.1.1.1. Probleme de reabilitare a infrastructurii spaţiului rural.................1564.1.1.2 Mutaţii conceptuale în dinamica ruralului......................................1574.1.2. Cadastru şi cartea funciară................................................................1584.1.2.1 Probleme generale actuale..............................................................1594.1.2.2 Conţinutul cadastrului funciar........................................................1624.1.2.3 Categorii de folosinţă agricolă........................................................1674.1.2.4 Categorii de folosinţe silvice..........................................................1684.1.2.5 Terenuri cu ape şi stufăriş...............................................................1684.1.2.6. Terenuri destinate transporturilor..................................................1684.1.2.7. Terenuri cu construcţii şi alte folosinţe.........................................1694.1.2.8.Terenuri neproductive.....................................................................1694.1.2.9.Noţiunea de hotar............................................................................1704.1.2.10. Bornarea punctelor de hotar.........................................................1724.1.2.11 Harta cadastrală............................................................................1744.1.2.12 Registrul cadastral funciar şi anexele sale....................................1754.1.2.13. Bonitarea terenurilor......................................................................1764.1.2.14. Cartea funciară.............................................................................1774.1.3. Drumuri rurale..................................................................................1794.1.3.1. Situaţia actuală a drumurilor (reţeaua de transport)......................1814.1.4. Elemente caracteristice ale căilor de comunicaţii rurale..................1854.1.4.1. Infrastructura şi suprastructura......................................................1854.1.4.2. Elemente caracteristice în plan şi profil longitudinal....................1864.1.4.3. Proiectarea liniei roşii a drumului..................................................1884.1.4.4. Elemente caracteristice în profil transversal..................................1904.1.4.5. Straturi rutiere din materiale stabilizate.........................................1934.1.4.6. Îmbrăcăminţi rutiere......................................................................1934.1.5. Spaţii verzi în mediul rural...............................................................1934.1.6. Construcţii pentru spaţiul rural.........................................................1964.1.6.1. Probleme generale actuale.............................................................1964.1.6.2. Amenajarea teritoriului – promotorul dezvoltării rurale...............1994.1.7. Infrastructura tehnico-edilitară.........................................................2024.1.7.1. Fondul de locuinţe în mediul rural.................................................2024.1.7.2. Situaţia dotărilor edilitare..............................................................208

Infrastructura spaţiului rural - 4

224.1.8. Silvicultura........................................................................................2204.1.9. Scheme tehnice utile pentru reţelele de alimentare cu apă şi canalizare . .2234.1.9.1. Reţele de alimentare cu apǎ...........................................................2234.1.9.2. Reţele de canalizare.......................................................................225

4.2. Extravilan..................................................................................................2284.2.1. Probleme generale. Teritoriul agricol...............................................2284.2.2. Sistematizarea teritoriului din extravilan..........................................2294.2.2.1 Probleme generale, noţiuni, definiţii..............................................2294.2.2.2 Clasificarea organizării teritoriului.................................................2324.2.2.3. Particularităţile organizării teritoriului..........................................2334.2.2.4 Organizarea teritoriului interunităţi (intergospodărească)..............2334.2.2.5 Organizarea teritoriului în cadrul unităţii (unităţi agricole, asociaţii şi

deţinători particulari).......................................................................2354.2.2.6. Organizarea categoriilor de folosinţă agricolă...............................2374.2.2.7 Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol în conformitate cu

legea fondului funciar (legea 18/1991)..........................................2384.2.3. Infrastructura din extravilan.............................................................2394.2.3.1. Amenajările de îmbunătăţiri funciare (rol, capacităţi existente). . .2394.2.3.2. Organizarea activităţii de îmbunătăţiri funciare din România/Banat

(trecut, prezent şi viitor)................................................................2414.2.3.3. Oganizarea actuală a activităţii de îmbunatăţiri funciare din

Romania/Banat..............................................................................2434.2.3.4. Istoricul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din Banat..................2454.2.3.5. Dinamica amenajărilor de îmbunătăţiri funciare din România......2494.2.3.6. Îndiguiri.........................................................................................2514.2.3.7. Istoricul inundaţiilor din Banat......................................................2564.2.3.8. Amenajări de desecare-drenaj........................................................2674.2.3.9. Amenajări de irigaţii......................................................................2764.2.3.10. Amenajări de combaterea eroziunii solului (c.e.s.) în judeţul Timiş. . .291

154

4.1. - Intravilanul

Capitolul 4

INFRASTRUCTURA SPAŢIULUI RURAL

4.1. Intravilanul

4.1.1. Probleme generale, disfuncţionalităţi şi probleme actuale ale dezvoltării rurale

Spaţiul rural românesc este un spaţiu agrar în care predomină proprietatea privat familială, cu o viaţă socială cultural populară tradiţională şi o infrastructură necorespunzătoare.

Conform recomandǎrii 1926/96 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spaţiului rural, prin spaţiul rural se înţelege o zonă interioară sau de coastă, care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizat pentru agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit

Activitatea economică şi culturalǎ a locuitorilor acestor zone sunt reprezentate de artizanat, industrie, servicii, etc, în care spaţiul rural cuprinde:

Intravilanul – intra vatra satului (terenul construit, străzile, utilitǎţile etc.).Extravilanul – cu suprafeţele agricole, forestiere şi elementele de

infrastructură şi echiparea tehnică a teritoriului.Dezvoltarea rurală este o problemă actuală, complexă, care urmăreşte

modernizarea, echiparea, dotarea prin sistematizare şi amenajare a teritoriului, fără a se produce o expansiune a urbanului, păstrand caracterul tradiţional al spaţiului şi culturii rurale.

Perioada 1944 – 1989 a asigurat o dezvoltare rurală parţială locală prin electrificarea a circa 95%, iar alimentarea cu apă a caselor a fost limitatǎ, etc. având la baza principiile societăţii comuniste.

După 1990 a început pe baza unor programe guvernamentale şi neguvernamentale de amenajare şi echipare rurală, cuprinzând dezvoltarea agriculturii private, a industriei alimentare (brutării, abatoare, fabrici de lapte), dezvoltarea serviciilor, agroturismul rural, un concept şi un sistem nou de dezvoltare ruralǎ.

În zonele deficitare (montane, cu alunecare de teren, cu exces sau deficit de umiditate, inundabile) se impun măsuri speciale de valorificare superioară şi de eficientizare a lor.

În zonele montane cuprinzind 3,5 mil. locuitori şi 1 mil. gospodării ţărăneşti familiare, se impune dezvoltarea turismului agromontan, realizarea infrastructurii (şosele, căi ferate, reţele telefonice), condiţii de locuit mai bune, asigurarea alimentării

155


cu energie electrică, realizarea de instalaţii sanitare, instruirea cetăţenilor pentru a avea cunoştinţe minime în domeniul turismului şi al limbilor străine.

Pentru zonele cu alunecare de teren, se recomandă lucrări de CES, iar pentru cele cu exces sau deficit de umiditate, se recomandă lucrările de îmbunătăţiri funciare.

Toate activităţile din agricultură sau eticile sociale productive vor fi realizate prin respectarea legilor în vigoare, exemplu: legea 50/91 şi a măsurilor ecologice corespunzătoare pentru a nu polua mediul înconjurător. În acest context este de menţionat conceptul dezvoltǎrii unei agriculturi sustenabile (durabile) a lui Andrew Sheperd , SUA.

4.1.1.1. Probleme de reabilitare a infrastructurii spaţiului rural

Studiul resurselor spaţiului rural, alături de sistematizarea şi dezvoltarea construcţiilor, a căilor de comunicaţie şi a utilităţilor (alimentarea cu apă, energie, gaze naturale, reţele telefonice, TV, internet) permite stabilirea priorităţilor privind reabilitarea rurală prin programe de reconversie şi reconstrucţie. În cadrul acestui proces, resursele de materii prime, materiale, fondul agroforestier şi social vor determina domeniile de dezvoltare din spaţiul rural: agricultura, industria, habitatul, serviciile, comerţul, turismul.

Integrarea României în Uniunea Europeană impune exigenţe sporite ale calităţii şi respectarea normelor statuate ale Consiliului European, ISO 9000, 14.000 etc.

Rolul intervenţiei statului rămâne important pentru promovarea şi susţinerea unor programe de dezvoltare rurală, regională, transfrontalieră şi europeană. Trebuie să se dezvolte firmele private şi asociaţiile familiale productive, ca de exemplu morǎritul şi panificaţia, fabrici pentru producerea amidonului şi gluten, la fabricarea băuturilor răcoritoare, mezeluri, la gheţării şi instalaţii de frig, vinificaţia, fabrici de bere, distilării, ateliere pentru prelucrarea lemnului, diverse tipuri de ferme, solarii, depozite de cereale, fabrici de zahăr şi margarină, centre de colectare a plantelor medicinale, ciupercǎrii, fabrici de producere a ambalajelor, ateliere pentru artizanat, etc.

De semnalat în mod special absenţa în majoritatea satelor, a depozitelor de gunoaie, o preocupare redusă a amenajării spaţiilor verzi, parcurilor, scuarurilor stradale.

Trebuie sǎ menţionǎm faptul cǎ nu în fiecare zonă se impune realizarea acestor unităţi productive. Acestea se dezvoltă fie prin libera iniţiativă, fie dirijat cu sprijinul primarilor, consilierilor, etc. promovând investiţii şi unităţi productive specifice, pentru care există în zonă integral sau parţial şi/sau forţa de muncă calificată sau parţial calificată care poate fi recalificată sau specializată pentru procese specifice de producţie, resurse naturale zonale, cerere pentru vânzare.

Pentru reabilitarea locală, administraţia locală, şcoala, parohia, dispensarul, investitorii sau întreprinzătorii trebuie să înfăptuiască programe locale, zonale şi judeţene pentru atragerea de fonduri europene, fără rambursare sau de la bǎnci cu dobândǎ micǎ, precum şi obţinerea de subvenţii pentru atragerea specialiştilor în mediul rural, politici fiscale şi financiare pentru sprijinirea dezvoltării rurale.

156

4.1. - Intravilanul

4.1.1.2 Mutaţii conceptuale în dinamica ruralului

Noile politici rurale sunt cuprinse în Carta Europeană a spaţiului rural, dupǎ care citǎm: „Spaţiul rural în Europa constituie un spaţiu peisager preţios, fruct al unei lungi istorii şi a cărui salvare este o vie preocupare pentru societate”.

Spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de aprovizionare, destindere şi echilibru, din ce în ce mai dorite în societate, doar dacă este dotat cu o bună infrastructură, o agricultură şi o silvicultură viabilă, condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole, habitatului cu un mediu intact şi un peisaj îngrijit.

Noua filozofie a dezvoltării spaţiului rural se bazează pe conceptul de dezvoltare locală globală durabilă, având atât o structurǎ rurală economicǎ nonagricolǎ cât şi o componentă agricolă.

Dezvoltarea rurală durabilă este o componentă a conceptului şi este o parte a strategiei economico-sociale de dezvoltare durabilă. Conceptul de dezvoltare durabilă este rezultatul unor analize macroeconomice şi sociale efectuate în ultima jumătate de secol asupra unor efecte contradictorii ale lumii contemporane, cel mai puternic din punct de vedere al impactului asupra oamenilor fiind polarizarea accentuată a nivelului de dezvoltare economică („insule de bogăţie într-o mare de sărăcie”, alternanţa regiunilor rurale dezvoltate cu cele defavorizate sau subdezvoltate.)

Tabelul 4.1.Disparităţi urban:rural [58]

Nr.crt.

Indicatori Urban Rural U/R

1 Rata natalităţii 9,3 12,7 +3,7 1:1,372 Rata mortalităţii 9,0 13,4 +4,4 1:1,493 Sporul populaţiei 0,3 -0,7 -1,0 X4 Locuitori/medic 363 1356 -993 1:3,745 Locuitori/cadru sanitar mediu 109 523 -414 1:4,806 Rata mortalităţii infantile, ‰ 20,1 27,2 -7,1 1:1,357 Speranţa de viaţă (ani) 70,0 68,7 +1,3 1:0,988 Camere de locuit/locuinţă 2,38 2,69 +0,31 1:1,139 Suprafaţa medie a locuinţei 34,2 33,5 -0,7 1:0,9810 Suprafaţa medie/cameră 14,4 12,5 -1,9 1:0,8711 Suprafaţa locuibilă/persoană 11,5 11,7 +0,2 1:1,0112 Locuinţe cu bucătărie, % 96,0 82,0 -14 1:0,8513 Locuinţe cu baie, % 81,0 8,0 -73 1:0,1014 Locuinţe cu apă, % 88,0 14,0 -74 1:0,1615 Locuinţe cu apă caldă, % 77,0 5,0 -72 1:0,0616 Locuinţe cu electricitate, % 100,0 94,0 -6 1:0,9417 Locuinţe cu încălzire centrală, % 72,0 2,0 -70 1:0,0318 Locuinţe cu gaz metan 58,0 3,0 -55 1:0,0519 Câştiguri pe salariat 1 0,80 -0,20 1:0,8020 Câştigul mediu pe persoană 1 0,52 -0,48 1:0,52

157


Din analiza celor 20 de indicatori de calitate ai vieţii (tabelul 4.1., Otiman I.P.) se desprind câteva constatări privind discrepanţele dintre urban şi rural: numai la doi indicatori datele din mediul rural sunt semnificativ superioare, acestea fiind: camere de locuit/locuinţa şi suprafaţa locuibilă/persoană; asistenţa medicală este de 4-5 ori mai redusă în mediul rural, atât prin numărul de locuitori ce revin la un medic şi cadru medical, cât şi prin calitatea dotărilor la sate; indicii de calitate ai habitatului, cu excepţia mărimii locuinţelor, sunt alarmant de mici comparativ cu precara dotare a locuinţelor şi a locuinţelor urbane; echiparea tehnică a localităţilor şi a locuinţelor cu băi, instalaţii de apǎ rece şi caldă, instalaţii de încălzire centrală şi cu gaz metan este de 10-20 de ori mai mică în mediul rural comparativ cu cel urban; un lucrător din mediul rural câştigǎ numai la nivelul a 80% din salariul unui lucrător urban.

Această stare de fapt are efecte nefavorabile asupra stabilităţii şi continuităţii în activitatea unor categorii de salariaţi din mediul rural, cum sunt profesorii, medicii, economiştii, juriştii etc., care daca nu sunt legaţi de o casǎ, părinţi sau pamânt, părǎsesc satul ducându-se la oraş, chiar cu riscul renunţării la profesie.

Urbanizarea galopantă sau necontrolată, apariţia şi multiplicarea megapolis-urilor şi polii super-industriali, eliminarea valorilor tradiţionale, cronicizarea şi amplificarea unor fenomene sociale negative, împreună cu altele de natură financiară şi rurală necesitǎ abordarea dezvoltării rurale din multiple puncte de vedere dupǎ cum urmeazǎ:

- dezvoltarea rurală locală la nivelul comunităţilor locale (sate, comune, oraşe mici agricole);

- dezvoltarea rurală regională;- dezvoltarea rurală transfrontalieră (între comunităţile de graniţă);- dezvoltarea rurală europeană.Infrastructura rurala este esenţialǎ pentru crearea de activitǎţi alternative, cât şi

pentru crearea de noi locuri de muncǎ pentru populaţia din zonǎ.

4.1.2. Cadastru şi cartea funciară

Cadastrul funciar este registrul în care se ţine evidenţa bunurilor imobile.Cadastrul agricol, al căilor ferate, apelor, pădurilor, conductelor de apă,

cablurilor telefonice, electrice, de televiziune, minelor etc.Cadastrul se utilizează şi în alte domenii: aer (evidenţa poluării atmosferei),

vânat, animale, al bolilor (în medicină) etc.Cartea funciară este un registru oficial şi public care descrie imobilele şi

cuprinde arătarea drepturilor reale ce au ca obiect aceste bunuri, precum şi drepturile personale, în cazurile expres prevăzute de lege.

Cartea funciară constituie punctul central al raporturilor juridice prin care drepturile reale se constituie, transmit, modifică sau se sting şi are sarcina de a da informaţii complete şi sigure asupra condiţiilor de drept privind obiectul acestor drepturi.

Drepturile tabulare izvorăsc (se dobândesc) prin înscrierea în cartea funciară (sunt drepturi absolute, opozabile tuturor – erga omnes).

158

4.1. - Intravilanul

4.1.2.1 Probleme generale actuale

Primul Congres de Cadastru al Uniunii Europene, s-a desfăşurat în anul 2003 la Granada (Spania) şi a avut ca principal obiectiv stabilirea principiilor de armonizare a politicilor europene în acest domeniu. Cu această ocazie, s-a adoptat „Declaraţia Cadastrului în Uniunea Europeană” cuprinzând un număr de principii care formează cadrul general în care urmează să se armonizeze şi să se integreze diferitele sisteme de evidenţă cadastrală existente în ţările europene, printre care amintim:

- cadastrul ca sistem informatic fundamental al teritoriului va acoperi întregul teritoriu al Uniunii Europene;

- cadastrul este definit ca bun şi proprietate publică;- cadastrul va fi administrat prin intermediul instrumentelor computerizate;- autorităţile vor întări utilizarea crescândă a informaţiei cadastrale pentru a

aplica, în cadrul statelor lor, acele politici care se bazează pe informaţii asupra terenului;

- informaţia înregistrată în cadastru, în fiecare stat membru, va fi disponibilă pentru toţi cetăţenii europeni, companiile europene ca şi pentru instituţiile publice sau private;

- informaţia asupra terenului va fi disponibilă comisiei europene, guvernelor naţionale, administraţiei regionale şi locale;

- realizarea bazelor de date, care reprezintă un instrument extrem de util şi benefic pentru orice administraţie publică din orice ţară, este realizabilă numai de munca în echipǎ. Şi România trebuie să se alinieze la prevederile şi standardele de calitate din statele comunitare în domeniul cadastrului.

De aceea, în vederea funcţionării administraţiei publice pe criterii de performanţă, care să conducă la compatibilizarea acesteia cu normele Uniunii Europene, realizarea unui sistem de date de tip GIS (Geographic Information System) la nivel judeţean, reprezintă nu doar un deziderat, ci o necesitate care merită eforturi şi demersuri considerabile.

Construirea unui proiect de tip GIS va conduce la desfăşurarea de activităţi specifice domeniilor aplicative ţintă, şi anume: cadastru imobiliar-edilitar, urbanism şi amenajarea teritoriului.

Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării, care include, în subsidiar, poziţia, forma, mărimea, proprietatea şi valoarea fiecărui imobil. Un cadastru riguros mai înseamnă ordine în avuţia naţională.

Realizarea evidenţei cadastrale se bazează pe principiile matematice ale geodeziei şi ale cartografiei şi, de aceea, aceasta trebuie efectuată de către specialiştii din domeniu. În ecuaţia economică şi strategică a unei ţări, cadastrul reprezintă o constantă deosebit de importantă, în baza căreia se garantează dreptul la proprietate asupra bunurilor imobile şi se determină valoarea de patrimoniu a acestora.

La acestă oră, România, spre deosebire de majoritatea ţărilor dezvoltate, nu dispune de un cadastru general, capabil să asigure sursa informativă a economiei [112].

159


Absenţa cadastrului a cauzat numeroase litigii şi neconcordanţe în delimitarea teritoriilor administrative la nivel de localităţi şi judeţe.

Cadastrarea generală a României este una dintre cerinţele de bază pentru integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.

România, ca stat candidat la Uniunea Europeană, va trebui să analizeze temele supuse dezbaterii Primului Congres de Cadastru al UE, dar mai cu seamă conţinutul declaraţiei, ce nu trebuie privită ca un simplu text, cu o valoare formală. Pasaj din conţinutul rezoluţiei Primului Congres de Cadastru al UE, desfăşurat în anul 2002, în Spania.

Realizarea cadastrului este un criteriu imperios necesar pentru integrarea noastră în structurile euro-atlantice, atât din punct de vedere economic, cât şi strategic. România mai are multi paşi de parcurs până să ajungă la nivelul înregistrat de ţările dezvoltate în acest domeniu, ţinând cont de faptul că ţările membre ale UE nu au probleme interne de cadastru.

Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI) a fost înfiinţată în baza O.U.G nr. 41/27.05.2004, prin reorganizarea Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie şi preluarea activităţii privind publicitatea imobiliară de la Ministerul Justiţiei. Noua structură ANCPI este: instituţie publică, cu personalitate juridică proprie, extrabugetară, finanţarea cheltuielilor curente şi de capital asigurându-se integral din venituri proprii, unică autoritate în domeniu, aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. De asemenea, elaborează norme, promovează tehnici, standarde, procedee şi metodologii, autorizează persoanele fizice şi juridice care pot executa lucrări tehnice de specialitate şi asigură standardizarea procedurilor în acord cu standardele europene şi internaţionale. Un punct important al activităţii ANCPI este organizarea, coordonarea şi executarea măsurătorilor pentru punerea în posesie a titularilor prevăzuţi de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi de Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere. Suportul cartografic standard pentru România este ortofotoplanul digital la diverse scări: 5000, 1000 funcţie de tipul zonei aerofotografiate.

Continuarea modernizării reţelei geodezice naţionale, utilizând tehnologia Geographic Position System, este justificată de faptul că aceasta reprezintă un principal suport pentru realizarea lucrărilor moderne de cadastru. O bună calitate şi coerenţa reţelei geodezice naţionale este necesară atât pentru poziţionarea şi reprezentarea exactă a proprietăţilor cât şi pentru lucrările care au ca scop realizarea hărţii de bază a ţării şi a studiilor necesare proiectării şi executării obiectivelor de investiţii din toate ramurile economiei naţionale ca şi aplicării pe teren a acestora [112].

Un alt deziderat îl reprezintă dezvoltarea reţelei de staţii permanente GPS, având în vedere faptul că observaţiile provenite de la staţiile permanente instalate pot fi utilizate pentru determinarea poziţiei punctelor din Reţeaua Geodezică Naţională (RGN), pentru determinarea poziţiei punctelor din alte reţele de sprijin planimetric şi altimetric, pentru determinarea poziţiei unor puncte de interes din diverse domenii de aplicaţii: topografie, cadastru, sisteme informatice geografice, cartografie, pentru navigaţia maritimă, aeriană şi terestră, pentru monitorizarea poziţiei şi a vitezei de deplasare a unor obiecte în mişcare (autovehicule, vapoare, avioane, persoane) şi în

160

4.1. - Intravilanul

cercetarea ştiinţifică. Un alt rol al staţiilor permanente este acela de a oferi date în timp real ca şi corecţii diferenţiale necesare navigaţiei.

Astfel, alinierea la legislaţia EU impune aplicarea sintagmei: „Sisteme informatice specifice de evidenţǎ a ocupǎrii şi utilizǎrii terenurilor în cadrul diverselor domenii de activitate” (urbanism, administraţie publicǎ, protecţia mediului, protecţia civilǎ, agriculturǎ, etc.).

În spaţiul rural majoritatea populaţiei este proprietara caselor în care locuiesc şi a terenurilor pe care le cultivă, având puţine cunoştinţe juridice privind dreptul de proprietate, de aceea vom prezenta în continuare definirea celor mai uzuale noţiuni, încercând astfel a le face mai accesibile şi a evita consecinţele neplăcute produse de neînţelegerea sau necunoaşterea lor în cei 16 ani post-revoluţie, astfel:

Dreptul de superficie constă în dreptul pe care o persoană, denumită superficiar, îl are asupra construcţiei, plantaţiei sau oricărei alte lucrări executate pe un teren care aparţine altei persoane, denumită proprietar, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului. În acest caz, proprietarul a cedat posesiunea şi folosinţa altei persoane şi a rămas numai cu „nuda proprietate”, adică numai cu dreptul de dispoziţie limitată asupra bunului său. Dreptul de superficie se poate dobândi prin acte juridice cu titlu oneros sau gratuit sau prin uzucapiune. El poate fi limitat prin actul juridic de constituire, poate fi grevat cu uzufruct, prin ipotecă sau drepturi personale (interdicţie de înstrăinare şi grevare etc.).

Dreptul de uzufruct – este dreptul pe care o persoană denumită uzufructar îl are cel mult până la încetarea din viaţă să se bucure de „lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”. Uzufructarul este dator să restituie lucrul în starea în care l-a primit, excepţie cazul fortuit.

Drepturile de uz şi abitaţiune au aceeaşi natură ca dreptul de uzufruct, extinderea lor în timp este mai mică. În timp ce uzufructarul culege toate fructele bunului, chiar şi pe cele ce-i prisosesc, uzarul are un drept ce se limitează numai la nevoile proprii şi ale familiei sale. Ele nu pot fi cedate sau închiriate.

Dreptul de servitute este un drept real în virtutea căruia se impune un fond (teren) numit fond servant sau aservit, o anumită sarcină în favoarea altui fond numit fond dominant. Definiţia cuprinde numai servituţile stabilite prin fapta omului, deoarece numai ele fac parte din drepturile tabulare şi se înscriu în CF. Servitutea este un drept perpetuu şi accesoriu, durează atâta timp cât există cele două fonduri, şi dispare atunci când acestea se contopesc (ex. Dreptul de a trece cu piciorul sau vehicul, de a lua apă dintr-o fântână, de a zidi numai până la o anumită înălţime etc.).

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară prin care un bun nemişcător este afectat la executarea unei obligaţii, fără a deposeda pe titularul dreptului ipotecat, care conferă creditorului dreptul să-l urmărească în orice mâini s-ar afla şi să-i îndestuleze creanţa din preţul obţinut prin vânzarea silită, rangul de preferinţă fiind asigurat prin înscrierea în registrele de publicitate imobiliar.

161


4.1.2.2 Conţinutul cadastrului funciar

Iniţial, scopul cadastrului funciar a fost identificarea, măsurarea şi înregistrarea imobilelor funciare pentru a servi impozitelor.

Mai târziu, el serveşte protecţiei drepturilor de proprietate şi pentru securitatea tranzacţiilor imobiliare, precum şi unor scopuri tehnice, economice, administrative, culturale etc.

Obiectivele actuale ale cadastrului sunt: Domeniile (sectoarele de activitate) care utilizează documentaţia cadastrală

(cadastrul imobiliar) sunt [62]: - documentaţia tehnică pentru întocmirea cărţii funciare,- pentru stabilirea impozitului funciar, - pentru proiectarea amenajării teritoriului, - pentru economie şi administraţie, - pentru completarea hărţilor topografice, - pentru statistică, - pentru cercetare, ştiinţă şi cultură, ce serveşte administrării justiţiei etc.Notă: Lucrările cadastrale se execută pe comune. Unitatea teritorială a cadastrului (lan, tarla, parcelă).Lanul (art. 15, alin. 1-2 RLc) - cuprind una sau mai multe table (tarlale) - sunt delimitate de graniţe naturale.Este foarte importantă denumirea lanului. În localităţi lanului îi corespunde

cartierul, a cărui denumire se înscrie pe faţa cadastrului şi în registre. În general, lanurile nu se numerotează (au doar nume de locuri).

Tarlaua (sau tabla) este o unitate teritorială care ale acelaşi scop ca şi teritoriul cadastral, constituind într-o formă mai restrânsă cadrul pentru ordonarea ca poziţie, numerotare şi calculare a suprafeţei parcelelor.

Notă: Lanul este o parte a teritoriului cadastral care s-a conturat în evoluţia istorică şi numele lui este întotdeauna legat de condiţiile geografice sau de viaţă rurală, pe când tarlaua se stabileşte de către tehnicianul care execută calcularea suprafeţelor din necesităţi tehnice. În localităţi, tarlalei îi corespunde cvartalul. Tarlalele se numerotează, numerotarea începând cu intravilanul.

162

4.1. - Intravilanul

Figura 4.1. Schema numerotării tarlalelor

Parcela – unitatea teritorială fundamentală a cadastrului, care dă informaţii privind posesia, categoria de folosinţă, calitatea etc. Conform art. 16 din RLc, parcela este cea mai mică unitate cadastrală şi constituie proprietatea financiară în sensul art. 9 din lege. Parcela se caracterizează prin:

o unitate de categorie de folosinţăo aparţine unui singur teritoriu cadastral;o aparţine unei singure tarlale;o are graniţe distincte şi vizibile;o este înregistrată în toate aparatele cadastrului sub un număr denumit “nr. top.”

– ex. casă şi curte – un singur nr. top.Cazuri speciale de formare a parcelelor:

Cazul apelor:

163


Figura 4.2. Graniţa parcelelor limitrofe cu apele curgătoare

Figura 4.3. Graniţa parcelelor limitrofe cu apă, proprietate a riveranilor

164

4.1. - Intravilanul

Figura 4.4. Graniţa parcelelor limitrofe cu ape, proprietate a riveranilor;Graniţa parcelelor limitrofe bălţilor

Art. 135 al. 4 din Constituţia României arată: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii de stat”.

Conform art. 5 al Legii Fondului Funciar, „albiile râurilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare, ... aparţin domeniului public”.

Figura 4.5. Formarea parcelelor când râul îşi schimbă cursul

165


Figura 4.6. Cazul străzilor şi drumurilor (ex. traversarea unui drum clasat prin localitate)

Mărimea parcelelor – art. 9 al. 5 Lc: „Terenul din cuprinsul aceleiaşi proprietăţi, dacă nu depăşeşte 100 m pentru vii, grădini şi terenuri neproductive sau 80 mp pentru celelalte proprietăţi (categorii de folosinţă) nu va forma o parcelă, ci se va uni cu o parcelă învecinată a aceluiaşi posesor cu care are o identitate mai apropiată în ceea ce priveşte venitul cadastral”. Dacă însă acest teren prezintă un interes istoric sau este grevat deosebit de sarcini, el va forma o parcelă distinctă.

Modul de folosinţă al terenurilor – se referă la repartizarea terenurilor între ramurile economiei naţionale (are un conţinut economic). În cadrul modului de folosinţă terenurile se deosebesc prin categoria de folosinţă (fig. 4.6).

Figura 4.6. Raportul dintre modul de folosinţă şi categoria de folosinţă

Funcţie de modul de folosinţă (destinaţie) terenurile sunt:o cu destinaţie agricolăo cu destinaţie forestieră

166

4.1. - Intravilanul

o aflate permanent sub apeo cu construcţiio cu destinaţie specială (transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene, cu

construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice, gaze naturale, telecomunicaţii, exploatări miniere şi petroliere, cariere, halde, plaje, rezervaţii, monumente ale naturii, ansambluri şi situri arheologice şi istorice).Categoria de folosinţă a terenurilor – se înţelege un sistem de clasificare a

terenurilor în funcţie de utilizarea lor corectă şi de necesităţile cadastrului de înregistrare ordonată. Categoriile de folosire, aşa cum apar în anuarele statistice, sunt: arabil, fâneaţă, păşune, vie, livadă, terenuri cu vegetaţie forestieră, alte terenuri.Conform instrucţiunilor tehnice pentru executarea lucrărilor de cadastru funciar general (1989), deosebim următoarele categorii de folosinţă [62]:

4.1.2.3 Categorii de folosinţă agricolă

1. Arabil – suprafeţe care se ară în fiecare an sau la mai mulţi ani o dată (2-6 ani) şi sunt cultivate cu plante anuale sau perene. Subcategoriile de folosinţă pentru arabil şi simbolul lor sunt:- arabil propriu zis A- pajişti cultivate AP- grădini de legume AG- orezării AO- sere AS- solarii şi răsadniţe ASO- căpşunării AC- alte culturi perene AD.

2. Păşuni – terenuri înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial, prin reînsămânţări odată la 15-20 de ani, folosite pentru păşunatul animalelor.Subcategoriile de folosinţă ale păşunilor şi simbolurile lor sunt:- păşuni curate acoperite numai cu vegetaţie ierboasă – P - păşuni cu pomi la care produsele secundare sunt fructe – PL

3. Fâneţe – terenuri înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial prin însămânţări şi exploatate prin cosirea ierbii.Subcategoriile de folosinţă ale fâneţelor şi simbolurile lor sunt:- fâneaţă curată – F- fâneaţă cu pomi la care producţia secundară sunt fructele – FL- fâneţe împădurite în diferite grade – FP- fâneţe cu tufărişuri şi mărăcinişuri – FT

4. Vii şi hamei – terenuri plantate cu vii nobile, hibride şi hamei.Subcategoriile de folosinţă şi simbolurile lor sunt:- vii nobile – VN- vii hibride – VH- pepiniere viticole – VP

167


- hamei – VHA5. Livezi – plantaţiile cu pomi şi arbuşti fructiferi. Subcategoriile de folosinţă

şi simbolurile lor sunt:- livezi pure – L- livezi intensive şi supraintensive – LI- plantaţii de arbuşti fructiferi – LF- pepiniere pomicole – LP- plantaţii de duzi – LD.

4.1.2.4 Categorii de folosinţe silvice

Terenuri împădurite în mod natural sau artificial. Subcategoriile de folosinţă şi simbolurile lor sunt:- păduri – PD- perdele de protecţie – PDP- tufărişuri mărăcinişuri – PDT- răchitării – PDR- pepiniere silvice – PDPS.

4.1.2.5 Terenuri cu ape şi stufăriş

Cuprind terenuri acoperite permanent cu ape, precum şi cele acoperite temporar, care însă după retragerea apelor rămân cu exces de umiditate şi nu pot fi cultivate. Subcategorii:- ape curgătoare înregistrate pe albia minoră (Dunărea, râurile, pâraiele, gârlele etc.) – HR- lacuri şi bălţi – înregistrate pe limita nivelului mediu al apei – HB- ape amenajate piscicol (heleştee, păstrăvării etc.) – HP- ape cu stuf – HS- marea teritorială şi marea interioară (până la 12 mile marine în larg şi linia de

contact cu uscatul la nivelul mediu anual al apei) – HM- canale (de irigaţii, desecare, aducţiune, transport etc.) – HC

4.1.2.6. Terenuri destinate transporturilor

Terenuri ocupate de căile de transport terestre, înregistrate pe limita zonelor legale, inclusiv cele ocupate de cantoane, depozite şi gări. Subcategorii:- autostrăzi – DA- drumuri naţionale – DN- drumuri judeţene – DJ- drumuri comunale – DC- străzi şi uliţe – DS- drumuri tehnologice de exploatare agricolă, silvică. Industrială – DE- drumuri şi poteci turistice – DT- căi ferate (simple, duble, înguste etc.) – DF

168

4.1. - Intravilanul

4.1.2.7. Terenuri cu construcţii şi alte folosinţe:

Terenuri cu diverse utilizări în scopuri economice şi sociale, ce nu sunt direct productive, dar de mare valoare în viaţa socială. Subcategorii:- construcţii (teren ocupat compact cu construcţii) – C- construcţii şi curţi – CC- diguri – CD- cariere – CA- parcuri – CP- cimitire – CC- terenuri de sport – CS- târguri şi pieţe – CT- plaje şi ştranduri – CPJ- taluzuri pietruite – CTZ- fişe de frontieră – CFF- exploatări miniere şi petroliere – CMP- alte terenuri cu construcţii (ex. aeroporturi, poligoane de exerciţii etc.) – CAT

4.1.2.8.Terenuri neproductive

Suprafeţe care nu produc nici un fel de venit cadastral şi care nici nu se pot transforma în terenuri productive prin amenajări eficiente economic, datorită unor procese excesive de degradare. Subcategorii:- nisipuri zburătoare – NN- stâncării, bolovănişuri, pietrişuri – NB- râpe, ravene, torenţi (adâncime / înălţime > 3m) – NR- sărături cu crustă – NS- mocirle şi smârcuri – NM- gropi de împrumut şi deponii – NG- halde – NHObs.: Distribuţia teritorială a categoriilor de folosinţă (geografia fondului funciar) (fig. 4.7).

169


Figura 4.7.

4.1.2.9.Noţiunea de hotar

Este linia neîntreruptă care desparte o proprietate de toate proprietăţile vecine. Hotarul are următoarele sensuri:

1. cuprinsul unei posesiuni private sau publice2. linia despărţitoare dintre bunurile funciare private sau dintre ţări3. margine, limită.Liniile de hotar pot fi: drepte sau curbe ca formă; naturale sau convenţionale ca

origine.Ex.:

Figura 4.8. Hotar în formă de curbă

170

4.1. - Intravilanul

Figura 4.9. Hotar natural pe mijlocul unei ape

Figura 4.10. Materializarea graniţei prin şanţ

Figura 4.11. În intravilan – pe graniţa dintre proprietăţi se construiesc garduri sau ziduri (se socotesc comune)

Obs.: Adesea proprietarul construieşte gardul sau zidul din partea dreaptă, amplasând stâlpii în interiorul proprietăţii sale. Când pe graniţă se amplasează o construcţie, graniţa este formată de picătura straşinei.

171


Figura 4.12. Graniţa când pe limită este o construcţie şi graniţa materializată prin zidNotă: După fixarea hotarului se trece la însemnarea hotarelor (stâlpuire sau împietrire).

4.1.2.10. Bornarea punctelor de hotar:

Figura 4.13. Procedeul cu sfoară ţăruş şi fişe

172

4.1. - Intravilanul

Figura 4.14. Materializarea punctelor de hotar prin borne tip cadastral

Figura 4.15. Bornarea unui punct de trei hotare

Bornarea: în cazul în care un punct de frângere a liniei de hotar este situat într-un loc impropriu bornării (mlaştină, lac, râu etc.), se bornează zonele accesibile într-un mod în care prin orientări şi distanţe să se poată determina poziţia punctului respectiv ale cărui coordonate se înscriu pe formularul de delimitare (fig. 4.16, cazul a).

173


Figura 4.16

Când hotarul este firul unei ape curgătoare, mijlocul unei căi ferate sau al unui drum (fig 4.16, cazul b). În jurul bornelor de hotar se realizează şanţuri de protecţie cu adâncimea de 0,5 m:

Figura 4.17. Şanţuri de protecţie în jurul bornelor de hotar

Obs.: Consemnarea recunoaşterii delimitării hotarelor se face într-un proces verbal de delimitare.

4.1.2.11 Harta cadastrală

Art. 12 al. 5 Lc privitor la harta cadastrală:1:10.000 – 1:5.000, pentru zone de deal şi munte (păduri, fâneţe, păşuni alpine)1:5.000 – 1:2.500, zone de şes şi deal1:2.000; 1:1.000; 1:500, intravilanele şeselor (funcţie de densitatea construcţiilor)1;25.000, pentru hărţile de ansamblu.

174

4.1. - Intravilanul

4.1.2.12 Registrul cadastral funciar şi anexele sale

Se întocmeşte după terminarea operaţiunilor cadastrale de teren, cuprinde (cf. art. 46-47 RLc):

1. Registrul cadastral funciar2. Registrul parcelelor (foaia cadastrală)3. Indicatorul alfabetic 4. Foaia cadastrală de posesiune5. Sumarul foilor de posesiune6. Situaţia generală a suprafeţelor pentru categorii de folosinţă.

În plus, practic pentru cadastrul imobiliar se întocmesc şi:7. Indicatorul parcelelor8. Registrul construcţiilor.Obs.: Pentru redactarea registrelor cadastrale se folosesc următoarele aparate:

- registrul posesorilor de case şi al locurilor de casă- schiţele de teren- harta cadastrală a teritorului şi a intravilanului- fişa suprafeţelor pe numere cadastrale- fasciculul de calcul al suprafeţelor.

1. Registrul cadastral funciar (art. 23 Lc, art. 45 RLc) – pe comune sau sate, face legătura între hartă şi celelalte registre (registrul parcelelor, construcţiilor) cuprinzând următoarele rubrici:

- numărul secţiunii de hartă pe care se află parcela - numărul şi denumirea lanului- numărul topografic al parcelei- numele şi prenumele posesorului (porecla) sau denumirea persoanei juridice- domiciliul sau sediul posesorului- suprafaţa parcelelor pe categorii de folosinţă- numirea subcategoriei de folosinţă- suprafaţa totală- clasa de calitate a terenului- venitul net cadastral- observaţii.

2. Foaia cadastrală (registrul parcelelor, art. 47 RLc) Cuprinde: numărul de ordine, numărul secţiunii de hartă pe care se găseşte parcela, numărul topografic, categoria de folosinţă şi denumirea lanului, suprafaţa, clasa de fertilitate, venitul net cadastral, numele şi prenumele posesorului, domiciliul şi proporţia de proprietate.

