1

OLGA DUŢU IOANA TEODORA BUTOI

METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

- note de curs practic -

EDITURA „FUNDAŢIA ROMÂNIA DE MÂINE” 2005

2

Partea I Prof.univ.dr. Olga Duţu – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică

Constanţa, Universitatea Spiru Haret Partea a II-a Asist.univ. Ioana Teodora Butoi – Facultatea de Drept Bucureşti, Universitatea

Spiru Haret

3

Cuvânt înainte Obiectivele unui asemenea demers didactic le constituie formarea

deprinderilor de investigare ştiinţifică a fenomenelor juridice şi adoptarea modelului

de învăţare activă. Studenţii vor opera cu principalele metode şi tehnici de cercetare

juridică, vor construi ipoteze şi modele ipotetice, vor proiecta metodologii de testare

a acestora.

Într-o manieră sintetică, este oferit suportul teoretic necesar pentru asimilarea

limbajului specific cercetării ştiinţifice, pe baza celor mai importante lucrări

teoretice consultate.

Pentru fiecare dintre seminariile programate în primul semestru al anului I sunt

propuse planuri tematice, urmărind ca la colocviul sau examenul final, evaluarea să

se realizeze şi printr-un test grilă, dar, mai ales, prin susţinerea publică a lucrării

ştiinţifice elaborate în acest semestru.

Apreciem utilitatea acestei discipline încă din primul an de studenţie, deoarece

capacităţile de investigare ştiinţifică, de redactare şi prezentare orală a rezultatelor

cercetării formate încă din această etapă vor fi utile în realizarea referatelor,

comunicărilor ştiinţifice, dar, mai ales, în elaborarea lucrării de licenţă, a dizertaţiei

de masterat şi a tezei de doctorat.

Olga Duţu

4

METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

PARTEA I

Cap. 1 Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte

Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ţi asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.

Metodologia cercetării ştiinţifice (ca de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită din trei niveluri de metode:

- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor; - metode proprii unui grup de ştiinţe; - metode specifice fiecărei ştiinţe. Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai

bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.

Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este definită în cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.

Ştiinţele juridice se împart în: a. Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,

concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, istoria dreptului românesc.

5

Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.

b. Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiile sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.

În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul funciar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Ştiinţa este întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o esenţă mai profundă, un drum de la simplu la complex, o cunoaştere mai aprofundată care se aproprie asimptotic de infinit, de adevăr.

O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de artă; în timp ce ştiinţa redă realitatea, eliminând orice aspect subiectiv, arta redă realitatea obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.

Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic şi o structură alcătuită din patru componente:

a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate şi neconfirmate; c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma

abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică;

d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii practice.

Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este superficială, rod al învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).

Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu înseamnă că metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice.

6

Cap 2. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice 2.0 Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să

sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.

Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii: 2.1 Cercetarea ştiinţifică fundamentală Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca

scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.

În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.

2.2 Cercetarea ştiinţifică aplicativă Reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi

cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

Cap 3. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice juridice 3.0 Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei Române, instituţia supremă, care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei mari. Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi de Sociologie există: 3.1. Institutul Naţional de Cercetări Juridice care are în alcătuirea sa un număr de institute de cercetare ce acoperă o mare parte din sfera cercetării ştiinţifice, cum sunt:

• Institutul Naţional de Cercetări Juridice; • Institutul de Criminologie şi Criminalistică; • Institutul Naţional de Expertize Judiciare; • Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”; • Institutul Naţional de Administraţie; • Agenţia Naţională Antidrog.

7

3.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul Ministerului Educaţiei şi Cercetării

Cercetarea ştiinţifică juridică românească s-a extins şi s-a concentrat mult, începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi private, în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii unde învăţământul juridic, după anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat. De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip fundamental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă. 3.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă academică, aparţinând altor ministere desfăşoară de asemenea, activităţi de cercetare ştiinţifică aplicativă în domeniile specifice fiecărui minister. Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste, în care se publică toate realizările ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din activitatea depusă în fiecare an.

• Revista de studii şi cercetări juridice • Revista de drept comercial • Curierul judiciar • Revista Dreptul • Pandectele romane • Revista de dreptul muncii • Revista de drept penal • Revista de drept public • Revista de criminalistică • Revista de drept comunitar • Curentul juridic

8

Cap. 4.Etapele metodologice şi principalele lor instrumente

Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general,

specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodologia de cercetare în patru etape:

• Problematizarea sau percepţia problemei; • Incubarea (documentarea – învăţarea); • Iluminarea (explicarea, momentul creativ); • Verificarea ipotezelor şi concluziilor. În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape,

însă într-o terminologie diferită, şi anume: a. alegerea temei de cercetare; b. documentarea – învăţarea; c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două

subetape importante: formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator);

d. redactarea şi susţinerea publică a lucrării.

Cap. 5 Managementul cercetării ştiinţifice

Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai drept

părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.

Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implică un management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru că aceasta se poate realiza individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este important ca fiecare cercetător să ştie să-şi conducă lucrarea cu succes la bun sfârşit. Fiecare trebuie să ştie că trebuie să-şi asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.

Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru subsisteme, între care: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor şi tehnicilor specifice de gestiune.

9

Cap. 6 Alegerea temei de cercetare juridică

6.0 Alegerea temei de cercetare este prima etapa a oricărei investigaţii

ştiinţifice; ea nu are nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.

Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.

6.1. Principii generale de alegere a temei de cercetare: - temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai

mari; - temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor

echipe mai mici sau unor persoane individuale; - cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca

aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile; - cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze; - riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi; alegerea

temei poate majora sau micşora acest risc. 6.2. Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii,

dintre care reţinem: • cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate să

implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;

• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea alegerii temei;

• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;

• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a temei de cercetare;

• necesitatea încheierii la termenul stabilit; • diminuarea riscului în cercetare, în general, şi în alegerea temei, în special,

reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subestimarea posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de analiză şi de verificare a concluziilor.

10

6.3. Teme de cercetare juridică: Drept procesual penal: 1. Participanţii în procesul penal 2. Probele şi mijloacele de probă 3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal 4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală

Drept administrativ: 1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale 2. Instituţia primarului 3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective 4. Statutul juridic al funcţionarului public

Drept constituţional: 1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România 2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială 3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembristă

Dreptul Uniunii Europene: 1. Procedura integrării în Uniunea Europeană 2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările dreptului

Uniunii Europene 3. Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil – Contractele civile speciale: 1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vânzare-

cumpărare 2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale 3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică 4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori legali în

contextul jurisprudenţei actuale

Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile: 1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii

Europene

11

2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicării imobiliare – consideraţii teoretice şi practice

3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale 4. Răspunderea pentru fapta proprie

Drept penal special: 1. Uciderea din culpă 2. Violarea de domiciliu 3. Traficul de droguri

Drept civil – partea generală, persoanele: 1. Nulitatea actului juridic civil 2. Cursul prescripţiei extinctive 3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Dreptul familiei: 1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei 2. Violenţa în familie: soluţii socio-juridice 3. Tutela minorului Drept comercial: 1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii

comerciale 2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale încheiate pe

suport electronic

Dreptul penal: 1. Extrădarea în dreptul penal român 2. Concursul de infracţiuni 3. Prescripţia în dreptul penal

Teoria generală a dreptului: 1. Jurisprudenţa ca izvor de drept 2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice

12

Drept funciar: 1. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune 2. Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului: 1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător 2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei

Criminologie: 1. Criminalitatea „gulerelor albe” 2. Natura şi cauzele criminalităţii

Penologie: 1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii 2. Reforma sistemului penitenciar român

Cap. 7 Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a temei

7.0 Este o activitate de management complexă, care are în vedere: stabilirea

subetapelor şi a termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu termenele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valorificării potenţialului de creaţie al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor resurselor disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice sursă de majorare a riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:

7.1. Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schiţa proiectului de cercetare cuprinde:

- termenul de predare la beneficiar; - principalele operaţiuni de documentare – învăţare; - sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul

unde se află şi cum pot fi consultate; - timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.

13

7.2. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul temei include:

- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică; - documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care

determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale; - modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare; - termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor

ştiinţifice; - termenul de redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică; - operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare; - cheltuielile necesare fiecărei etape; - consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de

realizare a lucrării; 7.3. Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan

preliminar capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate; modele de analiză ; argumentaţia teoretică şi practică; argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice; sursele de informare şi modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii lucrării: părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.

Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.

Cap. 8 Documentarea bibliografică şi documentarea de teren

8.0 Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare

ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt: noţiunile şi conceptele, în genere limbajul ştiinţific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate şi neconfirmate; datele şi informaţiile necesare asupra fenomenului din practica juridică; metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării şi verificării ipotezelor.

Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice: - a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni; - a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte

interconexiuni. Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine

realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de

14

creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă informaţii despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea sistematică, desfăşurată pe întregul front al problematicii menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.

Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite: - informaţia ştiinţifică este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o

marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson spunea că informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată corespunzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se perfecţionează continuu ştiinţa;

- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice necesare învăţării – documentării.

Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil, deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi purtători) a crescut enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc disparităţile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice; accesul la informaţie este dificil.

Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informaţia ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare.

Cu toate acestea , beneficiarii sectorului de informare trebuie să-şi însuşească un minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde se află şi serviciile pe care le asigură.

Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.

Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa prin cele patru etape pe care le cuprinde:

- informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare, locul depozitării);

- culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor, notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;

- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în general şi în raport cu tema cercetată în special;

- utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumentată.

15

În concluzie, documentarea – învăţarea este o etapă importantă a cercetării ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţă şi vocaţia cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un proces de incubare, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.

Formele documentării – învăţării: Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit, complex şi prin

cele trei forme de bază pe care le cuprinde: - documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi

cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;

- documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;

- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.

8.1. Documentarea bibliografică – livrescă Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a

documentării bibliografice. Surse documentare bibliografice Există patru feluri de surse documentare bibliografice: - documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice

sau neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă); - documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea

documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;

- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate;

- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet etc. Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare

– documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.

Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor instrumente specifice, astfel:

- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii, existente în toate bibliotecile;

16

- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini;

Fişă bibliografică, 10 cm/14 cm - etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a

fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefeţei şi postfeţei, a bibliografiei, a activităţii autorului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesajului şi contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte, adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras ideea.

Fişă de idee, 10 cm/14 cm

Diaconescu, Gh., C. Duvac, DREPT PENAL. Partea specială.Curs. III., Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mare, 2005,432 p.

Duţu, Olga, RETORICĂ, Constanţa: Ed. Europolis, 2000,192 p. p. 173 – manipularea prin minciună şi taxonomia minciunii

17

Fişă de citat, 10 cm/14 cm

Etapa utilizări surselor nu include nici o particularizare specială faţă de

recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de documentare. 8.2. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea

fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.

Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative, monografii, studii de caz.

O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, de structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – factori independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al cercetătorului (anchete, chestionare).

Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţifice: ele trebuie să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul lucrării; datele să aibă completitudine.

Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună observare a datelor; calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului juridic.

Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică, dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.

8.3. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de analiză şi interpretare a datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări juridice, care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv prin Internet.

Puşcaş, Nicolae, DREPT CIVIL. Teoria generală a obligaţiilor.Constituţia, Ed. Europolis, 2003, 520 p. p. 10 „Obligaţia de a da înseamnă a constitui sau a transmite undrept real”

18

Cap 9. Explicarea fenomenului juridic 9.0 Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă

a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente importante:

• formularea ipotezei sau momentul constructiv- creativ; • verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator. Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul

ipotezei. Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe

operaţiuni importante.

9.1. Ipoteza: definiţii şi funcţii Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice

problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridică existentă şi practică juridică; cauza (cauzele) şi factorul (factorii) care determină evoluţia unui fenomen juridic.

Ipoteza poate fi comparată cu o punte plasată între cunoscut şi necunoscut, între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem să ştim.

Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi necunoscut.

Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor şi informaţiilor studiate.

Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafaţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar) şi reprezentaţionale – formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetării.

Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie testate şi verificate.

Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: • să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic; • să satisfacă exigenţa de noncontradicţie; • să aibă un mare conţinut informaţional; • să genereze cât mai multe consecinţe testabile;

19

• să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente. Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi de evaluare

a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre teorie şi practică).

O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator, cel de verificare a ipotezei.

9.2. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzală este cea

mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).

Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracteristicile sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o legătură obiectivă între două fenomene, două procese sau două elemente care se succed, unul în calitate de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.

Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de condiţionare: ea nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte, o stimulează sau o frânează; relaţia de interdependenţă – când un fenomen în calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză.

Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.

Cap. 10 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice 10.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie

al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator). Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu

faptele empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi concluziei ştiinţifice.

Dacă faptele empirice arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze, conchidem că ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu.

Dacă apar dezacorduri între fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se modifică până când teoria concordă cu faptele.

Deci procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând:

- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele); - confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice ;

20

- testarea trăiniciei relaţiilor dintre rezultatele ipotezei şi observaţiile empirice.

10.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice: 10.1.1. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependeţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui. Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.

Forme de experiment: • naturale – din sistemele micro, mezo, macro; • artificiale – create de cercetător = modele; • de teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau

active; • de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de

pildă: teste , simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje. Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în

condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor independente asupra variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.

Experimentul cere: • alegerea unităţilor de observare, de experimentare; • alegerea unităţilor de control al experimentului, adică compararea acţiunii

variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile independente.

21

Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se poate recurge la un control static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea erorii aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în comun. 10.1.2. Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria şi practica juridică. Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese simulate). Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenomenului studiat; modului de funcţionare, interdependenţei dintre componente şi paliere; aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat. Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice: clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legăturilor; verificarea ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate; comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor. 10.1.3. Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins datorită dezvoltării tehnicii de calcul. Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice. Calitatea scenariului este în funcţie de:

o realismul premiselor; o factorii de comportament (ipotezele considerate); o rigoarea legăturilor cauzale.

Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze. 10.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor. Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare „luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Aceste metode concrete sunt următoarele:

22

10.2.1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului. 10.2.2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică . Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. 10.2.3. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

23

Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supuse măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea măsurată. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. 10.2.4. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

10.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”

Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în trecut”, vis- á -vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei, regulă, lege etc. sau, de exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.

Din această perspectivă se pot reconstitui şi explica evoluţiile în planul comunităţii a normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifică sursele disfuncţiilor de personalitate şi atitudinile comportamentale în cazul delincvenţei în sens larg.

24

Metoda1 derivă din medicină unde antecedentele heredocolaterale şi anamnestice servesc stabilirii diagnosticului şi atitudinilor terapeutice adecvate.

10.2.6. Metoda tipologică

Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi raportată la evoluţia

realităţilor juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciară, victimologie etc., faţă de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în serie.

Prof.univ. Iancu Tănăsescu2 subliniază că „în cadrul acestei metode se porneşte de la noţiunea de tip, definita ca o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice pentru fenomenul social o anumită grupare de tipuri ce cuprinde trăsături definitorii caracteristice unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene”3.

10.2.7. Metoda statistică4 Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si

sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa acestora şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii sociale (N.A.) - stratifică, aşadar, observaţiile.

În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din volumul de observaţii şi date examinate. În urma grupării datelor ce aparţin unor clase ce urmează să fie concentrate într-o valoare centrală, se formează baza prelucrării statistice a materialului brut – vezi aplicaţiile pe terenul psihologiei judiciare.

Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice, se trece la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiind anumite valori numerice. În acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelaţiei se va stabili legătura între anumite procese şi fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard. Iată, aşadar, cum prin metoda statistică se traduc fapte în enunţuri abstracte şi predicţii matematice.

1 Fără îndoială că în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării juridice poate apela şi la o serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda logică, metoda regresivă, metoda sistemelor, metoda integralistă etc., în cazul de faţă autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative în materie.

2 Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE, Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pag. 209-235, citat selectiv valorificat în prezentul curs.

3 Op.cit., pag. 214. 4 Op.cit., pag. 216-217.

25

10.2.8. Metoda sociologică Prelucrând opera prof. I. Oancea şi C. Belu, prof. Iancu Tănăsescu5 pleacă de

la adevărul conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive, obiective şi exclusive, stabileşte influenţa fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi eficienţa instituţiilor legale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor. Astfel, studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologică se identifică regulile generale de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social, legitimând raporturile dintre indivizi şi societate.

Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care germinează ca o constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării - generalizării, repetiţiei – succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă abstractizările normative – legea.

10.2.9. Metoda comparativă În concepţia prof.univ.dr. Iancu Tănăsescu6, înseamnă observarea unor

fenomene sau absenţa simultană a două fenomene sau serii de fenomene, analiza acestora relevând legăturile dintre ele. Are două forme: analogică – care presupune compararea asemănărilor şi antidoctică – presupune diferenţele dintre fenomene. În cadrul procedeului concordanţei se stabileşte legătura directă existentă între fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor reprezenta cauzele directe.

Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că fenomenul rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor concomitente determină concluzia că în cazul când un fenomen este precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomen care succede, va constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.

În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu privire la evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice raportate la estimarea unor posibile necesităţi legislative.

5 Op. cit., pag. 218. 6 Op.cit., pag. 215.

26

Cap 11. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor ştiinţifice:

evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii şi soluţii practice; confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice; stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia

lor) este o expresie a realităţii practice. Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discordanţa dintre ipoteze şi practică şi se pot formula următoarele situaţii:

• o ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele practicii;

• dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este infirmată: fie se abandonează, fie se reformulează;

• verificarea ipotezei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii lungi de date, de calitate;

• ipotezele parţial infirmate se reiau; • când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna

sau abandona; • ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de

verificare; • orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte; • o ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.

Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: de logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă cu teoria juridică; formularea de observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice; să indice direcţii de urmat şi teme de cercetare.

Cap. 12 Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice 12.0. Sunt, de fapt, două etape care se abordează împreună, ambele au trăsături

comune – forma de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Este important conţinutul ştiinţific, dar şi formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari ansambluri de reguli, generale şi specifice.

27

12.1. Redactarea lucrării ştiinţifice Redactarea se realizează în trei etape: 12.1.1. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare

a proiectului şi planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de includere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură:

sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura lucrării (părţi, secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente; formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a

argumentelor, a metodelor de investigare; identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare; efectuarea de

propuneri de eliminare a acestor neajunsuri. 12.1.2. Redactarea propriu-zisă este procesul de scriere: fie o redactare

iniţială, rapidă, „o primă mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una convenabilă.

12.1.3. Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii, ca şi a observaţiilor criticilor, ale beneficiarului.

Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: • succesiune logică; • dimensiuni adecvate; • înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului; • formularea şi argumentarea ideilor; • detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei; • corectitudinea datelor, şi trimiterilor bibliografice; • acurateţea stilistică (limbajul); • eliminarea repetărilor de idei, citate.

12.1.4. Reguli generale

redactare riguroasă (fidelă); originalitate; corectitudine (deontologia); eficacitatea redactării – pentru cititor, beneficiar; stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil; acurateţea gramaticală şi literară.

12.1.5. Reguli specifice - natura cercetării; - obiectivele lucrării; - complexitatea;

28

- dimensiunea; - structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii; - introducerea (cuvântul înainte); - titluri şi subtitluri; - ordinea scrierii autorilor; - fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu; - să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor; - instrumente de investigaţie utilizate; - să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe; - ideile de bază ale lucrării; - ilustrări grafice; - tabele cu date (reguli); - citate; - anexe; - trimiteri bibliografice la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capitol; în

subsolul paginii; în text; - indexul de termeni; - indexul de nume; - rezumatul lucrării. 12.1.7. Reguli practice de prezentare grafică: aşezarea în text; evidenţierea

pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor şi omisiunilor: a. Hârtia trebuie să fie de bună calitate, să aibă dimensiunea 210x297 mm

(A4) şi pe pagină să fie 31 rânduri (la două rânduri) x 65 semne pe rând = 2000 semne (litere, blancuri, semne de punctuaţie).

b. Textul trebuie centrat astfel încât să rămână margini de 2 cm în susul paginii, de 1,5 cm în dreapta şi jos, de 2 sau 3 cm în stânga. Dacă pagina conţine un titlu, marginea de sus trebuie să aibă 3-4 cm. Fiecare capitol începe pe o pagină nouă.

c. Titlul se scrie cu majuscule, în centrul paginii, nu se sublinează, nu se pune punct după el. Dacă titlul este mai lung de 9 cm, se fragmentează. Titlul de carte, volum se bate pe o pagină separată, numită pagină-titlu. Pagina titlu are pe verso pagina bibliografică unde se precizează ediţia, copyright, autor, ISBN sau ISSN. ISBN = International Standard Book Number, număr internaţional de clasificare pentru cărţi, ISSN = International Standard Serial Number, număr internaţional de clasificare bibliografică pentru seriale şi periodice.

d. Titlul de articol se plasează la 3 cm sub marginea de sus a paginii, în centru. Sub titlu se lasă un spaţiu de trei rânduri, după care se scrie prenumele şi numele autorului, în dreapta paginii. Titlul se scrie cu majuscule, nu se subliniază şi nu se pune punct.

e. Alineatul constă din cinci blancuri (spaţii albe) în stânga textului, la început de paragraf. Paragraful constă dintr-un grup de mai multe rânduri conţinând aceeaşi idee, care începe cu alineat.

29

f. Numărul paginii (numit coloncifru sau coloncifră) se pune în colţul din dreapta sus, la un cm de cele două margini.

O teză de licenţă, o disertaţie sau o teză de doctorat nu trebuie să aibă corecturi, dovadă certă a nivelului celui ce scrie o astfel de lucrare.

g. Citatele se reproduc exact ca în original, cu ortografia, punctuaţia, sintaxa şi eventualele greşeli din original, urmate în paranteză de adverbul latin [sic] („aşa”, „chiar aşa”). Dacă autorul doreşte să atragă atenţia asupra unei părţi din citat prin subliniere, scrie la sfârşitul citatului. (sublinierea noastră). Citatele scurte se pun între ghilimele, iar citatele ample se plasează la o distanţă dublă faţă de distanţa dintre rânduri, şi la zece blancuri faţă de marginea din stânga a textului. Pentru a marca omisiuni din textul citat, în locul textului omis se pun puncte de suspensie între paranteze drepte : […]. La sfârşitul citatului se pune o cifră pentru nota de subsol, în josul paginii, sub linia despărţitoare între textul curent şi note. Citatele mai lungi de 15 rânduri cad sub incidenţa legii dreptului de autor (copyright-ul) şi se sancţionează. Intervenţia unui autor în textul altuia se face folosind abrevierea N.A. (nota autorului). Copyright-ul este termenul internaţional pentru „dreptul de autor”, menţionat pe pagina bibliografică, sub forma unui cerc conţinând litera c: ©. Permisiunea de a folosi opera unui autor se solicită acestuia în scris, fiind acordată gratuit sau cu plată.

h. Plagiatul este un furt intelectual şi pentru a-l evita trebuie precizată sursa: autorul şi lucrarea, în paranteză, imediat după textul preluat sau într-o notă de subsol.

i. Compilaţia este o lucrare fără originalitate, compusă din extrase după diferiţi autori, dar când materialul este prelucrat şi adăugată cu contribuţiile celui ce o scrie, ea poate fi considerată lucrare originală.

j. Notele de subsol sunt esenţiale pentru textul academic, deoarece conţin explicaţii privind cuvinte, fraze, diferite formulări, sursa citatelor, comentarii utile. Ele se tipăresc în ordine numerică, în josul paginii fie la sfârşitul capitolului sau al cărţii. Notele de carte, care precizează sursa trebuie să precizeze autorul (prenumele şi numele) urmate de virgulă, titlul volumului cu majuscule şi nesubliniat, urmat de virgulă, apoi oraşul urmat de două puncte (: ) şi numele editurii , după care se pune virgulă, apoi anul apariţiei, virgulă şi numărul paginii (p.) sau paginitor (pp). Nota de articol conţine numele autorului (prenume, nume) urmat de virgulă, titlul articolului între ghilimele, cu litere obişnuite, prepoziţia latină in („în”) urmat de titlul revistei subliniat sau scris cu litere italice, numele oraşului unde apare revista, numărul volumului, data apariţiei, numărul paginii, toate izolate între virgule.

