Carte Competente1

COMPETENŢA GNOSEOLOGICĂ/ CONCEPTUALĂOtilia Dandara, doctor, conferenţiar universitar

Competenţa gnoseologico-conceptuală vizează măiestria şi arta profesorului de a aborda procesul educaţional ca un tot întreg, aderînd la unul dintre modelele con-ceptuale ale realizării acestuia (cu accent pe transmitere de conţinuturi, cu accent pe organizarea şi realizarea procesului, cu accent pe necesităţile de formare a celui ce învaţă); de a conceptualiza procesul educaţional în baza cunoaşterii categoriilor, cunoaşterii şi punerii în aplicaţie a sistemului de principii educaţionale.

Competenţa gnoseologică/conceptuală va fi formată prin realizarea obiectivelor de referinţă. Obiective de referinţă

Studiind acest modul, studentul va fi capabil:• să determine dimensiunile profesionale ale profesorului;• să identifice competenţele necesare realizării procesului pedagogic;• să aprecieze importanţa formării sistemului de competenţe pentru realizarea

activităţii profesionale.

Unităţi de conţinut

Profesorul, organizator şi animator al procesului educaţional Dimensiunile profesionale ale profesorului Sistemul de competenţe ale profesorului

Dimensiunile profesionale ale profesoruluiFactorul principal al formării omului ca personalitate în context instituţional

este profesorul. El este cel care, utilizînd documentele şcolare, în baza unor re-pere conceptuale ale politicii educaţionale, proiectează şi organizează procesul educaţional. Indiferent de abordarea în educaţie, profesorul este un coordonator al evoluţiei elevului, deoarece îndeplineşte funcţia socială şi profesională de edu-

7

rol educaţional, competenţă

cator, este responsabil de cunoştinţele, sistemul de valori şi comportamentul discipolilor.

Indiferent de complexitatea relaţiilor din societate, rolul de educat şi cel de educator sînt roluri sociale de bază. Ele au apărut odată cu apariţia societăţii şi vor fi esenţiale pe parcursul evoluţiei acesteia, indiferent de specificul sistemului social. Există două argumente importante care susţin afirmaţia anterioară: a) orice societate are nevoie de recrutarea de noi membri (care acceptă valorile şi modelele comportamentale), pentru a-şi asigura perpetuarea/ evoluţia; b) orice societate, pentru a putea supravieţui şi a se dezvolta, are nevoie ca tinerii membri să însuşească anumite roluri profesionale.

În condiţiile societăţii actuale, sistemul învăţămîntului/ educaţional asigură (trebuie să asigure) formarea personalităţii capabile de promovarea unor valori sociale şi

profesionale şi să contribuie substanţial la pregătirea omului pentru viaţă. Conclu-zionăm aşadar că rolul social de educator determină posibilitatea existenţei şi funcţionării altor roluri sociale importante pentru menţinerea şi dezvoltarea socie-tăţii. Fără a nega rolul educaţional al familiei, constatăm că fiecare persoană este rezultanta calitativă a unui calcul cantitativ: 7 ani de acasă şi 9 – 12 ani de şcoală, unde şcoala atribuie orientare potenţialului individual, valorificîndu-i posibilită-ţile prin educaţie. Calitatea fiinţei umane depinde de calitatea procesului educativ, iar acesta, la rîndu-i, de calitatea activităţii profesorului. Pentru a realiza o edu-caţie de calitate, profesorul trebuie să fie un bun profesionist, adică competent. Ce înseamnă a fi competent? Aceasta presupune a realiza sarcinile cu îndemînare. Deţinînd o competenţă în domeniu, munca devine automată şi fără necesitatea de a deţine controlul cognitiv permanent. Termenul de competenţă reuneşte dimen-siunile de personalitate dobîndite după un proces de formare. Competenţa se de-monstrează nu prin reflecţii şi calcule, ci prin adaptări rapide la schimbările inter-venite în context. După Xavier Roegiers, competenţa este mobilizarea unui an-samblu articulat de resurse în vederea rezolvării unei situaţii semnificative, care aparţine unui ansamblu de situaţii-problemă (X. Roegiers, 1997).

Competenţa este definită şi drept o capacitate remarcabilă profesională, izvorîtă din cunoştinţe şi practică. Competenţa conferă randament, precizie, siguranţă şi permite rezolvarea de situaţii dificile în direcţia în care s-a format (U. Şchiopu, 2004).

8

Cel mai important rol socialCel mai important rol social este cel de este cel de educator.educator.

Pentru a demonstra o competenţă este necesară prezenţa a trei componente:

- situaţia care trebuie rezolvată; - actorul care trebuie să acţioneze pentru

a rezolva această situaţie; - ansamblul de resurse (cunoştinţe, capacităţi, atitudini) pe care educatorul

trebuie să le mobilizeze pentru a rezolva situaţia. Aşa cum sistemul de atitudini şi valori este determinant pentru stilul nostru de

viaţă şi felul de a acţiona, evident că atitudinea este determinantă în deţinerea unor competenţe. Nu poţi fi competent în a realiza procesul educaţional, nu poţi face o educaţie de calitate, dacă nu ai o atitudine pozitivă şi dacă nu te pătrunzi de res-ponsabilitatea realizării funcţiei de profesor.

Ce competenţe trebuie să deţină un profesor? Sistemul de competenţe necesar profesorului este determinat de documentele

normative în vigoare cu referire la funcţionarea instituţiilor de învăţămînt preuniversitar şi funcţiile profesorului. Orice profesor-diriginte trebuie:

• să abordeze procesul educaţional ca proces de formare a personalităţii elevului, stimulînd iniţiativa, potenţialul creativ al acestuia;

• să fie deschis inovaţiilor din domeniul educaţional, să identifice reperele metodologice de organizare a activităţii educative, modalităţile de depăşire a dificultăţilor, identificînd / elaborînd strategii optime pentru crearea contextului didactic adecvat;

• să proiecteze activităţi educative în corespundere cu documentele normativ-reglatorii, care exprimă politica educaţională în domeniul educaţiei şi esenţa abordării conceptuale;

• să organizeze/ realizeze procesul educaţional prin aplicarea strategiilor educaţionale adecvate finalităţilor şi resurselor;

• să evalueze procesul educaţional şi randamentul acestuia, elaborînd instrumentele de evaluare;

• să creeze o comunitate de învăţare care facilitează integrarea şcolară/ socială a elevilor, contribuind la formarea/ dezvoltarea dimensiunii inte-lectuale, morale, estetice, civice, tehnologice, fizice a acestora;

• să coordoneze influenţele educative ale altor factori educaţionali.

Sistemul de competenţe ale profesoruluiReieşind din funcţiile/obligaţiile profesorului, deducem că în procesul de for-

mare profesională iniţială viitorii profesori trebuie să-şi formeze următoarele com-petenţe:

9

Competenţa nu rezidăCompetenţa nu rezidă în resurse, ci în însăşiîn resurse, ci în însăşi momobibililizarea resurselorzarea resurselor

• Competenţa gnoseologico-conceptuală

vizează măiestria şi arta profesorului de a aborda procesul educaţional ca un tot întreg, aderînd la unul dintre modelele conceptuale ale realizării acestuia (cu accent pe transmitere de conţinuturi, cu accent pe organizarea şi realizarea proce-sului, cu accent pe necesităţile de formare a celui ce învaţă); de a conceptualiza procesul educaţional în baza cunoaşterii categoriilor, cunoaşterii şi punerii în aplicaţie a sistemului de principii educaţionale.

Doar deţinerea cîmpului conceptual al domeniului educaţional, capacitatea de a realiza transferul cunoştinţelor, de a stabili corelaţia funcţională a noţiunilor-cheie, capacitatea de a înţelege şi construi un context educaţional atribuie profe-sionalism profesorului şi dreptul civic-social şi profesional de a educa pe alţii. Această competenţă are drept reper responsabilitatea, spiritul de iniţiativă, deschi-derea către schimbările permanente ale condiţiilor de realizare a procesului edu-caţional şi a subiecţilor de educat.• Competenţa investigaţionalăvizează măiestria şi arta profesorului de a realiza cercetări în problematica educa-ţională. Specificul muncii educatorului de profesie determină rezolvarea în perma-nenţă a unor situaţii de problemă, necesitatea luării unor decizii nestandard şi rea-lizarea cît mai eficientă a procesului educaţional. Profesorul este în permanentă căutare. Activitatea investigaţională este parte integrantă a activităţii cadrului di-dactic. Un profesor nu poate să nu fie un cercetător, el caută soluţii optime pentru a realiza o educaţie de calitate. Însuşi discipolul îl pune într-o asemenea situaţie prin manifestarea particularităţilor individuale şi creative ale personalităţii în devenire. • Competenţa comunicativă (de comunicare didactică)vizează măiestria şi arta de creare a contextului educaţional, de susţinere a aces-tuia prin emiterea şi recepţionarea mesajelor educative. Relaţia profesor – elev este apreciată din această perspectivă ca o relaţie dintre emiţătorul şi receptorul mesajului educaţional, situaţie în care atît educatorul, cît şi educatul pot şi trebuie

10

Orice competenţă are cîteva Orice competenţă are cîteva componente:componente:-- componenta declarativă: componenta declarativă:

savoir - dire a savoir - dire a (cunoaşterea teoretică);(cunoaşterea teoretică);

-- componenta procedurală: componenta procedurală: savoir - faire (permite savoir - faire (permite acţiunea);acţiunea);

-- componenta conativă: componenta conativă: savoir - être (ţine de savoir - être (ţine de voinţă, emoţii, motivaţie).voinţă, emoţii, motivaţie).

să fie în ambele roluri (atît de emiţător, cît şi de receptor), în aşa fel realizîndu-se o modelare reciprocă. • Competenţa teleologică/ predictivăvizează măiestria şi arta profesorului de a atribui sens şi direcţie procesului edu-caţional, ca proces de formare a personalităţii, prin formularea unor finalităţi şi vehicularea unor conţinuturi, în funcţie de contextul social şi potenţialul perso-nalităţii în devenire. • Competenţa de organizare/ reglare a procesului educaţionalvizează măiestria şi arta profesorului de a organiza procesul educaţional în baza unei strategii elaborate, pornind de la finalităţile activităţii educative, pin selec-tarea conţinuturilor şi vehicularea acestora prin intermediul elementelor tehno-logiei didactice. Această competenţă îi permite profesorului de a acţiona eficient la clasă. Identificarea unei forme optime de realizare a finalităţilor şi aplicarea unor metode potrivite contextului didactic şi nevoilor de formare a discipolului, prin utilizarea judicioasă a mijloacelor, asigură, în esenţă, succesul unei activităţi educative.• Competenţa de evaluare( apreciativă)vizează măiestria şi arta profesorului de a aprecia situaţia educativă: resursele, procesul şi rezultatele intervenţiei educaţionale. Accentul este pus pe evaluarea randamentului academic al elevului, care constituie finalitatea majoră a acţiunii didactice. • Competenţa de proiectarevizează măiestria şi arta profesorului de a realiza un design al procesului educaţio-nal prin joncţiunea anticipată a tuturor elementelor procesului educaţional, ţinînd cont de finalităţi, resurse (materiale, umane, metodice/metodologice). O bună proiectare denotă viziunea de ansamblu a profesorului asupra actului educaţional şi asigură respectarea caracterului intenţionat, conştient şi organizat al educaţiei. • Competenţa managerialăvizează măiestria şi arta profesorului de a monitoriza procesul educaţional. Pro-fesorul are funcţia de manager al procesului, manager al clasei de elevi şi manager al fiecărui elev în parte. Acestea îi conferă diverse roluri şi-l determină asupra unui stil de relaţionare cu discipolii.

