DIACON CONF. DR. IOAN CARAZA

Fundamentul liturgic al Sfintelor Scripturi in teologia patristicaCARTE TIPARITA CU BINECUVANTAREA PREA SFINTITULUI DAMASCHIN EPISCOP AL SLOBOZIEI SI CALARASILOR

SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOSUrmatorul capitol I. PREMISELE LITURGICE ALE SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA 1. SFANTA SCRIPTURA, RODUL JERTFEI SFINTITOARE SI REVELATOARE A MANTUITORULUI IISUS HRISTOS Jertfa Mantuitorului a sfintit Cuvantul lui Dumnezeu ca "adevar" (Ioan 17,17) si "duh de viata facator" (1 Cor. 15,45), mai mult decat Cuvantul scris pe Tablele Legii, care nu s-au putut sacrifica pentru "sfintirea"Lui, ca si Hristos. Sfanta Euharistie a facut trecerea pascala de la lume la Hristos prin deschiderea ochilor celor ce au urmat Lui: sa-L poata vedea pe El, sa-L cunoasca mai mult decat atunci cand L-au cunoscut in trup (2Cor.5,16), si anume ca pe "grauntele de mustar al Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt. 13,44), si "duhul ceresc" aratat in trup. Prin Jertfa ca sfintire de Sine, Mantuitorul a devenit pentru ucenici "duhul care face viu" (2Cor.3,6) spre deosebire de "litera care omoara", asa cum sugera evenimentul de la "Mara", unde printr-un lemn, apele amare s-au prefacut in ape dulci (Iesire 15,25). Mai mult decat cea mai buna traducere, Biblia este in viziunea patristica o entitate organica in care se reflecta Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos. Mantuitorul Iisus Hristos, Cuvantul intrupat a lui Dumnezeu, nu a scris El Biblia, iar lucrarea Sa a fost mai mult decat "Biblia", ca si Cuvantul lui Dumnezeu scris. Lucrarea Sa a fost in fapt prelungirea in Biserica a intruparii Sale ca Botez cu Duhul Sfant. Biblia - Cuvantul lui Hristos, a devenit mai intai in Sfintii Apostoli voia lui Dumnezeu "scrisa" in inimile lor, "sfintita" prin Jertfa, prin care Hristos a devenit pentru ei "Domn" in Duhul Sfant (Ioan 16,14): Jertfa sfintitoare a devenit "Euharistie", iar Biblia a devenit "Evanghelie". De aceea, Biblia este cartea care are pe ea semnul Crucii ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit", ea devenind, de aceea "Sfanta Scriptura". Este cartea "Mielului injunghiat", pe care numai Jertfa Sa o deschide (Apoc.5,9). Mantuitorul spune: "N-am venit sa stric ("Legea si Proorocii"), ci sa plinesc" (Mt.5,17) iar aceasta "plinire" este in sensul "desfiintarii legii poruncilor si a invataturilor ei" (Ef.2,15). Mantuitorul Hristos este, astfel, miezul Sfintelor Scripturi, cheia Sfintelor Scripturi. Biblia este "totus Christus", cum se exprima Fericitul Augustin. Legea Veche s-a deschis prin Jertfa Mantuitorului Hristos, devenind, astfel, Biblia crestina si Sfanta Scriptura, intrucat are pe ea semnul Crucii, adica sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu ca "adevar" prin Jertfa Mantuitorului Hristos, astfel incat "iconomul pentru Imparatia lui Dumnezeu" sa fie ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52). Vechiul Legamant a devenit Biblia Bisericii (Mt.21,43), dupa ce mai intai a fost deschisa, interpretata in lumina Jertfei sfintitoare a lui Hristos (1 Cor.3,11), a Sfintei Euharistii, care a constituit temelia slujirii in Biserica inaintea Sfintei Scripturi. Inainte de a fi scrisa, Sfanta Scriptura era in inima Apostolilor, plina de Hristos miscat de Duhul Sfant, care ii mangaia pe ei cu Numele lui Hristos de "Domn" (F.Ap.9,31), ca "nume minunat", cum i-a spus Dumnezeu lui Iacob (Facere 32,29). Sfanta Scriptura a avut in Biserica Euharistia ca temelie a interpretarii ei. Ea este Biblia interpretata de catre Sfintii Parinti in Iisus Hristos ca "temelie" a Bisericii, in care nimeni nu poate pune, alta temelie (lCor.3,11), nici chiar Sfanta Scriptura, deoarece ea este cartea de "zidire" (Rom. 15,4), nu de "intemeiere", cartea inimii Bisericii, pe care nu orice inima o poate citi si intelege, asa cum se arata in parabola Semanatorului (Mt. 13,3-9), pe cand in Biserica Mantuitorul "a scos din piept inimile de piatra si a dat inimi de carne" (Iez.36,26) si "duh de rugaciune" (Zaharia 12,10). Prin Jertfa Mantuitorului Sfanta Scriptura devine cartea inimii, care se cere a fi inghitita (Apoc.10,9), pentru a nu fi transformata din cartea rugaciunii, in cartea disputelor devoratoare a

untdelemnului din candele, caci "Nimenea nu aprinde Lumina si o pune sub obroc, ci in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa" (Mt.5,15), iar purtatorii "Luminii" sunt ca "cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde" (Mt.5,14). Numai cu Biblia singura nimeni nu poate face mai mult decat famenul etiopian, care a avut nevoie de o calauza in Hristos (F.Ap.8,31). In lumina Sfintei Euharistii Biblia este ajutorai de a identifica pe Hristos ca "intregul" in care partile din Biblie sunt parti componente, dar intregul este mai mult decat suma partilor sale componente. in Hristos Biblia este mai mult decat litera. Prin Jertfa Sa ca "Euharistie", Biserica topeste literele Bibliei, descoperind pe Hristos in spatele lor, intocmai cum Apostolii L-au descoperit pe Dumnezeu prin trupul jertfit a lui Hristos (Evrei 10,20), asa cum intelegea Origen. In Hristos litera Scripturii a devenit vestea cea buna, harul, sub calauzirea Bisericii, asa cum diaconul Filip l-a calauzit pe famenul etiopian. In acest fel, Biblia devine izvor de "rabdare si de mangaiere" si de "speranta" (Rom. 15,4). Biblia este opera Sfantului Duh, care striga din Scripturi, asa dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare. Astfel, intre Euharistie si Biblie este Biserica zidita pe temelia Apostolilor (Ef.2,20), prin care Hristos cel intrupat insusi i-a facut capabili sa scrie Noul Testament ca lucrare a harului, dar intr-o traditie a harului ca "plinatate". Ei sunt cei care au dat mai departe in dar, ceea ce au primit in dar (Mt. 10,8) in Hristos, Care i-a facut hristofori, teofori, pnevmatofori, insa prin har, nu prin litera. In ei harul este puterea (exousia) de a "scrie" Cuvantul lui Dumnezeu in inimi, ca si Cuvant al lui Dumnezeu, al inimii. Si, astfel, Biblia este mai mult decat o "carte", care, fara Jertfa Mantuitorului in Sfanta Euharistie, poate fi transformata, din "har", din nou in "Lege"; din "paine" in "piatra" (Mt.7,9), asa cum era in Legea Veche, sau intr-o ideologie, contrar poruncii: "In dar sa dati" (Mt.10,8). Ca forma scrisa a Revelatiei Biblia este in constiinta Sfintilor Parinti darul lui Dumnezeu pentru zidire in Biserica lui Dumnezeu, ca cel dintai dar al lui Dumnezeu in Duhul Sfant. Exista o cale de interpretare a Bibliei, care este cea a "analizei" prin disociere, dar calea originara a interpretarii ei nu este alta decat persoana si lucrarea Mantuitorului Hristos ca si "intregul" care da sens tuturor partilor sale biblice. In Biserica Ortodoxa cea mai buna interpretare a Bibliei o are Anul Liturgic Ortodox, in care toate "partile" dau "intregul", pe Hristos, care prin Biserica, S-a intrupat in tot crestinul, facandu-i pe crestini "hristofori". Prin aceasta Traditie, Sfanta Scriptura da chipul, icoana lui Hristos pentru intruparea in el a tuturor credinciosilor, care declara dupa fiecare slujba a Sfintei Liturghii: "Am vazut Lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc", care s-a aratat in trup in Hristos venind de dincolo de moarte, ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru rascumparare. Numai forma liturgica a Revelatiei inseamna implinirea poruncii: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Forma apostolica a Liturghiei include toate Sfintele Scripturi dupa sensul lor original, care este ajutata in expunerea Revelatiei de "Cinstirea Sfintilor", si a "Icoanelor". Din slava lui Hristos de "har si adevar" (Ioan 1,14) ca "plinatate" din care toti au luat "har peste har" (Ioan 1,16): ei au luat, pentru ca li s-a dat si numai cu greu au si scris, cunoscand ca litera nu poate cuprinde duhul, decat ca repere, caci numai duhul confera Sfintei Scripturi caracter liturgic, hristologic, revelat, teandric. Ea este Cartea Legii din Sfanta Sfintelor, de la "Tronul harului" (Evrei 4,16), deoarece, ca si Biserica, si anume dupa intemeierea ei, Sfanta Scriptura este rodul Invierii ca trecere prin Jertfa dincolo de catapeteasma trupului lui Hristos, rodul unei "cai noi si vii" (Evrei 10,20). Prin duhul, ea este "adevarul" care "incinge" (Ef.6,14) cu putere, aratand pe Hristos "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dar mai ales "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18), "vitelul ingrasat" (Le. 15,23), taiat pentru ca Duhul Sfant ca "Vistier al bunatatilor", sa-L arate ca "vistierie a toata intelepciunea si stiinta" (Col.2,3). Indreptarea prin Lege si Biblie nu mai poate avea loc, decat in cei care umbla nu dupa trup, ci dupa duh (Rom.8,4). Sfanta Scriptura este "Cartea Sfintilor" in care s-a intrupat Hristos, aratand "calea vie" (Evrei 10,20) a acestei impartasiri de Hristos. Ingerii au pravalit piatra de pe mormant pentru cei din care Hristos prin punerea Sa in mormant a scos din pieptul lor inimile de piatra si le-a dat inimi rugatoare de carne (Iez.36,26; Zaharia 12,10), in care sa locuiasca Duhul Sfant. De aceea, Mantuitorul este cinstit ca "Semanator" (Mt. 13,3-9) prin intrupare si Botezare; ca "sarpe de arama" (Numeri 21,8-9; Ioan 3,14) pe cruce; si ca "toiag" (Iesire 17,5-6) in mormant, locul sfintirii Sale si centrul locasului de cult ortodox, plin de toate semnificatiile lucrarii lui Dumnezeu prin Hristos. Prin Duhul Sfant ucenicii si-au dat seama ca trebuie sa treaca mai intai cu Hristos "dincolo", pentru a li

