1

RODICA MIXICH

Editura SITECH Craiova, 2014

2

Au colaborat la această acțiune voluntară: L. Macsut, Șt. Voinea, R. Voiculescu, L. Resteanu, M. Tabacu, N. Tabacu, D. Nagy, O. Mixich, O. Moraru, I. Moraru, M. Dobrin, C. M. Ungureanu, F. Butacu, R. Popescu, L. Cara, R. Vlădoiu, A. Ciupeanu, M. Ristea, V. Voiculescu. © Rodica Mixich Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MIXICH, RODICA Casa pentru cultură / Rodica Mixich. – Craiova: Editura Sitech, 2014 ISBN 978-606-11-4076-3 821.135.1-1

ISBN 978-606-11-4076-3

3

Florentinei şi tuturor prietenilor mei

4

5

Această carte este jurnalul unei albine. Jurnal care grăieşte mai cu seamă despre un rost de preţ al ei: polenizarea. Cam aşa s-au petrecut lucrurile cu autoarea cărţii de faţă, Rodica Mixich. A purtat cu ea polenul vieţii din Ardeal spre florile din Oltenia. Şi cred că duce şi spre Ardeal polenul Sudului. Poartă polenul unor învăţături de viaţă de la bunici şi părinţi către băieţii sfioşi care devin taţi, către fetiţe ce-şi vor întemeia familii. Poartă polenul paginilor citite către urechile care vor să audă. Poartă imaginea copiilor cu ochi curioşi către oameni care pot să dăruiască, de la poveţe până la unelte.

Cartea aceasta este despre dăruire. Cartea aceasta este despre unelte. Este pentru oricine simte că e bine să fii gospodar. Să înlesneşti munca şi să ai roade şi, mai ales, ca asta să se multiplice în jur. Fântâna săpată în deal e pentru toţi. Rodica Mixich vorbeşte despre gesturi ale unei vieţi frumoase, chibzuite, conectată la viaţa frumoasă şi chibzuită a vecinilor, a comunităţii. Despre păstrarea unui bun simţ în vremuri grele. „Aveam bucate şi toate erau aşezate. Ai mei se hotărâseră să lupte şi să-şi păstreze demnitatea, nu în munţi ca Elisabeta Rizea, ci în propria gospodărie. "Mulţumesc pentru masă" – "Să-ţi fie de bine".”

Cartea aceasta este şi despre Anica şi bărbatul ei, Mărin, despre vecinul Miţă şi despre Nea Ioniţă, dar mai ales despre "fetele Doamnei", despre copiii de acum din Vârvor. Cartea rămâne o mărturie despre ei, peste timp, aşa cum sunt fotografiile sătenilor de altădată din Vîrvor. „Satul în care dragostea tinerilor se înfiripa la horă, camaraderia la clacă şi înţelepciunea la şezătoare.” Fără idilic, sau, poate, cu un strop, atât cât face bine. Cu pragmatism, cu seninătatea gospodarului, indiferent de vreme.

Cartea aceasta este despre Vârvor aşa cum poate fi despre orice alt loc de aici sau de aiurea, cum poate fi despre Bucureşti sau Paris. Casa pentru Cultură poate fi oriunde. Şi este, sub semnul "împreună".

„A sunat telefonul şi o voce tânără mi-a spus: "…doresc să ajut…"” Albinele îşi văd imperturbabile de rostul lor…

Marius Dobrin

6

Povestiri Adevărate

7

I

a ora prânzului căldura era devastatoare. Satul tăcea înfierbântat, când Anica, vecina mea, mă strigă la poartă.

