CAROL AL II-LEA DE HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN

S-a născut la 3 octombrie 1893 la Sinaia şi a decedat la 3 aprilie 1953 la Estoril, Portugalia.

A avut o viaţă extrem de interesantă şi controversată, admiratorii considerându-l un mare om de stat, iar contestatarii, un afemeiat, un afacerist fără scrupule, un dezertor care ar fi trebuit executat, conform regulilor militare, de numele căruia se leaga cele mai suspecte afaceri cu statul şi care este acuzat, in acelaşi timp, de dispariţia României Mari în vara anului 1940.

Cele mai multe controverse se leagă de viaţa amoroasă, deoarece chiar şi azi mai apar persoane care susţin că sunt odrasele lui Carol al II- lea, dar şi de boala de care suferea, priapismul, determinată de căsătoriile consangvine care se practicau în interiorul caselor regale şi care a fost moştenită de la mama sa, Regina Maria, nepoata de fiu a reginei Victoria a Angliei, supranumită şi soacra Europei şi nepoata de fiica a Ţarului rus Alexandru al II-lea.1

Despre prima experienţă sexuală a odraslei regeşti aminteşte cu mult haz, în Memoriile sale, Constantin Argetoianu, informaţii pe care le avea de la Alexandru Davilla. Acesta i-a povestit cum, Regele Carol I l-a rugat să-i găsească o damă de consumaţie pentru prinţ ( care avea doar 16 ani); după noaptea petrecută de cei doi, femeia i-a spus lui Davilla ,, m-a omorât, coane Alecule!”2

De altfel, despre bărbăţia lui Carol apăruse un adevărat folclor urban, fapt atestat si d scriitoare britanică, Olivia Manning care a trăit la Bucureştiprin 1940 : “Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: - Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al II lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă”3.

Constantin Argetoianu (om serios, senator, ministrul de interne, ministru de justiţie, ministru de

finanţe, prim ministru) spune în memoriile sale că din acest punct de vedere Carol al II lea era  “un

fenomen al naturii”. Dimensiunea lui Carol al II lea a traumatizat-o profund pe soţia sa principesa

Elena: “Intimile principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru

regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de

canapea, îndatoririlor ei conjugale”4.

Atunci când vorbim despre Carol al II-lea, toţi ne gândim la idila cu Ioana Zizi Lambrino şi la cea

cu Elena Magda Lupescu. Înainte de Zizi, Carol a mai avut o idilă cu Elena Filitti, sau Păsărica cum o

alinta prinţul; de familie bună, aceasta a fost exilată atunci când, la urechile părinţilor acestuia au ajuns

zvonuri despre idila dintre Prinţ şi Păsărica.

1

2 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-235.3 Pe surse istorice, 11 mai 2011.4 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 243.

Se pare că Prinţul a mai avut şi altă idilă cu o elevă de pension, Marie Martini, cu care ar fi avut

un fiu, Silviu şi care ar fi fost căsătorită, apoi, cu un şef de gară pe nume leonescu şi care ar fi primit o

sumă de bani impresionantă pentru păstrarea secretului.5

Despre Ioana Maria Valentina Lambrino se ştie că s-a născut în anul 1896 în localitatea Roman.

Alintată încă din copilărie cu numele de „Zizi“, se pare că făcea parte dintr-o familie aristocrată, de

origine greco-bizantină, origine pusă sub semnul întrebării de unii istorici. Familia acesteia se trăgea din

principii Brîncoveanu şi era înrudită prin alianţă cu principele Alexandru Ioan Cuza (o soră a Elenei

Cuza, Zoe , era căsătorită cu un Iordache Lambrino, rudă apropiată cu tatal lui Zizi). Tatăl ei, Constantin

Lambrino, rudă cu generalul Alexandru Lambrino, a fost un apropiat al prim-ministrului Alexandru

Marghiloman. Atât fratele ei, Lulu, prieten cu principele Carol, cât şi membrii familiei Lambrino erau

obişnuiţi ai casei regale Hohezollern de Singmaringen. Într-un manuscris de natură autobiografică, Ioana

a declarat că avea cinci ani cînd l-a întîlnit prima oară pe Carol. „Prinţul mi-a făcut o impresie profundă,

fiindcă purta cizme mari ofiţereşti, care scîrţîiau la fiecare pas. Pentru mine asta însemna culmea

eleganţei“, s-a destăinuit, în amintirile ei, Zizi Lambrino. Zizi a fost trimisă, pentru o bună educaţie, într-

un pension din Franţa, de unde a revenit în Bucureşti, în anul 1910. A studiat,cu mult succes şi real talent

belcanto şi pictura.