se deschide ochii asupra celor de "dincoace", unde urmasera pe Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), astfel ca Biserica este "apostolica", si nu doar "biblica". Biblia este de la Duhul Sfant, dar ea singura ca "norma normata" a duhului, nu poate impartasi Duhul Sfant. Cand Mantuitorul spunea: "Va voi lua la Mine ca sa fiti, si voi, acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), insemna ca intruparea s-a transpus nu in litera Bibliei, ci in Sfinti si din Sfinti in Biblie (1 Petru 1,15-16). Legea era piatra si litera, dar tinerea ei era o comoara ascunsa, necunoscuta, acoperita cu val, care avea nevoie de "desavarsire" si revelatie pentru "plinatate": era nevoie de forma vie a voii lui Dumnezeu aratata ca o "slava" pentru cei drepti ai Legii, descoperind in ei "comoara ascunsa in vase de lut" (2Cor.4,7). "Dumnezeu n-a voit ca ei sa ajunga la desavarsire fara noi" (Evrei 11,40), spune Sfantul Apostol Pavel, care stia ca Mantuitorul a venit nu sa strice Legea, ci sa o duca la plinatate. Teologia patristica pune in lumina nu atat temeiurile biblice ale cultului liturgic, care ar insemna evidentierea partii din afara, de la suprafata a Revelatiei, cat in primul rand temeiurile liturgice, cultice apostolice ca profunzimi teandrice ale Sfintei Scripturi, care sunt rezultatul evenimentelor vii, avand in central lor Revelatia prin Jertfa, singura care confera intruparii, deci Evangheliei, sensul ei real, mai profund decat orice nuanta stiintifica, istorica, rationala. "Intelegerea duhovniceasca a Scripturilor intemeiata pe credinta este o traditie statornica a scrisului duhovnicesc rasaritean". Slava Mantuitorului prin Inviere a fost calea primordiala apostolica de primire in dar a evenimentelor mantuirii, si de impartasire a lor (Ioan 1,1), ca o dreapta "preamarire" (ortodoxie), pentru care Hristos a fost si a ramas "Domnul slavei" (lCor.5,7) si "Mirele" slavit al Bisericii (Mt.25,10). Evenimentele mantuirii au fost aduse apoi ca marturie si sub forma scrisa in Sfintele Scripturi, in lumina Revelatiei prin Jertfa ca sfintire a Cuvantului, caruia i se confera "adevarul", si care de-aceea nu este doar o "carte", chiar daca ar fi denumita si "cartea cartilor", ci este "Sfanta Scriptura". Daca ar fi existat numai Sfanta Scriptura, nu ar mai fi putut fi pusa in lumina ei reala si in profunzimea ei Revelatia prin Jertfa. Intruparea a insemnat "aratare" (Ioan 1,31) prin Botezul cu Duhul Sfant, "semanare" (Mt. 13,3-9) prin lucrare si invatatura pentru cei ce au urmat Mantuitorului la chemarea Sa, dar numai Jertfa a insemnat "cunoastere", "descoperire", "revelatie" (Ioan 17,3). La randul ei, "Revelatia" prin Jertfa a fost mijlocul de a pune in lumina viata Sa, ca rasaritul "Soarelui Dreptatii" (Maleahi 3,20), "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18), "Calea", prin Inviere (Apoc.14,6). Jertfa include Sfanta Scriptura, dar Sfanta Scriptura nu poate include Revelatia prin Jertfa, deoarece ea este numai forma scrisa, memoriala, exterioara a Revelatiei. Revelatia prin Jertfa include si marturia Sfintei Scripturi, caruia ii confera sensul ei real, profund, liturgic, asa cum coroana unui copac simbolizand Biblia nu poate sta decat pe "radacina" acestuia, ca simbol al lui Hristos, din care rasare mai intai "tulpina" acestuia ca simbol al Bisericii lui Hristos. Sfantul Vasile cel Mare era convins, ca fara actiunea liturgica a Bisericii Sfanta Scriptura ar ramanea litera, care poate duce la "ingamfare" (lCor.8,1), pe cand insa, ea este cartea inimii rugatoare a Bisericii, pe care Pantocratorul o tine in dreptul inimii Sale ca in Sfanta Sfintelor, deoarece s-a sfintit prin Jertfa Sa ca "adevarul" vietii Sale si al oricarui om care crede in El (Ioan 17,20). Evenimentele lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu prin "har si adevar" (Ioan 1,17), nu prin Lege, sau litera, ci prin prezenta ca duh a Mantuitorului Hristos, au culminat cu evenimentul Pogorarii Duhului Sfant si intemeierea Bisericii, eveniment pe care nu-l putea aduce Sfanta Scriptura, care este numai rezultatul acestui eveniment, si a avut la temelia ei puterea sfintitoare a Revelatiei prin Jertfa si de scriere in inimi a Cuvantului ca "adevar" din constiinta darului primit pentru impartasirea lui in Biserica Duhului Sfant. "Harul si adevarul", care erau o "plinatate" in Hristos prin taina prezentei Sale personale de caldura a dragostei (Ef.3,18-19) si "Lumina" (Mt.5,16) a faptelor, au fost, fantana cu apa vie" (Ier.2,13), din care cei chemati, cu "inima curata si buna" (Lc.8,15) ca sa "vada" si "auda", au luat "har peste har" (Ioan 1,16) ca o botezare, adancire pana la impartasirea Sfantului Duh, pe care Hristos il avea si pe Care L-a trait fara sa-L piarda ca Adam cel dintai si a zidit pe cei ce urmau Lui pana la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3, 11). Intrucat "Cuvantul s-a facut trup" (Ioan 1,14), El nu mai este fara "trup", ci se "intrupeaza" in cei ce urmeaza Lui. Acest drum cu Hristos culmineaza cu constatarea: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), si cu implorarea Mantuitorului catre Tatal: "Sfinteste-i intru adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul", prin Jertfa Cuvantului intrupat, ca Revelatie a puterii Invierii Sale (Fil.3,10). Prin lucrarea, "asemanarii" (Rom.8,29) Mantuitorul i-a dus pe ei la Dumnezeu, Tatal Sau, ca "Tata" si al lor (Ioan 20,17), ca unora care prin

El ca "Fiu", "s-au nascut, nu din carne si sange, ci de la Dumnezeu" (Ioan 1,13). Este pusa, astfel, in lumina deosebirea dintre Hristos si lume, intre care nu este doar o "prapastie", ci "moartea" lui Hristos prin lucrarea vrajmasiei lumii fata de "Lumina" Sa (Ioan 3,20). Impartasind din plinatatea Lui "har peste har", ei au devenit prin darul Duhului Sfant ,fii", plini de har si de adevar, ca si Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,14). In acest fel se poate vedea ca Biblia nu poate ramane fara Biserica, deoarece Biblia este numai o cale de cautare, dar nu si de aflare a lui Dumnezeu, Care, insa, "s-a aratat in trup" si tocmai de aceea "s-a indreptat in duhul" (lTim.3,16), asa cum este reprezentat in imaginea Pantocratorului in care Biblia din mana stanga, din dreptul inimii Sale, este marturia scrisa a vietii Sale, sfintita ca adevar prin Jertfa Sa, si care nu se poate separa de viata Sa. Sfanta Scriptura da marturie despre "aratarea Sa", insa nu poate arata si "prezenta" Sa, care face sa se auda glasul cuvintelor Lui (Ioan 5,25; Ps.102,21), prin harul care a fost primit in dar in Biserica pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20) a prezentei Sale personale. Este o prezenta tainica, deoarece nu poate fi cunoscuta, decat prin Jertfa Sa ca Revelatie. "Cunoasterea" Lui este totuna cu "invierea" duhovniceasca (Ioan 17,3), a celui ce, pentru Dumnezeu, "mort era si a inviat" (Lc.15,32). Biserica are "calea noua si vie" a lui Hristos (Evrei 10,20) prin cultul ei ca lucrare a Duhului Sfant, Care misca in inimi pe Hristos, si face sa fie auzit glasul cuvintelor Sale (Ioan 5,25). Acest lucru inseamna mult mai mult decat cunostinta cu mintea (I Cor.8,1). Sfintirea prin cult a Cuvantului lui Dumnezeu pune in valoare caracterul liturgic si prin el pe cel teandric al Sfintelor Scripturi, care nu s-au nascut decat din "Liturghia" Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, si din Liturghia Bisericii Sfintilor Apostoli, care sfinteste Cuvantul in inimile Sfintilor si deschide Sfintele Scripturi (Apoc.5,9). Sfanta Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu, grait prin "oameni sfinti" (2Petru 1,21), partasi la "rugul aprins", ca reprezentarea cea mai intuitiva a Numelui lui Dumnezeu: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire 3,14), in ceea ce priveste vesnicia Sa, si "Alfa si Omega" (Apoc.21,6), in ceea ce priveste creatia Sa. Nefiind Revelatia insasi, ci doar forma scrisa a acesteia, Sfanta Scriptura indeamna la luarea aminte: "Cine este cel care vorbeste" (Evrei 12,25), pe care nu L-a cunoscut nimeni vreodata (Mt. 11,27; dar pe care "Fiul L-a facut cunoscut" (Ioan 1,18; 17,6). Daca cineva vazand o Biblie fara o parte de la inceput si fara ultima parte de la Apocalipsa, din cauza citirii ei indelungate si a trecerii din mana in mana, ar putea spune ca imita divinitatea, care este fara inceput si fara sfarsit, astfel acest lucru nu ar fi o afirmatie arbitrara, decat in ceea ce priveste forma exterioara a Sfintei Scripturi. Dar in sanul grauntelor alfabetului ei si a cuvintelor asternute in scris se ascunde ca intr-o "tarina" comoara vietii vesnice din "tarina" vietii lui Hristos (Mt. 13,44). Aceasta "comoara" a fost descoperita in Mantuitorul Hristos, care a vadit in El toate Scripturile Legii (Ioan 5,39) si intrand cu ele in mormant, s-a aratat ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18) pentru cei ce urmeaza Lui si raman in comuniune cu "dragostea cea dintai" (Apoc.2,4), ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Filip.4,7), domnind in inimi ca plinatate a bucuriei. Pentru cei ce se rugau; "Deschide-mi ochii sa vad minunile din Legea Ta" (Ps.118,18), El a intrat in mormant si a iesit cu comorile ei la vedere, deschizand ochii oamenilor, ca unor "orbi din nastere" (Isaia 35,5; Ioan 9,1-41) dupa pacatul stramosesc, ca sa cunoasca pe Dumnezeu, ceea ce echivaleaza cu intrarea in viata vesnica prin Inviere: "Aceasta este viata vesnica sa Te cunoasca pe Tine singurul adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3; 5,24). Invierea este, astfel, "adevarul" (Apoc.5,9) si "temelia" (lCor.3,11) Sfintei Scripturi, care "deschide cartea" cuvintelor Sfintei Scripturi cu cele doua laturi ale lucrarii lui Dumnezeu marturisite in ea: ca "inspiratie" profetica pana la plinirea vremii: "Legea si proorocii au fost pana la Ioan" (Mt. 11,13) si ca "Partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4; 1Ioan 1,1) prin Hristos. In lumina "adevarului" lui Hristos ca "plinatate a inimii", si de aceea coborare a mintii in inima (Filip 4,7), Sfintele Scripturi sunt izvor de "rabdare si mangaiere" spre intarirea nadejdii (Rom. 15,4), care in Hristos devine o "ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-19). Plinind Scripturile prin Inviere (Luca 24,26) ca "adevar" al vietii Sale, sau ca si Cuvantul lui Dumnezeu "sfintit" (Ioan 17,17), si conferire a "toata puterea in cer si pe pamant" (Mt.28,18), Mantuitorul are prin Inviere puterea, mai mult decat mai inainte cand "slujea" (Mt.20,28), de a aduce la "Rugul aprins" (Iesire 3,2-14), ca la "izvorul vietii", (Ps.35,9), de care oamenii au fost jefuiti (Lc. 10,30), asa cum i-a intarit pe cei ce plini de descurajare mergeau spre Emaus, si care ziceau apoi: "Cum nu era inima noastra arzand, cand era cu noi pe cale si ne talcuia Scripturile?" (Lc.24,32); "Tu vei aprinde faclia mea, Doamne Dumnezeul meu, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31). Dumnezeu insusi spusese prin prooroci: "Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea

Mea ar cadea in nesimtire duhurile si sufletele pe care le-am creat. Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia" (Isaia 57,15-16,18). In acest fel "pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati..." (Lc. 1,53) si i-a "adunat cu bratul sau" (Is.40,11; Ioan 10,16), ducandu-i la "botezul cu Duhul Sfant" (Mt.3,11), asa cum il primise El la Botez, cu revelarea starii Sale de Fiu al lui Dumnezeu dupa trup. El le-a impartasit ucenicilor aceasta stare a plinatatii, a desavarsirii, ca o "slava", pe care o avea El in trup ca "har si adevar" al "Celui nascut din Tatal" (Ioan 1,14) si care avea si puterea de a impartasi, prin slujire, de a "semana" in inimi chipul lui Dumnezeu prin invatatura Sa, ca o "baie" (Ef.5,26) a Cuvantului: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22); "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie si cei pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17,24). Astfel, oamenii s-au bucurat de ajutor de sus prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, slujind ca "Duhul cel bun al lui Dumnezeu", i-a "calauzit la pamantul dreptatii" (Ps.142,10), al dreptatii duhului: "Sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii, pentru Numele Lui" (Ps.22,3). Daca venea cu slava Sa ca Dumnezeu, nu se putea impartasi, oamenilor, insa, prin intrupare, El s-a desertat de slava Sa, tocmai pentru ca oamenii sa poata impartasi prin continua zidire de sine viata Sa in trup (Rom.8,29), "calea" Sa (Ioan 14,6), ca o "slava" a ascultarii Sale dupa trup, fiind "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), asa cum nu erau oamenii din lume (Ioan 1,13) dupa ce au pierdut aceasta "slava" prin pacatuire (Rom.3,23) si instrainare de Dumnezeu (Ef.2,12). La Lumina lui Hristos, insa, "isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului" (Ps.21,31). Aceasta slava in trup I-a fost data de Tatal, iar El a impartasit-o oamenilor care L-au urmat (Ioan 17,17). Acest lucru l-au simtit oamenii ca pe dragostea, care "toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (1 Cor. 13,7). Calcand prin sminteala Cuvantul lui Dumnezeu, puterea chipului lui Dumnezeu din ei, oamenii nu puteau vedea cum au murit, daca nu le arata lor Dumnezeu in Hristos. Caci diavolul, care i-a furat prin ispitire spre moarte, nu era decat, furul care nu vine, decat sa fure, sa junghie si sa piarza" (Ioan 10,10), sa semene "ale sale" ca "vrajmasul lui Dumnezeu" (Mt. 13,25). Insasi moartea vorbea prin el cand i-a ispitit pe oameni, caci inima lui era "plina de rapire si viclesug" (Mt.23,25). Profetia "Acela iti va zdrobi capul" (Facere 3,15) insemna ca nimenea nu-l poate vedea (Col.2,15), iar la plinirea vremii a putut fi vazut numai prin "sarpele de arama" ridicat pe Cruce care a vadit sminteala aceluia ca "muscatura de sarpe": "A biruit puterile intunericului si le-a facut de ocara in vazul tuturor" (Col.2,15); "puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" ca "duhuri ale rautatii de sub cer" (Ef.6,12). Biruinta lui Dumnezeu in Hristos a fost scoaterea oamenilor din "legaturi" prin zidirea casei sufletului lor: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7). Iar aceasta marturisire a Numelui lui Dumnezeu dupa izbavire este exprimata in Sfanta Liturghie prin cuvintele biruintei lui Hristos (Ioan 16,33): "Cantare de biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot...". Acest lucru insemna si intrarea lui Hristos, "Fiul Omului", in slava Sa (Lc.24,26). Aceasta "biruinta" si "stapanire" este slava Sa de la Dumnezeu, care "nu si-a luat-o El singur, ci o primeste de la Cel care I-o da" (Evrei 5,4). El nu a cautat slava lumeasca, nici de biruinta asupra raului din lume, ci "s-a lasat in seama Celui ce judeca toate cu dreptate" (1 Petru 2,23), Care L-a trimis in lume "sa stea de-a dreapta Sa, pana ce (nu El, ci) Dumnezeu va pune pe vrajmasii Sai asternut picioarelor Sale" (Ps. 109,1), prin intrarea in slava de la Dumnezeu: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa te preamareasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul ca sa dea viata vesnica tuturor acelora, pe care Tu I-ai dat Lui" (Ioan 17,1-2). In acest fel de biruinta este asezata si Biserica in Hristos ca "intelepciune a lui Dumnezeu, tainica si ascunsa, pe care nici una din stapanirile lumesti nu a cunoscut-o, fapt pentru care au rastignit pe Domnul slavei" (lCor.2,78). El a slujit Liturghia acestei "intelepciuni", semanand si sfintind, iar "adevarul" Sau prin Jertfa nu l-a aratat lumii, pe care a vadit-o ca fiind iubitoare de moarte (Isaia 28,15-18) si sub stapanirea mortii. Stand "de-a dreapta" in ascultare, El nu s-a luptat cu stapanirile intunericului, pe care insa Lumina Sa le lumina ca o "arma, care nu este trupeasca, dar puternica sa darame intarituri" (2Cor. 10,3-4), aratand Bisericii calea "sederii de-a dreapta" (Ps. 109,1); a "pescuirii de-a dreapta" (Ioan 21,6); a "ramanerii" in El, ca roada sa aiba dainuire (Ioan 15,16); a "adunarii cu El", spre a nu "risipi" (Mt. 12,30). El a slujit "liturgic" in lume, ca "scriitor", "semanator" si "sfintitor" al voii lui Dumnezeu in inimi. Biruinta si intrarea Sa in stapanire este aratata simbolic in Sfanta Liturghie la iesirea cu Sfintele Daruri si asezarea lor pe Sfanta Masa ca punere in mormant, odata cu cantarea: "Ca pre Imparatul tuturor primind...", pe care o intoneaza Biserica, in timp ce preotii recita: "Mai infrumusetat decat raiul si mai luminat decat orice camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, mormantul Tau, izvorul vietii

noastre!". Dar intrarea in slava ca "Stapan al bucuriei" (Mt.25,21) este si "mutarea" celor ce urmeaza Lui acolo unde se afla El: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17,24); "Printr-o singura Jertfa a dus la desavarsire vesnica pe cei ce se sfintesc" (Evrei 10,14); "Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps. 109,3). Intrarea in slava prin inviere este implinirea profetiei; "Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai" (Ps. 109,2). De aceea, Biserica, "Trupul lui Hristos" (Ef.1,23), este in primul rand "Mireasa" lui Hristos (Ioan 3,29) cu bucuria prezentei Mirelui ca o "slava". Cel ce nu intra pe "Usa" data de Dumnezeu in Hristos, ramane "afara" fara slava, fara "odihna" (Mt. 11,27), unde nimeni nu-l mai poate scoate din legaturi: "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24); "Ma veti cauta si nu Ma veti gasi si unde Eu sunt, voi nu puteti sa veniti" (Ioan 7,34); "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8,24), caci, numai "daca Fiul Omului va va dezlega, veti fi liberi cu adevarat" (Ioan 8,36). Prin cunoasterea "adevarului" se daruieste dezlegarea din legaturi (Ioan 8,32), iar "adevarul" nu-l poate da decat Hristos prin Inviere, ca intrare in slava Sa. Numai in El este "harul si adevarul", care, spre deosebire de Legea, care doar pedepsea pacatul, fara a-l vindeca, izbaveste de faradelegi (Ps. 129,7-8). Cei "nedezlegati" prin partasia la slava Lui nu raman in casa: "Robul nu ramane pe veci in casa" (Ioan 8,35). Chiar daca "robul" este "mai dibaci (cu mintea) decat fiii Luminii", el nu este "fiu", decat al unui veac, nepartas la Inviere si slava (Lc. 16,8). "Furul" (Ioan 10,10) ii vaneaza si stapaneste pe cei dibaci cu mintea, dar fara inima, pe care Mantuitorul nu-i chemase, nu i-a ales ca pe cei "fericiti" (Ps.64,4), ale caror suflete aveau sa se salasluiasca intru "bunatati" (Ps. 24,14): "Ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea (ca si ispititorul sarpe, cel mai dibaci cu mintea, dar cu inima plina de rapire si viclesug - Facere 3,1), si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25). Necrezand in Hristos, ei nu intra sub stapanirea Sa binecuvantata, plina de bucurie si putere de dezlegare (Ps. 129,7-8), iar pe cei ce nu cred in El, Duhul Sfant ii "vadeste de pacat" (Ioan 16,8-9), pentru a se intoarce. Cei ce nu au "haina de nunta" (Mt.22,12) nu pot fi nici "adunati", caci numai plinatatea ca slava aduce unitatea: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Aceasta plinatate a bucuriei ca o "slava", era si puterea iubirii de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi in starea primordiala, ca o "avere" (Maleahi 3,17) a fiintei, ca partasie la "izvorul vietii" (Ps.35,9), cand nu erau: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii", care "nu sunt de la Tatal" (Ioan 2,16) si cand Dumnezeu era izvorul bucuriei, ca "rugul aprins" (Iesire 3,2); ca "sanurile Tatalui" (Ioan 1,18); ca "mana lui Dumnezeu" de la care s-a pierdut omul (Mt.18,11); ca "bratul Sau" care aduna (Isaia 40,11). Ramanerea "afara" este singura judecata in Hristos (Ioan 5,27), dar pedeapsa cea mai mare nu este alta, decat "parasirea" (Numeri 14,34), caci parerea de rau va insemna "plangerea si scrasnirea dintilor" (Mt.8,12) la vederea "slavei" celor ce au urmat lui Hristos (Isaia 65,13-14) si la simtirea lipsei "slavei lui Hristos", de care s-au lepadat (Mt. 10,33). Astfel, in Hristos este darul "plinatatii", prin care cunoasterea lui Dumnezeu este mantuire ca trecere pascala, mutarea in Hristos si simtirea Numelui Sau minunat (Facere 32,29) prin lucrarea Sa sfintitoare. Asa L-au trait Sfintii Apostoli, iar Biserica, L-a trait pe Hristos ca "temelia" (ICor.3,11) Sfintelor Scripturi, drept cale de zidire si de cinstire a purtatorilor Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in ei prin Hristos. Caci "iesirea" din temnita este posibila numai odata cu "intrarea" prin Hristos ca "Usa" a mantuirii, prin care cei ce intra, pot iesi la "pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant din Hristos, la Adevarul" care "a rasarit din pamant" (Ps.84,12) si care dezleaga din legaturi (Ioan 8,32). Este slava la care au fost dusi ucenicii vazand slava Sa, si care sunt chemati la priveghere ca sa le fie "mijloacele incinse" (Le. 12,35) cu "adevarul", care incinge ca o arma: "Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui; ca o arma te va inconjura adevarul Lui" (Ps.90,4); "imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu" (Ef.6,11); "Stati tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul" (Ef. 6,14), pentru a nu li se lua Hristos ca Mire al slavei. Aducerea aminte de "moartea lui Hristos, pana cand va veni" (ICor.l 1,26) este ajutorul de a nu cadea din nou in umplerea de sine (Apoc.3,17). Raspunsul la aceste chemari are loc prin aducerea aminte de Jertfa Mantuitorului si savarsirea Sfintei Liturghii, spre pastrarea slavei Mantuitorului prin care credinciosii trec acolo, unde se afla El (Ioan 17,24) ca o inviere si slava a lor. Prin Sfanta Liturghie ca o adevarata doxologie si ortodoxie, iconomii pentru Imparatia lui Dumnezeu sunt ca "negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52), adica din intreaga Sfanta Scriptura, mai intai a Noului si prin ea si din cea a Vechiului Testament (Ef.2,20; 2Petru 1,18-19), calauzind la primirea duhului