Competenţa profesională a profesorului vine tocmai din capacitatea deţinerii acestor competenţe ca sistem. Ele decurg una din alta şi au menirea de a se complimenta reciproc.

Indiferent de disciplina pe care o va preda, viitorul profesor trebuie să manifeste o competenţă integratoare, cea de a forma, prin mijloacele specialităţii

11

sale, personalitatea elevului, de a-l orienta spre valori autentice, de a menţine comportamentul empatic, de a adapta specificul conţinutului la specificul dezvoltării copilului, de a personaliza conţinuturile în contexte concrete, de a inova teoria şi practica şcolară.

REZUMAT în schemă

ACTIVITĂŢI:

IMPLICĂ-TE!

• Aminteşte-ti de anii de şcoală. Cu ce calităţi şi competenţe asociai atunci un bun profesor?

• Dar cu ce calităţi şi competenţe asociezi acum un bun profesor?

12

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

• Defineşte conceptul de competenţă, în baza materialului-suport.• Analizează sistemul de competenţe necesar unui profesor.

COMUNICĂ, DECIDE!

• Discută cu colegii şi decide care alte competenţe decît cele prezentate în textul-suport ar trebui să le deţină un profesor?

• De ce este important ca un profesor să aibă o bună pregătire şi să fie competent?

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!

• Formulează argumente pentru a te convinge pe tine însuţi şi pe colegii tăi despre necesitatea angajării în calitate de profesor şcolar după terminarea studiilor.

• Elaborează un minieseu, pornind de la proverbul chinezesc Dacă vrei să hrăneşti pe cineva, nu-i da peştele, ci undiţa.

ACŢIONEAZĂ!

• Construieşte profilul profesional al profesorului competent, enumerînd calităţile şi competenţele pe care trebuie să le deţină (foloseşte în acest scop metoda cior-chine sau altă reprezentare grafică).

• Comunică cu 2 persoane despre aceste competenţe, completează prezentarea iniţială şi prezintă rezultatele în cadrul unui seminar.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

1. Călin M., Teoria şi metateoria acţiunii educative, Bucureşti, Aramis, 2003.2. Delors J., (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei

Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2000.3. Guţu V., Proiectarea standardelor de formare profesională iniţială în învăţă-

mîntul universitar, Chişinău, CEP USM, 2003.

13

4. Mitrofan N., Aptitudinea pedagogica, Bucureşti, Editura Academiei, 1988.5. Potolea D., Profesorul si strategiile conducerii invatarii, // Structuri, strategii

si performante in invatamant, coord. I Jinga si L. Vlasceanu, Bucureşti, Editura Academiei, 1989.

6. Roegiers X., Analizer une action d’éducation ou de formation, De Boeck Université, 1997.

7. Singer M., Quo vadis, academia? Repere pentru o reformă de profunzime în învăţămîntul superior, Bucureşti, Sigma, 2006.

8. Stroe M., Competența didactică, Bucureşti, Editura ALL, 1999.

9. Şchiopu U., (coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997.

10. Şoitu L., Pedagogia comunicării, Iaşi, Institutul European, 2002.

14

Obiective de referinţăStudiind acest modul, studentul va fi capabil:• să definească pedagogia ca ştiinţă a educaţiei;• să determine obiectul de studiu al pedagogiei;• să explice funcţiile pedagogiei;• să analizeze etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă;• să stabilească interconexiunea dintre ramurile ştiinţelor educaţiei;• să argumenteze tendinţa amplificării sistemului ştiinţelor educaţiei.

Unităţi de conţinutPedagogia, ştiinţă şi artă a educaţiei

Obiectul de studiu al pedagogiei Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţiei

Obiectul de studiu al pedagogieiDomeniul de activitate profesională al profesorului este pedagogia. Ştiinţa

pedagogică oferă profesorilor/ educatorilor de specialitate reperele metodologice în baza cărora se organizează/ realizează procesul educaţional.

Ca şi orice ştiinţă, pedago-gia reflectă obiectul său în forme adecvate ale gîndirii umane, oferind noi posibilităţi de pătrundere în esenţa feno-menului dat. Statutul de ştiinţă

îi este asigurat de un ansamblu coerent de cunoştinţe, legi, principii etc. referitoare la fenomenul educaţiei, cu ajutorul cărora sînt explicate fenomenele şi procesele educative. Acest ansamblu de cunoştinţe reliefează aspectul teoretic al ştiinţei pedagogice.

15

pedagogie, ştiinţe ale educaţiei, artă a educaţiei, abordări conceptuale, proces pedagogic

Ştiinţa pedagogică exprimă totalitatea cuŞtiinţa pedagogică exprimă totalitatea cu--noşnoştinţelor despre realitatea educaţională,tinţelor despre realitatea educaţională, consconstituite într-un sistem de cunoştinţetituite într-un sistem de cunoştinţe care pot fi demonstrate şi verificate.care pot fi demonstrate şi verificate.

Totodată, pedagogia prezintă educatorilor un sistem de metode, mijloace, forme de organizare a procesului educaţional, ca şi elemente care stau la baza managementului sistemului instituţiilor educaţionale, prin care este orientat şi susţinut procesul educativ, astfel conturînd aspectul practic al ştiinţei pedagogice.

Pedagogia este ştiinţa de a modela personalităţi în conformitate cu anumite finalităţi, la care o anumită societate aderă în mod deliberat (I. Nicola, 1996).

Pedagogia, ca orice altă ştiinţă, în-deplineşte multiple funcţii:• funcţia ştiinţifico-teoretică, prin care studiază esenţa procesului pedagogic;

structura, mecanismele şi specificul formării personalităţii în procesul influen-ţei şi interinfluenţei unor factori subordonaţi anumitor finalităţi; condiţiile creării mediului favorabil dezvoltării potenţialului individual. Ca rezultat al realizării acestei funcţii, se conturează legităţi, principii, teorii, concepţii.

• funcţia constructiv-tehnologică. În urma realizării acestei funcţii sînt elaborate tehnologii ale fenomenelor şi proceselor studiate. Dintr-o asemenea perspectivă, pedagogia este o ştiinţă practico-aplicativă, ea nu doar explică fenomenul influenţei educative, ci se preocupă de finalităţi/ obiective, metode, forme de organizare a procesului educaţional, mijloace de influenţă educativă.

• funcţia pronostică, prin care studiază perspectivele evoluţiei ştiinţei în ansamblu sau a unor ramuri. Prin această funcţie, pedagogia se preocupă de evoluţia sistemului educaţional şi/sau de învăţămînt, punînd accent pe dezvoltarea strategică a acestuia în ansamblu sau pe unele trepte şi niveluri (adaptat după G. M. Codjaspirova, 2004, p. 15- 16).Pedagogia este definită, în acelaşi timp, ca şi artă a educaţiei. Arta educaţiei

constă în capacitatea educatorului de a valorifica creativ resursele ştiinţei peda-gogice în situaţii educative concrete, orientate spre adaptarea mecanismelor de influenţă educativă la specificul contextului educaţional şi particularităţile celui educat.

Conform concepţiei lui Şt. Bîrsănescu, în contextul pedagogiei ca ştiinţă ce studiază fenomenul educaţional, ca proces de modelare a personalităţii, putem identifica pedagogia perenis, al cărui conţinut este mai stabil în timp şi îl con-stituie legităţile şi principiile ce stau la baza fenomenului educaţional şi pedagogia temporalis, care vizează sistemul de cunoştinţe ce sînt deschise mereu înnoirilor, fiind receptive la schimbările ce se produc în sistemul socio-cultural şi

16

Obiectul de studiu al pedagogieiObiectul de studiu al pedagogiei este procesul pedagogic orientateste procesul pedagogic orientat asupra formării şi dezvoltării perasupra formării şi dezvoltării per--sosonanalităţii umane în contextul edulităţii umane în contextul edu--caţiei (G. M. Codjaspirova, 2004, p.caţiei (G. M. Codjaspirova, 2004, p.

relaţia individului cu acesta. Pedagogia temporalis include finalităţile, dar, mai ales, conţinuturile şi tehnologia educaţională (S. Bârsănescu, 1976 ).

Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţieiÎn evoluţia sa, pedagogia ca ştiinţă a educaţiei a parcurs mai multe etape de

dezvoltare:1. Etapa filosofică. Pe parcursul acestei etape ideile despre educaţie erau incluse

în sistemele filosofice. Limita de început a etapei este greu de reconstituit, ţinînd cont de diversitatea şi specificul evoluţiei civilizaţiei umane în diverse regiuni. Cu toate acestea, am putea indica sec. V î.Hr., perioadă ce corespunde apariţiei marilor sisteme filosofice ale Greciei Antice. Limita de finisare a perioadei corespunde cu sec. al XVII-lea, timp în care în societate au loc schimbări semnificative, care determină modificări esenţiale în practica educativă şi în ideile despre acest fenomen social.