În 1913, în casa celui mai „ parizian dintre germanofili“, liderul Partidului Conservator,

Alexandru Marghiloman, Zizi l-a cunoscut pe viitorul iubit şi soţ, Carol. Pe vremea aceea, principele avea

19 ani, iar Zizi 16 ani. În acea seară, în casa omului de stat Marghiloman, cei doi s-au simţit puternic

atraşi unul de altul. Cu toate că se întîlneşte zilnic, cu prinţul, Zizi, îi găseşte acestuia o droaie de

cusururi. În primul rînd, era un prost dansator, slab jucător de tenis şi călăreţ nepriceput. În schimb, se

arată şofer priceput şi expert în mecanică. Perioada studiilor lui Carol la Potsdam le-a întrerupt

intimitatea, dar principele coresponda susţinut cu fratele lui Zizi, Lulu.

În perioada 1914-1916, cei doi s-au aflat tot timpul împreună, legătura lor sentimentală

sedimentîndu-se odată cu scurgerea ireversibilă a fiecărei secunde. Zizi pomeneşte, în scrierile sale6,

despre un grup de tineri care vîsleau în fiecare zi, pe un lac din capitală, „unde Carol, nesinchisindu-se de

protocolul principiar, îşi plimba doamna gîndurilor trăgînd la rame cu ardoare, mai abitir decît un

gondolier veneţian. Carol se făcuse un tînăr tare atrăgător. Înalt, subţire, cu părul blond auriu, cu privirea

vioaie...“7. Cît despre Zizi, aceasta era micuţă, suavă şi oacheşă, cu o figură nobilă, cu trăsături, fine,

încîntătoare. De frica războiului, Zizi şi mama se retrag în Moldova, la Tecuci, unde aveau prieteni şi

5 Pe surse istorice, 11 mai 2011.6 Vezi Memoriile Ioanei Lambrino7 Monitorul de Neamţ, 17 octombrie 2005.

ceva proprietăţi rămase după moartea tatălui său. Ca refugiată, Ioana (Zizi) s-a angajat infirmieră ca să

îngrijească răniţii de pe front, însă cu mintea era în altă parte, la iubitul ei Carol. Înaintarea germană, a

silit-o să se refugieze în Iaşi, într-o modestă locuinţă aparţinînd familiei Lambrino. Iarna a fost deosebit

de grea în 1916, însă Zizi avea consolarea de a-l vedea, des, pe Carol. Acesta, curtenitor, o ducea în

excursie cu maşina, jucau cărţi şi îşi jurau credinţă veşnică8. 

Dragostea este atât de oarbă, încât acesta dezertează de pe front pentru a se căsători cu aleasa

inimii. De altfel, acesta îşi manifestase în dese rânduri scepticismul cu privire la viitorul instituţiei

monarhice din România: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republicană,

atunci de ce să fiu împiedicat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”!9 La 27 august 1918, principele

moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o

conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino.

Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători

cu persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol

îl anunţă pe tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa

de moştenitor. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu

misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară  şi cu o scrisoare din partea

lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu posibilele

repercursiuni ale actelor sale10. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să

renunţe la căsătorie.

În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o

decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i

se dea timp „pentru a se coace la minte”.11 În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul

principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”.12 Generalul a relatat că la 29 octombrie 1916, când a

primit ordinul să se retragă din faţa trupelor de ocupaţie, Carol a rămas să petreacă până la ora 2 noaptea,

astfel că inamicul ajunsese la doar 20 de kilometri de locul unde afla principele moştenitor.

Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un „consiliu al generalilor”,

la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu.

Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru

8Ibidem.9 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, Bucureşti, 1927, p. 137.10 Ibidem, pp. 229-23011 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p.22, in continuare Criza dinastică....12 Alexandru Marghiloman, op. cit., pag. 26.

încălcări de regulamente militare de către un membru al familiei regale”.13 După aceste consfătuiri,

Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să

părăsească incinta lăcaşului de cult.14

În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi

Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să

devină „Zizi de Hohenzollern”15. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în

scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului

său.

