Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANŢA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI ŞTIINŢE AGRICOLE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIE
CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICǍ A MUNICIPIULUI BACǍU ŞI A ÎMPREJURIMILOR SALE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: ABSOLVENT:PROF.UNIV.DR. OLARIU PETRU
CONSTANŢA- 2008 -
1
CUPRINS
1. INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………..4
Istoricul cercetarilor………………………………………..........................................................5
ELEMENTELE CADRULUI NATURAL
2. MUNICIPIUL BACĂU ŞI ÎMPREJURIMILE SALE AŞEZAREA ŞI INDIVIDUALITATEA GEOGRAFICA
2.1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ............................................................................................8
2.2. INDIVIDUALITATEA GEOGRAFICĂ A MUNICIPIULUI
BACĂU......................................................................................................................10
3. GEOLOGIA Şl EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
3.1. ALCĂTUIREA LITOLOGICO-STRUCTURALĂ...............................................................12
3.1.1. CONSIDERAŢII GENERALE......................................................................12
3.1.2. PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ............................................................13
3.1.3. DEPRESIUNEA PREDOBROGEANĂ A BÂRLADULUI…………………….14
3.1.4. ZONA DE MOLASĂ……………………………………………………………..14
3.1.5. CUATERNARUL BACĂULUI…………………………………………………..16
3.2. EVOLUŢIA PALEOTECTONICĂ……………………………………………………………..16
4. RELIEFUL
4.1.CULOARUL SIRETULUI-UNITATE DE INTERFERENŢĂ ÎNTRE SUBCARPAŢI ŞI PODIŞUL
MOLDOVEI……………………………………………………………………………………………………19
4.2. MORFOGRAFIA……………………………………………………………………………….23
4.2.1. DESCRIEREA CULMILOR……………………………………………………….23
4.2.2. VERSANŢII………………………………………………………………………..24
4.2.3. VĂILE………………………………………………………………………………..25
4.3. MORFOMETRIA……………………………………………………………………………….26
4.3.1. HIPSOMETRIA………………………………………………………………………26
4.3.2. FRAGMENTAREA RELIEFULUI…………………………………………………26
4.3.2.1. DENSITATEA FRAGMENTĂRII……………………………………...26
4.3.2.2. ENERGIA DE RELIEF………………………………………………...27
4.3.2.3. PANTELE……………………………………………………………….28
4.3.2.4. EXPOZIŢIA VERSANŢILOR…………………………………………..31
4.4. POTENŢIALUL MORFODINAMIC…………………………………………………………...32
4.5. TIPURI GENETICE DE RELIEF......................................................................................32
4.5.1. RELIEFUL FLUVIATIL ŞI FLUVIODENUDAŢIONAL…………………………..32
4.5.1.1. ALBII MINORE ŞI LUNCI……………………………………………...32
4.5.1.2. TERASELE……………………………………………………………...34
4.5.1.3. GLACISURILE PIEMONTANE ŞI DE
RACORD…………………………………………………………………………………...39
4.5.2 RELIEFUL PETROGRAFIC ŞI STRUCTURAL……………………………….….41
4.5.2.1. RELIEFUL SPECIFIC VERSANTULUI DREPT AL ŞIRETULUI. CULMEA
PIETRICICA ŞI GLACISUL PIEMONTAN…………………………………....41
2
4.5.2.2. RELIFUL SPECIFIC VERSANTULUI STÂNG. COLINELE
TUTOVEI……………………………………………………………………………………..43
4.5.3. MICRORELIFUL ŞI RELIEFUL ANTROPIC……………………………………...44
4.5.4. PROCESELE GEOMORFOLOGICE ACTUALE ŞI DEGRADAREA
TERENURILOR…………………………………………………………………....46
4.5.4.1. PROCESE ŞI FORME ACTUALE DE ALBIE……………………...47
4.5.4.1.1. PROCESE ŞI FORME DIN ALBIILE MINORE…………………47
4.5.4.1.2. PROCESE ŞI FORME DIN LUNCĂ……………………….…....53
4.5.4.2. PROCESE ŞI FORME ACTUALE DE VERSANŢI………………...54
4.5.4.3. CAUZELE DINAMICII ACTUALE A VERSANŢILOR……………...59
5. CLIMA
5.1.CONSIDERAŢII GENERALE…………………………………………………………………....60
5.2. FACTORII GENETICI AI CLIMEI……………………………………………………………....60
5.2.1.FACTORII RADIATIVL (RADIAŢIA SOLARĂ)………………………………….….60
5.2.2.FACTORI DINAMICI……………………………………………………………….....61
5.2.3.FACTORI LOCALI……………………………………………………………………62
5.3. VARIATIA SI REPARTITIA ELEMENTELOR CLIMATICE……………………………….....63
5.3.1.TEMPERATURA AERULUI……………………………………………………...…..63
5.3.2.UMEZEALA RELATIVA A AERULUI……………………………………………..…68
5.3.3.NEBULOZITATEA…………………………………………………………………….70
5.3.4.DURATA DE STRALUCIRE A SOARELUI(DE INSOLATII)…………………..….72
5.3.5.PRECIPITATIILE….…………………………………………………….………….....73
5.3.6.DINAMICA ATMOSFEREI…………………………………………………………....76
5.4. REGIONAREA TOPOCLIMATICĂ ŞI MICROCLIMATICĂ…………………………………..79
5.4.1.Subunitatea topoclimatică a culmii Pietricica…………………………………….....79
5.4.2.Subunitatea topoclimatică a glacisului piemontan………………………………….79
5.4.3.Subunitatea topoclimatică a Culoarului Siret-Bistriţa……………………………….80
5.4.4.Subunitatea topoclimatică a versantului stâng al Culoarului
Siret……........................................................................................................................80
5.4.5. Subunitatea topoclimatică a interfluviului Siret-
Bistriţa……………………………………………………………………………………….….81
5.4.6.Subunitatea antropoclimatică a municipiului Bacău………………………………...81
5.4.6.1.Sectorul topoclimatic al zonei rezidenţiale şi
centrale………………………………………………………………………………………...82
5.4.6.2. Sectorul topoclimatic al zonei industriale din sud…………………………..…....83
5.4.6.3. Sectorul topoclimatic din nordul municipiului……………………………………..83
6. HIDROGRAFIA
6.1 APELE FREATICE…………………………………………………………………………………84
6.2. REGIMUL SCURGERII APEI PE RÂUL SIRET……………………………………………….86
6.2.1.SCURGEREA MEDIE…………………………………………………………….……87
6.2.2. SCURGEREA MAXIMĂ………………………………………………………………88
6.2.3.SCURGEREA MINIMA………………………………………………………………..89
6.3.REGIMUL SCURGERII APEI PE RAUL BISTRITA……………………………………………90
6.3.1.SCURGEREA MEDIE…………………………………………………………..……91
6.3.2.SCURGEREA MAXIMA SI MINIMA……………………………………………..…92
3
6.4.REGIMUL HIDROLOGIC AL AFLUENTILOR MICI DIN IMPREJURIMILE
BACAULUI………………………………………………………………………………………………………92
6.5.SCURGEREA ALUVIUNILOR……………………………………………………………….….94
6.6.REGIMUL TERMIC SI AL FENOMENELOR DE INGHET…………………………………..96
7. VEGETAŢIA SI FAUNA
7.1. ETAJUL PĂDURILOR DE FOIOASE…………………………………………………………99
7.1.1.FĂGETELE........................................................................................................99
7.1.2.GORUNETELE…………………………………………………………………..….100
7.1.3.FĂGETELE AMESTECATE….……………………………………………..……..100
7.2.ETAJUL DE SILVOSTEPĂ……………………………………………………………………..101
7.3. VEGETAŢIA ARBORESCENTĂ INTRAZONALĂ……………………………………..……101
7.4.VEGETAŢIA IERBOASĂ……………………………………………………………………….101
7.4.1.PAJIŞTILE DE DEAL………………………………………………………………..101
7.4.2.PAJIŞTILE DE LUNCĂ……………………………………………………………...102
7.5. FAUNA……………………………………………………………………………………….…102
7.6 OCROTIREA MEDIULUI……………………………………………………………………….103
8. SOLURILE
8.1 CONDIŢII PEDOGENETICE………………………………………………………………....105
8.2. TIPURI DE SOLURI………………………………………………………………………..…105
8.2.1. DOMENIUL SUBCARPATIC…………………………………………………..…106
8.2.2. IN DOMENIUL DE PODIŞ……………………………………………………..…107
8.2.3. SOLURILE INTRAZONALE……………………………………………………...107
CONCLUZII................................................................................................................................110
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………..114
4
1.INTRODUCERE
Existenţa şi prezenţa de milenii a omului pe un teritoriu aflat la o răspântie de timpuri şi
locuri, a avut inflenţe complexe asupra mediului din municipiul Bacău şi împrejurimilor sale.
Devenind agent morfogenetic complex ca de altfel şi principala sursă de poluare,
activitatea antropică desfăşurată de-a lungul timpului şi accelerată in ultimii 30 -40 de ani, a
contribuit uneori în mod decisive la tendinţa de degradare a calităţii actuale a mediului
înconjurător.
Lucrarea “ Caracterizarea fizico-geografică a municipiului Bacău şi împrejurimilor ce se
constituie în lucrarea de licenţa îşi propune să analizeze în mod cât mai amănunţit contextual
natural al arealului luat în considerare.
În această lucrare se prezintă particularităţile cadrului natural, afectat mai puţin, fiecare
capitol major dezbătând anumite direcţii din geografia fizică precum şi geologie, relief, climă,
hidrografie, vegetaţie şi soluri.
Deasemeni s-a scos în evidenţă caracterul de tranziţie al cadrului natural în ansamblul
său, între două unităţi geografice distinte: Podişul Moldovei ( Colinele Tutovei), ca şi partea a
vechilor structuri din cratogen şi Subcarpaţii Orientali ( Culmea Pietricica Bacăului), ca element
al geosinclinalului carpatic, fiind pusă în evidenţă şi individualitatea geografică a Culoarului
Siretului.
Am cautat să prezint anumite particularităţi ale ramurilor geografiei fizice expuse în
această lucrare pentru a accentua individualitatea zonei. Pentru a exemplifica am folosit o serie de
harţi, tabele ,grafice, sau chiar poze din anumite locuri în care unele fenomene sa fie evidenţiate
cât mai explicit.
Principala concluzie ce se desprinde este aceea că municipiul Bacău şi împrejurimile sale
reprezintă un areal geografic destul de vast şi complex cu multe particularităţi specifice.
Lucrarea a fost elaborată prin directa îndrumare a domnului profesor universitar doctor
Petru Olariu, căruia îi mulţumesc pentru exigenţa ştiinţifică pe care mi-a impus-o şi pentru tot
sprijinul şi ajutorul acordat la finalizarea acesteia.
Deasemeni mulţumesc colectivului catedrei de geografie al Universităţii “Ovidius”
Constanţa pentru amabilitatea cu care au fost întâmpinate solicitările mele.
Pentru elaborarea lucrării a fost necesară consultarea unei vaste şi variate bibliografii :
( lucrări scrise, harţi, atlase, statistici etc.)
Deasemeni s-a impus valorificarea unor şiruri lungi şi omogene de informaţii cu caracter
meteorologic, hidrologic, etc.
Aduc pe această cale mulţumiri instituţiilor şi reprezentanţilor acestora de la care am
5
obţinut acest complex de date atât de valoros, precum Agenţiei de Protecţie a Mediului Bacău,
Apele Române Bacău , Serviciului de Prognoză a vremii Bacău, etc.
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Favorizat prin poziţia "de contact" la interferenţa celor două unităţi geologice şi
geografice, spaţiul geografic al Bacăului - locuit din antichitate - a constituit obiectul unor
preocupări şi cercetări cu caracter geografic. In scrierile antice ale lui Herodot, Strabon,
Pompeius, Mela, Ptolomeu, Pliniu cel Bătrân, s.a. Şiretul era denumit Ararrus - Hierassus. In
Evul mediu timpuriu apar toponime noi ca hidronimul slav, Bistriţa, etc. In cronicele
moldovene ale lui Gr. Ureche, M.Costin şi I.Neculce se întâlnesc şi multe informaţii cu caracter
geografic, referitoare la aşezări, inundaţii, secete, drumuri.
În domeniul geologiei, primele cercetări mai amănunţite le efectuează Gr.Cobălcescu
(1883), care face şi unele precizări asupra limitei de vest a Sarmaţianului din Platforma
Moldovenească. Urmează Sabba Ştefănescu (1897) şi I.Simionescu (1903) care stabileşte
denumiri pentru subdiviziunile Sarmaţianului: Volhinian, Basarabian şi Chersonian.
Depozitele cuaternare din acest teritoriu au fost studiate atât de geologi (T.Bandrabur şi
P.Giurgea, 1965) cât şi de geomorfologi.
Asupra geologiei zonei miocene (Subcarpaţi) există multe studii publicate, cele mai vechi
fiind ale lui S.Athanasiu (1907) D.M.Preda (1907) şi H.Grozescu (1918). Lucrările fac precizări
asupra structurii, litologiei, tectonicii, etc. dar şi multe referiri la particularităţi ale evoluţiei unor
forme de relief. Mai târziu au efectuat cercetări geologice şi T.Bor (1954), P.Polonic şi G.Polonic
(1961), N.Geamănu şi col. (1962), I.Drăghici şi colab.(1963) - toţi citaţi de C.Brânduş, 1981;
Bicalonesi (1972).
O problemă deosebit de importantă a constituit-o cercetarea raporturilor tectonice de
ansamblu dintre Platforma Moldovenească şi unitatea de orogen. Studiile se referă la regiuni mai
extinse deoarece contactul dintre aceste două mari geostructun este complex.
Primul care a semnalat scufundarea părţii de vest a Platformei Moldoveneşti şi invadarea
acestei borduri de către cutele carpatice şi subcarpatice, şariate şi deversate, a fost L.Mrazec
(1914), care introduce şi noţiunea: Falia Pericarpatică. Ulterior mai mulţi geologi, geofizicieni şi
geografi au adus numeroase precizări în acest sens: I.Gavaţ, St.Airinei, R.Botezatu, M.Vencov
(1963), V.Mutihac (1990), Gr.Posea (1993), etc.
Cercetarea reliefului a constituit preocupări numeroase şi diferenţiate asupra celor două
unităţi: Podişul Moldovei şi Subcarpaţii. Poziţia geografică de contact a arealului de care ne
ocupăm a condus la concluzia că , în prezent, nu există nici o lucrare care sa se refere la întregul
său areal, tratat în mod unitar. Se simţea necesitatea elaborării unui astfel de studiu complex.
Există, în schimb mai multe lucrări asupra unor subdiviziuni din acest teritoriu: Podişul Central
6
Moldovenesc, Colinele Tutovei, văile Bistriţei sau Siretului, Subcarpaţii Tazlăului.
În Podişul Moldovei primele studii geologice cuprind şi multe referiri asupra reliefului,
mai ales că în acea perioadă se considera că geomorfologia era o ramură a geologiei. Astfel
Gr.Cobălcescu (1883) face referiri asupra originii erozionale a reliefului din Moldova, iar
I.Simioneascu şi R.Sevastos (1907) acordă o atenţie deosebită platformelor de eroziune. Mai
târziu, G.Vâlsan (1915), face cercetări în privinţa genezei Culoarului Siretului, explicând
îngustarea văii la Răcătau ca urmare a "ridicării în masă a zonei, făcând opoziţie cufundării din
Câmpia Română". Tot G.Vâlsan emite şi ideea plonjării spre sud a Podişului Moldovei.
Cercetări numeroase efectuează în Podişul Central Moldovenesc M. David (1921, 1922,
1923, 1932) şi N.Şenchea (1941) care susţm (alături de alţi geografi: V.Tufescu, V.Mihăilescu)
existenţa a trei sau patru platforme de eroziune, pe care le şi denumesc.
V.Tufescu (1946) studiază particularităţile confluenţelor marilor râuri carpatice cu
Siretul, iar C .Martiniuc (1955,1956) aduce elemente noi privind platformele de eroziune şi
caracterul piemontan al văilor unor râuri pe anumite sectoare (Moldova , Siret).
Urmează o perioadă în care se realizează studii exhaustive asupra unor subunităţi ale
Podişului Moldovei, cum ar fi:- Colinele Tutovei (I.Hârjoabă, 1968) şi Podişul Central
Moldovenesc (D.Ploscaru,1973) sau a unor părţi ale acestora (I.Donisă, 1968). Se abordează
detaliat problema privind geneza şi evoluţia reliefului, aspectele sale caracteristice, terasele,
procesele geomorfologice actuale, etc.
S-au elaborat studii privind evoluţia văilor şi teraselor râurilor, paralelizarea şi racordarea
acestora (V.Băcăuanu şi CMartiniuc, 1970; V.Băcăuanu, 1973, I.Donisă şi I.Hârjoabă, 1974)
care se ocupă de formarea şi evoluţia Piemontului Pencarpatic al Moldovei, etc.
Cercetările geomorfologice asupra reliefului subcarpatic încep după 1900. Emm. de
Martonne (1904) caracterizează pentru prima dată regiunea subcarpatică din Moldova ca fiind o
fosă tectonică drenată de o reţea hidrografică longitudinală, iar M.David (1931) prezintă o analiză
amplă asupra formării şi evoluţiei reliefului subcarpatic. Mai târziu, Culmea Pietricica şi zonele
vecine s-au aflat în atenţia multor geografi, fie ca obiect al unor preocupări directe, fie pentru
elaborarea unor cursuri şi tratate mai complexe: N.Popp (1935, 1965); V.Mihailescu (1932, 1963,
1966, 1971); C.Martiniuc (1950, 1960); I.Şandru (1956, 1986); V.Tufescu (1966, 1974); I.Sârcu
(1971); Al.Roşu (1973,1980); Gr.Posea, N.Popescu şi M.Ielenicz (1974); C.Brânduş
(1980,1981); Gr.Posea, L.Badea (1984); E.Cojocaru (1995) ş.a. Se aduc contribuţii importante
care se referă la limite, evoluţia şi vârsta regiunii subcarpatice, nivelele geomorfologice, terasele
fluviatile şi regionarea reliefului.
Alte cercetări privesc elementele cadrului natural intrat în ultima vreme sub impact
antropic tot mai intens. Asupra potenţialului hidroclimatic local, au elaborat studii E.Cojocaru
(1972) V.Stanişor şi M.Bălan (1974), I.Gugmman şi E.Erhan (1975), P.Olanu (1988,
1992,1995) iar studii şi generalizări mai largi au întocmit C.Diaconu şi colab. (1970), C.Diaconu
(1971), C.Diaconu, P. Şerban (1994).
7
Vegetaţia zonei a fost studiată de D.Mititelu (1968), C.Bârjoveanu (1972), Jana Sofia
(1973) şi N.Barabaş (1978).
După 1965 se intensifică şi preocupările în cercetarea solurilor. Menţionăm studiile
elaborate de N.Barbu şi C.Brânduş (1968) asupra teritoriului municipiului Bacău, Gh.Lupaşcu,
M.Mară şi C.Rusu (1990) privind regionarea solurilor din judeţul Bacău dar şi studii şi proiecte
locale elaborate pentru lucrări C.E.S. şi pedoamelioraţii de unităţi specializate la nivel naţional
(I.S.P.I.F. Bucureşti), regional şi local (D.R.I.F.O.T., O.C.O.T.A., O.S.P.A., etc).
8
ELEMENTELE CADRULUI NATURAL
2.MUNICIPIUL BACĂU ŞI ÎMPREJURIMILE SALE AŞEZAREA ŞI
INDIVIDUALITATEA GEOGRAFICĂ
2. 1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ
Municipiul Bacău - centrul de reşedinţă al judeţului omonim este aşezat în partea de
nord-est a României, la confluenţa Bistriţei cu Siretul ocupând o poziţie central-vestică în cadrul
Moldovei. Din punct de vedere matematic, corespunde intersecţiei meridianului 26 ° 55 "E. cu
paralela 46° 34 " N.( fig. nr.lA).
Pentru cercetările propuse prezintă importanţă şi împrejurimile municipiului Bacău, până
la limita la care noi considerăm că există raporturi strânse, de reciprocitate între poluarea în sine
şi mediul geografic. În acest caz suprafaţa pe care o mai denumim şi "Depresiunea intracolinară"
sau "spaţiul geografic al Bacăului " se încadrează între 26° 50" - 27 ° 2"E. - şi 46 ° 44" N. Acest
areal mai larg are o suprafaţă de 595 Km2, din care municipiul deţine numai 41,86 Km2.
Situat la interferenţa a două mari unităţi de relief cu particularităţi geologice şi
geografice diferite, Platforma Moldovenească şi Orogenul Carpaţilor Orientali, respectiv
Podişul şi Subcarpaţii Moldovei, teritoriul studiat ocupa părţi componente ale subunităţilor de
relief ce aparţin acestor unităţi.
Astfel, în nord-est şi est se află Dealurile Băluşeştilor şi Bogdăneştilor reprezentând
partea mai joasă a Podişului Central Moldovenesc, iar în sud-est, Dealul Buhoci şi Culmea
Cucuieţi care fac parte din Colinele Tutovei. Aceste culmi, cu altitudini de până la 400 m,
constituie rama de est a Culoarului Siretului şi ocupă o suprafaţă de 72 Km2.
9
Versantul vestic al culoarului (135 Km2), este format din culmea subcarpatică Pietricica
Bacăului, cu altitudini până la 500 m. în nord şi peste 700 m, la sud de pârâul Negel. Ambii
versanţi ai Culoarului Siretului sunt abrupţi, dar cel de est (stâng), prezintă o fragmentare mai
redusă.
Ponderea cea mai mare în cadrul "Depresiunii intracolinare a Bacăului" (255 Km2) o
deţin suprafeţele relativ netede şi joase, reprezentate de luncile Siretului mijlociu şi Bistriţei
inferioare. Lăţimea lor variază de la 5-7 Km, în cazul Siretului, până la 3-4 Km la Bistriţa, iar
altitudinile dintre extremităţile amonte şi aval ale sectorului au valori cuprinse între 160-125 m,
respectiv 170-140 m.
O poziţie aparte ocupă interfluviul dintre Siret şi Bistriţa ( 3 0 Km2), larg şi tersat, la
limita dinspre nord a arealului cercetat, care se îngustează treptat spre sud şi pătrunde ca un
pinten până în apropierea confluenţei, dominând prin Dealul Piscului (191 m), lunca comună, cu
o denivelare de 30 m. Acest interfluviu poate fi încadrat la versantul drept al culoarului
prezentând o similitudine morfologică cu sectorul din aval de confluenţa cu Bistriţa, şi trebuie
tratat în special ca o individualitate geografică.
Fixarea punctului urbigen Bacău a fost favorizată şi de existenţa unor vechi drumuri
importante, care se intersectează sau se bifurcă la confluenţa Bistriţei cu Siretul şi astăzi
constituie magistrale feroviare şi rutiere.
10
2.2. INDIVIDUALITATEA GEOGRAFICĂ A MUNICIPIULUI BACĂU
Poziţia de interferenţă geografică a municipiului Bacău îi conferă acestuia o anumită
individualitate, favorizându-i dezvoltarea la nivelul de centru economic important (al XII lea
oraş al ţării). Menţionăm câteva trăsături:
1. Municipiul Bacău este un oraş de contact între Subcarpaţi, Culoarul Siretului şi Podişul
Moldovei, fapt ce impune o mare varietate morfologică, hidroclimatică şi biopedogeografică,
cu efecte benefice asupra dezvoltării social-economice. La rândul său, dezvoltarea economică
şi a nivelului de civilizaţie a adus corecturi importante peisajului natural, cu efecte pozitive şi
negative. Caracterul complementar al resurselor specifice fiecărei regiuni a constituit un
important factor urbigen.
2. Bacăul este un oraş situat pe două axe mari de circulaţie, ce urmăresc văile Siretului şi
Bistriţei şi înlesnesc transferul de bunuri materiale şi mişcările populaţiei pe zone extinse;
11
3. Particularităţile hidrografice şi de relief, respectiv confluenţa celor două râuri mari (fig.
nr.lB) cu bazine hidrografice extinse (în total 20.000 Km2, respectiv 8,43 % din teritoriul
ţarii) conduc la concluzia că municipiul Bacău reprezintă un punct central faţă de o arie
economică mare.
4. Valorificând această poziţie, precum şi posibilităţile uşoare de acces în toate direcţiile,
municipiul Bacău a devenit un important centru industrial. Se exploatează resursele locale
(hidroenergia, produsele agricole şi animaliere, potenţialul forestier)
- zonele limitrofe (petrol, sare, cărbuni, lemn) sau aduse din regiuni mai îndepărtate (fier şi
fontă, gaze naturale) şi din import (materii prime pentru industria chimica, etc.)
12
3. GEOLOGIA Şl EVOLUŢIA
PALEOGEOGRAFICĂ
3.1. ALCĂTUIREA LITOLOGICO-STRUCTURALĂ
3.1.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Teritoriul ocupat de municipiul Bacău şi împrejurimile sale este situat la contactul dintre
cele două mari provincii geologice: geosindinalul Carpaţilor Orientali şi Platforma
Moldovenească (fig.2). Această poziţie a implicat o evoluţie geologică şi tectonică îndelungată
şi complicată, care a influenţat în mod evident atât paleogeomorfologia cât şi morfogeneza
recentă. În fizionomia actuală a reliefului acest contrast geologo - geomorfologic se pune mai
puţin clar în evidenţă. Trecerile spre zona subcarpatică din NV sau spre Podişul Bârladului din E
se fac, sub aspect geografic complex, destul de voalat.
Contactul geologic se face pe o discordanţă, numită de I.Dumitrescu ( 1962 ) Falia
Pericarpatică, situată la vest de Valea Siretului, pe aliniamentul localităţilor: Vicovu de Sus
-Păltinoasa - Târgu Neamţ - Buhuşi - Gura Văii Trotuş. In lungul acestei falii depozitele mai
vechi decât cele neogene cad în trepte spre V şi sunt acoperite de pânze de sariaj carpatice şi
subcarpatice.
In Podişul Bârladului, la SE de Bacău se pune în evidenţă şi falia Plopana - Murgeni
-Fălciu, care separă două geostructuri: Platforma Moldovenească propriu-zisă, la N şi
Depresiunea Bârladului, la S, diferenţiate mai ales în ceea ce priveşte fundamentul, deoarece
depozitele sedimentare de cuvertură sunt unice (V.Mutihac şi L.Ionesi, 1974).
Cercetări geofizice minuţioase (N.Grigoraş, 1961, I.Cornea, 1964, M.Socolescu şi col.,
1975) au scos în evidenţă faptul că Falia Pericarpatică şi Falia Plopana - Fălciu sunt de fapt mai
complexe, respectiv sisteme de falii şi microfalii care au determinat prăbuşirea fundamentului în
trepte atât spre V sub aria geosinclinalului Carpaţilor Orientali, cât şi spre S, către axul
Depresiunii Bârladului.
Referindu-ne la fundamentul zonei înconjurătoare se poate observa că, acesta aparţine la
trei unităţi geostructurale: Carpaţii şi Subcarpaţii Orientali, Platforma Moldovenească şi
Depresiunea Bârladului. Evoluţia în timp a acestor areale, gradul lor diferit de mobilitate şi
interrelaţiile dintre ele au condus la schiţarea şi evoluţia a trei principale forme de relief:
Carpaţii Orientali, Subcarpaţii Moldovei şi Podişul Bârladului.
13
Liniile majore de relief din ana geosinclinală s-au schiţat încă din Sarmaţian. În acelaşi
timp în avanfosa pericarpatică (arealul subcarpatic) s-au acumulat depozite de molasă (ansamblu
de depozite care au luat naştere în ultimul şanţ al geosinclinalului), iar mai spre est (arealul vestic
al Platformei Moldoveneşti) s-au depus formaţiuni sarmaţiene deltaice şi de tip piemontan,
nisipo-conglomeratice (P.Coteţ 1973).
3.1.2. PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ
V.Mutihac, (1990), arată că Platforma Moldovenească este compusă din două părţi:
soclul cristalin, consolidat încă din Proterozoic, cu o vechime de 1750 - 2500 milioane de ani şi
cuvertura sedimentară, ce conţine depozite paleozoice, mezozoice şi terţiare, cu unele
discontinuităţi.
Soclul platformei prezintă unele caracteristici deosebite la vest de Siret, unde este mult
mai coborât după o linie de falie, numită Falia Siretului, faţă de partea de est care a rămas rigidă.
Fundamentul cristalin a fost cutat şi şanat, apoi peneplenizat. Bordura de vest a acestui
fundament, scufundat în trepte până la falia Solea, este completată de o fâşie baikaliană,
reprezentând o prelungire a caledonidelor şi hercinidelor din Dobrogea de Nord.
Soclul Platformei Moldoveneşti la Est de Siret cuprinde şisturi cristaline
mezometamorfice şi mici corpuri de graniţe gnaisice, sau filoane de graniţe roz, totul fiind
străbătut de filoane pegmatitice, de vârsta mezoproterozoică. în vest de Siret, (în forajele de la
Bacău, Roman, Secuieni, Bodeşti) sub mezozoic şi paleozoic, s-au întâlnit argile şi gresii verzui
-cenuşii, cutate şi slab metamorfozate, echivalente cu cele din Dobrogea Centrală.
Depresiunea Bârladului conţine multe elemente moesice, aparţinând Precambrianuhu, ce
atestă o arie geosinclinală cu evoluţie îndelungată şi cu mişcări orogenetice în Proterozoicul
inferior şi mijlociu, după care zona devine relativ rigidă. M.Socolescu şi colab.(1975), susţin că
şi soclul Depresiunii Bârladului ar avea caracter de bloc.
Sistemul muntos baikalian a fost supus peneplenizării în Cambrian (V.Băcăuanu, 1968,
citat şi de Gr.Posea şi colab. 1974), devenind -peneplena soclului cristalinprebaikalian.
Căderea în trepte către V a fundamentului baikalian a permis formarea unei depresiuni
marginale de platformă, care a avut ca urmare îngroşarea depozitelor sedimentare şi, îndeosebi, a
celor neogene.
Cuvertura sedimentară a Platformei Moldoveneşti se prezintă necutată, înclinată uşor
spre S - SE cu 5-6° (5-8 m/Km), şi include depozite de diferite vârste (paleozoice, mezozoice şi
terţiare), evoluţia paleotectonică conturându-se în mai multe cicluri, (Gr. Cobălcescu, 1882; I.
Simionescu, 1906; I.Atanasiu, 1945; N.Macarovici, 1971; P.Jeanrenaud, 1963; Bica Ionesi,
1968; Natalia Trelea 1969; Violeta Iliescu, 1973).
Primul ciclu de sedimentare începe în Eusilurian şi se continuă, cu întreruperi, până în
Carboniferul Superior. Coloana stratigrafică, groasă de 400 - 600 m.
Al doilea mare ciclu de sedimentare a avut loc în Neocretacic. Acesta a cuprins toată Moldova
14
şi a continuat până la sfârşitul Cretacicului.
Al treilea mare ciclu de sedimentare are loc odată cu transgresiunea generală din
Mezomiocen, ce ţine din a doua jumătate a Badenianului până în Sarmaţianul superior. Grosimea
depozitelor creşte de la est (20 m) spre vest (până la 400 m), având o grosime de aproximativ
100 m în regiunea Văii Siretului.
3.1.3. DEPRESIUNEA PREDOBROGEANĂ A BÂRLADULUI
În partea sudică a Platformei Moldoveneşti trecerea la Depresiunea Bârladului
este marcată de scăderea grosimii formaţiunilor sedimentare (R. Botezatu, 1982). Depresiunea
Bârladului evoluează împreună cu Platforma Moldovenească începând din Cretacic, pachetul
sedimentar al platformei continuându-se spre sud şi afundându-se pe direcţia NV - SE, conform
sensului de retragere a Mării Sarmatice.
3.1.4 ZONA DE MOLASĂ
La începutul Miocenului se individualizează bazinul de acumulare al molasei carpatice,
fiind implicate atât marginea estică a flişului extern, cât şi marginea vestica a unităţilor de
platformă. Zonei de molasă îi corespunde, din punct de vedere morfologic, "pânza subcarpatică",
individualizată în urma mişcărilor moldavice din Sarmaţiamd timpuriu.
Concomitent cu deplasarea spre est a axului geosinclinalului flişoid carpatic, în
defavoarea vorlandului, are loc cutarea şi înălţarea Carpaţilor. Axului geosinclinalului îi
corespunde o linie de minim gravimetric, confirmând o îngroşare a scoarţei, - respectiv umplerea
avanfosei cu depozite puţin rulate (M. Socolescu, Şt. Airinei, R. Ciocârdel, M. Popescu, 1975).
Formarea sinclinalului neogen, cu o lăţime de 35-45 km, la contactul dintre platforma
epihercinică moldavă şi orogenul carpatic, a reprezentat un element tectonic important pe
teritoriul municipiului Bacău şi împrejurimile sale, situat pe axa sinclinoriului, unde depozitele
neogene depăşesc 8000 m grosime.
Se poate vorbi, în ansamblul molasei carpatice, de o molasă inferioară (de vârstă
miocenă, până în Sarmaţianul timpuriu) şi de o molasă superioară (de vârstă sarmato-pliocenă).
Prin împingere către vest, cutele prind sub ele parţial miocenul cutat,iar acestea încalecă
peste formaţiunile de vorland în lungul faliei marginale pericarpatice. Sunt astfel puse în contact
unităţi geologice cu structura net diferită: la vest Miocenul cutat sub forma de cute -falii şi chiar
cute - solzi, în timp ce la est este prezentă cuvertura Platformei Moldoveneşti, cu depozite slab
înclinate (R.Botezatu, 1982), exemplificate în profilul care trece prin localitatea Luizi - Călugăra,
de lângă Bacău (fig.3b., după Visarion şi colab., 1969).
I.Băncila şi E.Hristescu (1963) constată o deplasare a unităţii pericarpatice spre
platformă, după un plan de ruptură, care înclină cu circa 25° spre Vest. în regiunea frontală acest
plan se redresează şi se aşează direct pe depozitele sarmaţianului inferior şi mediu, iar spre vest
15
se dispune pe formaţiunile din ce în ce mai vechi ale unităţii de platformă. Ei consideră că este
vorba de o pânză de dezlipire ajunsă la maturitate şi nu de o pânză de supracutare (L.Mrazec,
I.P.Voiteşti ). Sedimentele pânzei sunt în mare parte pliocene şi formează o serie de cute cu bază
incompletă tăiată la diferite nivele de planul încălecării. Prezenţa depozitelor paleogene în adânc
este sporadică în vecinătatea de est a unităţii, iar apariţiile din Culmea Pietricica sunt
dezrădăcinate şi antrenate spre suprafaţă, pe direcţia unor falii ramificate din planul secundar de
încălecare. în dreptul Culmii Pietricica, sub planul de încălecare, nu apar depozite paleogene sau
cretacice cu aspect de fliş şi nici depozite miocene mai vechi decât Tortonianul.
Profilele geologice arată că ţărmul vestic al bazinului, în care erau depuse sedimentele
pericarpatice, se situa mult mai spre vest de falia pericarpatică, probabil în vestul cordilierei de
şisturi verzi.
Sedimentarea în avanfosă s-a făcut dinspre V spre E, fapt dovedit de gruparea stratelor
noi pe bordura răsăriteană.
Din primele faze de sedimentare depozitele au înaintat spre un fundament de scufundare,
constituit din prelungirea şisturilor verzi din Dobrogea Centrală. Remanierea şisturilor verzi
dovedeşte că o parte din cordiheră a rămas descoperită, despărţind avanfosă carpatică.
În secţiunea transversală, avanfosa pericarpatică se compune din 4 etaje principale, cu
sedimentare şi stiluri de cutare diferite: fundamentul cristalin format din şisturi cristaline
precambriene cutate strâns, în timpul huronianului şi străbătut de intruziuni vechi împreună cu
sedimentarul său paleo - mezozoic, etajul paleogen care face parte din seria flişului, etajul
miocen şi etajul sarmato - pliocen.
Seria miocenă cuprinde cea mai mare parte din formaţiunile unităţii pencarpatice,
succesiunea completă întâlnindu-se între Bistriţa şi Trotuş.
Suita începe printr-un complex de tranziţie între Oligocen şi Miocen, atribuit
Acvitanianului. în nucleul anticlinalului Pietricica, Oligocenul are două apariţii: una pe Valea
Sărata, în vestul localităţii omonime, la 10 Km SV de Bacău, reprezentat prin menilite
superioare ce apar în bolta anticlinală, normal, nu în pânză peste sare, şi una la 8 Km S de Sărata
în Valea Mare.
Depozitele atribuite Burdigalianului ocupă suprafeţe reduse şi discontinui pe marginile
de est şi vest ale zonei subcarpatice, deci şi în Culmea Pietricica, în interiorul acesteia în fâşii
înguste, în axul unor anticlinale (N.Oncescu, 1957). Conglomeratele din Pietricica, separate la
partea inferioară a Burdigalianului (400 - 600 m) stau discordant peste orizonturile Oligocenului.
Sunt conglomerate poligene constituite din galeţi de şisturi verzi, gresii, conglomerate roşii,
triasice cu mare rezistenţă la eroziune.
Badenianul ocupă suprafeţe restrânse, constituind fie zone alungite în lungul faliei
pericarpatice, fie umplutura unor sinclinale, în grosime de 300 - 500 m.
In Culmea Pietricica, peste complexul nisipos, stau depozitele Tortonianului superior, în
care s-au remarcat şisturi cu radiolari, alături de roci ce prezintă afinităţi litologice cu cele din
16
complexul nisipos atribuit Tortonianului inferior. La Sărata au fost identificate brecii argilo-
marnoase masive cu elemente variate, printre care predomină blocurile de gips cu elemente
verzi.
Sarmaţianul se îmbucă cu depozitele cuaternare, fiind format din marne, pietrişuri rulate,
slab cimentate şi luturi ce formează versanţii dealurilor, cu rezistenţă mică.
- în continuare, Pliocenul apare doar de la Valea Trotuşului spre N.
3.1.5.CUATERNARUL BACĂULUI
Formaţiunile cuaternare sunt reprezentate printr-o mare varietate litologică, dominând
cele aluvionare, lacustre şi eoliene. în profilele forajelor efectuate în zonă,se constată că peste
roca de bază, sarmaţiană, s-au depus bolovănişuri, nisipuri în complexul grosier, peste care
urmează mâluri argiloase sau nisipoase în terasele de luncă şi depozite loessoide de origine
eoliană, sau complexul argilos aluvionar deluvial în cazul teraselor joase şi medii ale Bistriţei.
Aceste depozite sunt prezente în zona centrală a oraşului, dovedind existenţa unui mare con de
dejecţie al pârâurilor Trebeş şi Negel, prezentând mare importanţă pentru amenajarea antropica a
teritoriului intravilanului sub aspectul proprietăţilor geotehnice şi condiţiile de fundaţie a
terenurilor.
3.2. EVOLUŢIA PALEOTECTONICĂ
Vechimea destul de mare a soclului Platformei Moldoveneşti, apreciată de V.Mutihac
(1990) ca fiind de 1750 - 2500 mii. ani, presupune un fond redus de informaţii pentru o apreciere
mai riguroasă a evoluţiei acestui teritoriu în timpurile preproterozoice.
• Se menţionează că la scutul iniţial (platforma mezoproterozoică), dezvoltat până la
meridianul Siretului, s-au adăugat ulterior noi teritorii în Neoproterozoicului final-
Eocambrian (V.Mutihac, 1990), similare cu structurile din Dobrogea Centrală, care se întind
până la limita de Vest a Platformei, respectiv falia Bicaz-Câmpulung Moldovenesc, (o
prelungire a faliei Pecenega-Camena). Ca relief este vorba de un uscat peneplenizat
(prepaleozoic).
• Transegresiunea Paleozoică (Eosilurian-Carbonifer superior) a adăugat peste nivelul
peneplenei 400-600 m depozite de gresii cuarţoase, şisturi argiloase negre,
microconglomerate, calcare, etc. cu variaţii laterale de facies.
• Urmează o exondare îndelungată (Carbonifer superior-eocretacic), când o bună parte din
depozitele paleozoice au fost înlăturate de eroziune.
• Lateral s-au produs unele ingresiuni (la sfârşitul Jurasicului şi Cretacicului mijlociu), mai ales
pe bordura de V si SV a Platformei, areale care erau mai puţin stabile, fiind la contactul cu
geosinclinalul alpin, care îşi începuse evoluţia.
• O noua transgresiune, mai generală, cuprinzând toată Moldova, are loc la începutul
17
Neocretacicului (Cretacicului mijlociu şi superior), când se depun gresii şi nisipuri
glauconitice, calcare şi marne cretoase cu concreţiuni de silex (cenomaniene), calcare cu
ostracode, briozoare, inocerami (în Turonian-Senoinan).
• O regresiune importantă începe cu Cretacicul final şi până în a doua jumătate a Miocenului.
Unele reveniri ale apelor s-au produs tot numai la bordura de vest în Paleocen cu depozite
pelitice şi în Eocen (gresii de Dudeşti, gresii de Glăvăneşti, calcare cu numuliţi).
• începând cu Mezomiocenul, în a doua jumătate a Badenianului, se produce o nouă
transgresiune pe toată Platforma Moldovenească. Aceasta a durat mai puţin în N şi E şi mai
mult în S şi SE.
• După Badenianul superior, începe ultima regresiune care a durat până în Pliocenul superior-
Cuaternar. Retragerea apelor s-a produs treptat, rămânând la zi depozite tot mai noi:
bugloviene la N de Siret-Avrămeşti, volheniene la nord de linia Boroaia-Lespezi-Hârlău,
basarabiene la nord de linia Bacău-cursul superior al Bârladului-Vaslui, apoi spre S şi SE
depozite şi mai noi. În aceste ultime depozite s-au sculptat şi au evoluat până astăzi formele de
relief.
Evoluţia Postsarmaţiana a teritoriului de vest a Podişului Moldovenesc a fost în
amănunt deosebit de complicată. Aici, la contactul cu Carpaţii, în formare, s-au produs
numeroase mişcări pe verticală şi basculări până la începutul Cuaternarului, când are loc ultima
fază de cutare în Subcarpaţii Moldovei.