Dacă sunt mai mult de doi autori, în nota de subsol se scrie numele primului urmat de et al. (şi alţii), dar în lista bibliografică se trec numele tuturor autorilor.

k. Dacă se fac trimiteri la un paragraf anterior, în paranteză se scrie (V. supra p. 9), adică „vezi mai sus în text la pag. 9”. Pentru trimitere la un paragraf ulterior se scrie (v. infra p. 16), adică „vezi mai jos în text la pag. 16”. Când referinţele sunt numeroase se foloseşte adverbul latin passim „răspândit peste tot”, „în diferite locuri”; (v. pp. 78,88 et passim). Când se fac trimiteri la acelaşi autor, sub prima

30

notă, în a doua notă nu se mai repetă numele autorului şi se foloseşte cuvântul latin idem („acelaşi, aceeaşi”), iar când se repetă şi titlul lucrării se foloseşte cuvântul ibidem. În loc de idem se foloseşte şi op.cit. („în lucrarea citată”). Când din nota bibliografică lipseşte un element (numele, editura, oraşul, anul), în locul lui se pune cratimă. Citatele indirecte, din surse secundare, se precizează cu prepoziţia latină apud („după”). Ex:

4. Traian Brăileanu, „Studenţii” în Însemnări sociologice, (-), I, 9, dec. 1935

apud Zigu Ornea, ANII TREIZECI. EXTREMA DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ, Bucureşti: Fundaţia Culturală Română, p. 374.

Pentru citarea surselor de pe Internet, nota de subsol va fi redactată astfel: 5. Kenneth Steele, „The New Variorum Shakespeare” in Shakepears II, 1990,

p . 124. Bryn Mawr Commentaries, In Online. INTERNET. 2 februarie 1992. l. Bibliografia unei lucrări ştiinţifice conţine lista lucrărilor consultate pentru

informaţia generală asupra subiectului şi lucrări citate, dar nu se recomandă încărcarea listei cu cărţi neconsultate. Dacă în nota de subsol numele autorului începe cu prenumele, în notele bibliografice se începe cu numele pentru ordonarea alfabetică în lista de titluri.

Nota de subsol: 2. Aurelian Bondrea, OPINIA PUBLICĂ,

DEMOCRAŢIA ŞI STATUTUL DE DREPT, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine, 1997, p. 62.

Nota bibliografică: 2. Bondrea, Aurelian, OPINIA PUBLICĂ,

DEMOCRAŢIA ŞI STATUL DE DREPT, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine, 1997, p. 62.

m. Biblioteca universitară este sursa cea mai eficientă de informare, urmată de arhivele de stat, bibliotecile institutelor de cercetări şi Biblioteca Academiei. În fişierul (catalogul public) bibliotecii se află titlurile cărţilor şi articolelor publicate de-a lungul timpului. Titlurile şi autorii se află în cataloage bibliografice şi indexuri de bibliografii tematice, naţionale şi internaţionale, precum şi indexuri de nume. Informaţiile bibliografice s-au introdus pe Internet, alcătuind biblioteca virtuală, în care sunt înregistrate milioane de informaţii. Exemplu de pagină de internet pentru o carte solicitată:

31

(TI, titlul cărţii) ( AU, autorul cărţii)

( SO, source, editura) (IS, International Standard

Number)

(LA, limba) (PT, tipul publicaţiei)

(PY, anul apariţiei) (AN, accesion number sau cota

cărţii) (LO, localitatatea, locul unde se

află cartea) (UP, update code) n. Structura lucrării ştiinţifice

Titlul lucrării

Tabla de materii Introducere……………………………………………………. p. 1

Partea I Titlul

Cap. 1. Titlul………………………………………………… p. Cap. 2. Titlul………………………………………………… p.

Partea a II-a Titlul

Cap. 1. Titlul……………………………………………….. p. Cap. 2. Titlul………………………………………………. p. Cap. 3. Titlul………………………………………………. p.

TI: LIU SHAO-CHI. Le Moine rouge. AU: Wetzel, Hans Heinrich SO: [Paris:] Denoel, [1961] IS: ISBN o-394-50087-3 LA: French PT: book PY: 1961 AN: DS 778. L 58. W 47. LO: Sterling Memorial Library, Yale UP: 8129

32

Partea a III-a Titlul

Cap. 1. Titlul…………………………………………….. p. Cap. 2. Titlul…………………………………………….. p. Cap. 3. Titlul…………………………………………….. p. Concluzii………………………………………………… p. Bibliografie……………………………………………… p.

Structura unui capitol

Cap. 1 Titlul

0. 1.0. 1.1. 1.2. 1.3. 2.0. 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. 3.0. 3.1. 3.2. 3.3. 4.0. 4.1. 4.2. 4.3. 5.0. Sinteză Note (la sfârşitul capitolului)

1. ……………………. 2. ……………………. 3. …………………….

33

o. Coperte:

Lucrare de licenţă

Format A4, 21/29cm

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CONSTANŢA

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ Domeniul: Drept civil

Conducător ştiinţific: Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu Absolvent: Ion Popescu

2006

34

Pagină de titlu

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CONSTANŢA

SPECIALIZAREA DREPT

EXPERTIZA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

Conducător ştiinţific: Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu Absolvent: Ion Popescu

2006

35

Disertaţie de masterat

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CONSTANŢA

SPECIALIZAREA DREPT

DISERTAŢIE DE MASTERAT Masteratul: Drept comunitar

Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. Marin Voicu Masterant: Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

36

Pagina de titlul

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CONSTANŢA

SPECIALIZAREA DREPT

POLITICILE SOCIALE ÎN CONSTITUŢIA EUROPEANĂ

Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. Marin Voicu Masterant: Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

37

Teza de doctorat

UNIVERSITATA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan Doctorand: Flavia Ghencea

2008

38

Pagina de titlul

UNIVERSITATA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

REGIMUL AUTORIZĂRII ADMINISTRATIVE ÎN DREPTUL ROMÂNESC ŞI COMPARAT

Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan Doctorand: Flavia Ghencea

2008

39

12.2. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice 12.2.1. Funcţiile susţinerii publice: - mai buna cunoaştere a unor idei, teze, direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor;

intensificarea vieţii ştiinţifice: • noi creaţii; • corecţii asupra celor vechi; • abandonarea celor vechi; • cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară). 12.2.2. Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introducerea

(exordiul) – ce temă, ce obiectiv trebuie să trezească interesul; conţinutul (tratarea) – expunerea ideilor; concluzia (peroraţia) – recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei ideilor.

12.2.3. Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice: deşteptarea interesului auditoriului prin raţionamente logice, argumente

practice; cunoştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în

propoziţii şi în frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; căldura cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine, ţinută.

12.2.4. Reguli de bază ale susţinerii publice a. Pregătirea expunerii: • elaborarea planului prezentării: - urmărirea ideilor textului scris; - idei principale, argumente; - contribuţii personale; • cunoaşterea auditoriului (structura profesională): - nivel de pregătire; - nivel de interes. • pregătirea personală a vorbitorului: - controlul atitudinii, mimicii, gesturilor; - evitarea întreruperii prelungite; - evitarea excesului de sentimentalisme. • pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare: - benzi, scheme, planşe, grafice; - încadrarea în timp; - evitarea monotoniei. • pregătirea auditoriului: - invitarea persoanelor interesate; - anunţarea prezentării prin mijloace de informare; - precizarea titlului ştiinţific al vorbitorului; - precizarea lucrărilor ştiinţifice ale vorbitorului.

40

b. Expunerea în public - urmărirea textului pregătit; - ajustarea textului la timpul disponibil. c. Recomandări practice - expunerea în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles; - schimbări de ritm şi de ton; - dialog cu persoane din auditoriu; - insistenţa asupra problemelor necunoscute şi interesante; - evitarea improvizaţiilor; - încadrarea în timpul prevăzut; - rezervarea a 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori; - prevenirea sau eliminarea tensiunile din rândul asistenţei.

Cap. 13. Forme de comunicare în ştiinţă: 13.0. Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea juriştilor

se realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce urmează, reţinem ca fiind mai importante următoarele:

13.1. Lucrări cu autoritatea ştiinţifică, de consacrare

13.1.1. Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o singură problemă; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute, până la câteva mii de pagini. 13.1.2. Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine câteva volume şi mai multe mii de pagini. 13.1.3. Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a specialiştilor. 13.1.4. Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se numesc Note de curs. 13.1.5. Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare, pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.

41

13.1.6.Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini este variabil.

13.2. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

13.2.1. Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent în broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în funcţie de confidenţialitate şi alte interese. 13.2.2. Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini. 13.2.3. Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele constatări şi soluţii practice, în special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice. 13.2.4. Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne şi internaţionale. 13.2.5. Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute. 13.2.6. Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă (conferinţă, simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz), de regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona respectivă se trece direct la dezbatere.

42

13.2.7. Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în formă scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.

13.3. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

13.3.1. Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin aceasta se urmăreşte formarea şi cucerirea opiniei publice pentru o problemă de atitudine economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi. 13.3.2. Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, care prezintă o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa socială, în plan naţional sau global. 13.3.3. Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică. 13.3.4. Teza de doctorat, dizertaţia de masterat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare de licenţă şi postuniversitare. Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura juridică de specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării ştiinţelor juridice.

43

Cap. 14. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice 14.1. Alegerea temei de cercetare

• se face din rândul problemelor juridice; • problema juridică rezultă în urma confruntării: teoriei, ipotezei, curentelor

cu fapte practice, empirice • dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face

cu o problemă juridică; această problemă juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;

• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii. Mijloace: - informare; - documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a temei

potrivite; - consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică. 14.2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului) Acestea pot fi, de regulă, unul din obiectivele următoare: • analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii,

direcţii de acţiune; • studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi formulării

unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi; • realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de

gândire; • formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii; • perfecţionarea sau crearea unei metodologii de analiză. Mijloace: - informare; - studiu documentar; - exigenţele beneficiarilor; - consultarea unor specialişti. 14.3 . Elaborarea schiţei proiectului de cercetare • termenul de predare a lucrării; • volumul surselor de documentare bibliografică, întocmirea unei bibliografii

minimale (în continuă extindere); • timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice; • surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridică; • o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării: • documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţinere publică.

44

Mijloace: - eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată; - stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de

informatică, limbi străine; - sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al institutului de cercetare, al

centrului de informare-documentare. 14.4. Studiul surselor bibliografice Este direcţionat spre: • cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în

alte zone geografice şi studii realizate de către cercetătorii români; • explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor şi factorilor lui; • efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de

specialitate; • întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine

realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite); • precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele

amânate şi cauzele acestora; • inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere; • metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora; • precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele

acestora date. Mijloace: - surse terţiare (referate documentare de sinteză); - surse secundare (sinteze documentare); - surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare, legislaţie,

jurisprudenţă; - cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse; - consultarea unor specialişti. 14.5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică Are drept obiect: - precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodologice, analize

concrete); - evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic; În acest demers trebuie să aibă în vedere: • definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetării; • evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului juridic; • principalele erori pe care le săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate

(domeniului);

45

14.5.1. Observarea fenomenului juridic - o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul cercetării

bibliografice; - cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin

documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;

- pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a fenomenului juridic.

- precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;

- relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).

14.5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor) Este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a

fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate următoarele abordări:

- conceptul de sistem a fenomenului juridic şi identificarea variabilelor; - stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi

independente; Mijloace şi procedee: Alegerea lor se face în raport cu: - calitatea fenomenului şi cu rezultatele analizei cauzale; - datele necesare şi datele disponibile; - cu opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din domeniu; - consultarea specialiştilor cu privire la: • modelul ales; • rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor); - rezervarea timpului necesar celorlalte etape; - evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat; căile de

eliminare a acestor neajunsuri. 14.6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a concluziilor

ştiinţifice, prin: • verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificată); • utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum sunt: - o formă de experiment;

46

- stimularea; - scenariul; - prognoză. • analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în vederea

fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei); • precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu menţionarea

cauzelor corespunzătoare; • observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice; • relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a variatelor

neajunsuri; • precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi

asigurării unor date calitativ superioare; • timpul necesar celorlalte etape. 14.7. Redactarea lucrării se realizează prin: • definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consultarea unor

specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezultatelor cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formulării şi verificării ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind fenomenul juridic, studiat;

• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul lucrării şi ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele, introducerea şi rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume şi de termeni, bibliografia);

• Redactarea propriu-zisă. - alegerea modelului de redactare convenabil fiecăruia; • Definitivarea redactării lucrării. - pe baza:

• observaţiilor şi sugestiilor beneficiarului şi ale altor specialişti; • propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;

• alegerea modelului de procesare; - timpul necesar pentru procesare şi susţinerea publică. 14.8.Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării Presupune: • un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a concluziilor

lucrării; • precizarea algoritmului de succes al expunerii; • satisfacerea altor exigenţe şi reguli;

47

14.9. Refacerea lucrării Se realizează pe baza: • observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice; • timpului rămas disponibil pentru refacere. 14.10. Predarea la beneficiar Se face: • la data iniţial stabilită prin contract; • către editură, şef ierarhic, firmă.

