CAPITOLUL I

CONFLICTELE DE MUNCĂ – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1.1 Noţiunea de muncăMunca reprezintă o activitate inseparabilă de existenţa fiinţei umane (A. Ţiclea, A. Popescu, M.

Ţichindelean, C. Tufan, O. Ţinca, 2004). Munca este un fenomen social complex şi necesar, care poate

fi privit atât ca o activitate – mijloc de creare a valorilor materiale sau spirituale, dar şi ca o

activitate – scop, cu valoare formativă asupra personalităţii umane.

Între factorii de producţie, munca are un rol esenţial, ce se identifică în aportul pe care

oamenii, prin forţa lor de muncă, valorifică resursele naturale şi capitalul.

Conceptul de muncă a suferit de-a lungul evoluţiei societăţii transformări majore,

proces întâlnit, de altfel, şi referitor la alte instituţii social-politice (stat, democraţie) sau

juridice (proprietate, persoană, familie, căsătorie ş.a.). Aceste transformări, care au condus,

raportat la muncă, la identificarea unor conotaţii noi ale conceptului, îşi au originea în

modificările intervenite la nivelul condiţiilor de viaţă – politice, economice, culturale sau

spirituale –, al eticii sociale, al educaţiei etc.

Este sugestiv faptul că, în limba latină, termenul labor are o dublă accepţie (R. Gidro ,

1999):

- muncă, în sens de activitate manuală sau intelectuală prin care se realizează

acoperirea nevoilor individuale sau ale unor grupuri sociale;

- muncă, în sens de efort, osteneală, chin, suferinţă, nenorocire, necaz; acest al doilea

sens surprinde munca în ipostază de activitate ce nu se realizează din convingerea intimă a

individului, ci este impusă de factori exteriori, de cele mai multe ori subiectivi, care în cele

mai multe cazuri aduc atingere libertăţii umane.

Etimologic, cuvântul „muncă” provine din slavul „monka”, termen care avea şi sensul

de „durere”, „chin”, „tortură”, „caznă”. În limba franceză, „travail” provine din latinescul

„tripalium” – denumirea unui instrument de tortură (V. Popa, O. Pană, 2003).

În Antichitatea elenă, munca era privită cu dispreţ de către elita socială, fiind

considerată nedemnă şi degradantă. A munci presupunea o atitudine imorală, iar munca era

privită ca o pedeapsă divină.

Filosofii greci distingeau între preocupările libere şi nobile, apanajul exclusiv al

cetăţenilor, exercitate în domeniul artelor, al ştiinţei, războiului sau politicii şi munca

umilitoare, degradantă, care viza producerea efectivă a bunurilor necesare existenţei materiale

a omului, activitate ce era realizată de către sclavi sau membrii de condiţie inferioară ai

societăţii.

O astfel de atitudine faţă de muncă îşi găseşte explicaţia în stilul de viaţă patriarhal al

anticilor, în care produsele economiei naturale erau suficiente pentru satisfacerea necesităţilor

materiale reduse ale membrilor societăţii (E. Cristoforeanu, 1934).

Concepţia menţionată nu a avut, însă, caracter general, deoarece au existat şi

importante societăţi – definitorii pentru evoluţia umanităţii – în care munca reprezenta o

activitate esenţială.

Spre sfârşitul feudalismului, transformările intervenite în plan economic şi social, pe

fondul trecerii de la relaţiile feudale la relaţiile capitaliste de producţie, au condus la

schimbarea mentalităţii, membrii societăţii tinzând să privească munca drept o necesitate.

În legătură cu această evoluţie, a fost menţionată şi ideea potrivit căreia, în cursul

procesului de producţie de tip capitalist, se dezvoltă o clasă muncitoare care, prin tradiţie şi

educaţie, a recunoscut cerinţele acestui mod de producţie ca legi naturale, de la sine înţelese

(K. Marx, 1957).

. Pe fondul conflictului dintre muncă şi capital, o asemenea afirmaţie poate avea

justificările sale. Totuşi, privind relaţia dintre aceşti factori de producţie dintr-un unghi ce

surprinde imperativul colaborării, al armonizării raporturilor dintre exponenţii lor, se impune

insistat asupra demersului de conştientizare a necesităţii muncii, atât din perspectiva celor

care o realizează, cât şi din cea a exponenţilor capitalului. În această ordine de idei, munca îşi

pierde caracterul fatal, devenind un instrument util în cadrul proceselor economico-sociale.