• În relief aceste mişcări tectonice s-au pus în evidenţă prin formarea deltelor sarmatice (ale
cursurilor de apă montane ce deversau către ţărmul marii sarmatice şi apoi către Siret),
fragmentarea acestor delte în "doaburi" piemontane, formarea şi evoluţia văii Siretului în
paralel cu sectoarele inferioare ale afluenţilor montani.
• Valea Siretului s-a prelungit treptat spre sud, odată cu retragerea mării sarmato-
pliocene.Aspectul ei actual, asimetria pronunţată se datoreşte atât înclinării stratelor
monoclin cu sectoare subsecvente, cât şi existenţei unei falii vechi, prepaleozoice în
fundament, Falia Siretului. Un anumit rol l-a avut şi aportul aluvionar deosebit de bogat adus
de afluenţii de dreapta.
• La vest de bordura Platformei Moldoveneşti, începând cu miocenul inferior are loc
acumularea depozitelor de molasă în regim torenţial, piemontan şi evoluţia acestei zone până
la aspectul său actual.
• Abruptul tectonic care a apărut la contactul dintre flişul carpatic, deja exondat (I. Donisă,
1968, 1973) şi bordura vestică a Platformei Moldoveneşti, afundată, în trepte a favorizat
intensificarea proceselor denudaţionale în zona montană, tânără şi cu potenţial erozional
mare şi depunerea materialelor molasice în avanfosă, într-un regim tipic piemontan (delte,
glacisuri, conuri aluviale deosebit de mari). Iniţial acumulările au fost submerse, apoi
teritoriul a fost exondat şi supus modelării subaeriene rezultând suprafeţe ajunse la o anumită
pantă de echilibru dinamic care fac tranziţia între abruptul în recul, din spate (generatorul
18
aluviunilor) şi zonele netede din faţă care primesc sau evacuează aceste materiale (Gr. Posea
şi colab. 1974)
• Evoluţia în regim piemontan a zonei a început încă în Sarmaţianul superior (V. Velcea şi Al.
Savu, 1982). Refenndu-se la Piemontul Pericarpatic, Gr. Posea (1957, 1959, 1962, 1967) îl
consideră ca o etapă principală în evoluţia Carpaţilor determinată de condiţii tectonice şi
climatice favorabile.
• în evoluţia Piemontului Pericarpatic Gr. Posea şi colab. (1974)disting etape diferite, legate de
evenimentele tectonice ulterioare.
a.Etapa Miocen inferior - caracterizată prin predominarea acumulării subacvatice a
unor materiale grosiere conglomerate, pietrişuri, prundişuri, nisipuri acvitanian-burdigaliene.
Toate aceste depozite au fost afectate de intensele mişcări stirice, prinse în pânzele de sariaj
ulterioare care au pus în loc Subcarpaţii, respectiv Pietricica Bacăului. Periferia estică a marelui
piemont sarmaţian este un monoclin, suprapus părţii rămase rigide a bordurii de V a Platformei
Moldoveneşti.
b. Etapa Sarmaţiană - reprezintă continuarea celei anterioare şi se caracterizează prin
extinderea teritorială şi creşterea în grosime a Piemontului, care acoperea întreaga zonă miocenă
(respectiv arealul subcarpaţilor) şi se extindea mult spre E.
Unii autori (V. Băcăuanu şi colab. 1980), avansează chiar ideea ca Pod. Moldovei
reprezintă o prelungire a acestui piemont. Asupra dimensiunilor deltelor sarmatice ale Bistriţei şi
a altor râuri fac referiri I. Donisă şi I. Hârjoabă (1974) şi C. Brânduş (1981).
19
4. RELIEFUL
4.1.CULOARUL SIRETULUI-UNITATE DE INTERFERENŢĂ ÎNTRE SUBCARPAŢI ŞI
PODIŞUL MOLDOVEI
Caracterele geografice de ansamblu ale Culoarului Siretului, în special în sectorul său
mijlociu, au condus la numeroase controverse între geografi, referitoare la geneză, evoluţie şi
apartenenţa sa taxonomică.
Ideile emise au fost grupate astfel:
a) Culoarul Siretului (în sensul larg de Culoarul Moldova - Siret) este subunitate a
Podişului Moldovei;
b) Subunitate a Subcarpaţilor Moldovei;
c) Culoarul Siret poate constitui o unitate fizico-geografică independentă.
a) Cei mai mulţi dintre geografi consideră Culoarul Siretului ca subunitate a Podişului
Moldovei. M. David (1922) ridică problema genezei Văii Siretului invocând ipoteza unor captări
succesive realizate pe seama cursurilor transversale carpatice, a căror urme se mai păstrează în
şeile dintre culmile Pleşu şi Pietricica. Sunt aduse ca argumente altitudinile mai mici ale
sectorului dintre culmile Pleşu şi Pietricica, şi chiar ale acesteia din urmă, considerând că, Valea
Siretului care îl traversează nu desparte acest sector de Podişul Moldovei.
Ulterior I.Sârcu (1955), într-un studiu asupra teraselor Siretului, aduce dovezi concrete în
sprijinul ideii că, acesta s-a format odată cu retragerea treptată a Mării Sarmatice. La Paşcani,
pe dreapta, există 9 terase conforme cursului actual la altitudini mult mai mari decât Şaua
Ruginoasa, invocata ca urmă a unui vechi curs transversal.
Interpretările lui I. Sârcu sunt întărite de C.Martiniuc şi V.Băcăuanu (1960) pentru
terasele Siretului şi ale Sucevei din faţa Şeii Bucecea, fiind acceptate şi de V.Mihâilescu (1966).
Terasele Siretului se racordează bine cu cele ale marilor afluenţi (Suceava, Moldova, Bistriţa) şi,
parţial, cu suprafeţele de eroziune din înşeuările Subcarpaţilor Moldovei şi din podiş.
Multe date valorificate din forajele executate în zona avanfosei precarpatice, intercalată
între orogenul carpatic şi cratogenul moldo-podolic, confirmă aceeaşi situaţie: înaintarea
cursului Siretului odată cu retragerea mării, deci preexistenta (antecedenţa) acestui râu în vestul
Podişului Moldovei.
In 1971 I. Sârcu, referindu-se la Culoarul Siretului arată că acesta reprezintă singura
adaptare la tectonica din fundament fiind o prelungă arie de subsidenţâ în care forajele n-au ieşit
din depozitele sarmaţiene nici la 3000 m adâncime.
V.Tufescu (1966), paginai 6, consideră Culoarul Siretului ca o subunitate a Podişului
Moldovei, cu caracter de tranziţie între regiunile de deal şi podiş şi cele subcarpatice prezentând
caracteristicele unei fâşii joase de acumulare, pe marginea căreia s-au individualizat tăpşane
20
piemontane alcătuite din depozite groase de pietrişuri şi nisipuri datorită celor două structuri
diferite: cutată în Subcarpaţi şi nederformată, monoclinală în Podişul Moldovei.
Discontinuitatea de reliefa sectorului dintre culmile Pleşu şi Pietricica considerat drept
marginea estică a subcarpaţilor a făcut pe (C. Martiniuc 1948,1955) să presupună că, Podişul
sarmatic Moldovenesc ar înainta, local, până aproape de marginea munţilor. Valul de cutare
pliocenă nu a reuşit să înalţe o culme proeminentă ca Pietricica Bacăului din dreptul Depresiunii
Tazlau-Caşin, astfel că limita este discontinuă, pe alocuri chiar discutabilă, datorită unei
scufundări axiale a cutei marginale a miocenului. Asupra acestei scufundări a atras atenţia şi
M.David (1931), iar cercetările ulterioare l-au confirmat.
Geografii I.Hârjoabă, 1968; V.Băcăuanu şi colab. 1980; V.Sficlea, 1980; C.Branduş,1975,
1981, consideră, şirul dealurilor dintre Ozana şi Bistriţa care mărginesc depresiunile Neamţ-
Topoliţa şi Cracău-Bistriţa ca aparţinând extremităţii vestice a Podişului Moldovei. La nord de
culmea Pleşu, C.Martiniuc (1956) consideră Culuoarul Moldova-Siret, respectiv câmpia
piemontana Baia-Moldova-Roman ca o subunitate a Podişului Moldovei, alături de podişul
Ciungi-Corni.
I. Hârjoabă (1968), adeptul ideii apartenenţei Culoarului Siretului la Podişul Moldovei,
trasează limita vestică a Colinelor Tutovei pe Valea Siretului, care are o funcţie dublă. Ideea
unei astfel de limite a fost formulată iniţial de I.Simionescu (1903); el consideră, că Podişul
Moldovei se întinde spre vest până la "largul şes al Siretului". Această limită a fost acceptată
pentru sectorul care ne interesează multă vreme de către toţi geografii. Mai târziu C.Martiniuc în
harta raionării geomorfologice a României (1960), deplasează spre vest această limită, cel puţin
în amonte de Bacău.
V.Tufescu (1974, pg.15) revine asupra ideii apartenenţei Culoarului Siret la Podişul
Moldovei şi adaugă noi argumente,cum ar fi lărgimea lui maximă de 20 km, la nivelul luncii şi
teraselor sale marginale şi peisajul specific de "ogoare printre păduri cu arbori şi grupuri de sate
".
Asimetria culoarului este justificată pe seama unui complex de factori geologici şi
geografici între care rolul mai important îl are împingerea râului de către afluenţii săi carpatici,
care au acţionat permanent în aceeaşi direcţie (aici, Bistriţa şi Trotuşul, ambele cu debite mari).
Astfel, Siretul a erodat mai puternic malul stâng.
La aceasta se adaugă regimul tectonic diferit al celor două mari unităţi geostructurale de
orogen şi platformă pe care Siretul le desparte.
C.Brânduş şi col.(1975), consideră asimetria Culoarului Siretului, orientat aici N-S, ca
fiind efectul înălţării dealurilor pericarpatice (îndeosebi a Culmii Pietricica) şi a părţii de vest a
Platformei Moldoveneşti concomitent cu mişcările de subsidenţă din nord-estul Câmpiei
Române, obligând cursul râului să se adâncească şi să se abată spre est, pe măsura retragerii
mării Sarmatice. Faptul ca, terasele Siretului încep din vecinătatea culmilor subcarpatice arată, că
traseul acestuia avea aceeaşi orientare şi marca limita dintre flancul intern şi cel extern al
21
avanfosei carpatice. El trasează limita estică a Subcarpaţilor Tazlăului pe linia morfologică
suprapusă, în ansamblu, celei geologice, respectiv Faliei Pericarpatice, evidenţiată prin pante
accentuate şi versanţi abrupţi (pe aliniamentul localităţilor Sărata -Luizi Calugăra - Măgura
-Sohodol).
In culmea Pietricica Bacăului conglomeratele burdigaliene şi gresiile întreţin înălţimi
mari, net tranşante faţa de formaţiunile sarmaţiene din podiş situate în imediata apropiere, de
care le desparte Culoarul Siretului, care aparţine acestuia din urmă.
Ideea aparteneţei Culoarului Siretului la Podişul Moldovei a mai fost susţinută şi de
I.Şandru (1956), N.Pop (1956) şi V.Sficlea (1980).
In lucrarea "Podişul Moldovei", V.Băcăuanu şi col.(1980), consideră Culoarul Moldova
- Siret, inclusiv glacisul piemontan îngust al Pietricicăi "de eroziune şi acumulare" aparţinând
podişului, respectiv subunităţii sale "de prim rang" numită "Podişul piemontan Ciungi-Corni şi
Culoarul Moldova-Siret".
La argumentele geomorfologice autorii le adaugă şi pe cele fitopedoclimatice: "condiţii
fitoclimatice de silvostepă (ca o enclavă extrazonală, între Roman şi Răcăciuni) evidenţiate în
interiorul acestui sector, prin prezenţa cernoziomurilor levigate.
In Geografia României (1983), se menţionează, ca la sud de Piemontul Ciungi-Corni,
caracterul de tranziţie dintre subcarpaţi şi podiş este mai puţin evident, masivele deluroase
fiind acoperite cu aceeaşi vegetaţie (făgete, goruneto-fâgete) şi soluri (brune luvice) ca şi
unităţile mai înalte ale podişului de la est.
In Geografia României vol.IV (1991), limita vestică a Podişului Moldovei este fixată în
lungul versantului drept al Cidoarului Moldova-Siret, acesta fiind desemnat ca individualitate
geografică ce separă Podişul Moldovei de Subcarpaţi.
b). Alţi geografi susţin însă apartenenţa Culoarului Siret de Subcarpaţi (V.Tufescu,
1946; Gr.Posea , 1973; Gr.Posea şi L.Badea , 1981, 1984, etc).
Gr.Posea şi col.(1973) consideră, că Podişul Moldovei este suprapus în cea mai mare parte peste
Platforma Moldovenească. Aceasta reprezintă la rândul său partea cea mai coborâtă, sud-vestică
a Platformei Ruse şi cade în trepte în faţa Carpaţilor. Până la Roman marginea platformei trece şi
la vest de Siret, dar de la Bacău rămâne la stânga râului.
In hărţile regionarii geomorfologice a României: Unităţile de relief (regionarea
geomorfologică, 1981) ca şi în "Harta geomorfologică" întocmită cu I.Badea (1984), Culoarul
Siretului, în sectorul de care ne ocupăm, aparţine celor două subdiviziuni ale Subcarpaţilor
Moldovei: Subcarpaţii Neamţului şi Subcarpaţii Tazlăului, apare sub denumirea de "Culoarul
Roman - Adjud fiind o unitate de tranziţie între Subcarpaţi şi Podişul Moldovei şi se impune în
peisaj şi sub aspect economic ca o axă de mare circulaţie a Moldovei, de convergenţă şi de
schimb, în prezent o puternică axă industrială.
c). Mulţi geografi consideră Culoarul Siretului ca o entitate independentă. Ideea
22
avansată de M.David (1932) este reluată de I.Şandru (1955) şi, mai recent de L.Basarab (1991),
O.Mândruţ (1994), V.Atanasiu (1996). I.Şandru (1955) îl denumeşte "Depresiunea intracolinară
a Bacăului" şi menţionează, că între cele două sectoare mai înguste ("Poarta Iţeşti şi Poarta
Răcătău") se dezvoltă depresiunea Bacăului, care aparţine unei subunităţi mai mari:
Depresiunea intracolinară a Siretului. Teritoriul în cuprinsul căruia s-a dezvoltat municipiul
Bacău are aspectul unui bazinet denumit "subregiunea fizico-geografică a Bacăidui" (E.Cojocaru
, 1995) .
Ideea a fost reluată într-un studiu complex asupra judeţului Bacău de I.Şandru şi C.Toma
(1986) care consideră culoarul depresionar disimetric al Şiretului ca o unitate independentă în
zonă şi-i atribuie aceeaşi denumire. "Depresiunea intracolinară a Bacăului".
V.Tufescu (1974), referindu-se la marile confluenţe din lungul Siretului (1946) arată, că
în aceste sectoare, valea se lărgeşte mai mult şi formează adevărate depresiuni intracolinare în
împrejurimile Romanidui, Bacăului şi Adjudului.
In lucrarea "Judeţele României" (vol.1.1984, pg.132), Culoarul Siretului este caracterizat
prin lărgimea sa mare, mai ales în zonele confluenţelor cu Bistriţa şi Trotuşul, putând fi
considerat ca o unitate geomorfologică aparte. Aspectul de cidoar este bine evidenţiat şi prin
dezvoltarea spaţială mare a reliefului fluviatil, pentru că, în decursul timpului, Siretul, care şi-a
instalat albia în lungul Faliei Pericarpatice, a avut pendulaţii laterale, fapt ce a condus la aspectul
actual de "câmpie'" sau de "şes". (R.Sevastos, 1985).
In concluzie, apartenenţa Culoarului Siret la subcarpaţi sau podiş rămâne o problemă
aparent deschisă. Evaluarea acestei situaţii trebuie să pornească de la evoluţia paleogeografică a
zonei în ansamblu şi în acest context Falia Pericarpatică (probabil o succesiune de falii mai mult
sau mai puţin evidente) a avut un rol determinant. În lungul acesteia, mişcările orogenice care au
pus în loc Subcarpaţii au putut avea amplitudini diferite, fapt ce a condus la apariţia unor sectoare
mai puţin exprimate în relief, cum ar fi cel dintre Ozana şi Bistriţa, dar acest fapt nu poate pune la
îndoială existenţa lor.
Pe de altă parte Siretul, insinuat la periferia vestică a Podişului Moldovei pe un
fundament de scufundare şi crescând în lungime odată cu retragerea treptată a apelor Mării
Sarmatice (deci preexistent înălţărilor finale din Subcarpaţi) a fost treptat abătut spre stânga. La
această deviere au contribuit mai mulţi factori, dar rolul tectonicii este unul dintre cei mai
importanţi.
Falia pericarpatică, moştenind vechea avanfosă s-a deplasat la rândul său spre stânga.
Valea Siretului s-a lărgit astfel tot mai mult căpătând aspectul de culoar.
Datele geografice confirmă dezvoltarea culoarului într-o depresiune tectonică, alungită la
limita Subcarpaţilor, reprezentând o veritabilă depresiune marginală la periferia scufundată a ariei
din fundament. (V.Tufescu , 1970).
Înălţarea foarte puternică a Culmii Pietricica şi a Colinelor Tutovei la începutul
cuaternarului a constituit premisa individualizării Culoarului Siret ca zonă de tranziţie între cele
23
două unităţi structurale diferite: Culmea Pietricica şi Colinele Tutovei.
Astfel, structura şi neotectonica culoarului este specifică subcarpaţilor (periferici
acestora), în care vigoarea eroziunii specifice zonelor de orogen a dat efecte rapide pe seama
rocilor puţin dure din unitatea de platformă, în timp ce procesele denudaţionale şi alte aspecte
ale complexului fizico-geografic sunt caracteristice unităţii de podiş. Particularităţile de
modelare şi poziţia sa la periferia celor două mari unităţi conferă acestuia un caracter de
tranziţie. Acest caracter este accentuat şi de creşterea precipitaţiilor de la sud la nord în sezonul
cald, demonstrând caracterul de tranziţie între influenţele de ariditate şi cele baltice.
Concluzionând, putem spune, ca altitudinile mari (dealuri peste 700 m.) sunt preluate de
la Subcarpaţi, în timp ce potenţialul pedofitoclimatic de tip silvostepă, modelarea locală,
exprimată prin dinamica accelerată a proceselor geomorfologice actuale tipice structurilor
monoclinale sunt specifice Podişului Moldovei, cunoscute ca cele mai active din ţară.
4.2. MORFOGRAFIA
Principalele forme de relief care alcătuiesc fizionomia teritoriului municipiului Bacău şi
a împrejurimilor sale sunt culmile interfluviale, văile şi versanţii acestora.
Privite genetic, prin prisma evoluţiei paleogeomorfologice, fiecare categorie de relief
prezintă particularităţi complexe, cu diferenţieri între arealul subcarpatic şi cel de podiş.
4.2.1. DESCRIEREA CULMILOR
Aspectul depresionar general al arealului de care ne ocupăm este încadrat lateral, la V şi
E de culmi cu altitudini, fragmentări, pante şi energii de relief diferenţiate în funcţie de suportul
geologic pe care acestea s-au format şi evoluat.
Culmea Pietricica Bacăului, formează rama de vest a Culoarului Siret şi reprezintă partea
cea mai înaltă a arealului (740 m în vârful Capătă).
In ansamblu, Culmea Pietricica se prezintă unitară şi masiva, la sud de pârul Negel unde
înălţimile sunt mai mari (peste 600 m) şi sub forma unor dealuri mai scunde, fragmentate de
Trebiş şi de afluenţii săi la nord de această limită, unde altitudinea maximă are valoarea de
numai 501 m, în dl. Chicera Mare la obârşia pârâului Roşea.
Culmea principală a Pietricicăi, ca şi dealurile situate la nord de Negel, reprezintă
cumpăna de ape dintre bazinele hidrografice Siret şi Tazlău, prezintă interfluvii ascuţite sau
rotunjite, sculptate pe un sinclinal suspendat alcătuit din gresii şi conglomerate burdigaliene.
In lungul său se înşiruie un aliniament de martori de eroziune care se menţin la altitudini
marr.Cărunta, 717 m.; Fundu Tocilei, 701m; Măgura, 660m.; Capătă, 740 m. etc. Din această
culme interfluvialâ se desprind creste de intersecţie sub forma de prelungiri înguste, scurte spre
NE, chiar cu aspect de hogbackuri, paralele între ele şi destul de înalte: Dl. Nou-Sărata, 574m, Dl.
Lărguţa, 561m, Dl. Dumariei, 461m, Dl. Dumache, 523m, Dl. Brădişu, 525m. Caracteristica
24
morfologică de bază a acestui sector o reprezintă abruptul morfotectonic care separă Culmea
Pietricica de glacisul piemontan
La nord de pârâul Negel, prelungirile culmii Pietricica sunt mai fragmentate şi au
altitudini reduse. Se pot menţiona astfel, dealurile de pe stânga Trebişului cu aspect ascuţit
(Chicera Mare, 501 m) sau rotunjit până la forma unor platouri înalte (Dl. Fătului, 386m,
Dl.Samuilă, 425m, şi Dl. Poiana Mare, 306 m) şi Dealurile Racilei situate între Trebiş şi Negel
(Dl.Slatina -Valea Rea, 390m., Dl.Râpa, 468m ). Dealurile Căpăţâna şi Pietricica sunt o
prelungire, la scară redusă a culmii principale la S de Negel.
Dealurile de pe stânga culoarului, formate pe structură monoclinală specifică Podişului
Moldovenesc, au altitudini sub 300 w., până la Pârâul Morii (Dealurile Dămieneştilor, Dealurile
Negri-Prăjeşti, Dealul Viei Bogdăneşti, 286m) şi mai mare spre S (Dl.Buhoci, Dl. Cucuieţi,
400m.). Interfluviile sunt rotunjite, uneori până la forma de platouri structurale. În culmea
Cucuieţi apar în relief unele vârfuri mai semeţe. În ansamblu, versantul stâng, are un aspect
cuestiform, mai pregnant în Dealurile Buhoci.
4.2.2. VERSANŢII
Prezintă caracteristici diferite în funcţie de particularităţile litologice şi structurale.
Versantul drept reprezentat prin abruptul şi glacisul culmii principale a Pietricicăi, are
aspect concav, aflat în plină evoluţie morfogenetica.
In morfologia de amănunt a părţii superioare a glacisului piemontan se distinge un
aliniament de culmi mai joase (Dl.Sohodol, 325m; Dl.Mare, 370 m; Dl. Gherţu,451m;
Dl.Călugăra, 492m; Dl.Moşului, 444m; Dl. Movilita, 318m; Dl.Somuşca, 40Im) care, uneori,
închid spre Culmea Pietricica, pe cursurile superioare sau mijlocii ale unor pâraie,
microdepresiuni erozive sau tectono-erozive de contact. Dintre acestea menţionăm: Slatina
(tectono-erozivă, cu iviri de ape sărate), Trebiş (erozivă, pe cursul mijlociu al Trebişului),
Osebiţi (eroziva pe un afluent al Negelului), Sărata-Băi (tectono-erozivă, cu iviri de ape sărate,
pe cursul superior al pârâului Sărata), Bălţata (erozivă, pe cursul superior al pârâului Valea
Seacă), Cleja de Sus (erozivă, pe pârâul Cleja).
Eroziunea activă a condus la izolarea unor dealuri ca martori de eroziune (Dl.Călugăra,
Dl. La Movile, Dl. Faraoani, Dl. Somuşca). Procesele geomorfologice actuale sunt deosebit de
active (Pădureni, Măgura, Cleja, Somuşca), uneori până la faza de bad-lands (la NV de Sărata).
Partea inferioară a glacisului, cu altitudini reduse (200-250m), nu prezintă pante
importante şi are un aspect terasat. Versanţii dealurilor de la nord de pârâul Negel au un aspect
convex, uneori bombat, evoluând în condiţii de glacis cu o morfogeneza mai puţin activă.
Versantul stâng al Siretului, cu o denivelare de 150-250m. faţă de luncă este o cuestă
geomorfologică tipică.
Pe afluenţi, versanţii au altitudini, lărgimi şi forme diferite, de la aspecte specifice unor
25
munţi joşi (sub Culmea Pietricica), până la morfologii abia schiţate (la baza glacisului terasat).
4.2.3. VĂILE
Luncile Siretului şi Bistriţei sunt largi şi ocupă, împreună cu interfluviul dintre ele, 55%
din arealul cercetat. Caracteristica morfologică de bază o reprezintă netezimea lor evidentă, mai
ales în zona de confluenţă, unde au o lărgime de 17 km. Luncile prezintă un complex de 3
terase, cu altitudini relative până la 5-7 m pe Siret şi 4-5 m pe Bistriţa, iar contactul cu versanţii
se realizează prin glacisuri de racord.
Aspectul general al reliefului în prezona de confluenţă a celor două mari culoare este de
amfiteatru, "depresiunea intracolinară" a Bacăului fiind modelată în formaţiuni predominant
argilo-nisipoase sarmaţiene şi meoţiene iar geneza sa erozivo-acumulativă, este evidentă. Văile
ce fragmentează Culoarul Siretului, respectiv Subcarpaţii Tazlăului şi Colinele Tutovei prezintă
deosebiri importante în profilul lor longitudinal şi transversal. In profil transversal se întâlnesc
văi cu profil simetric îngust, în special cele cu izvoarele în Pietricica Bacăului, care prezintă
multe rupturi de panta, repezişuri (sugerând fazele de adâncire după mişcările de înălţare
cuaternare) din cursul superior. In cursul mijlociu şi inferior, profilul devine simetric cu lărgime
mai mare.
Putem menţiona văi cu profil evident asimetric: Culoarul Siretului, în sectorul mijlociu
şi valea Bistriţei - pe cursul inferior. In Colinele Tutovei, afluenţii de pe versantul stâng al
Siretului au văi subsecvente, asimetrice cu caracter structural dar nu lipsesc nici cele simetrice,
largi, la confluenţa cu culoarul.
Profilele longitudinale, asemănătoare pentru afluenţii de ordinul I şi II, prezintă o pantă
mare în cursul superior: V. Seacă - 41%0, Cârligaţi - 40 °/00, Slatina - 38 %o, Cleja - 32°/00, V.
Mare - 28 °/00, p. Mora - 27°/00.
In sectoarele mijlocii şi inferioare se remarcă reducerea treptată a valorii pantelor.
In concluzie putem afirma că versanţii au o varietate de forme, consecinţă a
complexităţii factorilor care au contribuit la evoluţia lor şi se pot grupa în trei categorii:
• Cea mai mare răspândire o au versanţii cu treimea superioară convexa, treimea mijlocie
aproape rectilinie sau uşor concavă, cu trecere lină spre luncile Siretului şi Bistriţei. Se
întâlnesc la toţi afluenţii lor de ordinul I şi II.
Urmează versanţii cu treimea superioară abruptă, până la verticală, iar treimea mijlocie şi
inferioară concavă, specifici zonelor de confluenţă ale afluenţilor cu Siretul şi Bistriţa şi terasele
larg dezvoltate. Abruptul mare din treimea superioară a versantului e dat de grosimea mare a
luturilor şi a depozitelor loessoide de terasa. • Pondere mai mică, cu corespondenţă în culmea
Pietricica Bacăului o au versanţii cu forme aproape rectilinii, pe toată lungimea lor, cu pante >
45°. In funcţie de petrografie se pot întâlni şi forme intermediare de versanţi, cu caracter local.
26
4.3. MORFOMETRIA
4.3.1. HIPSOMETRIA
În cadrul culoarului Siret-Bistriţa, municipiul Bacău ocupă o poziţie altitudinală de
153m. La nivelul întregului areal cercetat, treptele hipometrice se prezintă mai complex, cu
diferenţieri importante între versanţi sau între aceştia şi lunci. Aceste particularităţi locale au
fost luate în considerare la întocmirea hărţii hipsometrice.
Cea mai mare parte a teritoriului, respectiv luncile Siretului şi Bistriţei, cu o suprafaţă de
255 km2 (42,8%din total) se încadrează în treptele hipsometrice joase (125-150 m şi 150-
170m). Tot în această categorie am inclus prelungirea sudică a interfluviului Siret-Bistriţa
(treapta de 170-200m) cu o pondere areală de 30 km2 - 5,1% şi partea joasa a glacisului terasat
(40 km2- 6,7%). Rezultă că până la izohipsa de 200 m se include peste 50 % din teritoriul
analizat (325 km2 - 54,6%).
In categoria treptelor hipsometrice mijlociii (200-400m) sunt cuprinse partea superioară
a glacisului Pietricicăi (treptele de 200-250 m şi 250-300 m ), cu o suprafaţă de 63 km2(10,6%) şi
versantul stâng al Siretului (patru trepte cuprinse între 200-400 m) a cărui suprafaţă este de 72
km2(12,l % din teritoriu).
Abruptul culmii Pietricica, cu o suprafaţă de 135 km2(22,7%) a fost încadrat în categoria
treptelor hipsometrice înalte (peste 400 m). In acest areal trebuie menţionat faptul că,
altitudinile mai mari de 400 m ocupă 14,8% (88 km2), cele de peste 500 m deţin 8,8% (52 km2),
iar cele superioare cotei de 600 m reprezintă 1,2 % (7 km2).
4.3.2. FRAGMENTAREA RELIEFULUI
In funcţie de condiţiile locale de modelare naturală şi antropicâ, fragmentarea reliefului
prezintă o gamă mare de valori ca densitate şi energie, de la caracteristici specifice munţilor joşi
(Culmea Pietricica) la cele ale terenurilor cvasiorizontale(luncile Siretului şi Bistriţei).
4.3.2.1. DENSITATEA FRAGMENTĂRII
Densitatea fragmentării a fost analizată atât prin luarea în considerare a cursurilor de
apă permanente şi semipermanente (fragmentare majoră) cât şi prin valorificarea întregii reţele
de văi (fragmentare minoră). In ansamblu, mărimea densităţii fragmentării este influenţată de
existenţa glacisului piemontan caracterizat prin pierderi de apă în substrat, fapt ce face ca unele
râuri destul de mari ca bazine hidrografice să prezinte caractere de intermitenţă (Bahna, Valea
Seacă, Valea Mare) iar celelalte Negel, Cleja , să aibă un caracter de torenţialitate evidentă.
Valorile densităţii fragmentării majore pot fi încadrate între 0 şi 3 km/km2, dar prezintă
27
numeroase variaţii locale. În lunca Siretului, mai ales în aval de Bacău, precum şi în partea
inferioară a glacisului valorile sunt de numai 0-0,5km/ km2 şi se întâlnesc areale cu 0 km/ km2.
In lunca Bistriţei densităţile sunt mai mari (0,5-l,5km/ km2) datorită despletirii în braţe a albiei
minore. Aceste densităţi sunt influenţate în mare parte de existenţa acumulărilor, care ocupă
sectoarele cele mai semnificative din acest punct de vedere.
Pe abruptul principal al Culmii Pietricica şi în partea înalta a glacisului piemontan
densitatea fragmentării majore a reliefului este cuprinsă între 1 şi 2 km/ km2, cu valori mai mari
în bazinul Trebişului şi la baza acestui abrupt. Cele mai mari densităţi se întâlnesc în Culmea
Pietricica, la sud de pârâul Negel (până la 3 km/ km2).
În privinţa densităţii fragmentării minore valorile sunt în general mai mari, iar repartiţia
lor teritorială este condiţionata de aceeaşi factori. In Culmea Pietricica aceste densităţi ating
local 4,5 km/ km2, iar în restul ramei înalte din vest variază de la 2-4km/ km2 (în bazinul
Trebişului) până la 1,5-2,5 km/ km2 (în bazinele Bahna şi Cleja).
Local, pe cursurile mijlocii ale râurilor situate în glacisul piemontan pot fi întâlnite valori
mari (3-3,5km/ km2) pe suprafeţele afectate de un grad mare de torenţialitate rezultat în urma
despăduririlor. De asemenea, pe frunţile mai abrupte ale unor terase, intens ravenate,
fragmentările sunt de 3-4 km/ km2 (Talpa, Sărata, Gh. Doja).
Pe versantul stâng al Siretului fragmentarea minoră are valori reduse din cauza
cantităţilor mai mici de precipitaţii, a rocilor moi şi a altitudinilor joase. Indicii depăşesc l,5km/
km2 pe versanţii cuestiformi şi pe frunţile abrupte ale unor terase şi scad până la 0,2-0,5 km/ km2
pe interfluviile domoale şi fragmentele de suprafeţe structurale.
In lunca Siret- Bistriţa şi pe podurile teraselor inferioare densitatea fragmentării minore
este situată sub 0,5 km/ km2 datorită caracterului lor de cvasiorizontalitate evidentă.
4.3.2.2. ENERGIA DE RELIEF
Energia de relief a fost determinată luând ca bază de referinţă talvegurile cursurilor de
apă şi se încadrează într-o gama foarte variată de valori. Daca am raporta cotele interfluviilor la
nivelul de bază general al zonei, albia Siretului, s-ar obţine valori mai mari, dar noi considerăm
că rolul principal în modelarea pe suprafeţe mici îl au bazele de eroziune strict locale. Nivelul de
bază general condiţionează direcţiile de evoluţie în ansamblul lor.
Valorile energiei de relief cresc de la partea centrală a culoarului depresionar către părţile
superioare ale versanţilor, iar în cazul celui drept, de la nord către sud..
Pe acest cadru general apar diferenţieri locale impuse de particularităţile formelor de
relief: abruptul tectonic al Pietricicăi şi unele frunţi de terasă puternic înclinate (în sensul
creşterii valorilor) sau interfluviile domoale din dealurile Trebeşului, platourile structurale din
Colinele Tutovei, podurile extinse ale unor terase inferioare şi glacisul terasat (în sensul
diminuării acestora).
28
Energiile de relief reduse, sub l0 m, predomină în luncile Siretului şi Bistriţei (25,1%)
din suprafaţa teritoriului. În procente semnificative se întâlnesc pe interfluviul Siret-Bistriţa
(1,5%) şi în Colinele Tutovei (1,5%).
Tot în categoria energiilor mici de relief includem şi treptele cuprinse între 10 şi 40m,
dar le separăm de cele anterioare pentru a scoate mai bine în evidenţă ponderea mare a luncilor în
depresiunea intracolinară a Bacăului. Acestea sunt reprezentative petru contactul luncilor cu
interfluviul Siret- Bistriţa sau cu versanţii (10,4%), unele interfluvii (2%), partea inferioară a
glacisului terasat (2%) şi Colinele Tutovei (2,6%) şi deţin o pondere de 17%. împreună cu
treptele mai mici de 10 m, ocupă 42,1% din suprafaţă.
Energii de relief cu valori mijlocii (40-100 m) apar, în proporţii diferite, în toate
subunităţile geomorfologice, cu excepţia versantului de est al Culmii Pietricica. Acestea deţin o
pondere totală de 16.5% (7% în glacis, 7,0 % în culoar şi 2,4% în Colinele Tutovei).
Valorile mari ale energiei de relief (100-200m) prezintă o repartiţie generală, dar foarte
inegală în cadrul zonei. In cazul luncilor şi a interfluviului Siret-Bistriţa energii de relief din
această categorie, se întâlnesc local, la contactul cu versanţii abrupţi (Lilieci, Bazga) şi deţin,
împreună 3,9%. În Colinele Tutovei, glacisul piemontan şi Culmea Pietricica ponderea este mai
mare (30,5%) din care 18,3% în Pietricica.
Energii de relief foarte mari (peste 200 m) se constată numai în Culmea Pietricica. Ele
deţin 3,6% din suprafaţa analizată şi se suprapun peste abruptul tectonic dintre axul culmii şi
partea superioară a glacisului piemontan.
Dacă analizăm energia reliefului în funcţie de particularităţile strict locale, dar raportându-ne la
aspectul general al reliefului, (de depresiune intracolinară) , mai putem evidenţia şi o altă
caracteristică a zonei. Astfel, priviţi din lunca Siretului atât versantul drept cât şi cel stâng se
prezintă ca abrupturi evidente cu energii de relief mari, care astfel raportate, pot atinge 600 m,
respectiv 275 m. Această primă impresie este însă voalată de faptul ca atât Culmea Pietricica cât
şi Culmea Cucuieţi trimit către albia Siretului prelungiri tot mai joase care se termină cu unele
abrupturi la nivelul inferior al glacisului terasat sau al luncii.
4.3.2.3. PANTELE
Pornind de la seminficaţia geomorfologică şi practică a înclinării terenurilor, pentru
elaborarea hărţii pantelor am urmărit în general grupele stabilite de Comisia de Cercetare
Geomorfologică pentru harta geomorfologică a Europei.
Principalele valori limită ale declivităţilor sunt:
- < 2° - limita până la care nu se desfăşoară procese de eroziune, ravenare, alunecare.
Terenurile sunt cele mai propice pentru aşezări, culturi agricole mecanizate, transporturi
rutiere şi feroviare;
2°. 5° _ se evidenţiază procese slabe de spălare şi alunecări vechi, în faza de stingere;
- 5° -15° - terenurile sunt mediu şi puternic înclinate, pot fi afectate de alunecări active şi
29
cornişe mari de desprindere, trepte şi monticoli complet detaşaţi, eroziuni intense areolare şi
torenţiale. Amplasarea de obiective locuinţe, cai de comunicaţie, precum şi lucrările de
mecanizare a agriculturii se execută mai greu. În cadrul acestei clase distingem câteva limite
cu semnificaţii practice precise;
- 7° - limita până la care se lucrează cu combine;
8° - limita de la care se începe spălarea profilului de sol, iar tractoarele se pot utiliza cu greu;
12° - 15° - terenurile devin aproape inaccesibile pentru construcţii.
Din analiza harţii pantelor (tab.1) rezultă o mare extindere a suprafeţelor orizontale sau slab
înclinate (sub 2,0°) în luncile Siretului, Bistriţei, pe podurile unor terase inferioare şi o mare
diversitate de valori pe versanţi. Teritoriile orizontale se caracterizează prin lipsa evenimentelor
geomorfologice evidente, cu excepţia unor coluvionări (în glacisurile de racord cu versanţii sau
cu terasele superioare) şi a unor procese de albie în lungul cursurilor de apă care le traversează.
Terasele inferioare extinse, cu aspect orizontal se dezvoltă mai ales pe dreapta Siretului şi
Bistriţei şi au altitudini de 8-12 m (în partea centrală şi de vest a municipiului Bacău), 15-20 m
(la Bacău, Nicolae Bălcescu şi Cleja) şi 35-40 m (pe interfluviul Siret-Bistriţa, la Bacău, Nicolae
Bălcescu, Galbeni, Cleja).
În total pantele mai mici de 2° ocupă 321 km2 (53,8%) din teritoriul studiat.
În tabelul anexat hărţii (tab.nr.2) această clasă de pante a fost defalcată în două categorii (0-1°
şi 1-2°). Se poate constata că terenurile practic orizontale (cu pante < 1°) deţin 42,9 % din total.
Clasa de pante cuprinsă intre 2-5°, respectiv terenurile cu înclinare medie ocupă glacisurile
de racord (mai dezvoltate la Negri, Prăjeşti, Traian, Buhoci - pe stânga Siretului, o parte din
interfluviul Siret-Bistriţa, partea inferioară a glacisului Pietricicăi- între Măgura şi Cleja, terasele
mijlocii şi superioare ale Siretului precum şi unele interfluvii mai largi, (dealurile dintre Trebiş şi
Bistriţa, dealurile de pe sânga Siretului) ce ocupă 10,7 % din teritoriu. Pe terenurile cu înclinare
medie procesele geomorfologice actuale sunt în stadii incipiente, predominând spălările de
intensitate slabă. În cazul glacisurilor aceste procese se pot accentua la limita cu versanţii sau pe
terasele care sunt traversate de pâraie şi torenţi.
În general terenurile cu pante mici, cu excepţia celor de pe platourile înalte, sunt despădurite.
Pe aceste areale s-au aşezat vetrele multor localităţi, principale căi de comunicaţie şi se practică
agricultura în condiţii bune.
Clasele de pante de 5-10° de 10° -15° sunt caracteristice zonelor de racord ale versanţilor cu
baza sau cu interfluviile şi unor frunţi de terasă mai abrupte. Ocupă, împreună, 16% din
suprafaţa de care ne ocupăm şi sunt în mare parte despădurite.
Arealele cele mai extinse cu pante despădurite, se întâlnesc în: Dealurile Bogdăneştilor, glacisul
de racord Tamaşi - Gioseni, dealurile joase de la Mărgineni, Sohodol, Măgura, glacisul piemontan
Călugăra, Faraoani, Cleja, Somuşca şi în special pe unele frunţi abrupte de terasă: 8-12m (Cornişa
Bistriţei), 15-20 m (N.Bălcescu şi Cleja), 35-40 m (Dealul Piscului, Cartier Aviatori). In rest
terenurile cu înclinare mare sunt împădurite.
30
Panta de 15° reprezintă o limită în morfodinamică actuală cu implicaţii practice deosebite. Pe
terenurile cu pante mai mari mecanizarea agriculturii sau ocuparea cu aşezări şi căi de
comunicaţie se fac anevoios şi foarte rar.
Pantele mai mari de 15° au fost grupate în trei clase: - 15-25°, moderat abrupte (11,2%); -25-35°,
abrupte (6,5%); -peste 35°, foarte abrupte şi extrem de abrupte (2,8%).
Astfel de pante se întâlnesc pe versanţii abrupţi în rama deluroasă înaltă a Culoarului Siretului, cu
precădere pe abruptul morfotectonic al Pietricicăi. Aproape toate aceste areale sunt împădurite,
dar chiar în aceste condiţii procesele de versant sunt uneori foarte active (alunecări, eroziuni
torenţiale, surpări, creep, sufoziune).
Tabel nr.1 Repartitia claselor de pante pe teritoriul municipiului Bacău şi împreujurimilor sale
Clasele d Unităţi c
e pante/ e relief
0°-l° l°-2° 2°-5° 5°-10° 10°-15° 15°-25° 25°-35° 35° Total
CuloarulSiret-
Şiret km2 172 - - - - - - - 172
% 28.9 - - - - - - - 28.9
Bistriţa km2
85 - - - - - - - 85
% 14.0 - - - - - - - 14.0
InterfluviulŞiret
km2 - 19 8.3 1.5 - 0.5 0.4 0.3 30
% - 3.1 1.3 0.2 - 0.09 0.07 0.05 5
Glacisulterasat
km2 - 47 26 21 4 3 2 - 103
% - 7.8 4.3 3.5 0.7 0.6 0.4 - 17.3
Imea Pietricica
km2 - - 12 20 22 45 24 j 12 135
% - - 2.1 3.5 3.7 7.6 4.0 2.0 22.9
Colinele Tutovei
km2 - - 18 17 9 17 7 4 72
% - - 3 2.8 1.6 2.8 1.0 0.8 12.0
Total km2 255 66 64.3 59.5 35 65.5 33.4 16.3 595
% 42.9 10.9 10.7 10.0 6.0 11.15 5.5 2.85 100
O imagine cocludentă asupra declivitaţilor din zonă obţinem şi prin prezentarea pantelor profilelor longitudinale ale cursurilor de apă mici, afluenţi ai Siretului şi Bistriţei.