2. Etapa clasică. Perioada în care se constituie doctrinele pedagogice, proces în care ideile despre educaţie sînt integrate într-un sistem Limita de început este considerată activitatea şi opera lui Jean Amos Comenius (Komensky), care a reuşit pentru prima dată să constituie un sistem pedagogic, creînd cîmpul conceptul al fenomenului educaţional, ca proces de formare a personalităţii. El abordează educaţia ca sistem şi ca proces, stabilind corelaţii funcţionale dintre actori, context, finalităţi, conţinut şi metode de educaţie. Generalizînd experienţa predecesorilor şi valorificînd relaţiile cu alte domenii ale cunoaşte-rii umane, Comenius reuşeşte să determine structura unui sistem educaţional şi a unui proces educaţional care satisfăcea cerinţele societăţii moderne/ capitaliste de a mări numărul persoanelor instruite într-un timp clar/ strict de-terminat. Astfel, după cum la nivel economic apar mecanisme care etapizează şi diferenţiază activitatea de producţie, la fel şi în educaţie apar mecanisme care stabilesc obiective şi construiesc procesul de dezvoltare a personalităţii în

corespundere cu particularităţile evoluţiei ontogenetice şi cu ce-rinţele de integrare în contextul social. Pornind de la accepţia generică a

noţiunii/ termenului de „ clasic”, ca perioadă în care sînt definite

conceptele şi stabilite notele definitorii ale unui fenomen/ proces, constatăm că pe

17

În perioada clasică s-au conturat:În perioada clasică s-au conturat:-- abordarea axată pe conţinut şiabordarea axată pe conţinut şi

proces (J. A.Comenius, I.F.proces (J. A.Comenius, I.F. Herbart);Herbart);

-- abordarea socială (I. H.abordarea socială (I. H. Pestalozzi);Pestalozzi);

parcursul acestei perioade s-a conturat sistemul noţional al pedagogiei, s-au conturat abordările „clasice” ale procesului educaţional.

În contextul perioadei clasice menţionăm şi doctrina pedagogică a lui I.F.Herbart care reuşeşte să construiască o pedagogie sistemică prin utilizarea unui concept psihologic, ştiinţific argumentat, precum este reprezentarea.

Perioada clasică se finisează în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu apariţia pedagogiei experimentale.3. Etapa experimentală se caracterizează prin afirmarea pedagogiei ca ştiinţă a

educaţiei, prin utilizarea metodei experimentului ca metodă de cercetare ştiinţifică. La această etapă, doctrinele pedagogice, ideile despre educaţie nu se bazează doar pe afirmaţii sentimentale despre educaţie (expresie invocată de cei care criticau sentimentalismul rousseauist în educaţie), ci pe teze/ idei ce pot fi validate prin experiment. În acea perioadă pedagogia valorifică experienţa ştiinţifică a psihologiei şi sociologiei, continuînd să utilizeze resurse epistemice ale filosofiei. Deoarece asupra apariţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei a influenţat psiholo-

gia şi sociologia, chiar de la început, teoria pedagogică oferă practicii educaţionale două curente de bază: curentul psihologic, care punea accent pe individual în edu-caţie şi curentul sociologic, care punea accent pe social în educaţie. În linii mari, pedagogia experimentală nu se reduce doar la obţinerea rezultatelor ştiinţifice prin metoda experimentului , ci desemnează, după cum remarca Landsheere, totalitatea / ansamblul cercetării ştiinţifice în educaţie (apud C. Bârzea, 1997, p. 130).4. Etapa postmodernă. După S.Cristea, termenul este lansat în anii 50 ai sec. al

XX-lea, dar fenomenul este conceptualizat în anii 70 şi aplicat în ţările dez-voltate, la nivel de politică generală de promovare a unor valori favorabile individualizării educaţiei, apartenenţei şi participării la viaţa comunitară, libertăţii de exprimare şi creaţie (S. Cristea, 2009, p.4.). Etapa postmodernă în educaţie poate fi considerată postparadigmatică şi se caracterizează prin numeroase încercări de a rezolva conflictul dintre două tendinţe de abordare în educaţie – psihologică şi sociologică. Ştiinţele pedagogice tind să integreze realităţi formative tot mai diversificate, se acceptă multitudinea stilurilor ca replică modernismului caracterizat printr-un stil unic.

18

Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţieiFenomenul diversificării şi deschiderii a influenţat şi asupra configuraţiei

pedagogiei ca ştiinţă. În condiţiile accentuării caracterului permanent al educaţiei şi interferenţei funcţionale a pedagogiei cu alte ştiinţe, însuşi termenul „pedago-gie” desemna o anumită ambuguitate în raport cu obiectul său de studiu – forma-rea/ educaţia personalităţii în integritatea sa. Preocupările la nivelul generalizării reperelor metodologice şi al dimensiunilor practicii educaţionale depăşesc etimo-nul termenului pedagogie (paidos- copil, agoge- creştere/ îngrijire). În ultimul timp, tot mai mult este utilizată sintagma ştiinţe ale educaţiei. Acest termen, pre-luat şi acceptat de comunităţile academice este, de fapt, un rezultat al pluralismu-lui pedagogic. În locul segmentării în mini-obiecte, educaţia poate fi interpretată din diverse perspective (C. Bârzea, 1998, p. 139).

Aşa cum educaţia este un proces complex, iar obiectul educaţiei – omul – intră în raporturi multiple cu sine însuşi şi cu mediul său de viaţă, diverse domenii ale ştiinţelor educaţiei

abordează fenomenul educaţional din diferite perspective. Sistemul ştiinţelor educaţiei poate fi prezentat prin multiple aspecte.

Sistemul ştiinţelor educaţiei

Domeniul teoretic fundamental( definirea dimensiunii conceptuale )

( abordarea analitică în context temporal)

• Pedagogia generală/ fundamentele pedagogiei

• Teoria instruirii• Teoria educaţiei

• Istoria pedagogiei• Pedagogia comparată • Pedagogia prospectivă

Domeniul specializat

• Pedagogia vîrstelor • Pedagogia preşcolară • Pedagogia şcolară • Pedagogia

universitară• Pedagogia adultului/

19

Ştiinţele educaţiei constituie un sisŞtiinţele educaţiei constituie un sis--tem de ştiinţe pedagogice ce autem de ştiinţe pedagogice ce au drept obiect de studiu educaţia/ fordrept obiect de studiu educaţia/ for--mamarea personalităţii.rea personalităţii.

andragogia

• Pedagogia specială

• Surdopedagogia• Tiflopedagogia• Oligofrenopedagogia• Pedagogia

delincvenţilor• Pedagogia

devalorizaţilor social

• Pedagogia socială• Pedagogia familiei• Pedagogia de gen

• Pedagogia aplicată

• Pedagogia industrială• Pedagogia medicală• Pedagogia militară• Pedagogia artistică• Pedagogia sportivă

Domeniul interdisciplinar

• Filosofia educaţiei• Sociologia educaţiei• Pedagogia biologică• Pedagogia culturii• Psihologia pedagogică• Ergonomia învăţămîntului• Pedagogia cibernetică• Pedagogia informaţională• Axiologia pedagogică• Epistemologia ştiinţelor

educaţiei• Management educaţional• Marketing educaţional

Domeniul aplicativ

• Pedagogia creativităţii• Pedagogia timpului liber• Pedagogia mijloacelor de

comunicare• Pedagogia vocaţională

Domeniul • Pedagogia progresivistă

20

interferenţei filosofice

• Pedagogia esenţialistă• Pedagogia

reconstrucţionistă• Pedagogia perenialistă• Pedagogia fenomenologică• Pedagogia pozitivistă• Pedagogia neokantiană• Pedagogia neotomistă• Pedagogia existenţială• Pedagogia antropozofică

(adaptat după E. Macavei, 1997, p 76-77)

La baza sistemului ştiinţelor educaţiei sau pedagogice stau domeniile fundamentale, în special cele care definesc dimensiunea conceptuală.

Pedagogia generală este disciplina teoretică ce studiază problemele generale ale educaţiei: esenţa, legile, factorii formării şi dezvoltării personalităţii, proble-mele generale ale procesului didactic şi ale procesului educaţional în contextul conţinuturilor/ laturilor sale;

Teoria educaţiei are drept obiect de studiu procesul educaţional realizat în diverse forme şi conţinuturi.

Didactica sau teoria instruirii s-a desprins din teoria generală a procesului educaţional ca teorie a procesului de învăţămînt. Ea studiază esenţa şi conţinutul procesului de învăţămînt, principiile, metodele, formele de organizare a procesu-lui instructiv-educativ, realizat în şcoală, precum şi sistemul de învăţămînt, orga-nizarea şi conducerea lui.

Domeniile ştiinţelor educaţiei – istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pe-dagogia prospectivă – studiază fenomenul educaţional în toată amploarea în raport cu trecutul prezentul, viitorul. Celelalte domenii s-au conturat din necesitatea fun-damentării teoretice şi oferirii unor repere metodologice de realizarea a diverselor aspecte ale procesului educaţional.

Sistemul ştiinţelor educaţiei este un sistem deschis, al cărui contur depinde de evoluţia fenomenului educaţional şi accentuarea unor noi aspecte ale devenirii fiinţei umane în raport cu sine însăşi, cu mediul natural sau mediul social de viaţă. Acest fenomen analizat prin prisma abordării lui G. Mialaret despre extinderea ştiinţelor educaţiei, este numit pluridimensionaritate internă şi externă (G. Mialaret, 1996).

În situaţia cînd o nouă ramură a ştiinţelor educaţiei ia naştere ca rezultat al interferenţei unor domenii al căror obiect de studiu este educaţia sau, în cazul

21

necesităţii accentuării reperelor conceptuale, ale unui aspect al procesului educa-ţional (de ex., pedagogia familiei), fenomenul, în interpretarea lui G Mialaret, poartă denumirea de pluridimensionalitate internă. În situaţia cînd prin interfe-renţa pedagogiei cu alte ştiinţe apare o nouă ramură a ştiinţelor educaţiei (de ex., managementul educaţional, marketingul educaţional), fenomenul este denumit pluridimensionalitate externă.