Situaţia este destul de complicată, deoarece Zizi, cu care Carol continua să se întâlnească şi după

ce acesta se angajase să accepte anularea căsătorie, născuse , la 8 ianuarie 1920, un băiat, Mircea Grigore

pe care Carol îl recunoaşte printr-o scrisoare din 1 august 1919 (încă înainte de naşterea acestuia)16 .

Recurgând la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul

ei, Zizi ,, reuşea” să producă o ruptură cu acesta, acesta se arăta dezamăgit de fapta iubitei sale.

Într-o discuţie din 5 ianuarie 1920 cu Nicolae Iorga şi Alexandru Vaida-Voevod, Carol a promis o

„revenire solemnă” asupra deciziei luate la 1 august 1919 17. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920,

principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o

Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie,

mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre” 18.

A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici,

pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată

să părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere19. După încheierea

călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei

Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a

oficializat pe 10 martie 192120 , iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai. Cu câteva zile

înainte a fost „rezolvată” şi problema relaţiilor dintre Carol şi vechea sa amantă, Marie Martini. Printr-un

document, Marie şi soţul ei se angajau să păstreze „pentru totdeauna o atitudine corectă şi plină de

deferenţă faţă de toţi membrii familiei regale, că nu vom întreprinde nici o acţiune contrară acestui

angajament, observând, în acelaşi timp, cea mai mare tăcere asupra serviciilor îndeplinite”21.

Odată căsătorit, am putea crede că odrasla regală se va fi potolit....Dar nu a fost aşa, deoarece în

viaţa prinţului intra o altă femeie, o evreică care îi va determina destinul amoros şi politic şi despre care

13 Ibidem.14 Ibidem.15 Constantin Argetoianu, op. cit., pag. 256.16 Ibidem.17 Nicolae iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 552.18 Ioan Scurtu, Criza dinastică…, pag. 34.19 Ibidem, 39.20 Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 101, in continuare Monarhia....21 Marcel-Dumitru Ciucă, Cuvânt introductiv, la Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939), Bucureşti, Editura Silex, 1995, pp. IV-V.

se spune că a fost singura femeie capabilă să-i aline suferinţa sexuală (priapismul îi provocare neplăceri ,

dar şi suferinţe nenumărate).

Cine era această femeie? Elena Magda Lupescu era soţia unui căpitan de la Vânători de Munte pe

nume Tempeanu, dar acesta a cerut divorţul în momentul când a aflat de legătura soţiei sale cu principele

moştenitor 22.

Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale,

Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii, în timp ce Constantin

Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului.23 Aceasta era caracterizată

atât de Argeotoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare” 24, în timp ce

principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”25. În însemnările sale zilnice, Carol

fixează data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925 26.

Pamfil Şeicaru o descria pe Elena Lupescu astfel: „aducea o vastă experienţă în legăturile cu

bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate

vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine

oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” 27. Cert este că

nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa

principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a

evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.

Mai mult, repetatele eşecuri în tentativa de face „ordine la curte” şi de a se impune ca factor de decizie în

România au provocat o stare de tensiune la Palat.

Pentru a-l mai despărţi măcar câtva timp de amanta sa, Ferdinand şi Maria au decis să-l trimită pe

fiul lor la Londra, pentru a reprezenta Casa Regală din România la funeraliile reginei Alexandra a Marii

Britanii. Iniţial, principele a refuzat simulând un accident de cal şi împuşcându-se în picior, dar n-a reuşit

să schimbe decizia luată. După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena

Lupescu28, iar de aici au plecat împreună la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat

tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor

al Coroanei.29

22 Constantin Argetoianu, op. cit., pag. 267.23 Ibidem. 24 Elie Miron Cristea, Însemnări personale în Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1919, Sibiu, 1987, pag. 372.25 Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României, Documente, amintiri şi comentarii editate de Gheorghe Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, pag. 27.26 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice (nota din 14 februarie 1943).27 Pamfil Şeicaru, Vulpea Roşcată, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1996,p. 43. 28 Ibidem.29 Ioan Scurtu, Monarhia…, p. 98.

Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe  Constantin

Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească 30. Decizia principelui a

fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare

a lui Carol către tatăl său , în care a adugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand

convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 192531. Regele a luat cuvântul:„Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las posibilitatea de reînoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat  32.”