Tabel nr.2 Pantele unor cursuri de apă mici din împrejurimile Bacăului
31
Nr.crt. Cursul de apă Panta%o
Caracteristicile morfologice ale traseelor
1 Râpaş 11.0 Drenează înşeuarea dintre Colinele Băluşeşti şi Dămieneşti
2 Mora (total) 9.0 Drenează versantul sud-vestic al Dl. Bogdaneşti
3 Mora(curs sup.) 27.0 Idem
4 Recea 29.0 Este afluent al pârâului Mora în cursul superior
5 Bogdaneşti 16.0 Drenează versantul sudic al Dl. Bogdaneşti
6 Precista 8.0 Drenează versantul drept al Culoarului
7 Bereşti 11.0 Idem
8 Ulm 15.0 Drenează versantul de sud-vest al Dl. CucuieţI
9 Racova 17.0 Idem
10 Tamaşi 8.0 Idem, dar într-o zonă mai coborâtă;
11 Bahna 19.0 Drenează glacisul piemontan -
12 V. Seacă 41.0 Drenează abruptul Pietricicăi şi glacisul
13 V. Mare 28.0 Idem
14 Cleja 32.0 Idem
15 Răcătău 3.0 Drenează depresiunea Parincea
16 V. Lungă 28.0 Drenează versantul sudic al Dl. Somuşca
17 Trebiş 8.0 Drenează Depresiunea Trebiş
18 Slatina 38.0 Drenează Dl. Slatina, subcarpatic
19 Cârligaţi 40.0 Drenează Dl. Pietricica şi Secătura
20 Negel 18.0 Drenează Culmea Pietricica şi înşeuarea din partea central
nordică.
4.3.2.4. EXPOZIŢIA VERSANŢILOR
Culoarul Siretului are o orientare generală NNV-SSE, iar prelungirea sa pe culoarul inferior al
Bistriţei, NV-SE. Aceeaşi orientare o au şi culmile principale ale Pietricicăi şi Colinelor Tutovei,
fapt ce conduce la situaţia că versanţii stângi ai acestor văi au o orientare predominant sud-sud-
vestică, în timp ce versanţii drepţi sunt orientaţi în ansamblu spre est-nord-est. Afluenţii mici din
zonă secţionează aceşti versanţi în culmi şi interfluvii cu orientări foarte diferite, complicate, la
rândul lor, de afluenţi şi mai mici, de ordinele II, III, IV. Astfel rezultă o varietate foarte mare a
expoziţiilor suprafeţelor de teren din teritoriul studiat.
Orientarea diferită a reliefului, prezintă o mare importanţă pentru definirea condiţiilor
microclimatice şi de poluare locală. Suprafeţele cu expunere general sudică (SE-S-SV) se
încălzesc mai rapid, au loc convecţii şi advecţii locale pe fondul circulaţiei generale, care produc
şi o disipare a eventualelor noxe aflate în aer, diminuând frecvenţa producerii inversiunilor
termice în microdepresiuni, care au impact negativ prin producerea brumelor sau menţinerea
poluării.
Radiaţia solară este influenţată de orientările locale ale reliefului şi de diferenţele de altitudine
care permit formarea ceţei pe terenurile mai joase. Este interesantă evoluţia termică diurnă pe
pante cu orientări diferite. Astfel pe suprafeţele cu expunere estică, încălzirea maximă are loc
32
dimineaţa, în timp ce pe cele vestice acest lucru se realizează după amiaza. Pe versanţii sudici
temperatura cea mai scăzută se înregistrează înainte de răsăritul soarelui, crescând în timpul zilei,
în timp ce pe cei nordici valorile rămân scăzute, formându-se reale contraste termice. Când razele
soarelui ating versantul umbrit, temperatura creşte, iar diferenţele mari înregistrate până acum se
atenuează.
Un rol important îl prezintă orientarea versanţilor (în raport cu altitudinea reliefului), în
distribuirea locală a cantităţilor de precipitaţii şi a intensităţii acestora, cu efecte reale şi majore
în desfăşurarea proceselor de modelare. În practica hidrometeorologică astfel de situaţii sunt
numeroase. Un exemplu concludent îl poate constitui repartiţia teritorială în zona a
precipitaţiilor premergătoare viiturii catastrofale din 28-31 iulie 1991.
4.4. POTENŢIALUL MORFODINAMIC
Valoarea practică a cercetării geomorfologice în plan local se poate pune în evidenţă
prin analiza raporturilor complexe dintre particularităţile geologice, morfologice ale arealului şi
modul de comportare în condiţiile impactului agenţilor modelatori externi, omului îi revine un
rol tot mai important. Se poate constata că activităţile de valorificare agricolă şi industrială a
terenurilor impun o cunoaştere bună a potenţialului morfodinamic, şi fiecare program elaborat în
acest sens trebuie să fie fundamentat pe o bază concretă de geomorfologie aplicată.
4.5. TIPURI GENETICE DE RELIEF
4.5.1. RELIEFUL FLUVIATIL ŞI FLUVIODENUDAŢIONAL
Fizionomia actuala a reliefului este rezultatul evoluţiei în timp a reţelei hidrografice
influenţată de particularităţile litologice şi tectonice.
Relieful fluviatil este reprezentat prin forme majore şi medii (lunci, terase, versanţi, etc),
şi microfoane (albii, meandre, grinduri, despletiri, ostroave, renii, belciuge, albii părăsite,frunţi
de terasă), completate cu altele provenite din procesele de denudare (ablaţii, torenţi) sau
gravitaţionale (alunecări, surpări, prăbuşiri, tasări).
4.5.1.1. ALBII MINORE ŞI LUNCI
Albiile minore şi luncile ocupă 55% din teritoriu deoarece Siretul şi Bistriţa sunt râuri
mari, cu suprafeţe de bazin aferent de 12000 km2, respectiv 7000 km2. Ca urmare albiile minore
au lăţimi de 50-100 m, cu procese geomorfologice (eroziune, transport, acumulare) foarte active
şi cu intensităţi diferite. Luncile Siretului şi Bistriţei sunt largi, prezentând un aspect
cvasiorizontal, de adevărate câmpii acumulative.
Orizontalitatea este aparentă, pe cuprinsul ei existând microforme de relief clar
denivelate: albii minore meandrate sau despletite, meandre şi braţe vechi, grinduri, diferite
33
microforme pozitive sau negative, terase de luncă. La contactul cu versanţii se întind, ca o fâşie
mai mult sau puţin înclinată, glacisurile coluvio- proluviale continui dar foarte fragmentate.
In fizionomia de amănunt a celor doua albii minore apar evidente deosebiri în peisaj.
Pentru lunca Siretului din amonte de confluenţa cu Bistriţa sunt caracteristice meandrele
(Hârleşti, Onişcani, Drăgeşti, Traian) iar pe lunca inferioară a Bistriţei se poate observa un
aspect de câmpie piemontană tipică, în care predomină despletirile. În aval de confluenţa cu
Bistriţa, Siretul are uşoare tendinţe de despletire ca urmare a unor pante mai mari şi a unui
transport de aluviuni grosiere aduse de Bistriţa. Această situaţie se referă la condiţiile existente
preamenajării Bistriţei. În prezent caracteristicile naturale ale luncilor Bistriţei şi Siretului din
aval de Bacău sunt modificate în mod radical de intervenţiile antropice.
Lunca Siretului are, la Dămieneşti, o lăţime de peste 7 km care se menţine până la
confluenţa cu pârâul Precista. în dreapta Dealului Piscului, la Bacău, se observă o îngustare cu
2-2,5 km. In aval, în prezona de confluenţă, luncile Siretului şi Bistriţei devin comune, astfel că
între Bijghir şi Luizi Câlugăra lăţimea totală trece de 10 km.
Lunca Bistriţei aval de Gârleni, prezintă lăţimi de 3-4 km şi are un aspect terasat. După I.
Donisă
( 1968 ) terasele de luncă ale Bistriţei au altitudini relative de 0.5-1 m, 1-2 m şi 2-4 m .
Considerăm că şi terasa de 5-7 m (de fapt terasa de 2-4 m ,-?§ coluvionatâ în zona de
debuşare a Trebişului şi Negelului ) prin netezimea ei evidentă, aparţine tot luncii.
Lăţimea maximă a luncii Siretului se află în zona municipiului Bacău, în dreptul
confluenţei cu Trebişul. În partea de sud a Bacăului are loc o îngustare evidentă (pânâ
la 4-5 km), menţinându-se pânâ la "poarta Răcătău - Răcăciuni", unde cineritele vulcanice
meoţiene rezistente s-au impus în relief prin păstrarea unor promontorii laterale, lunca prezentând
o îngustare evidentă de numai 2 km lăţime.
In cadrul luncii, râul Siret curge sub versantul stâng, având maluri înalte şi abrupte (la
Dâmieneşti, Brad şi Traian). In apropiere de Bacău, respectiv de la podul rutier Holt, râul Siret se
deplasează uşor spre axul luncii proprii, dar confluenţa cu Bistriţa îl abate din nou sub versantul
stâng. Până la Răcăciuni, râul Siret curge mai mult sau mai puţin aproape de acest versant. Spre
aval de "poarta Răcătău-Răcăciuni" se termină prelungirile sudice ale Culmilor Cucuieţi şi
Râcâtâu, între care pârâul Răcătău a sculptat, pe cursul strict inferior o vale largă (în prezent un
golf al lacului Răcăciuni).
Terasele de luncă ale Siretului aparţin (după I. Donisâ şi I. Hârjoabâ, 1974) fie treptei
joase (0.5-1 m, 1,5-2 m, 3-4 m) fie celei înalte (5-7 m), aceasta din urma fiind înălţată prin
parazitarea către ţâţână a terasei de 3-4 m cu coluvii şi proluvii. Limitele luncii cu versanţii se
prezintă diferit de la un sector la altul, funcţie de fragmentarea acestora şi depărtarea albiei
minore de baza lor. Astfel în cazul luncii Siretului, terasa de 5-7 m de pe dreapta vine în contact
direct cu cea de 35 - 40 m de la Filipeşti pânâ la Bereşti - Bistriţa. In aval, la îngustarea
Dumbrava-Săuceşti, contactul este estompat de depuneri coluviale, devenind abrupt în dreptul
34
Dealului Piscului, la Bacău .
Pe Bistriţa, aval de Gârleni, versanţii se prezintă total diferiţi deşi ambii sunt relativ înalţi (cel
drept este de tip subcarpatic). Pe stânga, la Izvoare (în amonte de limita arealului studiat) râul
curge chiar pe sub abruptul terasei de 110-120 m, cu un glacis de racord foarte redus, iar la Iţeşti,
direct sub abrupturile teraselor de 80-90m şi 35-40 m până la Dealul Piscului.
Până la Bacău, pe dreapta, contactul luncii Bistrţei cu versantul se face tot prin abrupturi,
neexistând terase mai înalte păstrate în relief. Aici, versantul este mai lin şi împădurit, nu lipsit de
vegetaţie ca la Iţeşti. În aval de Lespezi contactul se face sub forma unui glacis tot mai larg către
Mărgineni, cu terenuri cultivate sau aşezări.
Intre Traian şi Buhoci contactul luncii Siretului cu versantul stâng este un glacis larg care, spre
sud se îngustează până la un simplu racord. Versantul este afectat de alunecări (Furnicari,
Chetriş, Tamaşi, Geoseni, Bazga-Poarta Răcătăului). Pe dreapta, după lărgirea din glacisul
Trebişului şi Negelului, începând cu cartierul Aeroport, contactul luncii se face prin glacisuri de
racord foarte înguste, cu frunţile teraselor mai înalte sau mai joase, aflate în diferite stadii de
păstrare (8-12 m,15-20m, 35-40 m).
4.5.1.2. TERASELE
Terasele Siretului şi Bistriţei sunt bine păstrate (cu excepţia celor superioare) dar repartiţia lor
este totuşi inegală în raport cu versanţii şi interfluviile. Bine păstrate sunt terasele cu altitudini
relative mai mici de 100 m. Caractenzându-le succint, terasele celor două râuri mari se prezinta
astfel:
a) Terasele Siretului
- Terasa de 200 m. În valea Siretului din această terasă se păstrează fragmente reduse
în Dealul Izvoarele (NE de Racova), la NV de Sărata, pe pârâul Valea Seaca şi la V de satele
Buchila, Valea Mare şi Faraoani.
35
Terasele de 15-20 m şi 35-40 m de pe dreapta Siretului la Gh. Doja
Terasa de 160-17Om se întâlneşte tot fragmentar la vest de Mărgineni (în dealurile Secătura şi
Sohodol), la Luizi-Călugăra, Sărata, Dealu Nou, Valea Seacă, Gheorghe Doja, pe stânga pârâul ui
Cleja. La Sohodol se prezintă ca un platou înclinat, care domină net terasa mai joasa (110-120
m). Apare probabil şi la Iţeşti, unde altitudinea sa relativă este de 135-145 m. Explicaţia
diferenţei de nivel ar consta în faptul că la Sohodor, această terasă, fiind mai aproape de culmea
Pietricicâi a fost antrenata mai mult în mişcările de înălţare cuaternare. In plus, aici terasa se află
mai aproape de propria sa ţâţână (I. Donisâ, I. Hârjoabâ, 1974). De altfel şi alte terase mai joase
(110-120 m, 70-90 m) au altitudini uşor diferite la nord şi la sud de Bacău.
H. Grozescu (1918), identifică această terasă la Sohodor şi Hemeiuşi, având o altitudine
de 160-180 m, considerând-o de vârsta Ievantin-cuaternarâ. La rândul sau M. David (1932) crede
că acest nivel reprezintă resturi ale platformei inferioare de eroziune, de vârstă pliocenâ
superioară.
Intr-un profil de la Pădureni (fig. nr. 16 a).această terasă se compune din: gresii şi nisipuri
sarmaţiene, înclinate şi retezate, în bază; 3 m prundişuri cu elemente de fliş, cristalin şi eruptiv; 1
m nisip cuarţos vânat şi nisip lutos; 0,5 m argile galbene şi vinete; 3-4 m luturi galbene şi brune;
-Terasa de 135-140 m este mai bine reprezentată în cartierul de sud al Bacăuluis la
Izvoarele, Gheorghe Doja, pe interfluviul Siret- Mocanu sub forma unui platou cu altitudinea de
365 m (145 m faţă de Siret). Prundişurile de aici conţin şi fliş din Pietricica.
- Terasa de 110-120 m se întâlneşte fragmentar la nord de Măgura (între Hemeiuşi şi
Secătura), la Luizi Călugăra (pe această terasă este amplasată catedrala), pe văile pâraielor Sărata,
Bălţata şi Valea Seacă, precum şi la periferia platoului din vest de Gheorghe Doja.
M. David (1932) descrie această terasă în Dealul Ursului (la S de Trebiş) ca fiind un platou cu
36
altitudine realtivâ diferită faţă de Bistriţa (115 m) şi Şiret (123m).
- Terasa de 70-90 m este bine reprezentată la nord de Bacău, pe interfluviul Siret-Bistriţa,
la Iţeşti, Dumbrava, Filipeşti, prezentând un pod neted, înclinat spre Siret. In aval de Bacău apare
fragmentar: -pe pârâul Sărata (Osebiţi-Mâgura), - pe stânga pârâului Bălţata (cu un pod larg), - pe
dreapta pârâului Valea Seacă, la SE de Faraoani şi foarte clar la Gheorghe Doja.
- Terasa de 50-60 m . Intre Galbeni-Filipeşti-Iteşti este bine evidenţiată faţă de cea
imediat inferioară, pe care o domină cu un abrupt clar de 10 m. La sud-vest de Bacău, există
fragmente lângă Nicolae Bălcescu (Dl. Dumbrava şi Dl. Călcâiului) superioare terasei de 35 - 45
m. Spre aval acest abrupt se reduce treptat.
Terasa „Aeroport” (35-40 m) de pe dreapta Siretului
-Terasa de 35-40 m, cu un pod neted şi larg, este bine reprezentată pe interfluviul Siret -
Bistriţa pe care înaintează până la Vârful Piscului şi în aval de Bacău până la Valea Mare. Podul
atinge lăţimi de 3 km (Terasa Aeroportului) fiind fragmentat de afluenţii pâraielor Bahna şi
Sărata. In aval de Nicolae Bălcescu se îngustează brusc şi dispare, locul său fiind luat de terasa
inferioară.
După I. Donisă ( 1968), fig. nr. 16b, alcătuirea acestei terase la Capu Piscului se prezintă
astfel: depozite chersoniene în bază ; prundişuri ; un orizont de nisip grosier, brun roşcat cu
pietrişuri diseminate; cuvertura luto- nisipoasă. Se poate observa că această structură reprezintă
un vechi aluviu de luncă.
In Dealul Bacăului şi Dealul Izvoare, unde terasa de 35 - 40 m are lăţime maximă, într-o
37
deschidere de la Nicolae Bălcescu, în profil, observăm: în bază, argile vinete chersoniene; 5 - 7 m
pietrişuri, cu un orizont ruginiu la partea superioară; 0.2 m nisip lentiliform; 0.8- 1 m nisip
grosier; 8 - 10 m luturi. Ca vârstă, se consideră că detaşarea sa s-a făcut în Mindel - Riss.
- Terasa de 15-20 m. Este bine păstrată aval de Bacău, între Nicolae Bălcescu şi Cleja,
unde podul său atinge 2 km lăţime. La Bacău şi la sud de Cleja apare numai local, ca o fâşie cu
lăţimi reduse. Prezintă o înclinare uşoară către Siret, iar contactul cu lunca se face printr-un
abrupt de 6 - 8 m. Această terasă se întâlneşte fragmentar şi pe stînga Siretului la Traian
(confluenţa cu pârâul Morii), Furnicari, Tamaşi, având lăţimi reduse.
- Terasa de 8-12 m. Prezintă o situaţie aparte deoarece prundişurile din baza sa sunt
comune cu cele ale terasei înalte de luncă. Este prezentă în partea centrala şi de vest a
municipiului Bacău, pe conul aluvio-proluvial plat al Trebişului şi Negelulu
Aluvionârile din bază aparţin Siretului şi Bistriţei în zona vechii confluenţe situată în amonte de
cea actuala.
Procese torenţiale pe fruntea terasei de 35-40 de pe dreapta Siretului
b ) Terasele Bistriţei
In culoarul propriu-zis al Bistriţei, aval de Gârleni, după I. Donisă (1968), se întâlnesc
fragmente cu diferite extinderi ale teraselor, în succesiuni incomplete.
- Terasa de 165-180 m. Fragmente reduse ale acestei terase se găsesc la obârşia pârâului
Valea Rea şi în Dl. Poiana Mare - Mărgineni.
- Terasa de 125-130 m apare sub forma unui petec redus în Dl. Poiana Mare, dominat de
abruptul terasei de 165 - 180 m,
- Terasa de 100-110 m, cu o extindere semnificativă pe stânga Bistriţei. In Dl. IIieşi (în
38
afara sectorului studiat), se continuă spre est,printr-o uşoară coborâre, cu terasa de 80 - 90 m din
Dl. Soldaţi, la limita de NV a acestui sector. Cele două terase formează un platou lung de 2 km şi
lat de 500 m.
- Terasa de 80-90 m. Exceptând sectorul din Dl. Soldaţi, se mai întâlneşte în dreapta
Bistriţei, pe interfluviul Trebiş - Negel. Pe stânga Bistriţei se racordează cu terasa Siretului de 70
- 90 m. La Mărgineni (Baraţi) terasa este situată la o altitudine relativă de 83 m faţă de Bistriţa şi
90 m faţă de Siret. Intr-o deschidere în fruntea sa se observă următoarea succesiune litologica:
argile şi marne chersoniene la bază; 3-4 m prundişuri cu elemente de gresii, cuarţite, graniţe,
calcare mezozoice, andezite, bine rulate şi cimentate; 15 m luturi, putând atinge la Bacău 20 m
grosime.
-Terasa de 35-40 m. La Dumbrava-Iteşti se prezintă ca o prelungire a celei de 80 - 90 m,
care se continuă, pe stânga Bistriţei, până în Dl. Piscului, reprezentând partea dreaptă a
interfluviului Siret-Bistriţa.
Potenţialul erozional pe fruntea terasei de 35-40 m de pe stânga
Siretului(Lacul Răcăciun)
-Terasa de 8-12 m. Are formă alungită şi îngustă, extinzându-se din apropierea gării până
la intersecţia străzilor Republicii cu Narciselor, pe care este amplasat centrul municipiului Bacău
şi cea mai mare parte din teritoriul intravilanului: cartierele Cornişa I şi II. în sud- estul
teritoriului are o treaptă superioară prelungită spre Nicolae Bălcescu. Alcătuirea petrografică este
asemănătoare teraselor inferioare: prundişuri care uneori coboară sub talveg.
-Terasa de 5-7 m. Apare în sud- estul teritoriului, mai slab reprezentată cu lăţimi de 400
m, alcătuită în întregime din prundişuri peste care s-au suprapus luturi mijlocii. Fruntea de terasă
39
dinspre Săuceşti domină terasa de luncă de la Şerbăneşti cu o panta abruptă de 50%, cu expoziţie
vestică şi drenaj extern rapid, propusă pentru a fi plantată cu arbuşti.Treapta pe care este aşezată
partea centrală a municipiului, are o alcătuire deosebită net de terasele Bistriţei, fiind doar o
treaptă tăiata în fruntea conurilor de dejecţie şi a glacisului Trebiş-Negel (cartierul Câmpu Poştei,
Mioriţei şi estul cartierului CFR). Pe fruntea abruptă a acestei trepte apar luturi ce se suprapun pe
pânza de prundişuri comună cu cea a treptei de luncă de 2-4 m.
Referitor la terasele Şiretului şi Bistriţei există mai multe referiri în literatura de
specialitate.
Terasa de 15-20 m a Siretului la Cleja şi racordul cu lunca
4.5.1.3. GLACISURILE PIEMONTANE ŞI DE RACORD
Sectorul dintre cursul actual al Siretului şi culmea Pietricica a evoluat în cuaternar în regim de
glacis piemontan.
Actualul glacis format după înălţarea culmii Pietricica prezintă o evoluţie tipică.
Concomitent cu acumularea şi înălţarea produsă la bordura subcarpaţilor, acesta a intrat şi sub
incidenţa modelării subaeriene, trecând la faza evoluţiei descendente. Detaşarea glacisului
piemontan faţă de regiunea cutată este în curs de realizare şi acest fenomen este bine exprimat în
relief prin existenţa microdepresiunilor de contact sculptate de cursurile superioare ale unor
afluenţi direcţi şi indirecţi ai Siretului, mărginite la exterior de culmi, unele aproape reziduuale
pe care se păstrează fragmente ale teraselor Siretului.
40
Piemontul Pietricicăi văzut de pe Aeroportul Internaţional Bacău
Aspectul actual al reliefului se poate datora, însă, şi mişcărilor neotectonice de înălţare a
culmii Pietricica ( I. Donisă şi I. Hârjoabâ, 1974) care au condus la formarea unui piemont
tectonic monoclinal, cu înclinare V-E, sprijinit pe regiunea cutată şi coborând spre Siret. Odată
cu adâncirea şi deplasarea spre est a Siretului versantul drept al acestuia prezintă o evoluţie
terasată.
Aspectul actual al reţelei hidrografice exprimă această evoluţie. După anumite sectoare
longitudinale în microdepresiunile de contact, afluenţii Siretului se orientează spre SE, către
acesta. La ieşirea din glacis în lunca Siretului aceştia îşi schimbă brusc direcţia spre NE, (efect al
tectonicii actuale).
Toate aceste dealuri şi depresiuni pot fi considerate ca aparţinând glacisiihii piemontan
al Pietricicăi, care se continuă cu un sector extins şi neted puţin înclinat, ce parazitează terasele
inferioare ale văii Siretului, până la lunca acestuia.
Extensiunea şi ponderea însemnată pe care glacisul o deţine în cadrul piemontului ne
determină să utilizăm denumirea de glacis piemontan pentru întregul areal cuprins între baza
abruptului Culmii Pietricica şi lunca Siretului. In această accepţiune, pentru partea mai înaltă şi
mai fragmentată, utilizăm denumirea de glacis superior, iar, pentru partea joasă, glacis inferior.
întrucât terasele au extindere mare, pentru întreaga suprafaţă vom folosi şi noţiunea de glacis
terasat.
La sud de pârâul Răcăciuni, unde energiile de relief sunt mai mici aspectul de glacis este
atât de evident, încât a fost individualizat ca subunitate (Glacisul Orbeni-Gr. Posea şi L. Badea,
1984). Acesta se prezintă ca un platou care mărgineşte microdepresiunea Pănceşti şi se continuă
41
spre S cu conul aluvial al Trotuşului.
In arealul studiat, cuprins între Trebiş şi Cleja aspectul actual al glacisului piemontan a
rezultat prin evoluţia descendentă a profilurilor longitudinale ale afluenţilor determinată de
coborârea şi îndepărtarea continuă a nivelului de bază local, albia Siretului. Glacisul a fost
fragmentat de propriile râuri în forme-martor de tip "doaburi", uneori cu aspect rezidual.
Culmea şi Piemontul Pietricicăi la Luizi Călugăra văzute de pe
Aeroportul Internaţional Bacău
4.5.2 RELIEFUL PETROGRAFIC ŞI STRUCTURAL
În abordarea acestor aspecte este necesară în primul rând o diferenţiere între versantul
drept ( cutat) şi cel stâng (monoclinal).
4.5.2.1. RELIEFUL SPECIFIC VERSANTULUI DREPT AL SIRETULUI.
CULMEA PIETRICICA ŞI GLACISUL PIEMONT AN
Trăsăturile actuale ale reliefului s-au format în Pleistocenul superior şi in Holocen. Cutările
valahe care au definitivat Subcarpaţii Moldovei au avut unele particularităţi locale. Astfel între
munţii flişului şi soclul scufundat al Platformei Moldoveneşti, Culmea Pietricica s-a înălţat mai
mult în partea sa centrală unde s-au păstrat conglomerate burdigaliene şi gresii mai dure. La
nord de valea Negelului (Magura-Osebiţi-Râchitaşul de Jos) în dealurile Trebişului şi
Nechitului, precum şi la sud, spre Trotuş, înălţările au fost mai reduse şi pe fondul unor roci cu
duritate mică, modelarea reliefului a fost mai intensă. Aşa se explică faptul că, în dealurile
42
Cărunta (716 m) Capătă (740 m), Cireşul (696 m) versantul lor estic, relieful dă impresia unor
munţi mijlocii si joşi uneori cu hogback-uri. La N şi la S de această culme ascuţită, aspectul de
ansamblu este al unor culmi domoale cu interfluvii largi, uneori aproape orizontale (dealurile de
pe stânga Trebişului). Numai la obârşiile Slatinei, Vâh Budului şi Cârligatei (la limita
de NV a zonei de care ne ocupăm) apar câteva forme mai semeţe, dar nedepâşind
600 m altitudine.
Hanul Măgura de pe culmea Pietricica
Axul central al Pietricicăi este un sinclinal suspendat umplut cu depozite mai dure, în
cadrul unui sinclinoriu mai larg deversat peste bordura vestică a Platformei Moldoveneşti.
Structura şi roca se evidenţiază în culmea centrală a Pietricicâi într-un aliniament de
culmi care cresc ca altitudine de la N la S.
Culmile principale prezintă spre est abrupturi tectonice importante cu diferenţieri
altitudinale de 250-300 m, în partea centrală şi 100-150 m în N şi S.
Abrupturile sunt situate în apropierea Faliei Pericarpatice care, după C. Brânduş,
( 1981), urmează un traseu situat la est, pe linia dealurilor mai joase, la 350-400 m altitudine.
În evidenţierea altitudinală a aliniamentului de culmi a cumpenei de ape Siret-Bistriţa-
Tazlâu, rolul principal nu aparţine tectonicii ci alcătuirii petrografice. Cele mai înalte forme
(Cărunta şi Capâta-sud) conţin conglomerate burdigaliene. Culmile vecine, mai joase reprezintă
o fază de evoluţie mai avansată, în care conglomeratele au fost deja înlăturate.
Interfluviile acestui versant sunt de fapt nişte pomontorii ale interfluviilor subcarpatice
43
în zona de platformă. Racordul între cele două zone se face brusc, întrucât vin în contact două
zone având roci cu rezistenţă diferită la eroziune. Acest fapt a favorizat dezvoltarea unor torenţi
opuşi care au generat prin eroziune regresivă formarea unor înşeiiari ce au accentuat rupturi de
pantă şi au izolat martorii de eroziune ce s-au mai păstrat în glacisul piemontan pliocen
superior-villafranchian format în urma înălţării Subcarpaţilor. Interfluviile au forma unor coline
cvasiparalele. Lăţimea lor maximă atinge 0,5-3km.
Viroaga pe podul terasei de 30- 40 m a Siretului la Răcătău
Sub abrupturile menţionate începe partea superioară a glacisului piemontan de contact.
Rocile mult mai friabile şi slab rezistente la eroziune au favorizat o evoluţie activă a reţelei
hidrografice care a fragmentat acest glacis în diferite culmi deluroase şi microdepresiuni de
contact, menţionate la capitolul anterior.
Fâşia de contact dintre abruptul Pietricicâi şi glacis este foarte fragmentată din punct de
vedere morfologic atât din cauza existenţei Faliei Pericarpatice cât şi unor diferenţieri litologice
evidente.
4.5.2.2. RELIFUL SPECIFIC VERSANTULUI STÂNG.
COLINELE TUTOVEI
Versantul stâng, mai puţin înalt decât cel drept (în arealul luat în studiu cota maximă este
de 405 m în Dl. Cucueţi) este alcătuit din prelungirile sudice ale Dl. Dămieneştilor şi
Bogdăneştilor (sub 300 m altitudine) care fac parte din regiunea depresionarâ de legătura dintre
Podişul Central Moldovenesc şi Colinele Tutovei, şi din extremitatea de NV a acestora din
urmă, respectiv din versantul vestic al dealurilor, Buhoci-Cucuieţi.
Culmea Buhoci-Cucuieţi este acoperită cu păduri dar procesele geomorfologice, inclusiv
44
cele actuale, sunt pe alocuri deosebit de active, deoarece se desfăşoară pe capetele de strate ale
monoclinului. Caracteristice sunt cuestele cu fronturi afectate de alunecări, în diferite stadii de
evoluţie.
Aspecte pe versantul stâng al acumulării Răcăciun
În cazul acestui versant rolul petrografiei (în general pachete cvasiorizontale de roci moi
argiloase şi luto-nisipoase cu unele intercalaţii grezoase mai dure) este subordonat structurii
monoclinale a zonei. Ca urmare alături de cueste se întâlnesc şi fragmente de platouri
structurale mai înalte (Dămieneşti, Negri, Traian, Buhoci, Tamaşi, Geoseni), ultimile dezvoltate
pe cineritele andezitice.
Referitor la cineritele vulcanice,specificăm că au o anumită semnificaţie morfopetrografică,
fiind situate la extremitatea sudică a sectorului analizat, punând în evidenţă promontoriul
care înaintează deasupra albiei minore a Siretului pe care o domină cu 120 m (Dealul
Bazga-249 m, iar lunca Şiretului 130 m).
4.5.3. MICRORELIFUL ŞI RELIEFUL ANTROPIC
Deşi procesele geomorfologice actuale şi impactul antropic reprezintă obiectul unor
capitole aparte, vom face câteva referiri asupra microformelor de relief pentru completarea
descrierii geomorfologice de ansamblu a arealului studiat.
În primul rând, includem albiile minore ale cursurilor de apă mari (Siret, Bistriţa), mici
(afluenţii acestora) sau torenţiale fiecare cu particularităţile sale de formare, evoluţie şi
dimensiuni specifice. Trebuie evidenţiate în primul rând meandrele Siretului şi despletirile
45
Bistriţei cu toată gama de forme specifice (bucle, maluri concave şi convexe, renii, meandre
părăsite, braţe despletite, ostroave, bancuri, grinduri laterale sau mediane, plaje).
În al doilea rând menţionăm albiile minore ale afluenţilor cu maluri de diferite înălţimi,
cu sectoare rectilinii sau curbe, cu praguri şi repezişuri cele mai multe cu obârşii torenţiale
caracteristice (şiroiri, ogaşe, ravene, torenţi) .
Efectele pluviodenudârii sunt vizibile în formele de microrelief, prin borduri de coluvii
şi glacisuri coluviale care însoţesc toate rupturile de pante de la baza versanţilor sau frunţilor de
terase. Gradul lor mare de dezvoltare este favorizat de predominarea rocilor friabile, slabe la
eroziune în glacisul piemontan al Pietricicăi, pe terasele Siretului, Bistriţei, precum şi în
prelungirile de NV ale Colinelor Tutovei unde acţiunea morfogenetică se excercită pe capetele
de strate.
Fragmentarea orizontală şi verticală a reliefului este în general mai mare pe versanţi. Ca
urmare în contextul unor alternanţe de roci permeabile (prundişuri de terasă, nisipuri, luturi) şi
impermeabile (argile uneori marne) a unor pante ce depăşesc limitele critice, fenomenelor
erozionale li se adaugă procese gravitaţionale active, uneori foarte intense. Este cazul
versanţilor cuestiformi şi a unor frunţi abrupte de terasă, atât pe dreapta cât şi pe stânga care sunt
afectaţi de alunecări in diferite stadii de evoluţie şi de stabilitate, surpări sau prăbuşiri .
Procesele sufozionale la rândul lor, le completează pe cele erozionale prin dantelarea unor
muchii şi frunţi de terasă.
La întreaga gama de microforme de eroziune sau acumulative existente se adaugă
rezultatele acţiunii morfogenetice a omului, devenită preponderentă în modelarea actuală, la
nivelul albiilor şi luncilor. Ca forme de relief antropic, pornind de la albii către versanţi
menţionăm: lucrări de apărare şi de consolidare a malurilor, regularizări şi rectificări ale
albiilor, microforme rezultate prin exploatarea balastului, îndiguiri, baraje, diguri ale
acumulărilor, canale de aducţiune sau de evacuare (de fugă), ramblee şi deblee pentru căi de
comunicaţie, diferite platforme şi fundaţii edilitare sau industriale, halde, terase CES, lucrări
de corectare a torenţilor şi multe altele.
Prin amenajarea hidroenergetică a Bistriţei şi parţial a Siretului peisajul natural a fost
modificat în mod esenţial şi transformat în primul rând într-un peisaj lacustru, antropizat iar
evoluţia mofgogenetică ulterioară se află sub semnul acestuia.
4.5.4. PROCESELE GEOMORFOLOGICE ACTUALE ŞI DEGRADAREA
TERENURILOR
46
Aspectul general al reliefului din spaţiul geografic Bacău, în continuă evoluţie,
reprezintă o rezultantă între acţiunea modelatoare a factorilor naturali şi a celui antropic.
În luncile râurilor, efectele activităţii umane sunt cele mai pregnante. Potenţialul morfogenetic
natural se sprijină pe condiţiile locale geologice, pe caracteristicile morfografice şi
morfometrice ale reliefului, în condiţii hidroclimatice zonale şi locale, grefate pe un fond
biogeografic în regres.
Baza de desfăşurare a proceselor geomorfolape" Ideale o constituie profilurile
longitudinale ale celor două râuri importante: Siretul şi Bistriţa, confluenţa lor, şi în ultimul
timp, nivelurile acumulărilor construite după 1960, care reprezintă baze de eroziune locale,
relative. Aceste condiţii naturale şi antropice exercită influenţe diferite ca pondere şi sens asupra
modelării formelor de relief.
Rolul morfogenetic definitoriu l-au avut însă apele curgătoare, mai mari sau mai mici,
care, prin regimul lor hidrologic şi particularităţile transportului solid, sintetizează ansamblul
condiţiilor fizico-geografice şi economico-sociale din bazinele hidrografice aferente. în afară de
Siret şi Bistriţa, râuri mari, ale căror regimuri de scurgere reprezintă caracteristicile unor teritorii
mai întinse şi diversificate, afluenţii locali au regimuri puternic torenţiale, cu potenţial erozional
deosebit de important, a căror indici morfometrici şi coeficienţi de împădurire.
Dinamica proceselor geomorfologice actuale este influenţată de litologie, structură,
mişcările neotectonice, continentalismul climatic exprimat şi în discontinuitatea regimului
pluviometric şi al scurgerii, deteriorarea covorului natural de vegetaţie, precum şi de impactul
tot mai puternic al activităţii antropice.
Versanţii de pe dreapta Bistriţei şi Siretului (din aval de confluenţă), aparţin zonei
subcarpatice, iar cei de pe stânga zonei colinare, şi se caracterizează prin reliefuri sculpturale de
eroziune şi acumulare, cu procese geomorfologice actuale aflate în diferite stadii de dezvoltare,
de la forme slab moderate până la excesive.
Varietatea de procese şi forme cu intensităţi de desfăşurare şi dinamică mare se referă
atât la eroziunea areolară, cât şi la cea torenţială, iar formele rezultate aparţin tuturor tipurilor de
pluviodenudare şi torenţialitate. Procesele gravitaţionale bruşte şi lente, deplasările de teren de
diferite tipuri (inclusiv prăbuşirile şi surpările pe versanţii mai înclinaţi şi pe malurile abrupte),
sufoziunile pe muchiile teraselor, au un rol deosebit de activ în degradarea terenurilor. La baza
versanţilor sunt acumulate materiale coluvio-proluviale şi deluviale sub forma unor glacisuri
extinse sau numai de racord.
O parte importantă a arealului o deţin luncile Siretului şi Bistriţei (55 %) pe care se
desfăşoară procese geomorfologice specifice, diferenţiate pe cele două râuri. Astfel în lunca
Şiretului eroziunea laterală se exercită mai ales prin accentuarea meandrărilor, în timp ce în
lunca Bistriţei predomină despletirile. Diferenţele rezultă din înclinarea diferită a luncilor (0,5 -
1 °/00 pentru Siret şi 2 - 3 °/00 pentru Bistriţa), la care se adaugă volumul şi granulometria foarte
variată a transportului de aluviuni.
47
Principalii factori care contribuie la modelarea albiilor şi a luncilor sunt de natură
statică (litologia friabilă cu o mare varietate granulometrică) şi dinamică (pantele de scurgere,
regimul hidrologic, caracterul continental al climei), la care se mai adaugă activitatea umană cu
valenţe complexe.
Având în vedere scara totuşi redusă la care se desfăşoară procesele din luncile râurilor
considerăm mai nimerit să denumim formele rezultate: popine, grinduri, renii, ostroave şi
belciuge - "microforme".
Digul pe malul drept al acumulării Răcăciun
4.5.4.1. PROCESE ŞI FORME ACTUALE DE ALBIE.
4.5.4.1.1. PROCESE ŞI FORME DIN ALBIILE MINORE.
A. Situaţia geomorfologică a luncilor.
Microsculptogeneza din cuprinsul luncilor Siretului mijlociu şi Bistriţei inferioare
reprezintă o acţiune continuă în timp, dar rezultată dintr-o succesiune dialectică de procese
antagonice concomitente sau succesive. Acest caracter se pune în evidenţă printr-o
evoluţie discontinuă a formelor.
Agenţii morfogenetici actuali acţionează în condiţii specifice rezultate în urma evoluţiei
geomorfologice şi hidroclimatice anterioare, la care se adaugă rolul important al neotectonicii.
Pe un fond de orizontalitate cvasievidentă, luncile Siretului si Bistriţei se prezintă sub forma
unor complexe de 2 - 4 terase, sculptate în aceleaşi aluviuni, cele mai înalte fiind intens
48
parazitate de materiale laterale (coluvio - proluviale). În cadrul luncilor apa este un agent
morfogenetic complex care acţionează permanent în albiile minore şi periodic (în timpul
viiturilor) în albiile majore şi lunci. Concomitent, la nivelul luncilor acţionează şi apele
afluenţilor; unele cu regim permenent, altele cu intermitentă.
Acţiunea morfogenetică a râurilor Siret şi Bistriţa este în legătură cu viteza de scurgere a
apei şi cu mărimea debitelor, un rol important avându-1 şi încărcătura de aluviuni. În general,
acţiunea de eroziune şi acumulare în cadrul celor două lunci se prezintă diferenţiat.
B. Eroziunea lineară.
În ceea ce priveşte eroziunea lineară, la nivelul luncilor Siretului şi Bistriţei, prezintă
importanţă afluenţii din zonă. Astfel, în municipiul Bacău pe râurile Negel şi Trebiş s-au produs
viituri de amploare care au inundat suprafeţe extinse. Au avut loc procese geomorfologice
semnificative, accentuate de influenţele antropice.
În cazul Siretului acţiunea morfogenetică a marilor viituri poate fi urmărită în regim natural
numai până la confluenţa cu Bistriţa. Pe acest râu s-au produs viituri mari în anii 1969 (1900
m3/s), 1975 (1730m3/s), 1979 (1530 mVs), 1985 (1490 m3/s) şi 1991 (1768 m3/s). Valorile
sunt măsurate la staţia hidrometrică Drăgeşti, situată la 30 Km amonte de Bacău. Efectul acestor
viituri, conjugat cu exploatarea balastului, a fost o degradare continuă a albiei, o adâncire
permanentă a acesteia.
În plan lateral s-au produs modificări sensibile în buclele meandrelor, cu unele
autocaptări, eroziuni ale reniilor şi ale malurilor, etc. în ansamblul său, albia Siretului, în
condiţiile scurgerii medii şi reduse, apare ca fiind prea mare pentru astfel de debite. Este un
exemplu tipic de degradare, cu reaşezarea continuă a poziţiilor vadurilor şi intervadurilor si
schiţarea unei noi terase de luncă. Tendinţa generală este de adâncire si lărgire. Acest lucru se
pune în evidenţă prin urmărirea raportului dintre cotele la care s-a situat debitul mediu
multianual (75.0 m3/s) în secţiunea Drăgeşti. Se constată o coborâre continuă.