În tendinţa de a aborda procesul educaţional în complexitatea sa, ştiinţe-le educaţiei colaborează cu alte ştiinţe. Tradiţionale sînt relaţiile cu filosofia, sociologia, psihologia. Amplificarea complexităţii procesului educaţional a influenţat legătura cu istoria, biologia, ştiinţele economice, antropologia, ştiinţele despre comunicare, medicină,

cibernetică, etc. Modalităţile de colaborare a ştiinţelor educaţiei cu alte ştiinţe sînt diverse:

• abordarea într-o manieră creativă sinergetică a fenomenului educaţional (de ex., colaborarea cu cibernetica în procesul monitorizării sistemelor di-namice şi acţiunii orientate asupra dezvoltării personalităţii);

• utilizarea metodelor de cercetare a altor ştiinţe (de ex., utilizarea metode-lor de modelare matematică şi a chestionarelor sociologice în investigarea diverselor aspecte ale procesului educaţional);

• utilizarea rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice realizate de către alte ştiinţe (de ex., datele fiziologiei cu referire la particularităţile dezvoltării persoanei la diferite etape de vîrstă);

• îmbinarea resurselor în rezolvarea unor probleme comune (de ex., cola-borarea dintre pedagogie şi medicină în organizarea educaţiei unor cate-gorii de persoane cu necesităţi educaţionale specifice);

• definirea conceptelor în scopul îmbogăţirii reciproce a diverselor ştiinţe (de ex., ştiinţele economice şi pedagogia utilizează conceptul de eficienţă, eficacitate a procesului educaţional) (A. Rean, 2000, p. 230).

Evoluţia fără precedent a sistemului ştiinţelor educaţiei demonstrează extinderea ştiinţei despre formarea – dezvoltarea personalităţii sub aspect teoretic şi aplicativ. Acest fenomen se datorează, în mare parte, conştientizării şi valo-rificării caracterului complex al respectivului proces.

22

Ştiinţele educaţiei sînt deschiseŞtiinţele educaţiei sînt deschise spre colaborare cu alte ştiinţe.spre colaborare cu alte ştiinţe.Legătura pedagogiei cu alteLegătura pedagogiei cu alte ştiinţe este condiţionată deştiinţe este condiţionată de necesitatea abornecesitatea abordăriidării multiaspectuale şi remultiaspectuale şi rezolzolvăriivării multiplelor probleme ale omumultiplelor probleme ale omului,lui, determinate de mediul său dedeterminate de mediul său de

ACTIVITĂŢI:

IMPLICĂ-TE!

• În baza disciplnelor pe care le-ai studiat, identifică rolul lor în formarea ta profesională.


• Determină obiectul de studiu al pedagogiei.• Defineşte pedagogia ca ştiinţă şi artă a educaţiei.• Analizează sistemul ştiinţelor educaţiei şi identifică care dintre ramuri au

apărut ca rezultat al pluridimensionalităţii interne şi care ramuri au apărut ca rezultat al pluridimensionalităţii externe. Încadrează rezultatele analizei într-un tabel

Pluridimensionalitate internă Pluridimensionalitate externă

COMUNICĂ, DECIDE!

• De ce pedagogia este o artă? • De ce acest domeniu al activităţii umane trebuie să fie o artă ?• Argumentează-ţi alegerea pentru utilizarea preponderentă a unuia dintre

termeni: pedagogie, ştiinţă a educaţiei; ştiinţe ale educaţiei.


• Justifică deschiderea ştiinţelor pedagogice şi apariţia unor domenii „de graniţă”.

• Determină importanţa fiecărei etape a evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă pentru teoria şi practica educaţională.

• Identifică informaţie relevantă cu referire la manifestarea postmodernismului în artă, literatură, educaţie.

• Stabileşte şi argumentează avantajele şi dificultăţile activităţii unui profesor în contextul perioadei postmoderne.

23

ACŢIONEAZĂ!

• Elaborează un „arbore” al ştiinţelor pedagogice (în varianta adaptată de către tine), utilizînd mai multe surse bibliografice. Prezintă rezultatele colegilor şi acumulează minimum 3 feedback-uri.


1. Bârsănescu Ş., Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă, Bucureşti, 1976.2. Bârzea C., Arta şi ştiinţa educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1998.3. Cristea S., Curriculum pedagogic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

2006.4. Cristea S., Fundamentele ştiinţelor educaţiei. Teoria generală a educaţiei,

Chişinău, Litera, 2003.5. Joiţa E., Pedagogia. Ştiinţa integrativă a educaţiei, Iaşi, Polirom, 2006.6. Macavei E., Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.7. Mialaret G., Les sciences de l’éducation, Paris, PUF, 1996.8. Orţan F., De la pedagogie la ştiinţele educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2007.9. Журавлев В. И. Педагогика в системе наук о человеке, Москва, 1990.10. Коджаспирова Г. М. , Педагогика, Москва, 2004.11. Орлов Ю. М. Предмет педагогики, Москва, 1998.12. Реан А. А. (и др.), Психология и педагогика, Санкт- Петербург, 2000.

24

Obiective de referinţăStudiind acest modul, studentul va fi capabil:• să definească conceptul de educaţie ca proces şi sistem;• să explice funcţiile educaţiei;• să compare formele educaţiei, stabilind conexiunea funcţională între contex-

tul educaţional şi modalitatea de realizare;• să aprecieze rolul educaţiei în formarea personalităţii.

Unităţi de conţinutEducaţia, obiect de studiu al pedagogiei

Esenţa fenomenului educaţional Factorii educaţionali Structura acţiunii educaţionale Funcţiile educaţiei Formele educaţiei

Esenţa fenomenului educaţionalEducaţia este un proces complex de formare a personalităţii în conformitate

cu potenţialul său individual şi în corespundere cu aşteptările sociale.Esenţa procesului educaţional se explică prin etimologia cuvîntului educo-

educare, cu sens de „creştere”, „hrănire”, „îngrijire” şi educo - educare, cu sens de „ a scoate din”, „ a ridica”, „a înălţa”.

Astfel, educaţia se defineşte ca o acţiune de transformare pozitivă a fiinţei umane, de trecere „condusă” de la un stadiu inferior la unul superior (V. Cojo-cariu, 2007, p.3).

Aceste fenomen/ proces social a fost analizat de-a lungul timpului şi există diverse accepţii ale conceptului. Cu toate că diferite ştiinţe definesc direct sau tanţenţial educaţia drept obiect de studiu, ştiinţa pedagogică are o relaţie specifică cu educaţia, deoarece este o ştiinţă specializată – prin obiect, metodologie şi

25

educaţie, proces educaţional, sistem educaţional, acţiune educaţională, factori de formare a personalităţii

normativitate, care vizează funcţionalitatea şi structura de bază, proprie activităţii de formare permanentă a personalităţii umane (S. Cristea, 2009, p.13).

Există multiple unghiuri de interpretare a fenomenului educaţional.• Educaţia ca proces (I. Cerghit, 1988, p. 14)Această accepţie porneşte de la durata în care are loc fenomenul cu scopul de

a produce efecte proiectate, cu succesiuni ale unor etape, în care se ţine cont de specificul dezvoltării ontogenetice a personalităţii. Potenţialul individual este prelucrat, dezvoltat, condus spre elevare prin dobîndirea unor achiziţii (cunoştin-ţe, priceperi, deprinderi, capacităţi şi competenţe) şi încadrarea lor în trăsături de personalitate, obiectivate în valori, atitudini şi comportamente.

Din perspectiva enunţată, procesul educaţional este în esenţă:- proces psihologic de umanizare, prin care fiinţa umană ca fiinţă biologică

este ajutată să se dezvolte conform potenţialului uman, formîndu-şi trăsă-turi specifice: capacitatea de gîndi, a vorbi articulat, a comunica specific cu alţii;

- proces social de socializare, prin care fiinţa umană devine ceea ce este în esenţă – fiinţă socială. În acest sens, ea trebuie să cunoască, să înţeleagă şi să utilizeze normele sociale, trăind alături de semeni.

După cum menţiona E. Durkheim, omul se subordonează societăţii din nevoia de securitate. Respectarea normelor sociale îi asigură libertate şi autonomia voinţei (E. Durkheim);

26

EDUCAŢIE

PROCES

OBIECT DE STUDIU

PEDAGOGIE

TEORIE

ŞTIINŢĂ

esenţa educaţiei

componentele / formele educaţiei

legile educaţiei

conţinutul educaţiei

finalităţile educaţiei

mijloacele educaţiei

metodele educaţiei

evaluarea educaţiei

forme de organizare a educaţiei

- proces cultural de enculturalizare, prin care fiinţa umană este introdusă în universul valorilor cu scopul acceptării lor, al transformării lor în bunuri proprii pînă la nivelul de noi valori.

Identificăm şi anumite derivate ale educaţiei ca proces:1. Educaţia ca proces de comunicare socială. Din prezentarea anterioară a edu-

caţiei ca proces de umanizare, socializare, enculturare constatăm că aceste aspecte ale procesului sînt posibile datorită unui mecanism dublu de transmitere şi recepţionare a mesajelor care se produc între subiectul educaţiei (educatorul) şi obiectul educaţiei (educatul).