Revoluţia Franceză a promovat, printre drepturile fundamentale ale omului şi

cetăţeanului şi dreptul la muncă, având drept componentă principală libertatea muncii, ceea

ce a însemnat „trimiterea” exclusiv în domeniul trecutului a concepţiei că munca este

ruşinoasă şi propagatoare a înjosirii şi servilismului.

În această epocă – sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea – s-

au pus bazele conceptuale ale actualei civilizaţii umane, cu timpul ajungându-se la ideea că

activitatea lucrativă, manuală sau intelectuală, nu face decât să îl înnobileze pe individ şi să îl

ferească de trei mari rele: plictiseala, viciile şi nevoile (E. Crisoforeanu, 1934).

Este esenţial de subliniat ideea conform căreia fără muncă, indiferent de orice

considerent ideologic, dezvoltarea societăţii în ansamblul ei este de neconceput (I.T.

Ştefănescu, 1999).

În accepţiunea sa contemporană, munca reprezintă activitatea umană specifică –

manuală sau/şi intelectuală – prin care oamenii îşi utilizează forţa de muncă (aptitudinile

fizice şi intelectuale), în scopul producerii bunurilor sau realizării serviciilor cerute de

satisfacerea trebuinţelor lor (I.T. Ştefănescu, 2003).

1.2 Apariţia şi evoluţia conflictelor de muncă

De-a lungul existenţei societăţii umane, procesul muncii a fost şi este în permanenţă

însoţit de conflicte apărute în legătură cu condiţiile în care munca este prestată. Folosirea

forţei de muncă, fie în mod silit, fie ca o consecinţă a „vânzării” sau „închirierii” ei de către

titular (pe cale convenţională), a dat naştere întotdeauna şi posibilităţii manifestării unor

ilegalităţi sau abuzuri din partea beneficiarilor acestei activităţi.

Documentele Antichităţii conţin numeroase referiri la existenţa injustiţiei sociale. Cu

două mii de ani Î.Hr., în timpul domniei faraonului Ramses al II-lea, muncitorii liberi care

lucrau în Valea Regilor la construirea mormintelor faraonilor au încercat o „grevă a

demnităţii” (Gh. Brehoi, A. Popescu, 1991).

Tot în Egiptul antic, Vechiul Testament atestă condiţiile inumane de muncă suferite

de evrei, nevoiţi să apeleze la Exod pentru a scăpa de muncile umilitoare şi înjositoare la care

îi supuneau faraonii.

În Talmudul din Babilon se prevedea că muncitorii liberi puteau părăsi lucrul şi aveau

dreptul să solicite un arbitraj cu privire la conflictul lor de muncă. Roma antică a fost

zguduită de numeroase mişcări revendicative, în special spre sfârşitul Republicii şi în epoca

Principatului, atât ale muncitorilor liberi, cât şi ale sclavilor, pentru aceştia din urmă răscoala

lui Spartacus reprezentând un moment de vârf. Aşa se explică faptul că în dreptul roman se

regăsesc norme juridice ce au fost elaborate în scopul de a interzice sau de a limita

revendicările lucrătorilor. Juriştii romani au fost preocupaţi în a identifica instrumentele

juridice cu ajutorul cărora să se preîntâmpine manifestarea unor conflicte de muncă, în

special în serviciile publice şi în activităţile esenţiale, ce puteau afecta statul roman în

ansamblul său. Astfel, manifestările revendicative ale brutarilor, ale căruţaşilor transportatori

de cereale, ale muncitorilor din monetăriile statului erau considerate de risc major şi erau

interzise sau limitate. În aceeaşi ordine de idei, muncitorilor de la pompele funebre le erau

interzise manifestările de protest, deoarece neînhumarea sau neincinerarea cadavrelor

prezenta pericolul declanşării unor grave epidemii. (R. Gidro , 1999)

Evul mediu a făcut ca fenomenele legate de manifestarea conflictelor de muncă să se

amplifice, în special din cauza condiţiilor foarte grele de muncă ale celor cuprinşi în mari

bresle sau ghilde. Mişcările revendicative au fost organizate, în general, de către breslaşi, iar

represiunea acestora s-a realizat fără menajamente.