Foaia cadastrală este alcătuită din titlu şi două părţi:

175


Foaia cadastralăPartea IJud.: ……………. Nr.: …………….. formular 4Com.: ……………

Terit.: …………………….Nr. de ordine

Nr. secţ.

Nr. top.

Categ. de folos. şi den. Lan

Supraf.ha mp

Clasa de fertilitate

Venitul net cadastral

Notă

Partea a II-aNr. serial

Notă

3 - Indicatorul alfabetic (art. 47b, RLc) sau repertoriul alfabetic – registru ajutător4 - Indicatorul parcelar – registru ajutător, formular 65 - Foaia cadastrală de posesiune (art. 47c RLc) – se întocmeşte pentru fiecare posesor şi cuprinde toate parcelele pe care acesta le posedă6 - Sumarul foilor de posesiune (art. 47d RLc) – registru ajutător – se înscriu toţi posesorii în ordine alfabetică7 - Situaţia generală a suprafeţelor pe categorii de folosinţă (art. 47e RLc) – operat ajutător8 - Registrul construcţiilor – formular 10.

4.1.2.13. Bonitarea terenurilor

Stabilirea capacităţii de sol ideal = 100 pc. (sol lutos pe substrat de loess) prin note de bonitare. Bonitarea cuprinde (Rösch & Kurandt, 1980:2):

1. Descrierea exactă a solului după natura sa se face pe hărţi corespunzătoare.2. Stabilirea capacităţii de producţie – ţinând seama de diferenţele calitative

de producţie datorate condiţiilor naturale de producţie, cele economice nu se iau în considerare.

Bonitarea terenurilor cultivate – schema cuprinde două note: una pentru sol şi una pentru terenul arabil.- Schema de bonitare a climei +20% (nisip); -46% soluri argilo-lutoase- Schema de bonitare a reliefului- Corecţii ale notei de bonitare datorită unor condiţii speciale (condiţii

hidrogeologice – 10-24%; apropierea de păduri)- Schema de bonitare pajiştilor - Bonitarea arabilului – formular 11, 12

176

4.1. - Intravilanul

- Bonitarea terenurilor irigate, a viilor, livezilor, pădurilor- Excepţii de la bonitare – suprafeţe ocupate de construcţii, poligoane, proprietăţile

statului (fără impozit), zone pilot.

4.1.2.14. Cartea funciară

Cartea funciară este un registru oficial şi public care descrie imobilele şi cuprinde arătarea drepturilor reale ce au ca obiect aceste bunuri, precum şi drepturile personale, în cazurile expres prevăzute de lege.

Cartea funciară constituie punctul central al raporturilor juridice prin care drepturile reale se constituie, transmit, modifică sau se sting şi are sarcina de a da informaţii complete şi sigure asupra condiţiilor de drept privind obiectul acestor drepturi.

Drepturile tabulare izvorăsc (se dobândesc) prin înscrierea în cartea funciară (sunt drepturi absolute, opozabile tuturor – erga omnes).

Drepturile reale imobiliare cuprind:a) drepturi reale, imobiliare principale, care au o existenţă juridică de

sine stătătoare, ca de exemplu: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, uz, abitaţiune şi servitute;

b) drepturi reale imobiliare accesorii – care, servind ca o garanţie reală unor drepturi de creanţă, au o existenţă juridică subordonată drepturilor principale, de ex. ipoteca şi privilegiul (este tot o ipotecă din împrumuturi făcute în condiţii directe numai cu imobilul).

Extrasele de carte funciară şi copiile după harta cadastrală sunt timbrate şi certificate de către conducătorul de CF.

Părţile cărţii funciare:1. titlul cărţii funciare2. Partea I – Descrierea imobilului3. Partea II – Înscrierea privitoare la drepturi4. Partea III – Înscrieri privitoare la sarcini.

Registrele anexă ale CF1. harta (sau planul) cadastrală2. dosarele cu înscrisurile pe baza cărora se fac înscrierile3. registrul de intrare-ieşire4. repertoriul alfabetic5. repertoriul parcelelor

Înscrierile în CF (art. 5 Lcf)

Condiţiile pentru admiterea înscrierii în CF (art 43 Lcf) sunt:- înscrisul original trebuie să îndeplinească cerinţele validitate ale actului juridic, ce

conţine;- să aibă deplină putere doveditoare potrivit dreptului comun;

177


- să arate numele părţilor;- să arate clar şi precis imobilul şi dreptul tabular ce urmează a se înscrie sau

radieze;- să fie însoţit de traducerea în limba română în cazul în care este redactat într-o

limbă străină.1. Întabularea – art. 45-47 Lcf2. Înscrierea provizorie – art. 48-57 Lcf (când înscrisul nu îndeplineşte condiţiile

pentru întabulare)3. notarea – art. 81-87 Lcf (notările pot fi declarative sau constitutive).

În satele româneşti, majoritatea populaţiei are în proprietate casele în care locuiesc şi terenurile pe care le cultivă, având însă puţine cunoştinţe juridice privind dreptul de proprietate, motiv pentru care considerăm utilă prezentarea în continuare a următoarelor noţiuni de specialitate (drept civil):

Dreptul de superficie constă în dreptul pe care o persoană, denumită superficiar, îl are asupra construcţiei, plantaţiei sau oricărei alte lucrări executate pe un teren care aparţine altei persoane, denumită proprietar, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului. În acest caz, proprietarul a cedat posesiunea şi folosinţa altei persoane şi a rămas numai cu „nuda proprietate”, adică numai cu dreptul de dispoziţie limitată asupra bunului său. Dreptul de superficie se poate dobândi prin acte juridice cu titlu oneros sau gratuit sau prin uzucapiune. El poate fi limitat prin actul juridic de constituire, poate fi grevat cu uzufruct, prin ipotecă sau drepturi personale (interdicţie de înstrăinare şi grevare etc.).

Actul de uzufruct – este dreptul pe care o persoană denumită uzufructar îl are cel mult până la încetarea din viaţă să se bucure de „lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”. Uzufructarul este dator să restituie lucrul în starea în care l-a primit, excepţie cazul fortuit.

Drepturile de uz şi abitaţiune au aceeaşi natură ca dreptul de uzufruct, extinderea lor în timp este mai mică. În timp ce uzufructarul culege toate fructele bunului, chiar şi pe cele ce-i prisosesc, uzarul are un drept ce se limitează numai la nevoile proprii şi ale familiei sale. Ele nu pot fi cedate sau închiriate.

Dreptul de servitute este un drept real în virtutea căruia se impune un fond (teren) numit fond servant sau aservit, o anumită sarcină în favoarea altui fond numit fond dominant. Definiţia cuprinde numai servituţile stabilite prin fapta omului, deoarece numai ele fac parte din drepturile tabulare şi se înscriu în CF. Servitutea este un drept perpetuu şi accesoriu, durează atâta timp cât există cele două fonduri, şi dispare atunci când acestea se contopesc (ex. dreptul de a trece cu piciorul sau vehicul, de a lua apă dintr-o fântână, de a zidi numai până la o anumită înălţime etc.).

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară prin care un bun nemişcător este afectat la executarea unei obligaţii, fără a deposeda pe titularul dreptului ipotecat, care conferă creditorului dreptul să-l urmărească în orice mâini s-ar afla şi să-i îndestuleze creanţa din preţul obţinut prin vânzarea silită, rangul de preferinţă fiind asigurat prin înscrierea în registrele de publicitate imobiliar.

178

4.1. - Intravilanul

4.1.3. Drumuri rurale

Definiţii. Probleme generale actuale.Cale - fâşie de teren special amenajată pentru a înlesni circulaţia oamenilor, a

vehiculelor şi animalelor (sau drum) sau (după DREV) - veche denumire pentru unele străzi mai importante dintr-un oraş, care, de obicei, făceau legătura între centrul oraşului şi o şosea principală (drum, potecă).

Comunicaţie - mijloc de comunicaţie între puncte diferite, sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicaţiei.

Sistem - ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat, care face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit (sau ansamblu, structură, metodă, procedeu, soluţie, stil, etc).

Rutier - care ţine de drumuri şi şosele, care se referă la transportul pe şosele.Rural - care aparţine satelor, privitor la sate, specific satelor, sătesc.Suprastructura drumului - este partea drumului care cuprinde sistemul rutier

şi amenajarea acostamentelor.Corpul drumului - cuprinde totaliatea elementelor care alcătuiesc

terasamentele şi complexul rutier şi limitele amprizei la ramblee şi a şanţurilor la debleuri.

Sistem rutier (corpul căii) - este format dintr-un ansamblu de structuri aşezate pe patul drumului, destinate suportării circulaţiei.

În funcţie de materialul executat deosebim:a) Sistem rutier rigid (sau macadam cimentat) - are în alcătuirea sa un strat de beton. b) Sistem rutier nerigid - cuprinde în alcătuire beton de ciment.

Numărul şi grosimea straturilor şi modul de alcătuire ale unui sistem rutier sunt determinate de considerente tehnico - economice, de tehnologiile existente, de materialele locale ce pot fi utilizate, etc.

Fiecare strat rutier are un rol precis în sistemul rutier, cel mai important fiind acela de a prelua, transmite şi repartiza presiunile unitare provenite din circulaţie (cca. 1-10 nivelul suprafeţei de rulare), astfel ca la nivelul terenului de fundare să nu se depăşească capacitatea portantă a acestuia.

Zonele caracteristice ale unui sistem rutier, determinate de modul de repartiţie al efortului, sunt:

a) Zona superioară - sau a eforturilor mari, care suportă direct acţiunea traficului şi a agenţilor atmosferici, alcătuită din straturi rutiere care trebuie să aibă caracteristici deosebite.

b) Zona eforturilor de lunecare foarte mari şi a unei însemnate variaţii de eforturi verticale, în care straturile rutiere trebuie să prezinte rezistenţe mari la forfecare şi alunecare.

c) Zona inferioară, a eforturilor mai mici, cu straturi rutiere care asigură repartiţia acestora la terenul de fundare.

Un sistem rutier trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

179


- Să reziste solicitărilor traficului rutier, deformaţiile acestuia să rămână în domeniul elastic.

- Să reziste la uzura produsă de trafic, asigurând o viabilitate bună timp îndelungat şi deplină siguranţă în exploatare.

- Să fie rezistente la variaţiile de temperatură şi umiditate.- Să prezinte o suprafaţă de rulare cu o planeitate şi rugozitate corespunzătoare.- Să nu permită producerea prafului sau a noroiului.- Să fie capabile de a suporta temporar creşteri ale traficului, neprevăzute

iniţial.- Să permită, la execuţie şi reparaţii, folosirea materialelor locale şi a

tehnologiilor convenabile.Îmbrăcămintea rutieră - este partea superioară a sistemului rutier, alcătuită

din unul sau două stratui, care suportă direct acţiunea traficului şi agenţilor atmosferici.Durata de exploatare a îmbrăcăminţii - reprezintă perioada de timp în ani de

la darea în exploatare a unui drum până la prima reparaţie capitală (sau între două reparaţii capitale consecutive).

Capacitatea de utilzare a îmbrăcămiţii - se exprimă prin numărul de vehicule care pot circula pe un drum, exprimate numeric sau în tone la darea în exploatare a îmbrăcăminţii până la prima reparaţie capitală.

Îmbrăcămintea rutieră se aplică fie direct pe o suprafaţă portantă, fie prin intermediul unui strat de legătură.

Stratul de uzură - este stratul superior al sistemului rutier pe care se circulă şi care transmite integral acţiunile tangenţiale date de trafic şi parţial acţiunea agenţilor atmosferici la celelalte straturi. Se execută cu o structură închisă şi din materiale rezistente.

Stratul de legătură (binder) - este stratul situat la partea superioară a unei îmbrăcăminţi bituminoase, care face legătura între stratul de uzură şi stratul de bază sau de fundaţie al sistemului rutier, are o structură deschisă şi se aplică în cazul în care îmbrăcămintea se execută în două straturi.

Stratul de bază - este situat între îmbrăcăminte şi fundaţie, având rolul de a prelua din încărcările din trafic, în special eforturile verticale, în limita capaităţii de rezistenţă a acesteia.

Fundaţia drumului - este stratul sau grupul de straturi care preia solicitările verticale de la stratul de bază (sau de la îmbrăcăminte direct) pe care le transmite şi le repartizează patului drumului. Se realizează economic din materiale locale.

Sistemul de fundaţie - are un rol constructiv, este aşezat pe pământul din patul drumului cu scopul de a feri sistemul rutier sau pământul de fundaţie de unele efecte dăunătoare. Acesta poate fi izolator (din nisip, minimum 7 cm grosime) sau drenant (din balast, minimum 10 cm grosime).

Complex rutier - cuprinde ansamblul de straturi format din sistemul rutier şi zona activă a terasamentului din pat până la adâncimea la care practic nu se mai resimte influenţa încărcărilor mobile.

Complexul rutier are următoarea alcătuire:

180

4.1. - Intravilanul

Complex rutier - sistem rutier - îmbrăcăminte - strat de uzură- strat de legătură la îmbrăcăminte bitum sau de rezistenţă la îmbrăcăminte din beton de

- strat de bază- fundaţie - structuri de fundaţie

- substraturi - zona activă a terasamentelor - strat de formă

- terasamenteDeflexiunea - este o deformaţie verticală elastică a … rutiere sub acţiunea roţii

unui vehicul.Capacitatea portantă - este încărcarea maximă pe unitatea de suprafaţă care

poate fi aplicată pe terenul de fundaţie sau pe un strat rutier în limita rezistenţelor sau deformaţiilor admisibile.

Tasarea relativă - este exprimată prin raportul dintre tasarea sub acţiunea roţii autovehiculului şi diametrul echivalent al cercului de contact al roţii cu suprafaţa sistemului rutier.

Patul drumului - este suprafaţa amenajată a terasamentelor pe care se aşează sistemul rutier.

Stratul de formă - este alcătuit din pământ îmbunătăţit sau stabilizat şi se realizează la partea superioară a terasamentelor platformei în scopul obţinerii unei capacităţi portante corespunzătoare sub sistemul rutier. Acest strat nu face parte din sistemul rutier. Trebuie să reziste la acţiunea ciclurilor îngheţ - dezgheţ şi să asigure scurgerea rapidă de pe platformă a apelor din precipitaţii.

4.1.3.1. Situaţia actuală a drumurilor (reţeaua de transport)

Mediul rural se confruntă şi cu lipsa unei reţele satisfăcătoare de mijloace de transport şi de comunicaţie, care ar putea asigura populaţiei servicii utile pentru un mod de viaţă modern.

Sub aspectul mijloacelor de transport, reţeaua drumurilor publice judeţene şi comunale, avea la sfârşitul anului 1997, (dupǎ Belc F.) o lungime de 58478 km, tabelul 4.2., respectiv 4/5 din totalul reţelei naţionale de drumuri publice, din care mai puţin de jumătate (47 %) drumuri judeţene şi 53 % drumuri comunale. Se remarcă ponderea foarte redusă a drumurilor judeţene şi comunale modernizate, 7,7 % (şi doar 3,1 % din cele comunale), respectiv o pondere de peste 40% a drumurilor pietruite. În ceea ce priveşte drumurile comunale, aproape 60% sunt pietruite, iar din totalul acestora 25% sunt drumuri de pământ. Densitatea reţelei de drumuri diferă de la o regiune la alta.

Sub aspectul accesului populaţiei rurale la reţeaua naţională de drumuri publice, trebuie evidenţiat că numai circa jumătate din totalul comunelor (1462) au acces direct la reţeaua principală de transport rutier, deservind, asfel, aproximativ 60% din totalul populaţiei rurale. Semnificativă este şi densitatea redusă a drumurilor publice judeţene şi comunale, care la sfărşitul anului 1997 se ridică la 27,3 km drumuri la 100 kmp teritoriu rural.

181


Tabelul 4.2.Drumurile publice şi densitatea acestora pe regiuni de dezvoltare

[Belc F.]

Nr.crt.

Regiunea Drumuri publice (total) –

km

Din care: Densitatea drumurilor

publice pe 1000 kmp de teritoriu

Drumuri naţionale

Drumuri judeţene şi comunale

1 Nord-Est 12.797 2.476 10.321 35,52 Sud-Est 9.992 1.745 8.247 29,23 Sud Muntenia 11.083 2.534 8.549 32,14 Sud-Est Oltenia 9.946 1.929 8.017 34,55 Vest 8.801 1.862 6.939 27,46 Nord-Vest 10.820 1.917 8.903 31,97 Centru 8.931 2.027 6.904 25,98 Bucureşti Ilfov 791 193 598 37,8

73.161 14.683 58.478

După Otiman I.P densitatea drumurilor publice la 100 km2 a rǎmas nemodificat timp de zece ani (1985-1995), fiind de 30,5 km, iar din totalul drumurilor nici 25% nu sunt modernizate. Din totalul drumurilor judeţene şi comunale, care au ponderea cea mai mare (75,6%), sunt modernizate numai 7,2%, tabelul 4.3. şi fig.4.18.

182

4.1. - Intravilanul

Figura 4.18.Tabelul 4.3.

Situaţia drumurilor publice în România [Otiman I.P.]Specificare Total moder-

nizatenaţio-nale

moder-nizate

judeţene şi comunale

moder-nizate

Lungime, km 72828 17248 14683 13036 58145 4212Ponderea

drumurilor modernizate, %100 23,7 100 88,8 100 7,2

Structuradrumurilor publice, %

100 100 20,2 75,6 79,8 24,4

Structuradrumurilor modernizate, %

- 100 - 75,6 - 24,4

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1995, pag. 560.

Situaţia reţelei de drumuri publice şi starea tehnică a acesteia în ianuarie 1999 este prezentată în tabelul 4.4.

Ţara noastrǎ cu numai 113 km de autostradǎ se situează pe locul 24 în Europa, iar conform "Programului de construcţie a autostrăzilor din România", reţeaua de autostrăzi va trebui sǎ ajungǎ la lungimea de cca 3000 km, cuprinzând autostrada Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Giurgiu şi centura Bucureşti - Sud. Potrivit strategiei pe termen mediu, se vor executa sectoarele de autostradă Piteşti-Nădlac, centura municipiului Bucureşti şi sectorul de autostradă Bucureşti – Braşov – Borş.

Lungimea totală a drumurilor naţionale este de 14683 km, deci cca 20% din lungimea drumurilor publice, circa 74% (10.705 km) din reţeaua drumurilor naţionale au durata de exploatare depǎşitǎ, având o stare necorespunzǎtoare. Reţeaua drumurilor locale (judeţene şi comunale) este de 58.176 km, din care peste 70 % au durata de exploatare depǎşită.

Situaţia podurilor existente pe reţeaua drumurilor naţionale este prezentată în tabelul 4.5., iar a celor existente pe reţeaua drumurilor locale în tabelul 4.6. De menţionat faptul că pe drumurile naţionale, din totalul de 3.189 însumând 132.864 m lungime, numai 1.522 (80.446 m) sunt dimensionate corespunzător normelor europene (clasa E de încărcare).

Conform Anuarului statistic al Federaţiei Internaţionale de Drumuri (International Road Federation – I.R.F., Geneva, 1996), situaţia comparativă a reţelei de drumuri din unele ţări europene este prezentată în tabelul 4.7., iar situaţia statistică privind lungimea drumurilor publice raportată la 1 000 locuitori este redatǎ în tabelul 4.8.

Tabelul 4.6.Situaţia podurilor pe reţeaua drumurilor locale [Belc F.]

Poduri pe reţeaua de drumuri

locale

Total Clasa (E+I) Sub clasa I Poduri din lemnm M m M m m m m

Pe drumuri judeţene

4700 113515 3841 100133 859 13382 182 3463

Pe drumuri comunale

3492 76954 2183 52135 1309 24819 713 16385

183


Total 8192 190469 6024 152268 2168 38201 895 19848

184

4.1. - Intravilanul

Tabelul 4.7. Situaţia comparativǎ a reţelei de drumuri din unele ţǎri europene

[IRA - Geneva, 1996]Nr.crt.

Ţara Populaţia, mii locuitor

Lungimea drumurilor publiceKm Km

raportaţi la 1000

locuitori

Din care modernizateKm Km

raportaţi la 1000

locuitori1 Anglia 57000 327000 5,73 327000 5,732 Austria 8054 129055 16,02 129000 16,013 Belgia 10143 149876 15,07 140656 13,874 Bulgaria 8340 36720 4,40 33635 4,035 Danemarca 5280 71600 13,56 71600 13,566 Elveţia 7073 71117 10,05 71117 10,067 Finlanda 5132 77782 15,15 47447 9,258 Franţa 58100 892500 15,36 892500 15,369 Germania 82186 633000 7,70 626670 7,6310 Grecia 10475 117000 11,16 92430 8,8411 Italia 58000 317000 5,46 317000 5,4612 Luxemburg 413 5160 12,52 5108 12,3713 Norvegia 43292 91323 20,79 63012 14,6014 Olanda 15680 127000 8,09 111760 7,1315 Polonia 38639 374990 9,70 230994 5,9816 Romania 22681 153057 6,74 46242 2,0317 Suedia 8910 138000 15,48 97980 11,0018 Ungaria 10188 158633 15,57 80585 7,91

Tabelul 4.8. Statistica privind lungimea drumurilor publice raportată la 1000 locuitori [Belc F.]

Nr. Ţara Populaţia, Lungimea drumurilor publice:crt. mii km km Din care modernizate:

locuitori raportaţi la 1000 locuitori

km km raportaţi la 1000 locuitori

0 1 2 3 4 5 61. ANGLIA 57 000 327 000 5,73 327 000 5,732. AUSTRIA 8 054 129 055 16,02 129 000 16,013. BELGIA 10 143 149 876 15,07 140 656 13,874. BULGARIA 8 340 36 720 4,40 33 635 4,035. DANEMARCA 5 280 71 600 13,56 71 600 13,566. ELVEŢIA 7 073 71 117 10,05 71 117 10,06

185


Tabelul 4.8. (continuare)0 1 2 3 4 5 67. FINLANDA 5 132 77 782 15,15 47 447 9,258. FRANŢA 58 100 892 500 15,36 892 500 15,369. GERMANIA 82 186 633 000 7,70 626 670 7,6310. GRECIA 10 475 117 000 11,16 92 430 8,8211. ITALIA 58 000 317 000 5,46 317 000 5,4612. LUXEMBURG 413 5 160 12,52 5 108 12,3713. NORVEGIA 43 292 91 323 20,79 63 012 14,6014. OLANDA 15 680 127 000 8,09 111 760 7,1315. POLONIA 38 639 374 990 9,70 230 994 5,9816. ROMÂNIA 22 681 153 057 6,74 46 242 2,0317. SUEDIA 8 910 138 000 15,48 97 980 11,0018. UNGARIA 10 188 158 633 15,57 80 585 7,91

În perioada 1993 – 2005 s-au derulat mai multe proiecte de reabilitare a drumurilor naţionale şi locale, cofinanţate de Guvernul României şi BIRD, BERD, BEI, respectiv în cadrul programelor Phare, Sapard etc., reuşindu-se îmbunătăţirea stării drumurilor în România. Exista însă foarte mult de făcut nu numai la autostrăzi, drumuri naţionale şi judeţene, cât mai ales la drumurile locale din zona rurală.

4.1.4. Elemente caracteristice ale căilor de comunicaţii rurale

4.1.4.1. Infrastructura şi suprastructura

Infrastructura drumului - cuprinde totalitatea lucrărilor de pământ (terasamente) inclusiv lucrările de consolidare, asanare sau protecţie (ziduri de sprijin, drenuri, pereuri, etc.) şi lucrările de artă (poduri, podeţe, tuneluri, etc.).

Terasamentele cuprind totalitatea lucrărilor de pământ (săpături, umpluturi, transporturi) executate în vederea realizării rambleelor (umpluturilor) şi debleurilor (săpăturilor) din infrastructura drumurilor.

Suprastructura drumurilor - cuprinde totalitatea lucrărilor executate cu scopul de a uşura circulaţia prin reducerea rezistenţelor datorită frecărilor (rezistenţa la rulare, de rostogolire) dintre vehicul şi suprafaţa de rulare.

Infrastructura drumului are rolul de a asigura drumului posibilitatea învingerii dificultăţilor impuse de relief (dealuri, văi, munţi, etc.), asigurând pentru oameni şi vehicule rezistenţele datorită reliefului regiunii, datorită gravitaţiei.

Suprastructura drumului trebuie să asigure o circulaţie sigură şi comodă cu viteze mari, reducând rezistenţele pe care le întâmpină vehiculul în mers, având o suprafaţă de rulare cât mai bună.

Deci, suprastructura drumului este elementul intermediar dintre vehicul şi pământ (terasament) având rolul de a prelua sarcinile din circulaţie şi să le predea terasamentului (patului) reduse corespunzător prin repartizarea lor pe suprafeţe mai mari, iar pe de altă parte, să micşoreze rezistenţele datorate frecărilor.

186

4.1. - Intravilanul

În fig. 4.19. se prezintă profilul transversal al unui drum având: EF - partea centrală destinată circulaţiei vehiculelor, denumită partea carosabilă, BE şi FC - acostamente (fâşii laterale neconsolidate).

Benzile de încadrare - porţiunea de 0,25 - 0,75 m din acostamente consolidată.

Figura. 4.19. Profil transversal al unui drum

BC - platforma drumului (postamente şi partea carosabilă).EFF’E’ - (partea haşurată) - reprezintă structura de rezistenţă a drumului (din

sistem rutier).Sistemul rutier împreună cu acostamentele - uneori amenajate în ele (tot ce se

găseşte deasupra liniei HH’) reprezintă suprastructura drumului.Sub H - H - este infrastructura drumului. Legătura dintre infrastructură şi

suprastructură se face prin patul drumului reprezentând partea superioară a terasamentelor.

Complexul rutier - este format din ansamblul de straturi pe care se află sistemul rutier, cuprinzând şi zona activă a terasamentelor (adâncimea până la care practic nu se mai resimte influenţa sarcinilor mobile).

4.1.4.2. Elemente caracteristice în plan şi profil longitudinal

Axa drumului - este intersecţia dintre axa verticală MN (fig. 4.19.) (axa se deplasează tot timpul pe mijlocul drumului descriind o suprafaţă) şi suprafaţa îmbrăcăminţii drumului.

Traseul drumului - intersecţia aceleiaşi suprafeţe descrise de axa MN (fig. 4.20.) cu suprafaţa terenului.

Axa drumului - este deci locul geometric al punctului M, iar traseul drumului este linia descrisă de punctul N. Traseul drumului este proiecţia pe teren a axei drumului.

187


În plan, între două puncte A şi B, traseul unui drum respectiv axa lui, este alcătuit din linii drepte numite aliniamente (fig. 4.20.), racordate între ele cu linii curbe numite curbe de racordare sau arce de racordare/„curbe”.

Figura 4.20. Vedere în plan a traseului unui drum

Lungimea drumului este egală cu lungimea proiecţiei axei drumului (sau a traseului) pe un plan orizontal.

Orice drum are o origine şi un punct final şi punctul un număr de ordine pentru recunoaşterea lui în reţeaua rutieră respectivă, are un anumit sens de parcurgere faţă de care se stabilesc elementele de dreapta şi stânga, exemplu rampă (sector pe care se urcă în sensul de parcurgere) şi de pantă (se coboară în sensul de mers), dacă sensul de parcurgere se inversează, rampele se schimbă în pante şi invers. Lungimea drumului se marchează prin indicatori de distanţe de 1000 m şi 100 m (borne kilometrice şi hectometrice).

Profilul longitudinal al drumului - este reprezentarea (desfăşurarea şi proiectarea) axei drumului pe un plan vertical, denumit şi linia roşie (sau linia proiectului).

Proiecţia desfăşurată a traseului drumului pe un plan vertical formează profilul longitudinal al terenului natural sau linia neagră (linia terenului).

Figura 4.21. Linia roşie şi neagră a unui drum

Deci:Profilul longitudinal al drumului - este secţiunea verticală prin axa drumului,

desfăşurată pe un plan vertical, conţinând atât linia roşie cât şi linia neagră şi o serie de date necesare execuţiei.

Palier - sectorul orizontal din profilul longitudinal al drumului.

188

4.1. - Intravilanul

Rampe - sectoare înclinate din profilul longitudinal (pe care se urcă în sensul de mers).

Pante - porţiuni în lungul unui drum pe care se coboară în sensul de mers. Declivitate - este înclinarea liniei roşii faţă de orizontală măsurată prin tangenta trigonometrică a unghiului pe care îl face această linie cu orizontala:

d tgh

l (% sau ‰)

dh

l 100 (%)

dh

l 1000 (‰)

4.1.4.3. Proiectarea liniei roşii a drumului

Cotele liniei roşii sunt cotele proiectului sau cote roşii (CR), iar cotele liniei negre se numesc cotele terenului sau cota neagră (CN).

Diferenţele măsurate pe verticală între CR şi CN se numesc cote de execuţie (pozitive sau negative).

Figura 4.22. Cote de execuţie Figura 4.23. Cote de execuţiepozitive (rambleu) negative (debleu)

Cotele de execuţie, la calculul terasamentelor, se execută cu grosimea sistemului rutier.

Linia terenului este ondulată, neregulată, cu frânturi dese şi declivităţi pronunţate, deci este necorespunzătoare pentru circulaţie. Linia roşie se proiectează cu înclinări mai mici, cu declivităţi admise, cu schimbări mai rare, este deci o linie aplatizată, o linie geometrică bine definită, permiţând o circulaţie sigură şi confortabilă.

Pas de proiectare - distanţa dintre două schimbări consecutive a declivităţii.Principii şi prescripţii pentru proiectarea liniei roşii:a) Declivităţile (tabelul 4.9.)- Să fie mici şi pe lungimi cât mai mari

189


Tabelul 4.9.Declivităţi admise

Viteza de proiectare (km/h) 100 80 60 50 40 30 20Declivităţi maxime (%) 4 5 6 7 7 7,5 8Declivităţi excepţionale (%) 5 6 7 7,5 8 8,5 9

- Pentru drumurile naţionale noi - declivitatea maximă = 6 %.- La îmbrăcăminţi bituminoase - declivitatea maximă = 4 - 5 %.- Declivitatea economică: - La coborâre să permită vehiculului să înainteze fără să atingă viteză

periculoasă şi fără să fie necesară folosirea frânelor.- La urcare să permită vehiculului să înainteze fără să fie necesară schimbarea

vitezei.- Se vor evita declivităţile alternante (dinţi de fierăstrău).- Lungimea minimă a pasului de proiectare < 50 – 150 m, în funcţie de viteza

de proiectare.- Pentru racordarea declivităţilor, lungimea minimă a pasului de proiectare (P)

trebuie să fie:

P>Tn+ Tn+1

unde: Tn şi Tn+1 - lungimile tangentelor a 2 curbe verticale succesive

- Se vor evita declivităţile mari pe lungimi pronunţate (1,5 – 2 km) sau se vor intercala, la anumite distanţe, porţiuni cu declivitate mică sau chiar paliere numite “” (pentru fiecare dif. de nivel de 60 – 80 m se vor intercala cu declivitate maximă de 2 %, având lungimea de 50 – 150 m.

b) În curbe linia roşie se proiectează cu declivităţi mici.c) Scurgerea apei se asigură dând căii o declivitate minimă de 0,3 – 0,4 %

pentru porţiunile de debleu (cu şanţuri obligatorii), fundul şanţului fiind paralel cu linia roşie.

d) La fixarea liniei roşii trebuie avute în vedere anumite de cotă obligată, cum sunt:

- pasajele de nivel cu cale ferată (C.R. – este cota şinei);- pasajele superioare (înălţimea liberă 5.500 – 6.400 mm);- pasajele inferioare (înălţimea liberă de 4.500 mm);- în dreptul podurilor (L.R. – în palier);- lucrări de artă (L.R. – are caracter de continuitate, evitându-se podurile (L.R. = spinare de măgar); L.R. > 50 cm decât min. apelor maxime).e) Lucrările de terasament să fie cât mai reduse.f) Compensarea terasamentelor (p. 139).

190

4.1. - Intravilanul

Racordarea declivităţilor impune asigurarea unei anumite distanţe de vizibilitate.

4.1.4.4. Elemente caracteristice în profil transversal

Figura 4.24. Elementele profilului transversal al drumului

Elementul principal dintr-un profil transversal îl constituie partea carosabilă destinată circulaţiei vehiculelor, dispusă pe un sistem rutier alcătuit şi dimensionat în aşa fel încât să preia solicitările din trafic şi condiţii climatice pe o durată determinată în limita deformaţiilor admisibile.

Benzile de încadrare sunt fâşii consolidate din acostamentele drumului lângă partea carosabilă de 25 – 75 cm lăţime, având rolul de a proteja partea carosabilă de defecţiuni şi de a mări lăţimea utilă pentru circulaţie în cazul întâlnirilor sau al depăşirilor.

Partea carosabilă poate fi racordată şi cu trotuar, astfel în cadrul localităţilor sau în zona staţiilor de pompare avem:

Benzile de consolidare – înlocuiesc uneori benzile de încadrare. Reprezintă consolidări mai slabe, iar uneori la drumuri importante, mai ales când sunt prevăzute şi şanţuri consolidate, acostamentele se protejează în întregime.

Acostamentele – sunt fâşiile marginale ale platformei drumurilor şi servesc la:- Încadrarea părţii carosabile, împiedicând deplasarea laterală a materialelor

din corpul drumului.- Asigurarea scurgerii apelor de pe cale, fiind din pământ sau având o suprafaţă

mai puţin netedă, cu o pantă transversală de 4 – 6 %.- Circulaţia pietonilor şi staţionarea vehiculelor defecte.- Depozitarea materialelor de întreţinere.- Lărgirea, la nevoie, în viitor, a părţii carosabile.- Amplasarea elementelor accesorii: borne, parapete, table indicatoare, etc.Lăţimea acostamentelor variază, în general, între 1 – 3 m în funcţie de viteza

de proiectare, importanţa drumului şi condiţiile locale.

191


Pe platforma drumului mai pot fi prevăzute şi amenajate următoarele elemente:- Piste pentru biciclişti (lăţimea de 0,8 m pentru un şir de biciclete).- Piste pentru motovehicule (lăţimea de 1,5 m pentru un şir şi 2,5 m pentru 2

şiruri de vehicule).- Trotuarele şi aleile pentru pietoni, reprezintă acostamente speciale, uneori

supraînălţate faţă de partea carosabilă, rezervate circulaţiei pietonilor (lăţimea 0,75 – 0,8 m pentru un şir de pietoni).

În afara oraşelor profilul transversal poate conţine:- Benzi pentru vehicule speciale (lente).- Benzi pentru tramvaie, autobuze sau troleibuze.- Benzi pentru circulaţia locală.- Benzi pentru parcare sau staţionare.- Benzi pentru accelerare sau decelerare.- Benzi pentru separarea circulaţiei înainte de intersecţii.Taluzurile – sunt suprafeţe înclinate ale terasamentelor. Se caracterizează prin

valoarea tangentei unghiului pe care îl face taluzul cu orizontala:

Normativele prevăd pentru ramblee înclinări de 1:15 ÷ 1:2, iar pentru debleuri 1:15 ÷ 0,2 sau chiar mai mari în rocile stâncoase nealterabile, dacă stratificaţia este favorabilă, taluzurile putând fi verticale sau chiar în consolă (semitaluzuri).

Şanţurile sau rigolele – pentru scurgerea în porţiunile de debleu şi în cele în care se acumulează apă care trebuie îndepărtată. Şanţurile colectează şi evacuează apele nu numai de pe platforma căii ci şi de pe versanţii din amontele drumului şi de pe taluzuri.Au secţiunea transversală trapezoidală pentru debite mari şi triunghiulară pentru debite mici. Adâncimea şanţurilor: 0,25 – 0,5 m, taluzele sunt: 1:15 ÷ 1:3 spre partea carosabilă şi 1:1 ÷ 1:1,01 spre exterior.

Panta longitudinală a şanţului urmează, în general, panta (declivitatea) liniei roşii. Pentru sectoarele în palier sau cu declivităţi foarte reduse, pentru curgerea apei, şanţului i se va asigura o pantă de minim 0,3 – 0,5 % (excepţional 0,2 % şi 0,1 % dacă se pavează fundul).

Din motive de eroziune panta maximă a şanţului este limitată la 3 – 4 %, maxim 5 % în pământurile argiloase sau bolovănişuri; iar dacă declivitatea este mare, trebuiesc luate măsuri de consolidare.

Banchetele laterale – sunt fâşii orizontale de 50 cm lăţime (cu pantă de 1 – 2 % spre şanţ), prevăzute uneori între şanţuri şi taluzuri pentru a menţine pământul şi materialele ce cad de pe taluz, evitându-se împotmolirea şanţului.

Zona drumului cuprinde ampriza drumului şi cele două zone laterale sau zone de siguranţă. Lăţimea zonei de siguranţă este de 0,75 – 1 m. La drumurile cu ramblee >2 m nu se prevăd zone laterale.

Gabaritul de liberă trecere – este legat de profilul transversal al drumului (este spaţiul liber necesar deasupra drumului), având forme şi dimensiuni astfel stabilite încât să se asigure trecerea nestingherită a vehiculelor cu dimensiuni normale.

192

4.1. - Intravilanul

Pentru biciclişti şi pietoni se asigură gabarite separate cu înălţimi libere de 2,5 m şi lăţimi corespunzătoare.

Lăţimea părţii carosabile – este determinată de componenţa şi intensitatea traficului, respectiv de timpul şi numărul de vehicule ce pot trece deodată prin aceiaşi secţiune a drumului, sau de numărul de benzi de circulaţie şi de lăţimea unei benzi.

Lăţimea benzii de circulaţie depinde de lăţimea vehiculelor şi de spaţiile de siguranţă necesare până la acostament sau până la banda de circulaţie învecinată.

La drumurile cu 2 benzi de circulaţie, fiecare bandă este destinată vehiculelor care circulă într-un singur sens. Pentru ambele benzi de circulaţie, lăţimea Pc a părţii carosabile se calculează cu relaţia:

Pc2=2Y+2c+a

Pc2=2Y+2c+xi+b-cPc2=b+c+xi+2Y

unde:b – lăţimea caroseriei vehiculelor 1,7 ÷ 2 m pentru autoturisme şi 2,25 ÷ 2,75 autocamioane;e – distanţa dintre roţile vehiculelor cca. 1,5 m autoturisme şi 1,75 m la autocamioane;a – mărime auxiliară de calcul;Y – spaţiul de siguranţă necesar la marginea părţii carosabile şi până la mijlocul roţii exterioare, se determină cu relaţii empirice:

X – (spaţiu de siguranţă) – distanţa dintre caroseriile a 2 vehicule, diferă după cum vehiculele se întâlnesc (Xi) sau se depăşesc (Xd). Se poate considera:

Xi=YXd=0,75Y

Din practică se ştie că spaţiul de depăşire (Xd) este mai mare decât cel necesar întâlnirii (Xi) deoarece, în cazul depăşirilor, nu se cunoaşte intenţia şi mişcarea vehiculului depăşit, ceea ce ar contrazice datele de mai sus.

Pentru aceasta se consideră: Xd=Xi=Y.Astfel, lăţimea părţii carosabile este:- pentru drumurile cu o bandă de circulaţie: Pc1=2Y+c;- pentru drumurile cu 2 benzi de circulaţie: Pc2=2Y+c+b+Xi;- pentru drumurile cu 3 benzi de circulaţie: Pc3=2Y+c+2b+Xd+Xi;- pentru drumurile cu 4 benzi de circulaţie: Pc4=2Y+c+3b+2Xd+Xi;Pentru cazul drumurilor cu mai multe benzi de circulaţie calculul este similar,

numai că se iau în considerare pentru benzile centrale – autoturisme în loc de autocamioane.