2. Educaţia ca acţiune de conducere. Această interpretare se întemeiază pe caracterul teleologic al educaţiei, pe faptul că educaţia trebuie să fie întotdeauna orientată spre finalităţi bine conturate. Din această perspectivă educaţia este un act de îndrumare, dirijare a evoluţiei individului uman. G. Văideanu arată că, urmărită în timp, educaţia este acţiunea de conducere a obiectului educaţiei de la stadiul de fiinţă ce are nevoie de această asistenţă şi care dispune de posibilităţi latente spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă (G. Văideanu, 1982).În acest sens, putem aborda educaţia ca proces de dependenţă, independenţă şi

interdependenţă (E. Macavei, 2001), prin care se explică relaţia educaţională dintre obiect şi subiect ca proces de conducere. Pînă la vîrsta de preadolescenţă individul/ copilul este subordonat prioritar educatorului (adultului). La vîrsta pre-adolescentă, sub influenţa mecanismelor psihofiziologice, dar şi a experienţei so-ciale acumulate, individul tinde spre independenţă, iar ulterior, procesul de dez-voltare a personalităţii este un proces în care se îmbină influenţa externă şi cu procesul de autoeducaţie, cumulînd fenomenul educaţiei permanente.3. Educaţia ca sistem de influenţe. Această înţelegere a procesului porneşte de la

conşientizarea multitudinii şi diversităţii influenţelor care au drept efect for-marea / dezvoltarea personalităţii umane. În acest context, apreciem impor-tanţa factorilor educaţionali, care se încadrează în contextul fenomenului ca proces de influenţă:

a) în sens larg al termenului, în care prin educaţie desemnăm ansamblul influen-ţelor care sînt sau pot fi purtătoare de educaţie.

b) în sens îngust al termenului, în care prin educaţie desemnăm ansamblul influen-ţelor conştiente, sistemice, organizate, proiectate, explicite şi implicite.În contextul unor abordări esenţiale este nevoie de a defini şi educaţia ca

sistem. Pornind de la necesitatea formării individului ca fiinţă bio- psihico- so-cială, recunoaştem necesitatea existenţei unui context educaţional în scopul for-

27

mării/ dezvoltării personalităţii umane. Procesul educaţional poate să se realizeze eficient doar în cadrul unor instituţii/ structuri în care se produce fuziunea influenţei educative a factorilor educaţionali. Sistemul educaţional reprezintă ansamblul organizaţiilor/ instituţiilor sociale (culturale, politice, economice) şi al comunităţii umane( familie, popor, naţiune, grupuri profesionale, grupuri etnice, etc.) care, în mod direct sau indirect, implicit sau explicit, îndeplinesc funcţii pe-dagogice de activare şi influenţare a procesului de dezvoltare a personalităţii umane (S. Cristea, 2003, p. 168).

Sistemul de învăţămînt este un subsistem al sistemului educaţional şi se constituie din totalitatea instituţiilor/ structurilor în care se realizează procesul educaţional prin acţiuni conştiente, sistemice, organizate, proiectate, prepon-derent explicite.

Procesul educaţional realizat în cadrul unui sistem se bazează pe conceptul de educabilitate, definită drept capacitatea specifică a psihicului uman de a se modela structural şi funcţional sub influenţa factorilor educaţionali.

Analizînd fenomenul educaţional, constatăm următoarele: • Educaţia constituie o modalitate optimă şi intensivă de încadrare a omului

în lumea ştiinţei şi culturii;• Educaţia constituie o practică de socializare şi de asigurare a continuităţii

dintre generaţii;• Educaţia constituie un mecanism de formare a dimensiunii sociale şi

spirituale a omului şi de reproducere în masă a spiritualităţii umane;• Educaţia constituie un proces de transfer al modelelor culturale în sfera de

activitate a omului;• Educaţia contribuie la păstrarea tradiţiilor naţionale;• Educaţia constituie un proces social prin intermediul căruia se transmit şi se

implementează valorile de bază şi scopurile dezvoltării societăţii;• Educaţia se manifestă drept fenomen prin care se produce schimbarea

calitativă a societăţii .

Factorii educaţionaliPornind de la esenţa termenului

„factor”, îl definim ca element esenţial, împrejurare, condiţie care determină apariţia unui proces, fenomen sau a unei acţiuni.

Ereditatea este factorul intern ce determină fenotipul individului. Asupra devenirii omului ereditatea influenţează:

28

Asupra formării personalităţii inAsupra formării personalităţii in--fluenfluenţează factori interni şiţează factori interni şi factori externi.factori externi.

a) prin transmiterea particularităţilor specifice ale speciei (profil fiziolo-gic), trăsături fizice tipice predecesorilor (constituţia fizică, culoarea ochilor, etc.,);

b) prin transmiterea specificului funcţionării sistemului nervos central, care determină temperamentul;

c) prin transmiterea potenţialului analizatorilor;d) prin transmiterea instinctelor.

Factorul extern are un caracter complex, constituit dintr-o multitudine de influenţe care, fiind percepute în sens îngust şi în sens larg (vezi abordarea ante-rioară), pot fi apreciaţi drept factori educaţionali autentici, deoarece contribuie la conturarea dimensiunilor personalităţii umane în corespundere cu aşteptările sociale.

Ca şi factori externi, distingem mediul natural şi cel social. Mediul natural influenţează prin condiţiile geografice şi naturale, care pe parcursul anilor for-mează anumite reprezentări sociale despre natură, viaţă, relaţii dintre oameni. Acestea se transmit din generaţie în generaţie şi influenţează stilul de viaţă, com-

portamentul. Mediul social se rezumă la totali-

tatea valorilor materiale şi spirituale ce se exprimă în istorie, limbă, tradiţii. Atît mediul natural, cît şi cel

social sînt apreciaţi drept macrofactori ce influenţează procesul educaţional prin intermediul unor factori cu o cuprindere de influenţă mai redusă, dar mai consistentă.

Familia este un mediu şi factor de educaţie foarte influent. Nu în zadar se vor-beşte despre cei şapte ani de acasă. Perioada copilăriei şi adolescenţei determină evoluţia ulterioară a personalităţii. Formarea sistemului de valori, a comporta-mentului specific diverselor situaţii cotidiene, stilul de viaţă se datorează, în mare parte, familiei.

O educaţie eficientă, corespunzătoare cerinţelor sociale şi relevantă procesu-lui de autorealizare poate fi realizată doar în cadrul unui cămin familial, mediu în care există un climat favorabil comunicării dintre membrii familiei şi dezvoltării prosociale a personalităţii. Un cămin familial se caracterizează prin prezenţa unui spaţiu perceput de către membrii familiei ca şi spaţiu comun; intimitate, percepută de membrii familiei ca şi mediu distinct ce le asigură securitatea şi invio-labilitatea; activităţi realizate în comun în baza unor interese şi valori comune. Fa-

29

Odată cu creşterea complexităţii reaOdată cu creşterea complexităţii rea--lilitătăţii sociale, are loc diversificareaţii sociale, are loc diversificarea facfactotorilor educaţionali.rilor educaţionali.

milia este mediul de structurare intelectuală, afectivă şi volitivă a copiilor (E. Macavei, 2001, p.33 ).

Şcoala este la fel un factor educaţional care marchează existenţa individului în grup. În condiţiile societăţii contemporane, şcoala, prin actorii săi multipli (profesori, diriginţi, cadre manageriale, clasă de elevi, psiholog şcolar etc.), asigură personalităţii deschideri către problematica lumii contemporane, o iniţiază în bazele ştiinţei, îi oferă perspective profesionale. Şcoala este mediul care pregăteşte persoana pentru exigenţele civice, politice, culturale, morale ale societăţii.

Grupurile informale, generate de mediul de trai sau de interesele şi aspiraţiile individului, au uneori o influenţă decisivă asupra comporta-mentului şi sistemului de valori al persoanei. Deosebit de influente sînt

ele în perioada adolescenţei, cînd sporeşte tendinţa comunicării cu cei de-o vîrstă. Grupurile informale pot influenţa traiectoria vieţii prin conturarea unui interes sau a perspectivei profesionale, prin consolidarea reţelei sociale în cadrul căreia comunică persoana.

Mass-media a devenit în ultimul timp un factor educativ influent. Prin amploa-rea modalităţilor de influenţă şi prin cuprinderea sferelor de activitate a omului, mass-media concurează cu familia şi şcoala. Priorităţile mass-media, în compa-raţie cu aceşti factori educaţionali, sînt următoarele:

a) atît influenţa familiei, dar, mai ales, a şcolii este limitată în timp. Intensita-

tea relaţiilor dintre membrii familiei sînt diferite, în dependenţă de vîrstă.

Influenţa formativă a şcolii este strict limitată în timp, pe cînd mass-media

ne influenţează pe tot parcursul vieţii, intensitatea fenomenului fiind direct

proporţională cu evoluţia rapidă a tehnologiilor moderne;

b)atît influenţa familiei, cît şi a şcolii este limitată în abordarea diverselor

probleme sau în promovarea unor conţinuturi educaţionale, pe cînd mass-

media oferă o diversitate de conţinuturi de achiziţionat şi modele de urmat.

În situaţia creată, atît familia, dar, mai ales, şcoala trebuie să coordoneze

influenţa modelatorie a mass-media prin educaţia pentru mass-media şi

comunicare.

Comunitatea etnică are o influenţă determinantă în formarea mentalităţii şi a stilului de viaţă. Subordonarea ciclului de viaţă unor reprezentări sociale colec-

30

În condiţiile diversificăriiÎn condiţiile diversificării influeninfluenţei educative asupra persoţei educative asupra personana--lităţii, şcoala are rolul de factorlităţii, şcoala are rolul de factor educaţional coordonator. educaţional coordonator.

tive constituie rezultatul traiului într-un mediu etnic. În mare parte, mesajul edu-caţional al etniei este transmis prin intermediul familiei, dar şi prin intermediul comunităţii (mai cu seamă în mediul rural de trai). Cu toate că la momentul actual evoluţia societăţii se caracterizează printr-o deschidere faţă de valori la nivel regional şi mondial (în acelaşi timp şi sub influenţa mass-media), printr-o mo-bilitate sporită, etnia îşi are rostul ei în formarea concepţiei despre lume şi viaţă.

Comunitatea naţională, propriu-zis, societatea, influenţează plenar fenome-nul educaţional în amploarea sa şi în formarea dimensiunilor de personalitate. Este factorul care promovează un anumit sistem de valori, cere un anumit comporta-ment conform normelor morale, creează condiţii de valorificare a culturii ma-teriale şi spirituale.

Statul creează sistemul educaţional, elaborează documentele normativ-regla-torii în baza cărora se realizează educaţia, promovează politica educaţională.

Factorii educaţionali îşi exercită funcţia prin intermediul:• influenţei nemijlocite;• creării condiţiilor, situaţiilor şi contextului educaţional special; • opiniei grupului de referinţă sau apartenenţă;• activităţilor în comun a educatorului şi educatului.Influenţa factorilor educaţionali are un caracter integrator. Această influenţă se

consideră a fi favorabilă în cazul cînd creează contexte şi oferă condiţii de valo-rificare optimă a potenţialului individual în scopul evoluţiei/ progresului social.