ceresc al lui Hristos, prin vederea Luminii celei adevarate in incandescenta duhovniceasca a mangaierii Duhului Sfant, prin bucuria Invierii Sale de-a lungul Anului Liturgic Ortodox. Prin lucrarea mangaietoare a Duhului Sfant de "aducere aminte" (Ioan 14,26) de "tot ce a facut si a invatat Iisus" (F.Ap. 1,1), si prin ea de toata lucrarea mantuitoare cu dragostea plina de ravna si de rabdare a lui Dumnezeu Savaot (Isaia 9,6), de la blestemarea pamantului in favoarea omului, pana la trimiterea in lume a Fiului Sau (Ioan 3,16) si Jertfirea Lui ca "taiere a vitelului ingrasat" (Le. 15,23), prin care duce la desavarsire pe cei ce urmeaza lui Hristos. De aceea, la fiecare slujba, Sfanta Liturghie se incheie cu rugaciunea: "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!", caci aceasta este puterea "de a da in dar, ceea ce s-a primit in dar" (Mt.10,8). Jertfa ca Revelatie a insemnat deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu ca "inviere" duhovniceasca si viata vesnica (Ioan 17,3). Dar lucrarea Mantuitorului pana la actul rascumpararii prin Jertfa a fost aceea de "aratare" prin Botez si de "semanare" prin fapte si invatatura pentru chemarea la credinta prin pocainta, apoi, ca "intrare" prin El ca "Usa" si iesire la "pasune". Intrarea insemna "lepadare de sine" (Marcu 8,34) sau pocainta, pentru bucuria asemanarii cu Hristos. Neintrarea insemna ramanerea afara, sau "pragul de sus" fara ungerea cu sangele Mielului, si expus sabiei ingerului mortii, la iesirea din Egipt; iar in Hristos, ramanerii "afara", "ca vrajmasie", dar mai ales ca "regret" exprimat prin "scrasnirea dintilor" pentru ramanerea la intuneric si vederea celor ce au intrat in camara luminoasa a Mirelui Hristos. Urmarea era: Aruncarea in intunericul cel mai din afara" (Mt.22,13). "Ungerea pragului de sus" insemna atunci credinta ca lepadare de sine, dar si deschiderea adancului pentru iesirea la pustie ca trecere pascala. Lucrarea este a intregii Sfintei Treimi: Tatal trimite pe Fiul pentru ungerea cu sangele Mielului si deschiderea adancului marii ca "toiag", iar "iesirea" la pustie sta sub auspiciile Pogorarii Duhului Sfant ca mutare in Hristos si mangaierea "infierii" (Gal 4,6). Lucrarea treimica de rascumparare o exprima cantarea apostolica: Nadejdea Mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant", ceea ce este semnificat prin semnul crucii la frunte, piept si umeri. Lucrarea Mantuitorului ca deschidere a adancului spre "scapare" rascumparatoare si revelationala este mentionata de momentele principale ale acestei lucrari, de la Botez pana la Intrarea in Ierusalim: "Adancul marii l-a descoperit si pe ai Sai pe uscat i-a trecut"; "Aratatu-s-au ale adancului izvoare, umejunii neimpartasite". Cei ce L-au urmat, sunt mutati acum acolo, unde El era si este, ca Cel ce a primit de la Tatal Sau puterea de a da viata vesnica celor ce urmeaza Lui (Ioan 17,1-2). Aceste coordonate trinitare si hristologice constituie temelia Sfintei Scripturi. Evenimentele mantuirii au profunzimile lor teandrice, prin care Dumnezeu se descopera ca "Tata" celor ce se aseamana cu Fiul Sau, Hristos, care prin Botez, cerea lui Ioan sa implineasca toata "dreptatea" chipului Duhului Sfant prin slujire rascumparatoare. Sfanta Scriptura a fost numai marturia scrisa a Revelatiei in adancul ei mantuitor, ca Botez cu Duhul Sfant, dar a vorbi despre "adancimile teandrice" ale Cuvantului, inseamna a fi deasupra Sfintei Scripturi, in afara ei, ca si famenul etiopian care avea nevoie de Revelatia acestor "adancimi" in Hristos, cand deosebirea de lume este nu pe deasupra, sau prin dreapta sau stanga, orizontal, ci numai baptismal, ca "adancire" spre asemanare cu Dumnezeu: "Am crezut, de aceea am grait, iar eu m-am smerit foarte si am zis intru uimirea mea: tot omul este mincinos!" (Ps. 115,1). In Hristos voia lui Dumnezeu s-a revelat pe pamant ca si in cer, ca putere a infierii, prin chemare relevanta si catalizatoare, prin puterea "Luminii", despre care pentru Tabor s-a spus: "Vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Marcu 9,1). Aceasta "Lumina" a Lui a fost si singura forma a judecatii in lume ca alegere: de-a dreapta: "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26); "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului si va curata pe fiii lui Levi ca pe aur si argint. Si vor aduce Domnului jertfe intru dreptate" (Maleahi 3,2-3); de-a stanga: "Judecata atat este, ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit mai mult intunericul, caci faptele lor erau rele; iar intunericul uraste Lumina" (Ioan 3,19-20); "Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o" (Ioan 1,5); "El va da pe fata cugetele multor inimi (Lc.2,35); "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc.2,34). Dupa "aratarea" si "semanarea" Sa ca singura judecata in lume, Jertfa Sa este "Revelatia": Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), ceea ce insemna vederea slavei Sale pentru umplerea de slava: "Imparatia lui Dumnezeu este ca o comoara ascunsa in tarina, pe care, cineva cand o afla, mai intai o ascunde, apoi de bucurie merge si vinde toate cate are si cumpara tarina aceea" (Mt. 13,44); "Nimenea nu cunoaste pe Tatal decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Mt. 11,27); "Aceasta e viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine..." (Ioan 17,3); "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru" (Ioan 20,17), ca , frati", care mai inainte erau doar "slugi" si apoi "prieteni" (Ioan 15,15).

FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICIIUrmatorul capitol 2. FUNDAMENTUL LITURGIC AL SFINTEI SCRIPTURI IN TEOLOGIA PATRISTICA SI IN ISTORIA BISERICII Daca in teologia protestanta prin metoda istorico-critica s-a aratat faptul, ca Sfanta Scriptura nu poate constitui un temei "istoric" pentru viata Mantuitorului Hristos, ci numai prin "credinta"; si daca exegeza romano-catolica indeosebi de la Conciliul II Vatican, insista asupra interpretarii "istorico-spirituale" a Sfintei Scripturi, astfel exegeza ortodoxa arata temeiurile liturgice apostolice ale Sfintei Scripturi. In traditia precizata din sec. IV, incepand cu Sfantul Vasile cel Mare se arata, ca temeiul Revelatiei este Jertfa de rascumparare a Mantuitorului Hristos, care pune in lumina intruparea Sa drept "Cale", prin Cuvantul lui Dumnezeu sfintit ca "adevar" (Ioan 1,1). Dar nici metoda istorico-critica, nici cea istoric-spirituala nu pot fi respinse, deoarece si una si cealalta au raspunsul lor in Jertfa Mantuitorului ca "Revelatie" in lumina teologiei patristice. Un mare cunoscator al traditiei liturgice bizantine, respinge ambele cai de cautare a adevarului. Dar ele sunt prezente si in teologia lui Origen, pe care, insa, Sfantul Vasile cel Mare nu le-a respins, ci a ales "filocalic" ceea ce este ziditor, pentru a sublinia ceea ce este esential apostolic in Biserica: Jertfa Mantuitorului. De aceea, traditia patristica inseamna pastrarea si impartasirea "invierii" prin Invierea lui Hristos ca slava Sa adevarata, si a darului Duhului Sfant ca "mangaiere". Sensul pastrarii ei este acela de "impartasire", ca forma apostolica prin care se poate implini porunca "in dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Traditia patristica este o marturie a faptului, ca spiritualitatea nu poate fi o "dictatura", ci o lucrare a harului. Asa cum nu exista o "dictatura" a Soarelui, ci "caldura" a lui, tot astfel in Sfinti se poate impartasi adancul dragostei lui Hristos (Ef.3,18-19). De aceea, Sfanta Scriptura reprezinta structura interioara a Sfintilor ca si in Hristos. Adaugarea "caldurii" in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri nu reprezinta un "aditiv", ci conferirea unei calitati, care sa-L poata impartasi pe Hristos ca "dar apostolic". Este acelasi "dar" de care a fost jefuit omul, ca de "averea" sa, si care a fost "ranit" si lasat "abia viu" (Lc. 10,30) in "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), cand el a fost, insa, zidit sa traiasca "nu numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4). Traditia este "desavarsirea" apostolica prin lucrarea harului si ferirea, ca si fecioarele intelepte" care si-au luat untdelemnul harului in candelele lor (Mt.25,4; Evrei 12,15), de ispita "dezbinarii", care poate duce la prefacerea "darului" in "drepturi" personale. Traditia patristica este calea dialogului in urma separarilor, cand Bisericile nu se pot uni prin Biblie, pentru ca nu s-au separat din cauza Bibliei. Dar prin Biblie ele pot avea un dialog eficient, pentru a nu se ajunge prin "sola scriptura" la structurile Legii Vechi. Stimuland cercetarea Scripturilor, Reforma protestanta nu putea sa nu duca la descoperirea Cuvantului lui Dumnezeu in Sfinti, deoarece in ei este Hristos, care spunea iudeilor: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). In perioada scolastica, Biserica apuseana a cautat sa asigure "varfurile", pana cand avea sa se dovedeasca, prin asa-numitele "dogme de margine", ca Biserica sta pe "temelia care este Hristos'" (lCor.3,11-12). In opozitie cu acele "varfuri" ale epocii medievale in Apus, Reforma ca "antiteza" nu s-a putut ocupa cu "adancimile" teandrice ale Sfintei Scripturi, conform Revelatiei intruparii prin Jertfa Mantuitorului (2Cor.5,16). Dinspre acele "varfuri", adancimile teandrice puteau fi privite de sus in jos, dar partasia la ele a avut loc prin asemanarea cu Hristos in sens baptismal (Ps.l 15,1-2) si unirea cu Hristos prin Jertfa Sa celebrata ca mangaiere a Duhului Sfant. Sfanta Liturghie reia aceasta Revelatie de fiecare data cand se ajunge la formula: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate", ca implinire a profetiei: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), ceea ce inseamna o celebrare de fiecare data a Revelatiei, nu o repetare a Jertfei de pe Cruce sub

forma sangeroasa. Este in acelasi timp o "deschidere a Sfintelor Scripturi" (Apoc.5,9), pentru ca are loc deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ca o "inviere" (Ioan 17,3). Teologia ortodoxa a insistat asupra aspectelor biblice ale cultului ortodox numai ca raspuns la acuzatiile protestante ca nu ar fi temeiuri biblice in cultul ortodox 4). Dar, "profunzimile teandrice" ale Sfintei Scripturi sunt puse in lumina in teologia patristica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie. Preluand metoda istorico-critica prin M.J.Lagrange (1855-1938), teologia romano-catolica a intregit-o prin sublinierea, ca "cele istorice trebuie intelese duhovniceste", directie sustinuta de Henri de Lubac si consfintita de Conciliul II Vatican prin Constitutia dogmatica "Dei Verbum" din noiembrie 1965. Dar, in teologia patristica rasariteana aceste "adancimi" provin din Revelatia prin Jertfa Mantuitorului, cum a aratat Sfantul Vasile cel Mare in operele sale si mai ales in Sfanta Liturghie. Caracterul revelational al Sfintei Liturghii este scos in evidenta si de catre teologi romano-catolici, carora traditia patristica le este scumpa. Daca in protestantism Sfanta Scriptura a fost considerata o masura a traditiilor, astfel teologii protestanti (W. Schneemelcher, G. Ebeling, E. Schlink) vorbesc astazi de faptul, ca prin Reforma noutatea nu a constat intr-o "evaluare" a Sfintei Scripturi, ci in "folosirea ei critica" fata de traditiile medievale denaturate. Dar, tocmai prin punerea in valoare a caracterului liturgic al Sfintei Scripturi in dependenta organica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie, Traditia patristica a pastrat Revelatia in forma ei vie, apostolica, liturgica in cult, si teandrica in teologie, ferind Revelatia de interpretari subiective in ceea ce priveste continutul si esenta ei: ca abuzuri pe de o parte, si folosirea ei critica impotriva abuzurilor, pe de alta parte. In acest fel teologia patristica este marturie in ceea ce priveste continuitatea acestei insusiri "apostolice" a Bisericii, si a faptului ca nu poate fi folosita Sfanta Scriptura in mod critic impotriva unor traditii denaturate, fara a tine seama de "adancimile teandrice" ale Cuvantului lui Dumnezeu, scoase in evidenta prin evaluarea caracterului liturgic al Sfintei Scripturi. Din punctul de vedere al Istoriei Bisericii Universale se poate observa o schimbare de pondere fata de Biserica Apostolica dinspre "hristologie" in Rasarit, inspre "eclesiologie" in Apus, si de aici inspre "Biblie" in protestantism. Aceste nuantari au determinat separarile intre marile confesiuni, dar Biserica nu se putea separa in mod relevant mai mult, incat sa justifice vreun "pluralism" eclesiologic. Astfel, se poate observa o intoarcere la ponderea apostolica a elementelor sale constitutive: Hristos, Biserica, Biblia: dupa epuizarea "istoricismului biblic" in teologia protestanta, s-a trecut in sec. XIX la un "ecumenism biblic" prin miscarea biblica initiata in Anglia si infiintarea in 1804 a Societatii Biblice Britanice Interconfesionale; de asemenea, din punct de vedere ecleziologic s-a ajuns in sec. XX la initierea "Miscarii Ecumenice", marcand adevarul, ca Biblia nu poate fi inteleasa fara Biserica. Dar astazi se arata in teologie tot mai mult, ca Biserica nu poate fi fara Hristos apostolic, deoarece a fost zidita "pe temelia Apostolilor si Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Ef.2,20; ICor.3,11). Cauza separarii prin schimbarea de pondere a elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice a fost afectarea "plinatatii" Bisericii in modul cel mai grav prin erezia lui Arie in sec. IV. Nu se poate pastra si nu se poate ajunge la unitatea apostolica a Bisericii fara aceasta "plinatate", deoarece legea apostolica a unitatii este "plinatatea" ca desavarsire in Hristos, de care duceau lipsa credinciosii din Corint cand s-au dezbinat (1 Cor. 1,11-13). Orice "unitate" fara aceasta plinatate nu poate fi decat omeneasca, pe cand autorul "unitatii" prin desavarsire nu poate fi decat Dumnezeu ca si in taina nuntii, posibila numai prin "ceea ce a unit Dumnezeu" (Mt. 19,6), care in Hristos a zidit si Biserica Sa ca o taina de nunta cu Mirele Hristos (Mt. 22,2; Ef. 5,32): "Slava pe care mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Adevarata slujire a unitatii este cresterea spre desavarsirea in Hristos. Propovaduirea prin har ca lucrare a Duhului Sfant este singura cale a cresterii Bisericii: In toata Iudeea si Galileea si Samaria Biserica avea pace, zidindu-se si umbland in frica de Domnul si sporea prin mangaierea Duhului Sfant" (F. Ap. 9,31), savarsind liturgic Revelatia prin Jertfa Mantuitorului ca "frangere a painii" (F. Ap. 2,42), Care la "Cina de Taina" indemnase pe ucenici: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea!" (Lc. 22,19; 1Cor. 11,25), iar Apostolii au confirmat: "De cate ori mancati din paine si beti din pahar, moartea Domnului o vestiti, pana cand va veni" (ICor. 11,26). Preamarirea lui Hristos prin Jertfa sfintitoare este si mantuirea prin plinatate, a celor ce se impartasesc: "Nimenea nu poate spune: Domn este Iisus, decat in Duhul Sfant" (ICor.12,3), deoarece: "Acela Ma va preamari caci din al Meu va lua si va da voua" (Ioan 16,14). "Cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va