Cap. 15. Planuri temetice pentru lucrările de seminar 1. Alegerea temei referatului care va fi prezentat la evaluarea de la sfârşitul

semestrului I. - prezentarea listei de teme posibile din fiecare ramură de drept; 2. Documentarea bibliografică - selectarea surselor; - consultarea surselor.

3. Conspectarea materialului bibliografic selectat şi consultat 4. Fixarea materialului bibliografic: - fişa bibliografică; - fişa de idei; - fişa de citate.

5. Redactarea planului referatului: - structura pe capitole, paragrafe; - succesiunea ideilor.

6. Redactarea referatului: - introducerea; - ipoteza (ipotezele).

7. Redactarea referatului:

- redactarea capitolelor; - redactarea concluziilor.

48

8. Redactarea notetelor de subsol, de la sfârşitul capitolelor sau al lucrării.

9. Redactarea bibliografiei finale: - lista lucrărilor consultate; - lista lucrărilor citate; - legislaţie.

10. Corectarea referatului:

- utilizarea semnelor de corectare consacrate. 11. Prezentarea publică a lucrării – pregătirea discursului pe baza lucrării redactate

12. Asigurarea tuturor condiţiilor pentru prezentarea publică a lucrării. 13. Susţinerea publică a lucrării în cadrul evaluării finale.

49

PARTEA A DOUA Exerciţiu aplicativ de drept comparat Odată cu tratarea „metodei comparative” ajungem pe teritoriul dreptului

comparat7, reţinând în concepţia distinsului autor dr. Leontin-Jean Constantinesco, cele trei stadii succesive caracteristice metodei comparative: connaître = a cunoaşte; comprendre = a înţelege; comparer = a compara, regăsite în „Regula celor trei C”.

Selectând din opera citată, reţinem că orice abordare comparativă a dreptului presupune un algoritm extrem de exigent.

Cap. 1 Din perspectiva lui „a cunoaşte” – „connaître” 1.1 Juxtapunerea sau compararea ordinilor juridice A descoperi instituţiile juridice de drept străin ce alcătuiesc termenii de

comparat, „...căci pentru a le face de înţeles juriştilor naţionali, instituţiile juridice străine, comparatiştii trebuie deseori să le facă să sufere un fel de transformare aparentă, destinată să le apropie de categoriile şi noţiunile cunoscute din dreptul naţional”8.

1.2 Cunoaşterea instituţiilor juridice străine ca scop în sine Dincolo de nevoia curiozităţii ştiinţifice faţă de modul în care alţii au

soluţionat varii aspecte ale normativului juridic, acest gen de studii răspunde în mod esenţial scopului pragmatic al cunoaşterii dreptului străin pentru a-l aplica, din acest punct de vedere dr. Leontin-Jean Constantinesco opiniază că „este cazul ori de câte ori juriştii naţionali trebuie să interpreteze sau să aplice reguli ale unei ordini juridice străine”. Internaţionalizarea unei părţi tot mai importante a procesului economic, dinamica vieţii afacerilor şi mobilitatea mereu mai accelerată şi lărgită a subiectelor şi a obiectelor de drept, dincolo de ordinea lor juridică originară, obligă avocaţii şi magistraţii să cunoască din ce în ce mai mult ordinile juridice străine necesare soluţionării conflictelor cu componente internaţionale. Acestui proces de natură generală i se adaugă procesul particular al integrării regionale care, în cadrul Comunităţii Economice Europene, vizează să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor, dar în acelaşi timp şi a factorilor de producţie, ceea ce multiplică numărul problemelor juridice având o componentă comunitară. Tratatul C.E.E. a avut în

7 Recomandăm ca bibliografie obligatorie, lucrarea dr. Leontin-Jean Constantinesco ,TRATAT DE DREPT COMPARAT – METODA COMPARATIVĂ, vol. 2, Bucureşti: Ed. ALL EDUCATIONAL, 1998.

8 Op.cit., pag. 125.

50

vedere aceste probleme din unghiul factorilor de producţie, neînţelegând să reglementeze decât problemele care, pe acest plan, sunt puse prin liberalizarea lor. Dar libera circulaţie a mărfurilor, dreptul de stabilire a persoanelor juridice şi libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Pieţei Comune, pun foarte numeroase probleme de drept internaţional privat9.

1.3 Fragmentarea termenilor de comparat şi „schema comparativă” Presupune fragmentarea termenilor de comparat în elementele lor componente,

evidenţiate într-o serie de mici probleme distincte care alcătuiesc „schema comparativă”. Elementele şi problemele făcând parte din aceasta pot fi de natură instituţională sau structurală, formală sau materială, conceptuală, ideologică sau politică, de rezultat direct sau indirect10.

1.4 Abstragerea şi integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridică Etapă care într-o primă fază presupune izolarea cu scop metodologic a

termenului de comparaţie faţă de ordinea sa juridică, acesta fiind examinat mai întâi în el însuşi, pentru ca într-o a doua fază termenul să fie examinat în raporturile sale cu ordinea juridică şi mai ales scoţând la iveală modul în care acest termen este influenţat de ea şi de elementele sale determinante.

Obstacolul lingvistic este parţial rezolvat prin traduceri şi dicţionare sau persoane interpuse. Dificultatea constă în aceea că termenul de comparat necesită studierea lui în complexitatea izvoarelor de drept care în ordinea respectivă concură în a-l forma. Din această perspectivă ne alăturăm lui Marc Ancel – „Utilité et méthodes”, pag. 91: „...este clar că pentru a aborda dreptul unei ţări străine este preferabil (Leontin-Jean Constantinesco – „este indispensabil”) să-i cunoşti limba”. În definitiv este vorba să se ajungă la o transpunere juridică dintr-o ordine de drept în alta printr-o traducere lingvistică dintr-o limbă în alta.

9 După Leontin-Jean Constantinesco „este evident, de pildă, că milioanele de muncitori comunitari şi străini ce

se găsesc în Belgia, în Franţa sau în Germania pun juriştilor şi tribunalelor respective numeroase probleme de drept străin, ce ţin de statutul personal, de dreptul familiei, de dreptul bunurilor şi de succesiune, a căror rezolvare necesită studiul şi cunoaşterea regulilor şi a instituţiilor juridice, a ordinilor de drept străine pe care trebuie să le aplice” – op.cit., pag. 129.

10 Astfel, după Leontin-Jean Constantinesco, ca să analizăm pensia alimentară în caz de divorţ, trebuie examinată toată seria de probleme referitoare la aceasta – şi care constituie „schema comparativă” N.A. – ca de pildă: vina în divorţ are sau nu o influenţă asupra atribuirii pensiei alimentare; soţul care cere pensia alimentară trebuie sau nu să se afle în stare de necesitate; ce se înţelege prin această noţiune; între starea de necesitate şi vină trebuie să existe un raport direct sau nu; cum este conceput acest raport; când trebuie să intervină starea de necesitate; pot părţile reglementa pensia alimentară prin convenţii particulare şi în ce condiţii; care este data de la care plecând astfel de convenţii pot interveni în mod valabil; cine stabileşte şi în ce mod cuantumul pensiei alimentare; este acesta revizuibil şi în ce condiţii; beneficiarul pensiei alimentare poate să o piardă şi în ce condiţii; care sunt garanţiile pentru plata pensiei alimentare etc.” – op.cit., pag. 132.

51

1.5 Compararea pe bază de anchetă şi de rapoarte naţionale Presupune înlocuirea efortului individual cu cel colectiv în care scop problema

sau instituţia juridică comună (de comparat) este studiată în diverse ordini juridice prin intermediul unor rapoarte şi anchete naţionale, bazate pe chestionare ce conţin expres punctele şi problematicile unanim selectate şi izvorând din documentaţia oferită de juriştii ordinii respective. În urma acestui proces se obţine o sinteză care scoate la iveală asemănări şi diferenţe, principii comune şi principii care se exclud.

1.6 A studia termenul de comparat în complexitatea totalităţii izvoarelor

ordinii juridice avute în vedere Se bazează pe realitatea conform căreia în dreptul comparat izvoarele dreptului

pot varia, după cum variază dreptul însuşi, adică modul de a reglementa juridic raporturile sociale ce pot fi ele însele concepute şi construite altfel. Nu o dată, izvoarele ordinii juridice sunt împărţite într-o mulţime de texte fragmentare şi având o autoritate diferită, cum ar fi constituţia, legea, regulamentul, actele executivului şi ale autorităţii administrative11. Credem, din această perspectivă, că se impune nu a studia comparativ principiile inflexibile şi articolele izolate, ci preponderent soluţiile oferite raporturilor juridice sub toate aspectele în realitatea juridică a statelor care soluţionează probleme juridice similare, reţinând motivele şi argumentele care au condus la respectivele soluţii şi rezultate în cadrul ordinii de drept respective. În sensul celor afrmate de noi, dr. Leontin-Jean Constantinesco (op.cit., pag. 169-182 ) atrage atenţia asupra faptului că „textul legislativ singur nu poate arăta imaginea adevărată a termenului de comparat” - „textul legislativ este prost redactat” – „textul legislativ principal este completat de alte texte” – „textul legislativ este completat sau modificat de aplicarea sa jurisprudenţială” – „comparatistul nu trebuie să se încreadă, necontrolat, în opinia doctrinei naţionale” – „comparatisul trebuie să sesizeze practica reală a regulii de drept”12.

1.7 A respecta ierarhia izvoarelor ordinii juridice avute în vedere. Variaţiile

sale posibile Presupune, în primul rând, a şti şi identifica foarte clar ierarhia izvoarelor de

drept, a şti dacă această ierarhie este aceeaşi în toate ordinile juridice sau dacă ea variază şi, în ipoteza aceasta, în funcţie de ce variază şi în raport cu ce. (Vezi op.cit., pag. 183 – „ierarhia izvoarelor de drept şi a izvoarelor legislative în sistemul european”; „poziţia cutumei şi a jurisprudenţei printre izvoarele de drept în sistemul

11 Izvoarele anumitor ordini juridice ale popoarelor islamice, ale unor ordini juridice din Asia şi din Extremul

Orient sau ale unor ordini juridice din Africa Neagră – care uneori cuprind credinţe sau simple moravuri – sunt atât de diferite de concepţiile noastre încât unii jurişti s-au întrebat dacă se află încă în faţa unui izvor de drept – op.cit., pag. 161.

12 Op.cit., pag. 180-182.

52

european”; „privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept în sistemul anglo-american”; „ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se răsfrânge asupra metodei comparative”.

1.8. A interpreta termenul de comparat după metoda caracteristică ordinii

juridice căreia îi aparţine13 Presupune faptul că metoda de interpretare a fiecărei ordini juridice îşi are

propriile particularităţi, „valoarea dată literei textului şi noţiunilor şi categoriilor sale generale, precum şi voinţei legiuitorului şi lucrărilor pregătitoare, sau intereselor părţilor sau hotărârilor judiciare, sau, în cele din urmă, raţiunii, obiectivului legii, precum şi consideraţiilor de valoare şi de echitate, variază nu numai de la o ordine juridică la alta, dar şi în interiorul aceleiaşi ordini juridice de la o perioadă la alta”14.

Cap. 2 Din perspectiva lui „a înţelege” – „comprendre”

2.1 Obligaţia de a reintegra termenul de comparat în ordinea sa juridică Orice studiu comparativ limitat doar la cunoaşterea dreptului real riscă să fie în

parte inexact sau chiar fals. Pentru a înţelege în mod real o instituţie străină, comparatistul va trebui totdeauna să cunoască elementele determinante ce caracterizează ordinea juridică respectivă, să coboare în mediul înconjurător, deci în lumea, mai adâncă şi mai puţin precisă, mai fluidă şi mai puţin concretă, acolo unde se formează sursele reale ale normei juridice. El va trebui să chestioneze acel „de ce” social şi uman, moral şi religios, istoric şi politic, economic şi ideologic al ordinii juridice. Şi în acest caz, va fi vorba de a descoperi înainte de a şti şi de a cunoaşte înainte de a înţelege cu adevărat, pentru a putea în cele din urmă a compara.