-Nu am mai putut sta la prăşit din cauza căldurii! Să-mi daţi o cană de vin, că nu-s în stare să gătesc decât diseară! Anica avea un trup firav, bine proporţionat, şi toată făptura îi trăda lupta supravieţuirii de o viaţă. Bărbatul ei, Mărin, ne cerea des vin, dar Anica o făcea pentru prima dată. Orăşeanul din mine încerca să înţeleagă şi brusc mi-am amintit de „practicile” comuniste la culesul porumbului. La mijlocul rândului de porumb, conştient de singurătatea ta, fără nici o perspectivă vizuală, disperarea şi setea începeau să pună stăpânire pe tine. Aşa mi-am imaginat-o şi pe Anica în timp ce săpa pământul. O auzisem dimineaţa când au înhămat calul slăbănog şi răpciugos şi au plecat cu căruţa la prăşit. Anica îl blestema pe Mărin, Mărin îşi blestema soarta, şi amândoi, cele două pogoane ce le fuseseră retrocedate după ’89. Mi-am amintit de Ardeal, unde verile sunt paşnice, ca şi oamenii. Muncesc la fel de mult şi greu, dar mediul nu le este potrivnic ca şi la câmpie. Ardeleanca rămâne acasă să „grijească de copchii” şi gospodărie. iar el „mere” la lucru. Îşi ţesală şi mângâie calul ce îi stă alături, iar numele vacii este rostit cu respectuoasă aducere aminte: „...ţii tu minte Leano, când o aveam pe Joiana săraca şi s-o prăpădit când o fătat...”. Prin geamul deschis aud glasul aspru al Anicăi: „...fir’ai a dracului cu ţâţele tale, nieee, fir’ai a dracului!...”. Apă aduce din răscruci de trei ori pe zi, iar când a fost fărâmat podul trecea prin albia pârâului. De la Anica am înţeles şi că, indiferent de spaţiul geografic şi timpul istoric, dramele şi bucuriile oamenilor sunt aproape identice. A mai „ţinut” un bărbat, Mărin e de-al doilea, „...asta e vatra mea de casă, de la părinţi şi nu fac acte, n-o dau la nimeni, l-am cunoscut la islaz, când eram la rând cu vacile, el îi de la Ruptura, la 2 km de aici, bea, fir’ar al dracului, că altfel ar fi om bun!...”. Mărin a făcut ciroză şi a murit în tinda casei. Când a văzut că nu mai poate, şi-a scos aşternutul afară şi a zăcut acolo vreo şase luni. Anica mea şi-a făcut „tron” până când nu murise Mărin. -Doamnă, da frumoasă-i vopseaua asta cu care daţi poarta! Dacă vă rămâne, să-mi daţi şi mie ca să dau tronul, că e urât aşa scândură nejiluită!

L

8

Dealurile din jur sunt pline de izvoare pentru că pânza freatică e sus, dar Anica a cărat apa din răscruci toată viaţa. În răscruci se întâlnesc muierile satului, mai află una, alta. Pentru că nu avem suficientă apă în fântână pentru a uda grădina, ne hotărâm să săpăm în deal după izvor. Nea Ioniţă păşeşte înţelept şi hotărăşte locul unde trebuie să înceapă săpăturile fiindcă ştie el de la moşu’ lui că aici a fost un izvor care găsit, va curge şuvoi în grădină la d-na doctor. Eu privesc cu neîncredere cărarea bătătorită din care va ţâşni apă. Preotul nostru, părintele Petrică, chiar rupe o nuia dintr-un alun şi îşi arogă calităţi paranormale în a descoperi sursa de apă. Anica priveşte cu aceeaşi neîncredere prin ulucile gardului dar, spre deosebire de mine, mărturiseşte asta în gura mare. Nea Ioniţă are doar certitudini. Soţul meu, vecinul Miţă, ce speră ca şi grădina lui să se bucure de binecuvântarea apei, preotul şi doi băieţi tineri, tăcuţi şi ruşinoşi, pornesc săpatul. Speranţa, umbra copacilor de pe margine şi scuipatul cu nădejde în palme fac munca mai uşoară. Pământ, nisip şi, în sfârşit, argilă galbenă pe care curge apă. De două ori se surpă malul peste cei doi băieţi tăcuţi şi ruşinoşi. Nu bănuiam că peste 15 ani, unul din băieţii tăcuţi va fi tatăl a două surori de la „Casa pentru Cultură”. Dar să revenim la Nea Ioniţă care ne povesteşte că atunci când sătenii săpau pentru pământul folosit la „chirpici” sau în urma unor ploi torenţiale care spălau dealurile, apa „buşnea” la suprafaţă. Oamenii „zgârmau” în stânga şi dreapta după izvoare, făceau un „ştiubei” şi captau apa prin ţevi, iar cişmelele cu „ţuţuroaie” umpleau valea. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la noi. În urma lucrărilor atent supravegheate de Anica printre uluci, de părintele care ne-a dat binecuvântarea cu sinceritate, de palmele pline de băşici ale vecinului, „ştiubeiul” nu s-a umplut cu apă, iar la capătul ţevii ce traversa grădina curgeau doar câteva picături de apă. Mi s-a părut sau pe chipul Anicăi se zărea satisfacţia?