vesti. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate le are Tatal ale Mele sunt, de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Duhul Sfant il preamareste ca "Domn", asa cum Hristos a aratat chipul Duhului Sfant prin viata Sa de ascultare: "Voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului pe care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi Il cunoasteti ca ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,16-17). Duhul nu da nimic din ale Sale; toate "ale Sale" au fost aratate prin slujirea lui Hristos, in care "a binevoit Dumnezeu sa se salasluiasca toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). Dupa cum Hristos a slujit cele ale Duhului, tot astfel Duhul slujeste preamaririi lui Hristos ca "Domn al slavei": "Din al Meu ia si va vesteste voua" (Ioan 16,13-15). Pe temeiul, frangerii painii" urma propovaduirea, ca o slava in Hristos si putere de a da in dar, ceea ce au primit in dar, si dupa cum au primit in dar. Anul Liturgic Ortodox este marturia apostolica a sensului liturgic, revelational, teandric al Sfintei Scripturi. Daca fiecare Sfanta Liturghie constituie o reluare a Revelatiei prin Jertfa Mantuitorului, astfel Anul Liturgic Ortodox include intreaga Sfanta Scriptura, aratand fundamentul ei liturgic apostolic.

PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA, IMPARTASIREA LITURGICA A LUI HRISTOSUrmatorul capitol II. ANUL LITURGIC ORTODOX, FORMA PRIMORDIALA APOSTOLICA A IMPARTASIRII CUVANTULUI LUI DUMNEZEU INTRUPAT 1. PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA, IMPARTASIREA LITURGICA A LUI HRISTOS Anul Liturgic Ortodox este forma primordiala a actiunii dinamice a Duhului Sfant in Biserica de la Cincizecime, forma de impartasire orala a Cuvantului lui Dumnezeu, care insa in esenta este "adevarul" lui Dumnezeu pentru om cu dinamica plinatatii bucuriei in urma aflarii comorii ascunse in tarina (Mt. 13,44) si a drahmei pierdute (Lc. 15,8-9), bucurie care doar nu trebuie inabusita, pusa sub obrocul mintii, a vointei gnomice impotriva celei naturale restaurate in Hristos ca dar de nunta (Mt. 22,2). Prin acest "adevar" "chemarea, indreptarea si desavarsirea" (Rom. 8,29-30) in Hristos nu sunt doar categorii morale, sau moralizatoare ale nepacatuirii, ci forma ontologica a celor ajunsi la "varsta staturii lui Hristos" (Ef.4,13), ca sa nu mai fie "copii cu mintea, manati de vanturile oricaror invataturi" (Ef. 4,14). Forma dinamica a lucrarii Duhului Sfant sunt "talantii" Sfintilor Apostoli, pentru care porunca: "binevestiti la toate neamurile" (Mt. 28,19) este numai un adaos la cealalta porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Cei "desavarsiti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12) erau "vazatori ai Cuvantului" (Lc. 1,2), "manati (apostoleste) de Duhul Sfant" (Rom. 8,14-15; 2Petru 1,21). Cresterea Bisericii era o "mangaiere a Duhului Sfant" (F. Ap. 9,31) ca forma primordiala a misiunii. Legea nu era scriere in inimi, si de aceea, nu era desavarsire (Evrei 7,19), fiind data unui singur popor in anumite conditii (Ps. 9,4) 7). Dar, cand sa dat intr-o forma vie, in viata lui Hristos ca si o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci voia lui Dumnezeu s-a scris in inimi pentru toate inimile, la toate neamurile (Lc. 1,48;2,31-32). Porunca Mantuitorului "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8) inseamna ca nu se mai poate "da" sub alta forma, decat de la inima la inima, din fantana cu apa vie" (Ier.2,13; Isaia 12,3) care este Hristos, iar binevestitorii impartasesc pe Hristos din inima lor, nu dupa litere. Ceea ce au scris cu litere, este de fapt ultima forma sub care ei au "dat", cand, din ceea ce au "dat", se poate vedea ceea ce au "primit", adica pe acelasi Hristos, calea desavarsirii. Ei nu au scris nimic altceva, decat ceea ce au dat din ceea ce au primit in Hristos pana la plinatatea lor. Ei au adus la Hristos prin Hristos din inima lor. De aceea, Anul Liturgic Ortodox fata de care "intregul", "duhul" este mai mult decat suma partilor componente, este temelia Sfintelor Scripturi. Scopul acestor "parti componente" este sa dea marturie de Hristos, ca "intregul" lor, de la litera la duh. Ele nu sunt un scop in sine, ci trebuie sa dea marturie despre Hristos ca despre "intregul" lor, fiind vorba de acelasi Hristos al Sfintelor Scripturi, ca Hristos cel viu al credintei apostolice, care, vazut in fata ochilor, dar necunoscut pana la Jertfa Sa, este aratat in Sfintele Scripturi ca marturie prin Cuvant a "adevarului" Sau. Sfanta Scriptura nu mai este acum ca litera Legii, care insemna "a lua de mana" (Ier.31,32), pentru ca nu era "in inimi": "In vremea aceea voi scrie voia Mea in inimile lor; si nu va mai fi nevoie sa invete unul pe altul Legea, caci toti ma vor cunoaste de la cel mic pana la cel mare" (Ier.31,33); "In multe feluri si chipuri a vorbit Dumnezeu parintilor nostri prin prooroci, in vremurile de pe urma, insa, ne-a vorbit noua prin Fiul" (Evrei 1,1), pe o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), prin "scriere in inimi" ca "infiere", si depasirea starii de robie: "Legea s-a dat prin Moise, iar harul si adevarul (ca eveniment) au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,17). Deosebirea dintre "sola scriptura", sau "litera" din Vechiul Testament la care ramasesera carturarii si fariseii, deoarece acestia nesocotisera jertfele, deturnasera sensul lor, cinstind pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima fiind departe de El (Isaia 29,13), ajungand astfel, "un camp de oase uscate" (Iez. 37,1-4), este ca

deosebirea dintre "casa cu temelii adanci", pe piatra si tocmai de aceea "tari", fata de cea zidita pe nisip (Mt. 7,25-26); ca bobul de grau ajuns pleava din cauza golirii pe dinauntru, din care nu se mai poate face nimic (Mt. 3,12), nici macar cat se poate astepta de la neghina (Mt. 13,29). intrucat "stiinta" ingamfa (ICor. 8,1), ei nu mai erau capabili de credinta si se aflau sub incidenta cuvintelor Mantuitorului in ceea ce priveste deosebirea dintre inima si minte: "Celui ce are i se va mai da si-i va prisosi, iar celui ce nu are, i se va lua si ceea ce i se pare ca are" (Mt. 13,12); "Te laud pe Tine Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea si le-ai descoperit pruncilor" (Mt. 11,25), in care inima este "curata si buna", pe cand din inima celorlalti "pasarile cerului" au luat samanta Cuvantului, din cauza "grijilor vietii si ademenirilor bogatiei" (Lc. 8,14) care inabuse credinta, asa cum spinii inabuse graul, si asa cum nu se pot culege "struguri din spini" (Mt. 7,16). O cantare liturgica arata ca in Hristos: "Bisericii celei mai inainte neroditoare, acum (in Hristos) i-a inflorit lemnul crucii, spre putere si spre intarire", asa cum au fost "indulcite" apele de la Mara (Iesire 15, 22-25), care nu se puteau bea. Sfantul Grigorie de Nazianz insista asupra deosebirii dintre Vechiul si Noul Testament sub aspectul deosebirii radicale dintre "litera" si "duh" (2Cor. 3,6), cand scrie: "Ori de cate ori devii sclavul literei, devii adept al intelepciunii evreiesti, caci lasand la o parte lucrurile (esenta) te ocupi cu silabele"; "Prin adaosuri, in Biserica se realizeaza desavarsirea"; "Dragostea fata de litera e contrara duhului"; "In spatele literelor din Sfanta Scriptura exista o frumusete ascunsa si anume "taina Sfintei Treimi aratata prin litere si silabe"; "Litera nu poate cuprinde plinatatea misterului divin, caci e organ omenesc finit", fiind vorba de o "frumusete ascunsa", pe care Duhul Sfant o daruieste madularelor Bisericii, dupa formarea canonului Vechiului Testament; "Cine nu se apleaca cu sudoare multa asupra Sfintei Scripturi, se margineste numai la litera ei, care, insa, este ucigatoare. Este nevoie sa se deschida larg litera si sa se aplece cu atentie inlauntrul ei". Sfantul Ioan Hrisostom scrie in acelasi sens ca "litera este a sinagogii, dar averea este a Bisericii, ca roada a Duhului". "Din arca a harului, Biserica nu se poate transforma in arca a literei; Duhul Sfant care a intemeiat-o, a insuflat in ea, atat scrierea Sfintei Scripturi, cat si crearea teologiei ortodoxe; atata vreme cat Biserica va fi sigura de prezenta inlauntrul ei a Duhului Sfant - care continua lucrarea Domnului - ea va ridica cercul de fier al literei si va avea experienta frumusetii adevarului, adevar pe care nu se teme sa-l exprime, chiar si atunci, cand el nu este referit de litera Scripturii; atata vreme, cat teologia va constitui expresia adevarului unitar si universal, adica al tainei Sfintei Treimi si al iconomiei Sfintei Treimi pentru mantuirea omului, Biserica va creste in chip autentic, adica in Hristos prin Duhul Sfant". In acelasi sens, daca cineva ar cauta numai "litera" Evangheliei, ar deforma "intregul", "duhul". Euharistia are un rol hotarator pentru litera Evangheliei, asa cum simbolul celor doi pesti pentru invatatura, nu poate duce la luminarea mintii, daca nu e precedat de cele cinci paini pentru intarirea inimii, conform cu evenimentul inmultirii minunate a painilor. Locul celor "cinci paini" ca simbol al marturiei faptelor lui Hristos, a minunilor Sale ca "paine a fiilor" (Mt. 15,26), l-a luat "Invierea", prin care Cuvantul s-a sfintit ca "adevar" al plinatatii. Daca Duhul Sfant nu vine decat prin Jertfa Mantuitorului (Ioan 7,39), astfel litera Scripturii a venit prin Duhul Sfant, dar in legatura organica cu Euharistia. De aceea, intre Sacrament si litera, sau invatatura, Mantuitorul scoate in evidenta ponderea celui dintai, cand spune: "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui (si aici, in sensul, daca isi va cere iertare); dar de va gresi cineva impotriva Duhului Sfant nu se va ierta lui ..." (Mt. 12,32). Astfel, in raportul dintre fapta, Jertfa si invatatura, si in Vechiul Testament Tablele Legii ca invatatura erau asezate in Sfanta Sfintelor Templului in legatura organica cu jertfele Vechiului Testament. Ori de cate ori dadea invatatura cu care "a desfiintat Legea poruncilor" (Ef. 2,15), Mantuitorul arata si harul ca putere de implinire a ei, trecandu-i pe ucenici "din putere in putere" (Ps. 83,8). Tinerea Cuvantului era, ca si in starea primordiala, conditionata de iubirea de Dumnezeu din toata inima din cauza harului. Mantuitorul s-a inaltat la cer, tocmai pentru a putea fi primit de ucenicii Sai prin Duhul Sfant, adica in adancul Sau dumnezeiesc, in care ii crescuse si ii mutase si pe ei, implinind astfel fagaduinta: "Iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor" (Mt. 28,20), si acest lucru pana acolo, incat El putea spune prigonitorului Bisericii, Saul: "De ce Ma prigonesti?" (F.Ap. 9,4), cand acela insa prigonea pe cei ce credeau in El. Dimpotriva, interpretarea primordiala a Sfintei Scripturi in lumina Anului Liturgic Ortodox, inseamna calauzirea premergatoare prin propovaduire orala, asa cum "credinta vine din auzire" (Rom. 10,17); apoi si prin Sfintele Scripturi ca "mangaiere" (Rom. 15,4), deoarece da marturie despre acel chip originar, care este Hristos;