Tabel nr. 3 VARIAŢIA COTEI LA CARE SE SITUEAZĂ DEBITUL MEDIU MULTIANUAL ÎN
PERIOADA 1965-1996, LA STAŢIA HIDROMETRICĂ DRĂGEŞTI.
Anul Cota coresp Q
med.
Anul Cota coresp Q
med.
Anul Cota coresp Q
med.1965 398 cm 1980 280 cm 1995 230 cm
1970 330 cm 1985 250 cm 1996 225 cm
1975 310 cm 1990 240 cm
În anul 1983 a intrat în funcţiune acumularea Galbeni situată în avalul confluenţei cu
49
Bistriţa. Este de presupus că aceasta va produce modificări importante în desfăşurarea eroziunii
în adâncime pe râul Siret, dar acest lucru se va putea monitoriza în perspectivă. în secţiunea
barajului Galbeni nivelul de bază a fost înălţat cu 10 m (de la 131 m la 141m).
Eroziunea în adâncime exercitată de afluenţii mici este concretizata prin sculptarea
albiilor pe glacisurile de racord cu versanţii şi în cuprinsul luncii, prin adâncirea acestor albii la
confluenţa cu Siretul odată cu coborârea generală a nivelului său mediu şi propagarea acesteia
regresiv spre amonte şi prin reajustările permenente ale talvegului necesare datorită desfăşurării
ritmice ale proceselor de eroziune şi de aluvionare. Adânciri semnificative în sectoarele de
confluenţa cu Siretul prezintă pâraiele Răpaş, Mora şi Răcătău pe stânga şi Cleja şi Răcăciuni,
pe dreapta.
Fenomene de colmatare şi eutrofizare în coada lacului Galben
C. Eroziunea laterală şi morfologia malurilor
Eroziunea laterală se desfăşoară după diminuarea sau încetarea eroziunii în adâncime. În
timp, aceasta se produce ritmic şi prezintă un caracter de simultaneitate. Adâncirea albiei râului
este urmată de accelerarea eroziunii laterale. Coborând sub nivelul superficial luto-argilos sau
nisipos şi întâlnind un alt strat mai grosier şi mai uşor erodabil râul acţionează şi lateral
producând subsăpări şi eroziuni de maluri, deci în final, o lărgire a albiei minore. Surpările de
maluri se produc atunci când nivelul apei a atins valoarea maximă şi începe să scadă. Nivelul
freatic coboară odată cu cel al râului, iar malul, rămânând pe un substrat foarte umed şi golit de
particulele mai fine, antrenate de apele subterane, se surpă.
Această formă de dezvoltare a eroziunii laterale este cea mai răspândită pe râul Siret şi pe
unii afluenţi conducând la formarea meandrelor. Eroziunea şi surpările de maluri se produc pe
50
porţiunile concave ale acestora, acolo unde vitezele devin mai mari, sub impulsul măririi razei
de curbură. Odată subliniate aceste concavităţi, eroziunea laterală se intensifică şi, cu timpul,
râul capătă un aspect sinuos, mai întâi,apoi meandrat.
Formarea meandrelor este legată şi de faptul că, în paralel cu eroziunea asupra malurilor
concave, pe porţiunile convexe se produc aluvionari şi reduceri ale vitezei apei. Caracterul mai
fin granulometric al aluviunilor depuse pe convexităţi permite instalarea mai uşoară a vegetaţiei
care fixează tot mai mult aluviunile. Malurile convexe rămân astfel mai joase şi cu înclinarea
spre oglinda apei şi nu abrupte cum sunt cele concave.
În cazul Bistriţei si a cursurilor inferioare, eroziunea laterală se desfăşoară diferit.
Caracterul piemontan al zonei se pune în evidenţă prin predominarea despletirilor. Conţinutul
mare de aluviuni grosiere nu mai poate fi tranzitat în condiţiile unor pante mai mici. Ca urmare,
o parte din acestea (cele mai grosiere) sunt depuse, iar apa râului este nevoită să le ocolescă,
despletindu-se iniţial în două braţe. Procesele continuă pe fiecare din aceste braţe, apoi pe
celelalte nou formate, conducând, în final, la o reţea de tip despletit, care se complică mereu
într-o multitudine de forme cu eroziuni şi obturări succesive, care pendulează în plan orizontal
pe suprafaţa întregii lunci.
Situaţia este oarecum asemănătoare si pe afluenţi, dar aici debitele mai mici si durata
scurtă a viiturilor generează mai ales schimbări de cursuri, despletirile propriu zise fiind mai
puţin semnificative.
Asupra formării meandrelor şi despletirilor există o litaratură de specialitate vastă. Cele
mai multe explicţii se sprijină pe hidraulicitatea albiilor, pantele de scurgere, încărcătura de
aluviuni şi tendinţa cursurilor de a urma traseele cu disipare minimă de energie. Multe modele,
iau în calcul şi rolul vegetaţiei.
În ceea ce priveşte curgerea apei prin albiile meandrate, cercetările au confirmat existenţa unor
raporturi complexe între situaţia apelor mici şi medii, care nu depăşesc albia minoră şi cea a
marilor viituri, când se inundă şi albia majoră (Zelezniakov, 1947- 1948; Sellin 1964; Townsed,
1968; Toebeţ şi Sooky, 1967; Ghosh 1975; Duma 1981, 1984, citaţi de I. Ichim şi col. 1989).
Astfel, în cazul curgerii numai în albia minoră traseul rectiliniu al albiei prezintă o
instabilitate morfologică accentuată şi există o tendinţă continuă de erodare a malurilor si
formare a unui traseu meandrat. În cazul curgerii pe întreaga secţiune, influenţele reciproce
dintre albia minoră şi cea majoră conduc la eroziuni în malurile convexe şi depunere în cele
concave (o situaţie inversă faţă de cazul apelor mici). Deci în timpul viiturilor mari şi de lungă
durată se observă o evidentă tendinţă de "îndreptare" a traseului meandrat.
Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru proiectarea lucrărilor de
regularizare a albiilor şi de apărare a malurilor în scopul creşterii fiabilităţii lor.
Procesele de despletire sau de meandrare, ca rezultat al eroziunii laterale se desfăşoară pe
paturi care acoperă întreaga lăţime a celor două lunci deşi, aparent, debitele actuale, chiar la
marile viituri, par incapabile de un astfel de efort. înseamnă că, situaţia actuală reprezintă o
51
"moştenire" la o scară mai mică a actvităţii morfogenetice a celor două râuri în timpuri mai vechi
(atlantic).
DESPLETIRILE din lunca Bistriţei sunt în mod evident afectate de lucrările de
amenajare. Pe harta topografică acestea se pot reconstitui. In afara cuvetelor acumulărilor şi a
canalelor de aducţiune sau de fugă se mai pot observa multe braţe vechi, părăsite. O parte dintre
ele, devenite complet inactive, s-au nivelat prin lucrări agricole sau exploatarea balastului. Astfel
de sectoare de albii despletite se întâlnesc mai ales în aval de Lespezi-Gârleni.
Unele braţe funcţionează ca albii ale unor afluenţi (Dragova, pe cursul său inferior,
Limpedea, Bârnatul), altele sunt reactivate la marile viituri (deversări) sau rămân în peisaj ca
nişte bălţi şi în sfârşit sunt rămase ca nişte simple denivelări în teren în care se mai păstrează
balastul, sau sunt cultivate în condiţiile excesului de umiditate. Braţele principale au rămas în
general active, pe acestea scurgându-se debitele de servitute, sau provenite din colectarea de pe
versanţi şi din izvoarele de la baza acestora sau, la manevre, debitele evacuate din lacurile din
amonte. Astfel braţele active menţin o legătură continuă între acumulări. Pe un astfel de braţ,
care preia şi debitele Trebeşului, Bârnatului şi Negelului (toate sub denumirea de Bârnat) şi
curge pe lângă digul drept al acumulării Bacău, este amplasat lacul de agrement, care include şi
o insulă, reprezentând un mic rest al luncii la nivelul de 2-4 m.
Despletirile cursurilor de apă au făcut obiectul cercetărilor specialiştilor. I. Ichim şi col.,
(1989), Smith (1973), Shumm (1968), Leopold şi Wolman (1957). Principalele condiţii care duc
la despletiri sunt (cf. Fahnstock, 1963): maluri uşor erodabile; variaţie rapidă şi mare a
debitului lichid; creşterea pantei; debit solid abundent; incompetenţa locală a scurgerii.
Repartiţia meandrărilor şi despletirilor
Fenomenele de meandrare caracteristice râului Siret mai ales în amonte de confluenţa cu
Bistriţa, prezintă cea mai mare dezvoltare în sectoarele Hârleşti -Dămieneşti şi Prăjeşti - Traian,
dar nu lipsesc nici pe restul sectorului. Meandrări, mai ales la nivelul teraselor de 2-3 m (2- 4 m,
în sud) şi 3-5 m, se observă la Onişcani, Boanta, Cotu Grosului, Dămieneşti, Traian, Letea
Veche, Fundul lui Bogdan, Cotul lui Iuraşcu, etc.
Pe hărţile topografice, şi la teren se mai observă meandre la Nicolae Bălcescu, Galbeni,
Gheorghe Doja, etc.
Meandre vechi, părăsite, uneori abia schiţate în relief se întâlnesc pe toată
suprafaţa luncii, inclusiv la nivelul terasei de 5-7 m, la: Călineşti, Mâgla, Săuceşti,
Radomireşti, Galbeni, Gheorghe Doja, etc.
Meandrările şi despletirile reprezintă consecinţele generale ale eroziunii laterale care
conduc la modificări ale traseelor albiilor şi la pendularea acestora pe toată lăţimea luncilor. La o
scară mai redusă, însă, eroziunea laterală afectează direct malurile cursurilor de apă. Efectele sale
sunt atât geomorfologice, prin modificările pe care le introduc în morfometria albiilor, cât şi
economice, prin pagubele pe care le produc.
Pe cursurile principale, Siret şi Bistriţa şi pe afluenţii acestora, eroziunea malurilor este
52
deosebit de activă. După cum am mai arătat, exploatarea balastului şi adâncirea albiilor,
construirea barajelor şi necesitatea refacerii spre aval a încărcăturii solide, lucrările de
îndiguire, etc. sunt numai câteva din cauzele antropice care conduc la intensificarea eroziunii
asupra malurilor şi la interdependenţa dintre aceasta şi eroziunea în adâncime. Coborârea
nivelului general al talvegurilor de pe râurile principale se transmite regresiv şi pe afluenţi. Se
poate deci spune, că, există condiţii obiective pentru accentuarea eroziunii malurilor, respectiv a
degradării acestora.
Punctele de plecare sau restrângere ale braţelor despletite sau malurile concave ale
meandrelor reprezintă sectoarele cu cea mai intensă eroziune laterală.Aceasta se desfăşoară atât
asupra malurilor joase (respectiv la nivelul teraselor luncii joase), cât şi a celor medii sau înalte
(la nivelul terasei de 5 - 7 m sau a unor abrupturi importante (Siretul la Brad, Bazga şi Bistriţa
la Iteşti).
D. Transportul aluviunilor este veriga de legătură între eroziune şi aluvionare.
Aluviunile provin din eroziuni areolare, reţeaua hidrografică elementară şi din propriile albii ale
râurilor: de unde şi caracterul "depozit de tranzit" al văilor. Cea mai mare parte a transportalui
de aluviuni se face prin suspensii. Literatura de specialitate apreciază că raportul dintre suspensii
şi debitele târâte este de 10/1. Acest lucru este valabil pentru râurile mari (posibil Siret şi
Bistriţa). Cercetări mai recente (D. Batucă, 1968; N. Rădoane 1988) au ajuns la concluzia că pe
râurile mai mici aceste raporturi se schimbă, ajungând până la 1/1 în cazul organismelor
torenţiale din zonele cu roci friabile.
Expresia cea mai concretă a cercetării transportului solid o constituie analiza multianuală
a regimului turbidităţii care a scos în evidenţă atât modificările climatice (alternanţa perioadelor
secetoase cu cele ploioase) cât şi impactul antropic asupra transportului de aluviuni. Urmărind
variaţia turbidităţii la staţia hidrometrică Drăgeşti în perioada 1950 - 1996 se constată o creştere
generală după anul 1965 care nu se justifică numai prin existenţa unei perioade mai umede ci
mai ales, prin creşterea gradului de influenţă antropică (exploatarea balastului, lucrări în albii,
etc),
Diametrele perticidelor transportate de Bistriţa şi Siret variază între 0,0015mm şi 180
mm.
Varietatea granulometrică în strânsă interdependenţă cu cea a vitezelor atrage după sine
diferenţieri de sedimentare. Din această cauză, în profil longitudinal, se remarcă o succesiune
continuă de sectoare în care patul albiei este căptuşit cu aluviuni mai grosiere şi pe adâncimi
mai mici, cu altele caracterizate prin adâncimi mai mari şi aluviuni mai fine (vaduri şi
intrevaduri), urmărite în prezent numai pe sectoarele neamenajate, pe Siret (Dămieneşti,
Prăjeşti, Traian, Hoit).
În concluzie, transportul aluviunilor, puternic influenţat de activităţile antropice prezintă
importanţă morfogenetică deosebită. Acesta contribuie la distrugerea şi regenerarea formelor de
relief. În esenţă reprezintă o expresie fidelă a potenţialului erozional natural al bazinului
53
hidrografic reprezentativ pentru teritoriul luat în considerare şi reflectă, în ultimii ani, şi mărimea
influenţei antropice asupra modelării reliefului.
E. Acumularea.
Depunerea aluviunilor este un proces care începe pe durata transportului acestora, pe
măsură ce viteza apei coboară sub limitele critice de antrenare. Sedimentarea particulelor are loc
în ordinea descrescătoare a diametrelor acestora. Fenomenele de aluvionare prezintă o
importanţă deosebită pentru morfogeneză.
Depunerea particulelor se face conform legilor fizice şi hidraulice, pe talveg şi lateral, în
cuprinsul albiei minore, şi în cea majoră în cazul inundării acesteia.
În lungul albiei Siretului şi parţial Bistriţei, procesele de aluvionare sunt intense, dar
foarte variabile de la un loc la altul. Având în vedere granulometria particulelor sedimentate,
volumul aluvionarilor, etc, constatăm că microformele rezultate sunt oarecum diferite ca aspect.
În cazul Bistriţei, odată cu reducerea pantelor, la ieşirea din zona subcarpatică, au loc
aluvionari importante în sectorul piemontan al şesului, al căror efect direct îl constituie
numerosele despletiri ale cursului apei. Spre aval, în urma acestei decantări grosiere,
granulometria particulelor scade, cu toate că volumul total al aluviunilor creşte, odată cu
suprafaţa bazinului de recepţie, respectiv cu debitele de apă şi competenţa râului.
Dezvoltare apreciabilă cunosc fenomenele de aluvionare şi pe cursul mijlociu al Siretului
în amonte de confluenţă, iar efectul imediat îl reprezintă meandrările, ca urmare a condiţiilor
specifice de pantă, granulometrie, morfometrie, oscilaţii ale nivelului de bază local, etc.
4.5.4.1.2. PROCESE ŞI FORME DIN LUNCĂ
Luncile Siretului şi Bistriţei sunt mai stabile decât albiile minore, iar procesele
morfogenetice mai lente. În timp ce eroziunea prezintă intensităţi şi arii reduse, aluvionarea are
un caracter preponderent.
În lunci există diferenţieri în funcţie de raporturile pe care anumite sectoare ale acestora
le au cu apa râului. Unele sunt inundabile până la nivelul marilor viituri excepţionale şi
constituie albia majoră, iar altele sunt ieşite complet de sub influenţa directă a apei râurilor.
Delimitarea albiilor majore s-a făcut pe baza observaţiilor efectuate la teren şi a informaţiilor
preluate de la localnici în legătură cu marile viituri din 1932, 1955, 1969, 1991, etc. Limitele
au fost corectate şi pe baza unor calcule statistice efectuate pe profile transversale în care au
fost încadrate debitele maxime cu probalilitatea de depăşire 1%. Albia majoră a Siretului
cuprinde patul actual de meandrare, respectiv terasele de 1,5 - 2 m, 2 - 3 m şi 3 - 5 m, iar a
Bistriţei, patul actual de despletire, inclusiv terasele de 0,5 - 1 m, 1- 2 m şi 2 - 4m.
Pantele de scurgere, albiile, braţele şi meandrele vechi, părăsite, microrelieful şi
vegetaţia bine dezvoltată se pun în evidenţă prin vitezele mici de scurgere ale apelor revărsate
în timpul marilor viituri. Local aceste viteze pot creşte când unele sectoare părăsite se
reactivează; în astfel de situaţii, se produc procese geomorfologice specifice albiilor minore.
54
4.5.4.2. PROCESE ŞI FORME ACTUALE DE VERSANŢI
Pe versanţi procesele geomorfologice actuale şi formele de relief rezultate sunt mult mai
variate decât la nivelul luncilor. Aici intervin factori şi condiţii mai complexe (un ecart larg de
pante, altitudini, fragmentări orizontale şi verticale, structură, litologie, vegetaţie, impact
antropic).
Aspecte din Piemontul Pietricicăi
Versanţii, în ansamblul lor, cuprind interfluviile, abrupturile propriu-zise, terasele şi
glacisurile de la bază. Fiecare dintre aceste elemente caracteristice reprezintă suprafeţe cu
particularităţi morfohidrografice specifice asupra cărora agenţii morfogenetici acţionează în
mod diferenţiat. Pentru că interfluviile sunt strâns legate de versanţi şi constituie locul de pornire
a multor procese geomorfologice, aceste două elemente vor fi tratate în mod unitar.
Multe interfluvii sunt împădurite pe ambii versanţi. Pe dreapta, interfiuviul care
constituie şi limita de vest a zonei studiate este complet împădurit începând de la extremitatea sa
nordică (Dl. Slatina, 393 m, din subbazinul Slatina - Trebiş şi până la cea sudică - Dl. Măgura,
666 m, în subbazinul Cleja). Culmile secundare ale Pietricicăi sunt în mare parte împădurite. Pe
partea stângă, interfiuviul este împădurit, mai ales în aval de Pârâul Morii (Culmea Cucuieţi).
În contextul existenţei pădurilor, principalele elemente care condiţionează modelarea
sunt rocile şi structura. Acest lucru se pune bine în evidenţă prin existenţa, pe versantul drept, a
unui aliniament, în principal de interfluvii, situat la circa 700 m altitudine, în partea centrală a
Culmii Pietricica, între Vf. Cărunta şi Dealul Măgura, care este sculptat în conglomeratele
55
sinclinalului burdigalian suspendat. La nord de Negel, altitudinile nu mai trec decât rareori peste
400m. pe stânga, structura monoclinală a Podişului Moldovenesc, culmea Cucuieţi, în
ansamblul său, repezintă un interfluviu relativ înalt (400m), între afluenţii mici ai Siretului şi
Răcătăului. Rămân mai defrişaţi numai versanţii şi interfluviile Siretului de la nord de Bacău,
potenţialul erozional crescând.
Factorii climatici şi reţeaua hidrografică au început modelarea interfluviilor imediat după
exondarea suprafeţei poligenetice pliocen-villafranchiene (I. Hârjoabă, 1968). Adâncirea
ulterioară a văilor a contribuit la evoluţia lor. Rezultă că modelarea interfluviilor a început în
romanian - cuaternarul inferior şi continuă până în prezent. Ea corespunde etapei de sculptare a
culuarelor de vale şi depresiunilor (Gr.Posea, N. Popescu, M.Ielenicz, 1974) din cadrul ultimului
ciclu de peneplenizare a Podişului Moldovei început în miocen (C. Martiniuc, 1955), în care
fluvioplanaţia (P.Coteţ, 1973) are un rol deosebit de important.
Alunecări de teren în Dealul Gherţului( Măgura)
A.Eroziunea areolară şi torenţialitatea
Aproape toate interfluviile menţionate (cu excepţia celor de pe stânga Trebişului, care
apar ca nişte platouri structurale, I. Donisă 1968), sunt în general ascuţite sau uşor rotunjite. Cu
tot gradul mare de împădurire, datorită pantelor abrupte, de aici începe dezvoltarea proceselor
fluviodenudaţionale, care se continuă apoi pe versanţi. Se întâlnesc eroziuni areolare în poienile
de pe dealurile Chicera, Pietricica, Cucuieţi, însoţite de şiroiri, ravenări şi procese torenţiale. În
culmea Cucuieţi, ravenarea ocupă suprafeţe extinse (Dl. Cucuieţi, Dl. Clopoţel, Dl. Curăturii) în
bazinele superioare ale pâraielor Ulm şi Racova. Spre nord, la obârşiile celorlalţi afluenţi ai
Siretului, pe terenurile fără vegetaţie arboricolă, ravenările sunt mai dezvoltate şi mai complexe.
Pe ruperile de pantă se dezvoltă câmpuri de ravene ramificate (Dl. Viei - Prăjeşti, Dl. Viişoara -
56
Dămieneşti etc). Toate aceste ravenări se continuă pe versanţi, pe abrupturile de pantă, până
aproape de baza acestora. Se întâlnesc deseori fragmente de terasă (poduri şi frunţi), afectate de
procese torenţiale.
Pe versantul drept, în faţa culmii mterfluviale principale a Pietricicăi, se desfăşoară un
relief deluros, bine fragmentat longitudinal şi transversal, rezultat din modelarea glacisului
piemontan. Conglomeratele de Pietricica sunt înlocuite cu roci mai friabile, argilo-nisipoase, iar
pantele sunt foarte diferenţiate. Peisajul geomorfologic se prezintă sub forma unor culmi mai
înalte lângă abruptul Pietricicăi (400 - 450m) şi tot mai joase către lunca Siretului (250 -300m),
separate de văi mai largi şi chiar de microdepresiuni. Pe aceste culmi deluroase se întâlnesc
fragmente din terasele Bistriţei şi Siretului situate la diferite altitudini. Pădurile sunt treptat
înlocuite cu terenuri cultivate. In aceste condiţii, ravenarea devine un' fenomen predominant la
care, ca şi în cazul versantului stâng, se adaugă numeroase procese de alunecare.
Arealele cu cele mai semnificative ravene (de la tipuri simple la cele ramificate şi chiar
râpi) sunt în dealurile Secătura, Gherţu, Hemărăşti Sinizlău, Dl. Nou, Movilita şi în bazinul
mijlociu al Pârâului Cleja.
În anumite situaţii se întâlnesc câmpuri de ravene însoţite de alunecări de teren. În
aceste zone se formează adevărate organisme torenţiale, cele mai semnificative fiind în Dealul
Sinizlău, Dl. Moşului şi Dl. Nou.
Şi pe versantul stâng mai scurt şi abrupt, se găsesc organisme torenţiale complexe, cum
ar fi în dealurile Ursoaia, Viei - Prăjeşti, Bazga.
B. Procese gravitaţionale
Pe interfiuvii şi versanţi procesele erozionale sunt completate de numeroase procese
gravitaţionale bruşte: rostogoliri, surpări, prăbuşiri şi mai ales, alunecări de teren. Excluzând
abrupturile de terasă asupra cărora ne vom referi ulterior, procesele de surpare, rostogolire şi
prăbuşire au o anumită frecvenţă pe abruptul Pietricicăi în condiţii de împădurire, dar ca procese
independente sunt mai frecvente sub versantul stâng al Bistriţei la Iţeşti (în Dealul Iţeşti) şi cel al
Siretului la Bazga (în Dealul Bazga). Aici se întâlnesc abrupturi verticale cu o denivelare mare.
Ca procese asociate eroziunii torenţiale liniare şi laterale, surpările, rostogolirile şi
prăbuşirile sunt foarte frecvente pe toate suprafeţele intens ravenate. Un rol deosebit de
important în modelarea versanţilor îl au alunecările de teren. Acestea au o frecvenţă mare pe
ambii versanţi ai Culoarului Siret. Versantul estic, scurt şi abrupt (cu excepţia zonei de
confluenţă cu Pârâul Morii - Traian) este sculptat în mare parte pe capetele de strate ale
monoclinului şi prezintă un aspect cuestiform. împingerea Siretului spre est, sub impulsul
confluenţei cu Bistriţa şi a înălţării Culmii Pietricica a accentuat acest caracter. Astfel, la
contactul cu lunca Siretului, baza versantului se prezintă ca un abrupt înclinat la 50 -60 (uneori
mai mult între Dămieneşti - Prăjeşti şi Buhoci - Bazga). Acest versant reprezintă adesea fruntea
a două trei terase, devenită unitară prin eroziunea laterală a Siretului.
57
Pantele mari, alternanţa rocilor permeabile şi impermeabile precum şi factorii climatici
declanşatori au condus la existenţa a numeroase areale afectate cu alunecări de teren pe ambii
versanţi. Multe dintre ele, în special cele de pe stânga Siretului, sunt insecvente faţă de
monoclinul Platformei Moldoveneşti. Pe versantul drept, raporturile de direcţie ale alunecărilor
faţă de înclinarea stratelor sunt mai diferenţiate, aici fiind prezente fenomene produse în structuri
cutate sau fluvio-torenţiale. Ca mod de manifestare, tipurile predominante de alunecări sunt
delapsive, dar nu lipsesc nici cele detrusive. Principalele areale pe care se desfăşoară procese de
alunecare sunt reprezentate în primul rând prin frontul cvasi-cuestifornţg de pe versantul stâng al
Siretului, pe abrupturile dealurilor Viişoarei - Dămieneşti, Ursoaia (Călineşti, Negri, Mâgla),
Viei (Prăjeşti - Bogdăneşti) apoi, în aval de Pârâul Morii, prin întregul versant al Culmii
Cucuieţi. Acesta se termină abrupt la Siret şi este afectat de alunecări insecvente, delapsive şi
detrusive în zonele de obârşie ale pâraielor Ulm, Racova, Tamaşi, Blejoaia şi, mai ales pe frontul
propriu-zis de cuestă: Buhuci, Buhocel, Coteni, Furnicari, Tamaşi, Chetriş, Gioseni. Cele mai
multe alunecări sunt de tip monticular, cu cornişe de desprindere bine evidenţiate, înalte uneori
de peste 20m. Aspectul general al alunecărilor indică faptul că, în timp, au existat cel puţin două
faze mai importante de evoluţie, din care cea mai veche mai există şi cu profunzime mare se
pune în evidenţă prin trepte şi tăpşane mari, modelate ulterior de procese de mai mică amploare.
Astfel de trepte mari de alunecare, reprezentând etape ale unui proces mai îndelungat se
întâlnesc în Negri, Mâgla, Prăjeşti şi Buhoci.
Pe versantul drept, alunecările de teren sunt răspândite în bazinele mijlocii şi superioare
ale pâraielor Cârligata (Dl. Secătura, Dl. Suturosu), Negel (Dl. Sohodol şi Dl. Gherţu), Bahna
(Dl. Moşului, V. Seacă, Dl. Dumăriei), Cleja (Dl. Brădişu) ş.a. Şi pe acest versant se pot urmări
trepte mari de alunecare, urme ale unor fenomene mai vechi şi de amploare mai mare. Este de
presupus că aceste alunecări vechi, pe ambii versanţi, s-au produs în perioada atlantică în
condiţiile unui regim pluviometric mai bogat. In cazul Siretului, o bună parte din deluviile
vechilor alunecări au fost înlăturate prin eroziunea exercitată în deplasarea râului spre est. Au
rămas vechile frunţi, degradate în timp, şi afectate de noi procese, respectiv cele care astăzi sunt
în mare parte active.
C. Fenomene de eolizaţie
În completarea prezentării proceselor geomorfologice de pe interfluvii şi versanţi mai
menţionăm şi fenomenele de eolizaţie. Deşi cu intensitate mică şi frecvenţă redusă, astfel de
procese şi fenomene nu lipsesc totuşi. În anumite sectoare, de regulă cultivate, unde se realizează
o anumită predominanţă altitudinală faţă de vecinătăţi se pot crea condiţii în care acţiunea
vântului să se pună în evidenţă. Astfel de areale (reduse dealtfel), se întâlnesc pe versantul sud-
estic ale Dealului Bazga, cu expunere către Siret şi Răcătău şi pe fragmentele de terasă slab
păstrate de pe versantul drept (Sohodor, Călugăra, Luizi, Faraoani, Cleja, Somuşca, Ciocani).
D. Procese geomorfologice actuale pe terase (poduri şi frunţi)
Terasele, aflate în diferite grade de păstrare, reprezintă părţi ale versanţilor. Unele dintre
58
acestea au poduri largi şi extindere mare; terasa de 35 - 40m între limita de nord a zonei de care
ne ocupăm şi Capul Piscului, Bacău, terasa de 75 - 85m între Galbeni şi Iţeşti, (80 -90m)ş.a. în
aval de Bistriţa, mai precis de Trebiş, marele con aluvio-proluvial plat şi îngemănat al pâraielor
Trebiş şi Negel, terasa de con (8 - 12m) are lăţimi ce ating 4,5km, la sud de Bacău, în continuare,
conurile pâraielor Bahna, Valea Seacă şi Valea Mare îngemănate se prezintă sub forma a două
terase foarte bine dezvoltate, cu altitudini relative de 40 - 50 şi 75 - 80m. Ele reprezintă probabil
terasele Şiretului de 35 - 40m şi 50 - 60m, supraânălţate prin coluvionare. După o extindere mare
până la Faraoani, aceste terase se îngustează treptat până la Cleja şi dispar la Gheorghe Doja,
unde lunca Şiretului atinge direct baza abruptă a versantului (de fapt fragmente mai reduse ale
teraselor de 50 - 60m şi 75 - 85m).
Alunecări de teren pe fruntea terasei de 50-70 m la Gh. Doja
E. Acumularea materialelor
În evoluţia generală a versanţilor, în contextul proceselor geomorfologice actuale, un rol
important îl deţine şi acumularea materialelor. Racordul interfluviilor cu versanţii şi a versanţilor
cu luncile se face în mod diferit. Dacă în cazul interfluviilor acest racord se poate realiza atât prin
rupturi de pantă cât şi prin mici convexităţi generate de acumulări locale, la baza versanţilor acest
racord se face aproape întotdeauna prin depuneri proluvio ~ coluviale. Se formează astfel o trenă
de glacisuri care bordează şi parazitează periferiile luncilor. În puţine cazuri râurile curg chiar be
sub baza versanţilor exercitând eroziune diect în roca de bază aşa cum se întâmplă în cazul
Bistriţei la Iţeşti, a Siretului la Bazga - Răcătău şi a unor afluenţi pe cursurile lor strict superioare.
Deseori procesele actuale de eroziune acţionează asupra unor materiale pregătie deja prin
dezagregare - alterare, pluviodenudare, procese gravitaţionale etc specifice evoluţiei generale a
versanţilor.
Tendinţa generală este de evacuare pe fâşii a materialului provenit din modelarea
versanţilor dar procesele de eroziune şi acumulare se desfăşoară concomitent şi există o anumită
59
etapizare a acestora.
4.5.4.3. CAUZELE DINAMICII ACTUALE A VERSANŢILOR
Evoluţia actuală a versanţilor din zona studiată are cauze naturale, generale şi antropice,
locale. Dintre cauzele naturale menţionăm altitudinea, litologia, gradul de fragmentare
orizontală şi verticală a reliefului, pantele, expunerea versanţilor, caracteristicile învelişului
pedogeografic, toate în condiţiile unui climat temperat umed dar cu nuanţe de continentalism tot
mai accentuate cu cât ne deplasăm spre est şi care condiţionează un mare grad de torenţialitate
pluviometrică şi hidrologică, cu mare impact asupra modelării. Se mai pot asocia la cauzele
naturale evoluţia nivelului de bază general şi cele locale, variaţia acestora sub influenţa anumitor
factori, cutremurele moldavice (pentru procese gravitaţionale) etc. Cauzele naturale au însă un
caracter mai general şi condiţionează evoluţia de ansamblu a reliefului.
Cauzele antropice, cu un impact tot mai accentuat, mai ales în luncile râurilor, unde pot
căpăta caracter de predominanţă şi chiar de exclusivitate sunt strâns legate de evoluţia socio-
economică a zonei în timpurile istorice şi cu precădere în ultimii 30 - 40 ani. După cum se va
putea observa la capitolul special consacrat, cauzele antropice ale modelării actuale a versanţilor
pot fi atât indirecte (despăduriri, desţeleniri, păşunat iraţional, construirea căilor de comunicaţii
intravilane, obiective economice, poluare cu efecte aupra climei etc) dar şi directe (baraje, diguri,
hidroamelioraţii, irigaţii, lucrări CES, rectificări ale cursurilor de apă, baraje de stabilizare a
terenurilor, drenuri etc)
În clasificarea de mai sus am considerat că influenţele indirecte sunt exercitate de toate
activităţile umane desfăşurate cu alte scopuri dar cu implicaţii asupra proceselor morfogenetice,
iar ca influenţe directe, activităţile special desfăşurate în acest scop.
5.CLIMA
5.1.CONSIDERAŢII GENERALE
Periferiei estice a Carpaţilor, Subcarpaţilor şi Podişului Moldovei îi sunt caracteristice
influenţele de ariditate ale climatului temperat, cu ierni lungi şi reci, şi verile calde, adesea
secetoase . Caracterul excesiv al climei se accentuează spre est şi sud. în ultimii 25-30 de ani se
conturează o aridizare pronunţată a regimului pluviometric în sensul predominării anilor secetoşi
şi creşterii gradului de torenţialitate.
Arealul studiat se află în zona climatică temperat continentală, într-un sector de provincie
climatică cu influenţe de ariditate, în regiunea climatică de dealuri, având caracter de tranziţie
între etajul montan şi cel specific unităţilor de deal şi podiş, fiind influenţat de dispunerea
reliefului în trepte şi de orientarea principalelor culoare de vale (Bistriţa şi Siret), în prezona de
confluenţă, unde se fac simţite şi influenţele scandinavo-baltice din N-V la nivelul Culoarului
Siret.
60
Analiza variaţiei elementelor şi fenomenelor meteorologice se bazează în special pe
fondul de date existente la staţia meteorologică Bacău (1896-1997- cu unele întreruperi),
considerată ca reprezentativă. S-au luat în calcul şirurile lungi de observaţii pentru Bacău: 1896-
1907; 1912-1915; 1940-1943; 1945-1997. Pentru corelaţii şi completarea unor caracteristici de
amănunt sau a unor teritorii periferice am utilizat şi informaţii de la staţiile meteorologice
Tg.Ocna şi Roman, ambele cu durată mare de funcţionare.
5.2. FACTORII GENETICI AI CLIMEI.
5.2.1.FACTORII RADIATIVL (RADIAŢIA SOLARĂ)
Radiaţia solară directă variază în funcţie de coeficientul de transparenţă al atmosferei,
şi este influenţată de poluarea aerului cu particule de praf, fum sau alte substanţe chimice
emanate de la obiectivele industriale. Valoarea radiaţiei directe variază în raport cu durata de
insolaţie, fiind mai mica iarna decât vara (68.70kcal/cm2/min), conform Atlasului Climatologic al
României.
Radiaţia difuză este în strânsă legătură cu plafonul de nori. In variaţia sa diurnă, valorile
cele mai mari se înregistrează spre amiază când se formează ecranul de nori şi scad seara şi spre
dimineaţă. In cursul unui an în zona de confluenţă a celor doua râuri importante , se constată că
în sezonul cald radiaţia difuza poate fi uneori redusă din cauza numărului mai mare de zile
senine(0,40-0,44 cal/cm2/min) , în timp ce iarna plafonul gros de nori stratiformi şi calmul
atmosferic pot contribui la creşterea acesteia(0,02-0,03 cal/cm2/min).
Radiaţia globală lunară medie variază între 2,22 kcal/cm2 în decembrie şi
15,45kcal/cm2 în luna iulie, fiind dependentă de durata strălucirii soarelui , nebulozitate ,
umiditatea aerului, etc.
Valoarea anuală medie a radiaţiei globale este de 105,37 kcal/cm2.(I.Gugiuman şi E.
Erhan 1975). Pe un şir lung de ani s-au înregistrat valori lunare diferite, minima de 1,71 kcal/cm2
s-a măsurat în decembrie 1969 , iar maxima de 17,97 kcal/cm2, în iunie 1964, când a fost activă
circulaţia maselor de aer din provincia estica, corelată cu o nebulozitate redusă de (5,6), care a
favorizat o durată mare de strălucire a Soarelui (2160 ore).
Minima anuală de 93,07 kcal//cm2 s-a înregistrat în 1972 când au predominat masele de aer
oceanic din V şi N-V care au favorizat o nebulozitate ridicată (6,7), reducând durata de strălucire
a soarelui la 1717 ore. Astfel amplitudinea radiaţiei globale anuale depăşeşte 4315 kcal/cm2/an.
Datele privind radiaţia globală se prezintă în tabelul nr. 4 (I.Gugiuman şi E.Erhan, 1975).
Tabel nr.4
RADIAŢIA SOLARĂ GLOBALĂ LA BACĂU
Luni
Specif
XII I II III IV V VI VII VIII IX X XI AN
MEDII 2,22 3,09 4,43 7,70 10,84 13,04 15,29 15,45 14,14 10,32 6,09 2,70 105,37
61
MAX 2,82 3,77 5,38 10,37 13,57 17,70 17,97 17,32 15,66 12,82 7,38 5,77 117,07
MIN. 1,71 2,57 3,15 6,40 7,57 11,03 13,50 13,35 12,63 8,44 5,18 1,98 93,07
Sezoane IARN
A
PRIMĂVARA VARA TOAMNA
5.2.2. FACTORII DINAMICI
Circulaţia generală a atmosferei, specifică latitudinilor mijlocii din emisfera nordică, este
cea vestică cu o frecvenţă de 45%, cu pondere mare în toate anotimpurile, urmată de cea nordică,
30% cu direcţia de penetraţie dinspre nord-vest, cea tropicală fiind prezentă în 15% din cazuri,
primăvara şi vara, iar circulaţia de blocare este medie 10% din an, mai ales iarna.
Dinamica atmosferei arealului studiat se încadrează sferei de acţiune a marilor centri
barici care influenţează clima Europei: anticiclonii azoric, islandez şi ciclonii mediteraneean şi
islandez, toate cu caracter semipermanent. Intensitatea acţiunii, a influenţei lor asupra climei, se
modifică odată cu schimbarea poziţiei lor, ca urmare a cantităţii diferite de energie solară
receptată în timpul anului de emisfera nordică.
Iarna, poziţia acestor centri barici favorizează pătrunderea în estul României a unor mase
de aer arctic, continental rece şi uscat. În ianuarie, grosimea maselor de aer atinge 400-600 m
afectând în cea mai mare parte a iernii tot podişul Moldovei ale cărui altitudini doar local
depăşesc 600 m. Pe deasupra masei de aer rece şi dens în sens invers se deplasează mase de aer de
provenienţă vestică mai calde şi umede. Cele două mase de aer,cu caracteristici şi origini diferite
favorizează dezvoltarea unui strat de nori în zona de interferenţă, ce contribuie la diminuarea
radiaţiei solare recepţionate de suprafaţa subiacentă şi accentuarea deficitului energetic radiativ.
Vara, se reduce mflunţa anticiclonului siberian şi a depresiunii meditraneene, şi este mai
puternică influenţa anticiclonului azoric, ce printr-o dorsală extinsă prin sud-vestul Europei
afectează şi ţara noastră, favorizând advecţia maselor de aer atlantice umede, puse în evidenţă
prin ploi şi averse în special în vestul Carpaţilor Orientali.
Influenţa ciclonului islandez este mai redusă vara. Gradienţii barici orizontali sunt mai
mici decât iarna, deplasarea maselor de aer dinspre Atlantic spre estul Europei se face lent,
ajungând în estul Orientalilor destul de uscate şi calde. Deşi sunt relativ omogene şi se dezvoltă
pe grosimi considerabile, suprafaţa adiacentă induce local modificări termodinamice importante,
generând adeseori înnorări, averse de ploaie însoţite de grindină şi chiar ploi cu efecte
devastatoare ca cele din ultimii ani (1991, 1992, 1995). Schimbarea poziţiei şi interacţiunile
complexe ale sistemelor barice se regăsesc în dinamica maselor de aer şi respectiv în schimbarea
vremii.
Rolul de barieră climatică pe care Carpaţii Orientali îl au la limita dintre circulaţia vestică
(oceanică) şi estică (continentală), se exprimă în arealul pencarpatic prin prezenţa unui climat
continental moderat, cu nuanţe excesive spre est. În partea de nord a arealului de care ne ocupăm,
se simt şi influenţe scandinavo-baltice în lungul axului Culoarului Şiret cu direcţia generală N-S,
62
modificând dezvoltarea proceselor atmosferice prin devierea traiectoriei lor, iar formarea
fronturilor aduce schimbări în aspectul vremii, la care se adaugă şi unele particularităţi locale.
5.2.3.FACTORII LOCALI
Oricare ar fi poziţia centrilor barici care condiţionează stările de vreme în plan continental
(anticiclonul siberian sau azoric, ciclonul islandez, depresiunile barice mediteramene sau pontice).
Fiecare dată şi imprimă numeroase particularităţi : răciri accentuate (iarna), supraâncalziri , iar
uneori circulaţie retrogradă cu ploi bogate şi de durată (vara), fohnizări, brize locale, etc.
Fondul climatic general este influenţat de suparfaţa subiacentă activă exprimată prin
particularităţile morfologice locale, vegetaţie, suprafaţele acvatice şi activitatea umană.
Între factorii locali care impun aceste modificări climatice, exceptând bariera carpatică,
menţionăm:
• prezenţa culmii Pietricica între depresiunea Tazlău şi culoarul siretului care favorizează
fohnizarea maselor de aer vestice şi nord-vestice la coborârea versantului şi formarea
brizelor de deal-vale;
• existenţa culoarului siret, în lungul căruia pe direcţia N-S, are loc o canalizare pronunţată a
maselor de aer din sectorul nordic şi, uneori, a celui sudic;
• prezenţa îngustărilor în culoar: porţile Iţeşti şi Răcăciuni, care conferă sectorului de la
Bacău aspect depresionar semiînchis cu condiţii de adăpost topoclimatic;
• canalizarea maselor de aer rece, siberian, iarna în depresiunea intracoliniara a Bacăului,
stagnarea lor şi favorizarea inversiunilor termice;
• dezvoltarea unor microdepresiuni erozive la contactul glacisului piemontan cu Culmea
Pietricica unde nuanţele de adăpost devin evidente;
• prezenţa zonei industriale Bacău cu impact antropic asupra unor fenomene meteorologice;
• existenţa spaţiului edilitar cu mari densităţi ale clădirilor, altitudini diferite şi albedou
ridicat, reţele stradale cu orientări diferite, care influenţează regimul termic, pluviometric şi
dinamica locală a maselor de aer.