Dezvoltarea manufacturilor dă naştere unor noi şi grave tulburări sociale, pentru ca

apoi societatea medievală să se confrunte şi cu apariţia „lucrătorilor nomazi”, dispuşi să îşi

ofere forţa de muncă la preţuri foarte scăzute, făcând astfel concurenţă neloială

localnicilor(Gh. Brehoi, A. Popescu, 1991).

În această epocă, principalele cauze ale naşterii conflictelor de muncă au fost de ordin

material, dar se întâlnesc şi revendicări cu caracter moral. Din rândul celor incluse în prima

categorie menţionăm:

- scurtarea zilei de muncă de la 16 la 14 ore;

- retribuirea justă a muncii prestate;

- limitarea numărului de ucenici.

Revendicările de natură morală constau în pretenţia lucrătorilor de a fi trataţi ca fiinţe

umane (R. Gidro , 1999).

Sfârşitul secolului al XVIII-lea marchează debutul procesului de înlocuire a

manufacturilor cu marile întreprinderi industriale, fapt ce generează creşterea numărului de

lucrători.

În Franţa, în timpul Revoluţiei, precum şi în perioada imediat următoare, mişcările

revendicative şi conflictele de muncă nu au fost numeroase. Ele se manifestă însă cu putere în

actualitatea socială în perioada Restauraţiei şi a noii Monarhii, chiar dacă relaţiile feudale

prerevoluţionare nu au putut înlocui noile relaţii social-economice burgheze, al căror

principal reflex pe plan juridic şi legislativ l-a constituit Codul civil adoptat în 1804.

Explozia conflictelor de muncă începând cu al treilea deceniu al secolului al XIX-lea

se explică prin faptul că recunoaşterea de către Revoluţie a dreptului la muncă, în contextul

unei atmosfere de libertate şi egalitate, a rămas doar la nivelul dezideratului, neinstituindu-se

garanţii în folosul muncitorilor.

Egalitarismul juridic, proclamat de Revoluţie şi înscris în principalele documente ale

ei, nu se regăsea decât în mică măsură în realităţile sociale, în cadrul cărora se remarca o

utilizare pe scară tot mai largă a forţei de muncă ce se subordona, aproape total, voinţei

patronale. Contractele civile în baza cărora munca era prestată reprezentau simple convenţii

de adeziune, cuprinzând clauze care îl puneau pe angajat la discreţia angajatorului.

În Anglia, dezvoltarea industrială şi maşinismul au luat o amploare deosebită în

secolul al XVIII-lea. Procesul a dat naştere unei categorii tot mai largi de muncitori

industriali, exploataţi la maxim şi remuneraţi la un nivel minim. Munca grea a tuturor

categoriilor de lucrători, în special a femeilor şi a copiilor, precum şi pierderea unor locuri de

muncă din cauza procesului de mecanizare a producţiei industriale, au determinat numeroase

conflicte de muncă (Gh. Brehoi, A. Popescu, 1991).

Difuzarea în marile centre industriale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a

ideilor socialiste, a creat premisele pentru escaladarea mişcărilor revendicative, a conflictelor

de muncă, în întreaga Europă occidentală iar sindicalismul revoluţionar de la începutul

secolului XX a făcut ca lupta muncitorilor, în disputa lor cu patronii, să se amplifice,

conflictele de muncă îmbrăcând noi forme de manifestare, cum ar fi greva.

1.3 Reglementarea conflictelor de muncă în România - scurt istoric

1.3.1 Perioada antebelică

Istoricul conflictelor de muncă – individuale sau colective – surprinde o perioadă

destul de scurtă, care se confundă cu istoricul legislaţiei muncii în ţara noastră (L. Dima

2003).

Conflictele de muncă iau amploare pe parcursul dezvoltării activităţii industriale în

România, în contextul inexistenţei unor reglementări care să aibă ca obiect raporturile

juridice legate de activitatea industrială.