2.2 Obiectul cercetării în timpul acestei faze Faza înţelegerii începe după ce faza cunoaşterii se termină. În realitate, cele

două faze nu sunt nicidecum separate printr-o etanşeitate completă. Dimpotrivă, cele două faze interferează. Totodată, există între cele doua faze deosebiri mari şi aceasta mai ales deoarece obiectul cercetării capătă o nouă dimensiune şi se schimbă, într-un fel, de la o fază la alta. În prima fază, obiectul cercetării era în mod exclusiv termenul

13 Op.cit., pag. 194-196: „Interpretând instituţii aparţinând popoarelor primitive în spiritul şi cu mentalitatea

oamenilor civilizaţi, comparatiştii care se ocupau de etnologia juridică au ajuns la rezultate greşite, - atribuind acelor realităţi (N.A) - motivări, obiective şi reacţii juridice conforme spiritului şi mentalităţii lor, şi nu mentalităţii lumii spirituale în care trăiau popoarele studiate”

14 Dr. Leontin-Jean Constantinesco zăboveşte exemplificativ asupra metodei de „interpretare logică, dar abstractă şi falsă a unui text străin”, „variaţiilor din metoda de interpretare în Germania şi Franţa”, - evidenţiind, în final, că „metoda de interpretare care variază în mod parţial între ordinile juridice ale aceluiaşi sistem şi în mod profund între sistemele juridice, este un element determinant” – op.cit., pag. 198.

53

de comparat. În a doua fază, obiectul cercetării este termenul de comparat în legăturile sale imediate cu ordinea juridică, precum şi cu caracteristicile sale fundamentale.

A anliza termenul de comparat în cadrul ordinii juridice, înţeleasă ca un ansamblu coerent, înseamnă a examina raporturile sale cu aceasta şi a lumina mai întâi elementele fundamentale ale acestui ansamblu. Deşi în mod parţial, examenul priveşte, deja în acest moment, ordinea juridică; înţelegerea unei parţi, termenul de comparat, necesită cunoaşterea aproximativă a întregului, cu alte cuvinte a părţilor sale cele mai importante, care sunt elementele determinante. Ea necesită de asemenea cunoaşterea precisă a legăturilor directe şi indirecte ale termenului de comparat cu acest întreg. De aceea, pentru a asigura înţelegerea trebuie integrat termenul de comparat în ordinea sa juridică.

Apropiind una de alta două ordini juridice, se apropie în mod necesar două realităţi sociale diferite, precum şi două moduri de a concepe, de a gândi şi de a ordona juridic această realitate socială.

2.3 Motivele care cer integrarea termenului de comparat în ordinea sa

juridică Analiza termenilor de comparat, detaşaţi de ordinile lor juridice, riscă să ducă

la o cunoaştere inexactă deoarece este izolată, fragmentară, formală şi exterioară. Această cunoaştere n-ar putea fi exactă decât dacă noţiunile, instituţiile şi principiile juridice, adică termenii de comparat, ar avea o valoare absolută, deci abstractă şi independentă de ordinea juridică din care fac parte. Or, tocmai, principiile şi instituţiile juridice sunt specifice ordinii juridice avute în vedere; ele nu reprezintă elaborări juridice egale cu ele însele în spaţiu şi în timp. În realitate, principiile nu au decât o valoare instrumentală şi funcţională, aşadar relativă faţă de propriul sistem. Prin obiectivul şi funcţia lor, principiile sunt elaborări determinate în mod juridic, condiţionate economic şi social, subordonate teleologic. Obiectivul şi funcţia, în raport cu sistemul juridic din care fac parte, explică forma, caracterul şi rolul lor.

2.4 Interferenţa altor instituţii, vecine sau complementare ale aceleiaşi

ordini juridice, cu termenul de comparat - primul motiv (vezi şi „executarea în natură în doctrina şi dreptul englez”, „executarea în natură în dreptul francez”)

După cum corpul omenesc nu este o simplă adunare de celule, nici o ordine

juridică nu e o grămadă arbitrară de particule juridice elementare eterogene. În realitate, orice ordine juridică este o creaţie complexă şi completă, vie din punct de vedere social, structurată economic şi determinată politic. Pe de o parte, ea alcătuieşte un întreg omogen, în care toate particulele juridice elemntare se integrează după o ordine ce-i este proprie; pe de altă parte, ea trăieşte şi evoluează

54

paralel cu evoluţia socio-economico-politică a societăţii respective. Ca să înţelegem funcţia exactă a unei instituţii juridice, trebuie s-o examinăm în contextul ei juridic şi în lumina factorilor principali care au modulat şi influenţat dezvoltarea acestei ordini juridice. Interdependenţa structurală şi funcţională existentă între instituţiile aceleiaşi ordini juridice cere să se examineze funcţia specifică a fiecărei instituţii în cadrul sistemului, deci funcţia ei în corelaţie cu funcţia altor instituţii juridice învecinate cu care ea vine în contact sau de care se apropie printr-o înrudire funcţională.

2.5 Influenţa exercitată de elementele determinante – al doilea motiv Orice ordine şi orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite

logici şi a unei concepţii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, însă cel mai puţin important. Dreptul pozitiv este mai ales expresia unei anumite concepţii asupra vieţii, societăţii şi omului, în cele din urmă a unei scări de valori. Ca atare, el este purtătorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al unei anumite ideologii, al unei anumite concepţii sociale, morale şi politice. Această scară de valori implicită este exprimată în modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit împrejurărilor, ele luminează o mare parte, sau toate instituţiile ordinii juridice, cu o lumină interioară şi centrală, clară sau difuză. Comparatistul trebuie să cunoască lumina aceasta, deci elementele determinante, ca să înţeleagă în mod real o instituţie străină ce poate fi influenţată direct sau indirect de către aceste elemente.

2.6. Influenţa factorilor extra-juridici asupra apariţiei, structurii sau

funcţiei termenilor de comparat – al treilea motiv Factorii extra-juridici pot exercita o influenţă deosebită asupra unei legi sau

asupra unei instituţii juridice date. Dar, deoarece legile nu poartă în ele însele raţiunile lor de a fi, textele lor nu spun nimic, sau spun puţin despre raţiunile lor de a fi, despre cauzele ce au determinat apariţia lor sau despre factorii care le-au precizat funcţia. Adesea, instituţii şi reguli juridice sunt legate din punct de vedere temporal. Ele răspund pe plan juridic unei nevoi precise resimţite pe planul economic sau politic într-un anumit moment sau într-o situaţie dată. Ca să înţeleagă termenul de comparat, comparatistul este obligat să cerceteze aceşti factori extra-juridici care explică apariţia sau funcţiile sale.

55

2.7. Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv – al patrulea motiv (vezi în continuare selectiv din op.cit. pag. 230-252 „raporturile Dat-ului cu elementele determinante”, „elemente şi factori care constituie Dat-ul”, „se confundă dreptul comparat cu sociologia juridică?”, „factorul politic”, „factorul economic”, „scara de valori”, „interacţiunea Dat-ului şi Construit-ului în diverse sisteme juridice”)

Compararea este evident că nu poate să se limiteze la planul tehnic, chiar dacă

metoda comparativă poate fi aplicată în acest domeniu cu cea mai mare siguranţă. Limitată la acest plan, compararea rămâne superficială; ea sesizează dreptul în partea lui formulată şi pozitivă, însă exterioară. Izvoarele sociale ale dreptului, care se află în partea aceasta a frontierei, fluidă şi imprecisă, ce desparte domeniul dat-ului de domeniul construit-ului, rămân, în principiu, în afara cercetării. Totuşi, izvoarele formale exprimă dreptul mai mult decât îl elaborează, revelându-l mai mult decât îl creează. Izvorul, cu alte cuvinte punctul de ţâşnire a apei în afara pământului, presupune existenţa unei pânze de apă în interiorul solului: izvorul nu produce apa care îl alimentează, ci se mărgineşte să-i dezvăluie exterior existenţa. În mod asemănător, izvoarele dreptului sunt factori nu de generare a dreptului, ci doar de revelare a dreptului dinainte format. Afirmaţia este exactă mai mult pentru trecut decât pentru prezent, adică pentru un timp în care elaborarea dreptului, mai naturală decât astăzi, depindea de o maturizare socială.

Limitată la aspectul ei pozitiv, norma juridică străină poate să-i pară de neînţeles comparatistului care ignoră realitatea socială a cărei expresie este. Comparatistul nu poate reconstitui cu ajutorul logicii ansamblul de date sociale, jocul factorilor politici şi economici, influenţa reciprocă a componentelor şi echilibrul complex al acţiunilor şi reacţiilor acestor factori a căror rezultantă finală şi vizibilă este dreptul pozitiv. Produs al societăţii care l-a elaborat, dreptul reprezintă în mod necesar o parte din procesul ciclic, în perpetuă mişcare, ce leagă dat-ul pre-juridic de construit-ul juridic. Într-adevăr, există un întreg ciclu ce se formează şi care merge de la dreptul pozitiv la realitatea socială şi invers. Din creuzetul social obscur în care se înfruntă factorii pre-juridici şi în care fermentarea datelor face să încolţească dreptul, acesta ajunge în plină lumină în momentul în care îmbracă formele pe care i le oferă tehnica. Prin aplicarea sa, el va recădea din nou în creuzetul social unde, la rândul său, va fecunda elementele date.

56

Cap. 3 Din perspectiva lui „a compara” – „comparer” 3.1 Raporturile dintre cele trei faze ale procesului metodologic Împărţirea procesului metodologic în trei faze răspunde nevoii de analiză a

metodei. În realitate, cele trei faze nu sunt nici complet distincte, nici total separate. Încă din momentul în care examinează termenul de comparat pentru a-l

cunoaşte, comparatistul nu se mulţumeşte numai cu simpla cunoaştere pe care acest studiu i-o pune la îndemână. În acest moment, care este cel al analizei termenului de comparat desprins din cadrul său, apar deja anumite imagini comparative. Vizând mereu cunoaşterea termenului de comparat, comparatistul străbate drumul pe care îl fac juriştii naţionali, dar el o face cu alţi ochi. Deşi urmează calea metodologică a juristului naţional, comparatistul abordează termenul de comparat în spiritul propriei sale ordini juridice şi cu imaginea pe care termenul de comparat o are în ordinea sa juridică. Astfel, în timp ce examinează termenul de comparat străin, comparatistul nu se poate abţine să nu perceapă deja anumite deosebiri şi asemănări între termenii de comparat, pe care el le înregistrează înainte chiar de a începe compararea propriu-zisă.

Comparatistul s-a eliberat de rutină sau de obişnuinţa căpătată, care îi împiedică pe juriştii naţionali să iasă din punctele de vedere conformiste şi tradiţionale. De aceea, unul din meritele cele mai importante ale metodei comparative este că permite să se vadă un peisaj juridic foarte vechi cu ochi noi şi să se descopere – prin comparare – chiar în propria ordine juridică, aspecte noi care, altfel, ar rămâne ascunse. În aceasta ultimă fază a procesului metodologic, este vorba, pentru comparatist, să se ocupe în mod special de comparare.

3.2 Descriere şi sinteză comparativă În timpul primei faze, examenul comparatistului are un caracter analitic şi

descriptiv vizând cunoaşterea termenului de comparat izolat de ordinea sa juridică. În timpul celei de a doua faze, acest examen analitic, referitor la raporturile termenului de comparat cu ordinea sa juridică şi ale acesteia din urmă cu mediul său meta-juridic, este menit să permită înţelegerea termenului de comparat, precum şi a ordinii sale juridice, cel puţin în elementele ei determinante. Prin natura lucrurilor, acest examen analitic şi descriptiv este de asemenea şi explicativ. În a treia fază, comparatistul tinde să desprindă şi să prezinte raporturile existente între termenii de comparat precum şi să-i explice în cadrul ordinilor lor juridice. Raporturile termenilor de comparat sunt sesizate în carcteristicile, proprietăţile şi funcţiile pe care le au şi le exercită în ordinea juridică respectivă. Cauzele lor sunt de asemenea precizate. În această ultimă fază, examenul este neapărat comparativ şi critic, sintetic şi generalizator.

57

3.3 Compararea, sursă de noi cunoştinţe Compararea este o operaţie conştientă a spiritului îndreptată spre un scop

precis. Este operaţia prin care se reunesc într-o confruntare metodică termenii de comparat pentru a le înţelege relaţiile. Relaţiile astfel desprinse nu constituie nişte elemente date; ele sunt construcţii elaborate de comparatist, produse ale gândirii comparative.

Compararea este înaintarea raţională a spiritului, care merge de la observaţie şi analiză până la cunoştinţele parţiale pe care le integrează în cele din urmă în categorii noi de natură comparativă. Descoperind relaţiile existente între elementele determinante în cadrul ordinilor juridice se lărgesc cunoştinţele şi devenim conştienţi de înrudirea lor. Astfel, ne ridicăm la un nivel superior ce ne permite formarea de noi categorii, sistemele juridice, în care vor fi înglobate în cele din urmă ordinile juridice înrudite.