5.3.VARIAŢIA ŞI REPARTIŢIA ELEMENTELOR CLIMATICE
5.3.1.TEMPERATURA AERULUI
Variaţia temperaturii aerului (diurna, lunară, sezonieră, anuală şi multianuala) se înscrie
în contextul condiţiilor de continentalism moderat, rezultate din poziţia geografică a municipiului
Bacău şi împrejurimilor sale .
Analiza temperaturii aerului, se face la staţia meteorologică Bacău , cu unele trimiteri şi
la staţia meteorologică Roman . Şirurile de valori au peste 60 de ani .existând unele întrerupei, în
timpul războaielor. Valorile au fost prelungite la perioada comună standard 1895- 1996 prin
63
metoda diferenţelor.
Din analiza datelor meteorologice rezultă că temperatura medie multianuala a aerului (8,8
- 9,0 °C) este caracteristică etajului climatic de dealuri şi podişuri joase, sub 500 m, la nivelul
teraselor mijlocii şi superioare ale Siretului. Diferenţe pot să existe atât pe culmile mai înalte din
vest şi est, cât şi pe terasele inferioare de luncă.
Variaţiile termice diurne se înscriu în coordonatele generale ale climatului temperat, dar
suferă numeroase influenţe locale . În mersul zilnic al temperaturii aerului, se constată creşteri
până la orele 13-14 , apoi scăderi spre orele dimineţii (7-8 iarna şi 5-6 vara). Valorile maxime
sunt determinate de poziţia zenitală a soarelui la care se adaugă inerţia de încălzire provenită din
iradierea în atmosferă a reflexiilor de la suprafaţa scoarţei terestre. Valorile minime provin din
aceeaşi iradiere de la suprafaţa solului, în condiţiile în care soarele se află dincolo de linia
orizontului. Această iradiere se continuă şi 1-2 ore după răsăritul soarelui fapt ce justifică
momentele producerii temperaturilor minime.
VARIAŢIA TEMPERATURII AERULUI LA STAŢIA METEO BACĂU 1896-1997
(73 ani) în C. Tab. nr. 5
Luni
Specif.
1 II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
Temp
Medie
-4,0 -1,9 2,7 9,5 15,2 18,7 20,4 19,7 15,2 9,4 3,5 -0,9 9,0
Temp
Max.
18,6 22,4 29,0 29,5 34,5 33,8 39,6 35,9 35,0 29,7 22,0 18,5 39,6
Data/
Anul
2/84 23/77 31/75 25/68 16/69 28,68 6/88 24/93 14/87 15,93 1/94 18/89 6. VII
Temp.
Min.
-29,5 -32,5 -20,4 -5,0 -1,8 5,6 4,8 4,2 -4,5 -7,8 -21,4 -23,0 -32,5
Data/
Anul
5/54 20/54 1/86 16/86 1/76 7/76 13,86 22/86 29/77 27/79 26/93 28/96 20.11.
1954
Amplit. 48,1 54,9 49,4 34,5 36,3 28,2 34,8 31,7 39,5 37,5 43,4 41,5 72,1
STAŢIA METEO ROMAN PE PERIOADA 1896-1997 (63 ANI)ÎN °C.
64
Tab. nr. 5a
Luni
Specif.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An.
Temp.
Medii
-3,9 -2,3 2,2 9,1 15,0 18,3 19,8 19,1 14,7 9,1 3,4 -1,5 8,6
Temp.
Max.
15,6 19,3 25,5 29,9 34,6 35,0 37,6 38,2 34,4 29,6 24,1 18,6 38,2
Data/
Anul
2/84 23/77 31/68 25/68 20/96 29/63 6/88 25/57 17/68 15/93 7/63 17/89 25.08
1957
Temp.
Min.
-32,7 -32,2 -21,6 -11,8 -9,6 -0,8 7,4 3,8 -4,2 -8,6 -25,4 -26,2 -32,7
Data/
Anul
18/63 20/54 6/69 4/63 21/92 13/92 9/92 31/93 29/77 27/88 26/93 28/96 18.1.
1963
Amplit. 48,3 51,5 47,1 41,7 44,2 35,8 30,2 34,4 38,6 38,2 49,5 44,8 70,9
Regimul termic diurn este influenţat de circulaţia generală şi locală a maselor de aer, de
umiditatea de moment a atmosferei, de gradul de nebulozitate şi configuraţia de amănunt a
reliefului. Se mai adaugă prezenţa suprafeţelor lacustre şi starea de poluare a atmosferei introdusă
de obiectivele industriale din municipiul Bacău, cu influenţe, în amonte şi aval. Se evidenţiază
nuclee termice locale impuse de oraşul Bacău şi platformele industriale din sud şi nord.
În privinţa influenţelor lacurilor de pe cursul inferior al Bistriţei şi Siret, în aval de confluenţă, din
lipsa datelor directe, nu se pot face decât aprecieri calitative.
În cadrul regimului termic zilnic, importanţă meteorologică şi practică are numărul total de zile cu
temperaturi medii superioare punctului de îngheţ. La Bacău este în medie de 276 zile, cu uşoare
variaţii în plus (pe sectoarele mai înalte) şi în minus (în luncile joase) . În mod frecvent numărul
zilelor cu temperaturi pozitive, începe din a doua decadă a lunii februarie şi durează peste 9 luni.
Pragul de 10 °C al valorilor termice medii zilnice este important pentru dezvoltarea vegetaţiei şi
dispersia poluanţilor. La Bacău, se înregistrează un număr de 175 zile.
Din analiza regimului temperaturilor medii lunare se constată, în primul rând, existenţa a două
perioade bine diferenţiate
- sezonul rece cu temperaturi medii situate cu mult sub valoarea medie cuprinse între - 4,0
°C şi 3,5 °C, respectiv lunile noiembrie-martie ;
- sezonul cald cu temperaturi lunare care depăşesc valoarea medie
multianuală (9,0 °C la Bacău şi 8,6 °C la Roman ), lunile apnlie-octombrie;
Între aceste sezoane este o diferenţă de temperatură de circa 9 C, fapt ce influenţează
65
foarte mult desfăşurarea proceselor geomorfologice şi modul de difuzie a substanţelor poluante în
bazinul aerian
Sistemul de modelare din perioada rece aparţine tipurilor nordice, reci, aproape
periglaciare, pe când în sezonul cald se impun caracteristici tropicale evidente. Această
succesiune de sezoane se pune în evidenţă prin complexitatea proceselor morfogenetice şi a
formelor rezultate.
Urmărind valorile temperaturilor medii lunare se observă că, trecerile între cele două
sezoane se produc destul de rapid (circa 1 lună), iar diferenţele sunt mari: 6-7 °C. între valoarea
temperaturii medii multianuale a lunii aprilie şi martie este o diferenţă de 6,8 °C, iar între lunile
octombrie şi noiembrie de 5,9 °C.
Lunile cu temperaturi medii extreme sunt ianuarie (-4,0 °C. la Bacău şi - 3,9 °C. la
Roman) pentru sezonul rece şi iulie , pentru sezonul cald (20,4 °C la Bacău şi 19,8 °C la Roman).
Valorile lunare medii multianuale reflectă prea puţin caracterul continental al climatului
.Acesta se pune în evidenţă analizând abaterile de la valorile medii. Daca ne referim numai la
lunile caracteristice celor două sezoane (ianuarie şi februarie, respectiv iulie şi august) atunci se
pot face următoarele menţiuni : a: pentru sezonul rece:
Valorile medii lunare ale lunii ianuarie sunt cuprinse între -12,0 °C (1942,1954) şi
2,8 °C (1948) , la Bacău şi între -12,7 °C (1963) şi 1,3 °C (1954) la Roman , iar
amplitudinile medii au valori de 14,8 °C , respectiv 14,0 °C;
Valorile extreme ale lunii ianuarie sunt cuprinse între -29,5 °C şl 18,6 °C (Bacău) şi
-32,7°C şi 15,6 °C (Roman) , iar amplitudinile maxime sunt de 48,1°C , respectiv
48,3 °C.
- Valorile medii din februarie oscilează între -11,9 °C 1954) şi 4,0 °C (1990, 1995) la
Bacău şi între -10,0 °C ( 1985) şi 3,3 °C (1990) la Roman, cu amplitudini medii de
15,9 °C, respectiv 13,3 °C;
Valorile extreme din februarie sunt cuprinse între -32,5 °C şi 22,4°C , la Bacău şi între
-32,2 °C şi 19,3°C, la Roman, cu amplitudini de 54,9 °C şi 51,5 °C. b: pentru sezonul
cald.
- Temperatura medie lunară a lunii iulie, variază între 17,9°C (1984) şi 22,7°C
(1946) la Bacău, respectiv între 17,6°C(1984) şi 22,3 °C (1959) la Roman.
Amplitudinile medii lunare sunt de 4,8 °C şi de 4,7 °C la Roman;
Temperaturile şi amplitudinile extreme ale lunii iulie au, la Bacău, valori de 4,8°C
şim39,6 °C ( amplitudine maximă 34,8 °C ) , iar la Roman 7,4°C şi 37,6 °C
(amplitudine maximă de 30,2 °C );
Temperaturile medii din luna august oscilează între 17,6 °C (1940) şi 23,6 °C
(1946) , la Bacău şi între 16,1 °C (1976) şi 22,5 °C (1992) , la Roman, cu amplitudini
de 6,0 °C .respectiv 7,5 °C .
Temperaturile şi amplitudinile extreme au variat între 4,2 °C şi 35,9°C (amplitudine =
66
31,7 °C) la Bacău şi între 3,8 °C şi 38,2 °C (amplitudine = 34,4°C) la Roman.
Se poate constata ecartul mare de variaţie al temperaturilor medii lunare (iarna= 13,3-
15,9 °C ; vara = 4,7-7,5 °C ) dar mai ales ecartul extremelor lunare (iarna= 48,1-54,9°C, vara =
30,2-34,8 °C), fapt ce reflectă o mare vanabilitate a stărilor de vreme. Amplitudinile maxime de
72,1 °C (la Bacău) şi 70,9 °C.(la Roman) evidenţiază şi mai bine caracterul continental,
discontinuu al regimului termic. Riscul producerii unor temperaturi negative există, de-a lungul
unui an calendaristic, în 9 din cele 12 luni (face excepţie intervalul iunie-august), fiind o
consecinţă directă a ponderii pe care influenţele nord-estice continentale, o au asupra climatului
local. La Roman riscul este de 10 luni pe an. Nu s-a înregistrat nici o temperatură negativă în
lunile iulie şi august.
Pentru sezonul cald , prezintă importanţă temperaturile medii lunare situate în jurul valorilor de
19-20 °C ( lunile iulie şi august), precum şi valorile maxime ale acestora 37,6°C-39,6 C
specifice unui climat continental cu nuanţe termice moderate (posibil din cauza influenţelor
scandinavo-baltice), neatigându-se în 75 ani de observaţii valoarea de 40°C.
Inversiunile termice. Fenomene destul de frecvente, sunt determinate de diferenţele
altitudinale, direcţiile principalelor linii orografice şi în special, de existenţa luncilor largi ale
Siretului şi Bistriţei cu altitudini de 130-170 m., denivelate clar faţa de culmea înaltă a Pietricicăi
(650-700 m. cu maximul de 746 m.) şi formei de bazinet a "Depresiunii intracolinare" a Bacăului
ce favorizează iarna canalizarea maselor de aer reci, asiatici.
Cele mai multe inversiuni termice se produc în anotimpurile de tranziţie (primăvara şi
toamna) când au loc numeroase schimbări ale direcţiilor şi caracteristicilor maselor principale de
aer. Circulaţia generală predominantă este dinspre vest şi nord-vest, cu aport de aer mai cald la
care se asociază şi procese de fohnizare, la coborârea masivelor muntoase şi a culmii Pietricica,
la gurile afluenţilor vestici, care debuşează aer carpatic şi subcarpatic. In Culoarul Siretului se
menţine un timp mai îndelungat aerul rece (canalizat dinspre nord, nord-est) şi ceaţa de deasupra
cursurilor de apă şi a lacurilor de acumulare. Inversiunile termice reprezintă fenomene obişnuite
care durează uneori şi 2-3 zile.
In anotimpurile cu mase de aer mai stabile inversiunile termice se produc ca urmare a
circulaţiei diurne strict locale (brize de deal) şi a acumulării aerului rece, mai dens, la nivelul
luncilor largi ale Siretului şi Bistriţei. Ele prezintă importanţă pentru acumularea şi menţinerea
substanţelor poluante din aer.
Fenomenul de persistenţă a poluanţilor în atmosfera Bacăului este de fapt mai complex.
Ziua, odată cu încălzirea aerului la sol, se produc curenţi ascendenţi care se ridică numai la o
anumită înălţime (ne referim la condiţiile de calm, caracteristice inversiunilor termice). Noaptea
nu se mai produc aceşti curenţi ascendenţi şi aerul se răceşte din nou până la nivelul solului,
menţinându-se substanţele poluante deasupra aceloraşi locuri. Se adaugă existenţa cetii industriale
(fum, praf,particule,amoniac) care sporeşte mai mult concentraţiile poluanţilor .
In astfel de condiţii, cele mai frecvente poluări se produc noaptea şi iarna, iar cele mai
67
rare ziua şi vara (când există o permanentă circulaţie locala determinată de încălziri diferenţiate
şi generale).
Inversiunile termice se pot forma şi în context strict local. La apusul soarelui şi după
acest moment, solul nu mai primeşte direct radiaţiile acestuia şi se răceşte. Prin influenţă, stratele
inferioare ale atmosferei se răcesc, în timp ce păturile de deasupra rămân mai calde, realizându-
se astfel o inversiune termică strict locală prin care este împiedicată circulaţia aerului pe
verticală. În timpul nopţii , inversiunea termică se accentuează iar dimineaţa , pe măsură ce
razele soarelui încălzesc suprafaţa solului, iar radiaţia reflectată se transmite aerului din stratele
superioare. Dacă încălzirea este suficient de puternică are loc "spargerea"stratului de inversie.
Stările de inversiune termică produse de o circulaţie generală a aerului sau de fenomene strict
locale (încălzirea insuficientă a solului, nori, ceaţă, praf şi fum industrial) permit o acumulare a
substanţelor poluante între stratul de inversie şi sol. Astfel se explică existenţa unor concentraţii
mai ridicate de poluanţi dimineaţa, în zilele cu nebulozitate accentuată( mai ales în condiţiile
norilor stratiformi).
Stratificaţia termică a aerului este condiţionată de variaţia temperaturii aerului cu
înălţimea. În funcţie de raporturile existente între gradientul de temperatură şi cel adiabatic se
pot separa trei tipuri de stratificaţie termică
a-instabila, când gradientul de temperatură este mai mare decât cel adiabatic(
), favorizând mişcările verticale şi difuzia poluanţilor pe înălţime;
b-stabila, ( ), caracterizată prin frânarea deplasărilor pe verticală, concentraţia
poluanţilor în zona sursei, iar în cazul coşurilor foarte înalte o dispersie puţin extinsă pe
verticală, dar cu posibilitatea de deplasare orizontală lentă, pe distanţe mari;
c-neutră, ( ), care conduce la o formă conică dublă a masei de poluare (pană de
poluare, de fum). Baza de jos (de la sol) a conului dublu, poate fi mai extinsă sau mai redusă în
funcţie de cantităţile de poluanţi emise şi de înălţimea coşurilor (fig.36)
Analizând statistic frecvenţa de apariţie a gradelor de stratificare se constată că situaţia
"neutră" deţine 42,2% , cea stabila-32,9%, iar cea instabilă-24,9%.
Calculând frecvenţa de apariţie a stratificării termice pe cele 16 direcţii ale vântului se
constată că ponderi mai mari revin direcţiilor:
- stratificarea termică neutră: SSE (5,91%); N (5,7%); NNV (5,4%); NV(5,3%);
- stratificaţia termică stabilă: N (3,5%); SSE (2,4%); S (2,2%); NV(1,8%);
- stratificaţia termică instabilă: S (1,8%); SV (1,6%); NV (1,5%).
Luând în considerare distribuţia gradelor de stratificare pe clase de viteză se obţine
următorul aspect: la viteze ale vântului mai mari de Im/s stratificaţia termică neutra deţine
32,8 %, iar cea instabilă 9,1 %. In ultimul caz situaţia determină condiţii de difuzie verticală şi
orizontală. Frecvenţa de apariţie a stratificării termice stabile, asociată cu viteze ale vântului
<1 m/s, determină cele mai slabe condiţii de difuzie a poluanţilor, de 17,6%.
Principala acţiune de diluare a impurităţilor o exercită mişcarea maselor de aer.
68
Direcţiile curenţilor de aer, deşi foarte diferite sunt mai frecvente pe orizontală (vânturile), dar
se întâlnesc şi pe verticală, datorită gradientului de temperatură şi stratificaţiei termice.
5.3.2.UMEZEALA RELATIVĂ A AERULUI
Umiditatea aerului depinde de caracteristicile maselor de aer aflate în tranzit, în
special de cantitatea de vapori de apă existenţi în aer, de sursele de evaporare şi dinamică ,
inclusiv de durata mare a calmului atmosferic, altitudine,caracteristicile suprafeţei active. În
strânsă corelaţie cu temperatura aerului, umezeala acestuia variază permanent şi poate fi
analizată diurn, lunar, anotimpual, anual şi multianual.
Valorile umezelii relative a aerului au importanţă în reglarea proceselor de evaporaţie,
dezvoltarea vegetaţiei, formarea cetii şi a norilor, deci şi în concentrarea impurităţilor.
Valoarea medie multianuală este de 82%, dar umezeala prezintă variaţii largi în
cadrul perioadei analizate, din cauza unor invazii de aer cald şi mai umed. Astfel de situaţii s-
au produs în februarie 1984 (93% faţă de 86%), în noiembrie 1987 (95% faţă de 88%, în
ianuarie 1988, 93% faţă de 88%) şi în multe alte cazuri.
În evoluţia multianuală a umezelii relative există şi ani care prezintă abateri în plus pe
durata unor perioade mai îndelungate. De exemplu în 1989 au prezentat valori mult diferite de
medie lunile: august ( 82% faţă de 78%) şi septembrie (90% faţă de 79%).
Raportându-ne la valori medii zilnice, diferenţele pot fi şi mai mari, în ziua de 6.IV.
1987 s-a înregistrat o umezeală relativă de numai 48%.
Valorile de la Bacău sunt mai mari decât cele înregistrate în Colinele Tutovei (77% la
Plopana) şi în Subcarpaţi (80% la Tg.Ocna).
Anual umezeala relativă a aerului prezintă variaţii semnificative fiind mai mare iarna
(88%) şi toamna (85%) şi mai mică primăvara (80%) şi vara (78%).
Variaţia umezelii relative a aerului este strâns legată de circulaţia generală a maselor de
aer, în special a celor umede din vest şi nord-vest.
În regimul diurn al umezelii relative, aflat în raport invers cu cel al temperaturii
aerului, se constată un maxim dimineaţa şi un minim la primele ore ale după-amiezii, dar
sensibilitatea acestui element este deosebit de mare. în decurs de un an se constată două
perioade cu valori mai mari (noiembrie-decembrie-ianuarie şi iunie ) şi două cu umidităţi mai
mici (mai şi iulie).
Tab nr. 6 UMEZEALA RELATIVĂ % (1961 -1997) Medii anuale
În raport cu impurităţile atmosferei, umezeala relativă contribuie la reducerea difuziei
Nr. crt. I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN1896-1961
86 83 73 69 68 68 68 69 72 78 84 85 75
1961-1997
88 88 83 76 76 74 76 77 80 82 86 89 82 1
69
şi micşorarea concentraţiilor prin umezirea şi diluarea particulelor şi împiedicarea deplasării
lor.
În zonele de luncă, unde există multe suprafeţe de apă (cele două râuri principale, lacurile
Lilieci-Bacău, de agrement, Galbeni şi Răcăciuni) şi suprafeţe mlăştinoase, umezeala relativă a
aerului este mai mare. În analiza umezelii relative a aerului se disting două perioade: 1896-1961,
până la punerea în funcţiune a hidrocentralelor de pe Bistriţa când media umezelii relative era de
75%. A doua perioadă (1961-1997) până la punerea în funcţiune a hidrocentralelor de pe Siret
(Galbeni, Răcăciuni, Bereşti- Sascut-1984) care se caracterizează prin creşterea valorii anuale a
umidităţii relative în arealul Bacăului la 82%. Pe baza celor menţionate considerăm că lacurile de
pe Bistriţa au cauzat o creştere a umidităţii relative a aerului cu cel puţin 6%. Amenajarea
lacurilor din aval de Bacău nu au mai influenţat valoarea anuală a umezelii relative. La creşterea
valorii umidităţii contribuie şi mişcările descendente ale aerului. În practica meteorologică, în
analiza umidităţii aerului prezintă importanţă încă doi indicatori:
- numărul de zile cu U13 < 30%, care caracterizează perioadele cu uscăciune
excesivă
(umezeala relativă măsurată la ora 13);
- numărul de zile U13 > 80%, care sunt reprezentative pentru perioadele deosebit de
umede. Pe anotimpuri numărul de zile U13<30% sau>de 80% se prezintă în tab. nr.
Tab. nr. 6a FRECVENŢA PE ANOTIMPURI A ZILELOR CU UMIDITĂŢI EXTREME LA BACĂU
Anotimpul Număr mediu de zile cu :U13 < 30% U„ > 80%
Iarna 0,4 47Primăvara 4 23Vara 1 10Toamna 2 24
Din analiza tab. nr. 6a se poate observa că primăvara, deşi considerat un anotimp umed,
conţine în medie 4 zile cu umiditate relativă extrem de scăzută. Este o confirmare a faptului că şi
primăvara există adesea perioade deosebit de secetoase care, în lipsa irigaţiilor, pot compromite
însămânţănle şi dezvoltarea normală a culturilor în anii respectivi, fiind o consecinţă a
caracterului continental al climei.
Ceaţa se formează în condiţiile creşterii umidităţii aerului şi a condensării uşoare a
vaporilor de apă pe particulele solide aflate în atmosferă, care se răcesc mai uşor decât aerul.
Pulberile sedimentabile (praf, funingine, fum, etc.) devin nuclee de condensare, chiar dacă uneori
temperatura nu atinge punctul de rouă. Când depăşesc o anumită concentraţie, se produce ceaţă,
chiar dacă concentraţia vaporilor nu este de 100%.
Valoarea ridicată a umidităţii şi frecvenţa mare a cetii, mai ales în sezonul rece constituie
un factor defavorabil pentru sănătatea populaţiei, rezistenţa construcţiilor şi a căilor de
comunicaţie.
70
La Bacău, numărul mediu anual de zile cu ceaţă este de 65,1, cu 15-25 zile mai mult decât
în regiunuile vecine (Podişul Moldovenesc sau depresiunile subcarpatice, unde se resimt puternic
curenţii catabalici în cadrul proceselor de fohnizare).
Lunile cu cel mai mare număr de zile cu ceaţa sunt ianuarie (12,2) şi decembrie (11,8) ,
deci peste 1/3 din totalul lunar. Mai puţin frecvente sunt zilele cu ceaţă în lunile iunie (0,7), iulie
(0,6) şi august (1,3%), deci în perioada caldă a anului. Pe anotimpuri situaţia se prezintă astfel :
iarna (33,7 zile); primăvara (9,9 zile); vara (2,6 zile); toamna (18,9 zile). In această repartiţie se
poate urmări relaţia inversă care există între umezeala relativă a aerului (inclusiv ceaţa) şi
temperatura aerului. Numărul de zile cu ceaţă din perioada de iarnă (XII-II) este de 13 ori mai
mare decât în sezonul estival (VI-VIII).
5.3.3.NEBULOZITATEA
Regimul nebulozităţii creaza o serie de particularităţi esenţiale în distribuţia şi variaţia
celorlalte elemente meteorologice, fiind în strânsă legătură cu circulaţia atmosferei şi relieful.
La Bacău, nebulozitatea totală are valoarea medie multianuală de 6,0 zecimi, cu variaţii
între 4,1 zecimi în luna august şi 7,1 zecimi în decembrie. Cele mai mari valori se produc iarna
(6,8 zecimi), datorită frecvenţei mari a aerului umed şi a fronturilor reci din zona arctică şi
subarctică peste centrul şi sud-estul Europei, urmată de primăvară cu 6,5 zecimi şi de toamnă (5,9
zecimi). Vara, stările de vreme anticiclonale determină valori mai reduse (4,9 zecimi). În profil
midtianual, valorile lunare ale nebulozităţii cunosc însă un ecart mult mai mare de variaţie, acesta
fiind cuprins între 9,3 zecimi (februarie, 1994) şi 4,2 zecimi (ianuarie, 1993) sau chiar 2,1 zecimi
(august, 1992). Tot în acest context, se pot menţiona şi ani cu nebulozitate redusă (5,6 zecimi, în
1970,1983, 1986 şi 1990).
Tab.nr. 7 NEBULOZITATEA TOTALĂ A AERULUI LA BACĂU (1896-1961)
Nr. crt.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AN
ME DII
7,1 7,1 6,5 6,4 6,0 5,6 4,9 4,1 4,9 5,7 7,0 7,1 6,0
Tab. nr. 7bFRECVENŢA PLAFONULUI DE NORI %(IN FUNCŢIE DE ALTITUDINE LA BACĂU
1951-1960)Altitudinea/anotimpul 0-90 90-210 210-300 300-600 600-900 900
Iama 15.5 12.0 8.8 12.3 12.2 39.3Primăvara 2.9 5.3 5.6 9.6 16.2 60.5
Vara 0 0 0.4 4.2 11.7 83.5Toamna 6.6 5.1 8.8 9.6 65.5Anual 5.7 5.9 5.0 8.7 12.4 62.3
În analiza nebulozităţii, prezintă importanţă şi numărul de zile cu cer senin. Valorile medii
multianuale sunt diferenţiate pe anotimpuri: iarna 6,8 zile, primăvara 7,5 zile, vara 16,2 zile şi
toamna 12,4 zile, cu o sumă medie anuală de 42,9 zile. În variaţia lunară şi anuală se întâlnesc
însă unele luni cu valori mai mari (iulie, august, septembrie-cu maxima de 15 zile în iulie 1989) şi
altele în care nu s-a înregistrat nici o zi senină.
Lunile cu cele mai puţine zile senine sunt iunie şi decembrie. Pe ani, cele mai multe zile
71
senine s-au înregistrat în 1986 (57 zile), 1985 (55 zile), 1990 (47 zile), 1992 şi 1993 (cu câte 46
zile senine).
A treia categorie de zile sunt cele considerate acoperite, când în decurs de 24 ore cerul nu
este nici complet înnourat, dar nici senin. Numărul acestor zile este în medie de 127,5 anual, cu
mari variaţii (3,1 în august şi 14,1 în noiembrie).
În legătură cu regimul nebulozităţii, prezintă interes calcularea frecvenţei zilelor pe grade
de înnourare şi încadrarea lor pe sezoane. Se constată că numărul cel mai mare de zile considerate
senine (0-3,5 zecimi) se înregistrează vara (50-60% din numărul total al zilelor) în timp ce iarna,
predomină numărul de zile cu cer considerat acoperit (7,6- 10 zecimi) . Media anuala a zilelor cu
cer senin este de 42,9, a celor cu cer parţial acoperit de 127,5 (nebulozitate între 3,6-7,5 zecimi),
iar restul sunt cu cer acoperit (nebulozitate mai mare de 7,5 zecimi).
Poziţia şi deplasarea marilor centri barici determină frecvenţa şi succesiunea dezvoltării
sistemelor frontale. Mişcarea ascendentă a aerului în interiorul depresiunilor barice şi larga
dezvoltare a sistemelor frontale, influenţează direct nebulozitatea atmosferică. Valorile maxime
de 7- 7,1 zecimi se înregistrează iarna.
Vara, creşterea temperaturii aerului reduce posibilitatea acestuia de satuare cu vapori de
apa, scade frecvenţa dezvoltării norilor de joasă altitudine diminuând gradul de acoperire a cerului
cu nori până la 4,1 - 5,6 zecimi.
Ciclul diurn al nebulozităţii prezintă un mers dependent de cel al umezelii aerului şi
ambele condiţionează regimul precipitaţiilor.
5.3.4. DURATA DE STRĂLUCIRE A SOARELUI (DE INSOLAŢIE)
Influenţă deosebită asupra radiaţiei solare directe, dar şi a celorlalte tipuri de radiaţie
(difuză şi globală) prezintă gradul de insolaţie al teritoriului=l 896,6 ore, durata de strălucire a
soarelui. În tab.nr.8 se prezintă valorile lunare de insolaţie la Bacău şi procentele faţa de durata
posibilă din fiecare lună. Variaţiile destul de mari (între 22,9% în luna decembrie şi 60% în iulie)
conduc la un procentaj mediu anual de 42,5%. Mediile anotimpuale se prezintă astfel: iarna-
24,5%; primăvara-40,6%; vara-56,4% şi toamna-41,1%.
Durata mai mare de strălucire a soarelui din lunile de vară , în opoziţie cu nebulozitatea
mai redusă, prezintă efecte pozitive pentru populaţie, culturile agricole şi spaţiile, verzi din
perimetrul municipiului Bacău. Insolaţia sporită contribuie la purificarea atmosferei de
microorganisme, maturizarea seminţelor şi fructelor, etc. Ca dezavantaj, în zilele toride de vară,
cu insolaţie puternică, dar şi cu calm atmosferic, secetă şi aer uscat, are loc o încărcare mai mare a
atmosferei cu pulberi în suspensie, praf, funingine, fum, zgură, fapt ce impune o stropire mai
sistematica a străzilor şi a spaţiilor vezi (I.Gugiuman şi E.Erhan 1973).
Stările barice ciclonale favorizează frecvenţa ridicată a dezvoltării sistemelor noroase,
reducând durata de strălucire a Soarelui.
72
C.Drăcşuneanu (1998) semnalează o ritmicitate de 11 ani a insolaţiei anuale maxime
(>2000 ore/an), astfel în perioada (1967-1987) s-a constatat o tendinţă de scădere a duratei de
strălucire a Soarelui cu circa 4-10 ore pe deceniu. Considerăm că, acest lucru e favorizat şi de
intervenţia antropică, în special construirea lacurilor de acumulare ce au avut ca efect creşterea
umezelii relative a aerului, şi a nebulozităţii factori favorabili concentraţiei poluanţilor la sol.
Această tendinţă a durat până în 1991, când s-a atins cea mai scăzută valoare din ultimii 44 de
ani. Din 1992 s-a înregistrat o nouă perioadă de creştere a duratei de strălucire a Soarelui
depăşindu-se 2000 ore/an.
Albedoul are implicaţii directe asupra radiaţiei globale. Valorile sale prezintă variaţii
importante pe fondul unor particularităţi locale introduse de gradul de fragmentare şi altitudinea
reliefului, pante, vegetaţie, soluri, prezenta stratului de zăpadă (albedoul 80-90%), gradul de
arabilitate al terenurilor şi starea fenologică a culturilor (arăturile proaspete şi umede absorb cea
mai mare parte a radiaţiilor), structura localităţilor şi densitatea spaţiului clădit, existenţa luciilor
de apă , etc.
Tab.nr. 8
VARIAŢIA DURATEI DE STRĂLUCIRE A SOARELUI LA BACĂU (1896-1997) Repartiţia procentuală faţă de durata posibilă
Luni Specif.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
Durata de străl.S(ore)
67,0 77,2 125,9 171,3 213,0 242,8 262,5 253,9 195,6 151,4 74,7 61,3 1896,6
Dur. max.posib.(ore)
280,7 289,2 368,5 467,5 465,5 472,7 477,7 438,4 377,0 338,2 283,2 268,0 4467,6
% din max. posibil
23,9 26,7 34,1 42,0 45,8 51,4 60,0 57,9 51,9 44,8 26,4 22,9 42,5
% 24,5 % 40,6% 56,4% 41,1%
Sezoane Iama Primăvara Vara Toamna
Pe soluri cernoziomoide levigate, cu un conţinut mai ridicat de humus, albedoul este cel
mai redus ca valoare, în timp ce pe terasele de lunca, largi, netede,cu soluri aluviale deschise la
culoare, reflexia radiaţiilor este mai mare.
5.3.5.PRECIPITAŢIILE
Precipitaţiile atmosferice au semnificaţiile cele mai importante în procesele de modelare
(pluviodenudaţie, întreţinerea scurgerii apei direct sau prin intermediul resurselor subterane pe
care le alimentează, etc).dar şi în fenomenele de poluare, pe care le poate reduce sau cataliza.
Cantităţile şi repartiţia precipitaţiilor în timp şi spaţiu conferă zonei de care ne ocupăm
73
caracteristicile unui climat continental, moderat de umed (valorile anuale sunt de 540,1 l/m2 la
Bacău şi 503,5 1/ m2, la Roman), cu existenţa unor ploi torenţiale puternice (valoare maximă în
24 ore a fost de 186,21/mp, la Orbeni şi Orăşa-Livezi ), dar şi a unor perioade lungi de secetă,
care uneori depăşesc durata unei luni (în septembrie 1961, octombrie 1896 şi 1912 nu au căzut
deloc precipitaţii).
In tabelul nr. 9, prezentăm, pentru staţia meteorologică Bacău elementele de bază ale
regimului precipitaţiilor pentru o perioadă îndelungată de timp (1896-1996, cu întreruperi în
timpul primului război mondial).
Tabel nr.9
CANTITĂŢILE DE PRECIPITAŢII MEDII ŞI EXTREME LA BACĂU (1896-1997)1 /m2
LuniSnecif.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Med. Lunare
24,9 22,8 26,4 48,3 71,0 81,8 70,8 55,0 46,2 34,3 33,1 25,4 540,1
Max. lunare
81,2 85,0 99,3 126,6 203,1 193,4 160,5 153,1 207,9 129,9 100,6 84,0 932,5
Anul 1947 1952 1988 1984 1897 1948 1991 1972 1912 1905 1942 1940 1897
Min. lunare
4,0 0,7 1,2 0,2 5,2 17,1 16,7 3,6 0,0 0,0 2,4 0,4 294,5
Anul 1978 1914 1975 1947 1958 1968 1956 1907 1961 1896 1912
1898 1898 1954
Maxima în24 ore
28,4 26,0 32,0 53,0 58,4 69,2 71,4 69,8 70,8 73,0 33,2 29,0 73x01
Nr. zilecu
pp.X),ll/m2
10,2 9,5 9,9 9,8 12,3 12,7 11,3 8,9 7,4 ",5 9,2 9,7 118,4
La nivelul valorilor lunare, medii multianuale se observă că luna cea mai bogată în
precipitaţii este iunie (81,8 l/mp), urmată de mai şi iulie, cu valori apropiate (71,0, respectiv 70,8
l/m2.). Este perioada când circulaţia vestică şi nord-vestică este predominantă .
Lunile cele mai secetoase sunt cele de iarnă (februarie - 22,8; ianuarie-24,9 şi decembrie
- 25,4 l/mp.) când precipitaţiile cad sub formă de ninsoare, se menţin pe sol în stratul de zăpadă şi
participă mai puţin la acţiunea de modelare. În ceea ce priveşte influenţa asupra gradului de
poluare, există situaţii când aerul rece se acumulează la nivelul luncilor (inclusiv a unei mari
părţi a municipiului Bacău) şi în lipsa dinamicii acestuia, se menţine uneori 2-3 până la 4-5 zile.
În aceste condiţii emanaţiile toxice de la obiectivele industriale persistă în masa de aer sau se
depun pe sol întreţinându-se astfel o poluare destul de intensă. Fumul şi vaporii de apă emanaţi
74
din turnurile de răcire contribuie la formarea cetii industriale în care amoniacul se face cel mai
bine resimţit. Fenomene asemănătoare de ceaţă se produc şi la pătrunderea unor mase de aer mai
umed sau mai cald (pe fondul rece) în cadrul circulaţiei generale a maselor de aer.
Când sunt cantităţi mai importante de precipitaţii lichide se produce o purificare a aerului
de particule solide şi o atenuare certă a conţinutului de poluanţi din atmosferă. În legătură cu
rolul precipitaţiilor în contextul poluării mai trebuie menţionat şi un alt aspect: în perioada de
iarnă sau în timpul unor secete mai prelungite, pe suprafaţa solului se acumulează diferite pulberi
sedimentare şi depuneri poluante (deşeuri cu impact negativ asupra calităţii mediului). Primele
ploi de primăvară sau după perioadele secetoase spală pe suprafaţa solului aceste substanţe şi
deşeuri antrenându-le în cursurile de apă, şi contribuind la agravarea poluării acestora.
Analizând vatiaţia temperaturii medii anuale, a numărului de zile cu precipitaţii mai mari de 0,1
mm rezultă că la Bacău perioada favorabilă poluării aerului este sezonul de vară (iulie-august) şi
tot sezonul de toamnă (octombrie), Se constată că în intervalul în care au existat precipitaţii
concentraţia noxelor s-a diminuat, în timp ce "vârfurile" s-au plasat în intervalele de timp fără
precipitaţii
Caracterul discontinuu, torenţial al precipitaţiilor şi a scurgerii apei se accentuează în
ultimii ani. In literatura de specialitate, în special în concluziile centrului meteorologic european
de la Offenberg (Germania) există indicii clare asupra climatului din partea de sud-est a Europei
(inclusiv sudul Moldovei, Bărăganul şi Dobrogea) care se află într-un evident proces de
deşertificare. La nivelul arealului Bacău, în limita datelor meteorologice de care dispunem putem
formula câteva concluzii:
a - Creşterea caracterului torenţial al precipitaţiilor. Cu mici excepţii, valorile maxime
căzute în 24 h. s-au înregistrat în ultimii ani şi reprezintă cantităţi care depăşesc cu mult valoarea
lunii celei mai ploioase : Costişa 135,3 l/m2(29.07.1991); Orăşa-Livezi- 186,2 1/ m2 (29.07.1991);
Bucşeşti-Poduri- 134,4 1/ m2 (29.07.1991); Orbeni-186,2 1/ m2 (29.07.1991); Onceşti-113,8 1/ m2
(6.09.1983); Măgura-104,5 l/m2 (2.07.1980); Cleja-103,2 l/m2 (4.07.1987)etc.
b - Creşterea neuniformităţii distribuţiei precipitaţiilor în teritoriu. La 28/29.07.1997 s-au
produs inundaţii catastrofale (pe Tazlău şi în sectorul Racăciuni-Orbeni-Parava), cantităţile de
precipitaţii căzute (multe din ele cu valori istorice) au fost foarte diferite pe suprafeţe mici . De
exemplu, au căzut la Răcăciuni - centru 24,3 l/m2., în timp ce la 10-15 km. amonte de obârşia
bazinului hidrografic au fost evaluate (în lipsa datelor directe) valori mai mari de 250 l/m2. în 24
ore. Exemplificăm valorile înregistrate la Orăşa şi Orbeni (186,2 l/m2). Viitura produsă de aceste
precipitaţii a fost de excepţie şi s-a soldat cu pierderi materiale imense şi victime omeneşti.
c - Creşterea frecvenţei ploilor torenţiale. Din seriile de date statistice analizate rezultă că
în ultimii 20-25 ani se constată că ploile torenţiale locale cu efecte distrugătoare semnificative
apar cu o frecvenţă tot mai mare şi această situaţie are ca efect intensificarea reţelei de
monitorizare.
Distrugerea unor albii care înainte păreau mai stabile ce nu au suferit impactul exploatării
75
balastului, precum şi alte aspecte vin să confirme această afirmaţie. Astfel se pot menţiona viituri
importante determinate de ploi torenţiale abundente pe Negel (iulie, 1980), Polocin (mai, 1990),
Soci (iunie, 1991), Răcăciuni ( mai şi iulie, 1991, iunie 1993), Năneşti ( iunie 1993), Trebiş
(iunie, 1990), etc.
d - Prezenţa poluanţilor în atmosferă cauzează modificarea ph-ului apei din atmosferă,
prin formarea acizilor aferenţi, producând uneori ploi acide. Acestea afectează negativ culturile
agricole mai ales la sfârşitul primăverii. Astfel în 1980 - 1985 hectare întregi de culturi de spanac
şi castraveţi au fost compromise.
5.3.6. DINAMICA ATMOSFEREI
Circulaţia maselor de aer deasupra Europei, cauzată de poziţia şi intensitatea sistemelor
bance corelată cu aşezarea în estul Carpaţilor, subcarpaţilor ca şi forma de culoar geomorfologic
a văii Siretului determină direcţia şi viteza vânturilor în acest areal. Vântul ca element dinamic al
climatului are un rol important în producerea diferitelor stări de vreme.
În circulaţia aerului se resimte influenţa locală a liniilor principale de relief, prin dirijarea
direcţiilor dominante pe culoarele văilor Siret şi Bistriţa.
Vântul este un parametru meteorologic important, care determină difuzia poluanţilor în atmosferă
prin direcţiile şi intensităţile sale. Acţiunea vântului în acest sens este interconjugată cu
stratificarea termică a maselor de aer, care determină dispersie pe verticală a poluanţilor evacuaţi
în atmosferă.
Cunoaşterea regimului vânturilor din apropierea solului în arealul de care ne ocupăm
permite identificarea condiţiilor de transport orizontal al poluanţilor; direcţiile acestuia determină
direcţiile de deplasare a penelor (undelor) de poluanţi, axele acestora orientându-se în sens opus
direcţiilor vântului.