În România celei de-a doua părţi a secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului

XX (Statul Român constituit la 24 ianuarie 1859, prin unirea Ţării Româneşti cu Moldova.)

nu se poate vorbi de existenţa, de sine stătătoare, a unei legislaţii a muncii. Se regăsea, în

această perioadă, un ansamblu de reglementări ce poate fi privit ca o legislaţie a meseriilor,

care se referea la munca lucrătorilor din atelierele meşteşugăreşti (R. Gidro , 1999).

O dată cu apariţia şi dezvoltarea ramurilor industriale în economia românească, la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi în special la debutul secolului XX, pe plan legislativ se

remarcă un proces de conturare a unei legislaţii industriale, având următoarele componente:

- Legea minelor, din 1885;

- Legea pentru organizarea meseriilor, din 1902, promovată de V. Missir;

- Legea asupra muncii minorilor şi femeilor în aşezămintele industriale şi miniere,

iniţiată de ministrul Lahovary, în 1906;

- Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale, funcţionarilor statului, judeţului,

comunelor şi stabilimentelor publice, din 1909;

- Legea asociaţiilor, din 1909;

- Legea privind cooperativele de muncitori şi meseriaşi, din acelaşi

- Legea privind măsurile de siguranţă pentru cazane, maşini şi instalaţiuni mecanice,

din 1910;

- Legea asupra repaosului duminical, din 1910;

- Legea pentru încurajarea industriei naţionale, din 1910.

- Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912

(Legea Neniţescu).

Conturarea acestui ansamblu de acte normative ce poate fi numit „legislaţie

industrială” nu conduce automat la apariţia, pe plan legislativ, a unui Cod al muncii, iar în

planul sistemului ştiinţelor dreptului, la apariţia ramurii „Dreptul muncii”.

Se regăsesc în cuprinsul acestor acte normative cele dintâi dispoziţii privind regimul

juridic aplicabil conflictelor colective de muncă şi grevelor, precum şi primele norme

instituind o jurisdicţie specială – jurisdicţia muncii.

În reglementarea conflictelor de muncă, legislaţia muncii a debutat prin consacrarea

unor dispoziţii de interzicere în termeni imperativi a manifestărilor colective de protest şi

revendicative ale salariaţilor, a grevelor în general1.

1.3.2 Perioada interbelică

După Primul Război Mondial, legislaţia muncii din România a dobândit un puternic

imbold, ca urmare a influenţei exercitate de cel puţin trei factori:

a) sporirea producţiei industriale, în urma includerii în industria naţională a centrelor

de producţie din fostele provincii austro-ungare alipite României şi extinderea, pe această

cale, a numărului de salariaţi;

b) manifestarea în plan politic a mişcării socialiste, apărută în Transilvania spre

sfârşitul secolului al XIX-lea şi aproape necunoscută în România antebelică;

c) concretizarea mişcării internaţionale de reglementare şi ocrotire a muncii, în

contextul debutului activităţii, sub egida Ligii Naţiunilor, prin crearea Organizaţiei

Internaţionale a Muncii, în 1919, organism la înfiinţarea căruia România a participat ca

membru fondator.

Unirea provinciilor româneşti menţionate cu vechiul Regat a condus la creşterea atât a

numărului de stabilimente industriale (uzine, fabrici, ateliere ş.a.), cât şi a numărului de

muncitori din economia românească. Acest fapt produs în viaţa economică şi socială a

determinat, în plan legislativ, necesitatea reglementării unitare a noilor condiţii de existenţă a

proletariatului român. Astfel au apărut:

- Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă din 1920

denumită şi Legea Trancu-Iaşi, după numele iniţiatorului demersului

legislativ;

- Legea asupra contractelor de muncă din 1929;

- Legea din 1931 pentru asigurarea plăţii lucrului efectuat din 1931;

- Legea pentru organizarea muncii în porturi din 1931;

- Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii din 1933;

- Decretul-lege din 24 iulie 1940 pentru stabilirea regimului muncii în

condiţii excepţionale.