II

omuna Vârvoru de Jos este la 21 km de Craiova. Este alcătuită din următoarele sate: Ciutura, Criva, Dobromira, Dragoia, Bujoru, Vârvoru, Vârvoru de Jos (Ruptura) şi

Gabru. Este înconjurată de 2700 hectare de pădure. Zona are un trecut istoric bogat, după cum putem citi în monografia recent editată „Sate şi silişti de pe Desnăţui. Monografia comunei

C

9

Vârvoru de Jos - Judeţul Dolj”, coordonatori Dinică Ciobotea, Nicu Tabacu, Editura Sitech, Craiova 2013.

Bătrânii povestesc că mergeau la Craiova, la târg, fie cu carul, fie pe jos. Mergeau pe scurtături, prin pădure. Aşa a făcut Nea Ioniţă când a venit acasă printre dealuri şi păduri cu maşina de cusut în spate pentru a porni afacerea cu „cipici”. Aşa şi-a cumpărat nevasta lui toate cele necesare nunţii, mergând pe jos pe potecile cunoscute doar de ei. Toţi cei veniţi din alte locuri sunt consideraţi „venetici” de vârvoreni. O întreb pe Anica: -Cu cine este însurat Nicolae? -Cu una, de prin Pleniţa parcă, nu ştiu, dar nu e de pe la noi. Subînţeleg că să-ţi iei nevastă din alte părţi este un fapt cel puţin lipsit de încredere. Casa în care am locuit până nu am construit-o pe cea nouă, am cumpărat-o de la Ghiţa. Ea îşi părăsise vatra părintească şi plecase după bărbatul ei, un oltean harnic şi mândru din Sărbătoarea, un sat la 20 km. Când Ghiţa s-a spânzurat din cauza traiului rău cu bărbatul, Anica mi-a spus: -Deh, doamnă, nu trebuia să plece de aici, dacă rămânea aici nu se întâmplau toate astea. O fi fost bărbatu’so om harnic, dar era al dracului ca toţi de acolo! Bărbaţii vârvoreni îşi amintesc însă cu nostalgie şi veneraţie de locurile în care au făcut armata. Dacă îi asculţi cum povestesc, îţi lasă impresia că au făcut stagiul militar undeva în Maghreb, nu la Alba Iulia. Comuna are şcoală gimnazială în care învaţă copiii din cele opt sate. Pentru a urma liceul, copiii trebuie să facă naveta zilnic la Craiova sau să stea la internat, şi asta înseamnă bani. Aşa că majoritatea tinerilor termină 8-10 clase şi rămân „pe loc”, adică acasă. Când mai cresc un pic, încep să muncească cu ziua, apoi, sezonier, pe ici, pe colo, pe la Craiova, iar în ultimii ani, cei cu relaţii, şi tinerii mai ales, în UE. Aşa s-a întâmplat şi cu unul din băieţii tăcuţi şi ruşinoşi. A terminat nouă clase şi a rămas acasă. Între Vârvoru de Jos şi cel de Sus se întinde o pădure. Acolo a început iubirea lor, el avea 19 ani şi ea doar 15. Ea era din Gabru şi se povesteşte că la 14 ani ar fi fost violată chiar în acea pădure. Cert este că au întemeiat o familie şi au avut două fete. Cuminte, ruşinos şi muncitor a rămas tatăl. S-a angajat pentru un timp la drumuri şi poduri, iar când a văzut că nu mai merge, a început să construiască sobe. A învăţat meseria de la prieteni şi de pe internet, cum fac toţi, învăţământul non-formal în rândul adulţilor din rural fiind inexistent. Meşteşugul de sobar este

10

căutat şi trebuie să te pricepi. Comenzile le primeşti tocmai prin faptul că se duce vestea că eşti un om priceput. A ajuns să primească comenzi chiar şi de la Craiova. Acum este paznic la italienii care au luat în arendă pământ în Vârvoru (vezi Povestea italienilor emigraţi în Oltenia acum un secol – Centrul Cultural Italo-Român din Milano, autor Rodica Mixich, p. 18-19). Mama fetelor şi-a găsit de lucru în Craiova, la început într-un laborator de prăjituri şi apoi la o spălătorie auto. Năbădăioasă şi iubăreaţă a început să-şi afişeze cuceririle urban-masculine. În confruntarea dintre părinţi, cele două fete au fost de partea tatălui. Mă tulbură când fetele cu ochii în lacrimi îmi spun: -Nu ştim de ce s-a purtat mama aşa, că doar aveam de toate, că tata muncea şi ne făcusem casa în deal, cu baie. Nu şi-au văzut mama de ani buni, deşi este „prin Craiova”. Tatăl s-a recăsătorit, dar dragostea pentru fetele lui izvorăşte din priviri şi gesturi, din fapte şi lacrimi. Rar mi-a fost dat să văd aşa o relaţie între un părinte şi copiii săi. Îmi pare, când îi privesc, că sunt toţi trei copii, nişte copii ce încearcă cu disperare să reziste şi să rămână împreună. Cuminţi, delicate şi cu mult bun simţ sunt fetele băiatului tăcut şi ruşinos cu care am săpat după izvoare pe dealurile Vârvorului.