Din analiza rozei vânturilor, întocmită pe baza datelor înregistrate la staţia meteorologică
Bacău, în perioada 1896-1996 (cu unele întreruperi) rezultă aspectele esenţiale ale regimului
vânturilor, respectiv frecvenţa, viteza şi direcţia. Aceste elemente variază în funcţie de condiţiile
locale de relief şi de anotimp (care controlează direcţiile generale de deplasare ale maselor de
aer).În valea Siretului se intensifică advecţia de aer dinspre N,N-V, S şi S-E. Culuarul contribuie
la canalizarea circulaţiei locale a maselor de aer predominant din direcţiile Nord şi Sud. Masele
de aer vestice, descendente pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali, suferă o uşoară
foehnizare.Ca frecvenţa de repartiţie a principalelor direcţii de vânt pentru zona municipiului
Bacău,se poate constata că predomină direcţiile care se canalizează cel mai uşor pe culoare:
7V(10,8%); SSE(10,3%); '5(9,3%); ££(4,2%); NV{2,9%) şi NNV(2,6%), în timp ce alte direcţii
76
deţin frecvenţe mult mai mici ca urmare a existenţei ramei înalte subcarpatice din vest şi a
dealurilor ce constituie partea de nord-vest a Podişului Bârladului , în est : ENE (0,1%);
ESE(0,2%); E(0,3%); SSV(0,4%). La influenţa formelor majore de relief se adaugă şi alte
elemente : extinderea teraselor de la diferite altitudini, dispunerea spaţiilor clădite, în special a
celor mai înalte, amplasarea obiectivelor industriale, etc.
Atunci când se calculează frecvenţa de apariţie a claselor de viteză pe direcţii de vânt se
constată că pe direcţiile predominante cele mai mari frecvenţe de apariţie o prezintă clasele de
viteză de 2 m/s, 4 m/s, 5 m/s, iar dispersia poluanţilor este cu atât mai mare cu cât viteza vântului
este mai ridicată.
Toamna şi primăvara, mai ales în anii secetoşi când solul este dezgolit şi uscat, vânturile
cu frecvente viteze mari exercită acţiuni de coraziune şi deflaţie deoarece la viteze de 7-11 m/s
spulberă particole de 0,5-1,0 mm, iar la 11-17 m/s chiar particule de 1-2 mm (I.Hârjoabă,1968),
fapt remarcat şi în arealul de referinţă, în special toamna şi primăvara în condiţii de secetă. La
Bacău în aproximativ 50 zile se înregistrează vânturi cu viteză > 1 lm/s pe direcţiile dominante.
Morfohidrografia de culoar se reflectă hotărâtor în direcţiile predominante ale vânturilor.
In ceea ce priveşte situaţiile de calm atmosferic , acestea deţin o pondere de 40,2 % în
repartiţia frecvenţelor pe direcţii şi constituie un element defavorabil pentru poluare, deoarece o
mare parte din an nu există condiţii de dispersie a substanţelor nocive emanate. Această situaţie
îşi are explicaţia în forma depresionară a zonei Bacău , cu închideri clare spre vest şi est, dar şi
cu îngustări importante spre nord (Poarta Iţeşti) şi spre sud (Poarta Răcăciuni). La această
situaţie se mai adaugă existenţa confluenţei Bistriţei cu Siretul şi modificările introduse în
peisajul local de activităţile antropice (lacurile de acumulare care printr-o umezeală mai ridicată
(82%), menţin poluanţii în atmosferă, obiectivele economice principale situate în sudul Bacăului,
care reduc într-o oarecare măsura viteza vânturilor din sectorul nordic şi, în plus, emană noxele,
chiar în apropierea acumulărilor).
Daca analizăm repartiţia calmului atmosferic pe anotimpuri se constată ca valorile cele
mai reduse se înregistrează primăvara şi iarna , când instabilitatea generală a atmosferei este mai
accentuată . In schimb vara şi mai ales în prima parte a toamnei frecvenţa calmului atmosferic
este mult mai mare . Spre sfârşitul toamnei , starea de instabilitate a atmosferei creşte din nou ca
urmare a schimbărilor în circulaţia generală a maselor de aer la trecerea de la sezonul cald la cel
rece . Este posibil ca şi lipsa vegetaţiei să prezinte o anumită importanţă, prin opunerea unei
rezistenţe mult mai mici la deplasarea aerului.
Dinamica generală, consecinţă a particularităţilor orografice şi a complexităţii structurii
arhitectonice şi funcţionale a municipiului Bacău este completată şi cu forme strict locale ale
circulaţiei . Astfel se constată,ca un fapt pozitiv existenţa brizelor de deal-vale, pe versantul de
est al Culmii Pietricica, care împrospătează aerul urban în perioada de calm, şi pe cel de vest al
Colinelor Tutovei , precum şi a unor brize urbane. Acestea din urmă se produc ca urmare a
diferenţelor termice şi barice care există între spaţiile clădite cu albedou mai mare, dar şi cu
77
degajări termice mai importante şi zonele înconjurătoare cu condiţii diferite de insolaţie şi de
iradiaţie . În timpul după amiezii şi în prima parte a nopţii aerul de deasupra oraşului se
încălzeşte mai repede şi se produc convecţii (unele însoţite de averse de ploaie). Aerul din zona
periurbană ,mai răcoros şi mai dens, tinde să uniformizeze presiunile şi se dirijează spre partea
centrala a oraşului.Dimineaţa, în schimb, iradiaţia urbană este mai mare şi aerul din oraş este mai
rece, iar peste câmpiile din jur temperaturile se menţin mai ridicate. Are loc o deplasare a aerului
din interiorul spaţiului clădit către exterior.Si în cazul acestor brize, micromorfometria reliefului
prezintă importanţă pentru deturnarea direcţiilor principale (urban-periurban şi periurban-urban)
şi introducerea a numeroase direcţii derivate, dependente de reţeaua stradală: Luncile Bistriţei şi
Siretului constituie, sectoare cu direcţii predilecte ale brizelor urbane.
Astfel de mişcări strict locale ale aerului sunt percepute şi primul rând de locuitorii
cartierelor mărginaşe din nordul şi mai ales din sudul municipiului (Republicii I, II-, Izvoare,
Milcov, Cornişa, Cremenea) deoarece aici se resimt şi substanţele poluante (fum, funingine,
mirosuri de S02; NH3 ; etc) provenite de la " Letea" SA, "Sofert" SA, şi "Suinprod" Nicolae
Bălcescu. Pe un fond aparent de calm, în timpul nopţii circulaţia urbană a aerului este complicată
de cea orografică (sistemul de brize deal-vale ), care fiind mai rece induce frecvante inversiuni
termice de amploare mică. în luncile joase ale Siretului şi Bistriţei, datorită acestor inversiuni,
dar şi prezenţei suprafeţelor întinse cu lucii de apa se produce frecvent ceaţă, uneori foarte deasă
( vizibilitate sub 10 m ).
Circulaţia generală a atmosferei prin direcţia şi viteza medie ridicată a vântului, de 3,5-
6 m/s dar şi prin frecvenţa mare a calmului sunt elemente care definesc capacitatea de
autoepurare a aerului. Cu ajutorului vântului are loc extinderea impurităţilor pe distanţe mari,
difuzarea acestora în bazinul aerian şi totodată, diminuarea concentraţiilor. Mărimea acestei
difuzii-deconcentrari este direct proporţională cu viteza vântului. Ţinându-se cont de acest lucru
este necesară analiza amplasamentelor platformelor industriale (în special a "Sofert "SA şi S.C "
Letea" SA) în contextul direcţiilor dominante ale vântului, a vitezelor sale critice şi evitarea
amplasării altor unităţi industriale în sectoarele de N, N -V şi S spre evitarea poluării aerului.
Poluanţii se deplasează pe direcţii corespondente cu roza vânturilor, sensul cel mai
frecvent fiind dependent de direcţia dominanta. Pe baza acestor legături, unii autori (Pascu Ursu,
1978) au conceput o " roză a poluanţilor " sau " de impurificare ", care are braţele cele mai mari
pe direcţia opusă celei dominante a rozei vânturilor.
Analiza unei astfel de "roză a poluării " întocmită pentru municipiul Bacău conduce la
concluzia că potenţialul cel mai mare ar reveni direcţiei S, urmată de N şi SV. Pe direcţia V
poluarea este mai redusă pentru ca există o ventilaţie bună, versantul culmii Pietricica fiind
departe de sursele principale de poluare chimică, iar circulaţia activă din N şi NV permit
îndepărtarea maselor poluante pe celelalte direcţii, respectiv S şi SV.
Indicăm în studiul sistematizării urbane, amplasarea şi extinderea spaţiului edilitar spre
Vest, zona cea mai favorabilă, unde nu există poluare.
78
Relaţiile dintre dinamica atmosferei şi poluare sunt, în fond, mult mai complexe, fiind
influenţate şi de alte elemente meteorologice: umiditatea atmosferică, nebulozitatea (inclusiv
stările de ceaţă), precipitaţiile, temperatura aerului, etc, precum şi configuraţia de amănunt a
reliefului.
Analizând influenţele pe care dinamica atmosferei le are asupra poluării I.Gugiuman
(1973 ) a stabilit o formulă de calcul a indicelui posibil de poluare (I.P.P.)
I.P.P.= Kx 10 , unde F + V K= valoarea calmului atmosferic (suportabil
=15% şi insuportabil >15%)
F = suma frecvenţei medii a vânturilor pe 8 direcţii;
V = suma vitezelor medii a vânturilor pe direcţii.
10= coeficient constant
Se constată dependenţa directă a I. P.P. de stările de calm atmosferic care accentuează sau
atenuează procesele de poluare ale aerului. Pentru perioada 1983-1996, I.P.P. anual = 5,4. Cele
mai mari valori ale I.P.P. se înregistrează vara (7,4) şi toamna (6,3), iar cele mai mici iarna (4,0)
şi primăvara (3,9)
Din analiza combinată a parametrilor de vânt cu cei de stratificaţie termica a aerului se
constată că în zona municipiului Bacău, frecvenţa de apariţie a condiţiilor bune de dispersie este
mică în comparaţie cu situaţiile de calm atmosferic care apar sub frecvenţa de 40,2%.
5.4. REGIONAREA TOPOCLIMATICĂ ŞI MICROCLIMATICĂ
Particularităţile climatice ale unui areal cu întindere redusă şi diferenţe altitudinale mici nu
sunt dependente de zonalitatea latitudinală şi nici altitudinală ci de caracteristicile reliefului, rolul
principal avâdu-1 orientarea liniilor morfologice principale, existenţa culoarului Siret-Bistriţa,
fragmentarea, altitudinea reliefului şi expoziţia versanţilor .
Această dependenţă conduce la ideea că, subunităţile topoclimatice pot fi considerate ca
fiind "morfoclimatice". în acest context, putem separa.
5.4.1.Subunitatea topoclimatică a culmii Pietricica - caracterizată prin condiţii specifice
zonelor înalte ale subcarpaţilor care închid , către munte, depresiuni întinse.
Temperatura medie are valori de 8-8,5 °C, fiind mai mică decât la Bacău, precipitaţiile
sunt mai bogate , apropiindu-se de 580-600 l/m2. În legătură cu precipitaţiile, menţionăm că pe
culmea Pietricica (ambii versanţi), s-au înregistrat în iulie 1991, cantităţile istorice ce au depăşit
pe alocuri valoarea de 200 l/m2, care au generat viitura de excepţie de pe afluenţi mici ai Şiretului
şi Tazlăului.
Aceste precipitaţii s-au produs în contextul unei circulaţii retrograde de S-E. Pe versantul
estic, împădurit, are loc o fohnizare uşoară a maselor de aer din vest şi nord-vesţâar se resimt şi
influenţele din nord, est şi sud-est..
79
Durata calmului atmosferic, umezeala relativă a aerului, nebulozitatea şi prezenţa cetii
sunt mai mici ca la Bacău deoarece distanţa faţă de suprafeţele lacustre este mare.
5.4.2.Subunitatea topoclimatică a glacisului piemontan, continuă spre est subunitatea
anterioară pe suprafeţele care coboară în trepte, fiind mai bine populată iar gradul de împădurire
mai redus.
Temperatura medie se apropie de cea înregistrată la Bacău (8,5-9 °C), ca şi regimul
precipitaţiilor (540 l/m2 anual). Faţă de Culmea Pietricica, fenomenele de fohnizare sunt mai
accentuate. Pot fi luate în considerare şi unele inversiuni termice între partea superioară a
glacisului şi cea inferioară. Există şi nuanţe de adăpost, deci durata calmului atmosferic este mai
mare. Expunerea estică a acestui areal îi conferă o insolaţie mai bună , dar numai dimineaţa. In
consecinţă, temperatura nu poate creşte prea mult faţa de regiunile înconjurătoare.
Vântul păstrează aceleaşi caracteristici ca şi la staţia meteo Bacău, eare este situată la
partea inferioară a glacisului. La nivelul teraselor mijlocii ale Siretului se constată frecvent
inversiuni termice, ceaţa este mai puţin prezentă. De fapt la baza glacisului se înalţă plafonul de
ceaţă, care se formează adesea în lunca joasă a Siretului şi Bistriţei, unde s-au amenajat
acumulările de apă.
5.4.3.Subunitatea topoclimatică a Culoarului Siret-Bistriţa, ocupă suprafeţele cele
mai joase , cu frecvente inversiuni termice şi un număr crescut al zilelor cu ceaţă, fenomene ce
conduc la existenţa unei temperaturi medii de 8-8,5 °C. Aici se manifestă clar nuanţele de
continentalism moderat. Precipitaţiile medii anuale sunt aceleaşi ca la staţia meteorologică (530
-540 l/m2).
Amplitudinile termice maxime sunt mai mari decât în restul arealului deoarece, în zonele
cele mai joase, inversiunile termice pot favoriza producerea unor temperaturi mai scăzute decât
cele înregistrate la staţia meteorologică Bacău , care este situată pe terasa Siretului de 35-40m.
O caracteristică microclimatică a subunităţii o constituie frecvenţa mare a cetii (100 zile
pe an) ca urmare a inversiunilor termice şi existenţei unor suprafeţe de apă mai întinse: Siret şi
Bistriţa şi lacurile de acumulare existente. în partea de nord, în Podişul Central Moldovenesc cu
altitudini mai coborâte (în dreptul Colinelor Băluşeşti - Bogdăneşti) îşi fac loc influenţe sensibile
ale bioclimatului de silvostepă. Acest lucru a fost semnalat de I.Sârcu (1971), V.Bacauanu şi
colab. (1980) care susţin că pe culoarul Şiretului, silvostepă pătrunde din nord-est ca o pană,
până la Bacău. Semnificative sunt precipitaţiile medii anuale scad spre nord de Bacău de la 540
l/m2 până la 504 1/ m2 la Roman. Din punct de vedere termic, nuanţele silvostepice sunt mascate de
pătrunderea aerului scandinavo-baltic, mai rece, în culoarul Siretului. Dinamica atmosferei este
mai activă decât pe versanţii culoarului şi se resimte clar influenţa canalizării maselor de aer în
lungul Siretului şi Bistriţei.
5.4.4.Subunitatea topoclimatică a versantului stâng al Culoarului Siret
80
Expunerea spre S şi SV a, colinelor Băluşeşti-Bogdaneşti şi a abruptului Buhoci-Geoseni
fac ca aceste teritorii, care aparţin Podişului Central Moldovenesc şi Colinelor Tutovei, să aibă o
insolaţie mai bună. Asociată cu adăpostul faţa de circulaţia estică, contribuie la înregistrarea unor
temperaturi medii anuale mai ridicate ,
Cantitatea de precipitaţii este mai mică decât la Bacău, depăşind 500 l/m2/an.
Faţă de vestul zonei mai există deosebiri în valorile umidităţii aerului, nebulozităţii,
frecvenţei cetii şi dinamicii atmosferei.
Umiditatea aerului este mai mică, 68%, datorită insolaţiei şi a influenţelor lacustre de la
baza versantului, care se simt mai mult în sudul arealului studiat. Ca urmare, nebulozitatea şi
frecvenţa cetii sunt mai mici. Direcţiile vânturilor predominante la Bacău sunt modificate de
topografia locală. Circulaţia de est şi nord-est este atenuată de prezenţa interfluviului dintre Siret
şi Bârlad (peste 400 m în Cuesta Racovei şi 563 m. în Dl. Doroşanu). Asupra circulaţiei din vest
şi nord-vest am făcut deja menţiuni. Rămâne predominantă circidaţia din nord, dar în lungul
versantului există o alternanţă de promontorii şi intrânduri determinate de vechiul curs meandrat
al Siretului şi afluenţii de stânga, creându-se o nuanţă de adăpost evidentă. La nivelul colinelor şi
dealurilor interfluviale, această nuanţa de adăpost dispare şi se trece la bioclimatul silvostepic,
moderat continental al Podişului Bârladului.
5.4.5. Subunitatea topoclimatică a interfluviului Siret-Bistriţa
Separarea unei astfel de subunităţi, poate fi considerată ca fiind puţin forţată. O facem
pentru a scoate în evidenţă caracterul de tranziţie de la luncile joase la nivelul interfluviului.
Pentru sectorul inclus în arealul Bacău, care nu depăşeşte altitudinea terasei de 70-80
m.caracteristicile microclimatice sunt aceleaşi cu cele din culoarul propriu-zis. Influenţele
silvostepice lipsesc sau sunt mai atenuate de apropierea dealurilor subcarpatice care închid
depresiunea Cracău-Bistriţa (Măgura, Buhuşi, Mărgineni, etc).
5.4.6.Subunitatea antropoclimatică a municipiului Bacău.
Caracteristicile climatice microzonale ale principalelor subunităţi geoecologice sunt
modificate substanţial de activităţile umane şi densitatea mare a populaţiei. Suprafaţa
municipiului Bacău de 4186 km2, nu este mare, pentru a justifica o zonare a microclimatelor, dar
acesta se impune în micropeisaj prin diferenţierile create de relieful urban, orientarea şi
lărgimea străzilor şi bulevardelor, densitatea spaţiului clădit, asfaltat şi modificările introduse în
albedou, mărimea spaţiilor verzi, etc. Aceste elemente introduc modificări semnificative cel
puţin în regimul termic, al vânturilor şi precipitaţiilor. In regimul temperaturii aerului, în
municipiul Bacău, maxima diurnă se produce în devans faţă de aceste subunităţi topoclimatice,
fiindcă albedoul ridicat permite o reflexie mai bună a razelor solare, asociată cu creşterea difuziei.
Se întâlnesc numeroase insule de căldură evidenţiate de nucleele termice locale impuse de oraşul
Bacău şi platformele industriale din N-NV şi cele din S-SE.
Dinamica atmosferei'la nivelul microclimatelor municipiului Bacău este complicată de
81
reţeaua stradală şi spaţiile limitrofe blocurilor înalte.
In privinţa tramei stradale menţionăm :
a. Partea de nord a municipiului (cartierele Serbăneşti,Gherăieşti, Mioriţa, Nord, CFR,
Mărgineni, Măgura) are patru artere principale de circulaţie-din E (Lunca Siretului)
şoseaua Bârlad-Vaslui, din N (pe interfluviul Siret-Bistriţa), şoseaua internaţională E
85; din N-NV - şoseaua Piatra Neamţ (pe Valea Bistriţei), din NV şoseaua dinspre
Moineşti. Aceste artere se îndreaptă către Piaţa Centrală a municipiului (Parcul
Trandafirilor) şi (exceptând cartierelor Mioriţa şi Nord) străbat teritorii cu case tip
parter, grădini şi livezi, astfel că, pentru dinamica aerului centrul oraşului Bacău
reprezintă un punct de convergenţă al circulaţiei urbane din sectorul nordic.
b. Partea centrală a oraşului, are cea mai mare densitate a clădirilor, cu străzi înguste
este orientată în continuare spre S, fund străbătută de două artere cu continuitate: B-
dul N.Bălcescu-Mărăşeşti,prin centru şi strada I.L.Caragiale - Milcov, lângă albia
Bistriţei (în prezent Lacul de agrement). Are loc concentrarea maselor de aer şi
intensificarea vânturilor ca frecvenţă şi viteză.
c. In aval de pasajul CFR, cartierele Aviatori şi Republicii situate pe terasa
aeroportului de 35-40m, intră sub incidenţa condiţiilor locale specifice părţii
inferioare a glacisului piemontan. Circulaţia intensificată pe cele două artere
centrale se disirpeaza în Lunca Bistriţei (cartierele Letea şi Izvoare).
Arealul municipiului Bacău influenţează local creşterea numărului şi intensităţii ploilor
de convecţie, caracteristice marilor oraşe. în ultimii 25 - 30 ani, nu se pot constata fenomene
pluviometrice deosebite comparativ cu versantul Pietricicăi unde intervine o circulaţie mai
generală. Se pot menţiona unele fenomene de grindină, dar nu s-au întocmit statistici
comparative.
Concluzionând, se poate observa că implicaţiile microclimatice ale municipiului Bacău
sunt deosebit de complexe, dar se pot separa pe acest areal sectoare cu o oarecare omogenitate.
5.4.6.1.Sectorul topoclimatic al zonei rezidenţiale şi centrale.
Este caracterizat prin spaţiu clădit compact, înalt, relativ îngust,cu orientare generală N -
S. Temperatura aerului este cu 1 - 2 °C mai mare decât în sectoarele limitrofe, în schimb
umiditatea este mai redusă. Vânturile sunt foarte diferenţiate ca direcţii şi intensităţi. Se
evidenţiază canalizarea vânturilor pe cele două artere şi curenţi activi printre clădirile înalte.
Exemplu: pe B-dul N.Bălcescu, în pasajele de lângă cinematograful "Central" şi Romtelecom.
Este accentuată poluarea permanentă cu pulberi sedimentabile de la circulaţia auto intensă,
intersecţia "Policlinica Veche" ocupând primul loc (> 17 g/cm2/an). Se resimt cu o anumită
frecvenţă şi influenţele de la sursele poluatoare din sud.
Acest sector ocupă lunca Bistriţei ( T3.5m ) până la fruntea terasei de con (8-12 m.) pe
aliniamentul Centrofarm - Cascada - Stadion - Cornişa, şi terasa de 35 - 40m (conul plat al
Trebişului şi Negelului). Se pot astfel separa două subsectoare:
82
a. Subsectorul microclimatic al zonei rezidenţiale joase (Cartierele Unirii,Bistriţa Lac,
Cremenea, Milcov, Alecu-Russo);unde temperaturile minime coboară mult, iar ceaţa
este frecventă. Vântul se canalizează pe străzile I.L. Caragiale- Milcov, aflate în
prelungire.
b. Subsectorul microclimatic al zonei rezidenţiale şi civice înalte caracterizat printr-o
umiditate redusă, insolaţie bună şi temperaturi mai ridicate. Include zona gării,
centrul municipiului între fruntea T8.12m (Bulevardul Mărăşeşti) şi limita vestică a
oraşului. Vânturile se canalizează şi se intensifică în lungul bulevardului şi prin
spaţiile înguste dintre clădiri. La vest de calea ferată peisajul devine aproape rural cu
case obişnuite, grădini, livezi, şi influenţe mai mici asupra topoclimatului urban.
5.4.6.2. Sectorul topoclimatic al zonei industriale din sud.
Spaţiul clădit este (exceptând cartierele Republicii şi Aviatori) discontinuu separându-se
două subsectoare :
a) Subsectond microclimatic Letea -Izvoare -Sofert , situat pe lunca Bistriţei, cu o
dinamică foarte activă a maselor de aer, canalizate în lungul Siretului. Din cauza apropierii de
Bistriţa şi lacul Galbeni, prezenţei principalelor surse de poluare (S.C. "Letea" S.A., S.C. "Sofert"
S.A.) se constată o frecvenţă mai mare a cetii naturale şi industriale care contribuie la menţinerea
unor temperaturi mai mici şi a unei stratificaţii termice stabile.
b) Subsectond microclimatic al cartierelor Republicii şi Aviatori
Aceste cartiere cu o arhitectonică aglomerată, şi ieşire la terasa aeroport spre S-SE şi SV
beneficiază de umiditate mai scăzută, frecvenţă redusă a cetii, o bună ventilaţie şi temperaturi care
se încadrează în limitele naturale ale zonei.
5.4.6.3. Sectorul topoclimatic din nordul municipiului
Prezintă în plan forma unei pâlnii deschise spre exterior, prin care, pătrund spre nucleul
central al municipiului axe de circulaţie din est, nord şi nord-vest. înălţimea redusă a spaţiului
clădit, prezenţa grădinilor şi livezilor, apropierea de periferie ş.a. fac ca influenţele termice sa fie
puţin prezente. În schimb vânturile converg spre axul central al municipiului (Bulevardul Nicolae
Bălcescu - Mărâşeşti).
Se poate separa un microclimat situat de o parte şi de alta a lacului Bacău, a cărui
influenţă se resimte în umiditate şi ceaţă.
83
6. HIDROGRAFIA
6.1 APELE FREATICE
Depozitele cuaternare şi terţiare depuse peste formaţiuni mai vechi cretacice şi siluriene
sunt favorabile acumulării unor rezerve importante de ape subterane. Afundarea în trepte a
fundamentului de platformă face ca în lungul văii Siret să prezinte interes numai apele subterane
cantonate în depozitele neogene şi cuaternare.
La vest de Siret, la contactul cu subcarpaţii, într-o structură cutată apar iviri de apă
sărată din depozite tortoniene (slatină sărată) şi de ape cu un mare conţinut de sulfaţi.
În forajele de adâncime medie (200 - 300 m) au fost identificate ape subterane în
orizonturile basarabiene, chesoniene Şi meoţiene cu conţinuturi chimice diferite (multe
nepotabile) uneori cu caracter artezian sau ascensional.
În depozitele cuaternare există. rezerve importante de ape freatice cantonate în primul
orizont permeabil şi de stratificaţie, prinse în orizonturi intercalate între strate impermeabile. Cu
totul local se întâlnesc lentile de ape suprafreatice. În funcţie de condiţiile morfolitologice apele
freatice se pot grupa în mai multe unităţi şi subunităţi:
a. Unitatea hidrogeologică a culmii Pietricica. Conţine ape freatice cantonate
la baza orizontului conglomerato-gresos din culmea principală şi în depozitele scoarţei de
alterare şi deluviale de pe celelalte culmi. Apele sunt potabile, captate pentru alimentarea cu apă
a localităţilor, cu un debit bogat ( 3 - 4 l/s).
b. Unitatea hidrogeologică a glacisului piemontan. Grosimea mare a depozitelor,
structura încrucişată şi granulometria mare permit acumularea unor depozite importante
de ape subterane potabile, nivelul freatic variind de la 2-3 m, în deluvii şi la ţâţânele
teraselor până la 10 - 15 m (şi chiar mai mult) pe podurile teraselor mijlocii. Local,
parametrii de calitate sunt influenţaţi de izvoarele sărate.
c. Unitatea hidrogeologică a luncilor. Aluviul luncilor este deosebit de bogat în
84
resurse freatice, de cele mai multe ori de bună calitate. Excepţie fac zonele poluate. Au
frecvente adâncimi de 5 -10 m, acumulându-se deasupra unui substrat impermeabil
antecuaternar.
d. Unitatea hidrogeologică a cuestelor de pe versantul estic. Resursele mai
sărace sunt acumulate în deluviile de la baza cuestelor iar nivelul freatic are o variaţie
caracteristică: 0 - 2m în padine, peste 20m pe interfluvii şi pe unele corpuri de
alunecare.
Al doilea strat acvifer, cantonat în intercalaţiile nisipoase kersoniene poate fi încadrat
apelor de stratificaţie. El se alimentează din primul strat acvifer freatic şi a fost interceptat în
luncă la adâncimea de 12 - 14 m şi la circa 20 m la nivelul terasei de 8-12m. Forajele executate
de General Proiect Bacău în 1996 pentru alimentarea cu apa a comunei Faraoani au interceptat la
Luizi-Călugăra,în terasa de 90 m un strat acvifer la adâncimea de 95 m, cu o grosime de 3m(fig.
17 a), la Răcăciuni, pe terasa de 75-90 m, forajul a localizat stratul acvifer de nisipurile
kersoniene la adâncimea de 85 m, pe o grosime de 8 m. Considerăm că este vorba de un singur
strat acvifer, continuu, cu ape de stratificaţie cantonate în nisipuri cu grosime variabilă (3 - 10
m) situat între argile kersoniene. Acest strat acvifer are înclinare generală de la nord la sud şi de
la vest spre est, alimentându-se prin intermediul stratului freatic în perimetrul văii şi lateral prin
infiltraţii pe suprafeţe de strat din regiunea subcarpatică.
întregul areal studiat conţine la adâncimi mai mari de 40 m ape acvifere arteziene, productive,
până la 340 m. Uneori apar la zi, ca la Răcăciuni, unde placa groasă ce le acoperă le-a obligat să
se descarce sub forma unui izvor artezian (lângă drumul naţional E85). Aceste ape arteziene sunt
intersectate prin forajele:Răcaciuni, Galbeni, Bogdan-Vodă, Bacău (în incinta câmpului
experimental al S.C.P.L. Bacău), Filipeşti etc.
Avem variaţia lunară corelată a nivelului freatic şi a precipitaţiilor la unele foraje
hidrologice de studiu, amplasate în diferite condiţii morfologice, în funcţie de care se pot deosebi
tipuri de regim hidrologic:
a. Tipul de regim specific teraselor mijlocii şi înalte, cu depozite loessiode groase şi cu
nivelul freatic situat la adâncimi mari (de exemplu. Filipeşti). Ecartul de variaţie al nivelului
piezometric este redus (sub 1 m) iar influenţa variaţiilor precipitaţiilor se resimte puţin şi cu
întârziere mare. Prezintă un singur maxim (luna IX).
b. Tipul de regim specific teraselor joase (ex.. Galbeni) cu nivelul freatic situat la 8- 12m,
cu variaţii mai largi. In profil anual se remarcă două maxime: unul din topirea zăpezilor (luna
IV) şi altul după ploile de vară (luna IX).
c. Tipul de regim specific luncilor prezintă variaţii de asemenea mari (3-4m) şi o
dependenţă mai pronunţată faţă de curba precipitaţiilor determinată de grosimea mica a
materialelor mai fine granulometric din orizontul superior. În cadrul acestui tip se pot separa
subtipuri:
85
cr subtipul caracteristic glacisurilor de contact (FI - Gherăieşti-Sauceşti);
c2- subtipul luncilor mijlocii (F4 - Gherăieşti-Sauceşti);
c3- subtipul din zona de schimb intens cu albiile râurilor (Gherăieşti-Săuceşti-F 11);
Gele trei subtipuri reflectă particularităţile morfohidrografice ale luncilor Siretului şi
Bistriţei rezultate din proporţiile diferenţiate cu care contribuie la formarea şi complicarea
structurii acestora, scurgerea directă de pe versanţi (coluviile şi proluviile) şi aportul râurilor
principale (aluviunile, grindurile laterale şi interalbiale, etc).
6.2. REGIMUL SCURGERII APEI PE RÂUL SIRET
Acţiunea apelor curgătoare este definitorie pentru modelarea reliefului. În acest sens
evoluţia geomorfologică a împrejurimilor Bacăului este influenţată de regimul hidrologic a două
râuri mari Siret şi Bistriţa, a confluenţei lor ce funcţionează ca nivel de bază local şi a unor
afluenţi mai mici locali cu rol în fragmentarea minoră.
Râul Siret are la confluenţa cu Bistriţa, o suprafaţă a bazinului hidrografic de 12.000 km ,
cu o altitudine medie de 525 m şi un debit mediu multianual de 75,1 m /s (măsurat la staţia
hidrometrică Drageşti, 11.811 km ). Scurgerea specifică medie de 6,35 l/sec./km este
caracteristică părţii de est a României, unei zone în care influenţele montane sunt pregnante
arealului drenat, 1/3 din bazinul hidrografic Siret.
Râul Bistriţa drenează, prin bazinul său hidrografic de 7020 km2, o zonă geografică
predominant montană (80%), cu o altitudine medie de 919 m, fapt ce se reflectă în valoarea
debitului său mediu multianual de 61,4 m3/s şi mai ales a scurgerii specifice de 8,761/sec/km2, net
superioară Siretului. De la izvor (1930 m) şi până la vărsarea în Siret străbate formaţiuni
geologice foarte diferite:zona cristalmo-mezozoică, flişul intern cretacic, cel extern paleogen
până la Piatra Neamţ, miocenul pericarpatic până la Racova şi sarmaţianul de platformă până la
Bacău.
În ambele cazuri regimul natural de scurgere este influenţat de activităţile social-
economice şi de gradul de amenajare, respectiv consumurile de apă şi redistribuirea valorilor în
timp. Regimul hidrologic este artificial depinzând în primul rând de rentabilităţile şi uzinănle
hidrocentralei de la Stejarul.
Pe baza analizei aportului surselor de alimentare I. Ujvary (1972) a inclus teritoriul
studiat tipului moderat (P.z.). Alimentarea din zăpezi a râurilor mari =30-40%, subterană =15 -20
%, rezultând că ploile au un aport de 35-55 %.
Pentru a urmări evoluţia reţelei hidrografice în ultimii 100 ani, s-au studiat comparativ
planurile topografice la scara de 1:50000 din anii: 1896,1972 şi situaţia reactualizată după
amenajarea hidroenergetică a văii Siretului.S-a constatat că, în ultimul secol (permanente sau
temporare) au cunoscut modificări ale traseului lor, mai uşor sesizabile în cazul râurilor mari în
86
regim natural.în cazul intervenţiei masive a omului, transformările sunt radicale, prin crearea de
acumulări acvatice. Astfel în sectorul de care ne ocupăm albiile Bistriţei şi Siretului au suferit
profunde modificări prin amenajări hidrotehnice.
Complexitatea evoluţiei albiei minore a Siretului este mare. Intre Hoit şi Galbeni,
fragmentar, cursul păstrează vechea albie (pe 23% din traseu); s-a deplasat spre vest cu 200-400
m (pe 27% din traseu) iar spre est cu 100 - 650 m (50% din traseu). Abaterea spre est este
predominantă şi se continuă. Astfel din toamna anului 1997 până în primăvara anului 1998,
Siretul a erodat cel puţin 2 m în malul concav din meandrul de la sud de Buhoci. Panta redusă şi
aluvionarea albiei minore cu materiale de granulometne diferită, determină modificări rapide ale
acesteia. Astfel la sud de Buhocel, în vara anului 1969, o viitură puternică a străpuns un meandru
formând un braţ nou.
În ultimul secol, punctul de confluenţă al Bistriţei cu Şiretul a înaintat spre sud cu 500m.
Deşi drenează suprafeţe de bazin întinse şi foarte variate din punct de vedere geografic,
caracterul de torenţialitate al celor două râuri este evident, ca urmare a poziţiei lor într-o zona de
climat continental moderat cu nuanţe excesive. Gradul de torenţialitate este însă mult mai mare în
cazul afluenţilor mici. Acest fapt are influenţe morfogenetice deosebite, în existenţa unor
discontinuităţi profunde în acţiunea de modelare. După 1960 când au început activităţi complexe
de amenajare, de consum industrial, irigaţii, regimul hidrologic al celor două râuri mari a evoluat
în condiţii diferite.
6.2.1. SCURGEREA MEDIE
Pentru analiza scurgerii s-au luat în considerare şirurile de date existente în anuarele
hidrologice din perioada 1950-1997 de la staţia hidrometrică Drageşti, situată la limita din amonte
a arealului studiat. Aceste valori pot fi considerate ca reprezentative şi pentru secţiunea Bacău
(amonte de confluenţa cu Bistriţa).
Repartiţia pe luni a valorilor medii multianuale este prezentată în: DEBITE MEDII LUNARE, MULTIANUALE PE RÂUL SIRET LA STAŢIA DRAGEŞTI
(1950-1997). Repartiţia procentuală lunară şi sezonieră a scurgerii. Tabel nr.10
Luni I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AnQm3 s 24,4 37,8 78,1 144 125 134 106 88,8 53,7 41,6
1 C ~>
JJ,J 32,5 75,1% 2,75 3,85 8,81 15,7 14,1 14,6 12,0 10,0 5,86 4,68 3,86 3,67 100
Iama (XII-II) Primăvara (III-V) Vara(VI-VIH) Toamna(IX-XI)10,3 % 38,6 % 36,6 % 14,4 %
Din tabelul nr.10 rezultă că scurgerea medie cea mai redusă se produce în luna ianuarie
(24,4 m7s -2,75% din volumul anual), ca urmare a reţinerii precipitaţiilor sub forma de strat de
zăpadă şi a prezenţei fenomenelor de îngheţ pe cursurile de apa. Scurgerea cea mai bogată are loc
în luna aprilie (144 m3/s - 15,7%) datorită topirii zăpezilor şi a ploilor de primăvară. Valoarea
maximă este în aprilie şi nu în martie, cum ar fi caracteristic pentru zonele de podiş, care deţin 2/3
87
din bazinul hidrografic, deoarece aportul principal de apa provine din unitatea montană, unde
topirea rezervelor bogate de zăpadă se face mai târziu.
Scurgerea se menţine ridicată şi în lunile mai şi iunie (125m3/s-14,l%,respectiv 134m/s
-14,6%), ca efect al precipitaţiilor bogate din zonă, apoi scad treptat. Începând cu luna septembrie
se constată un salt important în regimul scurgerii apei, în sensul diminuării pronunţate a acestuia
(53,7 m3/s - 5,86%). Lunile octombrie -decembrie au debite medii lunare multianuale reduse, sub
jumătate din valoarea anuală.
Dacă analizăm scurgerea apei pe sezoane, se pot desprinde următoarele concluzii (tab. nr.
10):
-a. Scurgerea minimă se produce în sezoanele de iarnă (10,3%) şi toamnă (14,4%din
volumul anual);
-b. Scurgerea maximă se produce primăvara (38,6%) şi vara (36,6%);
-c. Scurgerea de primăvară este apropiată procentual de cea de vară, ca urmare a
influenţelor sensibil egale a zonei montane (areal mai mic cu debite mai mari) şi a celei
de podiş (areal mai mare, debite mai mici);
-d. În general se poate vorbi de o scurgere relativ bogată, dar repartizată neuniform în
timpul anului (de exemplu între lunile IV şi I este un raport de 5,7), adică un regim cu o
torenţialitate relativ mare, ca efect al influenţelor continentale din partea de est a
României.
Analiza scurgerii pe o perioadă mai îndelungată identifică noi valenţe ale caracterului
continental al zonei. Se pot deosebi astfel anii medii, cu scurgere apropiată de valoarea medie
(1956, 1960,1965,1967, 1976, 1985, 1993), ani secetoşi cu scurgere medie redusă (1950, 1952,
1963, 1968, 1986, 1987, 1990, 1994) şi ani ploioşi, cu o scurgere bogată (1955, 1969, 1970,
1972, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980, 1981, 1984, 1988, 1991) tab. nr. 10
6.2.2. SCURGEREA MAXIMĂ
Scurgerea apei reprezintă de regulă volumul de apa scurs în anumite perioade de timp
(zile, luni, sezoane, ani, şiruri de ani) fără a urmări în mod deosebit valorile extreme ale debitelor
. În cazul scurgerii maxime însă (ca şi în cel al scurgerii minime) debitele extreme capătă o
importanţă deosebită ca valori cantitative, pentru efectele pe care le produc. În timp ce scurgerea
medie, respectiv debitul mediu caracteristic unei anumite perioade reprezintă o valoare fictivă
(calculată), debitele extreme sunt înregistrate efectiv la staţiile hidrometrice. Nu întotdeauna anii
cu scurgerea cea mai bogată conţin şi debitele maxime istorice, ca urmare a regimului neuniform
al scurgerii, deşi există în aceşti ani şi debite foarte mari. În cazul staţiei hidrometrice Drăgeşti,
anul cu scurgerea cea mai bogată a fost 1955 {debitul mediu de 149m3/s) în timp ce debitul
maxim s-a înregistrat în anul 1969 (1900 m3/s), când debitul mediu anual a fost de 123 m /s.
Alţi ani cu debite maxime la Drăgeşti au fost: 1970 (1125m3/s); 1971 (1202 m3/s); 1974
(1390 m3/s); 1975 (1730 m3/s); 1978 (1180 m3/s); 1979 (1530 m3/s); 1981 (3051 m3/s); 1984 (1224
88
m3/s); 1985 (1490 m3/s); 1988 (1148 m3/s); 1989 (113 m3/s);1991 (1738 m3/s), producând mari
inundaţii în luncă. Considerăm că lacurile de pe Bistriţa, în special Izvorul Muntelui au contribuit
la diminuarea undei de viitură.
Debitele mai mari de 1200 -1500 m3/s provoacă de regulă inundaţii, care afecteză teren
agricol, căi de acces şi localităţi (Hârleşti, Filipeşti, Prăjeşti, Săuceşti). Viiturile mari au rol
destructiv atât asupra construcţiilor riverane, cât şi asupra malurilor, modificând uneori traseul
albiei minore pe anumite tronsoane (mai ales în cazul autocaptării meandrelor). Pentru necesităţi
practice prezintă interes debitele maxime cu diferite probabilităţi de depăşire, determinate prin
mijloace statistice, datorită caracterului lor aleatoriu. Aceste debite determinate de I.N.M.H.
Bucureşti au valorile prezentate în:
DEBITE MAXIME CU DIFERITE PROBABILITĂŢI DE DEPĂŞIRE.
Râul Şiret - St. hdm. Drăgeşti. Tab. nr. 11
Probabilit de
depdepdep.%
0,1 0,5 1 2 -
>
5 10
Val. debitului rtrVs 4150 3000 2600 2300 2000 1700 1360
Din tabel se observă că debitul maxim istoric înregistrat în anul 1969 (1900 m /s) se poate
încadra în probabilitatea de depăşire de 3% (o dată la 30 de ani
6.2.3. SCURGEREA MINIMĂ
Prezintă o importanţă deosebită, mai ales pentru asigurarea resurselor de apă la folosinţe
în perioadele secetoase. De exemplu, râul Siret, până la confluenţa cu Suceava are, în anumite
perioade (în special iarna) debite minime de aproximativ 1,00 m7s neputând asigura alimentarea
cu apă potabilă şi industrială a oraşului Dorohoi şi municipiului Botoşani, fiind necesară, în acest
scop, amenajarea acumulării Bucecea.
Pentru morfogeneză debitele mici prezintă importanţă prin continuitate şi finisarea
microformelor create de marile viituri.
La Drăgeşti nu se pun probleme cantitative, dar debitele foarte mici nu asigură o diluţie
corespunzătoare pentru neutralizarea substanţelor poluante.
Debitul cel mai mic înregistrat la Drăgeşti a fost de 3,70 m3/s în anul 1964, dar această
valoare apare relativ izolată, valorile minime cu o frecvenţă mai mare sunt de peste 5,00-6,00 m
fs.