Structura acţiunii educaţionaleCa orice activitate complexă, acţiunea educaţională are o structură ce reflectă

esenţa procesului. Prezentarea grafică a relaţiei funcţionale dintre elementele acţiunii educaţionale ca sistem scoate în evidenţă logica demersului educaţional şi stabileşte raportul dintre educator şi educat, precum şi raportul între educat şi el însuşi, determinînd mecanismul schimbării, ca rezultat al influenţei educative.

31

Schema acţiunii educaţionale

M.S.C.

(I. Nicola, 1996, p.29 )Legendă:

M.S.C. = mediu sociocultural; S.E. = situaţie educaţională/C.P.S. = cîmp psihosocial; A.E. = ambianţă educaţională; S = subiectul educaţiei; F.E. = finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective); D.E. =dispozitiv educaţional; O. = obiectul educaţiei; S.’ = subiectivitatea obiectului educaţiei; M. = mesaj educa-ţional; C.O. = comportamentul obiectivat (de răspuns); CLI. = conexiune inversă internă; C.I.E. = conexiune inversă externă.

Structura procesului educaţional ca proces pedagogic este universală. Ea exprimă atît esenţa procesului de formare a personalităţii, în general, în contextul unui anumit sistem educaţional, cît şi esenţa unui proces educaţional determinat de situaţii concrete, subordonate unor obiective specifice (V.I. Smirnov, 2003, p. 249).

Dată fiind toată această complexitate a actului educativ, desemnăm educaţia drept o activitate hipercomplexă, constituită dintr-un sistem de influenţe conştien-te, sistematice, de durată şi cu caracter axiologic evident, desfăşurată în baza unui proiect fundamentat pe finalităţi bine precizate şi care vizează (auto) forma-rea/(auto)re-formarea permanentă a personalităţii umane (V. Cojocariu, 2007).

Funcţiile educaţieiCa şi proces de formare a personalităţii, educaţia realizează diverse funcţii. În-

cercarea diferitor autori de a da anumite clasificări / prezentări funcţiilor educaţiei

S.E.-C.P.S. A.E

S.D.E

F.E.C.O.

O.

S.’

M.

C.I.E. C.I.I.

32

demonstrează complexitatea procesului şi dificultatea de a scoate în evidenţă esenţa fenomenului.

Identificăm funcţii determinate în baza constatării unor dimensiuni de persona-litate, apreciate drept finalitate a educaţiei. Dintre acestea, cercetătorul S. Cristea scoate în evidenţă:

a) funcţia culturală a educaţiei, ce presupune formarea-dezvoltarea persona-lităţii prin intermediul valorilor spirituale, preluate pedagogic din toate domeniile de cunoaştere umană;

b) funcţia politică sau civică vizează formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul valorilor civice;

c) funcţia economică vizează formarea personalităţii prin intermediul valori-lor tehnologice aplicative, care angajează capacitatea acesteia de realizare a unor activităţi social utile (S. Cristea, 2009, p. 20-23).

Alţi autori încearcă să abordeze funcţiile educaţiei prin prisma mecanismelor – cheie, punînd în valoare logica fenomenului ca influenţă asupra potenţialului individual, ca şi mecanism de perpetuare a dimensiunii sociale a existenţei umane; ca esenţă a acţiunii umane.

1. Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ. Această funcţie presupune că se va ţine cont de principiile pedagogice, dar şi de par-ticularităţile individuale ale persoanei. Pe măsură ce societatea evoluează, ritmul acumulării valorilor este tot mai intens, fapt care generează dificultăţi în organizarea procesului educaţional, îi sporeşte complexitatea şi impune elaborarea / adaptarea concepţiilor la noile realităţi. Selectarea şi transmiterea se află într-o relaţie reciprocă, deoarece o selectare adecvată se va răsfrînge asupra calităţii transmiterii, precum şi o raţionalizare a acesteia va influenţa benefic selecţia.

2. Dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului. Ca acţiune socială, educaţia vizează omul conceput ca un tot unitar, fapt ce cauzează o dependenţă continuă a educaţiei de potenţialul şi particularităţile biopsihice ale omului, urmărind dezvoltarea lor.

În condiţiile societăţii moderne, produsele muncii omului se amplifică şi se modifică. În această situaţie, omul depinde nu doar de/ nu atît de contextul natural al fiinţării sale, cît de contextul creat de sine însuşi. Reiese că omul, prin capacităţile sale creatoare, a generat apariţia unei lumi noi, reprezentată de produsele culturii, tehnicii, civilizaţiei însăşi, fapt care adînceşte complexitatea relaţiei omului cu lumea creată de el însuşi. Acest fenomenul este cunoscut ca „decalaj uman”. Esenţa lui se exprimă prin dihotomia dintre lumea creată de om şi

33

capacităţile sale naturale. Cheia rezolvării problemei se află în perfecţionarea fenomenului educativ.

3. Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială. Educaţia are meni-rea de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale, ca forţă de muncă şi ca subiect al relaţiilor sociale. Prin educaţie, individul învaţă diverse roluri sociale, care îi asigură integrarea în mediul său de viaţă şi realizarea potenţialului individual, în scopul creării valorilor sociale (I. Nicola, 1996, p 27-28).

Funcţiile educaţiei trebuie privite ca un întreg, ele se completează reciproc şi asigură raportul relaţiilor armonioase dintre cei doi poli: om şi societate.

Formele educaţieiEducaţia formală are următoarele

caracteristici: a) se realizează într-un cadru insti-

tuţional, în contextul sistemului învăţămîntului, în reţeaua de instituţii şcolare structurate pe trepte şi niveluri;

b) este centrul de interes al politicii educaţionale a statului. Esenţa dimensiunilor de personalitate şi a cetăţeanului rîvnit de către societate se promovează prin intermediul unor documente normativ-reglatorii, care determină concepţia educaţiei întru-un sistem educaţional şi strategia de realizare a acesteia;

c) are un caracter organizat, sistemic şi sistematic. Influenţele educative sînt bine proiectate, subordonate unor finalităţi clare, eşalonate în cadrul unei strategii care ţine cont de particularităţile psihofizice ale dezvoltării perso-nalităţii;

d) are un caracter obligatoriu, ce reflectă preocuparea societăţii pentru achi-ziţionarea de către tînăra generaţie a valorilor culturii materiale şi spiri-tuale în scopul progresului social. Perioada obligativităţii învăţămîntului este diferită în diverse sisteme de învăţămînt;

e) este forma cea mai consistentă a educaţiei în cadrul căreia persoana acu-mulează cunoştinţe, îşi formează atitudini, competenţe sociale şi pro-fesionale;

f) în raport cu viaţa şi fenomenul educaţiei permanente, are o durată mai mică în comparaţie cu alte forme ale educaţiei: începe odată cu încadrarea

34

În funcţie de cadrul în careÎn funcţie de cadrul în care se realizează educaţia, precumse realizează educaţia, precum şi în dependenţă de specificulşi în dependenţă de specificul influenţei fenomenului asuprainfluenţei fenomenului asupra edueducatului, de raportul dintrecatului, de raportul dintre subiectul şi obiectul acţiuniisubiectul şi obiectul acţiunii edueducaţionale, identificăm:caţionale, identificăm: educaţia formală, nonformală,educaţia formală, nonformală,

persoanei în sistemul de învăţămînt şi se termină odată cu ieşirea acesteia din sistem.

Ponderea formativă a educaţiei formale a crescut în ultimii 100 de ani datorită unor schimbări social-economice şi culturale, printre care evidenţiem: progresul tehnico-ştiinţific; dezvoltarea ştiinţelor, schimbarea modului de încadrare a omu-lui în procesul producţiei, schimbarea poziţiei genurilor în viaţa social-economică. În aceste condiţii, mediul tradiţional de educaţie, familia nu a mai putut face faţă exigenţelor sociale în procesul de pregătire a generaţiei în creştere pentru integrarea socială.

Educaţia nonformală se caracterizează prin:a) un context mai puţin formalizat, dar nu mai puţin formativ;b) oferirea celui ce se educă a posibilităţii de alegere a mediului educaţional

şi finalităţilor în funcţie de interes, capacităţi, posibilităţi;c) implicarea activă a obiectului în propria lui formare prin stabilirea

obiectivelor, selectarea conţinuturilor, elaborarea strategiilor; d) diversitatea mediilor de realizare a procesului educativ (centre de interes,

cluburi, secţii sportive, cercuri, asociaţii etc.);e) în raport cu viaţa omului, educaţia nonformală se realizează pe o durată

mare de timp: între limitele de implicare conştientă şi activă a individului în propria sa formare, iar gradul de implicare în această formă a educaţiei depinde, în mare parte, de persoană.

Educaţia informală se realizează în afara unui cadru instituţionalizat, speciali-zat în activităţi pedagogice, în cadrul larg al mediului social, care oferă persoanei modele de comportament şi-l informează asupra modului de a acţiona în diverse situaţii de viaţă. Educaţia informală derulează pe parcursul întregii vieţi. Influenţa ei asupra fiecărui individ în parte este greu de evaluat, deoarece fiecare dintre noi, în funcţie de contextul său de viaţă şi circumstanţele educaţionale, stabileşte un raport specific cu factorii de influenţă educativă.

În realitatea educaţională are lor interferenţa formelor de educaţie. Buna forma-re a personalităţii depinde de reuşita îmbinarea a diverselor forme. Varianta optimă a efectului se reflectă în complementaritatea funcţională a formelor educaţiei.

În raport cu conceptele pedagogice-cheie, stabilim că educaţia este conceptul cu cel mai mare grad de generalitate, deoarece defineşte complexitatea fenome-nului de formare a personalităţii ca proces şi sistem.

Instruirea este, în esenţă, un proces de achiziţionare a cunoştinţelor, de formare a atitudinilor şi competenţelor într-un cadru formalizat (în cadrul învăţă-mîntului, dar nu numai), fiind subordonat unor concepţii curriculare clar definite.

35

Învăţămîntul este forma cea mai organizată a procesului educaţional şi se exprimă prin educaţia formală.