III

inerii se cunoşteau la horă, povesteşte Nea Ioniţă: „...îmi cumpărasem un pistol cu care trăgeam în aer la horă şi fetele se uitau la mine, iar băieţii mă invidiau”. Când

afacerea lui a început să meargă, părinţii l-au sfătuit că este momentul să-şi ia nevastă, un fapt de bun simţ atâta timp cât dimensiunea economică a familiei era asigurată. Majoritatea căsătoriilor se făceau „cu înţelegere”, adică fata era peţită de familia viitorului soţ care considera că tinerii aveau şanse să întemeieze o familie solidă. În acest calcul intrau nişte valori tradiţionale, importante şi respectate de comunitate. Candidatul la căsătorie nu era cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Important, nu era dacă căsătoria era „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă cel ales va fi cel mai potrivit. După 60 de ani şi ceva de la căsătorie, Nea Ioniţă o apreciază la fel pe Măria:

T

11

„...era harnică şi cinstită şi avea un pic de avere...”, iar Măria îi replică: „...a fost om bun şi harnic, nu m-a bătut, nu m-a necăjit. Odată a venit una la poartă, când era el preşedinte, să-i aducă cică sarmale, dar i-am dat eu ei sarmale... că ce, eu nu-i făceam sarmale?...”. Căsătoria era un contract între două persoane ce hotărâseră să-şi ducă viaţa împreună, respectând condiţiile stabilite de biserică, comunitate şi întreaga familie. Anica „s-a luat” cu Mărin „din iubire” după ce au petrecut împreună la izlaz, când duceau vacile la păscut. Mă gândesc că s-au înţeles să fie „de rând” în aceiaşi zi pentru că el era din Vârvoru de Jos, iar Anica din Vârvoru de Sus. „...ne-am luat cu acte după ce s-a născut fata, Mărin a venit în averea mea, dacă nu era fata nu făceam acte...”. O altfel de căsătorie a fost cea a Anicăi. „Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap”, spune o vorbă din popor. Mărin o bătea pe Anica când „o prindea”, fiindcă Anica se „tupila” în casa veche şi din spatele uşii cu zăvor îl apostrofa cu aceleaşi cuvinte aprige. Mărin, neputincios, îşi îneca amarul în băutură. Tot vară era. O întâlnesc pe potecă, fierbea de supărare: -Ce s-a întâmplat? -Nu mai ştiu doamnă ce să fac cu beţivul ăsta! Am îngropat damigeana în grădină, a dat de ea şi, cu un furtun, a băut tot vinul! Şi îl pusesem deoparte pentru fată să-l ducă la Craiova! Liniştea şi pacea casei cobora când venea unica fiică de la Craiova, chipurile le deveneau surâzătoare şi blânde, Mărin o tachina şi o privea cu dragoste pe Anica şi Anica devenea uşor cochetă. Mulţi dintre vârvoreni nu sunt „luaţi” cu acte, mai ales cei ce sunt la a doua căsătorie. Actele costă şi sunt încă o mare problemă în zonă, cele vechi sunt nişte hârtii scrise de mână în prezenţa unui martor, iar multe acte de proprietate sunt de negăsit. După poveştile Anicăi, referitoare la perechile „luate cu acte” şi perechile care „au făcut nuntă”, bănuiesc că înregistrarea căsătoriei la biserică era mai importantă decât actele civile. În prezent, actele civile au importanţă în perspectivă economică, iar nunta te legitimează în comunitate. Cred că acesta e motivul pentru care nunta se desfăşoară pe uliţa satului, cu toţi vârvorenii ieşiţi la poartă să privească. Semnificaţia spirituală a nunţii e absolut secundară. La horă, pe izlaz sau în pădure, dragostea rămâne dragoste şi din ea apar copiii. Dintre copiii care vin la Casa pentru Cultură, şapte provin din familii divorţate. Uluitoare această situaţie din mediul rural, în care familia era parte din valorile tradiţionale fundamentale! Comunitatea rurală s-a transformat într-o comunitate pre-urbană, iar valorile morale şi-au pierdut