inseamna "restaurarea" omului in Hristos, care sa fie capabil sa ajunga la unitatea cugetului cu Hristos (Fil. 2,5) prin "plinatate" (Ioan 1,16). Tratatul lui Tertulian care apara cu indarjire Sfanta Scriptura impotriva ereticilor din afara Bisericii nu mai poate constitui un raspuns suficient pentru acea parte a crestinatatii, care si-a luat Scriptura ca singurul element al Bisericii apostolice, separand cei "doi pesti", de cele "cinci paini". Reforma a putut alege "Capul", respingand "Trupul" lui Hristos, Dar, Biserica este nu numai "Trupul", ci mai ales "Mireasa" lui Hristos. Cea mai concentrata forma a Anului Liturgic Ortodox este perioada de zece saptamani inainte de Sfintele Pasti, si perioada de dupa Pasti pana la Pogorarea Duhului Sfant. In aceasta prezentare Anul Liturgic Ortodox este ca "intregul" fata de suma componentelor sale biblice. Prin el oamenii dobandesc pe Hristos ca "intregul" care este mai mult decat suma partilor sale componente din Sfanta Scriptura. In el, Hristos, care este Dumnezeu, arata mereu inspre Dumnezeu Tatal, deoarece a fost trimis sa stea "de-a dreapta Sa" (Ps. 109,1), pana ce oamenii aveau sa deschida ochii spre a-L cunoaste. Cu aceasta ascultare, in Hristos este o "plinatate de har si de adevar" (Ioan 1,14), ca "a Unuia Nascut din Tatal", ca o "slava" a acestei ascultari. Cei ce au urmat Lui, au marturisit ca din plinatatea Lui toti au luat "har peste har" (Ioan 1,16), dar, desigur, printr-o pedagogie dumnezeiasca de "infiere", ca "trimitere a duhului Fiului in inimi" (Gal.4,5), ca o "comoara in vase de lut" (2Cor. 4,7), prin acele trepte formale sesizate de Sfantul Ioan Hrisostom in lucrarea harului lui Dumnezeu prin Hristos, de la chemare si indreptare, pana la desavarsire, prin "umbrirea cu spatele" (Ps. 90,4) Celui care mergea inaintea lor: "De-Mi slujeste cineva sa-mi urmeze Mie si unde Eu sunt, acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26), desigur, pana la "infiere" (Ioan 1,12), caci ,,sluga nu stie ce face Stapanul" (Ioan 15,15). "Emanuil" inseamna ca Dumnezeu nu da "retete" de departe, ci este totuna cu cei ce urmeaza Lui. In lucrarea cu sudoarea fruntii pana la Jertfa de sange este implinirea rugaciunii proorocului David: "Inima curata zideste si duh drept innoieste in cele dinlauntru ale mele" (Ps. 50,11), care insemna izbavirea vietii lor din stricaciunea (Ps. 102,4) la care i-a dus ispita (Ps. 50,11), ca sa piarda "comoara" sufletului: "Pe cat sunt departe rasariturile de la apusuri, a departat de la noi faradelegile noastre" (Ps. 102,12); "Cum miluieste un tata pe fii, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de El (Ps. 102,13), caci se implineste proorocia: "Eu le voi fi lor Tata, ei vor fi mie fii si fiice" (Ier. 31,34); "El va izbavi pe Israil de toate faradelegile lui" (Ps. 129,8), daca va nadajdui in Domnul "din straja diminetii pana in noapte" (Ps. 129,6), ca sa nu-si puna nadejdea in cele lumesti, crezand ca poate "sluji la doi domni" (Mt. 6,24). Ceea ce au primit prin petrecerea lor cu Mantuitorul pana la constatarea Sa dinainte de Jertfa simtitoare: "Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit" (Ioan 17,4), este drumul de la moartea oamenilor cu duhul in urma pacatului stramosesc, prin care trupul se intorcea in pamant, pana la invierea cu duhul in Hristos, ca ipostaza a starii primordiale, cand "Cuvantul era viata" (Ioan 1,4) "si mai mult" (Ioan 10,10), intrucat prin El oamenii erau plini de Dumnezeu si Dumnezeu era "comoara" (Mt. 13,44) lor de viata ca inviere permanenta: "Eu sunt Invierea si viata" (Ioan 11,25). Iesirea Sa din mormant era doar dovada (adevarul) ca El este viu; ca nu trebuia cautat intre cei morti de catre cele ce veneau sa-L unga cu miresme; ca viata Lui e plina de inviere ca o "tarina", in care se ascunde aceasta inviere ca o "comoara". Este ceea ce si-au propus sa caute cei ce au urmat Lui: "Alerg ca sa-L cunosc pe Domnul Hristos si puterea invierii Lui" (Filip.3,10). El insusi spusese: "Cel ce crede, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5,24), caci credinta este ca o inviere prin "auzirea" glasului Sau: "Adevarul adevarat va spun, ca vine ceasul si acum este, cand cei morti (cu duhul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,26); "Preamareste pe Fiul Tau cu puterea ce i-ai dat peste tot trupul sa dea viata vesnica celor pe care i-ai dat Lui" (Ioan 17,1). Caci moartea era urmarea calcarii din sminteala a Cuvantului, era intrarea mortii in lume, si anume, moartea cu duhul mai intai, drept cauza a intoarcerii in pamant, si neputinta de a mai auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul vietii. De aceea, asa cum arata fagaduinta unui izbavitor (Facere 3,15), era nevoie de intruparea Fiului lui Dumnezeu ca ajutor de sus pentru invierea cu duhul, auspicii sub care Sfintii Parinti au asezat inceputul perioadei prepascale de pregatire pentru Invierea lui Hristos: "Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mantuire; Acesta este Dumnezeul Meu (Emanuil) si-L voi preamari pe El, Dumnezeul lui Israil", "al celor ce cauta fata Dumnezeului lui Iacob" (Ps. 23,6), "plina de har si de adevar" (Ioan 1,14) in Hristos. Sfintii Parinti, au fost constienti de aceasta cale, cunoscand ca ceea ce Sfintii Apostoli au scris, nu se poate lua ca masura pentru ceea ce erau ei de fapt dupa Cincizecime, ca "desavarsire" in Hristos mai inainte de a fi scris, deoarece ei nu erau ceea ce erau pentru ca au scris, ci pentru ca au fost "crescuti" in Hristos au putut si sa

scrie. De aceea, aceasta "crestere" a fost mai de seama decat scrierea cu litere, iar propovaduirea orala prin Duhul Sfant mai de seama decat Sfanta Scriptura cu litera ei, cum spune Papia de Ierapole. Era nevoie, conform poruncii, de a impartasi prin har chiar si sub forma literei ceea ce s-a primit numai prin har. Era nevoie de o intrare prin "Usa" Hristos (Ioan 10,9), pentru iesirea la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Sfanta Scriptura este coroana copacului apostolic, dar care, alimentata prin tulpina Bisericii, sta pe "temelia" (ICor.3,10-19) care este Hristos, ca "radacina", tocmai pentru a chema la adancire baptismala prin lepadarea de sine, ca "iesire" din lume. Moise a spart Tablele cu litere ale Legii, atunci cand poporul nu mai avea aceasta "viata", iar fara "adancul" lui Hristos, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa, pe care numai Jertfa lui Hristos (Apoc. 5,9) o poate deschide, pentru a arata adancul vietii Sale ca o fantana cu apa vie" (Isaia 12,3). Formula liturgica: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate", reda intocmai porunca harului lui Hristos si Legea Harului: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Trebuie vazut cum au fost puse, sau mai curand mostenite apostolic, pericopele din Evanghelii, in asa fel, incat sa se ajunga la acel "intreg teandric", care este mai mult decat suma partilor sale componente. Pentru ca s-a spus Apostolilor, ca prin ceea ce au primit, adica "paine" nu piatra, "peste" nu sarpe (Mt.7,9-11), ei si-au facut aceasta datorie, chiar si cu pretul vietii lor. Aceasta ar insemna, deci, ca odata cu Cincizecimea - inclusiv Duminica Tuturor Sfintilor - se poate urmari in Anul Liturgic o noua "promotie" de ucenici de la chemare, la desavarsire (Rom. 8,29-30). De aceea, Duminica Tuturor Sfintilor are si pericopa chemarii Apostolilor. Chemarea Apostolilor, apoi invatatura, apoi dramul Mantuitorului ca sa implineasca rugaciunea lui David: "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele" (Ps. 50,11), toate acestea insemnau restaurarea chipului lui Dumnezeu in om, ca "desavarsire'" in ipostaza plinatatii lui Hristos (Ef. 4,13-14). Ca o carte a inimii, in care trebuie vazut ca Mantuitorul trage cu faptele Sale dupa El, si anume: cu numele de "Hristos", cu roadele duhului; iar cu numele de "Iisus", El este invatatorul. Este un raport intre fapte si invatatura. Cat din una, cat din cealalta se sugereaza in pericopa inmultirii painilor (Mt. 14,15-21): "cinci paini" pentru intarirea inimii; "doi pesti" pentru luminarea mintii. Aceasta este toata Evanghelia Mantuitorului. Dar cel mai important lucru este ordinea pericopelor Evangheliei in Duminicile de dupa Cincizecime. Chiar daca, in ceea ce priveste Sfanta Scriptura, se studiaza Vechiul si Noul Testament si apoi Istoria Bisericii Universale, Dreptul Canonic si celelalte discipline teologice, totusi Anul Liturgic si sensul lui legat de viata apostolica, este deosebit de important, este coloana vertebrala a teologiei, pentru ca este esenta apostolica a vietii Bisericii. Intreaga literatura crestina a Sfintilor Parinti are la temelia ei viata liturgica a Bisericii, cu prezentarea Sfintei Scripturi de-a lungul Anului Liturgic, si care exprima, de fapt, felul cum Sfintii Apostoli si-au implinit din constiinta porunca Domnului: "In dar ati luat, in dar sa datii" (Mt. 10,8). Deci, conform acestei porunci, ei trebuiau sa gaseasca aceeasi forma "vie" de transmitere a darului ca predanie sau traditie inainte de orice litera sau carte, si care sta la baza interpretarii Sfintei Scripturi. Iar aceasta "cale" este o calauzire a Duhului Sfant in Hristos (Ioan 14,26). "Darul" inseamna: paine, nu piatra; "peste" nu sarpe. in traditia apostolica a lecturilor biblice consacrata de Sfintii Parinti, incepand mai ales din veacul IV si pana in sec. X, Sfanta Scriptura este inclusa aproape in totalitate, in mod organic in cultul Bisericii Ortodoxe. Scripturile Vechiului Testament indicau drumul catre Hristos, iar cele ale Noului Testament il arata pe Hristos insusi: "Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1,18). Ceea ce in Vechiul Testament era "inspirat" ca nefiind de fata, devine in Hristos "partasie" (I Ioan 1,1), si prezenta continua (Mt. 28,20). Mantuitorul Hristos sublinia faptul, ca Scripturile trebuie descoperite in El insusi, ca El insusi este cheia Sfintelor Scripturi, asa cum spunea ucenicilor Sai dupa inviere si cum ii povatuise mai inainte: "Orice carturar cu invatatura despre Imparatia cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din visteria sa noi (N.T.) si vechi (V.T.)" (Mt. 13,52), si anume pe cele "vechi" prin cele "noi", deoarece Evanghelia este ascunsa in Legea Veche si Legea Veche este deschisa in cea Noua, dupa cum spune Fericitul Augustin; iar Biserica sta "pe temelia Apostolilor (mai intai) si (apoi) a Proorocilor, piatra din capul acestui unghi fiind insusi Hristos" (Ef. 2,20). Tot astfel, Sfantul Petru arata, ca pe langa evenimentul Taborului, la care a fost partas, mai este si Cuvantul Proorocilor ca faclie ce lumineaza in loc intunecos" (2Petru 1,19; cf. Ioan 5,37). Adevarul voii lui Dumnezeu scrise in inimi prin sfintire si "Lumina vietii" aratata in Hristos, sunt, prin Hristos, "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), ca desavarsire in Hristos a Legii Vechi (Mt.5,17), fapt pe care il exprima simbolic evenimentele de dupa iesirea din Egipt si dinainte de darea Legii pe Muntele Sinai: "indulcirea apelor de la Mara" (Iesire 15, 2225) printr-un lemn; "mana din cer" (Iesire 16,4-8); "scoaterea apei din stanca" (Iesire 17,1-7). Fata de forma scrisa a descoperirii lui Dumnezeu in Hristos, Origen spunea ca Sfanta Scriptura a Noului Testament este o