În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în

urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca

principe moştenitor al României” . Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o

creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” 33, toţi liderii politici prezenţi la

Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu

avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului

de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta

renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul

tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge

pe tron înainte de vârsta majoratului 34. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae,

patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări

personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin

Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici

şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau

fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului” 35. Totodată, Nicolae Iorga declara: Acum

nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe

cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care

avea nesfârşită răbadare 36.

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol

Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde

primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale.

În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a

fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că

regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena.

30 Idem, Criza dinastică...., p. 22.31 Ibidem, p. 24.32 Ibidem.33 Armand Călinescu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 54.34 Ioan Scurtu, Criza dinastică...., p.34.35 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 67.36 Nicolae Iorga, op. cit., p.625.

Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le

accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un

reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său.37

Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită

faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce a

fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul

României suferea de cancer de colon. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele

clipe din viaţă la Sinaia. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa

moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15 38.

Moartea lui Ferdinand I la 20 iulie 1927, Mihai, fiul nevârsnic al lui Carol, ajunge rege al

României sub o regenţa formată din principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si juristul Gheorghe

Buzdugan.)39 Fără a intra în detalii despre ce a urmat , se ştie că Regenţa a funcţionat precum ,, racul,

ştiuca şi broasca”, datorită intereselor diverse alecelor ce o formau; în final, folosindu-se de slăbiciunile

acestora, Carol al II-lea reuşea să se întoarcă în ţară şi, la 8 iunie 1930 era încoronat va rege40.

Deşi s-a angajat că o să renunţe la Elena Lupescu, la scurtă vreme după încoronarea sa, aceasta

revenea în ţară şi se instala cât mai aproape de rege. Îndată ce a aflat, primul ministru Iuliu Maniu s-a

deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv

de Elena Lupescu41. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu

l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a

cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din

comuna Baia (judeţul Suceava). Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat:

„Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său

ministru?” 42 .Deşi era convins că Elena Lupescu se afla la Castelul Peleş, Maniu nu a avut replică şi a

plecat de la Sinaia.

În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii,

dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, care a devenit centrul intrigilor

politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a

devenit un important pol de putere politică43. Vila a devenit centrul Camarilei, iar bucureştenii au

denumit-o „La curve”. Elenei Lupescu, toată lumea îi spunea “Duduia”. Treptat, Elena Lupescu şi

Camarila, în ansamblu, şi-au extins influenţa, ajungând să controleze evoluţia vieţii politice, întreţinând

disensiunile dintre fruntaşii partidelor, impunând ideea că de evreica amantă depinde venirea unora sau a

altora la guvern – ceea ce era adevărat.

37 Ioan Scurtu, Criza dinastică..., 76.38 Istoria României în date, p. 332.39 Ibidem.40 Ibidem, p. 339.41 Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 79.42Pamfil Şeicaru,Istoria Partidelor Naţional, Ţărănesc şi Naţional –Ţărănesc, Madrid, Editura Carpaţi, 1963, p. 172. 43 Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre, Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, pp. 234-235.

De ce această pasiune pentru Elena Lupescu? Se pare că regele era adeptul celor spuse de Mark

Twain: ,, mai bine în iad cu femeia iubită, decât în rai fără ea”. Să fi avut această pasiune vreo legătură cu

boala cumplită de care suferea monarhul şi despre care se spunea că doar Elena Lupescu îi putea aduce

alinarea?

Se pare că fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-

lea suferea de “priapism” (este o afecţiune medicală dureroasă, în care penisul erect nu se întoarce la

starea flască, în ciuda absenţei stimulării atât fizice, cât şi psihologice, în termen de patru ore. Această

erecţie anormală, persistentă şi dureroasă a penisului este involuntară, nu are nici o legătură cu stimularea

sexuală şi nici nu dispare după ejaculare. Cauza este o insuficientă drenare a sângelui care umple corpii

cavernoşi, menţinând penisul în erecţie).  Carol al II-lea, mama lui regina Maria, ca şi alte rude apropiate,

aveau o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în

extragerea artificială a sângelui.

La o primă vedere este o chestiune intimă, despre care nu ar trebui să ştim foarte multe lucruri.