12

din strălucire şi perenitate. Motivul esenţial al destrămării familiilor este însă, cu certitudine, cel economic. Mame plecate la muncă în Italia, taţi ce nu îşi pot susţine financiar familia. Copiii sunt de două ori traumatizaţi în urma despărţirii părinţilor şi pentru că, rămânând singuri, nu are cine să-i orienteze în alegerile pe care le fac în viaţă. Câmpul valorilor le oferă extrem de puţine repere, aşa că rămân în voia sorţii. La Casa pentru Cultură a venit o fetiţă firavă şi retrasă. Părinţii au terminat 8 clase la Vârvor şi s-au căsătorit. Amândoi au muncit pe unde au apucat pentru a-şi întreţine cei doi copii, o fată şi un băiat. S-au hotărât să divorţeze pe motive numai de ei cunoscute, fata este încredinţată tatălui, iar băiatul îşi urmează mama în noua familie pe care aceasta şi-o întemeiază. Între un tată tăcut, care nu reuşeşte să stabilească o legătură afectivă şi o bunică disperată şi nepricepută în a stabili o legătură sufletească, se petrece copilăria unei fetiţe abandonate de viaţă. În jur e pustiu. Mama nu mai vine pentru că are doi copii mici de îngrijit. Încet, încet, se închide ca o floare în propria singurătate. Când am cunoscut-o pe această fată, fără să-mi spună nimic, a început să-mi pieptene părul. Îl pieptăna fără să vorbească, fără să ştie de ce o face, într-o nevoie acută de tandreţe. Copila se aşează la televizor şi priveşte, se duce la şcoală şi învaţă, stă şi tace lângă ai ei. Nu au ce să-şi spună sau nu ştiu ce să-şi spună? După un timp a început să râdă împreună cu celelalte fete, dar nu uită niciodată să ceară, într-un anumit fel, aprobarea să râdă. Îmi doresc să reuşească în viaţă. Toţi copiii din familiile despărţite au o spaimă în privire şi, cu siguranţă, şi în suflet.

IV

arcă pentru a adăuga încă o întrebare acelor întrebări fără răspuns şi o neînţelegere acolo unde credeam că a poposit înţelegerea, încă o fetiţă dintr-o familie divorţată a

venit la noi. Este cea mai mică din grup şi am avut teamă că nu se va integra. M-am înşelat amarnic. Veşnic cu zâmbetul pe buze, sigură pe ea, atentă la tot şi la toate, bucălata noastră ştie tot ce se întâmplă în sat, fapt ce, trebuie să recunosc, este uneori util. A fost o zi când privirea i s-a umbrit de teamă. Avea să aibă o surioară din noua căsătorie a mamei. Întrebarea de care era frământată: „...mama mă va mai iubi?”. Da, cu siguranţă, pentru că mama vine, la rândul ei, dintr-o familie unde a fost dorită şi iubită. O mamă susţinută de dragoste, indiferent de unde vine

P

13

aceasta, îşi sprijină copilul cu acelaşi puternic sentiment. Să fie aceasta forţa care a făcut-o să învingă necazurile? Povestea este aceasta: „o familie din Vârvor nu reuşea să aibă copii aşa că, într-un târziu, se hotărăsc să înfieze o nepoată. O întâmplare petrecută parcă mai mult în poveşti decât în realitate face să apară şi copilul mult dorit, tot o fetiţă. Şi tot ca în poveşti, fata se face mare, merge la şcoală în sat, urmează liceul la Craiova şi se căsătoreşte cu un tânăr. A fost însă prea frumos ca să fie şi adevărat. După doi ani divorţează, îşi ia bucălata în braţe şi se întoarce la părinţi în sat, acolo unde ştia că este iubită.” Nu va pleca de aici nici când urmează cursurile unei şcoli de asistente, nici când se recăsătoreşte. Mama şi fata bucălată zâmbesc mai tot timpul pentru că ştiu ele cum este cu iubirea aceasta trainică. O altă fetiţă: privirea ei nu exprimă teamă, ci dorinţa de a învinge cu orice preţ şi are toate calităţile pentru a realiza asta. Este fetiţa care a câştigat concursul. Am primit o pereche de role şi pentru că noi eram mai multe, am hotărât că i se cuvin celei care va recita cele mai multe strofe din poezia Luceafărul. Pentru început s-au înscris în concurs patru fete, dar au rămas să lupte pentru câştigarea rolelor doar două, dintre care una era ea, fetiţa cu ochii ca vioreaua. A recitat fără poticniri şi s-a oprit brusc acolo unde considera ea că nu mai poate fi concurată. A câştigat. Părinţii ei au urmat liceul în Craiova. De ce au divorţat? Doar ei ştiu motivul! Faptul că fiecare din părinţi locuieşte cu „bătrânii” îmi dă un sentiment că s-au despărţit fără determinări concrete, pentru satisfacerea unor ambiţii. Tristeţea te cuprinde la gândul că fraţii sunt despărţiţi, fata la mamă, băiatul la tată. Scrie, într-o scrisoare, o altă fetiţă dintr-o familie divorţată: „...o urăsc puţin pe mama, dar aş dori să se întoarcă, dar ştiu că asta nu o să se întâmple pentru că mama are alţi copii...”. Gândul ei, al fetei dintr-a opta, devine insuportabil şi sufletul de copil se chirceşte la întrebarea: „de ce a plecat mama, de ce m-a părăsit?”. O mamă pleacă, aparent fără motiv, îşi lasă copiii în grija bunicilor şi a tatălui. Se recăsătoreşte şi îşi întemeiază altă familie. Cea mai mare dorinţă a unui copil supus la un astfel de traumatism este să se întoarcă mama. Am întâlnit o mamă optimistă, o mamă ambiţioasă şi o mamă care nu şi-a înţeles menirea. Medici, psihologi şi sociologi, spun că mama asigură o stabilitate fizică, sufletească şi