Pentru drumurile cu o singură bandă de circulaţie:

193


Pentru viteze de circulaţie reduse, rezultă:- lăţimea minimă 2,75 m;- lăţimea obişnuită 3,0 m.Pentru viteze de circulaţie mari şi trafic intens:- lăţimea părţii carosabile 3,5 – 3,75 m.Pentru drumurile cu 2 benzi de circulaţie: Pc2=6 m.Pentru drumurile cu 2 benzi de circulaţie importante: Pc2 = 7,0 – 7,5 m.Pentru autostrăzi – lăţimea unei căi unidirecţionale (2 benzi) nu coboară sub

7,5m.Pentru drumurile internaţionale se recomandă acostamente de 2,5 m, iar pentru

partea carosabilă 2·3,5=7,0 m.

4.1.4.5. Straturi rutiere din materiale stabilizate

Funcţie de modul în care se acţionează asupra proprietăţilor fizico – mecanice ale pământurilor sunt cunoscute mai multe metode de stabilizare:

1. Stabilizarea mecanică.2. Stabilizarea cu lianţi.3. Stabilizarea cu substanţe chimice.

4.1.4.6. Îmbrăcăminţi rutiere, deosebim:

1. Îmbrăcăminţi rutiere din piatră naturală fasonată (pavaje);2. Îmbrăcăminţi rutiere din mixturi asfaltice;3. Îmbrăcăminţi rutiere rigide din beton de ciment;4. Îmbrăcăminţi rutiere bituminoase.

4.1.5. Spaţii verzi în mediul rural

Rolul spaţiilor verzi este incontestabil, atât ca element de infrastructură, cât şi ca element de arhitectură peisajeră. A constituit o preocupare a oamenilor din cele mai vechi timpuri, însă în România puţine sate se pot mândri cu realizări în ceea ce priveşte dezvoltarea şi întreţinerea spaţiilor verzi, de aceea vom prezenta în continuare câteva elemente conceptuale privind realizarea acestora.

Deosebim următoarele principii de proiectare a spaţiilor verzi, care au fost aplicate şi în ţara noastră: principiul funcţionalităţii; principiul compatibilităţii; principiul unităţii; principiul armoniei; principiul proporţionalităţii; principiul economicităţii; principiul istoric; principiul caracterului original al compoziţiei.

Ca stiluri şi genuri de spaţii verzi - sunt cunoscute următoarele: stilul geometric; stilul peisager; stilul mixt.

În România, spaţiile verzi urbane şi periurbane (rurale), cuprind următoarele elemente: parcurile, grădinile, scuarurile, spaţii verzi pe bulevarde şi şosele, spaţii verzi în cartierele de locuit, parcurile şi grădinile sportive, grădinile botanice, grădinile

194

4.1. - Intravilanul

zoologice, spaţii verzi pentru recreerea copiilor, spaţii verzi de pe teritoriul şcolilor, grădiniţelor şi creşelor, spaţii verzi din incinta întreprinderilor (firmelor), spaţii verzi de pe lângă spitale, sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice, păduri de recreaţie, parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii.

La realizarea spaţiilor verzi se folosesc copaci, arbori şi arbuşti ornamentali, flori şi gazon verde.

Gazonul este suprafaţa de teren acoperită de vegetaţie erbacee, formată din graminee, îndeplinind funcţii decorative, recreative şi sanitare. Gazonul are o foarte mare valoare decorativă, creează o atmosferă de calm şi linişte, întinderile mari de gazon introduc în peisaj o notă de solemnitate şi romantism. Importanţa sanitară constă în reîmprospătarea aerului, modificarea temperaturii şi umidităţii. Vara temperatura aerului în contact cu gazonul este de 22-24°C, iar în contact cu betonul şi asfaltul este de 30-45°C.

După destinaţia, compoziţie şi mod de întreţinere deosebim:o peluze din parcuri (tuns de 2-3 ori pe an), din speciile de gramineao peluze de grădini (ghiocei, narcise, brânduşe, stânjenei etc.)- se folosesc specii

de graminea mai decorative, dar şi mai pretenţioase, realizarea unor desimi mari şi tunderea lor la intervale mai mici, ex. gazon englezesc- seminţe de gazon de lux- impun o tăiere aproape zilnică (ex. Agrostis tennis, Fertuca rubica etc.)

o terenuri sportive acoperite cu gazon – gazonul are o compoziţie diferită. O specie foarte rezistentă cu sistem radicular mai profund este: Poa anuna, pe terenuri nisipoase se recomandă şi coada şoricelului. Tunderea gazonului se recomandă: pe terenuri de fotbal la 3,5 cm, rugbi- 6,35 cm, crichet – 2,5 cm, tenis – 0,45 cm.

Specii recomandate pentru gazon:după înălţime:

o graminee cu port înalt (de etaj superior)- caracterizate prin înălţimea mare, lăstărire (înfrăţire slabă), frunze mari, aspre, grosiere- ex. Dactilus glomerata, Bromus inermis Leyss etc., cu sistem radicular până la 25-30 cm 9chiar 100 cm)

o graminee cu port mijlociu (de etaj mijlociu) formează tufe relativ mari, de diferite desimi, după cosit se intensifică formarea lăstarilor scurţi, ex. Festuca pratensis Huds, Alopecurus pratensis L, Lolium perenne L, Deschampsia caespitosa Beauv, Cynosubus cristatus L

o ierburi graminee cu port pitic (de etaj inferior)- înălţime redusă, după cosit lăstăresc puternic, tufele îndesindu-se foarte mult, sistem radicular superficial 12- 20 cm (uneori 40- 50 cm), exemplu: Poa pratensis L, Festuca rubra L, Agrostis stolomifera L, tennis Sibth.Pentru obţinerea gazonului se folosesc frecvent specii din genurile: Agrostis,

Cynosurus, Deschampsia, Festuca, Lolium, Phleum. Gramineele se amestecă între ele (minimum trei) pentru obţinerea gazonului (minim 3).

Perioada semănatului pentru ierburile graminee (vezi tab. 43, pag. 272) este primăvara (în mustul zăpezii)- februarie- aprilie, idem toamna (august- septembrie).

195


Tehnica de semănat- în cruce- ½ din seminţe se distribuie perpendicular pe primele rânduri.

Adâncimea de semănare0,5-2,5 cm. După semănare terenul se greblează şi apoi se netezeste cu un tăvălug uşor.

Norma de semănare: desimea de seminţe: SUA- 12 g/mp, Canada 5-12 g/mp, Germania 9-20 g/mp, Franţa 30-60 g/mp(tab. 44, pag. 274).

Gazonul din brazde de iarbă - 1mp de glii- are greutatea de 20- 40 kg.Brazdele decapate manual sau mecanizat au dimensiunile de 25x35x4-5 cm;

30x30x4-5 cm, 15x30x4-5 cm.Maşinile taie fâşii late de 30 cm, groase de 2-4cm şi lungi de cca 2m, care se

rulează pentru transport mai uşorAşezarea brazdelor- liniar sau în şah.Întreţinerea sşi îngrijirea gazonului:

o -reîntreţinerea gazonuluio -reparaţia totală (capitală) sau parţialăo -cosirea sau tundereao -combaterea buruieniloro -aplicarea îngrăşaminteloro -udatul etc.

Deosebim următoarele tipuri de forme ale coroanei arborilor, copacilor şi arbuştilor ornamentali folosiţi în realizarea spaţiilor verzi: piramidală, ovoidală, globulară, conică, umbrelară, pletoasă etc.

Construcţiile frecvent întâlnite în spaţii verzi, cuprind: căile de circulaţie; aleile şi potecile (cărările); intersecţiile; ramificarea aleilor; amenajarea apelor; priveliştea şi perspectiva, care în zona rurală sunt foarte puţin dezvoltate până în prezent.

Spaţiile verzi în spaţiul rural au dezvoltări pe suprafeţe mult mai reduse decât în cel urban. Sunt însă localităţi rurale, în special în Transilvania, unde în multe sate fiecare casa are în faţă spaţii verzi amenajate şi echipate cu flori anuale şi/sau perene, arbuşti şi/sau arbori ornamentali, realizând astfel o arhitectură peisajeră bună.

Primăria, şcoala, dispensarul medical sau veterinar în majoritatea lor au ronduri, scuaruri şi alei cu spatii verzi intreţinute corespunzător cu flori şi gazon.

Dacă înainte de 1989 în faţa caselor se cultivau legume, încet după aceasta şi mai mult după 2000 s-a renunţat la acest obicei, în locul lor apărând gazonul şi florile. Edilii satelor au facut însă prea puţin în acest sens, iniţiativa fiind în cele mai multe cazuri a cetăţenilor.

De menţionat că tot mai mult în ultimii ani, urmare şi a şanselor oferite de Programul Sapard, Fermierul etc., pe terenurile cu exces de umiditate din perimetrul rural, terenuri degradate, foste balastiere, bălţi etc. se transformă în amenajări complexe turistico-sportiv-piscicole şi de agrement în care spaţiile verzi sunt bine conturate şi dezvoltate. Este un început care trebuie continuat, astfel ca între spaţiile verzi din mediul urban şi cel rural să nu existe decalajul ce se constată azi.

196

4.1. - Intravilanul

4.1.6. Construcţii pentru spaţiul rural

4.1.6.1. Probleme generale actuale

Construcţiile din spaţiul rural cuprind:1. Case familiale cu anexe: case de locuit, grajd animale, magazii, şură, coteţe

(pentru porci, păsări, animale de blană), pătule pentru porumb, fânare, hambare cereale, fântâni, împrejmuiri (porţi intrare + porţi mici intrare).

2. Construcţii publice şi sociale: sediu primărie, dispensar medical, dispensar veterinar, cămin cultural, şcoală, biserică, magazin sătesc, bufet, cofetărie, sedii de firme, distilerie, gatere, servicii auto, ateliere de tâmplărie, case de vacanţă, moară, brutărie, măcelărie, fabrică pielărie, fabrică lapte, depozite de deşeuri etc. .

3. Construcţii agricole, care se clasifică dupa următoarele criterii: a) După funcţiunea îndeplinită, deosebim: - Construcţii pentru producţia

animală sau construcţii zootehnice, care cuprind: adăposturile pentru animale: taurine, suine, ovine, cabaline, şi avicole (pentru păsări), - Construcţii pentru producţia vegetală: sere, solarii, - Construcţii pentru depozitarea nutreţurilor, - Construcţii destinate cercetării şi înnobilării speciilor.

Forme în plan ale construcţiilor agricole:

Pante ale acoperişurilor construcţiilor agricole:

a) cu o pantă b) cu două pante c) cu două pante inegale d) cu shed

b) După modul de participare al acestora la procesul de producţie, deosebim: - Construcţii pentru producţie - ce adăpostesc diferite specii de animale sau păsări, sere, solarii, depozite de legume şi/sau fructe, silozuri de cereale etc., -

197

l=L

L

circular poligonal

pătrată dreptunghiularăl


Construcţii auxiliare: silozuri pentru furaje, depozite pentru produse cerealiere, depozite pentru îngrăşăminte minerale, clinici veterinare, centrale termice, posturi de transformare etc., - Construcţii anexe: clădiri administrative, grupuri social-sanitare, laboratoare etc..

Principalele utilităţi necesare funcţionării clădirilor civile şi industriale cuprind: apa potabilă şi industrială, energia electric, energia termică, telefonul şi racordul la Internet, reţea cablu TV, gazul metan etc.

Asigurarea utilităţilor se realizează prin intermediul instalaţiilor (reţele) de apă caldă şi rece, de energie electrică, termică şi gaz, care fac parte integrantă din imobil, la care se adaugă racordurile la reţelele publice respective.

Imobilele formate din terenuri, clădiri şi construcţii, reprezintă o componentă importantă a mijloacelor fixe din patrimoniul societăţilor comerciale sau persoanelor fizice.

Dimensionarea valorii patrimoniale implică reconsiderarea valorii fiecărui element component al acesteia, prin prisma utilităţii reale de moment, ca şi cerinţelor dezvoltării viitoare. Ea reprezintă un criteriu important în stabilirea strategiei activităţii fiind un factor ce influenţează hotărâtor posibilităţiile şi direcţiile de dezvoltare .

Pentru specificul activităţii de evaluare a lucrărilor (imobile) de construcţii, o condiţie esenţială în obţinerea de rezultate corecte, corespunzătoare realităţii fizice şi economice, este analiza rezultatului obţinut în urma calculelor economice, compararea sa cu mulţimea altor rezultate în operaţii similare, încadrarea acestuia în contextul general al pieţei.

Această analiză cere din partea evaluatorului, stăpânirea într-un înalt grad a pregătirii profesionale specifice, dar şi a unei asemenea analize.

Se pot menţiona ca obligatorii pentru evaluator în domeniul imobiliar, următoarele:

-cunoaşterea şi mai ales aplicarea în mod obiectiv a normelor tehnice legate de alcătuirea tehnico – constructivă a construcţiilor şi terenurilor de toate categoriile;

-cunoaşterea duratei de viaţă şi exploatare a construcţiilor;-cunoaşterea capacităţii de utilizare a terenurilor;-informarea permanentă asupra evoluţiei tehnico – economice a activităţii de

construcţii – montaj şi de promoţie imobiliară;-cunoaşterea normelor tehnice de calcul a stabilităţii şi rezistenţei

construcţiilor, de comportarea în timp a acestora;-cunoaşterea modului de întocmire a documentaţiilor economice ale

activităţii de construcţii – montaj, a ponderii capitolelor de cheltuieli specifice ale acesteia în totalul devizului general;

-informarea permanentă asupra variaţiei valorilor bazei de calcul, rezultate în urma modificărilor în prevederile legale de încadrare în domeniu, sau în urma evoluţiei pe piaţa preţurilor;

-cunoaşterea metodologiilor de evaluare şi alegerea celei mai indicate, în cazul în analiză, funcţie de gradul tehnico – economic cerut de beneficiar;

-respectarea termenelor contractate pentru efectuarea operaţiilor.

198

4.1. - Intravilanul

După 1990 s-au produs modificări importante în domeniul construcţiilor, ca mijloace fixe de inventar şi proprietate, atât cele de stat cât şi cele private vechi sau nou construite.

Acest lucru a impus stabilirea valorii acestora, care poate fi : valoarea de piaţă, valoarea de înlocuire, valoarea de investiţie, valoarea de lichidare, valoarea de concesionare. Stabilirea acestor valori se face prin una din următoarele metode de evaluare:

- prin comparaţie;- metoda estimării prin venituri (randament);- metoda indicilor;- metoda valorii de înlocuire actualizate.În realizarea operaţiunilor de evaluare, indiferent de metodologia aplicată,

operatorii apelează la o bibliografie deosebit de variată, dar absolut necesară pentru întocmirea lucrărilor:

Hotărâri de Guvern nr. 449, 608, 945, 1109, 1355/1990; 464, 776, 834/1991; 26, 412/1992; 177 - 179, 206/1993; 500/1994.

Decrete ale Preşedintelui Republicii nr. 93/1977, 216/1981, 256/1984, 61/1990.

Cataloage de preţuri unitare şi clasificare ale C.C.I.M.F. / 1964;Indicatoare de norme de deviz, seria 1981;Legea 62/1968 şi 15/1994, privind durata de serviciu în exploatare;Legea 10/1995 a Calităţii lucrărilor de construcţii;Buletine Statistice periodice ale Comisiei Naţionale de Statistică;Buletine tehnice ale Comisiei Tehnice ale C.E.T. din România;Ordinele nr. 4D, 11N / 1990, 10N / 1991, 34N / 1998 ale MLPAT ;Normele de reevaluare nr. 71-906 / 1992, 2665 / 1992 şi 18845 / 1997 ale

MF;Cataloage de preţuri pentru lucrările de construcţii - montaj, pentru populaţie

RpC, RpE, RpI, RpS, RpG, RpAc / 1982;Standarde Profesionale Europene Aprobate pentru Evaluarea Proprietăţilor

Imobiliare - ANEVAR + IROVAL 1998 (engl. Original 1997).Catalog de STANDARDE, RECOMANDĂRI, NOTE ale ANEVAREvaluarea mijloacelor fixe, C-tin Coţovanu, P. Nistor ANEVAR - 1995Alte norme şi documentaţii tehnice de elaborare a proiectelor şi de încadrare

tehnico-economică a construcţiilor.În perioada interbelică, în extravilanul spaţiului rural românesc, au existat o

serie de construcţii cu scop agricol: sălaşe, grajduri, fânare şi mici ferme agricole private folosite de către foştii proprietari de terenuri pentru exploatarea agricolă şi depozitarea produselor, care în anii comunismului au fost demolate şi înlocuite cu construcţii centralizate ale Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP-uri) sau Întreprinderile Agricole de Stat (IAS-uri), care după 1989 au fost în mare parte demolate sau li s-a schimbat destinaţia.

În prezent se constată un proces de refacere în extravilan a unor astfel de construcţii specifice fermelor agricole, reabilitarea celor aflate în paragină pentru

199


creşterea animalelor, saivane, depozite pentru cereale, adăposturi pentru unelte agricole şi pentru oameni, etc.

Continuarea acestora cu respectarea legislaţiei româneşti şi europene în domeniu cu respectarea cerinţelor de protecţie a mediului înconjurător, eventual şi cu sprijin guvernamental, constituie o garanţie a dezvoltării infrastructurii spaţiului rural şi implicit a dezvoltării rurale durabile.

4.1.6.2. Amenajarea teritoriului – promotorul dezvoltării rurale

Teritoriul României constituie resursa spaţiului necesar în procesul dezvoltării durabile reprezentând o parte a avuţiei naţionale de care beneficiază cetăţenii ţării noastre. Gestionarea spaţială a teritoriului reprezintǎ o obligaţie continuă şi de perspectivă în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european.

Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi a urbanismului care constituie activităţi complexe de interes general ce contribuie la o dezvoltare a spaţiului echilibrată, la protejarea patrimoniului construit precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în urban şi rural. Această activitate trebuie să respecte legea privind amenajarea teritoriului şi urbanismului cuprinsă în codul amenajării teritoriului şi urbanismului.

Scopul de bază al amenajării teritoriului este armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicii economice, sociale, tehnologice, ecologice şi culturale stabilită la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului dezvoltării diferitelor zone ale ţării urmărind apoi coeziunea economică şi socială dintre acestea.

Amenajarea teritoriului urmăreşte alinierea la principiile directivelor europene prin racordarea la schema continentala de dezvoltare spaţială, infrastructură şi protecţia mediului, la programele de dezvoltare regională şi proiectele specifice de cooperare în programele transfrontaliere.

Activitatea de amenajarea teritoriului se aplică pe tot teritoriul ţării pe baza principiilor ierarhice, coeziunii integrării spaţiale la nivel naţional, regional şi judeţean. Obiective: - corelarea politicilor de dezvoltare pe regiuni, judeţe, localităţi şi sectoare de activitate, - gestionarea responsabilă a resurselor de bază ale ţării, conservarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural, protecţia mediului, - dezvoltarea echilibrată a reţelei de localităţi urbane şi rurale, - utilizarea raţională a terenurilor prin concilierea interesului privat cu cel public, - asigurarea accesului la infrastructură şi servicii publice, -protecţia persoanelor şi bunurilor împotriva riscurilor şi dezastrelor naturale şi tehnologice sau pe timp de război

Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiei de evoluţie economică, socială, ecologică şi culturală a localităţilor urbane şi rurale, gestionarea resurselor specifice în spiritul dezvoltării durabile pentru asigurarea unei existenţe individuale şi colective civilizate.

Obiectivele activităţii de urbanism: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructură, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii; crearea condiţiilor pentru satisfacerea

200

4.1. - Intravilanul

cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi persoanelor cu handicap; utilizarea eficientă a terenurilor în acord cu funcţionarea urbană adecvată prin controlul extinderii zonelor construite; protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural natural şi construit; asigurarea calităţii cadrului construit amenajat şi plantat din localităţile urbane şi rurale; protejarea localităţilor în caz de dezastre naturale şi conflicte armate.

Strategia naţională de perspectivă, cuprinzând principiile de bază şi liniile direcţionale în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, se aprobă de Parlament iar priorităţile din programe şi politicile sectoriale precum şi din acţiunile curente de amenajare a teritoriului şi urbanismului ce derivă din strategia naţională sunt stabilite prin programele de guvernare.

Coordonarea activităţii de amenajarea teritoriului şi urbanismului revine administraţiei publice centrale (M.L.P.A.T.) care aplică strategia dezvoltării şi politica guvernului privind lucrările publice şi de construcţii cu respectarea autonomiei locale. M.L.P.A.T. colaborează cu ministerele şi instituţiile de profil, cu consiliile regionale de dezvoltare, prefecturi, consiliile judeţene şi locale, cu agenţii economici, regiile autonome, cu organisme ale societăţii civile de importanţă naţională.

M.L.P.A.T. are departament de amenajarea teritoriului şi urbanismului condus de un secretar de stat asistat de un consilier ministerial.

În fiecare regiune de dezvoltare pe lângă consiliul regional există şi o comisie de amenajarea teritoriului şi urbanismului. În fiecare judeţ există un compartiment de amenajarea teritoriului şi urbanismului condus de un arhitect şef de judeţ şi o comisie tehnică judeţeană.

La nivelul primăriilor municipiilor oraşelor există compartimente de amenajarea teritoriului şi urbanismului conduse de un arhitect şi o comisie tehnică. La comune există birou de amenajarea teritoriului şi urbanismului condus de un subinginer arhitect asistat de comisia tehnică judeţeană.

Documentele specifice şi documentele de urbanism sunt planuri de amenajarea teritoriului. (P.A.T. inclusiv programe de realizare a obiectivelor) apoi planuri urbanistice (P.U.- inclusiv regulamente de urbanism aprobate şi avizate conform legii).

Planurile de amenajarea teritoriului (PAT) cu caracter obligatoriu se referă la teritoriul României şi al judeţelor cuprinzătoare:

a) Plan de amenajarea teritoriului naţional ( P.A.T.N.)b) Plan de amenajarea teritoriului judeţean ( P.A.T.J.)Plan de amenajarea teritoriului naţional (PATN) are patru secţiuni: 1) – Căi de comunicaţii, care priveşte dezvoltarea infrastructurii; 2) – Gospodărirea raţională a resurselor de apă ale României pe baza

amenajării bazinelor hidrografice într-o concepţie unitară, corelat cu alte amenajări din teritoriu şi optimizarea folosirii resurselor;

3) – Zone protejate naţionale, naturale construite prin care se urmăreşte salvgardarea patrimoniului natural şi construit în concordanţă cu principiul dezvoltării durabile;

201


4) – Reţeaua de localităţi care are ca obiectiv dezvoltarea într-o concepţie coordonată a reţelei de localităţi a ţării, bazat pe analiza interconexiunilor economice, sociale şi culturale ale localităţilor.

Plan de amenajarea teritoriului judeţean (PATJ) particularizează în secţiunile sale problematica complexă a amenajării, organizării şi sistematizării teritoriale a fiecărui judeţ în parte.

Planurile de amenajare cu caracter deosebit sunt planuri de amenajare cu caracter zonal ( P.A.T.Z.) şi se referă la mai multe unităţi administrative sau diverse părţi ale lor:

a) Plan de amenajarea teritoriului regional ( P.A.T.R.)b) Plan de amenajarea teritoriului interorăşenesc şi intercomunalc) Plan de amenajarea teritoriului transfrontalier ( P.A.R.T.)d) Plan de amenajarea teritoriului metropolitan ( P.A.T.M.)Documentele de urbanism:Planul de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale. Ele reglementează

utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii inclusiv infrastructură, amenajare şi plantare.

Ele transpun la nivelul localităţilor urbane şi rurale propuneri cu caracter director din P.A.T.N. şi P.A.T.J. şi din programele de dezvoltare ale localităţilor, stabilesc regulamentele ce se aplică direct asupra localităţilor până la nivelul parcelelor cadastrale reprezentând elemente de fundament obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Planurile de urbanism trebuiesc actualizate şi corelate periodic cu programele de dezvoltare ale localităţilor.

Documentaţia de urbanism cuprinde:1) Planul urbanistic general şi regulamentul aferent ( P.U.G.)2) Planul urbanistic zonal şi regulamentul aferent ( P.U.Z.)3) Planul urbanistic de detaliu ( P.U.D.)

1. Planul urbanistic general are caracter director pe termen lung şi caracter de reglementare specifică pe termen mediu şi scurt.

P.U.G. cuprinde prevederi pe termen lung: evoluţia în perspectivă; direcţii de dezvoltare spaţială şi funcţională; trasarea coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în P.A.T.N. sau P.A.T.J.; prevederi pe termen mediu şi scurt cuprinzând reglementări la nivelul întregii unităţi teritoriale de bază referitoare la: - stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan; - stabilirea modului de utilizare a terenului; - zonificarea funcţională în corelare cu organizarea circulaţiei; - delimitarea zonelor afectate de servituţi publice; - modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico – edilitare; - stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a zonelor imobiliare; - forme de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor; - precizarea condiţiilor de amplasare şi conferire a măsurilor construite, amenajate şi plantate.

2. Planul urbanistic zonal are un caracter de reglementare specifică a detaliilor asigurând corelarea dezvoltării urbane complexe a unei zone precis delimitate

202

4.1. - Intravilanul

din teritoriul locuit cu prevederi din P.U.G. Cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: organizarea tramei stradale; organizarea arhitecturii urbane în funcţie de caracteristicile structurii urbane; modul de rezervare şi utilizare a terenurilor; dezvoltarea infrastructurii edilitare; statutul juridic şi circulaţia terenurilor; protejarea momentelor istorice şi servituţi publice în zonele lor de protecţie.

În zonele centrale protejate şi de protecţie, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale, este obligatorie elaborarea P.U.Z.

3. Planul urbanistic de detaliu are caracter exclusiv de reglementare specifică concretă prin care se asigură condiţii de amplasare, dimensionare, conferire şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe o parcelă, pe unul sau mai multe amplasamente în corelare cu vecinătăţile imediate. Cuprinde reglementări cu privire la: asigurarea accesibilităţii şi racordării la reţelele edilitare, permisivităţi şi constrângeri urbane precum şi ale volumelor construite şi ale amenajărilor; relaţii funcţionale şi estetice cu vecinii; compatibilitatea funcţională şi conferirea construcţiilor, amenajărilor şi plantărilor; regimul juridic al terenurilor şi construcţiilor. Se elaborează numai pentru verificări amănunţite a prevederilor stabilite prin P.U.G. sau P.U.Z.

Notă: M.L.P.A.T. colaborează cu instituţii de investiţii, organisme profesionale pentru formarea cadrelor specializate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului. Pentru aplicarea documentaţiei de amenajarea teritoriului şi urbanismului trebuie eliberat un certificat de urbanism care stă la baza întocmirii proiectului tehnic a investiţiei.

Certificatul de urbanism este act de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice face cunoscut regimul economic şi tehnic al imobilului (teren cu sau fără construcţii) şi lista avizelor şi acordurilor legale necesare destinaţiei unor investiţii, tranzacţii ori altor operaţii. Certificatul de urbanism se eliberează de primării sau consiliile judeţene, el însă neconferind dreptul de a executa lucrări de construire, amenajare, plantare. Ca lucrarea să poată fi executată se întocmeşte proiectul în detaliu pentru a se obţine autorizaţia de construcţie (care dă dreptul la începerea lucrărilor şi obligă la terminarea lor în termenul prevăzut).

4.1.7. Infrastructura tehnico-edilitară

4.1.7.1. Fondul de locuinţe în mediul rural

După Bold şi colab. populaţia rurală are la dispoziţie pentru satisfacerea condiţiilor de locuit aproape 3,7 milioane de locuinţe, care la sfârşitul anului 1997 reprezenta 46,9 % din fondul total de locuinţe al ţării. Fondul de locuinţe în mediul rural în ultimii ani a înregistrat o evoluţie pozitivă atât în privinţa numărului cât şi al calităţii fondului locativ. Astfel, a crescut şi numărul mediu de camere pe o locuinţă şi respectiv suprafaţa locuibilă medie pe o locuinţă (tabelul 4.10.).

Principalul factor care a determinat îmbunătăţirea condiţiilor de locuit a populaţiei rurale au fost creşterea fondului locativ pe seama construcţiilor noi de locuinţe în această perioadă. De asemenea, este de remarcat că proporţia locuinţelor

203


nou construite, pe totalul fondului locativ, a fost mai ridicată în comunele mari cu peste 5000 locuitori, respectiv mult mai scăzută în comunele sub 2000 locuitori.

Mărimea locuinţei rurale este aceaşi ca în mediul urban, doar că aceasta este compusă în medie dintr-un număr sensibil mai mare de camere, ceea ce asigură condiţii ceva mai bune de locuire pentru gospodăriile din mediul rural. În mediul rural, spre deosebire de mediul urban, există o pondere quasi-totală a locuinţelor proprietate privată în special a populaţiei, faţǎ de ponderea nesemnificativă a locuinţelor proprietate publică. Astfel, la sfârşitul anului 1997, o pondere de 97,4% din locuinţele situate în mediul rural erau în proprietate privată.

Tabelul 4.10. Dinamica fondului de locuinţe în mediul rural, în perioada 1991-1997

[Bold şi colab.]

Specificare 1991 1994 1996 1997Număr de locuinţe –mii 2.583 3.618 3.656 3.673Număr de camere de locuit – mii 9.170 9.296 9.422 9.485Suprafaţa locuibilă – mii mp 119.853 121.823 123.880 124.925Locuinţe la 1000 locuitori 344 353 360 362Camere dde locuit pe o locuinţă 2,56 2,57 2,58 2,58Suprafaţa locuibilă pe o locuinţă-mp

33,5 33,7 33,9 34,0

Suprafaţa locuibilă pe un locuitor-mp

11,5 11,9 12,1 12,3

Caracteristicile constructive ale locuinţelor care asigură un grad de confort sporit al locuirii sunt, însă determinate şi de existenţa în locuinţă a principalelor dependinţe (bucătărie, baie, toaleta cu apă), respectiv, instalaţii edilitare (alimentare cu apă potabilă, canalizare, instalaţie electrică sau chiar încălzire centrală folosind carburant solid sau lichid, sau prin sobe cu gaze naturale). Ultimile date disponibile – cele ale recensământului din ianuarie 1992 – arată însă un grad nesatisfăcător de dotare a locuinţelor rurale cu dependinţe şi instalaţii. În ultimii ani a crescut mult numărul locuinţelor care au fost dotate cu instalaţie de alimentare cu apă, de canalizare sau încălzire prin reţeaua de distribuţie a gazelor naturale, însă nici în prezent locuinţele rurale, în majoritatea lor, nu au gradul de confort al celor din zonele urbane, datorită în special veniturilor mai mici ale populaţiei rurale. De menţionat că în multe zone rurale, în special în zonele montane cu facilităţi turistice, s-au amenajat pensiuni turistice rurale, care au ridicat dotările edilitare şi gradul de confort permiţând astfel dezvoltarea agroturismului rural.

După Otiman I.P., în 1997 în România existau 7837 mii locuinţe, din care 3582,7 mii în mediul rural, revenind în medie pe o locuinţă 3,4 persoane, din care 3,35 persoane/locuinţă în mediul urban şi 3,48 persoane/locuinţă în mediul rural, iar suprafaţa medie a unei locuinţe în România este de 34,07 m2 pe o locuinţă urbană şi 33,5 m2 pe o locuinţă rurală. Suprafaţa locativă pe un locuitor este de 11,58 m2 în oraşe şi 11,7m2/persoană la sate. După indicatorul de confort, numărul mediu de camere pe

204

4.1. - Intravilanul

locuinţă este de 2,47 camere, din care 2,31 camere/locuinţă în oraşe şi 2,69 camere/locuinţă în sate. Caracterizarea gradului de confort şi igienă depinde de dotarea caselor cu bucătărie şi baie, astfel: în mediul rural casele prevăzute cu bucătărie reprezintă 82%, faţă de 96% în mediul urban. Structura locuinţelor rurale pe număr de camere şi zone geografice este redată în tabelul 4.11. şi graficul din figura 4.25..

Tabelul 4.11.Structura locuinţelor rurale pe număr de camere (%)

Specificare Numărul de camere1 2 3 4 peste 4

România 12,60 41,25 29,95 11,80 4,41Banat 14,60 38,42 30,75 11,75 4,50Dobrogea 4,00 21,29 35,31 24,78 10,97Moldova 10,69 50,75 26,39 9,17 3,11Oltenia 9,37 37,14 34,34 13,58 5,57Transilvania 21,63 46,54 24,34 5,90 1,71

Sursa: Recensământul populaţiei şi locuinţelor României, 1992, Comisia Naţională pentru Statistică

Figura 4.25.

Din tabelul 4.25. rezultă că ponderea cea mai mare a caselor cu camere mai multe (4-5) se află în Dobrogea, respectiv în judeţele Constanţa şi Tulcea. Această structură are explicaţie dacă vom corela aceste cifre cu zona turistică a litoralului şi a Deltei Dunării. Turismul sezonier în casele de pe litoral şi din deltă, cu intensitate crescândă în perioada 1960 – 1980, a facilitat din punct de vedere economic construcţia sau reconstrucţia caselor la un număr sporit de camere destinate închirierii.

În contrast cu situaţia prezentată judeţele cu cea mai mică pondere a caselor cu număr mai ridicat de camere sunt: Botoşani (3,72%), Harghita (4,05%), Covasna (4,71%), Vaslui (7,13%). Gradul de confort al unei locuinţe este dat, pe lângă numărul

205


de camere, şi de suprafaţa acesteia, de suprafaţa locativă/persoană şi de numărul de persoane/cameră.

Diferenţe semnificative apar între judeţe atât în ceea ce priveşte suprafaţa caselor şi camerelor, cât şi al numărului de camere dintr-o casă. În timp ce în judeţele Timiş, Arad, Sibiu, Caraş-Severin suprafaţa locuibilă a unei case este de circa 40 m2, iar suprafaţa locuibilă/persoană de 13-15 m2, în judeţele Vaslui, Botoşani, Iaşi, Teleorman, Vâlcea suprafaţa locuibilă a caselor este de sub 29 m2, iar suprafaţa ce revine unei persoane este numai de 8 – 10 m2 (tabelul 4.12. şi figurile 4.26, 27, 28) [Otiman I.P.].

Tabelul 4.12.Suprafeţele locuinţelor rurale [Otiman I.P.]

Specificare Număr de Suprafaţă (m2)camere pe locuinţă pe persoană

România 2,56 33,50 11,58BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

2,533,172,593,162,692,28

40,2737,2031,8032,8831,2035,51

14,2712,3010,5811,4211,9012,64

TimişAradSibiuCaraş-Severin

41,4040,5039,6039,00

14,3015,0014,7013,50

IaşiVasluiBotoşani

29,0028,3026,70

8,7010,10 9,80

Diferenţe mari apar între judeţe şi provincii şi la indicatorul "număr de camere/locuitor". Între judeţul cel mai bine situat (Tulcea – 3,25) şi cel cu cifra cea mai redusă (Covasna – 1,96), diferenţa este relativ mare (1,29 camere).

Figura 4.26.

206

4.1. - Intravilanul

Figura 4. 27.

Figura 4.28.Comparând datele furnizate de recensământul populaţiei şi locuinţelor din

anul 1992 şi cele furnizate de Guvernul României prin Raportul dezvoltării umane în România în 1996, cu cele prezentate de Institutul Social Român în 1938, se pot înregistra unele progrese în ceea ce priveşte locuinţa, casa rurală. Problemele satului puse de D. Gusti în anul 1938 au valabilitate însă şi acum: "asanarea condiţiilor de viaţă ale ţăranilor săraci (în 1997 aceştia sunt majoritari, peste 80-82% n.a.) presupune măsuri economice, iar îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale ţărănimii mijlocii şi bogate este o problemă de educaţie. Trebuiesc învăţaţi să locuiască igienic, să-şi diversifice producţia, să-şi procure alimentele de care au nevoie, să le gătească mai bine. O acţiune de stat pentru organizarea unei mai bune şi mai rapide produceri a anumitor articole de strictă necesitate la ţară trebuie să întregească această acţiune"1.

1 D Gusti, Starea de azi a satului românesc, Sociologie românească, anul III, nr. 10-12, oct.-dec. 1938.

207


Dacă am compara structura caselor (locuinţelor) rurale româneşti cu cele din ţările dezvoltate europene (U.E.) sau din unele ţări central şi est europene (Slovenia, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria) am putea constata grava rămânere în urmă şi din punct de vedere edilitar a satului românesc. Situaţia dotării caselor rurale cu bucătărie şi baie este prezentată în tabelele 4. 13, 4.14 şi respectiv în graficele din figurile 4.29 şi 4.30. [Otiman I.P.]

Tabelul 4.13.Situaţia dotării caselor

rurale cu bucătărieSpecificare %România 82,0BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

86,182,278,483,480,279,9

TimişBraşovPrahova

88,385,585,4

MehedinţiBistriţa NăsăudSălaj

71,971,068,3 Figura 4.29.

Tabelul 4.14.Situaţia dotării locuinţelor

rurale cu baieSpecificare %România 8,00BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

21,0014,39 4,04 5,61 3,4213,66

BraşovCaraş-SeverinTimiş

29,6927,2520,87

OltBrăilaVaslui

1,21 1,12 0,71 Figura 4.30.

208

4.1. - Intravilanul

Evoluţia comparativă a situaţiei dotării caselor cu bucătărie în anul 2002 faţă de 1992, este prezentată în tabelul 4.15. [Otiman I.P. şi colab.].

Tabelul 4.15.Situaţia dotării caselor rurale cu bucătărie, 1992/2002, %

Specificare 1992 Specificare 2002România 82,0 România 63,15Banat 86,1 Banat 80,75Muntenia 83,4 Oltenia 68,84Dobrogea 82,2 Moldova 66,85Oltenia 80,2 Transilvania 63,74Transilvania 79,9 Muntenia 55,95Moldova 78,4 Dobrogea 51,21Timiş 88,3 Timiş 87,41Braşov 85,5 Arad 84,67Prahova 85,4 Ilfov 83,82Mehedinţi 71,9 Călăraşi 48,77Bistriţa Năsăud 71,0 Ialomiţa 44,08Sălaj 68,3 Giurgiu 35,31

4.1.7.2. Situaţia dotărilor edilitare

Caracterizarea modului de viaţă a populaţiei rurale nu poate omite gradul de dotare edilitară a locuinţelor rurale, respectiv asigurarea populaţiei cu principalele activităţi de utilitate publică: apă potabilă, evacuarea apelor uzate, recoltarea şi depozitarea deşeurilor, distribuţia gazelor naturale pentru încălzit şi prepararea hranei, consumul de energie electrică, reţelele de telefonie, reţelele de cablu TV şi internet etc. Sub acest aspect, mediul rural din România este încă deficitar prezentând o diferenţiere marcantă faţă de utilităţile publice puse la dispoziţia populaţiei urbane. Cu toate preocupările existente în ultimii ani, de a îmbunătăţi situatia edilitară a comunelor rurale cu un volum mai mare de servicii edilitare, din cauza unor eforturi investiţionale insuficiente, dotările edilitare în mediul rural prezintă, însă, un nivel nesatisfăcător. Prin programele PHARE şi SAPARD în unele localităţi s-au realizat reţele de alimentare cu apă şi canalizare, care se impun a fi continuate într-un ritm şi mai accelerat.

Reţeaua de distribuire a apei potabile. După Bold şi colab. din totalul reţelei de distribuire a apei potabile existente în ţară, în mediul rural reţeaua de distribuire a apei are o lungime de numai 13.550 km, la sfârşitul anului 1997, reprezentând mai puţin de 2 cincimi (38,4%) din totalul reţelei publice de apă a ţării. În privinţa apei potabile distribuite consumatorilor rurali, cele 181,8 mil. mc apă distribuită reprezintă numai 9% din totalul apei potabile distribuite populaţiei ţării. În cadrul volumului de apă potabilă distribuită consumatorilor din mediul rural, consumul pentru uz casnic reprezintă o pondere de aproape 4/5 (respectiv 78,8%), dar acest consum casnic de apă

209


în mediul rural reprezintă la finele anului 1997 numai 11,1% (a noua parte) din totalul consumului casnic de apă potabilă a populaţiei ţării, asigurat prin reţele publice.