Alţi ani cu debite minime foarte mici au fost: 1963 (5,62 m3/s); 1966 (8,17 m3/s);
1969(7,49m7s); 1975(8,75m3/s); 1984(7,94m7s); 1986(6,71 m 7s); 1987(5,62m7s); 1991 (8,00nr7s
);1994 (6,60 m3/s). Aceste debite se produc de regula în perioada de iarnă şi sunt influenţate de
consumurile de apă.
Reconstituirea debitelor naturale în cazul scurgerii minime (ca valori instantanee) se face
89
cu dificultate mare şi necesită analize şi calcule laborioase.
În practica hidrotehnică şi în cazul scurgerii minime se utilizează valori cu diferite
asigurări, determinate prin analiza statistică a şirurilor de valori existente.Calculele se pot face
pentru valori medii lunare minime anuale, medii anuale minime, medii zilnice minime anuale
(pentru alimentari cu apa), medii zilnice minime din perioada IV-VII (pentru irigaţii), etc.
Valorile minime ale debitelor (şi a nivelurilor corespunzătoare) sunt necesare cu precădere
pentru proiectarea prizelor de apă, în scopul evitării înnisipării acestora sau a rămânerii
sorburilor deasupra oglinzii apei).
In tabelul nr. 12 se prezintă, pentru staţia hidrometrică Drăgeşti, diferite categorii de
debite minime:
DEBITE MINIME ANUALE CU DIFERITE ASIGURĂRI:Râul Şiret - St. hdm. Drăgeşti. Tab.nr.12
Specificul debitelor Analizate statistic
Valoarea debitelor cu asigurare de mc/s80% 90% 95% 97% 99%
Medii lunare minime anualeMedii zilnice minime anuale 8,12 6,52 5,41 4,67 3,69
Medii lunare minime VI-VIII 26,9 19,0 13,4 10,6 6,72
Se observă că debitele minime produse în perioada luată în calcul sunt uneori situate sub
valoarea asigurată de 90%, o dovadă în plus asupra regimului de torenţialitate a unui râu mare,
situat cu bazinul său de recepţie într-o zonă cu influenţe continentale pregnante.
Debitul minim istoric are o asigurare de 99%, fapt ce ne poate duce la constatarea că
ecartul istoric de variaţie a debitelor la staţia hidrometrică Drăgeşti este cuprins între 3% şi 99%.
În analiza scurgerii apei râului Siret, trebuie menţionat faptul că folosinţele de apă ,
inclusiv acumulările Bucecea, (după 1978) şi Rogojeşti (după 1986) introduc unele modificări.
Aceste modificări au fost luate în considerare în calculele de reconstituire efectuate, iar valorile
obţinute au fost aduse la parametri naturali de scurgere.
6.3. REGIMUL SCURGERII APEI PE RÂUL BISTRIŢA
Deşi puternic influenţat, după 1960, de amenajările hidroenergetice care s-au amplasat pe
cursul său mijlociu şi inferior, regimul hidrologic a putut fi analizat prin valorificarea datelor
obţinute în regim natural (1950-1960) şi în regim natural reconstituit (începând din 1961). S-au
utilizat datele de la staţiile hidrometrice Lespezi şi Frunzeni, considerate ca fiind reprezentative
pentru cursul inferior, respectiv pentru secţiunea de la confluenţa cu Siretul. Calculele de
reconstituire s-au efectuat prin metode aplicate în reţeaua INMH.
Prin aplicarea unor generalizări şi sinteze hidrologice asupra valorilor obţinute cu
continuitate la staţia hidrometrică Frumoşii, situată în coada lacului Izvorul Muntelui
(neinfluenţată antropic) şi la staţiile hidrometrice de exploatare de la marile folosinţe
90
consumatoare, regimul hidrologic al râului Bistriţa poate fi analizat în câteve componente
esenţiale: debite medii, debite maxime, repartiţie lunară şi sezonieră. Valorile referitoare la
scurgerea minimă rămân însă cu un grad mare de imprecizie.
Este evident că, în cazul Bistriţei, nu mai pot fi făcute toate analizele de detaliu şi
comparaţie, ca la Siret, dar există suficiente elemente pentru caracterizare.
6.3.1. SCURGEREA MEDIE
Analizând şirurile anuale şi multianuale de valori ale debitelor de apă scurse pe râul
Bistriţa, la Bacău, se pot constata unele deosebiri faţă de Siret. în primul rând debitul mediu
specific anual (valoarea multianuală) determinat pentru perioada luată în calcul, cu o valoare de
8,76 l/sec./km2 este mai mare decât cel înregistrat la Drăgeşti, pe Siret (6,351/s/km2). Acest lucru
se datoreşte faptului că ponderea montană în suprafaţa bazinului său hidrografic este de peste
80%. în al doilea rând, în interiorul unui an, scurgerea cea mai bogată se produce în luna mai
(8134 m /s-18,5 %), cu o lună întârziere faţă de Siret, din cauza topirii mai lente a zăpezii în
munţii înalţi şi bine împăduriţi. în cazul Bistriţei alimentarea mvală a scurgerii are o pondere mai
mare. A treia deosebire constă în faptul că gradul de torenţialitate (exprimat prin raportul dintre
debitele maxime şi minime, P. Coteţ -1973) este mai mic. Râul Siret suportă în consecinţă, mai
mult influenţele continentale ale climatului.
Repartiţia scurgerii medii multianuale în timpul unui an calendaristic se prezintă în: DEBITE'MEDII LUNARE, MULTIANUALE, PE RÂUL BISTRIŢA LA BACĂU.
(1950-1997)Repartiţia procentuală şi sezonieră a scurgerii. Tabel nr. 13
Luni I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AnQmc s 26,0 33,4 42.7 122 134 101 71,0 62,3 42,7 34,8 34,5 32.6 61,4% 3,6 4,2 5,9 16,3 18,5 13,5 9,8 8,6 5,7 4,8 4,6 4,5 100
Iarna (XII-II) Primăvara (III-V) Vara(VI-VIH) Toamna(IX-XI) |12,3 % 40,7 % 31,9% 15,1 %
Daca analizam acest tabel comparativ cu cel întocmit pentru staţia hidrometrică Drăgeşti
pe Siret se constată o bună concordanţă. După cum am arătat, apar unele diferenţieri mici, dar
semnificative pentru caracterizarea regimului scurgerii, în sensul că:
- iarna, aceasta este mai mare (cu 2 procente), fapt ce semnifică o alimentare subterană
mai bogată ( nu trebuie neglijat rolul regularizator al pădurii);
- vara, procentajul este mai redus cu 4,7 %, ca o expresie a unui climat montan , mai
puţin conţinentalizat şi cu o torenţialitate a scurgerii mai redusă. Trebuie avut în vedere
91
rolul regulizator al pădurii:
- primăvara, procentajul scurgerii se detaşează net faţă de cel de vară, ca efect al tipului
nivopluvial de alimentare.
6.3.2. SCURGEREA MAXIMĂ ŞI MINIMĂ
Analiza valorilor extreme ale scurgerii apei înregistrate pe cursul inferior al râului
Bistriţa- amenajat complex -trebuie făcută cu multă prudenţă. Aceste valori sunt subordonate
într-o măsură mult mai mare faţă de factorii strict locali decât cele medii, care presupun multe
generalizări. în aceste condiţii scurgerea maximă şi minimă de pe cursul inferior poate fi
interpretată mai bine numai în context statistic, referindu-ne la valori cu diferite probabilităţi de
depăşire sau de asigurare.
Pe baza relaţiilor de sinteză întocmite în reţeaua hidrologică de stat, la INMH sunt
acceptate următoarele valori statistice ale scurgerii maxime şi minime.
DEBITE MAXIME ŞI MINIME PE RÂUL BISTRIŢA, LA BACĂU,determinate pe baze statistice. Tab. nr.14
Specificaţii Debite maxime cu dif. Probabilităţi de dep.% Debite minime cu asig. %
Râul /Secţiunea 0,5 1 2 3 5 10 80 90 95 97 99Bistriţa -Bacău 2190 1780 1590 1200 1010 745 5,92 5,08 4,62 4,32 4,10
Referindu-ne la anii sau lunile cu valori medii, ce reprezintă situaţii deosebite ale
scurgerii, mult abătute de cele multianuale, putem menţiona şi în cazul Bistriţei, ani cu scurgere
bogată (ploioşi) şi ani cu scurgere redusă (secetoşi). Aceşti ani extremi sunt aceiaşi ca şi în cazul
Siretului (cu unele excepţii doar), datorate ploilor abundente sau secetelor severe, au caracter
regional, iar cei cea. 20.000 km2 ai bazinului Siret -Bistriţa se pot încadra în aceleaşi condiţii
climatice pentru un an sau o perioadă dată.
Menţionăm ani cu scurgere bogată: 1941 (108 m3/s); 1970 (102 m3/s); 1981 (99,3 m3/s);
1991 (99,3 m:7s); ani cu scurgere redusă:\945 (32,6 m3/s); 1946 (27,7 m3/s); 1961 (36,3 m3/s);
1978 (30,1 m3/s); 1986 (33,1 m3/s); şi 1990 (31,0 m3/s) şi ani normali: 1936 (59,1 m3/s); 1947 (63,2
m3/s); 1957 (60,3 m3/s); 1968 (60,4 m3/s); 1977 (60,4 m3/s); şi 1985 (61,8 m3/s).
6.4. REGIMUL HIDROLOGIC AL AFLUENŢILOR MICI DIN ÎMPREJURIMILE
BACĂULUI
O importanţă geomorfologică deosebită în modelarea efectivă a reliefului din teritoriul de
care ne ocupăm o prezintă afluenţii mici ai Siretului şi Bistriţei, care drenează acest areal şi au ca
92
baze locale de eroziune albiile celor două râuri.
Staţii hidrometrice pentru monitorizarea scurgerii există însă în bazinele Trebişului (10
amplasamente) şi al Negelului (1 secţiune).
În structura reţelei hidrografice locale (în special pe afluenţii Bistriţei) au intervenit unele
modificări, odată cu amenajarea complexă, care vor fi detaliate atunci când se va analiza impactul
activităţii antropice
In prezent situaţia hidrografică a zonei se prezintă în:
ELEMENTE MORFOMETRICE ALE AFLUENŢILOR ŞIRETULUI ŞI BISTRIŢA DIN ZONA
MUNICIPIULUI BACĂU ŞI ÎMPREJURIMI.
Tab. nr. 15Cursul de apa
Lung. km
Altitudini (m) Panta7«, Coef.sinuoz.
Supt. km Alt.med. m
Supf. pă-dure km*amonte Aval
Râpaş 17 345 162 11 1,44 55 269 7Mora 23 370 161 9 1,29 131 268 28
Bogdăneşti 7 278 158 16 1,11 9 235 3Valea Morii 14 290 157 10 1,34 49 254 13
Bereşti 6 225 162 XX- 1,22 15 241 30Racova 5 220 134 II 1,22 20 277 15Trebiş 28 375 160 8 1,75 184 308 60Negel 13 410 172 18 1,49 26 285 8
Limpedea 16 190 162 2 1,25 47 170 -Tamaşi 10 310 134 8 1,46 17 282 9Bahna 17 460 134 19 1,62 74 273 11
Valea Seacă 11 589 135 41 1,19 13 349 5Cleja 14 570 128 32 1,36 29 326 14
Analiza scurgerii se face pentru staţiile hidrometrice Mărgineni pe Trebiş, cu o suprafaţă
a bazinului de 125 km2 (coeficient de împădurire 33%) şi Măgura, pe pârâul Negel 22 km
(coeficient de împădurire de 31%), pe care le considerăm reprezentative pentru versantul vestic al
Culoarului Siret. Valorile obţinute pot fi extinse (cu unele rezerve) şi asupra pâraielor care
drenează versantul estic, în lipsa altor date concludente (staţia hidrometrică de pe pârâul Răcătău
este amplasată în aval de două lacuri de acumulare, fără control asupra manevrelor).
Valorile multianuale ale scurgerii sunt de 0,378 m fs la Mărgineni şi 0,041 m /s la
Măgura. Analizând scurgerea şi la celelalte secţiuni hidrometrice din bazinul Trebiş (situate în
afara spaţiului cercetat) se constată influenţe strict locale ale unor condiţii specifice (grad de
împădurire, infiltraţii în piemont, valorile mari ale pantelor din cursul superior, gradul de
fragmentare al reliefului, etc), favorizează producerea viiturilor aproape concomitent cu
declanşarea ploilor torenţiale. Staţia hidrometrică Mărgineni închide practic bazinul Trebiş şi
sintetizează toate aceste aspecte.
Repartiţia procentuală lunară şi sezonieră a scurgerii la această staţie hidrometrică se prezintă în tabelul nr. 16
DEBITE MEDII LUNARE MULTIANUALE PE RÂUL TREBIŞ LA MĂRGINENI
Repartiţia procentuală lunară şi sezonieră a scurgerii.Tab. nr. 16
93
Luni I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII AnQrrrVs 0,18 0,16 0,57 0,85 0,70 0,79 0,21 0,25 0,22 0,24 0,20 0,19 0,38% 4,2 3,2 12,8 18,5 16,0 17,1 4,7 5,6 4,8 5,5 4,3 4,3 100
Iama (XII-II) Primăvara (III-V) Vara(VI-Vin) Toamna(IX-XI)11,7% 47,3 e/0 27,4 % 14,6 04
Se constată ca scurgerea cea mai bogata se produce primăvara (47,3%), superioara celei
de vară, (27,4%), comparativ cu cea a râurilor mari. Explicaţia constă în faptul că, râurile mici au
bazinele hidrografice dezvoltate pe versantul estic al Culmii Pietricica, piemontan şi în Podişul
Bârladului, unde influenţele de continentalism sunt accentuate.
Valorile extreme ale scurgerii şi gradul ridicat de torenţialitate se manifestă pregnant in
cazul viiturilor de mare amploare care se produc pe afluenţii mici (1982,1991, 1993). Albiile
neîntreţinute corespunzător, devin total neîncăpătoare, iar debitele mari produc inundaţii pe
suprafeţe extinse care afectează locuinţe, căi de acces, suprafeţe agricole şi chiar victime
omeneşti (ex. viitura din 1991). Din analiza caracteristicilor viiturilor rezultă că. amploarea lor
este maximă la sud de Cleja. În sectorul de la nord de Cleja prezenţa pe cursul superior al
afluenţilor a numeroase rupturi de pantă, rocile mai dure din culmea Petricica Bacăului, gradul
ridicat de împădurire contribuie la diminuarea valorilor scurgerii superficiale, favorizând
infiltrarea sau retenţia precipitaţiilor.
La secete prelungite, debitele scad foarte mult şi unele râuri mici seacă. În cazul
afluenţilor care traversează glacisul terasat, fenomenele de secare sunt mai frecvente şi suni
favorizate de infiltraţiile în paturile albiilor (Bahna, Valea Seacă, Valea Mare). Astfel Bahna are
afluenţi pâraiele Sărata şi Bălţata în zona teraselor medii, iar în lunca Şiretului conflueaza cu
Valea Seacă.
6.5. SCURGEREA ALUVIUNILOR
Regimul scurgerii aluviunilor exprimă potenţialul erozional şi de transport al râurilor şi
depinde de numeroşi factori: debitele de apă, pantele de scurgere, litologia substratului, vegetaţia
(ca formaţiuni şi ciclu fenologic), soluri, gradul de arabilitate al terenurilor, gradul de
torenţialitate al scurgerii, intensitatea intervenţiei antropice în bazinele hidrografice şi de
numărul acumulărilor construite.
In zona municipiului Bacău se execută măsurători de debite de aluviuni în suspensie la
staţiile hidrometrice Drăgeşti pe râul Siret (din 1961) şi Mărgineni pe Trebiş (din 1984). Analiza
transportului solid pe versanţii limitrofi ai Culoarului Siretului se bazează., în afara fondului de
date existent şi pe relaţii de generalizare. În acest context se poate menţiona că, pentru cursul
inferior al Bistriţei, valorile se obţin cu multe dificultăţi şi comportă mari aproximaţii. Pe fondul
unor discontinuităţi profunde în tranzitul aluviunilor, problema determinării cantitative a
elementelor scurgerii solide a devenit dependentă în mare măsură de influenţa antropică şi de
metodologiile de lucru ce trebuiesc adecvate situaţiilor diferite din teren. Debitele solide nu s-au
94
calculat prin efectuarea şi prelucrarea măsurătorilor într-o reţea hidrometrică, ci indirect, prin
valorificarea informaţiilor privitoare la colmatarea lacurilor pentru care s-au întocmit şi
reactualizat, periodic, curbe de capacitate.
Pe Siret, la staţia hidrometrică Drăgeşti, debitul mediu multianual de aluviuni în
suspensie are valoarea de 135kg/s. Raportată la debitul mediu de apă de 75,1 m3/s, această
valoare conduce la o turbiditate medie de 1,77 gr/l.
Regimul aluviunilor în suspensie, ca şi în cazul debitului de apă, prezintă o variaţie
anuală şi una multianuală, cu deosebirea că în cazul lor gradul de variabilitate este mult mai
mare. Astfel valorile extreme măsurate la Drăgeşti/Siret au fost cuprinse între 0,08 kg/s (30.11.
1990) şi 15633 kg/s (11.04.1974). Gradul mare de variabilitate a impus şi metode adecvate de
măsurare şi prelucrare a debitelor solide. Astfel, există unele recomandări potrivit cărora în
perioada de iarnă chiar şi toamnă (când surgerea apei este foarte redusă), să nu se efectueze
măsurători în teren, deoarece procentajul cu care participă aceste perioade la volumul anual este
neînsemnat (cea. 5-6 %; 1-2 % iarna şi 4-5% toamna).
In tabelul nr. 17, se prezintă scurgerea de aluviuni în suspensie lunară şi sezonieră pe
râul Şiret, în secţiunea Drăgeşti.
DEBITE DE ALUVIUNI ÎN SUSPENSIE MEDII LUNARE LA STAŢIA DRĂGEŞTI,RÂUL SIRET.O 950-1997)
Repartiţia procentuală şi sezonieră.Tabel nr.17
Luni I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
Debite de aluv. In susp. Kg/s
10,5 12,9 109 237 273 316 200 261 49,8 24,1 24,2 9,4 127
% 0,7 0,8 7,3 15,2 18,1 20,3 13,3 17,4 3,2 1,6 1,5 0,6 100
Iama (X1I-I1) Primăvara (III-V) Vara(VI-VIII) Toamna(IX-XI)
2,1 40,6 51,0 6,3
Din analiza tabelului se observă că, luna cu scurgerea de aluviuni cea mai bogată este iunie.
Pe sezoane situaţia se prezintă astfel:
- iarna contribuie cu 2,1 % din volumul anual al scurgerii solide ca urmare a unor procese
morfogenetice slabe. Precipitaţiile sunt reţinute pe sol în stratul de zăpadă iar pe cursurile de apă
sunt prezente fenomenele de îngheţ;
- primăvara, scurgerea aluviunilor creşte, mai ales în aprilie şi mai, datorită debitelor mari de
apă, a intensificării lucrărilor agricole şi a existenţei unei vegetaţii cu ciclu fenologic incipient.
Acest anotimp participă cu 40,6 % din volumul anual;
- vara, factorul motor al unor debite de aluviuni în suspensie deosebit de mari îl constituie
marile viituri, cu o scurgere de 51,0 % din volumul anual;
- toamna se prezintă, ca şi iarna, pnntr-un aport redus de aluviuni (6,3%). Doar unele viituri de
95
mică amploare transportă debite solide mai semnificative.
Din analiza multianuală a scurgerii aluviunilor se constată existenţa unor perioade cu
valori mici, alternând cu alte perioade (ani) cu valori mari, ca şi în cazul debitelor lichide. În
ansamblu există o concordanţă între regimul scurgerii apei şi cel al aluviunilor în suspensie, dar
există şi abateri, ca efect al torenţialităţii precipitaţiilor caracteristice continentalismului
climatic.
Anii cu scurgerea de aluviuni cea mai mare au fost: 1955 (697 kg/s); 1957 (307 kg/s);
1966 (299 kg/s); 1969 (255 kg/s); 1970 (319 kg/s); 1975 (280 kg/s); 1981 (402 kg/s); 1984 (291
kg/s); 1991 (239 kg/s);
Cele mai reduse valori s-au produs în anii: 1950 (5,96 kg/s); 1962 (10,2kg/s); 1963 (9,72
kg/s); 1964 (9,13 kg/s); 1986 (6,02 kg/s); 1987 (8,03kg/s); 1990 (6,69 kg/s).
Pot fi consideraţi ca ani medii următorii: 1965 (118 kg/s); 1972 (125kg/s); 1985 (140
kg/s); 1988 (183kg/s); 1991(239 kg/s).
Analiza regimului aluviunilor pe afluenţi mici, se face pentru staţia hidrometrică
Mărgineni pe râul Trebiş. Repartiţia lunară şi sezonieră a scurgerii solide se prezintă în tabelul
nr. 18
REPARTIŢIA LUNARĂ ŞI SEZONIERĂ A SCURGERII ALUVIUNILOR PE RÂUL TREBIŞ LA STAŢIA HIDROMETRICĂ MĂRGINENI. (1980-1997)
Tab. nr.18Luni I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
Debite de aluv. In susp. Kg/s
0,02 0,03 5,32 1,53 1,94 2,94 3,44 0,43 0,55 0,05 0,05 0,04 1,28
% 0,1 0,2 35,2 9,8 6,2 18,7 22,8 2,7 3,5 0,3 0,3 0,2 100
Iama (XII-1I) Primăvara (III-V) Vara(VI-VlH) Toamna(IX-XI)0,5 51,2 44,2 4,1
Valorile de la staţia hidrometrică Mărgineni sunt reprezentative pentru versantul drept al
culoarului Siret-Bistriţa. În lipsa altor măsurători certe, se vor generaliza şi pentru versantul
stâng, considerând că diferenţele nu pot fi prea mari când potenţialul componentelor fizico-
geografice este asemănător.
6.6. REGIMUL TERMIC ŞI AL FENOMENELOR DE ÎNGHEŢ
Variaţia temperaturii apei este strâns legată de a aerului având valorile minime în
perioada de iarnă (media minimă se produce în ianuarie), iar cele mai mari vara, în luna iulie.
Debitele de apă care curg pe râurile din zonă nu sunt suficient de mari pentru ca, prin inerţie
termică, să se producă decalaje semnificative între curbele de variaţie lunară a temperaturilor
apei şi aerului.
Temperatura apei prezintă o semnificaţie geomorfologică directă mai puţin importantă.
Dar indirect, temperaturile mai ridicate înlesnesc dezvoltarea florei şi faunei. În special
vegetaţia, prin densitatea şi mărimea exemplarelor, poate contribui în mod substanţial la
96
eutrofizarea acumulărilor, a cursurilor şi meandrelor vechi părăsite şi, în unele situaţii, chiar a
unor cursuri de apă actuale. Este evident că temperaturile mai ridicate ale apei, influenţează
dezvoltarea vegetaţiei numai în contextul morfometriei albiilor sau a lacurilor, litologiei, a
vitezelor de scurgere (ca reflectare a pantelor) şi a conţinutului de substanţe organice şi minerale
(la care influenţele antropice sunt decisive, în sens pozitiv şi negativ).
Temperaturile scăzute ale apei prezintă importanţă în cazul formării şi evoluţiei
formaţiunilor de gheaţă care au un rol important în dinamica proceselor de albie. În apele mai
reci, conţinutul de oxigen este mai mare, dar acesta nu are o influenţă directă asupra dezvoltării
organismelor, deoarece lipseşte componenta de favorabilitate termică.
Variaţia lunară a temperaturilor medii ale apei râului Siret, la Drăgeşti se prezintă în tab.
nr. 19 şi se consideră că, valorile sunt caracteristice pe întregul sector, până la confluenţa cu
Bistriţa.
În cazul Bistriţei, temperatura apei este evident influenţată de amenajarea sa
hidroenergetică. Valorile de la staţia hidrometrică Frunzeni, amplasată pe un tronson de albie
veche, în mare parte dezafectat, sau în lacurile de acumulare, nu pot fi considerate ca
reprezentative, deşi prezintă importanţă în fiecare caz.
Pe afluenţii mici se poate menţiona o variaţie lunară asemănătoare, cu cea de pe Siret,
cu o anumită extindere a ecartului spre valori mai mici (o durată mai mare a fenomenelor de
îngheţ) sau mai mari.
VARIAŢIA TEMPERATURILOR MEDII LUNARE ALE APEI RÂULUI ŞIRET LA ST.HDM. DRĂGEŞTI Tabel nr.19
Luni I II III IV V LJW VII VIII IX X XI XII AnT apa (°C) 0.1 0,2 1,8 7,5 13,5 18,5 20,2 18,8 14,7 10,1 5,0 0,8 9,8
Fenomenele de îngheţ a apei râurilor Siret, Bistriţa şi afluenţilor acestora, au o frecvenţă anuală
şi o stabilitate relativ bună. Ca formaţiuni se întâlnesc: ace de gheaţă, gheaţă la maluri
evoluată, canal dezgheţat, pod de gheaţă întrerupt, cu ochiuri, îngheţ până la fund (numai pe
unii afluenţi mici), apă peste gheaţă, sloiuri mari şi dese, zăpoare, sloiuri mici şi rare, năboi
(zăi) etc.
Fenomenele de îngheţ mai stabile (gheaţa la mal şi podul de gheaţă) apar şi dispar în
funcţie de regimul temperaturii aerului şi al apei în cursul unui an în zile diferite, fiind
menţionate astfel:
Data apariţiei fenomenului de inghet
Data apariţiei podului de gheata
Data dispariţiei fen. de inghet
Data dispariţiei podului de gheata
Medie 10.XII 9.1 8.III 24.11Cea mai timpurie 5.XI 4.XII 14.11 14.1Cea mai târzie 17.1 2.II 27.m 22.ni
Pe afluenţii mici, dispariţia podului de gheaţă coincide cu dispariţia formaţiunilor, iar
pe Şiret (cel puţin pe anumite sectoare) există ani în care nu se formează pod de gheaţă.
Din cele prezentate rezultă că durata fenomenelor de îngheţ este în medie de 27 zile (cu
97
un maxim de 77 zile şi un minim de 0 zile ).
Lacurile de acumulare de pe Şiret şi Bistriţa, deşi de mărimi diferite, sunt supuse
variaţiilor climatice specifice zonei.
Faţa de cursurile de apă, pe lacuri, fenomenele de îngheţ se instalează cu o anumită
întârziere (5-10 zile) şi dispar, aproximativ în acelaşi timp funcţie de mărimea şi adâncimea lor.
Evoluţia formaţiunilor de gheaţă pe lacurile de acumulare este puternic influenţată de
manevrele de uzinare de la baraje . Astfel se produc variaţii bruşte de niveluri, care, deşi nu
sunt de amploare mare, reuşesc să distrugă formajiunile de gheaţă în multe cazuri.
Există şi situaţii în care uzinarea nu se face pe întreaga salbă de hidrocentrale şi, în felul
acesta, în lacul care limitează în amonte sectorul neutilizat, apa se acumulează şi se produc
creşteri de nivel care pot afecta stabilitatea formaţiunilor de gheaţă. La capătul din aval al
tronsonului, în lacul care-l limitează, au loc coborâri ale nivelului care, influenţează
formaţiunile de gheaţă. Aceste uzinări "cu întreruperi" se practică, mai puţin în timp de iarnă şi
pe durate relativ scurte.
In general, astfel de situaţii, se rezolvă prin utilizarea sectoarelor de albii vechi. De la
acumularea din amonte, apa se dirijează prin descărcătorii de ape mari (stavile) pe tronsonul de
albie veche, până la acumularea din aval. Prin manevrele respective, formaţiunile de gheaţă se
distrug şi se scurg spre aval sub formă de sloiuri de diferite mărimi.
Există şi perioade mai îndelungate, când uzinarea se efectuează în mod normal, pe
întregul sistem de hidrocentrale iar debitele de apă intrate sunt sensibil egale cu cele evacuate
neproducându-se variaţii semnificative de nivel. În astfel de situaţii pe acumulări pot evolua
formaţiuni de iarnă, până la nivelul podului de gheaţă, cu grosimi de 10-15 cm. Fiind plastică,
gheaţa poate suporta variaţiile de nivel ale apei din lac.
În concluzie, dacă ne referim la fenomenele de îngheţ de pe lacurile de acumulare,
menţionăm că acestea au o frecvenţă anuală. Ele nu prezintă stabilitate şi nici siguranţă pentru a
putea fi măsurate în mod corespunzător. Se poate vorbi şi de fenomene de îngheţ alohtone (de
regulă sloiuri) care provin din acumulările sau din tronsoanele de albii vechi din amonte.
Deosebită importanţă pentru intensitatea şi stabilitatea fenomenelor de îngheţ pe lacurile
de acumulare, prezintă gradul mare de poluare a apei, şi temperatura apelor evacuate de la
folosinţe, de obicei mai mare decât cea a mediului ambiant (poluare termică).
În perioadele cu vânturi puternice, valurile care se formează pe lacuri distrug cu uşurinţă
formaţiunile de gheaţă în curs de evoluţie, şi îngrămădesc sloiurile în colţurile mai liniştite. În
astfel de situaţii sunt adesea necesare măsuri de deblocare a canalelor de aducţiune şi a stavilelor.
98
7. VEGETAŢIA SI FAUNA
Vegetaţia din arealul studiat prezintă o serie de particularităţi datorită poziţiei sale între
circumscripţia zonei flişului transilvano-moldav în vest şi circumscripţia podişului central
moldovenesc în est, ce aparţin zonei forestiere din provincia central-europeană est-carpatică (Al.
Borza, 1965).
Vegetaţia zonală caracteristică aparţine etajului de pădure şi tranziţiei spre silvostepă, iar
pe luncile Siretului şi Bistriţei se întâlnesc formaţiuni azonale.
Vegetaţia naturală actuală este în mare parte influenţată de activităţile antropice
desfăşurate de-a lungul timpului, păstrându-se în condiţii relativ bune pe interfluviile principale
împădurite, în pajişti şi lunci. Presiunea antropica asupra zonei forestiere a dus la avansarea
incipientă a silvostepei demonstrată prin întinsele suprafeţe de soluri forestiere rămase prin
restrângerea pădurilor. Fragmentarea şi restrângerea pădurilor au favorizat creşterea gradului de
continentalism.
Întregul areal de care ne ocupăm, cu excepţia luncilor, aparţine etajului pădurilor de
foioase (N. Barbu, C. Branduş, 1968). Unele influenţe silvostepice care se fac resimţite local, în
NE, nu conţin suficiente elemente caracteristice care să ne permită încadrarea la o unitate de
acelaşi nivel taxonomic si le vom considera ca o subunitate de tranziţie. La rândul lor luncile
care deţin 55 % din areal aparţin unităţii intrazonale specifice.
7.1. ETAJUL PĂDURILOR DE FOIOASE
Vegetaţia arborescentă zonală aparţine etajului nemoral, iar din punct de vedere floristic
şi fîtoclimatic, arealul se situează în etajid pădurilor de foioase. În funcţie de altitudine,
fragmentarea şi orientarea reliefului care condiţionează microclimate specifice, acestea aparţin la
câteva tipuri. în general predomină pădurile amestecate în special de esenţă tare {gorun, fag,
carpen, stejar, cireş) sau moale (tei, plop). Suprafeţele cu specii pure au o extindere redusă, dar
ele nu lipsesc.
7.1.1.FĂGETELE sunt situate pe culmile mai inalte şi pe versanţi cu expoziţie
nordică, ocupând 10- 12 % din pădurile versantului stâng şi 15 - 2 0% din cel drept. Pe
99
alocuri, în dealurile Trebişului şi pe Culmea Pietricica, suprafaţa ocupată de făgete
trece de 40 % din arealul împădurit. Principalele masive păduroase cu predominarea
fagului se întâlnesc în dealul Budului, dealul Valea Rea, în văile pâraielor Negel, Valea
Seacă, Cleja, precum şi în dealurile Buhociului (Imaş, Zarea) şi Culmea Cucuieţi. Deşi
fagul (Fagus silvatica) este predominant, se întâlnesc şi alte specii arborescente:
gorunul (Quercus petreci), carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer platanoides), ulmul
(Ulmus montana), iar mai jos teiul (Tilia cordata), gârniţa (Quercus frainnetto), etc.
Făgetele prezintă mare densitate si o consistenţă lemnoasă bună. în porţiunile mai puţin
dense şi în poieni se dezvoltă arbuşti (cornul - Cornus mas, sângerai - C. sanquineea, alunul -
Coryllus avellana, păducelul - Crategus monogina, măceşul - Roşa canina şi numeroase ierburi
şi flori; păiuşul (Festuca Silvatica) firuţa de pădure (Poa nemoralis), mărgeluţa (Melica
uniflora), vioreaua (Scilla bifolia), brebenei (Corydalis cava), ghiocelul (Galanthus nivalis),
rogoz (Carex pilosa), feriga (Driopteris filix mas) ..
Pe soluri brune luvice şi argiloiluviale tipice, litiera are grosimi de 5 cm. şi apar suprafeţe
întinse cu muşchi.
7.1.2.GORUNETELE ocupă 15 % din suprafaţă, mai ales pe versanţii însoriţi
de pe stânga culoarului (Colinele Tutovei), pe platouri şi pe interfluviile largi.
Alături de gorun se dezvoltă paltinul, jugastrul (Acer campestris), frasinul (Faxinus Omus),
carpenul şi teiul. Acest tip de pădure, mai luminos decât făgetele permite o bună
dezvoltare a arbuştilor şi a stratului ierbaceu. Ca şi în poieni, se dezvoltă aceleaşi specii
menţionate mai sus, la care se mai adaugă socul (Sambucus nigra), vonicerul (Evonimus
verrucosa), porumbarul (Primus spinosa), iarba câmpului -păiuşul (Agrostis tenuis), murul
(Rubus hirtus), pâştiţa (Anemone ranuncidoides), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), etc.
Litiera este bine dezvoltată (5 cm) dar este în general mai uscată decât în făgete datorită
evaporaţiei mai intense favorizată de numeroasele luminişuri. Solurile sunt de tipul brune luvice
şi brune argiloiluviale tipice.
7.1.3.FĂGETELE AMESTECATE deţin o pondere' de 18 - 23% din suprafeţele împădurite mai
ales pe sectorele de tranziţie dintre culmile înalte şi cele joase, în general însorite. Alături de fag,
care reprezintă 60 - 70 % din exemplare, se întâlneşte carpenul, teiul, paltinul şi jugastrul fiecare
cu 10 %. Arbuştii şi plantele ierboase sunt aceiaşi ca şi în subetajele anterioare, cu menţiunea că
speciile mai xerofite îşi fac tot mai mult loc. în cazul făgetelor amestecate prezintă importanţă
fageto - cărpinetele care deţin 12-15% din suprafaţa împădurită. Fagul deţine 50-70%, restul
fiind carpen.
Este posibil ca aceste păduri să' fi fost la origine, făgete dar prin tăieri repetate, fagul care
nu s-a putut regenera complet a fost complet înlocuit de carpen. Prin lucrări de întreţinere se
încearcă eliminarea carpenului care este o specie mai puţin valoroasă decât fagul. Vechile masive
100
păduroase de tip "codru' au fost intens exploatate astfel că în prezent predomină "şleaurile de
deal" în proporţie de peste 60 %. în cadrul acestora compoziţia pe specii este: fag (10 - 40 % ),
carpen (10 - 30 % ), tei (10 - 30 % ), alte esenţe tari - paltin, jugastru, cireş (10 - 20 % ) etc.
Aceste proporţii sunt foarte variabile în funcţie de adaptarea speciilor de arbori la condiţiile strict
locale. Astfel teiul, mai termofil, prezintă o frecvenţă mai mare a exemplarelor pe arealele cu o
nuanţă climatică mai blândă, în timp ce fagul preferă suprafeţe mai umede şi răcoroase.
7.2.ETAJUL DE SILVOSTEPĂ
Fără a prezenta caracteristici specifice ci doar o tranziţie de la pădure la silvostepă, în
partea NE a împrejurimilor Bacăului există unele particularităţi bioclimatice care l-au făcut pe P.
Enculescu (1910) să interpreteze aceste areale ca fiind "benzi de oscilaţie" rezultate din
coexistenta dinamică a unor formaţiuni vegetale submontane alături de silvostepă. Referiri la un
"golf de silvostepă care pătrunde pe culoarul Siretului până la sud de Bacău fac şi D. Mititelu şi
colab. (1968) şi V. Băcăuanu şi colab. (1980). Este vorba de apariţia extrazonală a ochiului de
silvostepă din Pădurea Măgura şi şesul Şiretului, având faciesuri bogate în specii xerofite şi
termofite. D. Mititelu şi colab. (1968) consideră că silvostepă îşi restrânge arealul din cauza
presiunii exercitate de biocenozele de luncă şi cele forestiere din vecinătate. Speciile
caracteristice silvostepei aparţin unor formaţiuni de arbori şi arbuşti: vonceriul pitic (Evonymus
nana), scumpie (Cotinus coggygria), stejarul pufos (Q. pubesccens) şi de ierburi: firuţa cu bulb,
laptele câinelui (Euphorbia esteposa), coada şoricelului (Achilea setaceea), peliniţa (Artemisia),
lumânărica (Verbascum), colilie (Stipa lessingiana), păiuşul, etc.
7.3. VEGETAŢIA ARBORESCENTĂ INTRAZONALĂ
Pe principalele lunci se dezvoltă o vegetaţie azonală de păduri formate din arbori de
esenţă moale: plop (Populus alba, P. nigra), salcie (Salicetum albae fragilis, S. triandre), arin
(Alnus glutinosa), cătinişuri de luncă (Tamaricetum rarosissime, Myricaricetum germanicus),
etc. Pădurile ocupă suprafeţe relativ mici şi se numesc "zăvoaie". în total ocupă o suprafaţă de
17,5 km2. Astfel de zăvoaie se întânesc pe luncile Bistriţei (Lilieci, Gherăieşti), Şiretului
(Călineşti, Mâgla, Ursoaia, Prăjeşti.
Săuceşti, Hoit, Letea Veche, Radomireşti, Siretu) şi pe afluenţi (Trebiş, Negel, V.
Seacă, Cleja).
7.4.VEGETAŢIA IERBOASĂ
În formă naturală ocupă suprafaţe mai mici pe dealuri unde a fost înlocuită de culturi
agricole şi mai mari pe luncile râurilor.
7.4.1. PAJIŞTILE DE DEAL cuprind o bogăţie de specii ierboase spontane: graminee
(Festuca rubra, F. sulcata, Nardus stricta, Agrostis alba), firuţa de livadă (Poa pratensis), firuţa
bulboasa (Poa bulbosa),obsiga (Brachiopoduim silvatica), colilia (Stipa lesingianci), pirul
101
crestat (Agropirum cristatum) etc. Dintre leguminoase menţionăm: lucerna (Medicago lupulina,
M. falcata) trifoiul (Trifolium rubrum, T. repens), ghizdeul (Lotus corniculatus), apar alte specii
ca inul (Itnda ensifolia, I. oculis Christi), multe specii de salvie, pojarniţa (Hypericum), sulfina
(Melilothus officinalis), sânziene (Galium vernum), lumânărica (Verbascum phoeniceum),
cimbrişorul (Thimus globuscens), scaeţii (Eryngium campestre), ciulinii, laptele câinelui
(Euphorbia campestre), laptele câinelui (Euphorbia), pelinul (Artemisia austriaca). Sunt prezente
şi unele tufărişuri cu arbuşti ca sângerai, cornul, alunul, lemnul câinesc (Ligustum vulgare),
măceşul. Această vegetaţie este valorificată pentru păşunat şi nutreţuri. Poductivitatea este redusă
deoarece ocupă terenurile agricole cele mai slabe, puternic afectate de procese geomorfologice
actuale.
7.4.2. PAJIŞTILE DE LUNCĂ
Ocupă suprafeţe importante pe luncile Siretului şi Bistriţei, prezentând o compoziţie
floristică deosebită fată de zonele de deal datorită umidităţii crescute si a inundaţiilor. Se
întâlnesc specii de coada calului (Equisetum arvense), bumbăcăriţa (Eriophorum latifolium)
trifoiul (Trifolium hibridum), piciorul cocoşului (Ranunculus acer), golomaţul (Dactyla
glomerata); rogozul (Carex rifaria), pipirigul (Schoenoplectus taber), păiuşul de livezi (Festuca
pratensis). în locurile permanent mlăştinoase, pe lângă bălţi, canale, cursuri şi braţe părăsite
creşte o vegetaţie hidrofilă specifică: izmă (Mentha), răchitanul (Galium palustre), stuful, lintiţa,
nufărul de baltă, etc.
7.5. FAUNA
Componentă a mediului geografic, fauna este reprezentativă pentru condiţiile fizico -
geografice zonale şi azonale.
În păduri, trăiesc animale, păsări şi insecte adaptate mediului forestier: mistreţul (Sus
scrofa), Căprioara (Capreolus capreolus), Lupul (Caniş lupus), vulpea (Caniş vulpes), şorecele
gulerat (Apodemus tauricus, A. flavicollis), iepurele (Lepus europeus), corbul (Corvus corax),
coţofana (Pica pica), grangurul (Ovidus ovidus), cintia (Fringilla coelebs), piţigoiul (Parus
major), botgrosul (Pyrruhla pyrrida), ciocănitoarea (Picus viridis), privighetoarea, vrăbiile, etc.
Multe dintre aceste animale şi păsări se întâlnesc şi în luncile Siretului şi Bistriţei la care
se adaugă şi altele specifice : cristeiul de baltă (Galinula Chlorops), lişiţa (Fulica atra),
pescăruşul (Cinculus acvaticus), barza (Ciconia ciconia), etc.
Fauna râurilor este reprezentata prin animale de apă (guzganul de apă, şarpele de apă,
broasca, salamandra şi peşti (linul, ştiuca, carasul, mreana, bibanul), valea Şiretului fiind
cunoscută ca o arteră de migraţie a păsărilor (cocori, berze, pescăruşi).
În ultima vreme în lacurile de acumulare s-au produs unele modificări n componenţa faunei
locale, în special a păsărilor. D. Munteanu (1992) a identificat în zona lacurilor artificiale de
102
munte din valea Bistriţei, specii noi de păsări permanente (fluerarul - Trinca hypolencus) sau
sezoniere (pescăruşul negricios - Larus fuscus); (pescăruşul mic-Z,. hunutus), egreta albă,
egreta mare, iar C. Rang (1971) constată o sporire a numărului de specii după umplerea
lacurilor de acumulare din zona Bacăului (Lilieci şi Bacău) şi formarea unor noi complexe de
biotopuri.