14

emoţională copiilor ei pentru toată viaţa. În jurul mamei se construiesc relaţiile de familie. „Oamenilor nu le lipseşte puterea, ci voinţa” spunea scriitorul Victor Hugo. La fel se petrec lucrurile şi în căsătorie, acolo unde există voinţă pentru a continua convieţuirea cu cel pe care singură ţi l-ai ales, piedicile pot fi trecute cu vederea. Am citit undeva: „...ai un accident în urma căruia rămâi paralizat în cărucior, ce vei face? Vei înnebuni? Nu, încetul cu încetul accepţi situaţia, te linişteşti şi găseşti posibilităţi de adaptare...”. De ce nu se întâmplă la fel şi în situaţia mult mai puţin dramatică în care ai un soţ capricios? Pentru că există în minte situaţia „salvatoare” a divorţului, dacă nu ar fi existat această soluţie, ţi-ai fi acceptat soarta. Speri că o să reuşeşti la a doua, la a treia căsătorie. Căsătoria nu te poate face fericit dacă tu nu ştii să fii fericit, pentru fericirea în căsătorie este nevoie de pricepere şi luptă. Sigur că aceşti oameni au fost dezamăgiţi de către partenerii lor. Dar întrebarea se pune: de ce au ales fuga şi nu lupta? Mai ales că la mijloc erau copiii.

V

Pentru ca întrebarea dinainte să fie justificată, să privim spre alte familii şi alte poveşti de viaţă, cu adevărat triste. I-a murit soţia la 37 de ani şi a rămas văduv cu doi copii în satul în care s-a născut şi în care bătrânii lui au trudit o viaţă. La 3 km distanţă de el se frângea o altă viaţă. În urma unei infecţii contactate în condiţii ciudate, unei fetiţe din gimnaziu îi este amputată o mână. După absolvirea a opt clase şi după o căsătorie, aduce pe lume o fetiţă şi un băiat. Rămâne singură... Traumele trăite de cei doi îi unesc şi, conştient sau nu, se hotărăsc să îşi unească destinele şi să meargă împreună. Sunt patru copii în această familie în care fiecare partener a trăit o dramă ce nu i-a lăsat timp pentru nemulţumiri legate de realitatea propriei condiţii. Printre cei patru copii se află şi fetiţa care vine la Casa pentru Cultură şi cu care am cel mai sensibil dialog vizual. Am învăţat să-i caut privirea şi să mă bucur sau să mă întristez de ceea ce găsesc acolo. Nu ştiu cum se comportă acest copil în afara mediului pe care îl oferim noi. La întrunirile noastre este extrem de rezervată şi intră în jocul fetelor doar dacă i se cere. Îi plac poznele şi îi râd ochii. Ea nu este fata tristă, nici cea ambiţioasă, nici cea veselă mai tot timpul. Ea trăieşte acum şi aici, bucuria acestei clipe, ce este dincolo nu are importanţă.