Reţeaua publică de distribuire a apei potabile exista la sfârşitul anului 1997 numai într-un număr de 1287 comune (din totalul celor 2686 comune), respectiv într-un număr de 2541 sate, ceea ce reprezintă mai puţin de o cincime (19,4%) din totalul localităţilor rurale din România. La finele anului 1997, capacitatea totală a instalaţiilor de producere a apei potabile în mediul rural, s-a ridicat la 835,4 mc/zi (numai 8,1% din capacitatea totală disponibilă). În cadrul celor 1287 comune care aveau o reţea de distribuţie a apei, deşi nu în toate satele componente, aveau domiciliul mai puţin de o pătrime din populaţia rurală a ţării. Aceste constatări sunt confirmate şi de situaţia înregistrată la ultimul recensământ de la începutul anului 1992, când numai 11,4% din gospodăriile rurale dispuneau în locuinţe de instalaţii de alimentare cu apă (din reţeaua publică sau din sistem propriu). În tabelul 4.16. se observă o lungime mai mare a reţelei de alimentare cu apa în comunele cu peste 5000 de locuitori, iar în cele sub 2000 locuitori reţeaua de alimentare cu apă este deficitară.

Tabelul 4.16.Gruparea comunelor şi lucrărilor dupa lungimea reţelei de distribuire a apei

potabile, la sfârşitul anului 1997 [Bold I. şi colab.]

Total Lungimea simplă de distribuire a apei potabile, kmMărimea în număr de locuitori

Fără reţea Sub 2km 2-9,9 km 10-19,9 km 20-29,9 km 30+ km

Total 2686 1399 200 610 268 121 88Sub 1000 52 42 6 3 1 11000-1999 385 226 17 94 39 4 52000-4999 1666 909 123 374 153 67 405000-9999 350 216 49 129 72 45 39Peste 10000 33 6 5 10 3 5 4

În repartiţia teritorială a activităţilor de utilitate publică, apar unele deosebiri semnificative între regiunile de dezvoltare şi respectiv între diferite judeţe. Rezultă că reţeaua publică de distribuire a apei potabile, capacitatea instalaţiilor şi volumul de apă potabilă distribuită consumatorilor casnici, sunt departe de a putea asigura necesităţile edilitare ale populaţiei rurale, atât ca număr de locuitori beneficiari de acest serviciu edilitar, cât şi ca proporţie de localităţi rurale dotate.

Astfel putem aprecia faptul că populaţia rurală nu este asigurată cu condiţii acceptabile ale traiului, fiind dependente de obţinerea apei potabile din alte surse (fântâni, izvoare), care nu în toate cazurile asigură o apă potabilă corespunzătoare – afectând starea de sănătate a populaţiei şi contribuind la un nivel crescut al morbidităţii populaţiei prin boli infecţioase şi parazitare, igiena personală fiind mai greu realizată. Realizarea alimentărilor cu apǎ în spaţiul rural impune realizarea infrastructurii acestora: reţelele de conducte şi a instalaţiilor aferente. După Otiman I.P., se prezintă comparativ situaţia în anul 2002 faţă de 1992 privind situaţia reţelelor de apă rece şi caldă în casele şi localităţile rurale (Tabelele 4.17. şi 4.18.).

210

4.1. - Intravilanul

Tabelul 4.17.Situaţia reţelelor de apă în casele şi localităţile ruraledin România, 1992/2002, %, [Otiman I.P. şi colab.]

Specificare 1992 Specificare 2002România 14,32 România 11,91Banat 36,83 Banat 26,54Dobrogea 25,28 Transilvania 23,12Transilvania 23,96 Dobrogea 14,85Muntenia 9,85 Muntenia 9,51Moldova 6,36 Oltenia 4,45Oltenia 6,00 Moldova 3,84Braşov 52,09 Braşov 42,95Caraş-Severin 47,82 Harghita 35,27Timiş 36,61 Sibiu 32,30Olt 2,13 Botoşani 1,02Brăila 1,97 Brăila 0,84Vaslui 1,24 Vaslui 0,66

Tabelul 4.18.Situaţia reţelelor de alimentare cu apă caldă în locuinţele rurale din România,

1992/2002, %, [Otiman I.P. şi colab.]

Specificare 1992 Specificare 2002România 4,90 România 5,77Transilvania 8,25 Banat 11,80Banat 7,64 Transilvania 10,26Dobrogea 5,15 Muntenia 5,76Muntenia 4,45 Dobrogea 5,19Oltenia 2,94 Oltenia 2,23Moldova 2,19 Moldova 2,00Braşov 17,99 Braşov 20,61Harghita 12,96 Ilfov 16,68Hunedoara 11,53 Harghita 16,21Galaţi 0,88 Brăila 0,39Brăila 0,50 Botoşani 0,39Vaslui 0,28 Vaslui 0,22

Situaţia reţelelor de alimentare cu apă rece în casele şi localităţile rurale din România este prezentată în tabelul 4.19. şi graficul din figura 4.30, după Otiman I.P., iar a reţelei cu apă caldă, în locuinţele rurale din România, sunt prezentate în tabelul 4.20. şi graficul din figura 4.31.

211


Tabelul 4.19.Situaţia reţelelor de apă în casele şi localităţile rurale din România

Specificare %România 14,32BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

36,8325,28 6,36 9,85 6,0023,96


52,0947,8236,61

OltBrăilaVaslui

2,13 1,97 1,24

Figura 4.30.

Tabelul 4.20Situaţia reţelelor de alimentare cu apă caldă în locuinţele rurale din România

Specificare %România 4,90BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

7,64 5,15 2,19 4,45 2,94 8,25

BraşovHarghitaHunedoara

17,9912,9611,53

DoljOltGalaţiBrăilaVaslui

1,37 0,99 0,88 0,50 0,28

Figura 4.31.

În multe localităţi rurale, instalaţiile de apă sunt individuale, pentru fiecare casă sursa de apă fiind fântânile, puţurile sau forajele, iar sistemul de alimentare prevăzut cu hidrofor sau pompe, iar din cercetările întreprinse de laboratoarele de specialitate, rezultă că, în cele mai multe cazuri, calitatea apei din sursele individuale (fântâni, puţuri din apa freatică) nu este corespunzătoare, având concentraţie de nitraţi, nitriţi, materii organice, cu mult peste normele de potabilitate. Din această cauză,

212

4.1. - Intravilanul

pentru majoritatea localităţilor rurale se pune problema realizării unui sistem de alimentare cu apă care să aibe ca sursă fie puţuri sau foraje de adâncime, fie acumulări protejate.

Reţele de canalizare. Lucrǎrile de canalizare cuprind: reţeaua de canale, lucrǎri de înmagazinare, lucrǎri de pompare, lucrǎri de epurare şi guri de vǎrsare. Colectarea, transportul şi evacuarea apelor uzate şi meteorice se poate face în sistemele de canalizare care pot fi: unitare, separative sau mixte. În sistemul unitar, toate categoriile de ape de canalizare sunt colectate şi transportate într-o singurǎ reţea de canale.

În sistemul separativ (divizor) se prevǎd cel puţin douǎ reţele distincte pentru colectarea şi transportul apelor de canalizare, apele uzate fiind colectate şi transportate într-o reţea de canale subterane, iar apele meteorice scurgându-se la suprafaţǎ prin rigolele strǎzilor sau subteran printr-o reţea de canale destinatǎ acestor ape.

În sistemul mixt de canalizare, o parte din reţea este prevǎzutǎ în sistem unitar iar altǎ parte în sistem separativ, reţelele celor douǎ sisteme putând avea scurgere comunǎ sau scurgeri separate.

La alegerea sistemului de canalizare se va ţine seama de importanţa şi caracteristicile obiectului canalizat, de caracteristicile şi provenienţa apelor de canalizare colectate, transportate şi evacuate, de relieful terenului, de climǎ, de cursurile de apǎ din apropiere (poziţie, debit de diluare, categoria de calitate, debite şi niveluri maxime) care pot fi folosite ca receptori pentru apele de canalizare, de situaţia existentǎ a canalizǎrii în zonǎ, de limitele admisibile de substanţe impurificatoare la evacuarea apelor de canalizare în emisari, de posibilitatea eşalonǎrii investiţiilor şi de încadrarea în planul sau schema cadru privind gospodǎrirea complexǎ a apelor bazinului hidrografic din care face parte emisarul luat în considerare pentru descǎrcarea apelor evacuate. Sistemul adoptat trebuie sǎ rezulte în baza unui calcul tehnico-economic.

În staţiile de epurare au loc epurarea apelor uzate, prelucrarea nǎmolului şi distrugerea bacteriilor.

Epurarea apelor uzate se poate face prin metodele: mecanicǎ, mecanico-chimicǎ şi biologicǎ, iar nǎmolul este prelucrat prin fermentare, stabilizare şi deshidratare.

Instalaţiile interioare de canalizare ale clǎdirilor. Instalaţiile de canalizare ale clǎdirilor pot cuprinde reţele de canalizare interioarǎ, reţele de canalizare exterioarǎ aferente clǎdirilor şi instalaţii speciale (staţii de pompare, separatoare de grǎsimi etc.).

Reţelele de canalizare interioarǎ pot fi pentru ape uzate, pentru ape industriale sau pentru ape meteorice. Apele industriale convenţional curate pot fi evacuate în reţeaua apelor menajere în limita capacitǎţii acesteia. De asemenea, apele meteorice colectate de pe balcoanele şi terasele cu o suprafaţǎ mai micǎ de 10 m2 pot fi canalizate în reţeaua menajerǎ.

Reţeaua de canalizare interioarǎ pentru ape menajere se compune din: conducte de derivaţie (ramificaţie) şi de legǎturǎ, coloane de scurgere, conducte colectoare, conducte de ventilaţie şi dispozitive pentru curǎţirea reţelei de canalizare.

213


În majoritatea satelor româneşti, evacuarea apelor menajere în prezent se face în haznale (fosă septică) proprii amplasate de obicei în curtea sau grădina imobilului, de unde prin vidanjare vor fi transportate periodic la staţiile de epurare, sau deversează aceste ape menajere în emisari naturali, la suprafaţa terenului sau în canalele de ape pluviale.

Pentru localităţile şi locuinţele echipate cu reţele de alimentare cu apă se impune existenţa şi a reţelelor de canalizare.

Evoluţia comparativă a situaţiei echipării locuinţelor rurale din România cu reţele de canalizare în 2002 faţă de 1992 este prezentată în tabelul 4.21, [Otiman I.P.].

Tabelul 4.21.Situaţia echipării locuinţelor rurale din România

cu reţele de canalizare, 1992/2002, %, [Otiman I.P. şi colab.]Specificare 1992 Specificare 2002România 10,03 România 11,91Dobrogea 21,02 Banat 26,54Banat 19,26 Transilvania 23,12Transilvania 17,32 Dobrogea 14,85Muntenia 7,50 Muntenia 9,51Moldova 4,64 Oltenia 4,45Oltenia 4,13 Moldova 3,84Braşov 38,85 Braşov 42,95Caraş-Severin 17,87 Harghita 35,27Timiş 23,02 Sibiu 32,30Olt 1,31 Botoşani 1,02Brăila 1,64 Brăila 0,84Vaslui 1,18 Vaslui 0,66

Situaţia echipării locuinţelor rurale cu cele două sisteme de alimentare cu apă şi canalizare se prezintă în graficul din figura 4.32 şi tabelul 4.22. [Otiman I.P.].

214

4.1. - Intravilanul


Situaţia echipării locuinţelor rurale din România cu reţele de alimentare cu apă şi de canalizare

Specificare Alimentare cu apă [%]

Reţele de canalizare [%]

RC/RA [%]

România 14,32 10,03 70,03BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

36,8325,28 6,36 9,85 6,0023,96

19,2621,02 4,64 7,50 4,1317,32

51,9183,1572,9676,1468,8372,29


52,0847,8236,61

38,8517,8723,02

74,6037,7362,88

OltBrăilaVaslui

2,13 1,97 1,24

1,31 1,64 1,18

61,5083,2495,16

Reţeaua de distribuire a gazelor naturale. Din reţeaua de distribuire a gazelor naturale existente în România [Bold şi colab.] la sfârşitul anului 1997, o lungime de 5591 km, respectiv 31% din total, era situată în mediul rural într-un număr de 697 sate din 320 comune, dar în 67 comune, deşi exista reţea nu s-au distribuit gaze pentru consum casnic.

În totalul volumului de gaze naturale distribuite, mediului rural i-a fost distribuit numai 1465 mil. mc – respectiv 10,3%, iar în ceea ce priveşte ponderea

215


gazelor distribuite pentru uzul casnic ea a fost de doar 7,9% din total. De altfel se remarcă ponderea redusă a gazelor distribuite pentru uzul casnic în mediul rural, mai puţin de o treime din totalul gazelor distribuite comunelor, în timp în cadrul celor 166 municipii şi oraşe ponderea consumului casnic în volum total de gaze distribuite a fost mai ridicată de 2 cincimi din total (43,9%).

În consecinţă, prin reţeaua de distribuire a gazelor naturale i s-au asigurat mediului rural, doar 1318,5 mii mc/zi, revenind pe o localitate racordată un consum mediu zilnic de numai 1892 mc de gaze naturale distribuite.

Gradul mai ridicat de dotare a unor localităţi rurale din aceste judeţe cu reţele de distribuire a gazelor naturale se datorează, în primul rând existenţei în această zonă a ţării a unor rezerve de gaze naturale şi a concentrării extracţiei de gaze naturale în cadrul acestor judeţe.

Trebuie totuşi menţionat că ponderea gospodăriilor rurale din aceste judeţe care beneficiază de instalaţii şi racord de gaze naturale utilizate pentru încălzirea sau prepararea hranei, nu este foarte ridicată.

Într-o situaţie complet diferită se află un număr de 11 judeţe, majoritatea situate în sudul şi estul ţării, în care nici o singură localitate rurală nu este încă racordată la reţeaua de distribuire a gazelor naturale pentru consumul casnic.

După Otiman I.P. numai 2,67% din localităţile ţării folosesc gazul metan ca agent termic pentru încălzire şi pentru alte întrebuinţări gospodăreşti (tabelul 4.23.). În 21 de judeţe nu există nici un sistem de distribuire a gazului metan, iar în 10 judeţe ponderea locuinţelor care sunt echipate cu instalaţii de distribuire a gazului metan este sub 1%, astfel despre distribuirea gazului metan în România se poate vorbi doar în 4 judeţe : Mureş (36,61%), Sibiu (24,54%), Prahova (12,32%) şi Cluj (10,22%), fiind în curs de extindere în ultimii anii şi în judeţele Timiş, Arad , Bihor etc.

Tabelul 4.23.Situaţia reţelelor de distribuţie a gazului metan în

localităţile rurale ale RomânieiSpecificare %România 2,67BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

0,03 0,00 0,15 2,69 0,29 7,48

MureşSibiuPrahova

36,6022,5212,32

21 judeţe 0,00

216

4.1. - Intravilanul

Figura 4.32.

Evoluţia echipării tehnice a exploataţiilor rurale şi a gospodăriilor din mediul rural în perioada 1992 – 2002 (date prelucrate după recensământul locuitorilor) cu reţele de distribuţie a gazului metan şi a reţelelor de încălzire a localităţilor rurale sunt prezentate în tabelele 4.24 şi 4.25., [Otiman I.P. şi colab.].

Tabel 4.24.Situaţia reţelelor de distribuţie a gazului metan în localităţile

rurale ale României, 1992/2002, %

Specificare 1992 Specificare 2002România 2,67 România 6,23Transilvania 7,48 Transilvania 15,76Muntenia 2,69 Muntenia 5,99Oltenia 0,29 Banat 4,21Moldova 0,15 Oltenia 1,84Banat 0,03 Moldova 0,95Dobrogea 0,00 Dobrogea 0,53Mureş 36,6 Mureş 58,19Sibiu 22,52 Sibiu 37,07Prahova 12,32 Alba 24,8521 judeţe 0 5 judeţe 0

Tabel 4.25.Situaţia reţelelor de încălzire a localităţilor rurale ale României,

1992/2002, %Specificare 1992 Specificare 2002

217


România 1,70 România 1,04Transilvania 1,96 Banat 2,08Oltenia 1,92 Oltenia 1,81Muntenia 1,70 Moldova 1,05Dobrogea 1,65 Transilvania 0,76Banat 1,57 Muntenia 0,31Moldova 1,25 Dobrogea 0,29Braşov 6,67 Timiş 5,08Gorj 5,55 Arad 4,71Hunedoara 4,77 Ilfov 3,76Olt 0,23 Călăraşi 0,08Teleorman 0,22 Ialomiţa 0,03Vaslui 0,17 Giurgiu 0,03

Reţeaua de distribuire a energiei electrice. Consumul de energie electrică a populaţiei reprezintă un indicator important al modului de viaţă al locuitorilor ţării. Din acest punct de vedere, situaţia apare mult mai favorabilă pentru populaţia rurală, având în vedere că actualmente toate cele 2686 comune existente au asigurate racorduri la reţeaua publică (sau locală) de energie electrică.

Tabelul 4.26.Situaţia reţelelor electrice în

localităţile rurale ale RomânieiSpecificare %România 93,56BanatDobrogeaMoldovaMunteniaOlteniaTransilvania

97,0595,3991,0995,5892,7894,06

IalomiţaBuzăuTimiş

98,0097,9197,87

BotoşaniMaramureşVaslui

87,7986,3084,96 Figura 4.33.

Consumul de energie electrică al populaţiei rurale nu este însă, asigurat în totalitate în mod corespunzător, datorită unor fluctuaţii mari a frecvenţei în reţele sau a căderilor de tensiune, datorate unor condiţii tehnice nesatisfăcătoare a echipamentelor şi a reţelei de distribuţie în mediul rural.

De menţionat că reţeaua de distribuţie a energiei electrice a fost construită în cea mai mare parte în perioada 1950 – 1970 şi în prezent echipamentele (posturile trafo) şi cablurile de alimentare au un grad ridicat de uzură. În peste 70 % din comune

218

4.1. - Intravilanul

această reţea nu permite racordarea unor instalaţii moderne necesare dezvoltării exploataţiilor agicole.

Dupǎ Otiman I.P. la sfârşitul secolului XX în România mai existau peste 230.000 locuinţe (6,46%) fără alimentare cu energie electrică şi un număr de sate fără reţea de distribuţie a energiei electrice, tabelul 25 şi fig.12

Telecomunicaţii. După Bold şi colab. din punct de vedere al mijloacelor de comunicaţie, este de remarcat şi faptul că reţeaua unităţilor poştale şi de telefonie – telegrafie nu asigură populaţiei rurale un volum necesar de servicii de comunicaţii. Numărul unităţilor poştale în mediul rural a fost în 1997 de 7214 unităţi, adică o pondere de 90 % din totalul unităţilor Poştei naţionale. Mai existau şi un număr de 9805 cutii poştale, al căror număr a scăzut în cursul anului 1997 cu 6,8 %, ceea ce a determinat o reducere a volumului serviciilor poştale în mediul rural. Reţeaua unităţilor poştale este foarte scăzută în special într-un număr de 5 judeţe situate în sudul ţării.

Numărul unităţilor cu servicii de telefonie – telegrafie situate în mediul rural a fost 2182, adică circa 4/5 din totalul unităţilor TT fixe pentru public, dar se remarcă faptul că în anul precedent şi numărul lor a fost în scădere cu 50 unităţi (2,2%). Numărul posturilor telefonice în mediul rural a fost la sfărşitul anului 1997 de 530 mii, cu o pondere de 13,4% din totalul posturilor telefonice instalate dar care nu reprezintă decât 52 de posturi la 1000 de locuitori în mediul rural. Astfel este de remarcat că doar un număr de 1160 comune au asigurate servicii telefonice pentru toate satele componente (adică 43% din totalul comunelor), în timp ce într-o cincime din comune, mai puţin de jumătate din localităţile componente au acces la reţeaua de telefonie. Reţeaua telefonică publică fixă este mai dezvoltată în zonele din nord-vestul ţării şi parţial în centrul Transilvaniei.

Un alt mijloc modern de comunicaţii, asigurat prin reţeaua de transmisie a radiocomunicaţiilor şi anume receptarea de gospodăriile rurale a programelor radio şi de televiziune, nu este acceptabil pe scară largă în cadrul populaţiei rurale (deşi marea majoritate a localităţilor rurale dispun de reţea de energie electrică).

Reţelele de TV prin cablu s-au extins foarte mult după anul 2000 şi în spaţiul rural.

Cu toate că nu reprezintă numărul real al posesorilor de receptoare radio şi TV Bold I. menţionează faptul că numărul abonamentelor radio (inclusiv ale populaţiei) din mediul rural – 1,5 mil. – reprezintă doar 36,7% din totalul abonamentelor pe ţară, respectiv un număr de 148 abonamente radio la 1000 locuitori din mediul rural. Cele 1,23 mil. abonamente de televiziune deţin o pondere de 30,5% din totalul abonamentelor tv/ ţară, ceea ce reprezintă doar 121 abonamente TV la 1000 locuitori din mediul rural.

Accesul mai redus al populaţiei rurale la aceste mijloace rurale moderne de comunicaţie – radio şi TV – îngrădeşte posibilităţile locuitorilor din mediul rural de a dispune de informaţii necesare şi de a asigura acestei populaţii un nivel de educaţie corespunzător.

Reţeaua telefonică, până când a existat monopolul ROMTELECOM, în spaţiul rural a fost destul de slab dezvoltată. Apariţia mai multor operatori, a telefoniei mobile şi prin sistem radio (care a necesitat o infrastructură mai redusă) a îmbunătăţit mult

219


situaţia comunicaţiilor telefonice şi la sate, prin realizarea unor staţii de retransmisie pentru telefonia mobilă.

În prezent ţara noastră se situează printre primele ţări din Europa şi chiar din lume după numărul de utilizatori de telefonie mobilă.

Concluzii asupra echipării tehnice a localităţilor rurale. În concluzie, sub aspectul dotării edilitare a localităţilor, mediul rural din România este foarte deficitar, gradul de dotare fiind mult inferior celui din urban, tabelele 4.27, 28, 29 şi graficele din figurile 4.34 şi 4.35.

Tabelul 4.27.Distribuţia pe medii de rezidenţă a infrastructurii tehnice, 1997

[Bold I.]Specificare Rural UrbanPopulaţia totală (1.VIII) 45 55Lungimea simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile – km

38 62

Lungimea simplă a conductelor de distribuţie a gazelor – km

31 69

Lungimea simplă a reţelei de canalizare – km 6 94

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică “Activităţile privind utilizarea publică de interes local”, 1998

Reţelele publice sunt departe de a putea asigura necesităţile edilitare ale populaţiei rurale, fiind subdimensionate în raport cu numărul populaţiei. Partea din reţelele edilitare care este instalată în rural este mult mai mică decât partea pe care o reprezintă populaţia rurală în totalul populaţiei (tabelul 4.28.), [Otiman I.P.] iar evoluţia în timp pentru perioada 1980 – 2000 se prezintă în tabelul 4.29. şi graficul din figura 4.35.

Tabelul 4.28.Situaţia comparativă a echipării tehnice a locuinţelor din urban/rural (%)

Instalaţiile Anul 1992România Urban Rural U/R

Apă rece 53,6 88,2 14,3 -63,9Apă caldă 43,1 76,7 4,9 -71,8Canalizare 50,7 86,4 10,0 -86,4Energie electrică 96,7 99,5 93,6 -5,9Încălzire centrală 39,1 71,9 1,7 -70,2Gaz metan 32,2 57,7 2,7 -55,0

220

4.1. - Intravilanul


Evoluţia unor sisteme de echipare tehnică a localităţilorrurale din România

Sistemul de echipare tehnică 1980 1985 1990 1995 2000- alimentare cu apă 1808 1822 2041 2295 2734- canalizare 127 231 280 325 392- alimentare cu gaz metan 214 253 257 363 826- ritmul anual R.A. R.C. G.M.

518

44101

51921

881394

Sursa: Anuarele statistice ale României 1989, 1995.

Figura 4.35.

4.1.8. Silvicultura

Fondul forestier al ţării noastre este unul dintre cele mai valoroase din Europa, avînd o suprafaţă de 6367 mii ha (pădurile ocupă 28% din teritoriul ţării având pondere apropiată mediei europene). Ca structură de producţie, fondul funciar românesc este format din: fag 31%, răşinoase 31%, stejar 18% şi alte specii 21%, [Bold şi colab.].

221


Cele mai extinse suprafeţe împădurite, cu o structură a speciilor diversă, se găsesc în regiunile Carpatice şi de deal (cca. 90% din suprafaţa totală).

În perioada 1989 – 1997 s-au înregistrat mutaţii semnificative a dimensiunii fondului forestier, suprafeţe mari împădurite au fost trecute din patrimoniul statului (ROMSILVA R.A) în proprietate privată, prin restituirea la vechii proprietari, ajungând în anul 2006 ca doar 60% din acestea să rămână în patrimoniul statului roman.

După Bold şi colab., producţia forestieră a înregistrat un regres, astfel masa lemnoasă exploatată în anul 1997 reprezintă numai 75% din cea a anului 1989, tendinţă care se regăseşte şi structural. Ritmul suprafeţelor împădurite a scăzut foarte mult raportat la anul 1980, iar coeficientul de refacere al pădurilor se situează la un nivel foarte scăzut (0,20 %).

Pîna la aplicarea Legii 1/2000, doar 400.000 ha de păduri aparţin sectorului privat, iar odată cu aplicarea legii, sectorul privat s-a extins până la cca. 3 mil. ha de pădure. Datorită numărului mare de proprietari, deţinători de suprafeţe mici cu pădure şi gradul redus de asociaţi ai acestora, suprafaţa medie de exploatare a ajuns sǎ fie redusă la 1-2 ha.

În exploatarea lemnului, la nivelul anului 1998, existau 31 de societăţi cu capital majoritar de stat şi peste 1000 de agenţi economici privaţi. Unităţile private exploatează în prezent cca. 40% din masa lemnoasă recoltată şi numărul lor este în continuă creştere, iar la sfârşitul anului 2003 existau 2700 de gatere şi 6500 de circulare pentru prelucrarea primară a lemnului. De regulă, instalaţiile de debitat şi prelucrat lemnul rotund sau vechi, au consumuri tehnologice exagerat de mari, cu pierderi de lemn de circa 10-30% din rumeguş.

Agenţii economici cu capital de stat au o capacitate instalată de debitarea lemnului de circa 16 mil. mc anual, iar agenţii economici cu capital privat, 1 mil. mc anual, existând pe ansamblul întregii ţări o capacitate totală de prelucrare primară a lemnului de 17 mil. mc anual [Bold şi colab].

Convenţia Patronală din Economia Forestieră reprezintă interesele tuturor asociaţilor din sector, inclusiv a Asociaţiilor Forestierilor din România (ASFOR), care operează mai ales la nivelul exploatării pădurilor. Aproximativ 2,5 mil. ha terenuri agricole sunt puternic degradate şi necesită împăduriri, în conformitate cu strategia de dezvoltare pe termen lung a silviculturii, obiectivul principal îl reprezintă creşterea gradului de împădurire de la 27%, cât este în prezent, la 35% din suprafaţa ţării.

Este important dacă se va ajunge la export de produse finite din lemn şi să se diminueze la produsele semifabricate sau a lemnului brut. În cadrul extins al silviculturii, două aspecte trebuie să constituie obiective ale programelor de dezvoltare şi amenajare rurală, primul se referă la extinderea pădurilor prin noi plantaţii, întreţinerea pădurilor actuale, iar al doilea aspect cuprinde exploatarea raţională a pădurilor şi prelucrarea multiplă, complexă a lemnului şi produselor de pădure.

Principalele caracteristici ale economiei forestiere româneşti sunt redate în tabelele 4.30. şi 4.31. şi graficele 4.36. şi 4.37., iar discrepanţele în ceea ce priveşte valoarea finală a lemnului în Uniunea Europeană şi România în tabelul 4.32. şi graficul 4.38., [Otiman I.P.].

222

4.1. - Intravilanul

Tabelul 4.30.Ponderea speciilor forestiere

SpeciaSuprafaţa (%)

Exploatare (%)

Răşinoase 30 44Fag 32 27Stejar 18 9Alte 20 20TOTAL 100 100

Tabelul 4.31.Destinaţia lemnului exploatat

Destinaţia CheresteaLemn de foc

Celuloză Construcţii FurnirPAL + PFL

Alte TOTAL

Ponderea (%) 45,9 21,2 7,6 6,1 2,9 2,8 13,5 100

PAL + PFL3%

Alte14%

Furnir3%

Construcţii6%

Celuloză8%

Lemn de foc21%

Cherestea45%

'

Figura 4.36. Destinaţia lemnului exploatat

223


Răşinoase30%

Alte20%

Stejar18%

Fag32%

Figura 4.37. Ponderea speciilor forestiere

Tabelul 4.32.Valoarea finală a lemnului exploatat (RO - UE)

Indicator ValoareValoarea finală RO (RON/mc)

290,0

Valoarea finală RO (€/mc) 81,0Valoarea finală UE (€/mc) 261,0% RO/UE 31%

261,0

81,0

0,0

50,0

100,0

150,0

200,0

250,0

300,0

Valoarea finală RO (€/mc) Valoarea finală UE (€/mc)

Figura 4.38. Valoarea finală a lemnului exploatat (RO - UE)

4.1.9. Scheme tehnice utile pentru reţelele de alimentare cu apa şi canalizare

4.1.9.1. Reţele de alimentare cu apǎ

224

4.1. - Intravilanul

In general alimentarea cu apǎ a unui centru populat, cuprinde construcţii pentru captarea, tratarea, înmagazinarea, aducţiunea, distribuţia şi pomparea apei.Deosebim doua scheme principiale de alimentare cu apa a unui centru populat functie de zona in care sunt amplasate:

Schema de alimentare cu apǎ a unui centru populat din zona de câmpie este prezentatǎ în figura 4.39.

b) Schema de alimentare cu apǎ de izvor a unui centru populat amplasat într-o vale este redatǎ în figura 4.40.

Diferenţa H1 dintre cotele terenului din punctele extreme de consum din centrul populat este mai micǎ de 30…40 m, iar în punctele defavorabile existǎ clǎdiri cu peste 1…5 etaje.

Figura 4.39. Schema de alimentare cu apǎ de râu

Figura 4.40. Schema de alimentare cu apa de izvor

Contrarezervorul R regleazǎ debitele şi presiunile din reţea. În anumite ore din zi debitul izvorului este mai mare decât consumul din reţeaua de distribuţie şi atunci surplusul de apǎ trece în contrarezervor. Acest surplus de apǎ trece de la contrarezervor la reţeaua de distribuţie în orele în care izvorul nu poate acoperi singur tot consumul de apǎ din reţeaua de distribuţie. În contrarezervor se înmagazineazǎ şi apǎ din incendii.

Pe traseul de la R la 2, conducta poate fi simplǎ sau dublǎ. Valoarea H’ nu trebuie sǎ depǎşeascǎ 60 m col. apǎ, pentru ca sǎ nu se deterioreze instalaţiile interioare

225


din clǎdiri şi sǎ nu se producǎ pierderi prea mari de apǎ, la valori mai mari utilizându-se conducte şi armǎturi corespunzǎtoare.

c) Schema de alimentare cu apǎ a unui centru populat amplasat pe versantul unei vǎi este prezentatǎ în figura 4.41. In acest caz, diferenţa cotelor terenului punctelor extreme locuite A şi C din reţeaua de distribuţie este mai mare de 30…40 m. Apa din puţurile P este trimisǎ de pompele de captare la staţia de tratare şi de aici la rezervorul îngropat RI.

Reţeaua de distribuţie se împarte în zone de presiune pe verticalǎ (zona I între A şi B şi zona II între B şi C). Alimentarea zonelor fiind prevǎzutǎ în serie, apa este trimisǎ prin intermediul staţiei de pompare de treapta întâi SPD1 pentru consum în zona I şi pentru acumulare în zona II.

Figura 4.41. Schema de alimentare cu apǎ pe zone

Apa din rezervorul R1 este trimisǎ pentru consum în zona II prin intermediul staţiei de pompare de distribuţie SPDII, a zonei II. Zona de sus are rezervorul de compensare RII, dar se poate alimenta şi cu hidrofoare. Alimentarea zonelor se poate face şi în parallel, când de la SPDI pleacǎ câte o conductǎ pentru fiecare zonǎ.

În cazul alimentǎrilor cu character regional, de la o singurǎ sursǎ se rezolvǎ alimentarea cu apǎ a mai multor commune sau oraşe vecine, nu prea îndepǎrtate unele de altele şi la care se poate prevedea un traseu comun de conductǎ de aducţiune.

4.1.9.2. Reţele de canalizare

Lucrǎrile de canalizare cuprind: reţeaua de canale, lucrǎri de înmagazinare, lucrǎri de pompare, lucrǎri de epurare şi guri de vǎrsare. În figura 4.42. se prezintǎ un caz general în care sunt înglobate lucrǎrile necesare.

Colectarea, transportul şi evacuarea apelor uzate şi meteorice se poate face în sistemele de canalizare care pot fi unitare, separative sau mixte. În sistemul unitar, toate categoriile de ape de lizare sunt colectate şi transportate într-o singurǎ reţea de canale (fig.4.43).

În sistemul separativ (divizor) se prevǎd cel puţin douǎ reţele distincte pentru coolectarea şi transportul apelor de canalizare, apele uzate fiind colectate şi transportate într-o reţea de canale subterane, iar apele meteorice scurgându-se la suprafaţǎ prin rigolele strǎzilor sau subteran printr-o reţea de canale destinatǎ …acestor ape. (fig.4.44).

226

4.1. - Intravilanul

Figura 4.42. Schema de canalizare

Figura 4.43. Canal în system unitar de canalizare

227


Figura 4.44. Canale în sistem separativ de canalizare

În sistemul mixt de canalizare, o parte din reţea este prevǎzutǎ în system unitary iar altǎ parte în sistem separativ, reţelele celor douǎ sisteme putând avea scurgere comunǎ sau scurgeri separate.

La alegerea sistemului de canalizare se va ţine seama de importanţa şî caracteristicile obiectului canalizat, de caracteristicile şi provienenţa apelor de canalizare colectate, transportate şi evacuate, de relieful terenului, de climǎ, de cursurile de apǎ din apropiere (poziţie, debit de diluare, categoria de calitate, debite şî niveluri maxime) care pot fi folosite ca receptori pentru apele de canalizare, de situaţia existentǎ a canalizǎrii în zonǎ, de limitele admisibile de substanţe impurificatoare la evacuarea apelor de canalizare în emisari, de posibilitatea eşalonǎrii investiţiilor şi de încadrarea în planul sau schema cadru privind gospodǎrirea complexǎ a apelor bazinului hidrografic din care face parte emisarul luat în considerare pentru descǎrcarea apelor evacuate. Sistemul adoptat trebuie sǎ rezulte în baza unui calcul tehnico-economic.

În staţiile de epurare au loc epurarea apelor uzate, prelucrarea nǎmolului şi distrugerea bacteriilor.

Epurarea apelor uzate se poate face prin metodele: mecanicǎ, mecanico-chimicǎ şi biologicǎ, iar nǎmolul este prelucrat prin fermentare, stabilizare şi deshidratare.

Instalaţiile interioare de canalizare ale clǎdirilorInstalaţiile de canalizare ale clǎdirilor pot cuprinde reţele de canalizare

interioarǎ, reţele de canalizare exterioarǎ aferente clǎdirilor şi instalaţii speciale (staţii de pompare, separatoare de grǎsimi etc.).

Reţelele de canalizare interioarǎ pot fi pentru ape uzate, pentru ape industriale sau pentru ape meteorice. Apele industriale convenţional curate pot fi evacuate în reţeaua apelor menajere în limita capacitǎţii acesteia. De asemenea, apele meteorice colectate de pe balcoanele şi terasele cu o suprafaţǎ mai micǎ de 10 mp pot fi canalizate în reţeaua menajerǎ.

Reţeaua de canalizare interioarǎ pentru ape menajere se compune din: conducte de derivaţie (ramificaţie) şi de legǎturǎ, coloane de scurgere, conducte colectoare, conducte de ventilaţie şi dispozitive pentru curǎţirea reţelei de canalizare.

228

4.1. - Intravilanul

Schemele instalaţiilor interioare de canalizare ale clǎdirilor sunt prezentate în figurile 4.45 şi 4.46.

Figura 4.45. Schema unei instalaţii interioare de canalizare

229


Figura 4.46. Schema unei instalaţii interioare de ape meteorice şi menajere

4.2. Extravilanul

4.2.1. Probleme generale. Teritoriul agricol

Extravilanul cuprinde teritoriul agricol (arabil, plantaţii de vii, pomi fructiferi, hamei, păşuni şi fâneţe), păduri, terenuri ocupate de ape, drumuri, construcţii cu folosinţă agricolă, terenuri degradate etc. şi care după 1989 a suferit diferite intervenţii antropice care au produs importante modificări structurale. Astfel, teritoriul agricol s-a diminuat substanţial prin trecerea multor suprafeţe în intravilan pe care au fost construite case de locuit sau chiar cartiere întregi, iar în perimetrele, chiar arabile, au fost construite ferme şi diferite alte construcţii cu folosinţe agricole. La munte, în lungul unor cursuri de apă, şi/sau chiar în albia majoră a acestora au fost construite case de vacanţă şi pensiuni turistice.

Evaluarea terenurilor în spaţiul rural (metode). Se cunosc următoarele metode: Evaluarea terenurilor în spaţiul rural; Metoda conform HGR 834/1991; Metoda bonităţii; Metoda comparaţiei directe; Metoda valorii de piaţă; Metoda randamentului; Metoda conform HG 834/1994 reactualizată; Metode patrimoniale; Metoda bonităţii; Metoda comparaţiei directe; Metoda valorii de piaţă a terenului; Valoarea de randament; Metode combinate; Metoda practicienilor. Alegerea metodei de evaluare se face în corelaţie cu scopul pentru care este necesară evaluarea respectivă.

4.2.2 Sistematizarea teritoriului din extravilan

4.2.2.1 Probleme generale, noţiuni, definiţii

Dezvoltarea rurală poate să înceapă prin organizarea, sistematizarea şi amenajarea teritoriului, care pune bazele realizării unei infrastructuri corespunzătoare noilor cerinţe ale cetăţeanului secolului XXI. De aceea este important a fi definite corect şi diferenţiate între ele noţiunile de organizarea, sistematizarea şi amenajarea teritoriului şi urbanism.

De la început este important a face precizarea că dezvoltarea rurală nu trebuie identificată doar cu urbanizarea localităţilor rurale.

Organizarea teritoriului are un conţinut complex, conţinând amplasarea coordonată pe teritoriu a reţelei de aşezări omeneşti, a echipării tehnice a teritoriului în condiţiile folosirii raţionale a resurselor şi în special a fondului funciar în cadrul tuturor ramurilor economiei naţionale şi a diferitelor exploataţii agricole, societăţi comerciale,

230

4.1. - Intravilanul

regii autonome sau firme private. Astfel, putem preciza faptul că organizarea teritoriului are rolul de punere în valoare a resurselor şi de dezvoltare economică, echilibrată prin folosirea spaţiului şi cadrului unitar ale teritoriului fiecărei ţări.

Organizarea teritoriului constituie unicul mod de coordonare a elementelor spaţiale cu dezvoltarea preconizată, asigurând o soluţie globală de optimizare a folosirii spaţiului în funcţie de cerinţele prezente şi viitoare ale societăţii

Organizarea teritoriului poate fi definită şi ca ansamblul de lucrări, măsuri, acţiuni stabilite pe baza unei depline coordonări a factorilor de influenţă ce intervin într-un teritoriu dat, în vederea utilizării eficiente a potenţialului de care dispune şi a asigurării unei desfăşurări coordonate a activităţilor economice şi sociale în aşa fel încât să funcţioneze organic, după un plan bine conceput, pentru îndeplinirea scopului urmărit. Acţiunea privind organizarea teritoriului are o largă aplicare în diferite domenii de activitate, metodele folosite fiind adoptate potrivit trăsăturilor caracteristice şi specificaţiilor acestora. De exemplu organizarea teritoriului agricol se realizează pe baza unor studii de specialitate axate în principal pe delimitarea structurii teritoriului pe categorii de folosinţă, profilarea zonelor agricole, întocmirea planurilor de cultură, stabilirea zonelor în care sunt necesare lucrări hidrotehnice şi hidroameliorative (irigaţii, drenaje, etc.) în vederea redării în circuitul agricol a unor zone favorabile producţiei agricole, fixarea reţelei drumurilor de exploatare, amplasamentelor pentru depozitarea produselor, etc.