Cap. 4 Exemple de diferenţe la care duce compararea pe planul practic Două ordini juridice se pot găsi în faţa aceleiaşi probleme, dar puse în termeni

diferiţi. Se poate, de asemenea, şi aceasta este o a doua ipoteză, ca mijloacele prin care ele rezolvă aceeaşi problemă să fie deosebite, deşi duc la soluţii echivalente. Două ordini juridice pot, în fine, să pornească de la aceleaşi principii juridice şi totuşi să fie divergente în maniera tehnică de a le realiza. Aceste diferenţe în ce priveşte mijloacele pot duce la consecinţe practice divergente. Să luăm exemplul convenţiilor privind renunţări sau tranzacţii în problema pensiei alimentare după divorţ, în ordinile juridice franceză şi engleză. Principiul fundamental în ambele ordini juridice este de a interzice ca divorţul să fie pregătit sau făcut posibil de tranzacţiile părţilor. Este aici o regulă de ordine publică („ordre public”) pentru una din cele două ordini de drept, de „public policy” pentru cealaltă. Ambele ordini juridice fac deci eforturi pentru a le interzice părţilor să exercite o influenţă asupra rezultatului acţiunii de divorţ şi să faciliteze desfacerea căsătoriei prin convenţii referitoare la pensia alimentară. Totuşi, punerea în practica tehnică a acestui principiu este deosebită în cele două ordini juridice.

Revenind complet asupra unei jurisprudenţe constante şi aproape seculare, Curtea de Casaţie franceză stabilea în 1949 principiul că pensia alimentară prevăzută de art. 301, alin. 1 din Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei renunţări. O asemenea convenţie, încheiată înaintea hotărârii de divorţ având autoritate de lucru judecat, este întotdeauna nulă, prin obiectul ei, iar aceasta se întâmplă fără să ne punem problema dacă scopul ei era sau nu să faciliteze divorţul. Plecând de la ideea că astfel de convenţii sunt întotdeauna susceptibile de a înlesni divorţul, tribunalele franceze admit că atunci când convenţiile sunt încheiate înainte ca hotărârea de divorţ să capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o probă irefragabilă în acest sens. Bazându-se pe „public policy” tribunalele engleze declară

58

nulă renunţarea prealabilă a soţiei la pensia alimentară. De fapt, hotărârea se explică, de asemenea, prin voinţa de a evita ca, apoi, administraţia să fie silită să se îngrijească de nevoile femeii care a renunţat la pensia sa. Totuşi, contrar dreptului francez, pentru care întreaga convenţie este nulă, dreptul englez admitea că nulitatea renunţării soţiei nu duce în mod automat la nulitatea obligaţiei soţului, atâta vreme cât nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat soluţia tribunalelor. Sec. 23 (1) (b) din Matrimonial Causes Act precizează în mod expres că, în caz de nulitate a promisiunii de renunţare la pensia alimentară făcută de soţie, obligaţia soţului rămâne valabilă, atâta timp cât convenţia nu este declarată nulă din alte motive. Aici apare deja o primă diferenţă pe planul rezultatelor juridice dintre cele două ordini de drept: dreptul francez declară nulă întreaga convenţie; dreptul englez începe prin a anula numai renunţarea soţiei la pensia alimentară. Totuşi, diferenţa aceasta pe planul efectelor juridice, în ciuda aparenţelor, nu implică o diferenţă pe planul rezultatelor practice. Într-adevăr, şi în dreptul francez, nulitatea întregii convenţii lasă să subziste, în totalitate, obligaţia legală a soţului la plata pensiei alimentare în caz de divorţ pronunţat în favoarea soţiei. Totodată, această deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinţe care, de această dată, duc la diferenţe pe planul practic. Într-adevăr, în mod constant, tribunalele engleze îşi arogă dreptul de a examina dacă convenţiile se bazează pe o înţelegere secretă („collusion”), cu alte cuvinte dacă ele au fost încheiate în vederea înlesnirii divorţului sau pentru a-l face posibil, şi, în acest caz, de a le anula. Aceasta înseamnă că asemenea convenţii erau nule în ansamblul lor, ca în dreptul francez. În plus, ele aveau o influenţă asupra divorţului însuşi care devenea imposibil în mod absolut. Până în 1963 înţelegerea secretă („collusion”) constituia un obstacol absolut pentru divorţ, „absolut bar”. Diferenţa juridică şi practică în raport cu dreptul francez este mare, întrucât convenţia anulată, ca atare, nu influenţează direct divorţul în dreptul francez. În sfârşit, în dreptul englez, pentru a putea aprecia dacă ne aflăm în situaţia unei înţelegeri secrete, convenţiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru procedura de divorţ. Din 1963 obligaţia aceasta a devenit legală. Conform sec. 4 Matrimonial Causes Act, tribunalele examinează convenţiile ca să vadă dacă sunt afectate de „objectionable collusion”. Dar „collusion” nu mai este un obstacol absolut la divorţ ca înainte. Ea a devenit o „discretionary bar” lăsată la aprecierea tribunalelor.

Diferenţele juridice şi practice faţă de dreptul francez, deşi mai reduse ca înainte de 1963, subzistă. În dreptul francez, convenţiile încheiate înaintea hotărârii definitive de divorţ atrag prezumţia irefragabilă de înlesnire a divorţului şi sunt, prin acest fapt, nule. În dreptul englez, aceleaşi convenţii nu sunt nule „eo ipso”; ele sunt nule în caz de „collusion”. Totuşi, în dreptul francez, procesul de divorţ îşi urmează cursul; el nu poate fi direct influenţat de nulitatea convenţiei, în sensul că judecătorul nu poate respinge divorţul din cauza convenţiei nule. Judecătorul francez nu are puterea de apreciere a judecătorului englez în această materie; el trebuie să declare nulă orice convenţie încheiată anterior, şi atâta tot. Iată, cum acelaşi principiu,

59

deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice şi practice diferite. De aceea comparatistul trebuie să precizeze relaţiile pe fiecare plan pe care ele se manifestă.

Cap. 5 Aprecierea finală a soluţiilor desprinse prin actul comparării Mai mulţi autori sunt de părere că partea comparativă ar trebui să se

desăvârşească printr-o apreciere finală. După ce a enumerat calităţile şi a evaluat meritele soluţiilor pe care le prezintă diferiţii termeni de comparat, comparatistul ar trebui să precizeze care este „cea mai bună” dintre ele. Ultimul demers metodologic al acestei faze ar fi deci să se dea un fel de premiu celei mai bune soluţii. Problema este mai complexă, iar înainte de a răspunde trebuie să ne întrebăm ce înseamnă această apreciere şi care poate fi valoarea ei: are aprecierea o valoare absolută, sau este ea relativă, şi în raport cu ce?

Aprecierea nu pare necesară din punct de vedere metodologic, dacă ne gândim că actul comparării, care a precizat raporturile dintre termenii de comparat şi cauzele lor, a pus deja în lumină nu numai caracteristicile, ci şi calităţile şi defectele soluţiilor respective, unele faţă de altele. Apoi, pentru că nu este clar pe baza căror criterii trebuie făcută aprecierea şi din ce punct de vedere trebuie comparatistul să o realizeze. Pentru unii, aprecierea aceasta pare a avea o valoare absolută. Totuşi, lucrul acesta n-ar fi cu putinţă decât dacă actul comparării ar fi bazat pe un punct de referinţă fix, deci pe un „tertium comparationis” absolut, egal cu el însuşi, peste tot şi întotdeauna. Dar, pe de o parte, un astfel de „tertium comparationis” nu există; pe de altă parte, orice comparare este relativă, deoarece termenii de comparat ei înşişi nu au decât o valoare relativă, în cadrul ordinilor lor juridice şi unii în raport cu alţii. A crede că dintr-un motiv sau altul soluţia prezentată de un termen de comparat are o valoare absolută ar însemna să admitem că în orice comparare există un „tertium comparationis” fix, ceea ce este o eroare. Pe de altă parte, această relativitate este şi mai redusă. Într-adevăr, soluţia propusă de un termen de comparat poate fi „superioară” sau „inferioară” sau „mai bună” sau „mai puţin convenabilă” faţă de cea prezentată de celălalt, în funcţie de punctul de vedere în care ne plasăm şi, tocmai, există diferite puncte de vedere ce pot fi luate în considerare. Astfel, o soluţie poate părea superioară alteia deoarece este mai simplă din punctul de vedere al tehnicii juridice. Este evident că „breach of contract”, ca noţiune generală, este mai simplă şi mai largă decât soluţia tripartită a dreptului german. O soluţie poate părea preferabilă alteia pentru că este mai eficace din punctul de vedere al rezultatelor. Un alt legiuitor ar putea prefera o soluţie tocmai pentru că rezultatele soluţiei avute în vedere sunt mai suple şi poate mai puţin eficace. Pentru el, şi din acest punct de vedere, aceasta va fi soluţia „cea mai bună”. Anumite soluţii pot părea preferabile altora, din punct de vedere economic, în timp ce altele pot părea „mai bune”, deoarece sunt mai juste din punctul de vedere social sau al justiţiei distributive. Anumite soluţii pot părea „mai bune”, deoarece sunt mai conforme cu o politică progresistă. În sfârşit, anumite

60

soluţii pot părea „mai bune” fiindcă sunt preferabile din punctul de vedere al unificării juridice, deci ca soluţie de compromis. Altele sunt „mai bune” deoarece prezintă avantaje pentru un legiuitor dat. Răspunsul oferit întrebării care este „cea mai bună” dintre soluţiile desprinse prin actul comparării depinde strict de punctul de vedere în care ne plasăm ca s-o judecăm, iar acest punct de vedere este determinat de scopul urmărit de comparare. Astfel, scopul în care este făcută compararea exercită o influenţă determinantă asupra aprecierii care, în acest caz, este făcută în perspectiva unei alegeri precise. În această ipoteză, aprecierea se explică deoarece ea răspunde unei alegeri: din motive precise, ca de exemplu, motive de politică legislativă, de unificare etc., se preferă o soluţie alteia. Astfel, oricare ar fi modul obiectiv de a desprinde relaţiile dintre termenii de comparat, nu e cu putinţă să apreciem soluţiile descoperite de comparare dintr-un punct de vedere unic, abstract şi absolut. La urma urmelor, o apreciere nu are sens decât în perspectiva alegerii în care e făcută. Ceea ce înseamnă că ea este în mod necesar relativă, şi aceasta dintr-un punct de vedere întreit: pe de o parte, în raport cu scopul urmărit, pe de altă parte, prin faptul că înşişi termenii de comparat sunt relativi în cadrul ordinilor lor juridice, precum şi unii în raport cu alţii; în sfârşit, fiindcă aceste aprecieri sunt limitate la ordinile juridice puse faţă în faţă.

Observaţiile pe care tocmai le-am făcut sunt exacte şi atunci când nu ne mulţumim cu o simplă apreciere a diferitelor soluţii şi când ne propunem să încheiem studiul comparativ cu o critică juridică deosebită. Critica – fie a soluţiei naţionale, fie a soluţiei străine – depinde în mod esenţial de elementele folosite drept criterii de apreciere. Comparatistul va stabili criteriile care i se par preponderente din punctul de vedere al cercetării sale comparative. Critica va începe acolo unde, în raport cu acest punct de vedere, comparatistul va crede că a descoperit neajunsurile sau defectele unei reglementări juridice. Ca şi aprecierea, critica formulată de comparatist este în chip necesar relativă. Mai întâi, faţă de scopul urmărit prin comparare. Apoi, faţă de ordinile juridice puse faţă în faţă.

Spre deosebire de metodologia cercetării ştiinţifice juridice, care are ca finalitate elaborarea lucrărilor ştiinţifice, există o metodologie a cercetării faptelor juridice, de care se ocupă Criminologia.

Din această perspectivă o trecere în revistă a instrumentarului şi tehnicilor de abordare în materie, considerăm că este extrem de utilă. Vom apela în cele ce urmează la distincţiile pe care le realizează preponderent cu aplicaţie criminalistică reputatul penalist Iancu Tănăsescu şi colab. în recenta sa lucrare „Criminologie”15.