15

Ochii ei sunt ai unei femei mature, dar nu înfrânţi. Când privesc copilul cu ochelari care vine la activităţile noastre, îmi pare că puterea înseamnă trecerea hotarului durerii. Este în clasa a patra şi citeşte greu. Pentru serbarea de Crăciun a trebuit să înveţe o poezie pe care nu a reuşit să o citească. Când prietena şi colaboratoarea mea a mustrat-o pe un ton aspru, ea s-a speriat îngrozitor la ideea că o s-o îndepărtăm din spectacol. M-am speriat până şi eu. Ce facem? M-am întors cu repeziciune în copilăria mea pentru a putea fi lângă ea. Acolo mă aştepta poezia „Căţeluş cu părul creţ”. Am tresărit bucuroasă: -Ştii „Căţeluş cu părul creţ? -Nu, doamnă! -Nu-i nimic, acum îl învăţăm! Pe cât de cruzi, pe atât de calzi şi sensibili pot fi copiii între ei. Bucălata noastră a sărit cu gura: -O învăţ eu doamnă! -Bine, bravo! Am depăşit momentul dificil. Nu ştiu cum a ajuns în grupul nostru şi cine a adus-o, dar parafrazând, „ştiu cu certitudine că Dumnezeu are întotdeauna soluţii mai ingenioase decât ale noastre”. Este în grupul nostru şi aici va rămâne, indiferent de greutăţi, fetiţa cu ochelari a cărei tată a murit la 28 de ani electrocutat şi a cărei mamă trăieşte din ajutorul social şi alocaţia fetiţei. Tristeţea acestor poveşti nu trebuie să ne facă să vedem totul cenuşiu. Copiii sunt frumoşi, sănătoşi, veseli, îmbrăcaţi curat şi deloc sărăcăcios. În orice discurs legat de educaţia copiilor, un părinte din mediul rural va spune: „...muncesc oricât şi orice, dar copilul meu să nu aibă soarta mea...”. Copiii însă, au felul lor de a vedea lumea şi îşi zidesc fericirea pe vise, iar poveştile şi basmele în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor.

VI

in fericire există pe lume copilărie, vârsta purităţii, a celei mai depline libertăţi, vârsta viselor fără graniţă şi fără griji. Până a intra în vârsta adolescenţei, un copil D

16

se bucură la fel dacă se joacă cu o păpuşă de câlţi sau cu una de porţelan. Bucuria jocului rămâne aceiaşi. Cei îndreptăţiţi ne spun că cele mai dramatice transformări şi procese de dezvoltare au loc în copilărie. Printre factorii care influenţează dezvoltarea individului şi a fetelor noastre, a fetelor de la Casa pentru Cultură, spre tristeţea noastră, pe undeva, da, se află şi resursele economice. Asistăm în ultimii ani la aşa numitul „exod al mamelor la muncă”, ce lasă în urmă „orfani albi”. Femei, care pentru a ieşi din criza economică, iau drumul pribegiei şi pleacă la muncă în UE. Multe în Italia datorită afinităţii de limbă, dar şi în alte ţări. Citim în presă zilnic fapte incredibile legate de viaţă acestor oameni. Tot în presă citim că emigranţii aduc cu ocazia sărbătorilor valută în ţară. Sunt sate în Moldova, rămase fără mame. Bărbaţii care pleacă, ocupă servicii care nu cer specializare, muncesc ca zilieri mai ales în construcţii. Cu toate încercările oficialităţilor din aceste ţări de a reglementa imigrarea la muncă, predomină munca la negru cu riscurile ei înfricoşătoare. Eram în Reggio Calabria, una din regiunile sărace ale Italiei, unde am mâncat într-un restaurant modest. Am fost serviţi de o moldoveancă care ne-a povestit: „...dacă ne spălăm consumăm apă şi cheltuim bani şi ni se face scandal, dacă nu ne spălăm suntem împuţiţi..., mă rog la Dumnezeu să treacă cât mai repede cele două luni, cât mai am de stat...”. Au plecat la muncă şi vârvoreni, atât femei, cât şi bărbaţi. În ultima perioadă au apărut intermediari care se ocupă cu plasarea ilegală a forţei de muncă. Mulţi pleacă ajutaţi de cunoştinţe. Familiile ale căror fete vin la Casa pentru Cultură, mai mult de jumătate, sunt fără venituri stabile. Se pune întrebarea, din ce trăiesc aceşti oameni? Din ajutorul social, alocaţii, pensiile de la CAP ale bunicilor. Cum am mai scris, copiii sunt sănătoşi, frumoşi şi îi deosebeşti cu greu de cei din mediul urban. În spatele acestei situaţii sunt sacrificii imense, greu de închipuit pentru începutul de secol XXI. Cei care au hotărât să emigreze la muncă, vin cu ocazia sărbătorilor dacă au actele în regulă şi dacă nu riscă să îşi piardă „locul”. Altfel, unii nu vin cu anii. Rămâne la alegerea lor să-şi sacrifice cuplul, majoritatea fiind tineri, sau să-şi sacrifice copiii şi să îi lase în grija bunicilor sau a altor rude. Părinţii fetiţei cu părul ruginiu de la Casa pentru Cultură au ales prima alternativă, dar ochii tinerei mame sunt mai tot timpul în lacrimi. Sunt şi altfel de situaţii când vorbim de aspectele economice. Oameni care s-au aşezat, în condiţia fructificării faptului că trăiesc în mediul rural care, incontestabil, pe lângă dezavantaje, le