1 V. Firoiu, Dreptul muncii şi securităţii sociale, Editura Junimea, Iaşi, 1996, p. 26.

Criza sistemului parlamentar şi instaurarea regimurilor totalitare au avut urmări

negative şi asupra legislaţiei muncii, conducând chiar la îngrădirea unor drepturi şi libertăţi

recunoscute anterior salariaţilor. Se apreciază că, în această perioadă, legislaţia română a

muncii, în general, şi legislaţia privind soluţionarea conflictelor de muncă, în particular, au

suferit două importante modificări, una având ca obiect unificarea sistemului de asigurări

sociale (în decembrie 1938), iar cea de-a doua, privind conflictele de muncă, constând în

suprimarea contractelor colective de muncă (R. Gidro , 1999).

La vremea respectivă s-a considerat că în reglementarea defectuoasă a sferei

conflictelor de muncă, realizată prin Legea din 1920, şi-a găsit izvorul creşterea numărului de

conflicte colective de muncă, din care o parte însemnată s-au transformat în greve1.

Decretul-lege din 24 iulie 1940 pentru stabilirea regimului muncii în condiţii

excepţionale a reprezentat o primă reglementare adoptată în contextul declanşării în Europa a

Celui de-al Doilea Război Mondial prin care s-a urmărit instituirea unui regim juridic,

aplicabil raporturilor de muncă în respectivele condiţii, ce prezenta particularităţi evidente –

justificate numai într-o anumită măsură. În temeiul prevederilor cuprinse în acest act

normativ, ziua de lucru a fost mărită iar dreptul salariaţilor la concediu de odihnă a fost

suspendat.

În planul conflictelor de muncă, greva şi lock-out-ul au fost interzise. Dacă totuşi

astfel de manifestări s-ar fi produs, la nivelul oricărui tip de întreprinderi (industrială,

comercială sau de transporturi) se recunoştea dreptul Consiliului de Miniştri de a dispune

rechiziţionarea întreprinderii şi luarea oricărei măsuri suplimentare în scopul asigurării

funcţionării acesteia.

Pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, s-a instituit, alături de arbitrajul

obligatoriu (reglementat de Legea din 1920), o procedură obligatorie de împăciuire, la care

participa un inspector de muncă. În cazul în care ca urmare a parcurgerii procedurii părţile nu

ajungeau la un acord, inspectorul de muncă era obligat să înainteze dosarul comisiei pentru

stabilirea salariilor de pe lângă inspectoratul general al muncii în raza teritorială a căruia îşi

afla sediul angajatorul. Comisia soluţiona conflictul printr-o hotărâre obligatorie pentru

părţile conflictului colectiv de muncă.

1 V. Firoiu, Dreptul muncii şi securităţii sociale, Editura Junimea, Iaşi, 1996, p. 33

1.3.3 Perioada participării României la Cel de-al doilea Război Mondial

Intrarea României în Cel de-al doilea Război Mondial a adus în mod inevitabil

schimbări în conţinutul legislaţiei muncii, care a trebuit adaptată la necesităţile de dezvoltare

a producţiei, în raport cu cerinţele stării de beligeranţă.

În 1941, s-a adoptat Decretul-lege nr. 2741 din 2 octombrie 1941 asupra regimului

muncii în timp de război. Dispoziţiile acestui act normativ, privitoare la salarii, garanţii,

aprovizionarea muncitorilor, durata muncii şi concedii, erau considerate de ordine publică.

Orice convenţie contrară acestor prevederi, încheiată anterior sau pe parcursul executării

raportului de muncă era sancţionată cu nulitatea absolută. Prin această reglementare – ce a

abrogat Legea privind conflictele colective de muncă din 1920 – se interzicea orice încetare a

lucrului (individuală sau colectivă) în întreprinderile militarizate fără încuviinţarea prealabilă

a comandantului militar al întreprinderii, a îndrumătorului militar sau a directorului

stabilimentului militar al armatei, iar, în cazul celorlalte întreprinderi, fără încuviinţarea

prealabilă a inspectoratului de muncă, dată, exceptând cazurile de forţă majoră, cu avizul

conducerii întreprinderii.

Conflictele ce apăreau în legătură cu desfăşurarea procesului de muncă, indiferent de

natura unităţii în care se iveau, trebuiau cercetate de către inspectorii de muncă. Greva şi

lock-out-ul erau interzise, în scopul soluţionării conflictelor colective de muncă fiind instituit

arbitrajul obligatoriu.