15 Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE ,Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pp. 229-235

61

Cap. 6 Ancheta socială Pornind de la cercetările demografice din care fac parte şi categoriile de

delincvenţi supuse anchetei, se determină condiţiile în care au trăit autorii infracţiunilor până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul acestora (cuprinzând atitudinile, opţiunile, opiniile), precum şi gradul de rezonanţă al activităţii delincvenţiale în rândul grupului social din care fac parte. Se stabilesc astfel relaţiile inedite, determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi, în special, a celor cu aplicaţie socială, realizându-se cunoaşterea efectelor acestora, precum şi a rezonanţei faţă de grupul social. Deoarece, prin ancheta socială se pot urmări obiective diverse, se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, în ce au ele esenţial – constanţa acestora. Existând posibilitatea teoretizării, prin cunoaşterea şi determinarea conceptelor, se poate trece după fiecare anchetă socială la aplicarea practică indispensabilă adoptării măsurilor de natură să promoveze reducerea fenomenului infracţional sau eradicarea acestuia în cazul sau genul unei infracţiuni. Cauzele generale care implică criminalitatea (cauzele economice, sociale, politice) există în orice perioadă socială şi sunt relevate ca factori constanţi în ancheta socială cu caracter general sau particular. Anchetele sociale cuprind cinci tipuri de probleme, şi anume:

- trăsături definitorii, demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale, calitatea factorului infracţional;

- un alt tip de probleme se referă la mediul socio-profesional prin: indici privind mediul familial, şcolar, loc de muncă, încercând să evidenţieze determinările care „au instigat” pe autori la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea concretă adoptată în momentul săvârşirii actului infracţional.

Este important de stabilit şi trebuie să formeze obiectul investigaţiei cadrul concret, circumstanţial în care s-a produs acţiunea infracţională pentru a se identifica existenţa unor posibilităţi necunoscute care multiplică în mod progresiv natura fenomenului infracţional şi caracterul constant al acestuia. În acest mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, acele elemente ce oferă concluzia finală pentru cunoaşterea efectului actului infracţional, condiţiile implicării unor elemente conjuncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele ocazionale). Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament delincvenţial se poate face atât prin observaţia directă, cât şi indirectă, cu caracter global sau parţial a mediului socio-profesional analizat.

- printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta socială se urmăreşte clasificarea comportamentală în diferite categorii, raportată la categoria de relaţii sociale vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor prin reţinerea circumstanţelor reale sau personale care au însoţit şi definitivat fenomenul. Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este prezentat şi de poziţia victimei

62

faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional, cadrul social, tendinţele, preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;

- prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formează obiectul investigaţiei sociale, se urmăreşte deprinderea tendinţelor (de imitare, prestigiu) care au determinat crearea unor opinii, atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare penală. Se urmăreşte identificarea impactului soluţiei de condamnare după intervenţia reformării sociale – ca urmare a executării pedepsei – dacă cel condamnat conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa socială, prin metodele Detentologiei. Folosirea acestor modalităţi urmăreşte, în mod practic, identificarea unor posibilităţi de răspundere la problemele grave, vătămătoare rămase nerezolvate pentru fostul condamnat, care va avea de suportat consecinţele condamnării, precum şi dacă măsura reeducativă îşi produce sau nu efectele pentru care a fost emisă. Prin ultima categorie de probleme ce vizează ancheta socială se stabileşte opinia grupului sau a colectivităţii relativ la faptele criminogene discutate, posibilitatea ca prin sancţiunea penală să se poată preîntâmpina, pe viitor, faptele agresionale similare. Se urmăreşte în mod direct crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât să regăsească, în cadrul grupului sau a colectivităţii în care a revenit, tendinţe optime şi pozitive de reformare, iar nu tendinţe contradictorii. Pentru realizarea anchetei sociale este necesară parcurgerea următoarelor etape:

1) – Organizarea anchetei – prin stabilirea tematicii de anliză, precum şi a eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi;

2) – Identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili care ajută la desprinderea esenţialului de ceea ce pare ocazional, lăturalnic, existând premisele de adoptare a unor concluzii corecte şi complete în legătură cu problema verificată;

3) – Urmează etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului analizat, în sensul că prin observaţie, prin chestionar şi prin interviu se stabilesc condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul fenomenului criminogen. Orice informaţie în legătură cu suma elementelor ce formează obiectul anchetei poate determina o concluzie sau o trăsătură caracteriologică de natură să imprime anchetei obiectivitate sau subiectivitate, precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit şi prin elaborarea unor concluzii după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă etapă a anchetei sociale se procedează la analiza informaţiilor culese prin utilizarea procedeelor indicate mai sus, stabilindu-se astfel concluziile finalizatoare, unitare şi diversificate prin identificarea constantelor, precum şi a variabilelor care au determinat, au amplificat şi au finalizat fenomenul criminogen. În această etapă se fac calcule pentru identificarea unor tendinţe privitor la evoluţia unor genuri infracţionale sau a unei anumite categorii de delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală în vigoare. Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia prin

63

adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei. Se presupune că, odată cu adoptarea concluziei, se vor adopta şi măsurile specifice pentru garantarea intervenţiei legislative, în sensul reducerii fenomenului criminogen. În măsura în care modalitatea de informare este corectă, iar interacţiunea elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide privitor la concluzia de finalizare a anchetei că este obiectivă şi că poate constitui cadrul adecvat pentru lupta împotriva fenomenului criminogen.

Cap. 7 Chestionarul

Reprezintă una dintre tehnicile întrebuinţate de criminologie şi constă în

culegerea datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină fenomenul criminalităţii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebări de logică şi psihologie (scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat să explice un anumit comportament social. În criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care să permită o evaluare globală a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia. Pentru realizarea corespunzătoare a chestionarului se folosesc două categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic pentru a se putea evidenţia chiar şi acele răspunsuri ale subiecţilor interogaţi, de genul: „nu m-am gândit la această întrebare”, „nu am înţeles sensul întrebării”, „nu am reflectat în mod suficient”. În cazuri deosebite, se pot întrebuinţa chestionare speciale prin care se abordează o singură temă de analizat spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme care cuprind o cantitate mai mare de informaţii (omnibus). Datele evaluate în chestionar vor fi codificate astfel încât se pot anticipa concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor întrebări deschise, este lăsată posibilitatea celui anchetat să-şi exprime opinia în legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns „nu sunt pregătit” sau „nu am nici o părere”. Este adevărat că în cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite de teoria preluării datelor, precum şi de forma de executare a chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru elaborarea teoretică, de perspectivă a identificării cauzelor şi condiţiilor de combatere a criminalităţii, de modificare a structurii juridice.

Structura chestionarului urmează schema clasică: întrebări introductive; întrebări de trecere spre probleme puse în discuţie; întrebări filtru; întrebări de bifurcare; întrebări de identificare; întrebări de control.

Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea unor tehnici de organizare pentru rezolvarea conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele practice.

64

Cap. 8 Interviul În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului

infracţional în strânsă legătură cu utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi prin soluţionarea în mod direct a unor cazuri practice, având ca scop reformarea infractorului. Interviul reprezintă o tehnică de cercetare întrebuinţată şi în criminologie, şi constând în discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată va răspunde la întrebări ale căror număr, ordine şi formulare sunt stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal se pretează la elaborarea unui chestionar compus din întrebări dinainte stabilite în care se lasă o mare libertate de concepere şi de acţiune celui care anchetează. Formele interviului, în doctrină, au fost definite ca: interviu direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor) şi interviul indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor precum şi de interpretare a acestora). O altă formă este reprezentată de interviul clinic, utilizat în mod nemijlocit în criminologia clinică pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele obiective şi cauzele subiective care au determinat o anumita reacţie a individului la stimuli externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii unei legături între cel care intervievează şi cel intervievat având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subicetul analizat), neutru (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi sever (în cadrul interviului relaţia se aseamănă mai mult cu un interogatoriu). În mod concret interviul impune alegerea şi selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea relaţiei precum şi a sincerităţii. În acest sens se constată că un rol deosebit privind calitatea subiecţilor revine vârstei, sexului, subiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul interviului criminologic se recomandă ca terminologia acestuia să fie deschisă, accesibilă pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de obiectivitate. Preocuparea permanentă a celui care urmăreşte rezolvarea unei cercetări este reprezentată de încercarea de a evita erorile de răspuns.

Cap. 9 Procedee statistico-matematice-cibernetice

Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă

să definească prin metode operaţionale limitarea fenomenului criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice. În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate, a analizei factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului criminogen. Procedeul oferă concluzii deosebit de utile, deoarece sursa cantitativă va fi evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a datelor pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene, a identificării condiţiilor favorizante, precum şi a stabilirii concluziilor generale. În acest fel se

65

identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice (edificatoare pentru extragerea concluziei de către criminolog). Astfel, ceea ce pare întâmplător (aleatoriu), grupe, colectivităţi criminogene, în realitate reprezintă o sumă a individualităţilor supuse tendinţelor, legii sociale de perpetuare a criminalităţii în mod repetat, cât şi de amplificare sau reducere a unui anumit tip infracţional. Dacă se cunosc cauzele, condiţiile în care se realizează un anumit gen de infracţiuni, cu ajutorul calcului matematic, statistic, cibernetic, identificându-se constante şi abateri de la regulile care permit efectuarea unei prognoze. Se identifică astfel, cu ajutorul calculului probabilistic, modalitatea de acţiune a fenomenului infracţional, în general, precum şi, în particular, pe un anumit segment social. Analiza fenomenului criminogen nu se realizează fără determinaţia „subpopulaţiei delincvente” privind structura şi interdependenţele acesteia cu ajutorul metodelor şi tehnicilor demografice. Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă, precum şi a anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor se identifică, statistic constanta unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora. Se pot reţine consecinţele sociale economice ale fenomenului criminogen, dependenţa acestuia de o anumită cauzalitate obiectivă şi necesitatea identificării procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. În acest sens, teoriile şi metodele demografice permit evaluarea concretă a structurii fenomenului criminogen, detalierea fenomenelor globale ce asigură cunoaşterea criminalităţii, precum şi păstrarea într-o bancă de date a elementelor edificatoare privind cauzele criminalităţii. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică metoda cunoaşterii volumului şi evoluţiei criminalităţii, a variaţiilor acestora. Un rol deosebit în cercetarea criminalităţii, prin adoptarea metodei cibernetice, revine francezului Gabriel Tarde, care a afirmat că în viitor creşterea criminalităţii antrenează o mărire a proporţiei abandonului de urmăriri penale pentru infracţiuni mai puţin grave.

Cap. 10 Tehnica documentării

În afara anchetei sociale, pentru cunoaşterea fenomenului, criminologia

întrebuinţează şi tehnica documentară. În cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetării reprezintă surse de analiză, dosare privind cauzele penale, documentele personale – scrisori, jurnale, biografii – informaţii oferite de mijloacele de informare în masă. Toate aceste documente sunt analizate în conexiune pentru a se identifica măsurile privind prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optimă pentru adoptarea măsurilor de constrângere. În acest mod se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică operaţiile izolate sau grupate executate de infractor, operaţiile continue care se regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, putându-se ajunge la o sistematizare simbolică a evoluţiei acestui fenomen. Se poate constata că actele izolate definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate existând o diviziune netă între

66

acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau grave). În tipurile tradiţionale de comportamente delincvenţiale se pot regăsi relaţii determinate de anumite tendinţe subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului criminogen identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial, ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând lipsa posibilităţilor de identificare şi chiar de tipizare a acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor permite să se înţeleagă de ce diviziunea fenomenului criminogen poate să fie totuşi înţeleasă de criminologi. Fluxul de date dovedeşte că în realitate diviziunea fenomenului criminogen este limitată. În acest mod, repartiţia fenomenului criminogen în funcţie de modalităţile de penetrare a unor valori sociale este mai uşor înţeleasă şi măsurată în identificarea documentelor folosite de delincvenţi, care permit o finalizare generală, iar nu parţială a fenomenelor.

Cap. 11 Testele psihologice16

Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabilă

şi în psihologia judiciară. Dar în cazul în care se ignoră anumite cerinţe ştiinţifice ale acestor metode, ele pot aduce un adevărat deserviciu cercetării şi activităţii practice.

Astfel în construirea testelor este nevoie de o etapă extrem de importantă, şi anume o examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor. Calităţile de a căror prezenţă depinde valoarea testului ca instrument diagnostic şi prognostic sunt: fideliltatea, validitatea şi sensibilitatea.

Fidelitatea unui test ne indică dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturii măsurate sau sub efectul unor factori exteriori respectivei trăsături, efectul unor factori variabili.

Principalele elemente care reflectă fidelitatea unui test sunt următoarele: stabilitatea în timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor în cazul când aceeaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu; omogenitatea probelor.