"continuare a intruparii Domnului" si ca Hristos se afla ascuns "sub litera Scripturii". Astfel, in "Lumina" Mantuitorului Hristos, Sfintele Scripturi nu mai sunt "litera care omoara", ci "duh care face viu" (2Cor. 3,6), asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel: "Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun" (2Tim. 3,16-17). Sfintele Scripturi se inteleg, astfel, tocmai prin "adevarul" vietii lui Hristos dovedit prin Invierea Sa si prin lucrarea Duhului Sfant, care la Cincizecime, ca o mangaiere dumnezeiasca, i-a aratat pe ucenici in Biserica asemenea cu Hristos in adevarul voii lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos. Aceste evenimente au insemnat "scrierea in inimi", sau "sfintirea" voii lui Dumnezeu ca adevar, lumina a vietii si slava (Ier. 31,33). Este vorba de bunuri duhovnicesti, rod al Jertfei Mantuitorului, care a spus: "Eu pentru ei ma sfintesc pe Mine insumi" (Ioan 17,19); "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,1). Deci, Sfintele Scripturi sunt dependente de Jertfa Maintuitorului si se inteleg prin ea. Biserica a pastrat Scripturile in cult ca pe un dar de la Dumnezeu in Hristos, cu constiinta poruncii Sale catre Sfintii Apostoli: "In dar ati luat in dar sa dati" (Mt.10,8). In prima parte a Sfintei Liturghii, iesirea cu Sfainta Evanghelie simbolizeaza aratarea Maintuitorului si iesirea Sa la propovaduire, fapt pentru care Evanghelia este precedata de o lumainare aprinsa, in sensul ca ea este mai mult decait o carte, semnificaind insasi viata Maintuitorului ca model de traire si ca invatatura a Sa, intrucait Maintuitorul nu a invatat nimic altceva, decait ceea ce era viata Sa in trup, asa cum fusese profetita. El nu avea nevoie de nici o carte, iar ucenicilor nu le-a cerut nici o carte tocmai pentru a-L impartasi pe El cu atait mai mult ca si "cale noua si vie" (Evrei 10,20), iar nu ca sa-L transforme intr-o "carte". De aceea, Sfaintul Pavel spune ca: "Toate fagaduintele facute de Dumnezeu prin prooroci sunt in Hristos da, si prin El, amin" (2Cor.l,20). Acest lucru il exprima si rugaciunea preotului inainte de citirea Evangheliei la Sfainta Liturghie: "Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stapaine, Lumina cea nestricacioasa a dumnezeirii Tale si deschide ochii gaindului nostru spre intelegerea propovaduirilor Tale evanghelice. Aseaza in noi si frica fericitelor Tale porunci, pentru ca noi, calcaind poftele trupului, sa ducem o vietuire duhovniceasca, cugetaind si facaind toate cele ce sunt spre buna placere a Ta". Deschiderea Sfintelor Usi arata deschiderea Imparatiei Cerurilor odata cu "aratarea" Maintuitorului, iesire ce se afla sub auspiciile "Fericirilor" ce se cainta la strana si se incheie cu chemarea: "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos cu intelepciune". Rezultatul intelegerii Sfintelor Scripturi in lumina intruparii si a Jertfei Maintuitorului ca "sfintire" a intruparii si a vietii Sale (Ioan 17,19), este marturisirea de la incheierea Sfintei Liturghii "Am vazut Lumina adevarata, am primit Duhul Ceresc, am aflat credinta adevarata de inchinare Sfintei Treimi celei nedespartite, care ne-a maintuit pe noi". Marturisirea credintei si celebrarea evenimentelor maintuirii in Hristos, in cadrul Sfintei Liturghii, a insemnat pentru Sfintii Parinti o lucrare mai profunda decait marturisirea credintei in Sinoadele Ecumenice. Acestea din urma au insemnat puterea de "a sta" in Hristos si de a nu se clatina credinta de-a lungul disputelor hristologice provocate de erezii, pe caind Sfainta Liturghie insemna gustarea credintei Sfintilor Apostoli in Hristos ca Mire al Bisericii in Duhul Sfaint: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele maintuirii" (Isaia 12,3), din adaincimile teandrice ale Duhului Sfaint. De aceea, intreg cultul ortodox constituie, nu numai o rugaciune, ci si o adevarata interpretare a Sfintelor Scripturi, precum si o confirmare a darului Duhului Sfaint prezent in Biserica. Cultul este mediul natural al Sfintei Scripturi. Trairea apostolica a Bisericii a fost si a ramas mediul in care din propovaduire s-a alcatuit canonul biblic si numai acest mediu a fost capabil sa pastreze si sa actualizeze sensul Evangheliei; Biblia a fost redactata pentru uz liturgic. Acest lucru, pentru ca in cult marturia este luata mai intaii, nu din Sfainta Scriptura ca o "norma normans", nici nu este nevoie de temeiuri biblice ale credintei, deoarece Biblia nu putea duce la "Botezul cu Duhul Sfaint" (Lc. 3,16), ci credinta este expresia vietii Sfintilor Apostoli in Duhul Sfaint ca "norma normans", ca eveniment fondator, fata de care Biblia era "norma normata" a Duhului Sfaint in Hristos. Credinta preceda Biblia, care se socoteste ca "marturie" pentru intarirea in rabdare si nadejde (Rom. 15,4). Astfel, mesajul Sfintelor Scripturi este impartasit in cult ca un "intreg" al intruparii Maintuitorului, avaind marele avantaj ca intregul, asa cum spune axioma, este mai mult decait suma tuturor partilor sale componente, in sensul ca este "viu", nu doar static si istoric, caci hristologia nu se poate separa de antropologie, care in lumina Revelatiei este "teandrica".

PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA IN CULTUL ORTODOX DUPA MARTURIA SFINTEI SCRIPTURIUrmatorul capitol 2. PROPOVADUIREA ORALA APOSTOLICA IN CULTUL ORTODOX DUPA MARTURIA SFINTEI SCRIPTURI Programul lecturilor biblice in cult este vast si este prezentat in cadrul Anului Liturgic Ortodox ca lecturi in Duminici si Sarbatori, in posturile dinainte de Nasterea si de Invierea Domnului, precum si la savarsirea Sfintelor Taine. Lucrarea Mantuitorului in pericopele Sfintelor Evanghelii este prezentata sub auspiciile evenimentului "Pogorarii Duhului Sfant", care a deschis ochii oamenilor pentru a-L vedea pe Mantuitorul in viata Sa ca "adevar" al vietii vesnice, dovedit prin Inviere (2 Cor.5,16) si pentru a intelege lucrarea Sa ca o restaurare a omului prin evenimente si invataturi, ca "intarire" a inimii si "luminare" a mintii. Lucrarea Mantuitorului prin prezenta si viata Sa in trup era aceea, nu de a scrie vreo "carte", ci de a restaura chipul omului din starea primordiala dincolo de moarte, asa cum l-a zidit Dumnezeu. Iar la incheierea lucrarii Sale, Mantuitorul putea spune intr-adevar: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, L-am facut" (Ioan 17,4), fara a se referi la o carte. Insa, prin lucrarea Duhului Sfant la Cincizecime, propovaduirea "cu putere de sus" (Lc. 24,49) ca impartasire in dar, a ceea ce s-a primit in dar (Mt. 10,8), nu incepe cu "cantecul din fluier" (Mt. 11,17) prin care Mantuitorul i-a "zidit" pe ucenici, ci cu "sarea" Duhului Sfant care tamaduieste "dospirea" si aduce "azimile curatiei si ale adevarului " (ICor. 5,8), deci cu "zguduirea" celor ce, in lumea carele omoara pe Hristos, constituie o "prapastie" fata de calea lui Dumnezeu: "Acela venind va vadi lumea de pacat ca, oamenii nu cred in Mine" (Ioan 16,9). Insa, tocmai aceasta "vadire" este calea de intoarcere si de mantuire a lumii. Prin chemarea lor Sfintii Apostoli implineau porunca Mantuitorului, de a propovadui "pocainta spre iertarea pacatelor" (Lc. 24,47). Acest lucru constituia cea dintai tema a propovaduirii apostolice: "Voi L-ati omorat", spune Sfantul Petru la Cincizecime, iar ascultatorii "s-au simtit strapunsi la inima"; la intrebarea lor ce sa faca, Apostolul le-a spus: "Pocaiti-va, si fiecare dintre voi sa se boteze si veti primi darul Duhului Sfant" (F.Ap. 2,36-38). In acest fel avea loc "intrarea" prin "Usa" (Ioan 10,9) care duce la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Sfantul Apostol Pavel spunea Galatenilor ca lor le-a fost "ca si zugravit in fata ochilor Hristos Cel rastignit" (Ga.3,1). Numai "Hristos rastignit" simbolizat ca "sarpe de arama" poate da la iveala si vindeca muscatura de moarte a sarpelui. Numai prin aceasta "zguduire" se poate ajunge la "pasunea" darurilor Duhului Sfant, ceea ce constituie cea de a doua mare tema a propovaduirii apostolice, a "zidirii" in Hristos, dupa cum arata Sfantul Apostol Pavel: "Pe toate le socotesc o paguba fata de inaltimea cunoasterii lui Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le socotesc niste nimicuri, ca sa dobandesc pe Hristos si sa ma aflu intru El; nu avand dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinta in Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu pe temeiul credintei, ca sa-L cunosc pe El si puterea Invierii Lui si sa fiu primit partas la patimile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" (Filipeni 3,8-10). A treia mare tema a propovaduirii apostolice este chemarea la "sederea" in Hristos, asa cum si Mantuitorul a fost trimis de catre Tatal, sa "stea de-a dreapta", in ascultarea de Dumnezeu (Ps. 109,1). Tot astfel si Sfintii Arhangheli, a caror chemare este: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!", nu indemnau la folosirea vreunei violente, ci la "imbracarea cu armele lui Dumnezeu" (Ef. 6,11), pentru "lupta cea buna" (2Tim. 4,7) ca indemn la luarea crucii in Hristos pentru "taria" neclintita si "Lumina" lui Dumnezeu. Se arata, astfel, ca nici ingerii nici oamenii nu ar putea scapa de "amagirile" sarpelui (Mt. 12,29), ca cea mai mare putere a acestuia, pe