Prin organizarea teritoriului, în înţelesul larg al noţiunii, se înţelege sistematizarea teritoriului, al cărui obiectiv principal îl constituie contribuţia la asigurarea unei cât mai raţionale şi judicioase organizări funcţionale, complexe a teritoriului, care să permită crearea premiselor unei eficiente dezvoltări a producţiei şi aşezărilor omeneşti, concomitent cu asigurarea unui grad ridicat de echipare tehnică a zonei.

Acţiunile de organizare a teritoriului pe diferite domenii de activitate, pot fi considerate ca părţi componente - integrate, ale organizării complexe a teritoriului.

Sistematizarea teritoriului constituie un ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative referitoare la spaţiile de locuit şi de muncă, de circulaţie a oamenilor, etc., care au drept scop asigurarea unor condiţii de viaţă optime pentru populaţia de pe un anumit teritoriu.

Sistematizarea este o activitate complexă care are ca sferă de cuprindere analiza, prognoza, luarea deciziilor, proiectare, aplicarea şi controlul în dezvoltarea localităţilor şi a teritoriului.

Sistematizarea teritoriului, ca primă etapă a organizării teritoriului, reprezintă un ansamblu coordonat de acţiuni având ca obiectiv transformarea şi remodelarea, sistematizarea sistemului teritorial corespunzător scopurilor urmărite de către societate.

Sistematizarea teritorială ca ramură a urbanismului se ocupă cu proiectarea şi reorganizarea ştiinţifică a aşezărilor urbane şi rurale în scopul creări condiţiilor optime de viaţă pentru populaţie.

Lucrările de sistematizare a teritoriului sunt studii orientative privind dezvoltarea în perspectivă a diferitelor ramuri ale economiei pe un teritoriu şi stau la baza elaborării proiectelor de specialitate, a amplasării şi corelării investiţiilor.

231


Indiferent de treapta de abordare, sistematizarea îndeplineşte două condiţii: în primul rând este concretă, asigurând satisfacerea cerinţelor de dezvoltare curentă şi, în al doilea rând este de perspectivă, dacă ţine seama de necesitatea modificărilor ulterioare în procesul de dezvoltare.

Particularitatea esenţială a sistematizării o constituie rezolvarea complexă a problemelor: fiecare element nu se studiază şi nu se proiectează izolat, ci într-o interdependenţă reciprocă şi în strânsă legătură cu aspectele vieţii economice şi sociale prezente pe teritoriul considerat, corespunzător particularităţilor de abordare a problemelor pe diverse eşaloane teritoriale.

Definind relaţia de condiţionare între diferitele forme de activitate umană şi diverşii factori prezenţi pe teritoriu pe de-o parte şi posibilitatea realizării în termen lung (15 - 25 de ani) pe de altă parte, sistematizarea teritorială asigură dezvoltarea echilibrată, coordonarea acesteia cu numeroasele funcţii economice şi activităţi ce se interferează pe acelaşi teritoriu, formarea unui cadru favorabil individului şi societăţii, asigurarea utilizării şi conservării mai eficiente a terenurilor, precum şi protejarea mediului.

Urbanismul - (având originea în cuvântul latin urbanus - „orăşenesc”) - se referă la ansamblul problemelor de amenajare complexă a teritoriului şi al localităţilor urbane şi rurale, în cel mai larg înţeles al acestei noţiuni. Urbanismul se preocupă de mediul construit, amenajat, în care se desfăşoară viaţa colectivităţilor umane.

Urbanizarea intensă este un proces specific societăţii contemporane, determinat de schimbarea caracterului vieţii oamenilor privind cerinţele faţă de avantajele progresului tehnic, al civilizaţiei şi culturii, privind existenţa unei locuinţe corespunzătoare dotată cu lucrări tehnico - edilitare (apă, canal, energie electrică şi termică, telefon, etc.), cu reţea de drumuri şi mijloace de transport foarte bune, cu poluare minimă a zonei.

După V. Ioanid prin urbanism se înţelege totalitatea conceptelor ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice legate de amenajarea mediului construit, inclusiv a modalităţilor de influenţare (analiză, studii, metode şi practici, previziune, etc.) care permit adoptarea de măsuri în vederea reducerii şi eliminării unor noi consecinţe negative ale activităţilor colectivităţilor umane asupra mediului, respectiv remedierea neajunsurilor provocate de unele activităţi anterioare.

A locui într-un oraş înseamnă a beneficia de avantajele pe care progresul, civilizaţia, evoluţia culturii, ştiinţei şi tehnicii le pot oferi. A dispune de confortul urban înseamnă a avea o locuinţă corespunzătoare, dotată cu reţea completă de lucrări edilitare (apă, canal, energie termică, electrică, telefon, gaz, etc.), care să aibă legături cu alte străzi printr-o circulaţie naţională de toate felurile (metrou, tramvai, troleibuz, taximetru, etc.) pe căi rutiere moderne.

Aceste aspecte specifice vieţii urbane moderne nu pot fi realizate la întâmplare şi prin simpla dorinţă, ele trebuie să fie supuse unor legi sociale, economice bazate pe realităţi specifice fiecărei societăţi şi etape de dezvoltare. Elementul central al lor îl reprezintă valorificarea raţională a teritoriului urban, folosirea eficientă a suprafeţei oraşului în proporţii corespunzătoare fiecărei funcţii specifice.

232

4.1. - Intravilanul

Sistematizarea teritoriului urban din ţara noastră cuprinde două moduri de grupare a localităţilor, astfel:

a) după categoria de mărime:- oraşe foarte mari (peste 500.000 locuitori);- oraşe mari, între 100.000 - 500.000 locuitori;- oraşe mijlocii între 20.000 - 100.000 locuitori;- oraşe mici sub 20.000 locuitori.b) după rolul în teritoriu, funcţiuni social - culturale şi importanţa în

asigurarea serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă:- categoria I - oraşe mari cu funcţiuni complexe (centre republicane; ex.:

Bucureşti, Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa, etc.);- categoria II - oraşe mari cu funcţiuni complexe (depăşesc teritoriul unui

judeţ; ex.: Ploieşti, Oradea, Sibiu, etc.);- categoria III - oraşe cu funcţiuni economice şi social - culturale de importanţă

judeţeană (ex.: Sf. Gheorghe, Alba Iulia, Râmnicu - Vâlcea, etc.);- categoria IV - oraşe centre industriale, cu unităţi de importanţă republicană,

cu pondere importantă în cadrul producţiei globale industriale a ţării (ex.: Hunedoara, Victoria, etc.);

- categoria V - oraşe cu activităţi economice cu rol de servire social - cultural de importanţă locală (ex.: Babadag , Năsăud, Panciu, Videle, etc.); categoria VI - oraşe staţiuni balneo - climaterice şi turistice (Sinaia, Buşteni, Călimăneşti, Eforie, etc.);

- categoria de tranziţie - viitoarele centre economice şi sociale cu caracter urban;

- categoria comunelor suburbane, reprezentând peste 10% din totalul populaţiei urbane (viitoare posibil centre urbane satelit);

- categoria satelor - cuprinse în limitele administrative ale oraşelor.

4.2.2.2 Clasificarea organizării teritoriului

Organizarea teritoriului a apărut şi s-a dezvoltat ca rezultat al activităţii umane pentru folosirea raţională a pământului, pentru reglementarea amplasării şi concentrării maxime a construcţiilor, de reglementare a dezvoltării aşezărilor urbane şi rurale, etc.

Se prezintă clasificarea organizării teritoriului funcţie de următoarele 2 criterii:

1. După conţinutul şi treapta de abordare a problemelor, deosebim 3 forme ale organizării teritoriului:

a) Planul general de organizare al teritoriului (sau sistematizarea teritoriului).b) Organizarea teritoriului interunităţi (sau intergospodărească).c) Organizarea teritoriului din cadrul unităţii (sau interioară).2. După ramura sau funcţia economică (respectiv fondul funciar pe care se

realizează) deosebim următoarele forme ale organizării teritoriului:a) Organizarea teritoriului agricol.

233


b) Organizarea teritoriului silvic.c) Sistematizarea teritoriului aşezărilor populate (urbane, de importanţă

deosebită - centre polarizante, comune, sate).d) Sistematizarea zonelor industriale.e) Sistematizarea zonelor balnearo – turistice.f) Sistematizarea căilor de comunicaţie rutieră şi feroviară.g) Sistematizarea reţelelor pentru transportul energiei electrice şi de

telecomunicaţii.La noi în ţară se disting patru forme principale de sistematizare a

teritoriului după cum urmează:1. Sistematizarea teritoriului naţional cuprinde propuneri de sinteză privind

amenajarea şi dezvoltarea întregului teritoriu al ţării.2. Sistematizarea zonelor funcţionale cuprinde propunerile de sistematizare

a unor zone teritoriale interjudeţene şi intercomunale pentru întregul ansamblu de localităţi şi funcţiuni economico - sociale cuprinse în teritoriul studiat.

3. Sistematizarea teritoriului judeţelor evidenţiază potenţialul şi necesităţile de dezvoltare armonioasă, amplasarea investiţiilor, utilizarea resurselor naturale, dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi rurale, dezvoltarea reţelei de comunicaţie şi echipament tehnic.

4. Sistematizarea teritoriului comunelor urmăreşte determinarea potenţialului şi a necesităţilor de dezvoltare, formulându-se propuneri de amplasare a investiţiilor prevăzute a fi realizate prin planul de dezvoltare economică - socială, având ca scop creşterea bunăstării populaţiei şi ridicarea gradului de civilizaţie, apropiind condiţiile de viaţă, confort şi utilităţi de la sat de cele de la oraş.

4.2.2.3. Particularităţile organizării teritoriului

Organizarea teritoriului în diferite ramuri şi funcţii economice are particularităţi funcţie de specificul ramurii respective, astfel:

a) Organizarea teritoriului agricol are ca obiect crearea condiţiilor pentru folosirea raţională a fondului funciar, amplasarea forţelor de producţie ale agriculturii şi echiparea tehnică a teritoriului în scopul satisfacerii cu produse agricole a cerinţelor prezente şi viitoare ale populaţiei. În acelaşi timp asigură o gospodărire a spaţiului rural având în vedere conservarea resurselor naturale a suprafeţelor afectate pentru industrie, aşezări populate, odihnă şi turism, pentru păstrarea echilibrului biologic în armonie cu dezvoltarea economică şi socială.

b) Organizarea teritoriului forestier stabileşte modul cum trebuie gospodărite pădurile şi terenurile care fac parte din fondul forestier în scopul satisfacerii cu materie primă lemnoasă a cerinţelor prezente şi viitoare ale societăţii, precum şi în vederea executării unor funcţii de protecţie.

234

4.1. - Intravilanul

c) Sistematizarea teritoriului aşezărilor populate se ocupă de dezvoltarea şi echiparea complexă a aşezărilor populate, gruparea lor în sisteme de localităţi, condiţionat de dezvoltarea economică. Se realizează totodată zonificarea funcţională condiţionat de factorii economici – istorici şi naturali.

d) Sistematizarea teritoriului zonelor industriale are ca obiect comasarea producţiei în unităţi economice compacte sub forma zonelor industriale amplasate în mod raţional, cu zonificarea corespunzătoare (zonă de producţie, zona unităţilor auxiliare şi secundare, zona dotărilor sociale şi administrative, zona pentru circulaţie).

e) Sistematizarea teritoriului zonelor turistice are ca obiect comasarea şi îmbunătăţirea mediului prin amenajări şi echipări corespunzătoare, raţional amplasate, precum şi protejarea cadrului natural sau istoric împotriva scăderilor calitative (protecţia mediului).

f) Sistematizarea căilor de comunicaţie cuprinde ansamblul lucrărilor de îmbunătăţire a reţelei de drumuri, astfel ca acestea să corespundă circulaţiei (funcţie de categorie şi viteza de circulaţie).

4.2.2.4 Organizarea teritoriului interunităţi (intergospodărească)

Cuprinde ansamblul măsurilor şi lucrărilor ce se preconizează pe teritorii administrative, pe zone natural economice, sisteme hidroameliorative, bazine hidrografice în scopul regelmentării problemelor fondului funciar între deţinători.

Organizarea teritoriului interunităţi impune rezolvarea următoarelor probleme:- Studiul cantitativ şi calitativ al folosinţelor de teren pe deţinător şi a

temeiurilor legale de deţinere a acestora.- Determinarea posibilităţilor de mărire a suprafeţelor cultivate şi măsurile

pentru ameliorarea şi transformarea unor folosinţe (îndiguiri, desecări, irigaţii, etc.).- Delimitarea pe această bază a fondului funciar pe ramurile economiei

naţionale (agricol forestier, ape, etc.) şi pe deţinători, stabilirea propunerilor privind trecerea unor terenuri dintr-o subdiviziune în alta, precum şi schimburile între deţinători.

- Comasarea în apropierea satelor a centrelor de producţie, a complexelor intercooperatiste a tuturor terenurilor deţinute de fiecare unitate în trupuri dispersate la distanţe mari, greu de exploatat şi neeconomice.

- Rectificarea şi amplasarea raţională a hotarelor unităţilor agricole şi neagricole în cadrul aceluiaşi judeţ şi între judeţe în scopul corectării hotarelor neraţional amplasate sau de forme neadecvate folosirii cu randament a tractoarelor, paza şi buna conducere.

- Corectarea sau reamplasarea reţelei de drumuri, pentru a asigura legături directe mai economice între centrele de producţie, aşezările populate şi teren, o amplasare mai raţională faţă de relief şi limitele obligate.

- Racordarea cu reţeaua lucrărilor de hidroamelioraţii a hotarelor, drumurilor intercomunale şi a celor principale faţă de centrele de producţie, aşezările populate sau limite obligate.

Problemele centrale ale organizării interunităţi rămân în continuare:

235


a)- Comasarea.b)- Rectificarea hotarelor.c)- Reamplasarea reţelei de drumuri corelat cu lucrări de îmbunătăţiri

funciare (hidroamelioraţii).d)- Schimbările de teren trebuie să se facă ţinând seama de categoria de

folosinţă şi fertilitatea terenurilor.Comasarea terenurilor - se face în cazul când sunt terenuri dispersate şi cu

forme neeconomice lucrărilor agricole (forme alungite, distanţe mari faţă de vatra satului, etc.).

(1.)

Pentru echivalarea terenurilor cu diferite grade de fertilitate se pot folosi schemele de bonitare şi apreciere economică a terenului (după Teaci D., Hostia S.), pe baza relaţiei:unde: Sp – suprafaţa ce se primeşte în schimb; Xc – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se cedează în schimb; Xp – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se primeşte în schimb; Sv – suprafaţa ce se cedează în schimb.

La schimbările de terenuri cu folosinţe diferite este necesar să se aducă corecţiile necesare (vezi procedeul Bert M.), folosindu-se sistemul celor 100 de puncte posibile de însumat pentru solul cu gradul cel mai ridicat de fertilitate.

Pentru aprecierea cantitativă a suprafeţelor definite şi a comparării între ele a diferitelor unităţi de producţie (trupuri, secţii, tarlale, sole, suprafeţe izolate) se poate folosi relaţia:

(2.)

unde: Km – coeficient mediu corespunzător clasei de fertilitate medii a suprafeţei cercetate; S – suma; a, b, c, … - clasele de fertilitate respective pe unităţi de sol componente; s, s’, s’’, … - suprafeţe corespunzătoare (ha).

Se obţine astfel un coeficient mediu Km pe întreaga suprafaţă cercetată care va permite compensarea cifrelor a două sau mai multe trupuri concrete de teren în vederea unui schimb.

- Reamplasarea sau redimensionarea reţelei de drumuri principale se impune în următoarele cazuri: când legătura între sate se face prin 2 drumuri apropiate; drumul are un traseu ocolit sau este posibilă modificarea traseului în scopul scurtării distanţei de transport; traseul drumului, linia de cea mai mare pantă pentru a nu permite concentrarea apelor şi declanşarea eroziunii de adâncime, când este mai raţional ca traseul drumului să urmărească unele limite obligate (hotar, canale, diguri, păduri şi să aibă legătură cu podurile sau rampele de trecere, etc.); când drumurile au lăţimi prea mari se propune îngustarea lor.

- Amplasarea reţelei de canale interunităţi (magistrale şi principale) – pentru irigaţii şi desecări – drenaje se realizează cu ocazia executării concomitente a organizării interunităţi cu lucrări de îmbunătăţiri funciare. Probleme specifice se limitează la stabilirea unor hotare în concordanţă cu un traseu raţional al canalelor şi al

236

4.1. - Intravilanul

reţelei de drumuri principale în special intercomunale precum şi înlăturarea dispersării teritoriale prin comasări şi rectificări de hotare.

Hotarele se amplasează pe: limitele naturale (fâşii de vale, cursuri de apă, limite de păduri, etc.), căile de comunicaţii principale (drumuri, căi ferate, etc.), canale (conducte) magistrale şi principale, pe canale distribuitoare de la irigarea în canale deschise, la limita aripilor de udare la irigarea cu conducte sub presiune şi pe canalele de desecare.

Totodată se reamplasează reţeaua de drumuri de exploatare (corelat cu reţeaua de căi de comunicaţie) principale şi intercomunale, care obişnuit se amplasează astfel: în lungul canalelor magistrale, principale, conducte sub presiune cu agregate de pompare, la capetele canalelor de distribuţie, etc, se organizează teritoriul pentru alte ramuri şi folosinţe.

4.2.2.5 Organizarea teritoriului în cadrul unităţii (unităţi agricole, asociaţii şi deţinători particulari)

Se face pentru a asigura folosirea integrală şi eficientă a pământului (organizarea optimă a procesului de producţie).

Proiectele de organizare a teritoriului în cadrul unităţilor se realizează având la bază studiile de zonare, studiile de sistematizare a teritoriului, proiecte de organizare interunităţi a teritoriului, proiecte de sistematizare a comunelor şi satelor, studiile de profilare şi de dezvoltare în perspectivă şi alte lucrări elaborate pentru zona pe teritoriul pe care se află situată unitatea (studii şi proiecte de combatere a eroziunii solului, lucrări de hidroamelioraţii, dezvoltarea căilor de comunicaţii, etc.). Între părţile componente, elementele organizării teritoriului şi indicatorii de dezvoltare în perspectivă, există o condiţionare reciprocă.

Organizarea teritoriului în cadrul unităţilor agricole, are următoarele părţi componente:

- Adaptarea indicatorilor de profil în condiţiile specifice fiecărei unităţi.- Amplasarea, dimensionarea şi sistematizarea centrelor de producţie.- Amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă.- Organizarea teritoriului categoriilor de folosinţă. - Organizarea terenului arabil.- Organizarea terenului plantaţilor de vii şi pomi.- Organizarea terenului pajiştilor naturale.Amplasarea şi sistematizarea centrelor de producţie implică analiza

următoarelor grupe de condiţii principale: Economice; Naturale şi tehnico – constructive (condiţii microclimatice, condiţii hidrologice şi geotehnice); Condiţii sanitar – veterinare – respectarea distanţelor faţă de nocivităţi prevăzute în legislaţie: distanţe minime specifice speciilor de animale faţă de centrele de producţie, faţă de locuinţe, faţă de căile de comunicaţie şi între adăposturi; Prevenirea incendiilor.

Categoriile de folosinţă ale teritoriului în cadrul unităţilor agricole sunt:I. Arabil: - Arabil fără restricţii (oriz. A > 0,3 m, pH = 6,2 – 8,2).

- Arabil cu restricţii mici (oriz. A < 0,25 m).

237


- Arabil cu măsuri energice de chimizare şi măsuri agrare simple (pH < 6,1). - Arabil cu măsuri antierozionale simple (i = 5 – 12 %). - Arabil cu măsuri antierozionale complexe (i = 12 – 16 %). - Arabil cu măsuri hidroameliorative simple (cu drenaj slab, plane – depres.). - Arabil cu măsuri hidroameliorative complexe – impun măsuri hidroameliorative (lunci, etc.).

II. Plantaţii pomicole.III. Plantaţii viticole.IV. Păşuni.V. Fâneţe.VI. Plantaţii forestiere în afara fondului forestier.VII. Heleştee, bălţi.Stabilirea categoriilor de folosinţă este determinată de :- Bonitarea şi

aprecierea economică a terenului;- Densitatea populaţiei;- Căile de comunicaţie (transportul), etc.

I. Centre de producţie în ramura producţiei animale:A. Taurine: - Ferme de reproducţie.

- Ferme de producţie: vaci de lapte, taurine.B. Porcine.C. Ovine.D. Avicole.II. Centre de producţie pentru ramura producţiei vegetale:- Centre administrative: sedii pentru ferme şi la culturi de câmp vitipomicole,

legumicole, etc.;- Centre de producţie pentru culturi în mediul 238ultureat: serele; solarele;

răsadniţele.III. Centre de producţie pentru prelucrare, condiţionare şi depozitare:- Fabricile de nutreţuri combinate (FNC);- Staţiile pentru dezhidratarea furajelor verzi (SDFV);- Silozurile (cereale, vinificaţie – crame, fructe, legume, etc.).IV. Centre de producţie provizorii (temporare):- Taberele de vară;- Taberele de câmp;- Hale de montare, şoproane, etc.

4.2.2.6. Organizarea categoriilor de folosinţă agricolă

Organizarea terenului arabil cuprinde complexul măsurilor pentru crearea condiţiilor organizatorico – teritoriale optime exploatării eficiente a terenurilor arabile, în condiţiile generalizării unor asolamente raţionale.

Organizarea terenului arabil nu este o simplă lucrare de parcelare ci soluţionarea unei probleme economico – organizatorice complexe, de stabilire a

238

4.1. - Intravilanul

numărului şi suprafeţei asolamentelor, de amplasare coordonată a solelor, parcelelor, drumurilor de exploatare, astfel încât să se creeze condiţii optime pentru folosirea completă a pământului, a lucrărilor agricole, în special a celor mecanizate şi a transporturilor, cu eficienţă sporită.

În organizarea terenului arabil asolamentul continuă să rămână o măsură de bază a producţiei vegetale, valoarea lui nu poate fi înlocuită prin nici o altă măsură, chiar dacă condiţiile de sol şi cultivare sunt optime.

Asolamentul în agricultura modernă cuprinde organizarea terenului în sole cu sistemul de rotaţie al plantelor în timp şi spaţiu, la care se asociază sistemul de măsuri agropedoameliorative, sistemul de lucrări, sistemul de culturǎ şi de combatere a dăunătorilor ce se aplică în funcţie de particularităţile fiecărei culturi.

Clasificarea culturilor după capacitatea de protecţie antierozională a solului:Foarte bune: - leguminoasele şi gramineele perene;Bune: - cereale păioase, furaje anuale, inul, etc.;Mijlocii: - leguminoasele anuale;Slabe: - porumbul, floarea soarelui, cartoful, sfecla de zahăr, etc.Pe teren arabil se respectă următoarele norme minime de protecţie:- Aplicarea sistemelor de lucrare a solului şi de cultură pe curbele de relief.- Asolamente de 3 – 5 ani pe pante de până la 18 % şi de 7- 10 ani la peste 18

% cu benzi înierbate în zone cu precipitaţii peste 500 mm/an.- Pe teren cu panta 18 – 25 % culturi în fâşii cu sau fără benzi înierbate, în

funcţie de regimul pluviometric, iar pe terenurile fără pericol de alunecare executarea de terase.

Este foarte importantă dimensionarea corespunzătoare a solei, care este condiţionată şi de raportul între laturile sale.

Organizarea terenului plantaţiilor pomicole are în vedere amplasarea speciilor, soiurilor, a tarlalelor, parcelelor, drumurilor, potecilor şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Terenul corespunzător plantaţiilor pomicole are panta până la 15 – 20 %.

Organizarea terenului permite delimitarea parcelelor adecvate condiţiilor specifice teritoriale, parcelele fiind de 6 – 8 ha pe terenurile cu pantă < 6 %, 8 – 12 ha la 6 – 20 % şi 12 – 18 ha pe terenuri cu pantă > 20 %, de formă dreptunghiulară orientate pe curbele de nivel având lungimea de 300 – 800 m, în funcţie de orografie şi limitele obligate. Parcela cuprinde un singur soi, iar tarlaua cuprinde 2 – 3 soiuri.

Organizarea terenului plantaţiilor viticole se realizează în special pe terenuri în pantă, mecanizabile, pe soluri nisipoase şi pe terenuri improprii pentru alte culturi, pe bază de proiecte, cu o concepţie unitară cu privire la amenajarea terenurilor, înfiinţarea şi exploatarea acestora.

- Pe teren cu pantă până la 4 % orientarea rândurilor de viţă trebuie să satisfacă cerinţele de expoziţie şi să asigure lungimi de lucru cât mai mari;

- Pe teren cu panta de 5 – 14 %, supuse procesului de eroziune, rândurile de viţă se orientează pe curbele de nivel concomitent cu aplicarea lucrărilor antierozionale în zonele de pericol, de eroziune sau cu executarea lucrărilor speciale: benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor;

239


- Pe teren cu panta de 15 – 20 % prevenirea eroziunii şi asigurarea condiţiilor pentru mecanizare se realizează prin amenajarea terenului în terase.

Principalele lucrări de îmbunătăţiri funciare în cadrul plantaţilor viticole: lucrări de combatere a eroziunii solului (benzi înierbate, ziduri de sprijin, căderi, etc).

Organizarea terenului cu păşuni (pajişti) cuprinde complexul de măsuri şi lucrări pentru asigurarea păşunatului raţional, prin repartizarea păşunilor pe specii şi categorii de animale, dimensionarea şi amplasarea unităţilor şi parcelelor de păşunat, a reţelelor de drumuri şi hăţişuri, aplicarea măsurilor şi lucrărilor de combatere a eroziunii solului şi refacerea covorului vegetal, amplasarea locurilor pentru adăpat şi a taberelor de vară.

4.2.2.7 Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol în conformitate cu legea fondului funciar (legea 18/1991)

Capitolul 7 privind organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cuprinde articolele 72 şi 73 care se referǎ la organizarea şi amenajarea teritoriului, după cum urmează:

Art. 72. Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol are ca sarcină crearea condiţiilor pentru o mai bună folosire a terenurilor în scopul producţiei agricole şi se execută pe bază de studii şi proiecte la cererea proprietarilor, rezolvându-se următoarele probleme:

a) corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu celelalte activităţi economice şi sociale, stabilind măsuri care să conducă la creşterea producţiei agricole şi exploatarea în ansamblu a teritoriului;

b) gruparea, prin comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în concordanţă cu structurile de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului rezultate în urma asocierilor, stabilirea perimetrelor fiecărei proprietăţi, comasând terenurile dispersate şi rectificând hotarele neraţional amplasate;

c) elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploataţiilor agricole;

d) stabilirea reţelei drumurilor agricole ca o completare a reţelei de drumuri de interes general, integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul efectuării transportului producţiei şi accesul maşinilor agricole necesare.

Art. 73. Studiile şi proiectele de organizarea şi amenajare a teritoriului agricol se elaborează de unităţile de studii, proiectare şi cercetare de specialitate, centrale sau judeţene şi se supun discuţiei proprietarilor de terenuri din zona interesată. În cazul adoptării lor cu majoritate de voturi a proprietarilor care deţin 2/3 din suprafaţă şi aprobării de către organele agricole judeţene, aplicarea măsurilor şi lucrărilor prevăzute devin obligatorii pentru toţi proprietarii.

4.2.3. Infrastructura din extravilan

Cuprinde toate amenajările de îmbunătăţiri funciare: îndiguiri, regularizări de râuri, amenajări de desecare – drenaj, irigaţii, combaterea eroziunii solului, amenajări

240

4.1. - Intravilanul

piscicole şi stuficole, drumuri de exploatare, construcţii şi ferme agrozootehnice, alte construcţii cu folosinţe agricole, silvice, depozite de deşeuri, etc.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare au în componenţă următoarele tipuri de construcţii: staţii de pompare şi/sau evacuări gravitaţionale, reţele de canale, reţele de drenaj, reţele de conducte, stăvilare, poduri şi/sau podeţe, subtraversări, sifoane, apeducte etc.

4.2.3.1. Amenajările de îmbunătăţiri funciare(rol, capacităţi existente)

Lucrările de îmbunătăţiri funciare (sau hidroameliorative) din ţara noastră au deja o istorie consacrată, datorită necesităţii şi importanţei realizării lor pentru economia naţională prin contribuţia lor la asigurarea hranei populaţiei şi protecţia mediului înconjurǎtor. Rolul lor este acela de:

- evacuarea apelor în exces de pe terenurile agricole afectate de exces temporar sau permanent de umiditate prin desecare-drenaje;

- introducerea apei pe terenurile cu deficit de apă prin intermediul irigaţiilor;- asigurarea producţiilor agricole independent de evoluţia condiţiilor de

mediu din anul respectiv;- suplimentarea surselor de apă pentru spaţiul rural, pentru piscicultură şi alte

folosinţe;- prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe terenurile predispuse sau

afectate de eroziunea de suprafaţă sau adâncime (atât pe terenurile plane cât şi pe cele în pantă);

- redarea în circuitul agricol a unor terenuri degradate;- protejarea cursurilor de apă împotriva colmatării şi înfrumuseţarea mediului

ambiant din extravilan şi intravilan.Amenajările (lucrările) de îmbunătăţiri funciare în România având în vedere

condiţiile pedoclimatice, de relief, hidrologice şi hidrogeologice, se pretează în peste 70% din suprafaţa agricolă a ţării (tabelul 38, sursa: A.N.I.F.)

Faţă de necesarul foarte mare de lucrări de îmbunătăţiri funciare prezentat în tab.4.33., amenajările de îmbunătăţiri funciare realizate până în prezent sunt prezentate în harta din figura 4.47 şi cuprind următoarele suprafeţe amenajate:

a) Amenajări de irigaţii - 3.077.069 ha din care: - cu udare prin aspersiune 2.761.803 ha; - cu udare prin brazde 263.026 ha; - cu udare prin inundare (orezării) 52.240 ha; - staţii de pompare de irigaţii 3.210 buc; - staţii de pompare reversibile irigaţii/desecare 41 buc.

b) Amenajări de desecare - 2.950.451 ha din care: - gravitaţional 1.521.268 ha; - cu pompare 1.429.183 ha; - staţii de pompare de desecare 699 buc.

c) Drenaje - 246.539 had) Amenajări pentru combaterea eroziunii solului - 2.210.234 hae) Suprafeţe cu lucrări de apărare împotriva inundaţiilor prin: - diguri la

Dunăre şi râuri interioare 821.204 ha; - baraje de atenuare a viiturilor 190.904 ha.

241


Tabelul 4.33.Suprafeţele agricole din România ce necesită lucrări de îmbunătăţiri funciare

(hidro şi agropedoameliorative)

Corectarea regimului aerohidric

Total [mii ha], din care: Irigaţii Desecare-drenaj Apărare inundaţii

15000750067002100

Prevenirea şi combaterea eroziunii solului 6400Corectarea insuşirilor solului

Reducerea acidităţii Afânare Spǎlarea sărurilor Creşterea conţinutului de humus

2200320050010000

sursa: A.N.I.F.

Legendă Desecări-CES

Irigaţii CES Irigaţii-CES

DesecăriIrigaţii-Desecări

Irigaţii-Desecări-CES

0Figura 4.47. Situaţia actuală a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în România

(Sursa: pagina web ANIF R.A. Bucureşti)

4.2.3.2. Organizarea activităţii de îmbunătăţiri funciare din România / Banat (trecut, prezent şi viitor)

242

4.1. - Intravilanul

Lucrările de îmbunătăţiri funciare în Banat s-au dezvoltat foarte mult în ultimii 200 de ani ca o necesitate, la început pentru eliminarea excesului de umiditate prin asanări, îndiguiri, desecare şi drenaj iar în ultima perioadă (20 ani) pentru completarea deficitului de apă în verile secetoase (prin irigaţii).

Dezvoltarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, a parcurs mai multe etape [Man T.E.], după cum urmează:

- Prima etapă cuprinde perioada de până în anul 1840, caracterizată de începuturile lucrărilor de îmbunătăţiri funciare iniţiate de primul guvernator al zonei Claudius Florimund de Mercy, în timpul căruia s-a regularizat râul Bega transformându-l în canal navigabil;

- Etapa 1840 – 1899 este marcată de îndiguirea râului Timiş pe anumite sectoare, se consolidează digurile de pe Bega Veche;

- Etapa 1899 – 1919 este perioada în care se execută lucrări de supraînălţare şi consolidare a digurilor deja existente. Se construiesc şase ecluze navigabile pe canalul Bega aval de Timişoara. În 1910 se înfiinţează Primul Serviciu Naţional de Îmbunătăţiri Funciare, al cărui director general a fost renumitul ing. Anghel Saligny;

- În etapa 1919 – 1944 situaţia hidroameliorativă a Banatului nu a fost îmbunătăţită decât în foarte mică mǎsură datorită greutăţilor provocate de războaiele mondiale;

- Etapa după anul 1944 este o perioada de mare avânt a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

- Între 1944 – 1953 lucrările hidroameliorative au fost administrate de către “Colective hiraulice” reunite în patru Administraţii ale Colectivelor Hidraulice (A.C.H.) cu sedii în Timişoara, Arad, Oradea şi Satu Mare şi care ulterior s-au extins;

- În 1953 a fost înfiinţată Întreprinderea de Stat pentru Gospodărirea Apelor în Agricultură (I.S.G.A.A.) având în subordine şase întreprinderi teritoriale: Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Bucureşti şi Galaţi;

- Unităţile bugetare de exploatare şi întreţinere a lucrărilor hidroameliorative care puteau proiecta şi executa lucrări au fost între anii 1957-1970 următoarele:

- 1957 – 1959 Direcţii Zonale de Îmbunătăţiri Funciare (DZIF);- 1959 – 1962 Oficii Regionale de Îmbunătăţiri Funciare (ORIF);- 1966 – 1969 Direcţii Regionale de Îmbunătăţiri Funciare şi Organizarea

Teritoriului (DRIFOT);- În 1970 s-au înfiinţat 13 Întreprinderi de Execuţie şi Exploatare a Lucrărilor

de Îmbunătăţiri Funciare (IEELIF) ridicându-se numărul lor în anul 1983 la 41 unităţi cu activităţi de studii, proiectare, execuţie, exploatare şi întreţinere în cadrul unei singure Întreprinderi de Execuţie şi Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare (IEELIF);

- În 1991 IEELIF se desparte în 2 societăţi comerciale:- SAIFTIM SA cu activităţi de studii, proiectare şi execuţie;- SCELIF SA, la nivelul judeţului Timiş cu activităţi de exploatare şi

întreţinere, care şi-a desfăşurat activitatea prin 8 sisteme hidroameliorative şi o secţie mecanică de întreţinere şi automatizări staţii de pompare (S.I.S.P.A.);

243


- Între anii 1995 – 2000 activitatea de întreţinere şi exploatare se desfăşoară în cadrul Regiei Autonome a Îmbunătăţirilor Funciare (R.A.I.F.), cu 41 sucursale judeţene. La nivelul judeţului Timiş existau în această perioadă 7 sisteme hidroameliorative şi o secţie mecanică;

- În perioada 2000 – 2004 cea care se ocupa de întreţinerea şi exploatarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare este Societatea Naţională de “Îmbunătăţiri Funciare” S.A. Bucureşti care a funcţionat cu 25 de sucursale judeţene respectiv 16 sisteme zonale, la nivelul judeţului Timiş fiind sucursală a R.A.I.F.

4.2.3.3. Oganizarea actuală a activităţii de îmbunatăţiri funciare din Romania / Banat

În noiembrie 2004 fosta Societate Naţională “Îmbunătăţiri Funciare ” – S.A s-a divizat în baza H.G. nr. 1407/02.09.2004 în 2 unităţi astfel:

1. A.N.I.F. – R.A. – Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare2. S.N.I.F. – S.A. – Societatea Naţională “Îmbunătăţiri Funciare”Patrimoniul Administraţiei se constituie prin preluarea unei părţi a activului

patrimonial al Societăţii Naţionale “Îmbunătăţiri Funciare ” – S.A. şi cuprinde bunurile corporale aparţinând domeniului privat al statului necesare desfăşurării activităţii sale, precum şi bunuri necorporale, cum este dreptul de administrare şi folosinţă a bunurilor din domeniul privat al statului, conform hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor Societăţii Naţionale “Îmbunătăţiri Funciare ” – S.A.

Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare are statut de regie autonomă, este persoană juridică română de interes public naţional în sectorul Îmbunătăţirilor Funciare şi funcţionează sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, având 12 sucursale teritoriale.

ANIF R.A. aplică principiile realizării obiectivelor îmbunătăţirilor funciare stabilite de Legea nr. 138/2004, gestionează eficient resursele proprii şi pe cele date în administrarea sa, prin valorificarea optimă a acestora şi totodată asigură integritatea şi funcţionarea durabilă a amenajărilor de Îmbunătăţiri Funciare aflate în administrarea sa, contractează cu terţi furnizori achiziţia de bunuri şi servicii, cu respectarea legislaţiei privind achiziţiile publice de bunuri şi servicii.

Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare (ANIF R.A.) în calitate de concesionar al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din domeniul public al statului, are următorul obiect de activitate:

administrarea, întreţinerea, repararea şi exploatarea lucrărilor de irigaţii, desecări-drenaje, combaterea eroziunii solului, îndiguiri, baraje şi alte asemenea, inclusiv apărarea împotriva inundaţiilor şi gheţurilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice din amenajările proprii;

244

4.1. - Intravilanul

realizarea programelor de investiţii privind studiile, proiectarea şi execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

asigurarea asistenţei tehnice în întreţinerea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de către persoane juridice şi fizice, precum şi de asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii;

desfăşurarea de activităţi de import-export, cooperare internaţională în domeniul îmbunătăţirilor funciare, comercializare de echipamente de irigaţii, echipamente şi utilaje agricole, tehnologii şi servicii pentru necesarul propriu;

realizarea şi funcţionarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare privind efectele economice şi ecologice ale lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, parte componentă a sistemului naţional de monitorizare pentru protecţia mediului;

organizarea, realizarea, păstrarea şi ţinerea la zi a cadastrului de îmbunătăţiri funciare;

activităţi de propagandă, de informare directă şi de sensibilizare a utilizatorilor de apă pentru irigaţii, în scopul transferului către aceştia a managementului aplicării udărilor.

În prezent, A.N.I.F. R.A. derulează următoarele proiecte de cooperare internaţională:

1."Proiectul de Reformă şi Reabilitare a Irigaţiilor din România" - Valoarea proiectului 102,5 mil. $ SUA, din care 20,6 mil. $ SUA contribuţia României. Proiectul are 4 componente:

a) Reabilitarea amenajărilor de irigaţii. Reabilitarea unor amenajări de irigaţii pe suprafaţa de 100.000 ha, din care: - Sadova – Corabia (prima terasă) 40.310 ha; - Terasa Nicoreşti Tecuci (prima terasă) 11.030 ha; - alte sisteme în curs de selecţie 50.000 ha;

b) Dezvoltare instituţională; c) Tehnologii pentru reducerea consumurilor de energie în amenajările

interioare de irigaţii; d) Managementul proiectului, asistenţă tehnică, monitorizare, evaluare. "Proiectul de prevenire şi management al dezastrelor - "Valoarea

proiectului 200,38 mil. $ SUA, din care sectorul de îmbunătăţiri funciare va beneficia de 6,8 mil.$ SUA, în cadrul Componentei C "Reducerea riscului de producere a inundaţiilor şi alunecărilor de teren". Propunerile de subproiecte cu lucrări de apărare împotriva inundaţiilor la Dunăre sunt localizate în zonele Bentu, Borduşani, Făcăieni, jud. Ialomiţa.