Conform unei accepţii destul de largi, învăţămîntul constă în organizarea situaţiilor de învăţare (F. Raynal, 1998, p.121). Aceeaşi sursă indică asupra faptului că o situaţie de învăţare conţine trei elemente: formatorul, care are intenţia de a instrui; elevul, care trebuie să înveţe şi conţinutul. Această situaţie este concepută de către formator/ profesor cu scopul de a provoca instruirea cu finalităţi clar definite.

Conceptul de învăţămînt este mai restrîns decît cel de educaţie şi instruire (V. Cojocariu, 2007, p.12).

Instruirea şi învăţămîntul se subordonează educaţiei. Ca proces de formare a personalităţii, educaţia se realizează în contextul celor trei forme deja analizate (formală, nonformală, informală). Instruirea se realizează preponderent în context formal, dar şi în context nonformal. Învăţămîntul este forma cea mai organizată a educaţiei şi se realizează doar în context formal, în cadrul sistemului de învăţămînt. Procesul de învăţămînt este apreciat drept un proces de predare- învăţare-evaluare, care se subordonează unor documente normativ-reglatorii ce exprimă şi promovează dimensiunile politicii educaţionale ale unui stat.

REZUMAT în schemă

36

ACTIVITĂŢI:

IMPLICĂ-TE!

• Printr-o scriere liberă, determină sub influenţa căror factori eşti asa cum eşti la momentul actual.

• Defineşte împreună cu colegul/colega de alături conceptul de educaţie.


• Defineşte educaţia ca proces şi educaţia ca sistem.• Prin Diagrama Ven, identifică cunoştinţele, deprinderile, calităţile pe care ţi

le-a format familia, şcoala, mass-media.• Transpune schema ce reprezintă structura acţiunii educaţionale într-o situaţie

concretă, prezentînd o influenţă educativă realizată:a) în familie;b) în şcoală;c) în context social.

• Stabileşte relaţia funcţională între formele educaţiei şi conceptele pedagogice–cheie.

COMUNICĂ, DECIDE!

• Aderă la una dintre abordările privind funcţiile educaţiei. Argumentează alegerea.

• În baza textului-suport şi în baza discuţiei cu colegii, determină caracteristicile procesului educaţional.

• Ce se întîmplă în situaţia cînd factorii educaţionali au scopuri diferite?• Utilizînd informaţie relevantă, prezintă grafic sistemul învăţămîntului din

Republica Moldova şi în alte 2 state europene (la alegere).• Compară caracteristicile formelor educaţiei într-un tabel, identificînd

criteriile de comparaţie.


• Ce însemnă pentru tine o bună educaţie?37

• De ce depinde o bună educaţie ?

ACŢIONEAZĂ!

• Elaborează un program de dezvoltare individuală pentru viitorul apropiat. Stabileşte în ce activităţi de formare (educaţie formală, educaţie nonformală) te vei încadra, pentru a-ţi realiza scopurile propuse.


1. Călin M., Teoria şi metateoria acţiunii educaţionale, Bucureşti, Aramis, 2003.2. Cerghit I., Curs de pedagogie, Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti,

1988.3. Cojocaru V., Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculumului,

Bucureşti, Integral, 2007.4. Coombs Ph. H., La crise mondiale de l’éducation, De Boek Univesité, 1989.5. Cristea S., Curriculum pedagogic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

2006.6. Cristea S., Fundamentele ştiinţelor educaţiei. Teoria generală a educaţiei,

Chişinău, Litera, 2003.7. Cristea S., Studii de pedagogie generală, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2009.8. Durkeim E., Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1980.9. Macavei E., Pedagogie. Teoria educaţiei, Bucureşti, Aramis, 2001.10. Nicola I., Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1996.11. Raynal F., Pédagogie: dictionnaire des concepts clés, Paris ESF, 1998.12. Roegiers X., Analyser une action d’éducation ou de formation, De Boek

Université, 1997.13. Văideanu G. ( coord.), Pedagogie, vol. 1, Iaşi, 1982.14. Văideanu G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Editura Politică,

1988.15. Смирнов В.И. Общая педагогика, Москва, 2003.16. Стефановская Т. А. Педагогика: наука и искусство. Учебное пособие.

Москва, 1998.

38

Obiective de referinţăStudiind acest modul, studentul va fi capabil:• să definească conceptul de principiu al educaţiei/ de învăţămînt;• să analizeze principiile educaţiei/ de învăţămînt;• să aprecieze importanţa sistemului de principii în realizarea procesului

educaţional şi funcţionarea sistemului educaţional.

Unităţi de conţinutSistemul de autoreglare a fenomenului educaţional

Legităţi şi principii ale educaţiei: delimitări conceptuale Analiza sistemului de principii educaţionale/ de învăţămînt

Legităţi şi principii ale educaţiei: delimitări conceptualeProblema legităţilor şi principiilor procesului educaţional ca proces pedagogic

este una actuală. Există multiple dezbateri şi viziuni privind relaţia dintre legităţi şi principii sau funcţionalitatea utiliză-rii acestor două noţiuni.

Legităţile procesului educaţional reflectă esenţa acestuia şi exprimă aspectul obiectiv al fenomenului edu-caţional. Identificăm cîteva categorii de legităţi.

1. Legităţi determinate de contextul social.• Interdependenţa dintre educaţie şi cerinţele/ necesităţile, condiţiile

sociale.De această relaţie depind scopurile şi obiectivele educaţiei, condiţiile în care

se va desfăşura procesul educaţional, modalităţile de valorificare a rezultatelor. 2. Legităţi determinate de natura umană.

39

principiu, legitate, s7istem de influenţă, sistem de autoreglare

Legităţile procesului educaţional,Legităţile procesului educaţional, apaprereciat ca şi proces pedagogic, reciat ca şi proces pedagogic, re--preprezinzintă anumite relaţii obiective,tă anumite relaţii obiective, stastabile şi necesare, constituite întrebile şi necesare, constituite între fefenonomenul edumenul educacaţional, proţional, procecesulsul edueducacaţional în general şi eleţional în general şi ele--mentele commentele componente ale acestuia.ponente ale acestuia.

• Rolul determinant al activităţii şi comunicării în formarea şi dezvoltarea personalităţii.

• Dependenţa procesului educaţional de particularităţile de vîrstă, individuale şi de gen.

3. Legităţi determinate de esenţa procesului educaţional.• Interdependenţa dintre formele educaţiei; educaţie, instruire, învăţămînt şi

procesul de dezvoltare a personalităţii.• Interdependenţa dintre educaţie, autoeducaţie, educaţie permanentă.• Interdependenţa dintre individ şi grup în procesul educaţional.• Interdependenţa dintre finalităţi, conţinut, forme, metode în contextul

procesului educaţional ca proces pedagogic.• Interdependenţa dintre influenţa educativă a educatorului, influenţa

educativă reciprocă dintre subiecţii procesului educaţional şi implicarea activă a subiectului în procesul educaţional.

Constituirea sistemului de legităţi a rezultat din generalizarea teoretică şi metodologică a experienţei educaţionale, conturînd anumite pîrghii ce exprimă şi promovează dimensiunile fenomenului educaţional, ca fenomen social de formare a personalităţii.

În ultimii ani se observă o tendinţa de utilizare preponderentă a termenului „principiu” pentru definirea condiţiilor şi normelor ce reglementează relaţiile dintre elementele constitutive ale educaţiei ca proces şi sistem.

Doar în situaţia cînd sînt respec-tate principiile, putem miza pe obţi-nerea unui rezultat dorit. Principiile exprimă bazele normative ale proce-sului educaţional. Sistemul de princi-pii reflectă aspectele esenţiale ale activităţii educatorului, ale educatu-lui şi determină eficacitatea diverse-lor forme ale educaţiei prin care se realizează diferite conţinuturi.

Principiul este pus în aplicare prin intermediul unui sistem de cerinţe ce reflectă implicaţiile specifice ale acestuia în întregime sau doar ale unor aspecte. Aceste norme prescriu modul de acţiune tipic al educatorului într-o situaţie educaţională concretă.

40

Principiile educaţionale reprezintă un sistem de cerinţe şi norme de bază ce influenţează şi determină relaţia dintre finalităţi, conţinut, forme, metode, context educaţional, asigurînd eficienţa şi succesul acţiunii educative.

Analiza sistemului de principii educaţionale/ de învăţămîntPrincipiul umanizării procesului educaţional exprimă necesitatea protejării

sociale a celui educat şi are la bază următoarele cerinţe:- respectarea drepturilor celui educat, corelarea cerinţelor rezonabile faţă de

educat cu punerea în valoare a personalităţii acestuia;- axarea pe aspectele pozitive ale personalităţii celui educat;- crearea situaţiilor generatoare de succes;- asigurarea confortului emoţional al persoanei educate.Principiul democratizării exprimă necesitatea oferirii unor libertăţi ce permit

autodezvoltatea, autoreglarea, autodeterminarea celui educat.Acest principiu se realizează prin:- crearea unui proces educaţional deschis influenţei sociale şi evaluării

efectelor obţinute de către societate;- asigurarea bazei normative a activităţii educatorului şi educatului;- respectul reciproc, toleranţă şi tact în relaţiile educator-educat.Principiul educaţiei conform naturii exprimă necesitatea alegerii unor căi

fireşti ale dezvoltării omului, coordonarea procesului educaţional nu doar cu po-tenţialul celui educat, ci şi cu mediul său de viaţă, solicitînd respectarea următoa-relor cerinţe:

- menţinerea şi dezvoltarea sănătăţii celui educat, formarea unui mod sănătos de viaţă;

- organizarea educaţiei conform particularităţilor de vîrstă şi individuale;- valorificarea zonei proximei dezvoltări.Principiul educaţie conform culturii exprimă necesitatea valorificării optime a

potenţialului cultural al mediului în care se produce acţiunea educativă.Acest principiu necesită:- aprecierea procesului educaţional drept parte componentă a culturii

societăţii, familiei, a tezaurului cultural şi istoric; valorificarea trecutului în scopul determinării dimensiunilor viitorului;

- asigurarea influenţei unitare pozitive a potenţialului culturii naţionale şi potenţialului intercultural, pluricultural;

- dezvoltarea potenţialului creativ, păstrarea şi promovarea valorile culturii.Principiul unităţii şi lipsei contradicţiilor dintre factorii educaţionali se referă la:- stabilirea relaţiilor funcţionale între diverse sfere ale activităţii celui

educat;- asigurarea unei influenţe compensatorii a factorilor educaţionali.