care il putea birui numai Cel despre s-a profetit: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Astfel, si ingerii si oamenii pot fi biruitori numai prin "sederea in Hristos": "Dupa ce s-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu si se supun Lui ingerii si stapaniile si puterile" (IPetru 3,22); "Intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (F.Ap. 4,12). In urma biruintei si slavei lui Hristos prin cruce, Sfantul Apostol Petru spune: "Protivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, caruia stati impotriva tari in credinta" (IPetru 5, 89). Marturisirea credintei, pentru "sederea" in "Lumina" lui Hristos, cu pace fara nici o violenta, este interpretata in Sfanta Liturghie in lumina marturisirii ingeresti: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, pentru a aduce Sfanta Jertfa cu pace!". Este aceeasi chemare la sederea in Hristos in pace fara nici o violenta si in solidaritate cu Sfintii ingeri, care la randul lor nu s-au rusinat de Dumnezeu, Care in desavarsirea Sa, "face sa rasara soarele sau peste buni si rai" (Mt. 5,45), netinand seama de ocarile hulitoare ale lui Lucifer. Acest fapt aduce aminte de unele evenimente din Vechiul Testament: Moise a fost pedepsit pentru folosirea lui Dumnezeu impotriva vrajmasilor Sai, atunci cand a scos apa din piatra (Numeri 20,12); Ilie a fost intarit in descurajarea sa din cauza vrajmasilor lui Dumnezeu, atunci cand a auzit "susurul lin" pe muntele Horeb (3Regi 19,12-13); oastea lui Israel a fost zdrobita de vrajmasi, atunci cand a vrut sa foloseasca pentru victorie "Cortul Sfant" impotriva filistenilor (IRegi 4,10-11), pe care Dumnezeu i-a biruit fara nici o oaste a poporului Sau (IRegi cap.6); Uza a fost pedepsit cand incerca sa sprijine "Cortul Sfant", care i se parea ca e gata sa cada pe drumul pe care David il ducea la Ierusalim (2Regi 6,6-7); David mustra pe generalul Ioab, ori de cate ori acesta cauta sa-l razbune pe vrajmasii sai fara sa-l intrebe (2Regi 3,28). Moise si Ilie au aratat pe Tabor ca sunt partasi la "desavarsirea" lui Dumnezeu, cand vorbeau cu Mantuitorul, nu despre vrajmasii Sai, ci despre "patimirile sale de la Ierusalim" (Lc.9,31), cunoscand, ca si toti proorocii Vechiului Testament, "maririle cele de dupa ele" (1 Petru 1,11). Prin aceste "mariri", Mantuitorul avea sa rasara ca "Soarele dreptatii" (Maleahi 3,20), asa cum piatra mica de dupa munte a atins picioarele de lut ale statuii cu capul de aur care s-a sfaramat (Daniel 2,13-35), si asa cum David cel mic de statura a sfaramat fruntea uriasului Goliat cu o piatra marunta (2Regi 17,49-50). In toate aceste evenimente este vorba de acea putere a lui Dumnezeu, care se savarseste intru neputinta (2Cor.12,9). Caci Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos nu trupesc, dar puternic ca sa darame intarituri (2Cor,12,9), pe care nu le-ar fi putut intelege Sfantul Ioan Botezatorul, caruia Mantuitorul i-a spus la botez: "Lasa acum sa plinim toata dreptatea" (Mt.3,15), acea dreptate care avea sa priveasca din ceruri (Ps. 84,12) ca o slava a lui Dumnezeu, atat de diferita de orice triumf omenesc. Cuvantul lui Dumnezeu este in Hristos ca si glasul "Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29): "Nu va striga si nu se va auzi prin piete glasul lui" (Mt. 12,19). In acest fel: "Trestie strivita nu o va frange, si faclie abia fumeganda nu o va stinge, pana ce va aduce pe pamant dreptatea si de El vor asculta popoarele" (Mt. 12,20-21) pe calea pacii Sale, prin care se implineau profetiile: "Cu arma buneivoiri ne-ai incununat" (Ps.5,12). "Adevarul" Lui incinge "cu armele dreptatii celei de-a dreapta si celei de-a stanga" (2Cor. 6,7). Tot astfel, pentru adancul prin care trecuse poporul Sau la iesirea din Egipt, Dumnezeu le-a poruncit "sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga" (Deut. 17,20; IRegi 6,12), pentru ca in drumul sau catre "pamantul fagaduintei" sa nu piarda acel "adanc" al lepadarii de sine, pentru a nu ajunge din nou la "suprafata" lumii plina de desartaciunea ei din cauza neascultarii de Dumnezeu, asa cum era faraon si ostile lui. Adevarul lui Dumnezeu ca biruinta in Hristos este arma care incinge cu putere, la care Mantuitorul cheama pe cei ce urmeaza Lui: "sa aiba mijloacele incinse si facliile aprinse'" (Lc.12,35) prin adevarul Sau (Ef. 6,14). Puterea Mantuitorului de a certa vanturile si valurile pentru "pacea Sa" este aratata la intrarea in slava prin Inviere: Atunci nu Ma veti mai intreba nimic" (Ioan 16,23). Acele "vanturi" si "valuri" care iau linistea omului in urma pacatului stramosesc au fost alungate din sufletul ucenicilor: "De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tau se vor infricosa" (Ps. 103,8). Slava prin Inviere a fost urmarea ascultarii ca sedere de-a dreapta: "Dreapta Ta s-a preamarit intru tarie, mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei protivnici" (Iesire 15,6-7). In acest fel se implinea in Hristos fagaduinta: "Domnul va da tarie poporului Sau; Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace" (Ps. 28,11). Evangheliile Anului Liturgic de dupa Cincizecime se deschid cu evenimentul chemarii Apostolilor dupa Evanghelia de la Matei, ca a doua Duminica dupa Rusalii, inchinata pomenirii Tuturor Sfintilor, rodul lucrarii Duhului Sfant in

Biserica. Duminica de dupa chemarea Apostolilor este inchinata invataturii Mantuitorului (Mt.6,22-33). Raportul dintre invatatura si evenimente pentru intarirea credintei si zidirea inimii in sensul de, "har peste har" luat de catre cei ce urmau Lui, era cel sugerat de evenimentul inmultirii painilor: "cinci paini" pentru intarire si "doi pesti" pentru luminare. Acest lucru este observat si in cazul lecturilor din celelalte Evanghelii, cum este ciclul Evangheliilor de la Luca: Duminica 18-a, chemarea, iar a 19-a, invatatura. Iar in Duminica intaia din Postul Mare, chemarea dupa Evanghelia de la Ioan, pe cand invatatura este de la Matei, in duminica precedenta. Conform sublinierii Sfantului Pavel: "Pe cei care i-a hotarat, pentru ca i-a cunoscut mai inainte, i-a chemat... i-a indreptat, i-a desavarsit" (Rom. 8,30), lecturile din Duminicile 4-11 dupa Rusalii se refera in mod deosebit la zidirea ucenicilor in Hristos, ca si "casa" a sufletului lor, rezistenta la vanturi si la valuri, ca "cetate cu ziduri tari, a carei mester ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11,10), ca "pace a lui Dumnezeu" care domneste in inimi si "covarseste toata mintea" (Filip.4,7); ca "pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom.14,17); ca "odihna" in pamantul fagaduintei, pentru a fi "asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu" (Rom. 8,29). Aceste Evanghelii sunt: "vindecarea slugii sutasului" (Mt.8,5-13), drept chemare la credinta; "vindecarea demonizatilor din Gadara" (Mt. 8,24-34), ca putere de a alunga demonii si a certa vanturile si valurile din suflet; "vindecarea slabanogului din Capernaum", ca aratare a Luminii si a inceputului opozitiei fata de ea (Mt.9,1-8); "vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum" (Mt.9,27-35), ca intensificare a opozitiei fata de Lumina lui Hristos; "inmultirea painilor" (Mt. 14,14-22), ca simbol al intemeierii Bisericii dupa martiriul Sfantului Ioan Botezatorul; "umblarea pe marea involburata ca pe uscat" (Mt. 14,22-34), ca putere a lui Hristos asupra istoriei in Biserica Sa; "vindecarea lunaticului" (Mt. 17,14-23), ca ajutor a lui Dumnezeu pentru cei care nu mai puteau sa creada; "parabola datornicului nemilostiv'' (Mt. 18,28-35), ca o chemare deosebita la asemanarea cu Dumnezeu, in desavarsire a Sa. Sub auspiciile mentionate in cazul lecturilor din Evanghelia de la Matei, se incep, in a doua jumatate a lunii septembrie, lecturile din Evanghelia dupa Luca: invierea fiului vaduvei din Nain (Dum. 20); "parabola semanatorului" (Duminica 21); "vindecarea demonizatului din Gherghesa" (Duminica 23). Lecturile din Evanghelia dupa Luca alcatuiesc si pregatirea pentru sarbatoarea Nasterii Domnului, indeosebi prin "parabole", ca o cale deosebita inainte de Jertfa, dupa Evangheliile cu invieri din morti, de a chema la mantuire pe cei ce nu credeau in El, din cauza invartosirii inimii si "slujirea la doi domni" (Lc. 16,13). Evangheliile dinainte si din timpul Postului Craciunului sunt: "parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar" (Duminica 22); "Invierea fiicei lui Iair" (Duminica 24); "parabola samarineanului milostiv" (Duminica 25); "parabola bogatului caruia i-a rodit tarina" (Duminica 26); "pericopa tanarului bogat" (Duminica 30); "vindecarea femeii garbove" (Duminica 27); "parabola celor chemati la Cina cea mare" (Duminica 30). Pericopele mentionate arata pe cei ce nu cautau pe Dumnezeu, pentru ca slujeau idolului lacomiei. Spre deosebire de acestia, Duminica dinainte de Nasterea Domnului arata, in genealogia Mantuitorului, pe cei ce au staruit in credinta, fiind de aceea, neinsemnati in lume, dar asemenea cu Hristos, chipul lui Dumnezeu, ca si Sfanta Fecioara Maria, care prin smerenia ei a deschis cerul pentru "Buna Vestire". Dupa Botezul Domnului se citesc pericopele referitoare la intarirea credintei inainte de perioada de zece Duminici pregatitoare pentru Inviere: "tamaduirea celor zece leprosi" (Duminica 29); "vindecarea orbului din Ierihon" (Duminica 31); pericopa "despre Zaheu" (Dum. 32); "parabola talantilor" (Duminica 16), "vindecarea fiicei unei femei pagane", dar credincioase din partile Tirului si ale Sidonului (Duminica. 17). Perioada de sase Duminici inainte de "Inviere" este precedata de alte patru Duminici pregatitoare, din Evangheliile in care se arata, ce asteapta Dumnezeu de la oameni: rugaciunea adevarata (Duminica Vamesului si a fariseului); pocainta ca intoarcere la Dumnezeu (Duminica Fiului risipitor); imbold pentru roadele Duhului in vederea rasplatirii faptelor la judecata (Duminica Infricosatei Judecati); chemare la iertare, post si fapte bune pentru dobandirea paradisului pierdut (Duminica Izgonirii lui Adam din rai). Duminicile propriu-zise ale perioadei prepascale sunt: "chemarea Apostolilor" (Ioan 1,43-51); "vindecarea slabanogului din Capernaum" (Marcu 2,112) ca aratarea Luminii lui Hristos; "Invatatura despre Cruce" (Marcu 8, 34-38; 9,1) ca aratare a Crucii pentru Lumina lui Hristos; vindecarea lunaticului (Marcu 9,17-32), ca lucrare a harului sub puterea Sfintei Cruci; "vestirea Patimilor sfintitoare" ale Mantuitorului si sensul slujirii in urmarea lui Hristos (Marcu 10,32-45), Duminica inchinata Sfintei Maria Egipteanca; si, in sfarsit, "Intrarea in Ierusalim" (Ioan 12,1-18) si inceputul Saptamanii Patimilor sfintitoare. In perioada de dupa Pasti si pana la Cincizecime, dupa cele doua Duminici inchinate martorilor Invierii (in

duminica lui Toma si a femeilor Mironosite), se citesc in urmatoarele trei Duminici pericope din Evanghelii, din care reiese in mod deosebit puterea ucenicilor ("Le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu" Ioan 1,12-13) prin Inviere, de a vedea viata Mantuitorului inainte de moartea Sa, ca dincolo de moarte, dincolo de catapeteasma, adica "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), "in cer" (Evrei 9,24): "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa", (2Cor. 5,16). Este vorba de o recitire cu ochii inimii a unor pericope din Evanghelii, in care Mantuitorul vorbea despre Sine ca despre un "izvor al tamaduirii" (vindecarea slabanogului din Ierusalim-Ioan 5); fantana apei vietii" (pericopa cu femeia samarineanca-Ioan 4); si ca "Lumina lumii" (vindecarea orbului din nastere-Ioan 9). La toate slujbele din cultul ortodox lecturile din Evanghelii sunt precedate de lecturi din epistolele Sfintilo