2."Programul de reabilitare şi modernizare a unei suprafeţe de 1.000.000 ha amenajată cu lucrări de irigaţii", aprobat în şedinţa de Guvern din 4 aprilie 2002. Au fost prevăzute lucrări necesare pentru reabilitarea şi modernizarea sistemelor de irigaţii:

- în reţeaua hidrotehnică de aducţiune şi distribuţie a apei: - lucrări de captare a apei la punctul de priză - lucrări de modernizare a staţiilor de pompare de pe reţeaua hidrotehnică;

- automatizarea şi dispecerizarea sistemelor de irigaţii.

245


Aceste proiecte au surse de finanţare externe.Studiu de caz: organizarea actuală a A.N.I.F. R.A. sucursala teritorială Timiş – Mureş inferior. Printre cele douăsprezece sucursale teritoriale se numără şi sucursala teritorială TIMIŞ – MUREŞ INFERIOR. A.N.I.F. – R.A. Sucursala Teritorială Timiş – Mureş Inferior cuprinde fostele sucursale S.N.I.F. – S.A. Timiş şi Arad având în structura sa o centrală situată în Timişoara organizată pe patru Unităţi Administrativ Teritoriale:

1. Unitatea de administrare Arad cu sediul în Arad;2. Unitatea de administrare Bega Nord cu sediul în Sînnicolau Mare;3. Unitatea de administrare Bega Sud cu sediul în Şag.4. Unitatea de administrare Caraş-Severin cu sediul în ReşiţaÎn conformitate cu Legea 138/2004, (Legea îmbunătăţirilor funciare), ANIF

RA prin Sucursala Teritorială Timiş Mureş Inferior exploatează, administrează, întreţine şi repară amenajările de îmbunătăţiri funciare din domeniul public sau privat al statului declarate de utilitate publică.

Pentru realizarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii ANIF RA încheie contracte de prestări de servicii cu SNIF SA .

Trebuie precizat faptul că Banatul s-a născut din mlaştină şi s-a dezvoltat cu eforturi mari făcute de generaţiile trecute dar se va reîntoarce în mlaştină dacă nu se vor găsi căi de înţelegere şi de soluţionare a problemelor de îmbunătăţiri funciare la adevărata lor importanţă pentru realizarea unei agriculturi raţionale aşa cum se practică în ţările dezvoltate.

4.2.3.4. Istoricul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din Banat

Este legat mai mult de zona joasă a acestui ţinut şi a fost determinată de evoluţia istorică şi dezvoltarea social-economică, a acestei părţi de ţară care era descrisă de Griselini în 1780, într-o lucrare editată la Viena despre Banatul Timişan astfel : “în afară de mlaştina de la Aranca, apele râurilor Beghei, Timiş, Bârzava, împreună cu o mulţime de pâraie şi scurgeri ale izvoarelor fuseseră lasate în voia soartei, neîndiguite; aceste ape inundaseră aproape toate terenurile joase, formând curând noi mlaştini, mai mari decât cele vechi. Renumitele mocirle pontice, din vechea şi noua Romă nici nu se puteau compara cu cele din Banat. Permanentele schimburi atmosferice la această regiune, graţie poziţiei naturale este expusă şi evaporărilor infecţioase care se ridicau de pe atâtea ape greu mirositoare şi putregaie o fǎceau a fi cel mai trist loc de şedere“.

Aşadar condiţiile insalubre naturale ale zonei de şes au favorizat ocupaţia otomană, care a dăinuit în aceste locuri 164 de ani şi aşa se face că Banatul ocupat de austrieci în 1718 să fie considerat regiune depopulată, pentru a cărei ridicare social-economică trebuiau întreprinse mari lucrări de regularizare a apelor şi asanarea mlaştinilor.

Aşa după cum se menţionează în literatura de specialitate ( Man T.E. şi colab.), în execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din Banat se disting 5 etape importante, corelate cu evoluţia istorică politică şi dezvoltarea social-economică a societăţii.

246

4.1. - Intravilanul

- prima etapă, pânǎ în 1840, când inundaţiile mari şi repetate au transformat întinse suprafeţe de teren în mlaştini. Astfel, încep în anul 1728, sub supravegherea lui Claudiu Florimund de Mercy guvernator militar al Banatului, primele lucrări de regularizarea albiei râului Bega şi asanarea mlaştinilor din împrejurimile Timişoarei; punerea în stare de navigaţie a Begăi fiind realizată cu dublu scop: pentru a uşura aprovizionarea cetăţii Timişoarei şi pentru transportul produselor existente în zonă (lemne prin plutărit, cereale, materiale de construcţii, etc). Acţiunea se continua sub o formă mai mult sau mai puţin avansată tehnic până în anul 1756.

Se realizează, astfel (1728 – 1756) prima albie regularizată a canalului Bega, între localităţile Făget – Timişoara – Klek (Yugoslavia) pe o lungime de 160,5 km, având realizat ulterior pe malul stâng, la vest de cetatea Timişoarei, un drum de halaj (deponie sistematizată) transformat mai târziu în dig de apărare. Avalul canalului a fost executat în perioada 1734 – 1756. Partea amonte a canalului era folosită pentru plutărit (piatră şi lemn din munţii Semenic) iar cea din aval pentru navigaţie. Tot atunci, s-au început operaţiile de regularizarea Bârzavei şi asanarea mlaştinilor din împrejurimi, prin săparea unui canal între localităţile Denta şi Konak (Yugoslavia).

Lucrările executate însă sub conducerea directă a autorităţilor militare, fără existenţa unor proiecte temeinic studiate, nu au dus la rezultate dorite. Apele mici la etiaj pe Bega nu erau suficiente navigaţiei iar apele de inundaţii nu puteau fi evacuate corespunzător de secţiunea albiei canalului Bega, producând uneori inundaţii.

După încetarea administraţiei militare asupra Banatului şi înlocuirea ei cu una civilă (1751) se iniţiază lucrări de desecări de o mare anvergură, cu un temeinic suport tehnic, după proiecte şi asistenţă tehnică asigurată de inginerul olandez Maximilian Frymonth. Aceste lucrări care au un caracter oarecum general pentru întreaga zonă de şes a Banatului, încep în anul 1757 şi continuă până spre sfârşitul secolului XVIII.

Astfel, prima acţiune întreprinsă este îmbunătăţirea funcţionǎrii canalului de plutărit şi navigaţie Bega, prin asigurarea adâncimii de pescaj pe timp de secetă, precum şi pentru evitarea scurgerii apelor de viitură ale canalului Bega prin oraşul Timişoara, în scopul prevenirii inundaţiilor.

Se realizează, deasemenea, legǎtura dublă Timiş – Bega şi primele stăvilare de la Coştei şi Topolovăţ (1758 – 1760) care au contribuit la o mai bună exploatare a canalului Bega. Acestea au fost refăcute şi completate ulterior (1860) şi modernizate (1912), soluţia tehnică pentru rezolvarea problemelor de protecţie a Timişoarei de inundaţii şi nivel navigabil permanent pe Bega, este salutară şi în zilele noastre.

Odată cu terminarea acţiunii de colonizare în Banat, spre sfârşitul secolului XVIII şi cu trecerea la o bună parte din terenurile statului în proprietatea particularilor, rolul statului în executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare îl preiau autorităţile statului. Acestea dispun, însă, de mijloace financiare mult mai reduse, ritmul general al lucrărilor este încetinit, păstrând, în continuare mai mult un interes local.

Deoarece efectele distructive ale apelor se făceau resimţite în continuare, prin inundaţii periodice, la începutul secolului al XIX-lea sub Coordonarea Tehnică a Banatului, prin contribuţia obştească încep primele lucrări de îndiguiri locale propriu-zise pe principalele cursuri de apă, pentru apărarea în primul rând a centrelor populate şi ulterior şi a terenurilor agricole.

247


Contribuţia materială a statului în această acţiune este minoră, investiţia propriu-zisă fiind suportată de proprietarii de terenuri care au fost direct interesaţi în apărarea terenurilor împotriva inundaţiilor. În aceste condiţii, în prima jumătate a secolului XIX, nu se pot realiza decât unele lucrări locale de îndiguiri pe râul Bega, Timiş şi Bega Veche, fără să existe la baza acestora o concepţie unitară de rezolvarea problemei inundaţiilor în bazinele râurilor menţionate.

În plus, datorită exploatărilor neraţionale a pădurilor din bazinul Timiş-Bega în prima jumătate a secolului XIX, lemnul codrilor din Banat fiind transportat în cantităţi tot mai mari spre centrul Imperiului Austro-Ungar prin canalul Bega, viiturile de apă pe Bega şi Timiş cresc atât ca intensitate cât şi ca frecvenţǎ. Astfel, au loc inundaţii din ce în ce mai mari, cum sunt cele din anii 1813, 1814, 1830 şi 1836 care pun în evidenţă influenţele nefaste exercitate asupra modificărilor de scurgere, ca urmare a defrişărilor neraţionale efectuate în bazin.

Dar cele mai mari inundaţii cunoscute în secolul trecut sunt acelea din iunie 1859 în bazinul Timiş şi Bega, care au avut un caracter catastrofal, acoperind cu apă localităţi şi terenuri agricole în suprafaţă de 285.000 ha numai în aceste bazine. Aceste inundaţii cu urmările lor nefaste, au determinat o nouă etapă de dezvoltare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

- etapa a II – a ( 1840 – 1899). Ca o consecinţă a celor întâmplate în 1859, fără o contribuţie proprie, statul concretizează sarcinile celor interesaţi prin înfiinţarea primei asociaţii hidraulice a deţinătorilor de terenuri, denumită “Asociaţia pentru regularizarea Văii Timişului şi Begheiului“.

În cadrul acestei asociaţii, precum şi a altora asemănătoare care au luat fiinţă pe parcurs, s-au executat în a doua jumǎtate a secolului XIX şi începutul secolului XX, lucrări de îndiguire pe Bega Veche, Beregsău, Timiş şi afluenţii săi principali, Lanca-Birda, Bărzava şi Mureş, în lungime totală de cca 630 km, precum şi unele lucrări de desecări de interes local în bazinul Aranca, Timişaţ, Lanca-Birda şi altele cu o lungime de reţea de canale totală de cca 570 km.

În această perioadă, conform unor legi mai vechi existente (17/1807 ; 36/1836 ; 10/1840) problemele lucrărilor de apărare au fost încredinţate asociaţiilor înfiinţate de către proprietarii de terenuri agricole interesate.

- etapa a III – a (1899 – 1919). Inundaţiile catastrofale din anii 1910 şi 1912 reliefează necesitatea executării unor lucrări de mai mare anvergură, dat fiind că cele existente la acea dată nu au fost suficiente. Astfel, această perioadă este marcată de executarea unor lucrări de supraînălţare şi întărire a digurilor existente şi implicit modificarea construcţiilor hidrotehnice, realizându-se 6 ecluze navigabile pe canalul Bega aval de Timişoara (2 pe teritoriul nostru şi 4 pe cel Yugoslav, 1901 – 1915) şi banchete la digurile de pe râurile Timiş, Bârzava, canalul Terezia etc.

- etapa a IV – a (1919 – 1944). În această perioadă situaţia hidroameliorativă a Banatului nu a fost îmbunătăţită decât pe alocuri şi în mică măsură. În general însă, datorită crizelor succesive prin care trecea agricultura în acea perioadă şi datorită arendării majorităţii moşiilor marilor proprietari, investiţii în noi lucrări de îmbunătăţiri funciare nu s-au făcut decăt în unele cazuri de amenajări locale, în timp ce în

248

4.1. - Intravilanul

majoritatea sistemelor de desecare existente, datorită neîntrebuinţării lucrărilor, creşteau suprafeţele înmlăştinite.

- etapa a V - a, după anul 1944 Reconsiderarea problemelor de hidroamelioraţii în Banat şi aşezarea justă a acestora pe scara importanţei economice, prin transformarea lor într-o problemă de stat, s-a realizat abia după 1944.

Interpretarea justă a condiţiilor naturale specifice ale terenurilor agricole din zona de şes a Banatului a dus la concluzia că agricultura nu se poate dezvolta, în viitor, la nivelul cerinţelor impuse de dezvoltarea armonioasă a întregii economii, fără realizarea prealabilă a lucrărilor de hidroamelioraţii.

Din acest punct de vedere, s-a considerat că în prima etapă trebuie realizată schema hidrotehnică necesară prevenirii pericolului inundării teritoriului aflat în zona de luncă şi câmpie şi care reprezintă în total o suprafaţă de cca 465.000 ha.

După anul 1950, datorită restricţiilor de trecere a apelor peste frontieră cu Yugoslavia au fost necesare lucrări de completare şi modernizare a sistemelor de desecare aferente frontierei de stat (Aranca, Ţeba – Timişaţ, Checea – Jimbolia etc. ) cu rol de a asigura evacuarea integrală şi la timp a apelor excedentare din această zonă.

După anul 1970 a fost adoptat un program de amenajare complexă a spaţiului Banat când s-au realizat şi la nivel de schemă hidrotehnică cele mai importante sisteme de desecare (Vinga – Biled – Beregsău 25.530 ha, Checea – Jimbolia 54.451 ha, Aranca 55.582 ha, Timişul Mort 19.692 ha, Nord Lanca – Birda 31.615 ha etc. ), acumulări cu folosinţă complexă (atenuarea viiturii, irigaţii, piscicultură) la Satchinez, Dumbrăviţa, Surduc etc. şi acumulări de şes la Hitiaş, Pădureni şi Cenei.

În anul 1980 a fost terminată execuţia sistemelor de desecare din zona joasă ca: Ţeba - Timişaţ 28.063 ha, Sânnicolau – Saravale 19.998 ha, Moraviţa 12.700 ha etc. şi s-a început realizarea de sisteme de desecare în zonele mai înalte din judeţul Timiş : Bega Superioară 364 ha, Timişul Superior 2.725 ha etc.

Pentru rezolvarea problemei dejecţiilor de la combinatul agroindustrial de creştere şi îngrăşare a porcilor, existent în zona joasă a Câmpiei Banatului, au fost proiectate şi executate mai multe amenajări pentru distribuirea apelor reziduale, la irigaţii, dar care datorită lipsei de interes şi înţelegere a factorilor interesaţi au fost abandonate şi se află într-un grad avansat de degradare; nefolosirea lor conducând la poluarea cursurilor de apă aferente (Bega Veche, Bârzava, canalul Lanca etc.), degradarea prin colmatare a reţelei de canale de desecare şi poluarea accentuată a apei (îndeosebi prin fântânile casnice) şi solului din zonele limitrofe.

Deşi, în mod logic, noţiunile de secetă şi exces de umiditate se exclud, efectele secetei apar destul de frecvent pe solurile afectate de exces. Din observaţiile efectuate rezultă că efectele secetei au un caracter negativ mult mai pronunţat asupra plantelor cultivate pe astfel de soluri, ceea ce menţine într-o mare actualitate problema irigaţiilor în Banat, încadrată însă în alte coordonate de gândire şi realizare decât în sudul ţării şi Dobrogea.

Astfel, nu se poate vorbi de irigaţii înainte de coborârea şi menţinerea sub nivel critic de influenţă negativă a apelor freatice (150 – 200 cm pentru cea mai mare parte din Câmpia Banatului) şi de regularizarea regimului de apă de la suprafaţa şi masa solului, astfel ca să nu se creeze condiţii pentru ridicarea nivelului freaticului şi

249


apariţia fenomenelor de exces permanent de umiditate, înmlăştinire şi salinizare secundară. În această concepţie a fost realizată amenajarea complexă Şag-Topolovăţ (1978 - 1982) care cuprinde 2.653 ha cu lucrări de desecare, 8.216 ha cu irigaţii şi 4.260 ha cu drenaje.

În zona colinară şi de deal au fost realizate o serie de amenajări de combaterea eroziunii solului, ca de exemplu : Miniş – Chizdia 13.411 ha, Bethausen – Ohaba 4.247 ha, Fadimac – Cladova 4.771 ha, Fibiş – Alioş 1.619 ha.

Astfel, până la sfârşitul anului 1991, când practic s-a sistat execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în judeţul Timiş erau amenajate şi puse în funcţiune următoarele capacităţi:

- desecări 437.998 ha în sisteme mari;- irigaţii 16.379, din care 8.216 ha în sisteme mari şi 8.163 ha în

amenajări locale;- combaterea eroziunii solului 39.916 ha în sisteme mari. La aceeaşi dată, lungimea reţelei de canale de desecare şi irigaţii aflată în

administrarea SCELIF S.A. Timiş a fost de 10.926,4 km iar staţiile de pompare în număr de 99 au o capacitate totală de pompare de 295 m3 /s.

4.2.3.5. Dinamica amenajărilor de îmbunătăţiri funciare din România

Dinamica realizării în timp a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare este prezentată sintetic în tabelul 4.34.

Tabelul 4.34.Dinamica suprafeţelor amenajate cu lucrări de Îmbunătăţiri Funciare în

România

Anul Suprafeţe amenajate [mii ha] cu lucrări de:Îndiguiri Irigaţii Desecări Combaterea

eroziunii solului1944 622,0 18,0 358,0 -1950 642,0 42,5 368,1 2,01955 668,8 93,1 404,4 9,41960 827,1 199,6 505,7 100,01965 856,7 229,9 587,0 197,51970 1331,9 731,3 1111,4 435,31975 1455,2 1474,2 1965,5 983,11980 1545,0 2301,0 2462,5 1609,71985 - 2965,3 2948,8 2095,51990 - 3168,7 3168,7 2222,31991 - 3125,8 3194,1 2282,41992 - 3197,2 3182,1 2264,41993 - 3202,3 3188,5 2253,41994 - 3202,8 3191,7 2267,91995 - 3205,2 3196,2 2267,81996 - 3211,1 3199,5 2279,1

250

4.1. - Intravilanul

1997 - 3190,6 3198,8 2276,21998 - 3184,0 3198,8 23276,51999 - 3179,8 3201,5 2276,9 2004 - 3077,1 2950,5 2210,2

Sursa: Buhociu, L. : Buletinul AGIR, nr.3 / 2003Nota: se observǎ din tabelul 3 cǎ diminuarea suprafeţelor amenajate la nivelul

anului 2004 faţǎ de 1999 (postrevoluţie) se datoreşte deteriorǎrii/scoaterii din funcţiune a unor astfel de amenajǎri.

Lucrările de combaterea eroziunii solului, provocată în special de apă (precipitaţii) pe versanţii terenurilor în pantă, rezultă ca necesare datorită faptului că 34% din teritoriul ţării se află pe pante de peste 5% din care jumătate cu pante mai mari de 10%, afectând cca 41% din suprafaţa agricolă a ţării (cca 4 milioane ha).

Primele lucrări de îmbunătăţiri funciare au fost realizate în perioada formaţiunilor statale geto-dace şi daco-romane fiind mai mult derivate ale activităţilor şi lucrărilor cu caracter strategic: de consolidare statală şi de afirmare pe plan comercial. Începând din secolele XVII – XVIII, acţiunile cu caracter de îmbunătăţiri funciare s-au amplificat şi s-au extins în toate ţinuturile româneşti.

În secolul XIX s-au dezvoltat lucrările de îmbunătăţiri funciare: de prevenire a inundaţiilor, de înlăturare a excesului de umiditate şi de regularizare a unor cursuri de apă. În cea de-a doua jumătate a secolului XX s-a realizat, practic, în cea mai mare parte patrimoniul de îmbunătăţiri funciare existent în prezent în România, în mari amenajări, de complexitate şi tehnicitate sporită, de concepţie românească realizate cu aportul şi contribuţia următoarelor personalităţi ale tehnicii şi ştiinţei româneşti : Ion Ionescu de la Brad ( 1819 – 1891), P.S. Aurelian (1833 – 1909), Anghel Saligny (1854 – 1925), Alexandru Davidescu (1858 – 1937), Gheorghe Ionescu Siseşti (1885 – 1967), Cezar Nicolau (1925 – 1981 ), Constantin Haret (1916-1997).

După anul 1990 gradul de utilizare al amenajărilor de irigaţii (tabelele 4.35, 4.36) respectiv suprafaţa irigată anual a fost foarte mult diminuată prin trecerea unei importante părţi din terenul amenajat în sectorul privat.

Tabelul 4.35.Evoluţia suprafeţelor cu terenuri agricole irigate

(1990 – 1999)

AnulSuprafaţa totală

amenajată[mil. ha]

din care cu lucrări în funcţiune

[%]

din care,irigată

[%]1990 3,17 92 701992 3,20 83 171994 3,20 78 271996 3,21 70 201998 3,18 71 8

Tabelul 4.36Ponderea suprafeţelor cu amenajări de irigaţii deţinute de sectorul privat

(1995 – 1999)

251


Total amenajat: Din care [%]Anul Total pe ţară Sector agricol arabil

[mil. ha] privat total ţară sector privat total ţară

sector privat

1995 3,21 67 97 66 91 641996 3,21 68 97 66 92 641997 3,19 68 97 67 92 641998 3,18 70 97 68 92 651999 3,18 70 97 68 92 65

4.2.3.6. Îndiguiri

Activitatea de apărare împotriva inundaţiilor este o activitate primordială, este un scop în sine în complexitatea domeniului de acţiune al societăţii noastre, este un obiectiv care trebuie avut tot timpul în vedere pentru motive ce nu lasă loc de interpretare. Aceste argumente ce vin din sfere diferite (economice, umane, sociale) converg într-o singură direcţie, respectiv în depunerea eforturilor pentru preîntâmpinarea situaţiilor respective, sau în cazul în care ele (inundaţiile) s-au produs, de înlăturare rapidă a efectelor şi restabilirea regimului normal de exploatare (funcţionare) a lucrărilor.

În anul 2003 a fost finalizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional (SIMIN) care permite cunoaşterea şi prognozarea mai precisă a fenomenelor meteorologice periculoase şi s-a demarat realizarea Sistemului Informaţional – Decizional Integrat în cazul Dezastrelor Provocate de Ape (DESWAT). În vederea creşterii capacităţii de reacţie a administraţiei publice în caz de inundaţii şi poluări accidentale se va realiza Sistemul Integrat al Managementului Apelor în caz de dezastre (WATMAN) cu sprijinul Agenţiei de Dezvoltare Internaţională şi al Agenţiei de Dezvoltare Comercială ale Statelor Unite ale Americii.

Conform Legii 138/2004 cu modificările şi completările aduse de ORDONANŢA nr. 94 din 26 august 2004 şi LEGEA nr. 233 din 13 iulie 2005 prin “lucrări de apărare împotriva inundaţiilor” - o reţea de diguri, baraje, lucrări de regularizare a cursurilor de apă şi infrastructura aferentă care are menirea să protejeze o suprafaţă de teren definită împotriva inundaţiilor şi care cuprinde terenul, clădirile, drumurile de acces şi infrastructura aferente, necesare pentru a întreţine şi a repara acele lucrări, iar prin “lucrări de regularizare a cursurilor de apă “ - amenajarea albiilor cursurilor de apă constând în profilări ale albiei, devieri ale cursului de apă, consolidări de maluri şi alte asemenea lucrări pentru combaterea efectelor economice şi sociale nefavorabile şi redarea agriculturii şi circuitului economic a unor terenuri afectate de inundaţii şi eroziune a solului.

Deşi s-au facut investiţii în realizarea de lucrări hidrotehnice pentru apărarea împotriva inundaţiilor, mai există însă un număr mare de localităţi expuse inundaţiilor în regim natural pentru care sunt necesare lucrări de investiţii pentru protecţia împotriva inundaţiilor.

252

4.1. - Intravilanul

Pe teritoriul Banatului se poate afirma că sunt îndiguite toate cursurile de apă într-o proporţie destul de mare dar nu suficientă având în vedere că inundaţiile din ultimii 2 (doi) ani şi care s-au manifestat îndeosebi în zonele neîndiguite pe tronsoanele superioare ale cursurilor respective (exemplu pe râul Bega amonte de localitatea Faget şi pe râul Timiş amonte de localitatea Logojel).

În toată zona Banatului, cursurile de apă modificate, digurile aferente, barajele cu acumulări permanente şi nepermanente, polderele şi construcţiile hidro aferente sunt în administrarea Companiei Naţionale “Apele Române” S.A.

În administrarea ANIF R.A. se găsesc ca lucrări importante de apărare împotriva inundaţiilor: 98,5 km de diguri, din care 94,4 km pe teritoriul judeţului Timiş şi 4,1 km pe teritoriul judeţului Caraş-Severin.

Activitatea de apărare împotriva inundaţiilor este o activitate complexă, care se desfăşoară după planuri de apărare care se reactualizează periodic (de regulă o dată la 5 ani) şi conform legislaţiei în vigoare i se dă importanţa cuvenită, fiind coordonată în teritoriu de prefect la nivelul judeţului şi de primari la nivelul localităţilor în strânsă colaborare cu membrii şi instituţiile care fac parte din comisia judeţeană de apărare împotriva inundaţiilor.

La activitatea de apărare împotriva inundaţiilor sunt implicate lucrările de îmbunătăţiri funciare de desecare ; respectiv staţiile de pompare de desecare, reţeaua de canale şi construcţiile hidro aferente şi personalul de deservire (întreţinere şi exploatare) direct şi indirect până la înlăturarea efectelor şi intrarea în ritmul normal de funcţionare al sistemelor hidrotehnice aferente .

A. Clasificare, rol

Principalele elemente componente ale unei indiguiri sunt următoarele (fig. 4.48):

Figura 4.48. Secţiunea transversală printr-o zonă indiguită

- suprafaţa de teren apărată - cuprinde în cazul digurilor fluviale luncile râurilor, iar în cazul digurilor maritime zonele litorale;

- digurile propriu - zise sunt lucrări din pământ caracterizate prin lungimi mari, înălţimi reduse şi care formează fronturi de apărare a terenurilor agricole, a centrelor populate şi a altor obiective împotriva inundaţiilor;

- lucrări anexe - sunt construcţii, instalaţii şi lucrări care contribuie la buna desfăşurare a activităţilor de exploatare şi întreţinere a lucrărilor de îndiguire.

253


B. Suprafaţa de teren apărată

În activitatea de exploatare, suprafaţa de teren apărată (luncile) la ape mari, datorită alimentării subterane (infiltraţii) nivelul apei freatice creşte, după care, la ape mici, o parte din apa freatică este cedată emisarului, scăzând mult sub nivelul apei în zona apărată. Astfel, aceste zone pot fi cultivate asigurând producţii sigure şi ridicate după realizarea digurilor de apărare contra viiturilor.

C. Digurile propriu - zise

În activitatea de exploatare şi întreţinere a digurilor se poate interveni cu lucrări de modificare şi crestere a înălţimii şi a secţiunii transversale. Aceasta deoarece modificarea traseului digurilor este o operaţie costisitoare care înseamnă reconstituirea digului pe sectorul respectiv, implicând scoaterea din cultură a unor noi suprafeţe de teren şi cheltuieli de demolare a vechiului dig.

În fig. 4.49. sunt prezentate zonele îndiguirii fluviale, cuprinzând: zona interioară (incinta îndiguită) şi zona exterioară (zona dig - mal).

Figura 4.49. Zonele unei îndiguiri fluviale

Digurile de apărare contra inundaţiilor, după condiţiile de funcţionare se clasifică astfel:

- diguri maritime;- diguri fluviale;- digurile lacurilor de acumulare sau ale lacurilor naturale.După amplasarea în plan faţă de cursul de apă, digurile fluviatile se clasifică

astfel (fig. 4.50):- diguri longitudinale;- diguri transversale;- diguri închise;- diguri deschise;- diguri de remuu;- diguri de separare a folosinţelor.

254

4.1. - Intravilanul

Figura 4.50. Tipuri de diguri fluviale:A - îndiguire închisă; B - îndiguire deschisă; 1 - diguri longitudinale; 2 - diguri transversale; 3 - diguri

circulare şi inelare; 4 - diguri de remuu; 5 - diguri de separare a folosinţelor

După durata de funcţionare deosebim două categorii de diguri:- diguri permanente, având durata de exploatare egală cu durata de existenţă;- diguri provizorii, având durata de exploatare mai mică decât durata de

existenţă.Pentru activitatea de exploatare mai interesează şi clasificarea digurilor după

gradul de asigurare:- diguri submersibile, dimensionate la asigurarea de 10 - 20 %;- diguri nesubmersibile, dimensionate la asigurarea de 1 - 2 % a debitului

maxim de calcul.

D. Lucrările anexe - cuprind în principal următoarele categorii de construcţii şi lucrări:a) construcţii şi instalaţii de pază cuprinzând: cantoane, magazii şi depozite de

materiale, instalaţii telefonice, mire hidrometrice, etc.;b) lucrări pentru asigurarea circulaţiei: rampe de trecere, bariere, drumuri de

acces, etc.;c) lucrări pentru protecţia digurilor: perdele de protecţie, consolidări ale

digurilor;În scop agricol uneori la îndiguire sunt necesare lucrări de amenajare a terenurilor, cum ar fi: astuparea albiilor părăsite, nivelarea gropilor de împrumut, defrişarea arborilor şi stufărişului.

Se prezintă în continuare câteva elemente ale următoarelor lucrări anexe: cantoanele, mirele hidrometrice, perdelele de protecţie şi lucrările de consolidare ale digurilor.

Cantoanele - sunt construcţii compuse din 2 - 3 camere de locuit pentru cantonier şi familia sa, având şi magazii pentru depozitarea materialelor şi uneltelor necesare la intervenţiile în caz de viitură.

255


Mirele hidrometrice - sunt mire gradate, confecţionate din rigle folosite pentru urmărirea evoluţiei nivelului de viitură. Pot fi amplasate vertical sau înclinat, dar astfel ca să poată fi citite de pe coronamentul digului. Gradarea lor se face astfel ca înălţimea fiecărei diviziuni măsurată pe verticală să fie egală cu 1 cm.

Deosebim următoarele categorii de mire:

a) după modul de amplasare al punctului zero, mirele sunt de două feluri:

- mire pentru nivele mici şi mari (au cota zero amplasată la nivelul cel mai scăzut al apelor minime sau pe fundul albiei);

- mire pentru nivele mari (au cota zero la piciorul exterior al taluzului digului).b) după perioadele de executare a observaţiilor, există:- mire de ordinul I, la care observaţiile şi transmiterile se fac zilnic (mirele de

ape mici şi mari);- mire de ordinul II, la care observaţiile şi transmiterile se fac numai pe

perioada apelor mari.c) după rolul pe care-l au în apărarea contra inundaţiilor, există:- mire avertizoare, sunt amplasate în amonte faţă de zonele apărate, având

marcate pe ele: cota de atenţie, cota de inundaţie şi cota de pericol;- mire determinate, amplasate la jumătatea lungimii sectorului de apărare (25 -

30 km), fiind folosite la determinarea timpului de intrare şi ieşire în diversele faze de apărare ale sectoarelor respective. Au marcate pe ele cu culori distincte nivelele pentru intrarea în cele trei faze de apărare (I, II şi III);

- mire de sector, amplasate dealungul digurilor la piciorul taluzului exterior, de obicei în dreptul unui canton, staţie de pompare, etc., unde există pază asigurată;

- mire pe canale de desecare, se amplasează în apropierea stăvilarelor şi bazinelor de aspiraţie ale staţiilor de pompare şi desecare.

În activitatea de exploatare a mirelor sunt necesare lucrări de întreţinere în special legate de menţinerea diviziunilor de gradare a acestora.

Perdele de protecţie - cuprind o bandă cu arbori de talie înaltă cu lăţime de 50 - 60 m şi o altă bandă cu arbori de talie mică de cca. 15 m înălţime, fig. 4.51.

Figura 4.51. Perdea de protecţie a digurilor

Rolul perdelelor de protecţie este de a atenua efectul distructiv al valurilor şi gheţurilor, de a micşora viteza cursului de apă în timpul viiturii, protejând taluzul

256

4.1. - Intravilanul

exterior al digului şi contribuind la realizarea colmatării gropilor de împrumut din zona dig - mal. Plantarea arborilor se face în rânduri la distanţa de 2 × 2 m.

Dacă pe parcursul exploatării unii arbori sunt rupţi de gheaţă sau furtună, aceştia se retează sub ruptură pentru a lăstăci noi ramuri. Pentru a menţine o densitate corespunzătoare, se fac tăieri (ciuntiri) repetate. Ramurile tăiate se vor scoate din zona exterioară a digului pentru a nu fi surprinse de viitură şi transportate în aval unde pot optura secţiunea cursului în punctele critice.

Pentru a favoriza micşorarea vitezei apei în zona gropilor de împrumut, se recomandă plantarea gropilor cu arbuşti mici şi elastici (fig. 4.52) pentru a nu provoca blocarea flotorilor în timpul viiturii şi de asemenea, să nu mărească exagerat rugozitatea albiei majore îndiguite.

Pentru protecţia faunei piscicole, prin umbrirea apei şi păstrarea echilibrului ecologic, se vor menţine sălcii pe malul albiei minore. Tot pentru protecţia faunei piscicole se vor realiza canale de legătură la cota gropilor de împrumut în albia minoră (fig. 4.52.), pentru a se da posibilitatea peştilor să se retragă spre albia minoră, când viitura este în scădere.

Figura4.52. Zona dig - mal a unui curs de apă îndiguită: a) secţiune transversală; b) vedere în plan

4.2.3.7. Istoricul inundaţiilor din Banat

Eruditul veneţian Francesco Grisellini, în lucrarea “Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” (publicată în Ed. Facla 1984) arată că:

“E adevărat că şi în vremuri mai vechi pământul din apropierea Mureşului şi cel de-a lungul Tisei de la Seghedin şi până dincolo de Titel, era mlăştinos. Aceste mlaştini nu se întindeau însă atât de mult, precum fură găsite în anul 1717. Mlaştina de

257


la Aranca ajunsese, peste Kiskanizsa, până la Mokrin. În afară de aceasta apele râurilor Beghei, Timiş, Birda, Bârzava, împreună cu o mulţime de pâraie şi scurgeri ale izvoarelor, fuseseră lăsate în voia soartei. Nimeni nu ştiu să se folosească de mijloacele puse la îndemână de hidrostatică. Cred că este suficient dacă voi aminti numai patru din aceste mlaştini de odinioară. Două dintre ele se întindeau de la Beghei până la Kikinda, ajungând de acolo doar la mică depărtare de Becicherul Mare. Celelalte două mlaştini de la Ilanca şi de la Alibunar, se întindeau de la malul de miazăzi al Timişului, cale de mai multe mile, pierzându-se într-un strat nisipos din apropiere de Palanca Nouă…. Mlaştinile pontice, atât de renumite în vechea şi noua Romă, nu pot fi comparate de loc cu cele din Banat.

Permanentele schimbări atmosferice cărora le este expusă ţara, datorită poziţiei ei naturale, precum şi emanaţiile molipsitoare care se ridicau din atâtea ape împuţite şi pline de putregaiuri au făcut din Banat cel mai trist loc de şedere”, apoi “… atâtea ape stătătoare şi pline de putregaiuri adăposteau şi dădeau în acelaşi timp naştere unei mulţimi de genuri şi specii de insecte, deosebit de molipsitoare pentru oameni şi vite în cursul verii şi toamnei” – aceasta deoarece neexistând aviaţie care să împrăştie insecticidele, nu se putea lua nici o măsură majoră de distrugere a acestor insecte.

În 1959 este invitat inginerul olandez Maximilian Fremant care începe construcţia dublei conexiuni Bega – Timiş de la Coştei – Topolovăţ, pentru a se valorifica bogăţia apelor Banatului şi a domoli furia acestora la inundaţii.

Duşan Bainski în articolul: “Inundaţiile, printre cele mai dureroase catastrofe naturale din Istoria Banatului”, publicat în ziarul Agenda nr.23/4 iunie 2005, arată că până prin 1765 Bega curgea pe unde se află în prezent Hotelul Continental, str. Telbinz, Piaţa Huniade, Modex, Bd. Republicii, fiind atunci mutat pe actualul traseu. Între 1759 – 1760 sunt executate canalele de legătură Bega - Timiş şi ecluzele de la Coştei şi Topolovăţ. Această lucrare a fost considerată de Griselini drept “capodoperă vrednică de vechea Romă”, iar referitor la sistemul de canale şi ecluze apreciază că: “această operă frumoasă şi folositoare fu începută în anul 1759 şi terminată total în 1760”.

Johann Kaspar Stenbe – originar din Gotha (Saxonia), care şi-a petrecut nouă ani în Banat, impresionat de această lucrare a declarat: “ Lucrare vrednică de vechii romani, el începe la Făget (Fascet), nu departe de graniţa cu Transilvania şi ajunge până la târgul Becicherul Mare (Gross Beeskrek) aflat la câteva ore de drum de Ungaria. Astfel canalul străbate aproape întreg Banatul, de la răsărit spre apus”.

Johann N. Preyer (1805 – 1888), fost primar al Timişoarei a scris: “Canalul Bega, cel mai bun mijloc de transport după calea ferată, a fost şi până acum pentru acest ţinut, mai ales pentru Timişoara o binefacere extraordinară”.

Ulterior, încetarea navigaţiei comerciale pe Bega şi lipsa unei întreţineri susţinute a sistemului au transformat râul într-un soi de baltă lungă, liniştită, uneori depăşind malurile actuale.

Primele lucrări de hidroamelioraţii s-au executat în ţara noastră în secolul al XIII- lea de către cavalerii Teutoni pentru asanarea unor terenuri din depresiunea “Ţara Bârsei” cu scopul amplasării viitoarelor centre populate: Prejmer, Hărman etc.

258

4.1. - Intravilanul

În Moldova primele lucrări datează din 1500 pentru realizarea unor acumulări în interes pişcicol.

În perioada 1717 – 1756 sunt realizate primele lucrări hidroameliorative în Câmpia Banatului pentru combaterea inundaţiilor şi a excesului de apă.

Istoric al inundaţiilor în Câmpia Banatului:25 iulie 1564 – grindină apocaliptică care a făcut ravagii în Ţările Romane;Ianuarie 1566 – în localitatea Peciu Nou – care au fost nevoiţi să fugă din faţa

inundaţiilor;Mai 1693 – inundaţii pe Mureş;Începutul anului 1722 – debutul regularizării Begăi de către inginerul

locotenent Kayser;Martie 1722 – administraţia districtelor Timişoara şi Cenad trimite urgent

oameni pentru îndiguirea Mureşului revărsat;Martie 1726 – zăpada foarte mare şi inundaţiile fac imposibilă orice călătorie

de la Cenad la Timişoara. Aceasta face ca după câteva luni să vină la Timişoara Kevil Schindler (inginer şi maistru de maşini de apă). Ulterior este invitat pentru aceeaşi problemă a apelor călugărul Kersteiner din Erlau (bun cunoscător de hidraulică).

1728 – încep lucrările de Regularizare şi canalizare a Begăi pe tronsonul de la Făget la Zrenjamin;

1731 – Mureşul inundă complet localităţile Periam, Igriş, Sâmpetru Mare, Saravale, Sânicolaul Mare şi Cenad;

1740 – Timişoara trebuia să asigure 150 de oameni şi 40 de căruţe pentru canalizarea Begheiului. În 1744 – administraţia Timişoarei obligă localităţile situate lângă Bega să ajute la canalizare şi la o bună circulaţie pe canal, dar în schimbul unei retribuţii.

Martie 1745 – o serie de comune din districtul Timişoarei vor fi izolate din pricina inundaţiilor;

2 aprilie 1753 – ing. Stockhausen – primeşte autorizaţia de construcţie a unui nou canal navigabil între Timişoara şi Zitiste; lucrările au început la Ghiroda;

1753 – se lucrează intens (600 oameni) la îndiguirea Mureşului;1784 – administraţia obligă 70 de familii de români să presteze 4000 de zile de

muncă la Pârâul ce străbate Chevereşul Mare, care a dat multă bătaie de cap localnicilor;

1784 – se propune umplerea cu pământ a vechiului curs al Begăi;1799 – Lugojul este sub apele Timişului;1 martie 1813 – se naşte la Timişoara Franz Reiter – care a fost “inginer

hidraulic, participant la regularizarea Mureşului, Tisei, Dunării la Budapesta”;16 ianuarie 1816 – se produce o puternică vijelie, apele inundând şi dărâmând

multe case şi omorând oameni la Valcani, Nerău, Sânicolaul Mare;1825 – timişorenii vor începe săparea în paralel cu canalul navigabil Bega, a

unui canal colector cunoscut sub numele de Bega Moartă. Trei ani mai târziu Mureşul se umflă peste măsură şi inundă actuala comună Saravale;

259


1853 – Bega inundă loc. Sânmartin, Ivanda, Ciavaş, Foeni, Jasa Tomic (fosta Modoş);

1859 – mai multe localităţi din comitatul Timiş au fost inundate;1871 – se înfiinţează societatea pentru Regularizarea apelor Timiş- Bega;17 mai şi 23 iulie 1910 la Deta, Ciacova, Vinga – se consemnează furtuni

puternice care au produs imense pagube materiale;27 mai 1912 – la Lugoj – inundaţii care au produs pagube de 1 milion de

coroane, făcând un adevărat potop;4 mai 1938 – în mai multe localităţi din Jud. Timiş – Torontal sunt ape

revărsate ca urmare a unor precipitaţii bogate;28 martie 1940 – la Timişoara şi Valcani se consemnează o puternică vijelie şi

căderi de “piatră”;Primăvara lui 1942 – se consemnează mari inundaţii care au afectat 240.883

jurjare de teren, 572 km de drumuri şi 4785 de gospodării din Loc. Buziaş, Giulvăz, Jimbolia, Periam şi Sânicolaul Mare.