41

Principiul unităţii dintre cunoştinţe şi comportament generează:- organizarea activităţilor şi crearea situaţiilor cînd elevii în permanenţă se

conving despre necesitatea valorificării achiziţiilor procesului educaţional;- crearea situaţiilor în care educatul exersează comportamente corecte din

punct de vedere moral.Principiul climatului pozitiv în educaţie predispune spre:- crearea situaţiilor favorabile, de acceptare reciprocă pozitivă dintre

educator şi educat;- generarea situaţiilor provocatoare de interes pentru activitatea în comun a

educatorului şi educatului;- promovarea unei atitudini de toleranţă reciprocă dintre educator şi educat;- crearea unei ambianţe plăcute în mediul educogen;- buna organizare a procesului educaţional (eliminarea situaţiilor de incerti-

tudine, dezorganizare etc.);- crearea condiţiilor de dezvoltare optimă a personalităţii în proces de

formare.Acest sistem de principii are un caracter general şi exprimă esenţa procesului

educaţional în toate formele sale. Există principii car,e cu toate că funcţionează ca norme şi cerinţe în diverse

contexte educaţionale, au o relevanţă deosebită pentru educaţia formală, regle-mentînd strict procesul de învăţămînt. Aceste principii sînt numite principii didactice.

Principiul caracterului ştiinţific al educaţiei/ învăţămîntului.Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu se referă la :- valorificarea potenţialului ştiinţific al ştiinţelor educaţiei, utilizarea repe-

relor metodologice în organizarea procesului educaţional/ de învăţămînt;- valorificarea potenţialului ştiinţific al ştiinţelor socioumane cu referire la

dezvoltarea personalităţii în contextul habitusului;- asigurarea caracterului ştiinţific al conţinutului predat.Principiul accesibilităţii şi sporirii treptate a gradului de dificultate a

procesului educaţional/ de învăţămînt.Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu se referă la :- corespunderea contextului educaţional cu nivelul de dezvoltare a

potenţialului celui educat;- derularea procesului educaţional/ de învăţămînt de la cunoscut spre

necunoscut, de la uşor spre dificil.

42

Principiul intuitivităţii, numit de J. A. Comenius regula de aur a învăţării, recomandată educatorului să valorifice organele de simţ ale educatului în scopul cunoaşterii lumii înconjurătoare.

Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu implică:- cunoaşterea directă, prin intermediul observaţiei, a obiectelor şi fenome-

nelor (contemplarea vie sau perceperea unor imagini a fenomenelor studiate);

- dirijarea procesului de cunoaştere directă sau prin intermediul materialelor intuitive;

- îmbinarea raţională a cuvîntului şi imaginii în procesul de cunoaştere;- utilizarea raţională a diverselor mijloace intuitive;- înlocuirea imaginilor cu reprezentările simbolice, în dependenţă de

avansarea în vîrstă a elevilor.Principiul abordării sistemice, al continuităţii şi consecutivităţii în educaţie. Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu se referă la :- determinarea anticipată a nivelului de cunoştinţe pe care îl deţine elevul şi

actualizarea lor;- asigurarea accesibilităţii şi atractivităţii informaţiei propuse, care să

genereze o motivaţie pozitivă pentru procesul de învăţare;- discriminarea aspectelor esenţiale şi a celor secundare;- structurarea clară a cunoştinţelor şi prezentarea logicii expunerii;- plasarea în cadrul conţinutului prezentat a concluziilor, generalizarea

ideilor-cheie;- asigurarea consecutivităţii continue, astfel ca fiecare etapă a procesului

educativ să servească drept reper pentru avansarea ulterioară a educatului în procesul învăţării;

- crearea condiţiilor de realizare independentă şi sistematică a unor sarcini, prin susţinut;

- utilizarea relaţiilor intra- şi interdisciplinare;- proiectarea activităţilor educative de către profesor prin stabilirea obiec-

tivelor şi conţinuturilor şi eşalonarea judicioasă a procesului în funcţie de timpul alocat;

- realizarea sistematică a evaluării rezultatelor elevilor.Principiul implicării conştiente şi active a celui educat în procesul

educaţional.Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu implică:- realizarea unor noi activităţi;

43

- realizarea independentă a sarcinilor;- organizarea activităţilor în baza unor sarcini clar definite, care sînt

conştientizate de către educabil;- luarea în consideraţie a intereselor elevilor, formarea unor interese orien-

tate valoric;- crearea situaţiilor contradictorii, ce pune elevii în situaţia de a gîndi, a

identifica probleme şi a le rezolva;- corelarea obiectivelor educaţiei/ învăţămîntului cu tendinţele de dezvolta-

re a potenţialului individual al elevului;- renunţarea la o tutelare excesivă a educatului / elevului din partea edu-

catorului;- stabilirea încrederii reciproce între educator şi educat. Principiul temeiniciei şi durabilităţii rezultatelor învăţării şi dezvoltării.Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu implică:- formarea atitudinii pozitive faţă de cele învăţate;- pregătirea elevilor către însuşirea informaţiei propuse;- rezolvarea independentă a sarcinilor propuse;- formarea unor deprinderi în baza unui material bine/ corect însuşit;- repetarea periodică a situaţiilor de învăţare, cu introducerea elementelor de

noutate;- sistematizarea materiei de învăţat în corelaţie cu realizarea unor sarcini;- formarea priceperii şi necesităţii de a verifica în mod practic legile şi

principiile ştiinţifice;- consolidarea achiziţiilor academice prin aranjarea lor în structuri logice;- evaluarea sistematică a rezultatelor educaţiei/ învţămîntului;- aplicarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în situaţii noi.Principiul legăturii teoriei cu practica.Sistemul de cerinţe prin care se realizează acest principiu se referă la :- organizarea diverselor activităţi practice, orientate spre formarea şi conso-

lidarea unor priceperi , deprinderi, obişnuinţe, competenţe;- identificarea independentă a exemplelor care să ilustreze aplicarea în

practică a cunoştinţelor teoretice;- alternarea teoriei cu practica în procesul învăţării;- identificarea noilor modalităţi de rezolvare a situaţiilor de problemă;- implicarea elevilor în activităţi social-utile;

44

Principiile educaţionale au un caracter obiectiv, deoarece expri-mă esenţa procesului educaţional, stabilind conexiunea dintre

elementele componente. De pe poziţiile acestei caracteristici, principiile sînt relativ autonome faţă de concepţiile subiecţilor implicaţi în procesul educaţional.

Această caracteristică imprimă fermitate principiilor şi le transformă în sistem de auto/ reglare a procesului educaţional.

Principiile educaţionale au un caracter subiectiv, deoarece cerinţele prin care se realizează pot îmbrăca particularităţile specifice ale situaţiei educative concrete.Cu toate că principiile, dar mai cu seamă legităţile sînt componenta cea mai stabilă a fenomenului educaţional, oricum formează un sistem deschis înnoirilor, care poate accepta, în baza generalizării experienţei şi deducţiilor ştiinţifice, noi norme şi cerinţe, orientate spre eficientizarea procesului educativ.

Aplicarea răzleţită a unor principii, fără luarea în consideraţie a întreg siste-mului, nu este relevantă şi nu generează efecte aşteptate. Fiecare principiu regle-mentează un aspect al procesului educaţional, or succesul depinde de buna regle-mentare a fenomenului în întregime. Din aceste considerente, recunoaştem necesi-tatea abordării sistemice a principiilor şi aplicarea şi respectarea sistemului în integritatea sa.

Ansamblul de principii este considerat, pe bună dreptate, un sistem de reglare şi autoreglare a fenomenului educaţional. Orice încălcare a normei prestabilite duce la disfuncţii serioase, manifestate la nivelul dificultăţii de realizare a activi-tăţii educatorului, precum şi în reflectarea unor carenţe în rezultatele elevului.

Notă: Corelarea funcţională între principii şi cerinţe a fost preluată de la G.M. Codjaspirova, 2004; I.P. Podlasîi, 2007; T.A. Stepanovscaia, 1998 ş.a.

ACTIVITĂŢI

IMPLICĂ-TE!

• Ce înseamnă pentru tine respectarea unor principii? • Numeşte principiile pe care le consideri necesare în viaţă?• Defineşte, în baza experienţei de viaţă şi a cunoştinţelor acumulate, noţiunile

de „legitate” şi „principiu”.

45

Principiile educaţionale au un caracterPrincipiile educaţionale au un caracter obiectiv, subiectiv, deschis înnoirilor şiobiectiv, subiectiv, deschis înnoirilor şi necesită o abordare sistemică.necesită o abordare sistemică.


• Identifică, în baza materialului-suport, esenţa legităţilor şi principiilor educaţiei.

• Determină raţionamentele teoretice şi practice care au generat conturarea unui sau altui principiu.

COMUNICĂ, DECIDE!

• Discută cu colegii şi decide ce principiu ar putea să mai fie inclus în sistem, care principii ar putea fi reformulate şi de ce?


• Formulează argumente în vederea necesităţii respectării întregului sistem de principii educaţionale.

ACŢIONEAZĂ!

• Formulează noi cerinţe faţă de realizarea principiilor prezentate în sistem. Prezintă aceste cerinţe: colegilor tăi, profesorului la disciplină, unui profesor şcolar şi stabileşte părerea lor asupra celor formulate.


1. Jinga I., Istrate E., Manual de pedagogie, Bucureşti, Ed. ALL, 2001. 2. Macavei E., Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 19983. Nicola I., Tratat de pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1996.4. Коджаспирова Т.М., Педагогика, Москва, 2004.5. Подласый И.П., Педагогика, Книга 1, Общие основы, Москва, Владок, 2007.6. Смирнов В.И., Общая педагогика. Учебное пособие, Москва, Логос, 2003.7. Степановсеая Т.А., Педагогика: Наука и исскуство. Учебное пособие.

Курс лекций, Москва, Совершенство, 1998.

46

Documents

Carte Competente1