1.3.4 Intervalul 1945-1950

Imediat după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul general al revenirii

vieţii sociale şi economice pe un făgaş relativ normal, legislaţia muncii conturată în perioada

interbelică a fost repusă în vigoare. Intervalul 1945-1950 prezintă, specificul existenţei în

legislaţie a unor elemente profund contradictorii: pe de-o parte, s-au adoptat ori au fost repuse

în vigoare acte normative specifice unui regim democratic de sorginte capitalistă, iar, pe de

altă parte, au fost adoptate, sub imperiul comandamentelor politice, reglementări

caracteristice unei alte orânduiri sociale - de tip socialist (I.T. Ştefănescu,

2003).

Decretul-lege din 1941 privind regimul muncii în timp de război a fost abrogat prin

Legea nr. 314/194650, act normativ prin care sau stabilit noi dispoziţii referitoare la durata

zilei de muncă şi la concediile de odihnă.

Sindicatele au beneficiat de o nouă reglementare – Legea nr. 52 din 21 ianuarie 1945.

Salariaţilor li se recunoştea libertatea de a face sau nu parte dintr-un sindicat.1

Un rol deosebit în reglementarea raporturilor juridice de muncă l-au avut în acest interval

contractele colective de muncă. Dintre acestea, se detaşează contractele colective de muncă

încheiate la nivel naţional în decembrie 1945 şi în aprilie 1947, în conţinutul cărora se

regăseau clauze prin care:

- erau dezvoltate sau se suplineau diferite dispoziţii ale legislaţiei industriale;

- se tranşau o serie de probleme care nu se regăseau reglementate prin acte

normative2.

În materia conflictelor de muncă, a fost adoptată Legea nr. 711/1946 pentru

reorganizarea jurisdicţiei muncii. Potrivit acestei reglementări, s-au constituit, la nivel de

tribunal, secţiile de muncă, care erau competente să judece, în primă instanţă, conflictele de

muncă. Hotărârea pronunţată se putea ataca numai cu recurs. Referitor la conflictele

colective, Ministerul Muncii a devenit instanţă de arbitraj, iar decizia sa dobândea caracterul

de contract colectiv de muncă3.

1.3.5 Perioada comunistă

Adoptarea primului Cod al muncii în România a reprezentat un moment esenţial

pentru crearea premiselor constituirii unei noi ramuri de drept – Dreptul muncii (R. Gidro ,

1999, p. 35).

Prin intrarea în vigoare a Codului muncii din 1950 s-au abrogat toate reglementările

anterioare ce aveau ca obiect conflictele colective de muncă. Au fost adoptate prevederi noi,

specifice realităţilor economice, sociale şi politice care au determinat un asemenea demers.

1 C.A. Moarcăş, Sindicatele, componente fundamentale ale societăţii civile, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1999, p. 203.

2 V.I. Câmpianu, Dreptul muncii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 29.

3 M.I. Barasch, Contractul individual de muncă în dreptul românesc, Bucureşti, 1947, p. 220.

Iniţial, Codul făcea referire şi la conflictele colective de muncă, pentru ca ulterior, în urma

adoptării Decretului nr. 266/1960, sfera litigiilor de muncă să fie circumscrisă exclusiv la

domeniul celor individuale.

Cel de-al doilea Cod al muncii din România nu conţinea nici un fel de prevederi

referitoare la conflictele colective de muncă. Aşadar, în intervalul 1950 – 1989, România nu a

cunoscut o reglementare legală expresă a conflictelor colective de muncă, a grevei. Explicaţia

acestei abordări constă în faptul că se considera a fi de neimaginat apariţia unor conflicte de

muncă, în condiţiile în care salariatului i se recunoştea – constituţional – tripla calitate de

proprietar al mijloacelor de producţie, de producător şi de beneficiar al rezultatelor muncii

sale (I.T. Ştefănescu, 1999, p. 375). Se sublinia, în acest context, că lipsa exploatării clasei

muncitoare determină, automat, inexistenţa grevelor. Grevele nu ar avea nici obiect, nici

împotriva cui să se îndrepte.