Dupǎ inundaţiile catastrofale din 1970 din vestul şi estul ţǎrii, precum şi în zona Dunǎrii, iar în 1972 în sudul ţǎrii, dupǎ ce în perioada 1969 – 1973 s-a manifestat pregnant un exces de apǎ care a afectat suprafeţe foarte mari din întregul teritoriu al ţǎrii, în 1973 Guvernul României a numit o Comisie de elaborare a Programului Naţional de Lucrǎri privind eliminarea excesului de apǎ de pe terenurile agricole şi combaterea inundaţiilor sub egida ASAS, care a întocmit o sintezǎ ce cuprinde “Programul Naţional” privind eliminarea excesului de apǎ de pe terenurile agricole şi combaterea inundaţiilor, care a stat la baza acţiunilor întreprinse în acest sens în România, pânǎ în 1990.

Inundaţiile din 2005 şi 2006 sunt un semnal de alarmǎ pentru reluarea de către Guvernul Romaniei a acestor probleme, în conformitate cu cerinţele UE în domeniu.

Planul de apărare împotriva inundaţiilor se întocmeşte în perioada apelor mici de către comisia centrală de apărare. La noi în ţară apărarea împotriva inundaţiilor se desfăşoară pe principiul teritorial, răspunderea apărării revenind organelor locale ale administraţiei de stat pe diverse nivele: judeţ, municipiu, oraş, comună.

Specialiştii din domeniul hidrotehnic şi de îmbunătăţiri funciare sunt mobilizaţi în zonele afectate pentru coordonarea acţiunilor tehnice pe diverse sectoare ale cursului de apă îndiguit. La acţiunea de apărare trebuie să participe alături de oamenii muncii şi armata.

La ape mari posturile hidrometrice de pe râuri au sarcina de organizare a urmăririi nivelelor viiturii şi de prognozarea acestora în aval. În acest sens, pe fiecare râu se întocmeşte diagrama de deplasare a undei de viitură şi diagrama sinoptică de prognoză a viiturii pentru 5 posturi hidrometrice. Având corelaţiile, la diferite nivele maxime, ce se citesc în diferiţi ani la nivele hidrometrice, putem calcula uşor că la un anumit nivel maxim în punctul amonte A al râului o să-i corespundă un anumit nivel de apă la mira E din aval.În figura 4.53. se observă că pentru cursul de apă având în lungul său amplasate cinci posturi hidrotehnice (A, B, C, D şi E), echipate fiecare cu mire hidrometrice, în caz de

260

4.1. - Intravilanul

viitură există posibilitatea măsurării nivelului atins de viitură în fiecare din cele 5 puncte.

Dispunând de aceste date (măsurători) poate fi uşor trasată diagrama de deplasare a undei de viitură în lungul cursului de apă respecriv (fig. 4.53b). În figură este reprezentat un exemplu de la viitura din 1970.

Pentru a prognoza evoluţia viiturii în lungul cursului de apă (în special pentru zona aval) se întocmeşte diagrama sinoptică a viiturii (fig. 4.53.c), care permite în baza cunoaşterii nivelului viiturii în amonte (ex. postul A, B) să se prognozeze nivelul ce urmează a fi atins de viitură în aval (ex. posturile C, D, E) după un anumit timp.

Aceasta permite stabilirea din timp a măsurilor necesare de luat pentru a preîntâmpina efectele negative pe care ar putea să le aibă viitura în zona aval a cursului de apă îndiguit.

Dacă din prognoză rezultă că nivelul viiturii în zona aval a râului nu depăşeşte cota coronamentului digului cu mai mult de 0,75 - 1 m se recomandă execuţia unor lucrări de supraînălţare a digurilor (execuţia digurilor iepureşti). Dacă nivelul viiturii depăşeşte 1 m se va stabili o zonă în lungul cursului posibil de inundat (cu pierderi minime) procedându-se la ruperea digului în punctul respectiv prin dinamitare.În perioadele de viitură deosebim mai multe cote ale nivelului apei pe un curs de apă îndiguită:

a) Cota de atenţie - este nivelul apei astfel stabilit încât funcţie de viteza de creştere a nivelului local al apei, să se asigure timpul necesar pentru avertizarea forţelor de intervenţie şi aplicarea măsurilor prevăzute în planurile de apărare sau faza I de apărare.

b) Cota de inundaţie - este nivelul apei la care aceasta ajunge să se reverse în albia majoră, atingând piciorul exteror al digului. Este momentul intrării în faza de apărare împotriva inundaţiilor sau faza a II - a de apărare.

c) Cota de pericol - este nivelul apei care ameninţă să pătrundă în zona apărată prin infiltraţii, deversări, ruperi, etc., sau faza a III - a de apărare.

261


b)

Figura 4.53. Reprezentarea diagramelor unei viituri pe un râu: a) vedere în plan a râului; b) diagrama de deplasare a undei de viitură; c) diagrama sinoptică de prognoză a viiturii pe un râu îndiguit

Dacă înălţimea maximă a apei în faţa digului este H în timpul viiturii, se deosebesc cele trei faze de apărare (fig. 4.54.), dacă nivelul apei este acelaşi pe cel puţin o treime din sectorul îndiguit considerat:

- faza I de apărare - când nivelul apei iese din albia minoră;- faza a II - a de apărare - când nivelul apei este între piciorul exterior al

digului şi H/2;- faza a III - a de apărare - când nivelul apei este peste H/2.

262

Δ L

Δ L

αVp=tgα= Δ L/Δt

4.1. - Intravilanul

Figura 4.54. Cotele nivelului apei în perioada de viitură corespunzătoare celor trei faze de apărare: faza I, II şi III

Hărţile de risc pentru inundaţii au fost hotărâte, ca o necesitate primordială, în baza HG nr 1.854 din 22 dec. 2005, publicat în MO nr. 72 din 26 ian. 2006. Întocmirea lor a fost demarată de Guvernul României, având din partea UE termen final de realizare anul 2013.

Conform HG 1.854, managementul riscului la inundaţii înseamnă aplicarea unor politici, proceduri şi practici având ca obiective identificarea riscurilor, analiza şi evaluarea lor, tratarea, monitorizarea şi reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora astfel încât comunităţile umane, toţi cetăţenii, să poată trăi, munci şi să-şi satisfacă nevoile şi aspiraţiile într-un mediu fizic şi social durabil.

Problema esenţială în managementul riscului la inundaţii este aceea a riscului acceptat de populaţie şi decidenţi, ştiut fiind că nu există o protecţie totală împotriva inundaţiilor (risc zero), după cum nu există nici un consens asupra riscului acceptabil. În consecinţă, riscul acceptabil trebuie să fie rezultatul unui echilibru între riscul şi beneficiile atribuite unei activităţi ca urmare a reducerii riscului la inundaţii sau a unei reglementări guvernamentale.

Principalele activităţi ale managementului inundaţiilor constau din:a. Activităţi preventive (de prevenire, de protecţie şi de pregătire), cuprinzând:- evitarea construcţiei de locuinţe şi de obiective sociale, culturale şi/sau

economice în zonele potenţial inundabile, cu prezentarea în documentaţiile de urbanism a datelor privind efectele inundaţiilor anterioare; adaptarea dezvoltărilor viitoare la condiţiile de risc la inundaţii; promovarea unor practici adecvate de utilizare a terenurilor şi a terenurilor agricole şi silvice;

- realizarea de măsuri structurale de protecţie, inclusiv în zona podurilor şi podeţelor;

- realizarea de măsuri nestructurale (controlul utilizării albiilor minore, elaborarea planurilor bazinale de reducere a riscului la inundaţii şi a programelor de măsuri; introducerea sistemelor de asigurări etc);

- identificarea de detaliu, delimitarea geografică a zonelor de risc natural la inundaţii de pe teritoriul unităţii administrativ - teritoriale, înscrierea acestor zone în planurile de urbanism general şi prevederea în regulamentele de urbanism a măsurilor

263


specifice privind prevenirea şi atenuarea riscului la inundaţii, realizarea construcţiilor şi utilizarea terenurilor;

- implementarea sistemelor de prognoză, avertizare şi alarmare pentru cazuri de inundaţii;

- întreţinerea infrastructurilor existente de protecţie împotriva inundaţiilor şi a albiilor cursurilor de apă;

- execuţia lucrărilor de protecţie împotriva afluierilor albiilor râurilor în zona podurilor şi podeţelor existente;

- comunicarea cu populaţia şi educarea ei în privinţa riscului la inundaţii şi a modului ei de a acţiona în situaţii de urgenţă.

b. Activităţi de management operativ (managementul situaţiilor de urgenţă) ce se întreprind în timpul desfăşurării fenomenului de inundaţii:

- detectarea posibilităţii formării viiturilor şi a inundaţiilor probabile;- prognozarea evoluţiei şi propagării viiturilor în lungul cursurilor de apă;- avertizarea autorităţilor şi a populaţiei asupra întinderii, severităţii şi a

timpului de apariţie al inundaţiilor;- organizarea şi acţiuni de răspuns ale autorităţilor şi ale populaţiei pentru

situaţii de urgenţă;- asigurarea de resurse (materiale, financiare, umane) la nivel judeţean pentru

intervenţia operativă;- activarea instituţiilor operaţionale, mobilizarea resurselor etc.c. Activităţi ce se întreprind după trecerea fenomenului de inundaţii:- ajutorarea pentru satisfacerea necesităţilor imediate ale populaţiei afectate de

dezastru şi revenirea la viaţa normală;- reconstrucţia clădirilor avariate, a infrastructurilor şi a celor din sistemul de

protecţie împotriva inundaţiilor;- revizuirea activităţilor de management al inundaţiilor în vederea

îmbunătăţirii procesului de planificare a intervenţiei pentru a face faţă unor evenimente viitoare în zona afectată, precum şi în alte zone.

Acţiunile şi măsurile pentru reducerea pierderilor de vieţi omeneşti şi a pagubelor produse de inundaţii se desfaşoară pe teritoriul României de peste 200 de ani. În prezent sunt în funcţiune numeroase sisteme de lucrări de protecţie a populaţiei şi a bunurilor, concretizate în principal prin:

- diguri, a căror lungime desfăşurată măsoară 9920 km;- regularizări de albii însumând 6300 km;- 217 lacuri de acumulare nepermanente amplasate în toate bazinele şi spaţiile

hidrografice şi dispunând de volume de atenuare a viiturilor de 893 mil. mc;- 1232 lacuri de acumulare permanente care pe lângă volumele necesare

satisfacerii cerinţelor de apă ale folosinţelor dispun şi de volume pentru atenuarea viiturilor însumând 2017 mil. mc.

Cu toate acestea, viiturile repetate şi intense precum şi inundaţiile asociate acestora au rǎmas o caracteristică esenţială a cursurilor noastre de apă. Anual se inundă zeci de mii de hectare de terenuri. Anual îşi pierd viaţa datorită inundaţiilor în medie 8 locuitori, iar pagubele medii multianuale produse de inundaţii depăşesc 100 mil. Euro.

264

4.1. - Intravilanul

Inundaţiile produse în anul 2005 au scos în evidenţă atât anumite slăbiciuni ale tehnicilor utilizate pentru protecţia împotriva inundaţiilor, cât şi a capacităţii de răspuns pentru gestionarea fenomenului.

Recentele inundaţii au scos, de asemenea, în evidenţă, vulnerabilitatea comunităţilor umane expuse riscului, manifestată prin slaba lor capacitate de a putea absorbi efectele fenomenului şi de a se reface dupa trecerea acestuia.

Toate acestea sunt argumente pentru a schimba optica asupra modului de abordare a problemelor inundaţiilor şi a trece de la conceptul de acţiune de tip pasiv, la conceptul de acţiune activă în vederea reducerii pagubelor potenţiale şi a vulnerabilităţii receptorilor de risc la inundaţii.

Mai sunt şi alte argumente în favoarea elaborării unei strategii de management al inundaţiilor dintre care amintim:

- riscul la inundaţii asupra vieţii şi activităţilor umane poate fi minimizat şi printr-o dezvoltare controlată a zonelor de inundabilitate cum ar fi: delimitarea zonelor inundabile (hărţile de risc), reglementarea utilizării terenurilor, planuri de amenajare a teritoriului, prezervarea unor spaţii de mobilitate a cursurilor de apă;

Obiectivele Strategiei Naţionale de management al riscului la inundaţii sunt obiective economice, sociale şi de mediu:

a) Obiectivele economice urmăresc protecţia împotriva inundaţiilor a infrastructurii economice existente şi garantarea satisfacerii oportunităţilor economice ale generaţiilor viitoare şi cuprind:

- prevenirea sau minimizarea pierderilor economice prin reducerea riscului la inundaţii a zonelor populate, a obiectivelor economice şi a bunurilor;

- prevenirea sau minimizarea pierderilor economice prin reducerea riscului la inundaţii a infrastructurilor existente;

- prevenirea sau minimizarea pierderilor economice prin reducerea riscului la inundaţii a terenurilor agricole cultivate.

b) Obiectivele sociale au în vedere protecţia populaţiei şi a comunităţilor umane împotriva inundaţiilor prin asigurarea unui nivel acceptabil de protecţie a populaţiei, cuprinzând:

- prevenirea şi minimizarea riscului la inundaţii a populaţiei şi a comunităţilor umane;

- prevenirea şi minimizarea riscului la inundaţii al bunurilor publice/comunitare (spitale, policlinici, şcoli, etc.) şi a zonelor recreaţionale;

- prevenirea apariţiei de epidemii sau minimizarea deteriorării stării de sănătate a populaţiei ca urmare a impactului fenomenului de inundaţii şi a poluării asociate acestuia;

- asigurarea că infrastructurile critice (poduri, podeţe, punţi, aeroporturi) rămân accesibile în timpul inundaţiilor extreme.

c) Obiectivele de mediu urmăresc ca prin realizarea strategiei de management al inundaţiilor să se atingă obiectivele socio-economice cu pǎstrarea unui echilibru între dezvoltarea economico-socială şi obiectivele de mediu. Acestea cuprind:

- satisfacerea cerinţelor Directivei Cadru privind Apa a Uniunii Europene;

265


- evitarea alterării şi a influenţei antropice în geomorfologia bazinelor hidrografice;

- prevenirea poluării cursurilor de apă şi a apelor subterane ca urmare a inundaţiilor şi a efectelor asociate lor asupra calităţii ecologice a cursurilor de apă;

- protecţia şi îmbunătăţirea calităţii terenurilor, iar acolo unde este posibil încurajarea schimbărilor în practica agricolă pentru a preveni sau minimiza scurgerea şi inundaţiile asociate ei ca urmare a unor lucrări agricole intensive;

- protecţia şi conservarea bunurilor istorice, a monumentelor, a ariilor protejate şi a ecosistemelor;

- protecţia şi îmbunătăţirea specificului mediului înconjurător şi a aspectului său estetic;

- minimizarea sau prevenirea impactului schimbărilor climatice asupra producerii fenomenului de inundaţii.

Activităţile de management al inundaţiilor se constituie într-o problemă de politică, de planuri şi programe de termen scurt, mediu şi lung, având ca scop protecţia vieţii, a bunurilor şi a mediului împotriva fenomenului de inundaţii, cuprinzând:

- Planul de Management al Riscului la Inundaţii, ce se elaborează la nivel de bazin sau spaţiu;

- Programul Naţional de Prevenire, Protecţie şi Diminuarea Efectelor Inundaţiilor. Acest program se elaborează la nivelul teritoriului naţional şi are la bază planurile de management al riscurilor la inundaţii întocmite la nivel de bazin/spaţiu hidrografic;

- planuri bazinale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale de apărare împotriva inundaţiilor elaborate în conformitate cu prevederile legislaţiei existente în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă şi care se vor integra în prezenta strategie sub numele de planuri operative de intervenţie.

Un bun management al riscului la inundaţii este rezultatul unor activităţi intersectoriale, interdisciplinare care cuprind managementul apelor, amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană, protecţia naturii, dezvoltarea agricolă şi silvică, protecţia infrastructurii de transport, protecţia construcţiilor şi protecţia zonelor turistice, protecţia comunitară şi individuală, fiecărui sector revenindu-i atribuţii în realizarea unor activităţi specifice. Actorii implicaţi în managementul riscului la inundaţii au atribuţii şi responsabilităţi stabilite prin legi specifice sectorului de activitate.

Aceşti actori sunt:- Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor;- Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale;- Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului;- Ministerul Administraţiei şi Internelor;- Ministerul Economiei şi Comerţului;- Ministerul Sănătăţii;- Ministerul Educaţiei şi Cercetării;- Ministerul Finanţelor Publice;- Consiliile Judeţene;

266

4.1. - Intravilanul

- Consiliile Locale (Municipale, Orăşeneşti şi Comunale);- Comunităţile Locale;- Cetăţenii ( - Acceptarea faptului că locuirea într-o zonă inundabilă comportă

riscuri; - Adoptarea de măsuri proprii pentru reducerea riscului la inundaţii la locuinţe şi anexe gospodăreşti cu respectarea cadrului legal privind construirea şi locuirea; - Respectarea, cunoaşterea şi aplicarea deciziilor organelor cu atribuţii şi responsabilităţi în gestionarea situaţiilor de urgenţă privind protecţia, intervenţia, evacuarea şi refacerea în cazul producerii inundaţiilor; - Participarea ca voluntari la acţiunile de salvare - evacuare a populaţiei afectate de inundaţii, precum şi la acţiunile de refacere; - Încheierea de asigurări pentru cazuri de inundaţii; - Cunoaşterea modului de comportare înainte, în timpul şi după trecerea inundaţiilor).

Notă: Toţi aceşti actori trebuie să întreprindă conform legislaţiei următoarele tipuri de măsuri şi activităţi:

a. Măsuri şi acţiuni preventive;b. Măsuri şi acţiuni operaţionale pe timpul producerii fenomenului de

inundaţii;c. Responsabilităţi după trecerea fenomenului de inundaţii, care sunt detaliate

în HG 1.854/2005.În această acţiune trebuie să se implice toate autorităţile, societatea civilă,

cetăţenii. În vederea informării şi educării populaţiei în problemele inundaţiilor, autorităţile cu atribuţii şi responsabilităţi în gestionarea situaţiilor de urgenţă provocate de inundaţii vor elabora ghiduri, îndrumare, pliante, afişe ce vor cuprinde informaţii asupra cauzelor producerii inundaţiilor, a modalităţilor de prevenire a acestora, precum şi a acţiunilor de protecţie şi intervenţie individuală şi de grup.

Distribuţia materialelor informative referitoare la prevenirea şi protecţia populaţiei în caz de inundaţii se face prin grija autorităţilor administraţiei publice locale cu participarea activă a instituţiilor de cult şi de învăţământ.

Mesajele trebuie să precizeze clar şi concis ce se întâmplă şi unde, ce semnficaţie au ele pentru populaţia ţintă şi ce trebuie ea sǎ facă. Aceste mesaje constituie legătura critică în informaţia comunicată privind inundaţiile aşteptate. Ele constituie semnalul pentru cei expuşi riscului să treacă la acţiune înainte ca inundaţiile să se producă, ori să atingă niveluri critice.

Un mesaj de avetizare converteşte o informaţie tehnică privind predicţia asupra inundaţiilor şi o traduce într-un mesaj pentru cei expuşi riscului. Pentru a avea succes şi populaţia să reacţioneze pozitiv el trebuie să provină de la o instituţie credibilă (de exemplu Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor), să fie atât informativ cât şi persuasiv şi clar pentru receptori.

Populaţia diferă foarte mult din punct de vedere al experienţei privind inundaţiile, al stării financiare sau emoţionale ca şi al factorilor sociali (vârsta, structura familială etc). Construcţia unui mesaj de avertizare implică o adevărată artă a comunicării, iar specialiştii în mass-media pot fi de mare ajutor. Ei pot ajuta ca mesajul să fie:

- scurt (spre exemplu la radio nu trebuie să depăşească 30 secunde de citit);- ordonat, astfel încât să constituie cea mai importantă ştire pentru populaţie;

267


- limbajul utilizat să fie clar şi să se evite jargonul.Mesajul trebuie să fie persuasiv, adică să nască o anumită emoţie sau

sentimente; limbajul trebuie să fie reţinut şi să nu fie agresiv în privinţa cauzelor inundaţiilor sau să creeze panică; tonul mesajului este deosebit de important. Mesajul trebuie să fie:

- pozitiv, mai mult decât negativ, axat pe ce să facem decât pe ce să nu facem (spre exemplu: stai în casǎ decât nu-ţi părăsi locuinţa);

- să sugereze acţiunea mai mult decât inacţiunea;- să invite la sociabilitate mai mult decât la izolare;- să fie viguros (spre exemplu: aceste inundaţii au capacitatea să spulbere

vehiculele de pe şosea iar oamenii se pot îneca).Căile de diseminare a avertizării la inundaţii pot fi: mesaje radio; mesaje

televizate (prezentat cu scris în mişcare, la ştiri sau în pauză); ziare locale sau regionale; telefon; fax; din uşă în uşă.

Cel mai eficace sistem de avertizare este cel specific, transmis personal, dar persoana trebuie să fie capabilă să relateze mesajul şi să fie credibilă.

Un lucru deosebit de important în transmiterea mesajelor de avertizare îl constituie confirmarea. Problema este dificilă, iar cea mai bună soluţie o constituie confirmarea telefonică la Serviciul Special de Urgenţă sau la centrul de informare înfiinţat ad-hoc în zonă.

4.2.3.8. Amenajări de desecare-drenaj

Prin desecare se înţelege prima etapă a drenajului de evacuare a excesului de apă de pe terenurile agricole, prin scurgere la suprafaţă, cu ajutorul canalelor deschise de desecare, drenajul reprezentând etapa a doua a desecării pentru coborârea nivelului freatic ridicat (0 – 0.5m) la un nivel impus de cerinţele culturilor agricole faţă de regimul aer – apă din profilul de sol unde acestea îşi dezvoltă sistemul radicular.

Conform Legii 138/2004 cu modificările şi completările aduse de ORDONANŢA nr. 94 din 26 august 2004 şi LEGEA nr. 233 din 13 iulie 2005 prin “amenajare de desecare şi drenaj” se înţelege o reţea la scară mare de structuri, pompe, canale şi conducte, care poate fi folosită pentru a transporta apa de la unul sau mai multe sisteme de desecare şi drenaj către un curs natural de apă şi care cuprinde terenul, clădirile, drumurile de acces şi infrastructura aferente, necesare pentru a exploata, întreţine şi repara amenajarea şi sistemele componente, iar prin ”sistem de desecare şi drenaj “ - o reţea hidraulic distinctă de conducte, canale, structuri şi pompe care pot fi folosite pentru a evacua apa în exces de pe o suprafaţă de teren definită şi a transporta acea apă la unul sau mai multe puncte specifice şi care cuprinde terenul, clădirile, echipamentul, drumurile de acces şi infrastructura aferente, necesare pentru a exploata, întreţine şi repara sistemul.

Zonele cu exces temporar de umiditate pe glob şi în România care necesită amenajări de desecare – drenaj sunt prezentate în figurile 4.55 şi 4.56.

Pe plan mondial, în anul 1980, suprafaţa amenajată cu desecări era de circa 160000 mii ha, iar ponderea acesteia pe continente este prezentată în tabelul 4.37

268

4.1. - Intravilanul

[I.C.I.D.] şi figura 4.57.Tabelul 4.37.

Situaţia amenajărilor de desecare-drenaj pe plan mondial, 1980 [I.C.I.D.]

AsiaAmerica Centrală şi de Nord

America de Sud

URSS Europa Africa Australia

Suprafaţa amenajată [mii ha]

32000 67700 7800 12200 37700 2400 900

Figura 4.55. Răspândirea zonelor cu exces de umiditate pe glob

269


Figura 4.56. Zonele de răspândire a suprafeţelor agricole cu exces de umiditate temporare cauzat de precipitaţii, în România

În anul 1950 a fost înfiinţat I.C.I.D. – Comisia Internaţională pentru Irigaţii şi Drenaje cu sediul la New Delhi, India. Rolul acestei comisii este de a stimula şi promova dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, agriculturii, economiei, ecologiei şi ştiinţelor sociale în managementul apei şi resurselor pământului pentru irigaţii, drenaje, managementului solului, incluzând cercetarea şi dezvoltarea pentru a susţine o agricultură profitabilă. Cu mai mult de 50 de ani de experienţă, ICID este implicată în foarte multe proiecte internaţionale privind domeniul îmbunătăţirilor funciare, a

270

4.1. - Intravilanul

calităţii şi protecţiei mediului, agriculturii etc. şi colaborează cu alte organizaţii de mondial sau naţional.

În prezent, pe plan mondial, situaţia amenajărilor de desecare-drenaj este conform datelor din tabelul 4.38 şi fig.4.58.

Tabelul 4.38.Situaţia amenajărilor de desecare-drenaj în prezent

Asia America Europa Africa OceaniaSuprafaţa amenajată [mii ha]

55990 64560 45780 3880 2170

Sursa:ICID

Figura 4.58. Situaţia amenajărilor de desecare-drenaj pe plan mondial, în prezent[ Man; Buran C.]

Inundaţiile din anii 2005-2006 din Europa Centrală (Germania, Ungaria şi Cehia, unde s-a declarat stare de urgenţă, la confluenţa râurilor Elba, Dyje şi Jevisovka formându-se un lac de 500 ha) şi România reliefează importanţa consolidării lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Cea mai puternică dinamică a lucrărilor de desecare s-a înregistrat în ţara noastră în perioada 1950 – 1990, prezentată în tabelul 4.39. şi graficul 4.59.

Tabelul 4.39.Amenajările de desecare, în România (1950-1990), [mii ha] [Blidaru şi colab.]

An 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990Suprafaţa[mii ha]

368 404 618 789 1100 1965 2635 2948,8 3097

271


Figura 4.59. Evoluţia amenajărilor de desecare în România (1950-1990) [Man;Buran,C.]

După anul 1989 investiţiile în acest domeniu s-au redus drastic datorită resurselor financiare din ce în ce mai mici alocate. La începutul anilor 1990 erau în diferite stadii de execuţie peste 700 obiective de investiţii de îmbunătăţiri funciare, cu documentaţii tehnico-economice aprobate. Alocaţiile bugetare acordate au fost foarte mici, ajungând ca în anul 1995 să reprezinte numai 1,7 din alocaţiile anului 1989. Din acest motiv, Regia de Îmbunătăţiri Funciare a fost nevoită să aloce fonduri destinate continuării investiţiilor la doar un număr de 54 de obiective. În aceste condiţii, pentru unele obiective de investiţii, oprirea lucrărilor de execuţie au constituit o sursă mare de risc pentru aşezările rurale, cât şi pentru agricultură şi obiective industriale din zonele respective, fapt confirmat în perioada inundaţiilor catastrofale din anii 2005-2006.

La nivelul anului 2006 suprafaţa amenajată cu lucrări de desecare – drenaj este prezentată în harta din figura 4.60.

272

4.1. - Intravilanul

Figura 4.60. Suprafaţa amenajată cu lucrări de desecare-drenajSursa: ANIF R.A.

Perspectiva lucrărilor de desecare-drenaj pe plan naţional. La Consfătuirea naţională a specialiştilor din domeniul îmbunătăţirilor funciare din ianuarie 2006, s-a precizat strategia de dezvoltare a acestui domeniu pentru perioada 2006-2008 (cu posibilitate de extindere până în 2006).

În elaborarea strategiei s-a pornit de la o evaluare exactă şi detaliată a stării tehnice a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare. Astfel, sistemele de desecare, proiectate conform unui debit specific de desecare calculat la nivelul anilor 1960 – 1970, nu mai fac faţă evacuării apelor în exces, având în vedere şi precipitaţiile intense din ultimi ani care au dus la inundaţii. Majoritatea canalelor sunt colmatate şi afectate de vegetaţie, iar starea pompelor, vechi de peste 30 de ani, lasă de dorit. Toate acestea afectează într-un mod negativ exploatarea sistemelor.

Elaborarea unei strategii clare de dezvoltare a acestui domeniu are două componente principale: prima componentă se referă la reabilitarea infrastructurii de îmbunătăţiri funciare în condiţii de calitate şi eficienţă, precum şi de asigurare a unor standarde de calitate a serviciilor, iar a doua la schimbarea profundă a structurii organizaţionale şi de management pentru funcţionarea eficientă a administraţiei. Dacă până în prezent fiecare amenajare a fost tratată separat, strategia vizează execuţia lucrărilor de reabilitare în complex, pentru a le readuce la parametrii proiectaţi iniţial, astfel încât să nu mai fie necesare intervenţii decât după 5-7 ani. Prioritate vor avea

273


desecările şi combaterea eroziunii solului, care în ultimii ani au fost neglijate, ceea ce a dus la provocarea unor dezastre de proporţii.

Astfel, se impun măsuri de reabilitare şi modernizare a sistemelor de desecare, de mărire a debitului instalat prin adaptarea pompelor existente. O altă soluţie care deja a fost pusă în aplicare este adăugarea de noi pompe submersibile care să funcţioneze în paralel cu cele existente. Soluţia este una costisitoare şi nu dă întotdeauna randamentul necesar. O soluţie ingenioasă, propusă de cercetătorii din România, prevede modificarea constructivă a motorului şi a pompei prin capsularea acestora, asigurând astfel funcţionarea şi în condiţii de inundare.

În perioada 2007 – 2011 nu se vor mări suprafeţele desecate, prioritare fiind consolidarea sistemelor existente şi modernizarea lor, ceea ce rezultă din tabelul 4.40. şi figura 4.61 (Sursa: Lucrările Consfătuirii Naţionale a Specialiştilor din Domeniul Îmbunătăţirilor Funciare, Călimăneşti, ianuarie 2006).

Tabelul 4.40.Perspectiva lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

Suprafeţe amenajate - 2007-2025 [mii ha]

2007 2011 2025irigaţii 3.200,0 3.498,0* 4.004,8* * Suprafeţele irigate vor creşte

până în anul 2025 prin realizarea lucrărilor hidrotehnice în spaţiul Siret-Bărăgan şi prin finalizarea lucrărilor începute în perioada anilor '80 în judeţele Olt şi Teleorman.

desecare drenaj 3.250,0 3.250,0 3.500,0combaterea eroziunii solului 2.300,0 2.500,0 2.800,0apărare împotriva inundaţiilor1.545,0 1.600,0 1.650,0

Figura 4.61. Perspectiva lucrărilor de îmbunătăţiri funciare 2007-2025 (Man;Buran,C.)

O noutate de mare interes o reprezintă înfiinţarea, la nivel naţional, precum şi la nivel zonal (Brăila, Giurgiu, Craiova şi Oradea) a centrelor de intervenţie rapidă

274

4.1. - Intravilanul

pentru situaţii de urgenţă. Necesitatea stringentă a acestora a fost demonstrată de inundaţiile şi alunecările de teren din 2005 şi 2006, care au afectat infrastructura de îmbunătăţiri funciare. Centrul naţional, amplasat în capitală, va avea o capacitate de pompare de 10000 mc/oră, iar cele teritoriale de câte 4000 mc/oră. Ele vor fi dotate corespunzător pentru a putea acţiona rapid în combaterea dezastrelor.

A doua componentă a strategiei – reformarea structurii organizatorice - se va concretiza în organizarea de perimetre zonale, în cadrul unităţilor de administrare. Aceste perimetre, care vor cuprinde toate lucrările de îmbunătăţiri funciare, vor fi coordonate de inspectori zonali, specialişti în domeniu, dotaţi cu logistica necesară (calculatoare, mijloace de transport etc.) şi vor fi responsabilizaţi.

Ei vor fi direct implicaţi în realizarea lucrărilor, vor lua măsuri în caz de nerespectarea normelor, vor da avize pentru lucrări. Inspectorii zonali vor avea în subordine echipe „topo”, echipe de intervenţie şi specialişti energeticieni. Din cauza lipsei specialiştilor, ANIF îşi propune corect o nouă politică în acest domeniu: programe de specializare, dotarea corespunzătoare a sucursalelor, motivarea tinerilor absolvenţi ai facultăţilor de profil. Este o problemă şi un domeniu la care s-a investit prea puţin după 1990.

Amenajările de desecare-drenaj în Banat, reprezintă activitatea principală a zonei de vest şi în special a judeţului Timiş, care raportată la suprafaţa total amenajată cu lucrări hidroameliorative reprezintă 91,5%.

Ponderea mare a amenajării suprafeţelor cu lucrări de desecare în partea de vest a ţării este rezultatul execuţiei acestora ca efect al excesului de umiditate din cursul anului, în vederea eliminării acestuia, ţinerea lui sub control precum şi reglarea acestuia funcţie de necesarul de apă al plantelor din cultura agricolă.

Astfel, pe teritoriul judeţului Timiş amenajările de desecare cuprind suprafaţa de 438.788 ha, iar pe teritoriului judeţului Caraş-Severin 28.627 ha. Din totalul acestei suprafeţe de 467.415 ha, 332.042 ha reprezintă suprafaţa de pe care evacuarea apelor se face prin pompare (71%) din care numai pe teritoriul judeţului Timiş reprezintă 75,67%.

Suprafaţa desecată este repartizată în spaţiul Banat în 58 de sisteme hidrotehnice (sau amenajări), din care 42 pe teritoriul judeţului Timiş şi 16 pe teritoriul judeţului Caraş-Severin.

Principalele categorii de lucrǎri, construcţii şi echipamente ce fac obiectul suprafeţelor amenajate cu amenajări de desecare, sunt cele prezentate în tabelul 4.41.

Tabelul 4.41Principalele categorii de lucrǎri, construcţii şi echipamente ce fac obiectul

suprafeţelor amenajate cu amenajări de desecare

Lucrarea UM Total spaţiu din careBanat jud. Timiş jud. Caraş-Severin

canale deschise km 9709,33 8868,00 841,33lucrări de artă, constr.hidro buc 6796 5889 907staţii de pompare buc 91 91 -

275


agregate de pompare buc 325 325 -constr.de exploatare buc 90 87 3

În tabelul 4.42. se prezintă pe sisteme hidrotehnice, caracteristicile hidromecanice ale staţiilor de pompare şi lungimea reţelei de canale de desecare aferente.

Tabelul 4.42.Staţii de pompare pentru desecare

Nr.crt.

Sistemehidrotehnice

NumărSPbuc

NumăragregateBuc

PutereinstalatăKW

Debitinstalatmc/s

Lungimereţea canaleKm

1 Sînnicolau Mare 9 40 6971 63,47 985,02 Cărpiniş 18 58 5707 44,38 1181,63 Timişoara 14 46 4240 34,90 1837,04 Lugoj 8 22 1722 11,30 684,25 Şag 16 64 7287 56,44 1902,66 Deta 22 73 6703 54,86 1627,17 Periam 4 22 2829 22,75 650,5TOTAL 91 325 35459 288,10 8868,0

Sursa: RAIF R.A.-2005

Drenajul, care este o componentă a desecării este alcătuit din drenuri închise, subterane în suprafaţă totală de 12.056 ha din care 11.225 ha pe teritoriul judeţului Timiş şi 831 ha pe teritoriul judeţului Caraş-Severin.

Materialul din care este confecţionat drenul îl constitue tubul riflat, iar ca şi construcţii anexe sunt gurile de dren şi căminele de vizitare.

Principalele lucrări aferente drenajului închis repartizate pe sucursalele Timiş şi Caraş-Severin sunt următoarele, tabelul 4.43. (Sursa: RAIF R.A.-2005):

Tabelul 4.43.


drenuri închise Km 1491,934 1383,90 108,034din care - colectoare Km 34,4 34,4 - - absorbante Km 1457,534 1349,5 108,034Guri de evacuare Buc 9036 8889 147cămine vizitare Buc 53 53 -

Lucrări agro-pedo-ameliorative de completare a lucrărilor hidroameliorative din cadrul amenajărilor de îmbunătăţiri funciare. Prin proiectele de amenajare a sistemelor de desecare-drenaj, au fost realizate până în prezent reţelele de canale de desecare (schemă hidrotehnică) şi construcţiile

276

4.1. - Intravilanul

hidrotehnice aferente (stăvilare, poduri, podeţe, subtraversări, căderi, staţii de pompare, evacuări gravitaţionale etc.), fiind prevăzute şi lucrările agropedoameliorative necesare: nivelare, modelare, afânare adâncă, drenaj cârtiţă, amendamente etc., care, însă, nu au fost realizate până în prezent decât parţial. Aceste lucrări este oportun ca în viitor să fie executate acolo unde sunt justificate din considerente tehnice.

Perimetrele desecate cuprind pe lângă suprafeţele plane şi zone depresionare, crovuri, meandre, braţe moarte, fiind neuniforme sub aspectul plantelor, hidrologiei, litologiei şi al condiţiilor de solidificare. Aceasta impune măsuri suplimentare de exploatare diferenţiată a lor.

Unde reţeaua de desecare - drenaj este insuficientă, lucrările de exploatare suplimentare şi de completare necesare sunt următoarele: - asigurarea scurgerii apelor de suprafaţă din zonele depresionare în reţeaua de canale, prin execuţia unor rigole de scurgere; - reţinerea şi dirijarea corespunzătoare (cu ajutorul digurilor de dirijare) a apelor de suprafaţă provenite din scurgeri spre emisar; - lucrări agrotehnice executate pentru reducerea umidităţii din sol (nivelare, modelare, afânare adâncǎ, drenajul cârtiţă etc.); - destufizarea suprafeţelor invadate de stuf; - creşterea umidităţii în orizontul arabil în perioadele secetoase; - coborârea nivelului freatic prin lucrări suplimentare de drenaj.

Aceste lucrări au ramas neexecutate încă înainte de 1989, volumul realizat după 1990 este nesemnificativ faţă de ce se impune pentru întregul teritoriu agricol al ţării.

4.2.3.9. Amenajări de irigaţii

Irigaţiile au rolul de completarea deficitului de apă din profilul solului, realizând astfel condiţii normale de dezvoltare a culturilor agricole în perioadele de secetă. Conform Legii 138/2004 cu modificările şi completările aduse de ORDONANŢA nr. 94 din 26 august 2004 şi LEGEA nr. 233 din 13 iulie 2005 prin “amenajare de irigaţii” se înţelege - o reţea la scară mare de structuri, pompe, canale şi conducte care poate fi folosită pentru a preleva apa din resursele autorizate de apă şi a distribui apa pentru irigaţii unuia sau mai multor sisteme de irigaţii şi care cuprinde terenul, clădirile, echipamentul, drumurile de acces şi infrastructura aferente, necesare pentru a exploata, întreţine şi repara amenajarea, iar prin “sistem de irigaţii “- o reţea hidraulică distinctă de structuri, pompe, canale, conducte care pot fi folosite pentru a preleva şi/sau a transporta apa, a distribui şi a aplica apa pentru irigaţii pe o suprafaţă de teren definită şi care cuprinde terenul, clădirile, echipamentul fix sau mobil, drumurile de acces şi infrastructura aferente, necesare pentru a exploata, a întreţine şi a repara sistemul.