Însă datorită faptului că monarhia şi viaţa politică românească au fost afectate de viaţa privată a acestui

rege foarte mulţi contemporani au fost extrem de interesaţi de comportamentul regelui în pat. Inclusiv

serviciile de informaţii. În perioada exilului său în Franţa Carol al II lea şi Elena Lupescu au fost urmăriţi

pas cu pas de agenţii Poliţiei de Siguranţă, sau Siguranţa. Au fost detaşaţi zeci de agenţi de la Bucureşti

care ştiau tot despre Carol, Elena Lupescu şi intimii lor (în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de

afaceri dubioşi). Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că

la cazinoul din Cannes, Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II lea a câştigat 25.000 de

franci după care “s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors

foarte obosiţi”44. Pe lângă această exprimare camuflată, agenţii Siguranţei au dovedit şi simţ al umorului:

o porecliseră Roaiba pe Elena Lupescu.

Nici după ce a ajuns rege Carol al II lea nu a scăpat de supravegherea agenţilor de Siguranţă.

Până la urmă trebuiau cunoscute obiceiurile şefului statului, mai ales cele care erau în stare să îl facă de

râsul lumii. Nu că restul lumii nu ar fi ştiut ce poamă era Carol al II lea: în perioada exilului său în Franţa

a fost urmărit îndeaproape de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii,

olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României. Iar agenţii de

Siguranţă ştiau că “concurenţa” făcuse rost de informaţii complete cu privire la viaţa intimă a lui Carol al

II lea45.

Revenind la urmărirea lui Carol al II lea la Bucureşti, Armand Călinescu (pe atunci secretar de

stat la Ministerul de Interne, ulterior colaborator apropiat al lui Carol al II lea şi prim ministru) nota în

44 Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală, Editura Semne, Bucureşti 2010, p. 63.45 Ibidem.

jurnalul său la 24 iunie 1932 “Cristescu (directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de

Informaţii în timpul guvernării mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe

stradă. Acestea au aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”.

Acelaşi Armand Călinescu nota pe 5 decembrie 1932: “Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele

iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea

mai joasă speţă“. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: “Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era

pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă”46.

Informaţiile lui Armand Călinescu sunt confirmate de Constantin Argetoianu (ministeru de

Interne între 1931-1932): “Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai

scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era

ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea

dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera

concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care

îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la

Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”47.

Dar cine era Elena Lupescu?Magda “Elena” Lupescu (n. 1896 Iaşi – d. 1977, Estoril) a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creştin ortodox) şi a Elizei Falk (nascută evreică, botezată în religia catolică), fostă dansatoare la Viena. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorţat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prinţului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prinţul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 194048, Magda “Elena” Lupescu l-a urmat în exil. .

Evreica Magda “Elena” Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplează cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care conducea o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, în anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise într-o călătorie în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a evreicii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce evreica s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol II era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Cu toate acestea Elenei Lupescu nu-i ajungea “mădularul” iubitului regal. Generalul Gavrilă Marinescu, un intim al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că regele, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu “făceau figuri în trei” şi că nu doar regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, 46 Armand Călinescu, op. cit., pag. 67.47 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 77.48 Istoria României în date, p. 366.

dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia. Cert este că Elena Lupescu ştia să-l manipuleze pe rege49.Şi viaţa economică a României era la fel de mult influenţată de Elena Lupescu şi Camarilă prin jongleriile cu comenzile de Stat, care-i puteau îmbogăţi pe cei apropiaţi şi defavoriza pe adversari sau chiar eliminarea celor indezirabili.

Pe timpul celor zece ani de domnie, Carol şi Elena Lupescu au avut parte de o viaţă bună, în care au prosperat economic şi în care au crezut că sunt de neatins….

În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol era obligat să abdice în favoarea fiului său, Mihai.

,, Am părăsit Ţara Mea, pentru care am muncit cu drag şi fără odihnă, gonit numai de laşitatea, trădarea şi nerecunoştinţa elementelor politice, dar şi însoţit de gloanţele tineretuluipentru cari tocmai voiam să clădesc o ţară frumoasă şi fericită. Degetele cari au tras trăgaciul erau ale lor, dar gloanţele erau străine.”50

Dar asta este deja o altă poveste……

49 Constantin Argetoianu, op. cit., pag. 80.50 Carol al II-lea, Intre datorie şi pasiune, vol. al II-lea, p. 263.