Chiar dacă nu au fost recunoscute legal, conflictele colective de muncă au existat

totuşi în intervalul analizat (I.T. Ştefănescu, 1999, p. 375). Cu titlu de exemplu, menţionăm

mişcările revendicative ale minerilor, din 1977, precum şi cele ale muncitorilor braşoveni, din

noiembrie 1986.

1.3.6 Reglementarea conflictelor de muncă după 1989

Trecerea României la un nou sistem politic, după decembrie 1989, a deschis calea

spre economia de piaţă şi, în acest cadru, spre noi reglementări juridice (R. Gidro , 1999, p.

36).

După 1989, soluţionarea conflictelor de muncă având caracter individual au revenit,

de regulă, instanţelor judecătoreşti.

O dată cu adoptarea Legii nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, s-

a recunoscut, legal, existenţa şi posibilitatea declanşării acestei categorii de conflicte de

muncă. Prin prisma acestei reglementări ele se puteau naşte atât în legătură cu promovarea

intereselor salariaţilor (cu prilejul negocierii colective), cât şi în legătură cu apărarea

drepturilor acestora, pe întregul interval al executării raporturilor colective de muncă. Pentru

a exista, conflictul colectiv de muncă trebuia să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele

două condiţii:

- să se refere la interesele profesionale, cu caracter economic şi social ale salariaţilor;

- să rezulte din desfăşurarea raporturilor de muncă dintre unitate şi salariaţii acesteia,

ori majoritatea salariaţilor ei.

Codul muncii – Legea nr. 53/20031 – reprezintă al treilea act normativ de acest nivel

adoptat în România şi cel dintâi care reglementează viaţa raporturilor juridice de muncă în

condiţiile specifice economiei de piaţă.

Atât dispoziţiile-cadru din Codul muncii, cât şi cele din legile care le dezvoltă şi

concretizează, au valoare de norme comune în materia dreptului muncii, urmând ca, în

ipoteza existenţei unor soluţii divergente între cele două reglementări, normele adoptate

ulterior să prevaleze faţă de cele anterioare.

Relaţia operează şi cu privire la reglementarea soluţionării conflictelor de muncă şi a

jurisdicţiei muncii. Astfel, dreptul comun în acest domeniu este constituit în prezent din

prevederile Codului muncii – Titlul IX, art. 248-253 şi art. 281-291 – şi cele ale Legii nr.

168/1999, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor cuprinse în Cod.

Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă marchează un moment

însemnat în evoluţia contemporană a legislaţiei muncii din România. Abrogând expres Legea

nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă şi art. 174 179 din Codul

muncii, Legea nr. 168/1999 dă o expresie imperativului adaptării problematicii conflictelor

de muncă la cerinţele economiei de piaţă.

În elaborarea acestui act normativ s-a ţinut seama de experienţa acumulată în procesul

de aplicare a Legii nr. 15/1991 şi de reglementările în aceeaşi materie existente în state cu

economie de piaţă matură. Au fost luate în considerare analize şi o serie de observaţii şi

propuneri care fuseseră formulate în literatura juridică. O descriere mai detaliată a

prevederilor acestei legi se va face in capitolul „Conflictul de munca”.

Legea nr. 168/1999 respectă convenţiile în materie ale Organizaţiei Internaţionale a

Muncii şi anume: Convenţia nr. 87 (1948) privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului

sindical (ratificată de România prin Decretul nr. 213/1957) şi Convenţia nr. 98 (1949) privind

aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă (ratificată de România

prin Decretul nr. 352/1958). Legea este concordantă şi cu art. 6 (inclusiv cu circumstanţierile

sale) din Carta social europeană revizuită (ratificată de România prin Legea nr. 74/1999).

Prin noua reglementare a conflictelor de muncă, s-a acoperit, în linii generale,

suprafaţa legislaţiei muncii, fiind însă necesare intervenţii adecvate îndeosebi în domeniul

contractului individual de muncă. S-au creat astfel condiţiile pentru promovarea noului Cod

al muncii (Şerban Beligrădeanu, I.T. Ştefănescu, 1999 ).