Deosebim următoarele metode de irigaţii:- irigaţii prin aspersiune;- prin scurgere la suprafaţă (brazde de udare, fâşii de udare);- prin picurare (picuratoare, rampe perforate);- subterană (amenajări reversibile drenaj - subirigaţie);- speciale (fertilizante, antigel).

277


Alegerea metodei de udare trebuie analizată în funcţie de sursa şi calitatea apei, orografia terenului, textura solului, culturile ce se vor iriga etc., însă în România până în prezent ponderea irigaţiilor o reprezintă aspersiunea, în ultimul timp încercându-se implementarea irigaţiilor prin picurare, în special la culturile pomicole, viticole şi la legume.

Principala sursă de apǎ pentru irigaţii a constituit-o fluviul Dunarea, râurile interioare în afară de râul Olt, lacuri naturale şi un volum mai mic din apele subterane, cu condiţia ca aceste ape să corespundă din punct de vedere calitativ (conţinutul de săruri să fie sub 1 g/l). Există o serie de indici de calitate care trebuiesc îndepliniţi în afară de conţinutul în săruri. Folosirea apei din cursurile interioare impune lucrări de regularizare şi de rezolvare a scurgerilor lichide şi solide în bazinele hidrografice aferente, lucrări ce impun studii şi lucrări de investiţii costisitoare.

Majoritatea amenajărilor de irigaţii din ţara noastră au folosit ca metodă de udare irigaţia prin aspersiune, cu costuri energetice mari pentru pomparea apei, de aceea apa din Dunăre limitrof suprafeţelor irigate a permis irigaţii în sisteme mari şi foarte mari. În prezent proprietăţile deţinătorilor actuali de teren cuprind suprafeţe mici şi fărâmiţate, ceea ce face dificilă aplicarea udărilor. În acest context orice sursă locală de apă (fântâni, bazine de retenţia apei din desecare-drenaj, ape uzate etc.) este de luat în seamă pentru viitoarele amenajări locale de irigaţii sau la retehnologizare – modernizarea sistemelor vechi de irigaţii. Rolul irigaţiilor este de a completa deficitul de apă din profilul activ de sol, unde rădăcinile culturilor agricole se dezvoltă, pentru a crea aici un regim aer – apă în sol optim cerinţelor de dezvoltare a plantelor.După metoda de udare folosită deosebim următoarele tipuri de amenajări de irigaţii:

- amenajări de irigaţii prin aspersiune;- amenajări de irigaţii prin scurgere la suprafaţă (brazde sau fâşii de udare);- amenajări de irigaţii prin picurare (rampe perforate, picurătoare);- amenajări de irigaţii prin submersiune (orezării);- amenajări reversibile drenaj-subirigaţie;- amenajări bivalente (aspersiune-ziua şi brazde de udare-noaptea);- amenajări complexe (mai multe metode de udare).Dinamica suprafeţelor amenajate pentru irigaţii pe glob şi în România s-a

menţinut continuu în creştere pânǎ în zilele noastre (Tabelul 4.44., Figura 4.62.). O remarcǎ specialǎ pentru perioada 1965 – 1980, când media pe glob a fost de 8.333.000 ha/an şi când suprafaţa total amenajatǎ s-a dublat. Aceastǎ intensificare poate fi pusǎ, atât pe seama sporului demografic şi exploziei economice şi tehnologice de dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial, cât şi pe interesul crescut pentru irigaţii ale ţǎrilor europene din fostul lagǎr comunist. Dupǎ 1980, pânǎ în 2000 pe fondul crizei economice a acestui sistem şi a unei crize create de supraproducţie, ritmul mediu anual de amenajare a scǎzut la 1,800 mil. ha., suprafaţa irigatǎ pe glob ce reprezenta în 1998 17 % din cea totalǎ cultivatǎ, furniza 40 % din producţia totalǎ de hranǎ.

Tabelul 4.44.Dezvoltarea amenajărilor de irigaţii pe glob

278

4.1. - Intravilanul

Nr. crt. Secolul sau anul Suprafaţa(mil ha)

1 VIII 0,82 XIII 1,53 1888 84 1900 40,55 1961 1376 1965 1407 1968 1498 1975 2239 1980 26510 1985 27511 2002 271

Se constată că în secolul XX s-au realizat amenajări de irigaţii pe 260 mil. ha, deci de 6,4 ori mai mult decât suprafaţa existentă în anul 1900, cu un ritm mediu anual de 2,6 mil. ha.

Suprafeţele amenajate/cap de locuitor în diverse ţări ale lumii erau la nivelul anului 1980 de: 0,41 ha în Irak, 0,28 ha Guyana, 0,21 ha în Pakistan, 0,18 ha în Iran, 0,16 ha în Afganistan, 0,14 ha în Madagascar şi Cipru, 0,13 ha în Vietnam, Bulgaria, 0,11 ha în România, SUA, China, 0,01/ ha în Olanda, Belgia.

Figura 4.62. Dezvoltarea amenajărilor de irigaţii pe glob (Man;Copuţ,F.)

La nivelul anului 2002, ierarhia ţărilor cu cele mai mari suprafeţe irigate se prezenta astfel (tabelul 4.45.):

Tabelul 4.45.Ţările cu cele mai mari suprafeţe irigate – 2002

279


Nr. crt. ŢaraSuprafaţa(mil. ha)

Suprafaţa irigată

(mil. ha)Totală din care teren arabil

1. India 329 170 592. China 960 135 533. USA 936 179 214. Pakistan 80 22 185. Iran 163 18 86. Mexico 196 27 77. Indonezia 190 31 58. Thailanda 51 20 59. Rusia 1.708 128 510. Uzbekistan 45 5 4

Total 4.658 735 185În lume 13.387 1.512 271

Figura 4.63. Ţările cu cele mai mari suprafeţe irigate - 2002

Pe continente suprafaţa amenajată pentru irigaţie se prezenta astfel (tabelul 4.46.):

Tabelul 4.46.Situaţia terenurilor irigate pe plan mondial în 2002

Zona geografică

Suprafaţa (mil. ha)

Totală din care teren arabil cu amenajări de irigaţii*AsiaAmericaEuropaAfricaOceania

2,7453,7712,2021,8200,803

531370295157056

179040027011003

280

4.1. - Intravilanul

Total 11,341 1,409 259În lume 13,387 1,512 271

*pot cuprinde şi amenajări complexe

Interesantă este creşterea suprafeţelor irigate pe continente, începând cu anul 1961 (fig.4.65.), realizată şi publicată în anul 2001 de International Water Management Institute. Aşa cum a reieşit deja, cele mai mari suprafeţe irigate se găsesc în Asia, care în cei 40 ani analizaţi a înregistrat o însemnată creştere. O creştere sigură se observă şi în America, probabil mai mult în America Centrală şi de Sud. În Africa nu se observă aproape nici o creştere a suprafeţei irigate, în timp ce în Europa s-a produs chiar o descreştere a suprafeţelor irigate.

Figura 4.64. Situaţia terenurilor irigate pe plan mondial în 2002 (Man; Copuţ F.)

Figura 4.65. Evoluţia suprafeţelor irigate începând cu anul 1961

În anul 1950 a fost înfiinţat I.C.I.D. – Comisia Internaţională pentru Irigaţii şi Drenaje cu sediul la New Delhi, India. Rolul acestei comisii este de a stimula şi promova dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, agriculturii, economiei, ecologiei şi ştiinţelor

281


sociale în managementul apei şi resurselor pământului pentru irigaţii, drenaje, managementului solului, incluzând cercetarea şi dezvoltarea pentru a susţine o agricultură profitabilă. Cu mai mult de 50 de ani de experienţă, ICID este implicată în foarte multe proiecte internaţionale privind domeniul îmbunătăţirilor funciare, a calităţii şi protecţiei mediului, agriculturii etc. şi colaborează cu alte organizaţii mondiale sau naţionale.

În perspectivă se preconizează că suprafeţele amenajate cu desecări vor fi de 379700 mii ha şi se va avea în vedere excesul natural de apă din sol. În jurul anului 2030, doar 30% din producţia agricolă mondială se va realiza de pe terenuri neamenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, iar restul de 70% va proveni de pe terenuri amenajate.

Perspectivele evoluţiei suprafeţelor amenajate a lucrǎrilor de irigaţii, pe glob şi continente, în secolul al XXI- lea, sunt prezentate în tabelul 4.47.

Tabelul 4.47.Perspectiva amenajărilor de irigaţii

Zona geograficǎ Total suprafaţǎ irigatǎ (mil. ha)Asia (fǎrǎ teritoriul fostei URSS) 280Teritoriul fostei URSS 90America de Sud 58,1America Centralǎ şi de Nord 43,3Europa 40,8Africa 20,4Total Terra 532,6

Figura 4.66. Perspectiva amenajărilor de irigaţii (Man, Copuţ F.)

282

4.1. - Intravilanul

Ţinând seama de aceste estimǎri, evident vor fi necesare noi preocupǎri privind gestionarea eficientǎ a resurselor de apǎ în exploatarea sistemelor care sǎ ia în considerare:

- recircularea apei;- reducerea pierderilor prin infiltraţii, evaporaţie sau tranzit;- estimarea ameliorativǎ a consumurilor;- aplicarea udǎrilor cu norme diferenţiate, variabile în timp conform fazei de

dezvoltare a plantelor şi administrate la momentele optime în cadrul sezonului de vegetaţie;

- luarea în considerare, înaintea aplicǎrii udǎrilor, şi a celorlalte resurse de apǎ posibile (precipitaţiile şi aportul freatic);

Şi alǎturat acestora:- utilizarea tehnologiilor/ echipamentelor performante (referitor la

randamente) şi beneficiilor pe care le aduce automatizarea funcţionalǎ a tuturor componentelor sistemului de irigaţie.

Între acestea din urmǎ trebuie menţionate:- udarea pe micro-brazde (brazde biefate) alimentate din conducte de udare de

joasǎ presiune, autodeplasabile frontal;- udarea prin aspersiune cu aripi pivotante sau frontale autodeplasabile, dotate

cu duze pulverizatoare;- promovarea, cu precǎdere pentru amenajǎrile mici, a energiilor regenerabile/

neconvenţionale nepoluante (energiile solarǎ, eolianǎ sau hidraulicǎ) pentru presurizarea echipamentelor de udare;

- utilizarea rezultatelor cercetǎrilor ingineriei bionice pentru crearea de noi metode de udare (ex: udarea prin condens, metodǎ deja utilizatǎ cu rezultate încurajatoare);

- utilizarea pentru execuţia echipamentelor de udare a noilor materiale puţin energointensive, uşoare, flexibile şi fiabile (ex: materialele geosintetice folosite pentru execuţia echipamentelor udǎrilor prin picurare/ localizatǎ, microaspersiune sau subteranǎ);

- promovarea tehnologiilor care permit utilizarea apelor desalinizate (din mǎri şi oceane);

- exploatarea posibilitǎţilor de obţinere a ploilor dirijate şi provocate prin bombardarea norilor cu iodurǎ de argint sau zǎpadǎ carbonicǎ;

- gospodǎrirea monitorizatǎ a apelor şi fondului funciar prin utilizarea informaţiilor oferite GIS (Geografical Informatical System).

Concomitent acestor preocupǎri şi realizǎri, pentru soluţionarea cerinţelor de apǎ ale agriculturii, industriei sau populaţiei (menajere) din zonele aride şi semiaride s-au creat o serie de organisme specializate, la nivel mondial, între care cele mai importante sunt: “ Global Vision on Water ” (GVW), “ Life and the Environement in the 21st Century” (LEC), “ International Water Management Institute ” (IWMI) şi “” (FAO). Rezultatele acestor preocupǎri s-au materializat prin conceperea a trei modele de scenarii pentru asigurarea hranei celor cca. 8,0 mid. de locuitori ai planetei (estimare pentru anul 2025), în corelaţie cu cerinţele de apǎ pentru irigaţii:

283


1) creşterea suprafeţei totale irigate cu 25 mil. ha pânǎ în anul 2025 (model IWMI);

2) creşterea suprafeţei irigate cu 45 mil. ha în ţǎrile aflate în curs de dezvoltare şi majorarea randamentului de utilizare a apei cu 7 % pe suprafeţele irigate prin metode tradiţionale (model FAO);

3) creşterea volumului de apǎ alocat pentru irigaţii cu doar 9,5 % şi alocarea unor investiţii reduse în reabilitarea infrastructurii (model LEC).

284

4.1. - Intravilanul

În contradicţie cu cele trei modele, grupurile de protecţia mediului susţin cǎ volumul de apǎ alocat agriculturii trebuie redus, de la 70 % în prezent din total la 56 %, în baza potenţialului creativ al biotehnologiei şi ale estimǎrilor viitorului volum necesar industriei (triplat).

Aceastǎ presiune creatǎ de ecologişti are ca argument fundamental (chiar dacǎ nu pot nega avantajele majore ale irigaţiei) riscurile pe care le implicǎ irigaţia asupra factorilor mediului, în special prin fenomenele de salinizare şi înmlǎştinire (vezi tabelul 4.48, graficul 4.67.).

Tabelul 4.48.Influenţa irigaţiei asupra factorilor de mediu

ŢaraSuprafaţa (mil. ha) % din suprafaţa

irigatǎIrigatǎ Afectatǎ de salinizareIndia 54,0 5,4 10,00China 47,0 7,0 14,89Fosta URSS 20,8 2,5 12,02USA 19,3 5,2 26,94Pakistan 16,0 3,2 20,00

Dinamica amenajărilor de irigaţii în România este prezentată în tabelul 4.49, iar suprafaţa amenajată în prezent pentru irigaţii este prezentată în figura 4.68.

Figura 6.67. Influenţa irigaţiei asupra factorilor de mediu

285


Figura 4.68. Suprafaţa amenajată cu lucrări de irigaţii (Sursa: ANIF R.A.)

După datele ANIF.R.A. perspectiva amenajărilor de irigaţii aflate în exploatare şi a amenajărilor noi de irigaţii este prezentată sintetic în tabelul 4.49., pentru perioada 2011-2025.

Tabelul 4.49.Amenajări de irigaţii existente ce vor fi repuse în funcţiune în perioada 2005-2011

şi amenajări noi de irigaţii ce se vor realiza în perioada 2011-2025

Suprafaţa[mil.ha]

Fonduri necesare[mil.EURO]

Potenţial irigabil 7,5

Amenajări existente 3,1

Amenajări existente pregătite să funcţioneze în anul 2004 1,5

Amenajări existente ce vor fi puse în funcţiune în anul 2007 2,2 28,2

Amenajări existente ce se vor repune în funcţiune în anii 2008-2011

3,1 54,0

Amenajări noi de irigaţii în perioada 2011-2025 0,9 858,8

286

4.1. - Intravilanul

Sursa: ANIF R.A.O.U.A.I. – asociaţia utilizatorilor de apă pentru irigaţii, considerente

generale (istoric). Ritmul alert de amenajare din perioada de după 1965, sub presiunea politică a

regimului totalitar, a implicat unele neajunsuri ale sistemelor de irigaţii:- dimensiunea mare a suprafeţei sistemelor determină un regim de exploatare

greoi, prin inerţia specifică la pornirea şi oprirea sistemelor: funcţionarea staţiilor de pompare din reţeaua hidrotehnică, umplerea şi golirea reţelei hidrotehnice ş.a.;

- costul real al apei furnizate utilizatorilor este majorat datorită componentei energiei de pompare (60% din costul total ca valoare medie pe ţară);

- pierderi mari de apă în reţeaua hidrotehnică de aducţiune-distribuţie datorită neexecutării soluţiilor de impermeabilizare şi a lipsei mijloacelor de automatizare şi dispecerizare;

- lipsa echipamentelor şi instalaţiilor moderne de udare a utilizatorilor apei de irigaţii;

- lipsa resurselor financiare alocate de către guvern pentru întreţinerea, repararea şi exploatarea sistemelor, ş.a.

Pe lângă neajunsurile menţionate, legea de acordare a dreptului de proprietate după 1990, a amplificat dificultăţile curente ale întreţinerii şi funcţionării sistemelor de irigaţii, făcând aproape imposibil controlul relaţiei dintre furnizorul de apă şi utilizatorul de apă pentru irigaţii.

Deoarece amenajările mari de irigaţii din România au fost create pentru a deservi marile exploataţii agricole (1000 – 10000 ha), după desfiinţarea acestora, funcţionarea sistemelor de irigaţii a devenit dificilă şi neeficientă pentru că au apărut, într-un sistem de exploatare a irigaţiilor, sute şi chiar mii de utilizatori, proprietari ai unor suprafeţe de teren agricol foarte mici (0,5 – 3 ha).

De asemenea, din cauza unor condiţii obiective (lipsa de fonduri financiare, lipsa pieţei de desfacere a produselor agricole), dar şi subiective, agricultorii au devenit dezinteresaţi privind utilizarea irigaţiilor (ca verigă în procesul agricol), ajungându-se la un grad foarte redus de utilizare a amenajărilor (medie 10-20%) în ultimii ani, fapt care a determinat scăderea performanţelor economice ale acestora şi deteriorarea infrastructurii.

Guvernul României a făcut o reevaluare a necesităţilor sectorului de irigaţii şi desecare-drenaj, cu ajutorul unui împrumut din partea Băncii Mondiale şi cu sprijin din partea firmelor Binnie & Parteners, Hunting Technical Services Ltd. din Marea Britanie şi ISPIF-SA din România. Obiectivul global al studiului (desfăşurat între anii 1992-1994) a fost acela de a pune la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei planuri de investiţie necesare reabilitării şi modernizării.

Din experienţa analizelor economice privind viabilitatea amenajărilor de irigaţii a rezultat că, în general, gradul de utilizare al acestora trebuie să fie de cel puţin 60%, în scopul atingerii unui nivel minim de profitabilitate.

Iniţierea programului de constituire a asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru pentru managementul irigaţiilor în România (1999 - 2005).

287


Pe baza experienţei din alte ţări cu amenajări de irigaţii asemănătoare celor din România, s-a trecut la promovarea conceptului Managementului Participativ al Irigaţiilor (MPI) cu înfiinţarea Asociaţiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (AUAI) şi de Transfer de Management al Irigaţiilor (TMI) către utilizatorii organizaţi în AUAI.

Sprijinită de Banca Mondială, promovarea conceptului MPI a cuprins şi proiectul "Asistenţă tehnică pentru înfiinţarea AUAI" în România, derulat între februarie 1999 - martie 2000. Rezultatele proiectului au apărut pe două planuri: crearea cadrului legal necesar înfiinţării şi funcţionării AUAI şi înfiinţarea propriu-zisă a AUAI, în paralel cu desfăşurarea activităţii de instruire a agricultorilor.

Astfel Guvernul României a emis Ordonanţa nr. 147/7.10.1999, care constit baza legală de înfiinţare a AUAI.

Dacă în anul 2000 au fost înfiinţate primele 4 AUAI pilot (Sadova-Corabia, Mostiştea, Nicoreşti-Tecuci şi Kogălniceanu), în prezent, totalul AUAI, inclusiv cele în curs de formare, este de 172, şi vor acoperi peste 500.000 ha, situate în perimetrul amenajărilor pentru irigaţii de peste 1,8 mil. ha. Din totalul de 172, peste 100 AUAI sunt cu hotărâre judecătorească de aprobare a constituirii şi înregistrării asociaţiei; peste 40, au format comitet de iniţiativă şi au convocat adunarea generală, celelalte AUAI având doar comitet de iniţiativă, urmând a se convoca adunarea generală, după care asociaţiile vor trebui să obţină avizarea Serviciului de Îmbunătăţiri Funciare din cadrul Ministerului Agriculturii, urmând a obţine hotărârea judecătorească pentru funcţionare.

Totodată s-a creat cadrul legal pentru restructurarea sectorului de exploatare prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 23/2000, ulterior adoptată prin Legea nr. 440/18.07.2001 privind înfiinţarea Societăţii Nationale de Îmbunătăţiri Funciare prin reorganizarea Regiei Autonome a Îmbunătăţirilor Funciare.

În cadrul Proiectului privind Reabilitarea şi reforma irigaţiilor din România, în anul 2001, misiunea Băncii Mondiale împreună cu Guvernul României (Ministerul Alimentaţiei şi Pădurilor şi Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, SNIF) a numit o echipă de experţi care au avut ca obiectiv restructurarea activităţii Societăţii Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare din România. În anul 2002 s-a ajuns la concluzia că rezolvarea problemei se va face printr-o reformă legislativă, care va cuprinde o gamă mai largă de probleme, decât transformarea SNIF în Agenţie de Îmbunătăţiri Funciare, ci prin realizarea unei legi speciale, „Legea îmbunătăţirilor funciare,” care să rezolve atât problema irigaţiilor cât şi a lucrărilor de desecare-drenaj, în concordanţă cu noua legislaţie românească.

Legislaţia pe baza căreia au fost înfiinţate şi au funcţionat asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii cuprinde :

OUG Nr. 147 din 07 10 1999 privind asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii modificată şi aprobată prin LEGEA nr. 573 din 22 oct. 2001 (M.O. nr. 695/01. 11. 2001);

OUG Nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;Legea nr. 440/2001 cu modificările şi completările ulterioare a OUG nr.

23/27. 03. 2000 privind înfiinţarea SN „IF” SA prin reorganizarea R.A.I.F. Bucureşti;

288

4.1. - Intravilanul

Ordinul MAAP nr. 384/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi modul de acordare şi utilizare, precum şi controlul utilizării sumelor alocate de la bugetul de stat precum şi suportarea unor categorii de cheltuieli în domeniul îmbunătăţirilor funciare realizate de Societatea Naţională „Îmbunătăţiri funciare” SA, alţi agenţi economici şi instituţii publice, precum şi de asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii;

Ordinul MAAP nr. 481/10. 12. 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile şi modul de acordare şi utilizare, precum şi controlul utilizării sumelor alocate de la bugetul de stat pentru suportarea unor categorii de cheltuieli în domeniul îmbunătăţirilor funciare ale asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru irigaţii;

Ordinul MAAP nr 127/21. 03. 2002 pentru modificarea şi completarea Ordinului MAAP nr. 384/2001;

Ordinul MAAP nr. 214/21 mai 2002 privind staţiile de pompare din sistemele de irigaţii şi desecări cu consumurile specifice de energie electrică şi randamentele sistemelor de irigaţii din administrarea SN „IF” SA şi cele preluate prin protocol de la SN „IF” SA de către asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii (acest ordin este în vigoare şi în prezent);

Ordinul MAAP nr. 297/27 aprilie 2003 pentru aprobarea Protocolului – cadru de transfer al proprietăţii asupra infrastructurii amenajărilor interioare pentru irigaţii de la Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor – Societatea Naţională „Îmbunătăţiri Funciare” SA la asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii. (Ordin valabil şi în prezent);

Ordinul MAPDR nr. 159/22. 03. 2005 pentru stabilirea cuantumului contribuţiei anticipate ce se plăteşte ca procent din tariful anual, din tariful de livrare a apei pentru irigaţii şi ca procent din costurile cu energia electrică necesare pompării apei pentru irigaţii pentru sezonul de irigaţii 2005. Nota MAPDR nr. 101588/22.03.2005 a stabilit cuantumul plafonului maxim/ha unitar la nivel naţional de 2,6 mil. lei ROL pentru anul 2005.

Prin Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 138 din 27 aprilie 2004 publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 369 din 28 aprilie 2004 şi completările aduse de ORDONANŢA nr. 94 din 26 august 2004, a HG nr. 1874/22 decembrie 2005 privind modificarea şi completarea HG nr. 1309/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare şi a altor acte normative ce vor fi prezentate în continuare cele 137 de AUAI-uri existente la nivelul întregii ţări se transformǎ în Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI ).

Se observă că au fost elaborate multe ordine şi hotărâri de guvern pentru modificarea legislaţiei în acest domeniu, rezultatele au fost însă sub nivelul aşteptărilor. Importanţa şi necesitatea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare nu cred că mai are nevoie de argumente, însa noua formă de proprietate asupra pământului, dimensiunile mici ale proprietăţilor, puterea economică a proprietarilor, concepţia în care au fost realizate aceste amenajări (sisteme mari), subvenţiile reduse etc sunt elemente care au contribuit la stagnarea sectorului şi deteriorarea multor amenajări. Se

289


impun măsuri serioase de reabilitare – modernizare prin retehnologizarea amenajărilor vechi aflate în exploatare, astfel ca să răspundă cerinţelor economiei de piaţǎ.

Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (OUAI - 2006) organism nou pentru exploatarea eficientă a amenajărilor de irigaţii, respectiv alte organizaţii de îmbunătăţiri funciare şi federaţii de organizaţii de îmbunătăţiri funciare au fost înfiinţate în baza prevederilor următoarelor acte legislative:

1. Legea nr. 138/27 aprilie 2004 = LEGEA ÎMBUNĂTĂŢIRILOR FUNCIARE;

2. Legea nr. 233/13 iulie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 23/2000 privind înfiinţarea SN „IF” SA prin reorganizarea R.A.I.F. Bucureşti;

3. H.G nr. 1872/22. dec. 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii îmbunătăţirilor funciare nr. 138/2004 – a intrat în vigoare în luna februarie 2006. (Până la apariţia în M.O. nr. 109/06. 02. 2006 a fost în vigoare H.G. nr. 1897/04. 11. 2004 → în prezent este abrogată);

4. HG nr. 1309/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare;

5. HG nr. 1874/22 decembrie 2005 privind modificarea şi completarea HG nr. 1309/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare;

6. Ordinul MAPDR nr. 118/17. februarie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea teritoriului organizaţiilor de îmbunătăţiri funciare şi a federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare;

7. Ordinul MAPDR nr. 146/08. 03. 2005 privind stabilirea zonelor de reprezentare şi a criteriilor de desemnare a numărului reprezentanţilor pe fiecare zonă de reprezentare din cadrul organizaţiilor de îmbunătăţiri funciare;

8. Ordinul MAPDR Nr. 895/ 05 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modelul registrelor ce se vor ţine de organizaţiile de îmbunătăţiri funciare şi de federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri funciare;

9. Ordinul MAPDR nr. 1230/23 noiembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind alocarea şi acordarea subvenţiilor de la bugetul de stat pentru acoperirea unor categorii de cheltuieli necesare desfăşurării activităţilor de îmbunătăţiri funciare (până la apariţia în M.O. nr. 109/06. 02. 2006 a fost în vigoare Ordinul MAPDR nr. 749/14. oct. 2004 → în prezent abrogat);

10. Ordinul MAPDR nr. 1231/23 noiembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind calculul şi plata tarifelor pentru serviciile de îmbunătăţiri funciare (până la apariţia în M.O. nr. 70/25. 02. 2006 a fost în vigoare Ordinul MAPDR nr. 8/17.01.2005 → în prezent abrogat) ;

11. Ordinul MAPDR nr. 996/29. sept. 2005 pentru stabilirea nivelului minim al contribuţiilor proprii pentru sezonul de irigaţii din anul 2006 ce se achită de organizaţiile de îmbunătăţiri funciare (asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii) care au încheiat contracte multianuale:

12. Ordinul MAPDR nr. 1027/ 06. 10. 2005 pentru aprobarea cuantumului estimat al plafonului maxim la hectar, unitar la nivel naţional al subvenţiilor de la

290

4.1. - Intravilanul

bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfăşurării activităţii de irigaţii în anul 2006;

13. Ordinul MAPDR nr. 104/21. 02. 2006 privind abrogarea art. 2 din Ordinul MAPDR nr. 996/29. 09. 2005.

În prezent sunt în curs de elaborare şi alte acte normative.Astfel, spre exemplu pentru vestul ţării, fostul A.U.A.I. „Fântânele Şagu” este

în curs de dizolvare fiind în curs de constituire, pe amenajarea de irigaţii „Fântânele Şagu” 2 organizaţii OUAI şi anume: Organizaţia utilizatorilor de apă pentru irigaţii „Arad Fântânele” şi Organizaţia Utilizatorilor de apă pentru irigaţii „Şagu 2” . Apreciez că în acest domeniu efortul trebuie mult amplificat pentru că altfel irigaţiile nu au nici o şansă de aplicare practică in viitor.

Amenajǎrile de irigaţii sunt mai slab reprezentate în Banat datorită faptului că zona de vest a ţării este caracterizată în general prin exces de umiditate şi nu prin deficit aşa cum sunt zonele din sudul şi sud-estul ţării.

Astfel că amenajările de irigaţii (Tabel 4.50) pe care SNIF Sucursala Timiş le-a avut în administrare la nivelul anului 2005, sunt în sisteme mari, în suprafaţă totală de 9.929 ha brut, respectiv 9.745 ha – agricol repartizate numai pe judeţul Timiş, astfel:

Tabelul 4.50.Amenajările de irigaţii ale SNIF Sucursala Timiş în anul 2005

Sistemulhidrotehnic

Suprafaţa (ha) din care pe sisteme hidroameliorative:

Totală din care Periam Cărpiniş Timişoara Lugoj

agricoltotal d.c.

agricoltotal d.c.

agricoltotal d.c.

agricoltotal d.c.

agricol

Şag – Topolovăţ 8747 8614 - - - - 6927 6861 1820 1753

Beregsău 542 542 - - 542 542 - - - -

Periam 640 589 640 589 - - - - - -

Total 9929 9745 640 589 542 542 6927 6861 1820 1753

În afara acestei suprafeţe pe teritoriul judeţului Timiş mai există amenajări locale în suprafaţă totală de 5.941 ha, astfel că suprafaţa totală cu lucrări de irigaţii la nivelul judeţului Timiş în evidenţă la această dată este de 15.870 ha.

Potenţialul irigabil al judeţului Timiş este mai mare, astfel că dacă analizăm suprafeţele vehiculate înainte de anul 1989 corelate cu cele din zona de astăzi am putea afirma ca s-ar putea iriga o suprafaţă totală de 43.526 ha din care:

- în sisteme mari: 9.929 ha- în amenajări locale: 19.652 ha- direct din sursă: 13.945 ha

precum şi faptul că suprafaţa interesată de lucrări de irigaţii ar mai putea fi extinsă prin completările amenajărilor de irigaţii din sisteme mari, proiecte existente în execuţie

291


dinainte de 1989 în sistemul de irigaţii Şag-Topolovăţ şi necontinuate, nefinalizate din lipsa surselor financiare.

Pentru îmbunătăţirea umidităţii solului în anumite zone din judeţul Timiş, unde condiţiile tehnice permit, se pot folosi în perioadele secetoase lucrările de desecare-drenaj (respectiv reţeaua de canale, construcţii hidrotehnice aferente şi staţii de pompare de desecare) pentru introducerea apei pe canale de desecare şi crearea unui microclimat adecvat prin subirigaţii. De aceasta situaţie – funcţionarea reversibilă a amenajărilor de desecare–drenaj în subirigaţii poate beneficia o suprafaţă agricolă de 50.000- 100.000 ha.

De menţionat că suprafeţele din Banat odinioară cu exces de umiditate, amenajate pentru desecare-drenaj în ultimii 50 de ani, necesită în prezent şi irigaţii. Este oportun aici de făcut menţiunea că dacă cu 15-20 de ani în urmă în anii secetoşi în Banat se obţineau producţii agricole bune datorită aportului freatic, în ultima perioadă în anii secetoşi este nevoie de irigaţii pentru completarea deficitului de apă din sol. Rezultă de aici că rezolvarea completă a menţinerii unui regim aer-apă în sol optim dezvoltării culturilor agricole se poate realiza doar prin amenajări complexe, care să cuprindă atât lucrări de irigaţii, desecare-drenaj, combaterea eroziunii solului, apărarea împotriva inundaţiilor etc.

Lucrările de reabilitare şi modernizare a sistemelor de irigaţii prezintă un interes din ce în ce mai mare datorita uzurii morale şi fizice a amenajărilor. Reducerea eficienţei amenajărilor se poate datora atât factorilor tehnici, cât şi celor de ordin economic, social şi instituţional.

Reabilitarea se referă la lucrările care asigură readucerea amenajării la parametrii iniţiali, iar modernizarea reprezintă îmbunătăţirea unei amenajări, pentru a îndeplini criterii şi parametrii superiori celor anteriori. Măsurile de reabilitare şi modernizare se adoptă în urma unor aprofundate studii, analize şi măsurători, care se efectuează cu scopul de a evidenţia performanţele actuale, disfuncţionalităţile şi cauzele acestora.

Obiectivele activităţilor de reabilitare şi modernizare se înscriu pe trei direcţii: tehnică (referitoare la utilizarea intensivă şi eficientă a resurselor de sol şi apă), economico-financiară (rentabilitatea amenajărilor) şi socială (dezvoltarea locală şi regională).

Lucrările de retehnologizare (reabilitare şi modernizare) trebuie să cuprindă: staţiile de pompare, repompare şi de punere sub presiune, reţelele de canale şi conducte subterane, construcţiile hidrotehnice şi instalaţiile anexe (poduri, podeţe, subtraversări, stăvilare, dispozitive antişoc etc), echipamentul mobil de udare (care la această dată este depăşit moral şi fizic, iar cantitativ aproape inexistent faţă de necesar).

La stabilirea soluţiilor tehnice de retehnologizare a sistemelor de irigaţii trebuiesc avute în vedere şi bine analizate şi corelate următoarele:

- calitatea şi cantitatea de apă asigurată de sursă;- gradul de fărâmiţare al suprafeţelor pe proprietari şi interesul lor pentru

irigaţii;

292

4.1. - Intravilanul

- comportarea în timp (monitoringul) solului şi evoluţia nivelului apei freatice, urmărite de fostul ICITID şi de fostele întreprinderi de îmbunătăţiri funciare (publicaţiile Grumeza şi colab.);

- costurile energetice legate de numărul treptelor de pompare a apei în interiorul amenajării;

- starea fizică şi morală a diferitelor elemente componente ale amenajării;- schimbarea echipamentelor mobile de udare cu mutare manuală şi

neperformante, cu altele care permit mecanizarea sau chiar automatizarea aplicării udărilor;

- folosirea de materiale noi performante, fiabile şi nepoluante pentru realizarea reţelelor de conducte îngropate de irigaţii, pentru impermeabilizarea canalelor de irigaţii, materiale geotextile etc.

- promovarea, pe lângă/sau în locul aspersiunii, a udării localizată prin picurare, scurgere la suprafaţă (brazde şi fâşii de udare), amenajări bivalente, amenajări cu funcţionare reversibilă etc.

Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de irigaţii este un proces costisitor şi nu poate fi făcut fără decizie politică şi sprijin guvernamental, cu accesare de fonduri de la Comunitatea Europeană şi Băncile Europene sau Mondiale.

4.2.3.10. Amenajări de combaterea eroziunii solului (c.e.s.) în judeţul Timiş

Conform Legii 138/2004 cu modificările şi completările aduse de ORDONANŢA nr. 94 din 26 august 2004 şi LEGEA nr. 233 din 13 iulie 2005 “lucrările de combatere a eroziunii solului”- cuprind formarea, construirea conform conturului, structurarea şi lucrările solului, precum şi construcţia, întreţinerea şi reparaţiile infrastructurii temporare şi permanente astfel încât să se reducă sau să se oprească eroziunea şi degradarea solului, cuprinzând lucrările pentru protecţia solului, regularizarea scurgerii apelor pe versanţi, corectarea torenţilor şi stabilizarea nisipurilor mişcătoare, amenajări silvice de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru combaterea eroziunii solului.

Eroziunea solului se manifestă intens şi sub diferite forme fapt care poate duce la o continuă sărăcire şi distrugere a solului şi implicit la micşorarea, uneori catastrofală a producţiei agricole. De aceea, regularizarea scurgerilor pe versanţi, combaterea eroziunii solului şi valorificarea economică a terenurilor din zonele colinare, a constituit şi constituie o preocupare importantă în domeniul agriculturii şi respectiv în sectorul de îmbunătăţiri funciare.

La nivelul ţării, suprafaţa totală amenajată cu lucrări şi măsuri pentru combaterea eroziunii solului este de 2,2 milioane ha. Dintre lucrările tehnice principale ce fac obiectul suprafeţei menţionate, prezentǎm :

- canale de coastă şi marginale 14 mii km- terase 25 mii km- debuşee 6 mii km- căderi de beton 35 mii km- drenuri cu tuburi, drenuri terasate 30 mii km

293


- plantaţii antierozionale 35 mii haLucrările de combaterea eroziunii solului se execută într-o concepţie unitară şi

în complex cu celelalte lucrări de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, îndiguiri) precum şi cu cele de gospodărirea apelor, hidroenergetică, silvicultură, organizarea teritoriului, protecţia mediului.

Combaterea eroziunii solului trebuie privită ca un sistem complex în agricultură şi nu ca o acţiune tehnicistă. Aceasta înseamnă că pe lângă executarea lucrărilor propriu-zise de amenajare antierozională a terenurilor în pantă, în mod obligatoriu trebuie să fie folosite şi celelalte condiţii de care depinde exploatarea agrotehnică antierozională a terenurilor amenajate. Dintre aceste condiţii, este necesară stabilirea structurii de culturi adecvate, care să permită înfiinţarea unui sistem de asolamente de protecţie antierozională, folosirea sistemului de tractoare şi maşini agricole specifice pentru executarea lucrărilor agricole pe curba de nivel, aplicarea agrotehnicii specifice şi aplicarea în complex cu celelalte lucrări a măsurilor agropedoameliorative pentru creşterea fertilităţii solurilor pe terenurile în pantă.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare aferente combaterii eroziunii solului cu referire la zona Banatului fac obiectul zonelor colinare şi care sunt predispuse la eroziune de suprafaţă sau de adâncime. Suprafaţa totală amenajată (Tabelul 4.51.) este de 84.823 ha dispusă în teritoriu, după cum urmează:

Tabelul 4.51. (ha)Suprafaţa total amenajatǎ pentru C.E.S.

Total din careActivitatea spaţiu Judeţul din care pe sisteme hidro jud.Caraş pe sist.

Banat Timiş Timişoara Lugoj Deta Severin hidro

combaterea eroziuniisolului 84.823 40.913 6.661 29.112 5.140 43.910 43.910

Suprafaţa de combatere a eroziunii solului este repartizată în spaţiul Banat în 31 de amenajări din care 13 pe judeţul Timiş şi 18 pe judeţul Caraş-Severin.

Lucrările principale din suprafaţa amenajată pentru combaterea eroziunii solului sunt prezentate în tabelul 4.52:

Tabelul 4.52.Lucrările principale din suprafaţa amenajată pentru combaterea eroziunii solului


canale şi debuşee Km 720,6 368,80 351,8căderi şi ruperi de pantă Buc 1403 704 699vaduri pereate Buc 82 48 34Drumuri terasate Km 235,7 235,7 -puduri şi podeţe Buc 705 371 334

294

4.1. - Intravilanul

praguri piatră, beton Buc 63 15 48drenuri pe versanţi Km 638 26 612construcţii de exploatare Buc 11 1 10

Spre deosebire de alte lucrări de îmbunătăţiri funciare, ca cele de irigaţii şi desecări, lucrările de prevenire şi combatere a eroziunii solului au efect ceva mai întârziat şi mai greu de pus în evidenţă. Aplicarea îngrăşămintelor minerale, amendamentelor, trebuie să se facă peste tot şi în cantităţile stabilite prin documentaţiile tehnice. Nerespectarea acestor cerinţe ca şi neaplicarea sistemelor de cultură în fâşii, culturi în benzi înierbate şi în terase, perdele de protecţie etc, micşorează sau chiar anulează eficienţa lucrărilor de bază şi în special de construcţii terasiere.

Întrucât, aşa cum se cunoaşte, este mai uşor să previi decât să execuţi, orice neglijenţă sau nerespectare a tehnologiilor antierozionale de cultură poate compromite într-un timp foarte scurt în cazul unei ploi torenţiale de exemplu, munca făcută cu trudă şi cheltuială pentru amenajarea terenurilor erodate.

Pentru ca lucrările de combaterea eroziunii solului să aibă funcţionalitate şi eficacitate este necesar ca toţi beneficiarii terenurilor din amenajările cu astfel de lucrări să respecte şi să aplice măsurile agropedoameliorative pentru folosirea terenului amenajat în conformitate cu prevederile documentaţiilor, să nu degradeze lucrările şi să aplice tehnologiile de cultură antierozională.

295

Documents

Cap4-prelucrat