7.6 OCROTIREA MEDIULUI
Activităţile antropice complexe au condus, în timp, la modificări importante ale mediului
înconjurător, cele mai semnificative sunt:
- defrişările şi scăderea dramatică a coeficientului de împădurire până la valori de
15,7% (1989), faţa de aproximativ 70% cât se presupune că a fost iniţial (Al.
Ungureanu, 1993);
- desţelenirile şi extinderea terenurilor arabile (56% din teritoriu);
- utilizarea iraţională a îngrăşămintelr chimice şi a pesticidelor;
- accelerarea proceselor geomorfologice actuale (eroziuni plane şi torenţiale, alunecări
de teren, degradarea albiilor etc;
- modificări esenţiale ale regimului hidrologic pe cursurile de apă amenajate;
- poluarea aerului, apei şi solului.
În urma acestor intervenţii, la care pot fi adăugate multe altele, s-au produs modificări
ireversibile, majoritatea cu caracter negativ în structura şi calitatea mediului înconjurător
(dispariţia a numeroase specii de plante şi animale, reducerea fondului cinegetic, modifcări
importante ale biotopurilor, afectarea complexă a stării de sănătate a populaţiei etc.)
Pentru evitarea degradării mediului înconjurător până la limita distrugerii complete a
acestuia s-au iniţiat şi multe măsuri de protecţie: ocrotirea unor specii rare sau pe cale de
dispariţie, refacerea covorului forestier până la limite care să constituie un echilibru ecologic,
practicarea unei agriculturi raţionale, controlul riguros al surselor de poluare, lucrări de refacere a
terenurior degradate etc.
Între aceste măsuri, o importanţă deosebită o constituie politica amenajării unor rezervaţii
naturale şi asigurarea unor spaţii verzi corespunzătoare în arealele intens populate. În acest sens,
în teritoriul de care ne ocupăm menţionăm parcul dendrologic Hemeiuşi, organizat şi ca
perimetru de cercetare silvică şi spaţiile verzi din intravilanul municipiului Bacău, respectiv
parcurile Libertăţii, Trandafirilor, Gherăieşti şi insula de agrement. Se mai poate adăuga şi
grădina botanică de la Prăjeşti.
Parcul Dendrologic Hemeiuşi are o suprafaţa de 49ha şi este situat la cea 10 km nord-
vest de Bacău, pe DN 15 Bacău - Piatra-Neamţ şi este administrat de ocolul silvic Fântânele din
Inspectoratul Silvic Bacău. A fost înfiinţat în 1750 şi au existat preocupări pentru aclimatizarea
unor specii exotice. In perioada 1881-1910 au fost aclimatizate specii de Picea pringexie, Tsuga
Canadensis, Gingko biloba.
103
În prezent există peste 500 specii de arbori şi arbuşti (mulţi ornamentali), din care peste
370 sunt exotice. În afară de cele prezentate mai menţionăm: Pseudotsuga menziesii, Junniperus
virginiana, Taxodium distichum (D. Mititelu şi col. 1968) pecum şi multe plante lemnoase:
Aesculus carneea, Cercis siliquastrum, Cryptomeria japonica, Exochorda giraldii, Liriodendron
tulipifera. Magnolia soulangeana, Pellodendron amurense etc.
Parcul de la Hemeiuşi a fiincţinat ca perimetru de cercetare pentru filiala ICAS Vrancea
şi ca parc de odihnă şi agrement. în prezent se preconizează ca sediul filialei ICAS (dezafectat)
să se înfiinţeze o secţie a muzeului judeţean de ştiinţele naturii, un muzeu de istorie a vânătorii,
completarea colecţiilor dendrologice etc. Se fac demersuri pentru transformarea parcului într-o
grădină botanică.
Grădina botanică Prăjeşti, comuna Traian, înfiinţată în 1965, are o suparfaţa de 2 ha şi
cuprinde 450 de specii de plante felurite: acvatice, de stâncă, medicinale, ornamentale şi un
sector de trandafiri, iar un sector dendrologic de 0,5 ha este situat chiar în faţa şcolii.
Pentru odihnă şi recreaţie prezintă importanţă Parcul Libertăţii, cu o suprafaţă de 25ha,
amenajat încă din a doua jumătate a secolului trecut. Aici sunt plantaţi numeroşi arbori şi arbuşti
ornamentali între care menţionăm magnolia, laricele, tisa, apoi tei, salcâm stejar, ulm carpen, cireş
etc.
Pe malul Bistriţei, la nord de Bacău (cea 6km), se află parcul Gherăieşti (cea 40ha),
realizat prin transformarea unui vechi zăvoi. Alături de plopi, salcâmi, au fost plantaţi pini, brazi,
molizi, larice, mesteceni, tei, cireşi, sălcii ornamentale,etc. Este un loc căutat pentru week-end-uri.
Parcul Trandafirilor, situat în centrul municipiului, mai păstrează numai 0,2ha, în care
mai există câţiva arbori şi arbuşti ornamentali, tei, slcâmi, cireşi, ronduri de flori. în acest parc
există un exemplar de Gingko biloba. în afară de aceste spaţii amenajate, pe teritoriul de care ne
ocupăm se mai întâlnesc unele exemplare de plante ocrotite: papucul doamnei (Cypripedium
calceolus), tulichinia (Daphnae cneorum) - în jurul municipiului, precum şi exemplarele de
Castanea sativa (majura), Gyngko biloba, Fagus silvatica var. atropunicea etc.
În activităţile de conservare a mediului mai trebuie incluse şi lucrările antierozionale, de
desecare şi irigaţii care s-au executat pe suprafeţe extinse, azi în regrer.
104
8. SOLURILE
8.1 CONDIŢII PEDOGENETICE
Condiţiile geologice locale sunt caracterizate prin depozite molasice în partea de vest,
sarmato - pliocene în est şi cuaternare pe terase şi în axele văilor Siret şi Bistriţa. Cu excepţia
unor petice mici de conglomerate burdigaliene şi de gresii aflate pe culmile mai înalte ale
Pietricicai, în rest, pe interfluvii, predomină roci argilo - nisipoase şi marnoase cu unele
intercalaţii gresoase basarabiene şi chersoniene, iar în extremitatea sudica meoţiene. Pe terase şi
în lunci o mare extindere o au depozitele aluvionare (bolovănişuri, prundişuri, nisipuri, argile).
Rocile de baza au suferit în timp procese diagenetice importante şi ca urmare, pe
suprafeţe extinse, în special pe terase, apar roci loessoide. În acest context tectono-litologic
relieful sculptural a evoluat până la o mare diversitate de forme, fragmentare, altitudine,
expoziţie a versanţilor, pante, etc, care au influenţat diferenţiat evoluţia celorlalţi factori
pedogenetici. Pe acest fond morfologic climatul a evoluat spre un continentalism moderat cu
precipitaţii de 500 - 600 1 / m2, distribuite neuniform în timp şi spaţiu cu temperaturi medii
multianuale de 8 - 9 °C şi cu predominarea vânturilor din vest şi nord- vest. Resursele
hidrografice, consecinţa regimului pluviometric, prezintă de asemenea valori moderate, specifice
zonei, cu o evoluţie discontinuă în timp. Pentru râurile mijlocii şi mici caracterul de
torenţialitate este evident, iar pentru cele mari (Siret şi Bistriţa) pregnant. La rândul lor resursele
subterane, relativ bogate, prezintă variaţii ale nivelurilor pe ecarturi şi la adâncimi diferite. Pe
interfluvii, nivelul freatic se situeza la 10 - 25 m, pe versanţi la 3 - 10 m, iar in lunci la 2 - 3 m. In
lunci, în special la contactul acestora cu versanţii şi pe locurile unor albii vechi, exista suprafeţe
întinse cu exces de umiditate.
Eroziunea areolară şi torenţială deosebit de active în condiţiile unor roci friabile a avut
de asemenea un rol important pentru evoluţia solurilor.
Vegetaţia, predominant forestieră, până în timpurile istorice, a fost în mare parte
înlăturată prin activităţi antropice făcând loc unor întinse culturi agricole care au modificat
substanţial procesele naturale de solifîcare. În ultimii ani .agrotehnica avansată şi folosirea
îngrăşămintelor chimice au produs un impact şi mai puternic în evoluţia solurilor. Tipurile de
bază însă nu au fost modificate.
8.2. TIPURI DE SOLURI
Prin acţiunea combinată a factorilor pedogenetici prezentaţi succint mai sus, în arealul
105
studiat s-a format un înveliş de soluri diversificat,cu o complexitate mare de manifestare la
nivelul luncilor şi dealurilor înconjurătoare şi moderată pe terase.
Procesele pedogenetice prin care au evoluat solurile sunt cele de levigare, argiloiluviere,
gleizare, pseudogleizare, eroziune. Uneori solurile formate sunt direct legate de natura
materialului parental (rendzine, pseudorendzine, vertisoluri) sau sunt influenţate de condiţiile de
mediu (inundabilitate veche şi actuală, pantă) rezultând soluri subţiri, puţin evoluate genetic
(regosoluri, erodisoluri, sol aluvial, protosol aluvial, coluvisol). Alteori sunt puternic influenţate
de activitatea umană, ajungându-se la soluri antropic desfundate. Tipurile predominante de soluri
s-au format însă sub impactul zonal al condiţiilor de climă şi vegetaţie.
Principalele clase de soluri aparţin domeniului subcarpatic şi celui de podiş, ca unităţi
zonale dar suprafeţe mari ocupă şi solurile intrazonale 15 %
8.2.1. DOMENIUL SUBCARPATIC
In culmea Pietricica şi pe glacisul piemontan se întâlnesc unităţi de soluri argiloiluviale
(I) pe culmi şi versanţi şi cernoziomice (II) pe terasele mijlocii şi inferioare ale Siretului şi
Bistriţei. Principalele subunităţi de sol prezente în acest domeniu sunt:
I.a. Subunitatea solurilor brune argiloiluviale tipice şi solurilor brun luvice tipice şi
pseudogleizate, care ocupă suprafeţe reduse la limita de NV a arealului studiat, în dealurile
Trebişului. I.b. Subunitatea solurilor brune argiloiluviale în asociaţie cu solurile brune eu-
mezobazice prezentă în Culmea Pietricica la altitudini de peste 550 m, deci pe versanţii abrupţi. În
această subunitate se dezvoltă soluri brune luvice cu profil profund afectat de eroziune pe
porţiunile despadurite. Textura de suprafaţă variază de la nisipolutoasă la lutoargiloasă. Drenajul
intern este îngreunat de procesul argiloiluvierii. Se întâlneşte sub formă tipica sau cu subtipurile
vertic, pseudogleizat şi pseudorendzinic datorită diferenţierii materialelor parentale. Strict local,
pe areale reduse se întâlneşte luvisohil albie, cu o profunzime mică, textură diferenţiată
(lutonisipoasă la suprafaţă şi lutoargiloasă şi argiloasă) în variantele litic şi pseudogleizat. Tot în
Culmea Pietricica se dezvoltă soluri brune eu-mezobazice cu profunzime şi textură variabile,
lutoargiloasă la suprafaţă şi lutonisipoasă până la argilolutoasă pe secţiune, cu permeabilitate
bună şi moderată. Aceste soluri sunt răspândite în mai multe subtipuri: tipic, molie, gleizat şi
pseudogleizat pe roci diferite: luturi, argile, marne şi gresii slabe. Se mai întâlnesc, intrazonal
rendzine şi pseudorendzine pe gipsuri şi marne.
I.c. Subunitatea solurilor brune luvice şi brune argiloiluviale tipice, asociate cu
regosoluri. Astfel de soluri sunt răspândite pe glacisul superior al Pietricicăi şi pe terasele înalte,
în bună parte erodate. Solurile aparţinând acestei subunităţi sunt în cea mai mare parte de tipul
brun argilo-iluvial, au o profunzime mare şi o textură lutonisipoasă-lutoargiloasa, la suprafaţă,
care trece în profil în lutoasă şi lutoargiloasă. Pe alocuri drenajul este îngreunat prin
argiloiluviere. Se întâlneşte sub forma mai multor subtipuri {tipic, molie, pseudorendzinic,
pseudogleizat şi vertic). Subtipul molie se întâlneşte pe terasele mijlocii ale Siretului de la nord de
106
Iţeşti (la limita arealului studiat) şi pe interfluviul Siret-Bistriţa.
II. Unitatea solurilor cernoziomice, care aparţine molisolurilor tinere, de tranziţie spre solurile
zonale, este prezentă pe terasele mijlocii şi joase ale Siretului şi Bistriţei. Aici se resimt şi
influenţe stepice care pătrund pe valea Siretului şi favorizează procesele pedogenetice de
acumulare.
II.a. Subunitatea cernoziomurilor tipice şi cernoziomurilor cambice tipice amplasate pe
terasele joase ale Siretului (terasa înaltă de luncă) în sectorul Săuceşti-Letea Veche. În cadrul
acestei subunităţi se pot separa două categorii de suprafeţe:
- a.1. Suprafeţe amplasate pe terasa joasă de confluenţă Siret-Bistriţa din zona Săuceşti- Bacău,
cu cernoziomuri tipice şi cernoziomuri cambice tipice. Cernoziomul tipic are o litologie lutoasă,
cu profil profund, textură mijlocie sau mijlocie fină şi se întâlneşte sub formă tipică şi gleizată.
- a.2. Suprafeţe amplasate pe terasa înaltă de luncă de la Letea Veche cu predominarea
cernoziomurilor cambice tipice. Aceste soluri au o profunzime variabilă (dar predomină cele
profunde) şi textură mijlocie- mijlocie fină, uneori fina. Alături de subtipul tipic mai apar, strict
local, subtipurile vertic, litic şi gleizat. Cernoziomurile cambice se formează pe loessuri, luturi şi
pietrişuri rulate.
Il.b. Subunitatea cernoziomurilor cambice, asociate cu soluri brune, argiloiluviale,
molice este prezentă pe terasele mijlocii ale Şiretului, între Mărgineni şi Cleja.
Cernoziomul argiloiluvial este profund şi cu textură variabilă: mijlocie la suprafaţă şi
mijlocie fină pe secţiunea de control.
8.2.2. IN DOMENIUL DE PODIŞ sunt cuprinse unele suprafeţe din Colinele Tutovei
(extremitatea lor de nord-vest), care aparţin unităţii solurilor argiloiluviale (III) cu subunităţile ;
III.a. Subunitatea solurilor brune luvice pseudogleizate şi solurilor brune argiloiluviale tipice
(local molice) moderat erodate, asociate cu regosoluri pe abrupturile de cuestă, care ocupă
aproape întregul areal de la est de lunca Siretului.
III.b. Subunitatea solurilor brune argiloiluviale tipice, pe mici suprafeţe la confluenţa Siretului
cu Răcătăul.
8.2.3. SOLURILE INTRAZONALE se întâlnesc pe terasele de luncă joase ale Siretului şi
Bistriţei, dar şi pe unele terase mijlocii netede şi întinse. Sunt caracteristice solurilor intrazonale
hidromorfe şi neevoluate, determinate în principal de existenţa excesului freatic şi de tinereţea
solificării. Aceste soluri aparţin celor doua unităţi: soluri hidromorfe(IV) şi aluviale (V).
IV. Unitatea solurilor hidromorfe. Se întâlneşte în luncile joase, acolo unde
alimentarea cu apă din râuri şi de pe versanţi este deosebit de puternică. Lateral, textura
aluviunilor este foarte fină, fapt ce favorizează apariţia structurilor vertice. Această unitate este
reprezentată prin:
IV.a. Subunitatea lăcoviştilor, situată la nord de Săuceşti, la contactul luncii Siretului
107
cu versanţii. Lăcoviştile au un drenaj intern îngreunat de natura argiloasă a materialelor
parentale, iar textura de suprafaţă este luto-argiloasă sau argiloasă.
V. Unitatea solurilor aluviale este prezentă în luncile Siretului şi Bistriţei pe aluviuni
recente, fiind caracterizată prin prezenţa solurilor aluviale gleizate şi a aluviunilor litice.
Solurile aluviale ocupă suprafeţe destul de mari. Au un drenaj intern diversificat în funcţie de
granulometria materialului parental. Cel mai frecvent se întâlnesc subtipurile: tipic, molie
gleizat, alcalinizat şi vertic.
Protosolurile aluviale (aluviunile litice) prezintă de asemenea, un drenaj intern
dependent de granulometria parentală (bolovănişuri, prundişuri, pietrişuri, nisipuri) cu o
profunzime redusă. Adesea aluviunile sunt crude nesolificate. Când sunt deja formate,
protosolurile aluviale sunt reprezentate prin subtipurile: tipic, litic şi gleizat pe prundişurile şi
nisipurile din preajma albiilor râurilor.
La tipurile zonale şi intrazonale de soluri pe care le-am prezentat mai sus se adaugă unele
soluri care au evoluat în condiţii speciale de rocă, potenţial de denudaţie şi coluvionare.
În funcţie de particularităţile locale ale rocilor menţionăm rendzinele formate pe gipsuri
şi pseudorendzinele (pe marne), pe versantul de est şi glacisul piemontan al Culmii Pietricica.
Rendzinele sunt moderat profunde şi au o textură mijlocie. În cazul pseudorendzinelor
profunzimea este redusă, iar textura mijlocie fină de la suprafaţă devine fină pe profil.
Pe terenurile cu pante mari supuse proceselor erozionale active, se formează erodisoluri,
cu drenaj intern bun, moderat şi extern intens,cu structură luto-argiloasă. Pe glacisurile de racord
se întâlnesc coluvisolurile, cu textură mijlocie pe întregul profil. Sub impactul activităţilor
antropice în intravilan, pe terenurile utilizate agricol (legumicultura, viticultură), se întâlnesc
soluri desfundate, influenţate de adâncimea mare a arăturilor sau de scărificări. Au textură
lutoasă sau luto-argiloasă pe tot profilul, materialul parental fiind luturile şi loessul răspândite
prin subtipurile: molie, cambie sau argiloiluvial.
În afara tipurilor de sol prezentate mai sus, mai trebuiesc menţionate şi pietrişurile
fluviatile care reprezintă aluviuni crude, nesolificate nici măcar în stare incipienta şi alternanţele
de roci parentale care apar la zi în terenuri accidentate (cornişe de desprindere, ravenări adânci,
porţiuni de versanţi foarte abrupţi).
Predomină textura mijlocie la suprafaţa şi mijlocie până la mijlocie fină pe secţiunea de
control. Se remarcă faptul că, în lungul luncii Siretului, unde textura este mai variată, cu
predominarea celor grosiere, din cauza permeabilităţii ridicate, este posibil ca materialele care se
acumulează la suprafaţa, prin procese de percolare să fie retransmise spre profunzime, uneori
chiar până la nivelul pânzei freatice.
Pe terase, textura dominanată la suprafaţă este lutoasă, iar pe secţiunea de control,
lutoasă sau lotoargiloasă.
Predominarea structurilor de sol medii şi fine, în contextul unor pante diferite, prezintă o
semnificaţie geomorfologica deosebită în procesele de modelare actuale care sunt extrem de
108
active.
Conţinutul solurilor în humus, respectiv potenţialul lor de fertilitate este diferenţiat. La nivelul
luncilor există o mare variabilitate a conţinutului in humus în strânsă legătură cu natura şi
vechimea aluviunilor. Oscilaţiile se înscriu între coeficienţii 1-4%. Pe terase acest conţinut
devine mai uniform (1.5 - 2.5 %) dar creşte mult la solurile formate pe argile (5 %), iar pe
versanţi şi intrefluvii se constata o mare diversitate de valori, cuprinse între 1-4 %.
Cunoaşterea modului în care se acumulează humusul în sol are o importanţă deosebită
asupra fixării în complexul coloidal al acestuia a diverselor elemente chimice, care prin emisii,
ajung la suprafaţă.
Migrarea elementelor chimice în sol este dependentă de porozitatea şi permeabilitatea
lor. Din acest punct de vedere se poate remarca faptul că în lunci porozitatea totală are valori
mari, facilitând o permeabilitate mijlocie.
Alături de textură, permeabilitatea solurilor prezintă un rol morfogenetic important pentru
acumularea sau infiltrarea în sol a diferitelor suspensii, care prin acumulare în profil, conduc la
creşterea coeficienţilor de scurgere şi a capacităţii erozionale (în cazul pantelor) până la
diminuarea permeabilităţii.
109
CONCLUZII
Teritoriul municipiului Bacău şi a împrejurimilor sale este situat în Culoarul Siretului la
confluenţa cu Bistriţa într-o zonă de contact dintre Podişul Moldovei şi Subcarpaţii Orientali.
Această poziţie îi conferă un caracter de tranziţie geografică cu valenţe complexe.
Suprafaţa teritoriului luat în considerare a fost extinsă până la o limită la care se consideră
că are loc o modelare sub impulsul activităţii antropice,inclusiv poluarea mediului, în acest
context, limita de vest a fost stabilită la nivelul Culmii Pietricica Bacăului, iar cea de est până la
primul aliniament de culmi din Podişul Bârladului. La nord şi sud, Culoarul Siretului prezintă
îngustări semnificative (Poarta Iţeşti şi Poarta Răcaciuni). În felul acesta, ansamblul reliefului se
prezintă ca o depresiune deluroasă, numită de I.Şandru-1955, Depresiunea Intracolinară a
Bacăului, cu o suprafaţă de 595km2, în care luncile Siretului şi Bistriţei ocupă cea mai mare parte
257km2, respectiv 43%. Versantul de vest ocupă 135km2 iar interfluviul dintre cele două râuri,
separat ca o microunitate aparte, are 30km2.
Elementele cadrului natural ca şi poziţia geografică de contact au fost favorabile
popularii acestor areale încă din Paleoliticul superior şi dezvoltării social-economice până la
nivelul unei regiuni puternic industrializate. Principalele cauze ale acestei dezvoltări au fost
situarea punctului urbigen Bacău la contactul dintre Podişul Moldovei şi Subcarpaţi în Culoarul
Siretului, la intersecţia a două axe mari de circulaţie (drumul Şiretului şi drumul Bistriţei spre
Transilvania, la confluenţa a două râuri mari (Bistriţa şi Siretul) primul fiind integral amenajat
hidroenergetic pe cursul mijlociu şi inferior şi în apropierea unor resurse naturale importante:
petrol, cărbune, sare, lemn.
Dezvoltarea economică şi socială a atras după sine creşterea presiunii antropice asupra
mediului şi constituirea omului într-un agent complex de modelare.
Din punct de vedere geologic, poziţia de tranziţie se exprimă prin coexistenţa unor
structuri şi tipuri de roci diferite, aflate într-o evoluţie continuă încă din Precambrian. Scutul
rigid al Platformei Moldoveneşti cade în trepte scufundate tot mai adânc (peste 8000m) sub
cutele deversate ale geosinclinalului flişoid şi miocenului pericarpatic, pe sistemul de discordanţe
tectonice extrem de complicat al Faliei Pericarpatice. Spre sud de Bacău, cratogenul moldav se
scufundă deasemenea la adâncimi mari generând "Depresiunea Bârladului". Cuvertura
postcretacică din unitatea de platformă este caracterizată printr-o structură monoclinală, dispusă
în trepte, ce a impus şi asimetria Culoarului Siret. Aceste stiluri tectonice diferite se pun în
evidenţă în fizionomia generală actuală a reliefului.
Principalele forme de relief sunt reprezentate prin Culmea Pietricica, prelungirile de nord
vest ale Colinelor Tutovei şi Luncile Siretului şi Bistriţei, cu asimetrie evidentă. Culmea
Pietricica, masivă şi înaltă la sud de pârâul Negel (740m în vârful Capătă) şi fragmentată în
dealuri joase (350-450m).mai mult sau mai puţin rotunjite, la nord de acesta, domină luncile
Bistriţei şi Siretului cu denivelări de 250-300m, respectiv 400-500m (max.620m). Aceste
110
diferenţe de nivel sunt mascate de un glacis piemontan terasat care se racordează la abrupturile
principale pritr-o succesiune de microdepresiuni tectono-erozive şi erozive: Trebeş, Osebiţi,
Sărata-Băi, Bălţatâ, Cleja de Sus, separate de culmi deluroase ce nişte contraforturi (Dl.Sohodol-
325m, Dl.Gherţu-451m, Dl.Moşului-444m, Dl.Moviliţa-301m, Dl.Somuşca-401m) care le şi
închid lateral. Această situaţie morfologică reflectă o etapă descendentă în modelarea glacisului
piemontan al Pietricicăi.
Versantul stâng al Culoarului, începe printr-un aliniament de culmi domoale, cu
altitudini situate sub 300m (Dealurile Bogdăneştilor) şi se continuă la sud de Pârâul Morii, prin
Dealurile Buhoci-Cucuieţi (405m), care domină Lunca Siretului cu 150-200m, printr-un abrupt
evident, puternic afectat de alunecări.
Luncile Siretului şi Bistriţei prezintă la rândul lor, particularităţi distincte pe fondul
general de cvasiorizontalitate evidentă. Lunca comună atinge lăţimea maximă de 7-8 km la
Bacău. Lunca Siretului formată pe aluviuni mai fine reprezintă un pat larg de meandrare pentru
cursul actual al Şiretului, amenajat în aval de confluenţă. Lunca Bistriţei prezintă carcteristici
piemontane tipice: numeroase despletiri şi ostroave şi un aluvionar foarte grosier.
Între elementele de relief ale culoarului, mai menţionăm terasele celor două râuri care se
păstrează fragmentar pe versanţi (mai ales pe cel drept) până la altitudinea relativă de 200m
(Siret) respectiv 165-180m (Bistriţa). Extinderea cea mai mare o au terasele de luncă, precum şi
cele inferioare (8-12m, 15-20m, 35~40m).
Pe un fond litologic friabil cu un covor vegetal discontinuu, potenţialul actual de
modelare este exprimat în principal de pante. Într-o înşiruire succintă constatăm că ponderea cea
mai mare o deţin terenurile cu înclinări mici: 1-2° (53,8%), dar sunt prezente toate clasele
depante:2-5°(10,7%); 5-10°, 10-15° (16%); 15-25° (11,2%); 25-35° (5,5%); peste 35° (2,8%).
Deşi situate pe abruptul principal al Culmii Pietricica, bine împădurit, pantele mai mari de 25°
favorizează procese de eroziune deosebit de puternice care conferă acestuia aspectul unor muncei
joşi.
Procesele geomorfologice actuale exercitate în contextul potenţialului natural de
modelare sunt puternic influenţate de activităţile antropice; în acest caz, de amenajare complexă
a Bistriţei şi Siretului, care au introdus baze noi de modelare realizând numeroase limitări în
desfăşurarea acestora. Acest raport de influenţă reciprocă a fost scos în evidenţă de fiecare dată
atunci când s-au analizat componentele modelării. Exceptând sectoarele strict amenajate, există
încă areale unde impactul uman este mai puţin semnificativ.
În ceea ce priveşte procesele de albie, acestea se desfăşoară diferenţiat pe Siret faţă de
Bistriţa sau pe afluenţii mici. În cazul Siretului condiţiile generale de pantă şi de evoluţie au
favorizat dezvoltarea meandrelor simple sau complexe care prezintă un pat larg de dezvoltare
(actual şi recent). Până la confluenţa cu Bistriţa, Siretul prezintă elementele unei astfel de
evoluţii, influenţată totuşi de exploatarea balastului peste capacitatea naturală de regenerare, care
111
a condus la o degradare evidenta a albiei. În cazul Bistriţei, sectoarele cu evoluţie mai apropiată
de cea naturală aproape că lipsesc. Pe baza hărţilor mai vechi şi a situaţiei actuale a unor areale
se poate reconstitui evoluţia de tip piemontan, cu aglutinarea şi ocolirea aluviunilor grosiere,
despletirea în numeroase braţe, formarea şi evoluţia ostroavelor. Şi aici s-a scos în evidenţă
impactul local produs de exploatările de balast (ex. în aval de Lilieci).
Procesele geomorfologice de versanţi şi de pe afluenţi sunt mai puţin influenţate de
intervenţiile directe ale omului în albii, dar sunt accelerate din cauze mai generale (tot de natură
umană), cum ar fi despăduririle şi practicaraea unei agriculturi iraţionale. În afară de eroziuni
areolare şi torenţiale deosebit de active pe toate terenurile în panta, aceste procese mai sunt
reprezentate prin numeroase alunecări de teren evoluate adesea până la faza de bad-lands.
Procesele de versant, prezintă o repartiţie direct legată de mărimea pantelor şi se întâlnesc atât
pe vesrantul drept cât şi pe cel stâng (pe abrupturile de cuestă).
Elementele climatice, prin valori şi regim, sunt caracteristice periferiei estice a
Carpaţilor Orientale şi suportă influenţele locale şi azonale introduse de relief prin poziţie,
orientarea liniilor principale, altitudine, fragentare, adăpost etc. Temperatura medie multianuală
este la Bacău de 9°C iar precipitările medii anuale de 541 l/m2. Repartiţia în timp şi spaţiu a
valorilor este însă foarte discontinuă conducând, pe ansamblu, la un climat temperat continental
moderat, cu o tendinţă evidentă spre aridizare. Variaţile termice deosebit de largi împart anul în
două sezoane: unul rece (lunile XI - III), cu temperaturi medii lunare cuprinse între -4,0°C şi
3,5°C, caracteristic unui sistem de modelare de tip periglaciar şi altul cald (lunile IV - X), cu
valori medii lunare situate peste temperatura medie multianuală care imprimă modelări cu nuanţe
subtropicale. Amplitudinea maximă absolută este de 72,1°C. Condiţiile strict locale de relief
induc inversiuni termice frecvente, cu consecinţe evidente asupra proceselor de poluare.
Asupra frecvenţei şi intensităţii fenomenelor de poluare prezintă influenţe deosebite şi
alte elemente meteorologice: ceaţa, precipitaţiile, vânturile, toate aceste aspecte au fost tratate în
mod analitic.
În funcţie de particularităţile de relief strict locale, au fost separate cinci subunităţi
topoclimatice. Municipiul Bacău a fost considerat ca o unitate antropoclimatică, diferenţierile de
aici fiind induse mai ales de orientarea tramei stradale şi specificul arhitectonic.
Hidrografia deţine un rol de prim ordin în acţiunea de modelare a mediului exercitată de
agenţii externi, iar impactul antropic a fost cel mai pregnant. în cazul Bistriţei şi al Siretului din
aval de confluenţă, regimul hidrologic a fost complet modificat.
Adus la parametrii naturali, regimul scurgeii apei pe râurile Siret şi Bistriţa reflectă
condiţiile geografice din bazinele lor aferente: primul, specific zonei de podiş, cu aport montan
semnificativ (scurgere specifică de 6,351/sec/km2) iar al doilea specific zonei montane (scurgere
specifică de 8,761/sec/ km2).
Rolul morfogenetic principal îl deţine însă regimul profund discontinuu al scurgerii,
faptul ca debitele prezintă o mobilitate foarte mare şi ecart larg da variaţie. De exemplu, pe râul
112
Siret (amonte şi Bistriţa) în perioada analizată (1950 -l997),debitele au oscilat între circa 5.00
m3/s şi 1900 m3/s. Acest regim torenţial şi mai accentuat, pe afluenţii mici este caracteristic zonei.
în profil anual scurgerea sezonieră reflectă aceeaşi situaţie controlată de fapt de precipitaţii şi
temperatură. Astfel, iarna se scurge 10 -12% din volumul anual, primăvara 38 - 40%, vara 32 -
36%, toamna 12 - 15 %, cu variaţii locale extrem de difernţiate. Statisticile sunt întocmite pe baza
valorilor reconstituite.
În regimul aluviunilor în suspensie se constată două tendinţe uşor antagonice: pe de o
parte,o creştere generală a turbidităţii, mai ales în zonele de podiş ca urmare a unui complex de
lucrări executate în albii, a creşterii episodice a pluviozităţii şi a accelerării eroziunii solului, iar pe
de altă parte, blocarea unor volume mari în acumulări care produc discontinuităţi -praguri spre
aval şi induc o tendinţă generală de scădere a tranzitului de pe Siretul inferior cu efecte ecologice
şi economice deosebite, inclusiv în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Covorul biogeografic (vegetaţia, fauna, solurile) au evoluat de asemenea sub semnul
impactului antropic. În special vegetaţia a avut cel mai mult de suferit. într-o zonă în care iniţial
pădurile deţineau 70 - 80% din suprafaţă s-a ajuns ca, în prezent, coeficientul de împădurire să fie
numai de 15,7%, iar repartiţia acestora numai pe interfluviile cele mai înalte. Al. Ungureanu
(1993) stabileşte o relaţie între creşterea presiunii antropice asupra mediului exprimată prin
numărul populaţiei rurale/100 ha teren agricol şi coeficientul de împădurire aflate într-un raport
invers. Aceste despăduriri au condus la situaţia că peste 1/3 din terenuri sunt afectate de procese
geomorfologice actuale din care 1/10 aflate într-o stare gravă.
Vegetaţia este reprezentată prin etajele zonale ale pădurilor de foioase (în care predomină
gorunul şi fagul), cu treceri laterale (spre lunca Siretului) la asociaţii cu nuanţe silvostepice sau
azonale (higrofile).
Între soluri predomină tipurile argiloiluviale cu treceri spre cele molice, cernoziomoide
pe unele terase mijlocii şi inferioare, mai bine zvântate şi spre tipuri intrazonale (aluviuni, soluri
gleizate, regosoluri, etc), pe luncile joase.
113
BIBLIOGRAFIE
1. Barbu N. (1971), "Poziţia geografică a României" Buletinul Societăţii de ştiinţe geografic
T.I ( LXXI), Bucureşti.
2. Barbu N., Brânduş C. (1968), "Solurile de pe teritoriul oraşului Bacău şi al împre-jurimii
sale " An. St.Universitatea "Al.I.Cuza Iaşi", secţia II b, Geologie-Geografie, tom. XIV.,
Iaşi.
3. Barabaş V. (1978), " Vegetaţia judeţului Bacău" Muzeul de Ştiinţe ale naturii, Bacău.
4. Barnea M., Barnea E. (1989), "Bolile respiratorii şi factorii de mediu. Profilaxie." F
Medicală, Bucureşti.
5. Băcăoanu V. (1973), "Evoluţia văilor din podişul Moldovei. Realizări în geograi României"
Editura ştiinţifică., Bucureşti.
6. Băcăoanu V.(1973), " Processus et formes actuelles de relief dans l'eau Moldav
An.St.Universitatea "Al.I.Cuza", Ilb, tom XXIII, Iaşi.
7. Băcăoanu V. (1989), " Geomorfologia " Iaşi.
8. Băncilă L, Hristescu El.(1963), "Linia externă şi linia pericarpatică dintre valea Sucevei
valea Trotuşului (Carpaţii Orientali)"Asoc.Geol.Carp.-Balc.,Congr.V, Bucureşti IV.
9. Băncilă I. (1968), "Raionarea tectonică a teritoriului RSR" BuLSoc.St. Geol. X. Bucureşti.
10. Brânduş C. (1981), "Subcarpatii Tazlăului. Studiu geomorfologic" Edit. Academi
României, Bucureşti.
11. Chiriţă C, Păunescu C, Teaci D.(1967), "Solurile României" Ed. agronomică, Bucureşti.
12. Cojocaru E. (1972), "Contribuţii la studiul hidrografic al teritoriului oraşului Bacău
împrejurimilor sale " St. şi cercet. şt., Inst. ped. Bacău.
13. Cojocaru E., Bălan M.(1972), "Contribuţii la studiul geomorfologic al zonei de confluer
Siret- Bistriţa" Studii şi cercetări ştiinţifice, Inst. Ped Bacău.
14.Cojocaru E., Bălan M. (1973), "Procese geomorfologice actuale din valea Şiretului
sectorul Bacău- Roman" St. şi cercet. şt. Inst. Ped. Bacău.
114
15. Cojocaru E., Ivaşcu S.(1973), "Harta pantelor oraşului Bacău şi a împrejurimilor sale "
St. cercet. şt. Inst. Ped. Bacău.
16.Coteţ P., Martiniuc C. (1960), "Geomorfologia în Monografia geografică a R.P. Român
voi I, Ed. Acad. Română.
17. Coteţ P. (1973), "Geomorfologia României" Ed. Tehnică, Bucureşti.
18. Cucu V. (1970), "Oraşele României" Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
19. Donisă I. (1968), "Valea Bistriţei" Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
20. Grigoroaia G. (1933), "Bacăul din trecut şi azi" Ed. Bacău.
21. Gugiuman I., Cotrău M. (1975), "Elemente de climatologie urbană" Ed Acad., Bucureş
22. Hârjoabă I. (1968), "Relieful Colinelor Tutovei" Ed. Acad. Rom., Bucureşti.
23. Iana S. (1973), " Aspecte biogeografice în judeţul Bacău" St. şi cercet. geogr. Inst. pe
Bacău.
24. Ilie M. (1956), "Alcătuirea geologică a pământului românesc" Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti.
25. Ionesi B.(1968), "Stratigrafia depozitW miocene de platformă dintre valea Şiretului valea
Moldovei" Ed.Acad. Rom., Bucureşti.
26. Lupu N. şi colab. (1972), "Judeţul Bacău" Ed. Acad. Rom. Bucureşti.
27. Lupu N., Văcăraşu I. (1973), "Contribuţii la studiul climei oraşului Bacău şi a cadrul său
fizico-geografic" St. şi cercet. st., Inst. ped., Bacău.
28. Macarovici N. (1956), "Sarmaţianul din dreapta Şiretului dintre Ozana şi Bistriţa" Arhi
Univ. " Al.I. Cuza ", Iaşi.
29. Macarovici N. (1960), "Contribuţii la cunoaşterea geologiei Moldovei meridionale" A St.
Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi, sect II, tom VI.
30. Macarovici N. (1968), "Geologia cuaternarului" Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
31. Martiniuc C.(1955), "Podişul Moldovenesc" -Geografia fizică a României, cu litografiat,
Bucureşti.
32. Mihăilescu V. (1966), "Dealurile şi câmpiile României" Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
33. Mititelu D. şi colab. (1978), "Flora şi fauna judeţului Bacău" Muzeul de Stiint; a Naturii
Bacău.
115
34. Morariu T., Pişotă I., Buta I. (1982), "Hidrologie generală" Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
35. Murariu I., Aur N. (1992), " Bacău - Ghid de oraş"
36. Mutihac V., Ionesi I. (1973), "Geologia României" Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
37. Mutihac V. (1990), "Structura geologică a teritoriului României" Ed Tehnică, Bucureşti.
38. Nechita M. (1994), " Mediul fizico-geografic al municipiului Bacău şi împrejurimii sale.
Poluarea şi protecţia sa." Lucr. gr. I Bucureşti.
39. Olariu P. (1988), "Consideraţii privind evoluţia în perspectivă a microreliefului
bazinul hidrografic Şiret în contextul amenajării sale complexe" Lucr. semin geogr.
"Dimiti Cantemir" nr. 9, Univ. " Al. I. Cuza" Iaşi.
40. Olariu P. (1990), Controlul producţiei de aluviuni în bazinul hidrografic al Bistriţei"
Luc Simp. III P.E.A. Piatra Neamţ.
41. Oncescu N. (1965), "Geologia României" Ediţia a Ii-a, Ed. Tehnică, Bucureşti.
42. Ploscaru D. (1973), " Podişul Central Moldovenesc" Studiu geomorfologic. Rez.
tezei c doct. Iaşi.
43. Popescu N. (1973), "Depresiunile din România" Realizări în geografia României.
E« Ştiinţifică, Bucureşti.
44. Popescu N., lelenicz M., Posea G. (1973), "Terasele fluviatile din România"
Realizări î geografia României. Ed. Ştiinţifică Bucureşti.
45. Posea G. şi colab. (1976), "Geomorfologia generală".
46. Posea G, Popescu Iî., lelenicz M.(1978), "Relieful României" Ed Ştiinţifică,
Bucureşti
47. Posea G. (coordonator) (1982), "Enciclopedia geografică a României" Ed. Stiintifi*
Bucureşti.
48. Preda L, Marosi I. (1971), "Hidrogeologia" Bucureşti.
49. Roşu A. (1973), "Geografia fizică a României" Ed. Did. şi Ped. Bucureşti.
50. Sârcu I. (1971), "Valea Şiretului intre Roman şi Bacău. Studiul teraselor" An. St.
Uni "Al.I. Cuza" Iaşi, serie nouă, Sect. II, tom XVII.
116
51. Sârcu I (1971), "Geografia fizică a R.S.România" Ed Did şi Ped. Bucureşti.
52. Stănişor V., Bălan N. (1972), "Temperatura aerului la Bacău în perioada 1896-
1966" St cercet St. (St Nat) I.P. Bacău.
53. Stănişor V. (1972), "Regimul precipitaţiilor atmosferice la Bacău în perioada 1896-
197C Manuscris St şi cercet St. Inst. Ped. Bacău.
54. Stănişor V. şi colab. (1971), "Ghid climatologic al aeroportului Bacău" Culegere
de luc ale Inst. Meteo. Bucureşti.
55. Stoenescu S. (1961), "Clima R, P. Române" Bucureşti.
56. XXX (1965), "Atlas geografic al României" Ed Did. Ped., Bucureşti.
57. XXX (1958), "Buletinul observaţiilor meteorologice zilnice" Bucureşti.
58. XXX (1968-1972), "Buletinele lunare ale măsurătorilor hidrologice la postul Răcătăi Arh.
Sect. Hidrologic Iaşi.
59. XXX (1960), "Monografia geografică a RP Române" Partea fizică, Ed. Acad.
R.P.R. Bucureşti.
60. XXX (1967), "Monografia hidrologică a bazinului hidrografic al râului Şiret"
Studii de hidrologie XXII.
61. XXX (1971), "Râurile României" - Monografie hidrologică Ed. St. Bucureşti.
62. XXX (1983-1997), "Anuarele meteorologice", Bucureşti.
63. XXX (1979), Planul topografic al municipiului Bacău 1:10000, Dir. topografică
militară.
64. XXX (1970), Harta geologică aR.S.R, 1:200000, foaia Bacău, Inst. geologic
Bucureşti.
65. XXX (1971), Municipiul Bacău, schiţă monografică Bacău.
117
118
119
120
121
122
123