Pentru a se constata stabilitatea în timp a rezultatelor, testul este aplicat aceloraşi persoane, la un interval de timp nu prea lung, şi se calculează corelaţia dintre cele două serii de rezultate. Dar o identitate absolută a rezultatelor nu se poate întâlni, deoarece pot apărea factori variabili: gradul de motivaţie al subiectului, oboseala, condiţii de mediu perturbante etc.

Acest procedeu numit testare-retestare prezintă anumite limite, întrucât dacă reexaminarea se face la intervale de timp scurt, subiecţii îşi pot aminti unele din

16 Tudorel Butoi et al. – TRATAT UNIVERSITAR DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ – TEORIE ŞI PRACTICĂ, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, pp. 424-425.

67

răspunsurile anterioare, atât cele corecte cât şi cele incorecte: dacă se extinde timpul dintre examinări se pot obţine rezultate diferite deoarece trăsătura măsurată s-a modificat.

Omogenitatea instrumentului de măsurare se pune în evidenţă prin procedeul de divizare: testul este aplicat în întregime, dar se stabilesc rezultatele pentru fiecare jumătate a testului şi se calculează corelaţia dintre ele. Dificultatea constă în a găsi modalitatea optimă de distribuire a probelor pentru a obţine jumătăţi de valoare egală. Un procedeu constă în gruparea probelor impare şi a celor pare. Astfel, condiţiile favorizante (antrenarea în activitate, familiarizarea cu situaţia de examen) şi defavorizante (obosela, plictiseala) se vor distribui în mod egal. Cu cât testul este compus din mai multe probe, cu atât fidelitatea divizării în jumătate creşte.

Fidelitatea formelor echivalente se calculează atunci când există două teste paralele. Necesitatea reexaminarii aceloraşi subiecţi în scopuri diagnostice apare în mod frecvent. Testele paralele trebuie să conţină un număr egal de probe care să abordeze aceleaşi funcţii şi să aibă aceeaşi dificultate, iar condiţiile şi timpul necesar să fie identice.

Fidelitatea depinde de calităţile de construire ale unui test, dar şi de natura trăsăturilor măsurate. De pildă, fidelitatea în cazul metodelor de explorare a personalităţii este mai mică decât în testele ce măsoară funcţii senzoriale. Este de mare importanţă să se cunoască coeficientul de fidelitate al fiecărui test pentru a aprecia gradul de încredere ce i se poate acorda.

În psihologia judiciară, folosirea unui test ce nu dovedeşte fidelitate va oferi rezultate diferite în timp. Dacă în cazul unui test de personalitate, la o primă testare subiectul va prezenta un grad ridicat de imaturitate social-emoţională şi în acelaşi timp va manifesta hiperagresivitate în relaţionarea cu ceilalţi, iar la o nouă testare rezultatele vor fi opuse, se poate concluziona că fidelitatea testului are valori scăzute.

Validitatea unui test se referă la faptul că el măsoară în mod adecvat trăsătura psihică propusă spre măsurare, adică informaţia oferită de test trebuie să fie confirmată de către conduita subiectului în cadrul unei activităţi viitoare, iar rezultatul, randamentul subiectului în activitatea reală, pentru care s-a făcut testarea reprezintă criteriul. Un test este valid atunci când există o corelaţie pozitivă între predictori şi criteriu.

În cadrul psihologiei judiciare, predictorii consideră indicatorii potenţialului delicvenţional, iar comportamentul constituie criteriul. Dacă există o corelaţie pozitivă între scorurile privind predictorul şi cele privind comportamentul este valid. Când scorurile privind criteriul descriu un comportament infracţional, criteriul poate fi considerat valid.

Există diferite procedee de validare a unui test. Prin validitatea predictivă se urmăreşte măsura în care subiectul va avea în activitatea reală o reuşită asemănătoare cu cea obţinută în timpul testului. Validitatea de concurenţă constă în stabilirea corelaţiei dintre rezultatele obţinute la testul în curs de examinare şi rezultatele la un

68

test care şi-a dovedit deja validitatea (scara Binet-Simon a fost utilizată drept criteriu de validare la multe alte teste de inteligenţă ulterior construite).

În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictivă, este necesar să se măsoare subiecţii în două perioade de timp diferite. Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecţii delicvenţi şi nedilecvenţi. În acest caz, o măsură a potenţialului delicvenţial nu are o validitate concurentă când ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi persoane normale. Subiectul cel mai frecvent întâlnit este predicţia comportamentului viitor al unor copii şi adolescenţi. Trebuie subliniat faptul că majoritatea eforturilor de măsurare a potenţialului delicvenţial au fost făcute în direcţia validităţii concurente, ceea ce înseamnă că instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Dacă câţiva investigatori au urmărit subiecţii destul de mult timp pentru a obţine estimări ale validităţii predictive.

Anticiparea momentului în care un individ cu un înalt potenţial delicvenţial va comite un act infracţional este dificilă deoarece actul antisocial apare în urma combinării acestui potenţial cu factorii circumstanţiali.

În domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de personalitate şi probele proiective. Principiul acestora din urmă constă în faptul că manifestările comportamentului existenţei umane, cel puţin cele mai semnificative, scot în evidenţă personalitatea (Rappaport).

69

Întrebări pentru autoevaluare

1. Cum definiţi metodologia cercetării ştiinţifice juridice? 2. Care este etimologia cuvântului metodologie ? 3. Care este raportul dintre metodologie şi metodă ? 4. Care sunt cele trei niveluri de metode ale metodologiei cercetării

ştiinţifice ? 5. Daţi o definiţie a ştiinţei. 6. Cum sunt clasificate ştiinţele juridice ? 7. Ce studiază ştiinţele juridico-istorice ? 8. Care sunt ştiinţele juridico –istorice ? 9. Ce studiază ştiinţele juridice de ramură ? 10. Care sunt ramurile dreptului în literatura juridică universală ? 11. Care sunt cele patru componente ale ştiinţei ? 12. Care dintre cele patru componente conferă superioritate ştiinţei faţă de

cunoaşterea comună ? 13. Ce este cercetarea ştiinţifică ? 14. Care sunt cele două categorii ale cercetării ştiinţifice ? 15. Ce reprezintă cercetarea ştiinţifică fundamentală ? 16. Care este obiectul cercetării ştiinţifice aplicative ? 17. Cum se numeşte instituţia care organizează ştiinţa românească ? 18. Din care secţie a Academiei Române fac parte ştiinţele juridice ? 19. Numiţi cinci institute de cercetări juridice ? 20. Care minister are ca obiect şi cercetarea ştiinţifică ? 21. Ce tipuri de cercetare ştiinţifică juridică se realizează în universităţi ? 22. Daţi cinci titluri de reviste cu caracter juridic ! 23. Care sunt cele patru etape ale metodologiei cercetării ştiinţifice ? 24. Cum sunt formulate cele patru etape în cercetarea juridică ? 25. În ce constă managementul cercetării ştiinţifice ? 26. Care sunt principiile şi criteriile care stau la baza alegerii temei de

cercetare ştiinţifică ? 27. Precizaţi criteriile alegerii temei de cercetare ştiinţifică ! 28. Ce temă de cercetare juridică te interesează în această etapă ? 29. Ce cuprinde schiţa proiectului de cercetare ? 30. Ce include proiectul temei ? 31. Ce cuprinde planul preliminar de structurare a lucrării ? 32. Care este diferenţa dintre a învăţa şi a crea ? 33. Care sunt conceptele pe care se întemeiază documentarea – învăţarea ? 34. Ce este informaţia ştiinţifică ? 35. Ce este informarea ? 36. Ce proces rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă ? 37. Care sunt cele patru etape ale documentării ştiinţifice ?

70

38. Care sunt formele documentării – învăţării ? 39. În ce constă documentarea bibliografică (livrescă) ? 40. Care sunt cele patru feluri de surse documentare bibliografice ? 41. Ce conţin documentele primare ? 42. În ce forme se prezintă documentele secundare ? 43. Ce înseamnă documente terţiare ? 44. Ce sunt microformatele ? 45. Care sunt cele patru etape ale documentării bibliografice ? 46. Ce înseamnă documentarea directă ? 47. Ce presupune etapa de informare în documentarea directă ? 48. Ce presupune etapa culegerii datelor ? 49. Ce calităţi trebuie să îndeplinească datele ? 50. Pe ce se întemeiază etapa studierii surselor ? 51. Cum se realizează etapa utilizării datelor ? 52. De ce este importantă documentarea prin consultarea specialiştilor ? 53. Care sunt cele două momente importante ale explicării fenomenului

juridic ? 54. Ce este ipoteza ? 55. Pe ce se întemeiază ipoteza fenomenologică ? 56. Ce înseamnă ipoteză reprezentaţională ? 57. Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească ipoteza ? 58. Ce rol are relaţia cauzală în formularea ipotezei ? 59. Ce operaţii implică procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a

concluziilor ştiinţifice ? 60. Care sunt procedeele de verificare a ipotezei şi de fundamentare a

concluziilor ştiinţifice ? 61. Ce forme de experiment există ? 62. Care sunt cele două cerinţe ale unui experiment ? 63. Ce este simularea ? 64. Ce este scenariul ? 65. În ce constă metoda istorică ? 66. Cum definiţi metoda logică ? 67. Ce rol au metodele cantitative în cercetarea juridică ? 68. Ce înseamnă metoda prospectivă ? 69. Care sunt cei trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor

ştiinţifice ? 70. Care sunt cele trei etape ale redactării lucrării ştiinţifice ? 71. În ce constă elaborarea şi definitivarea planului de redactare ? 72. Care sunt exigenţele redactării propriu-zise a lucrării ? 73. Ce reguli generale trebuie respectate în redactarea lucrării ? 74. Care sunt regulile specifice care trebuie respectate în redactarea lucrării ? 75. Enumeraţi regulile practice de prezentare grafică !

71

76. Ce funcţii are susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice ? 77. Care sunt părţile principale ale susţinerii publice ? 78. În ce constă pregătirea expunerii ? 79. Ce recomandări practice trebuie respectate ? 80. Ce forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice cunoaşteţi ? 81. Ce este monografia ? 82. Ce abordează tratatul ? 83. Ce prezintă manualul ? 84. Ce sunt notele de curs ? 85. Ce sunt enciclopediile şi dicţionarele ? 86. Ce este studiul ştiinţific ? 87. Ce cuprinde un articol ştiinţific ? 88. Ce este raportul de cercetare ? 89. Ce este comunicarea ştiinţifică ? 90. Ce este referatul ştiinţific ? 91. Ce este intervenţia ştiinţifică ? 92. Ce prezintă eseul ştiinţific ? 93. Ce rol au scrierile de popularizare ? 94. Ce sunt notele de lectură, comentariile şi recenziile ? 95. Ce este teza de licenţă ? 96. Ce este teza de doctorat ? 97. Ce este dizertaţia de masterat ? 98. Ce înseamnă studiu de caz prin „anamneza clinică”? 99. Ce se înţelege prin metoda tipologică ? 100. Ce se studiază prin metoda statistică ? 101. La ce ajută metoda sociologică ? 102. În ce constă metoda comparativă ? 103. În ce constă dreptul comparat din perspectiva lui „a cunoaşte” ? 104. Ce presupune dreptul comparat din perspectiva lui „a înţelege” ? 105. Precizaţi caracteristicile dreptului comparat din perspectiva lui „a

compara” ? 106. Ce este ancheta socială ? 107. Cum se aplică un chestionar ? 108. Cum se realizează un interviu ? 109. De ce sunt necesare procedeele statistico-matematico-cibernetice ? 110. Ce sunt textele psihologice ?

72

Bibliografie: 1. Andronescu, Şerban C., TEHNICA SCRIERII ACADEMICE, Bucureşti:

Ed. Fundaţia România de Mâine, 1997 2. Butoi, T, I.T. Butoi, TRATAT UNIVERSITAR DE PSIHOLOGIE

JUDICIARĂ – TEORIE ŞI PRACTICĂ, Bucureşti: Ed. Phabos, 2003 3. Chelcea, S, METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE, Bucureşti:

Ed. Economică, 2001 4. Constantinesco, Leoritin – Jean, TRATAT DE DREPT COMPARAT.

METODA COMPARATIVĂ, Bucureşti: Ed. All Educational, II, 1998 5. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, PROBLEME ACTUALE ALE

METODOLOGIEI JURIDICE, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979

6. Răboacă, Gh., D., Ciucur, METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE, Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2004

7. Tănăsescu, I., C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, CRIMINOLOGIE, Bucureşti: Ed. All Beck, 2003

8. Vlăsceanu, L., METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE. METODE ŞI TEHNICI, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986