17

oferă şi avantaje. Ei au optat pentru a întreprinde ceva aici, acum. Cu toată accentuarea crizei financiare, sunt nişe în care investiţia poate fi minimă. Aşa este afacerea cu creşterea caprelor pentru profit. Produsele din lapte de capră sunt tot mai apreciate pe piaţă, iar capra este un model de eficacitate deoarece este puţin pretenţioasă şi produce o cantitate consistentă de lapte. Curajoasa familie are 30 de capre, clienţi la Craiova pentru întreaga cantitate de brânză pe care o produce şi o gospodărie bine întemeiată. Părinţii muncesc de dimineaţa până seara, aşa că fetiţa cu părul bălai de la Casa pentru Cultură, este mult timp singură. Doreşte să fie apreciată, să aibă prietene, dar celelalte fetiţe o izolează. A început însă, de curând, să afle că pentru a primi dragoste trebuie să ofere dragoste. Pentru a confirma observaţia că ne completăm unii pe alţii în chip minunat, fetiţa delicată ca o frezie de la Casa pentru Cultură, este ocupată mai tot timpul cu „dăruitul”. Ultima dată mi-a dăruit o inimă de atlas roşu. Cu o imaginaţie deosebită, iniţiază mici jocuri, face mici cadouri ce urmăresc un singur lucru: să facă o bucurie celorlalţi. Indiferent ce îi va oferi viaţa, ea se va bucura din plin de ea. Mai sunt la Casa pentru Cultură două surori care par a fi soarele şi luna. Tăcută, introvertită şi timidă este una, iar cealaltă, vorbăreaţă, extrovertită, curajoasă şi ambiţioasă. Provin dintr-un mediu familial stabil, în care domneşte afecţiunea. Era vară, o vară splendidă, pe care nu o s-o uităm niciodată. Am organizat o serbare câmpenească în sat, la care fetele cu coroniţe de flori pe cap şi frunze de salcie la brâu, au concurat în frumuseţe apusul soarelui. Toate erau foarte emoţionate. Tăcuta „lună” umbla după mine ca să-i aranjez fustiţa. I-am privit obrajii albi, cu pomeţii roz şi mi-am amintit că i-am mai văzut undeva. Corcoduşele împrumutaseră culoarea obrajilor ei, aşa că le-am pus cunună pe capul fetei. Am privit-o cu bucurie şi am ştiut că a aflat în acel moment că e frumoasă. Asta nu se uită. Se spune că dacă vrei să citeşti sufletul celui care stă în faţa ta, să-l priveşti în ochi. În ochii verzi ai soţiei primarului vezi vrednicie şi fapte. Fapta a fost deviza ei. Mică, blondă şi energică, a coborât din deal în valea Vârvorului, „l-a luat” pe Nicu şi au întemeiat o familie şi o gospodărie solidă. Nu întotdeauna a fost uşor, dar ea a avut certitudinea că dacă va munci, va răzbi. Dincolo de această impresie, formată în urma colaborării Casei pentru Cultură cu soţia primarului, se află o gospodărie îngrijită, cu grădină de flori, o vacă, capre, găini şi bună înţelegere

18

între soţi. Din dorinţa noastră de a face ceva în privinţa educaţiei copiilor şi eficacitatea ei, a rezultat o acţiune voluntară în care au fost implicaţi oameni minunaţi. Îţi mulţumesc Mărie! Fetele de la Casa pentru Cultură nu vor uita ceea ce ne-am dăruit reciproc. Au fost momente de graţie ale vieţii noastre în care sărăcia, despărţirile, decesele, emigrările la muncă, singurătăţile, tristeţile, au dispărut, locul lor fiind luat de bucuria clipei. Dumnezeu să vă ocrotească, dragele mele!

19

20

21

Fapte Reale

22

De ce am făcut asta? „Mai bine era pe vremea răposatului, ne descurcam, în magazine nu era nimic, dar

aveam frigiderele pline”, îmi spune a nu ştiu câta oară şoferul de taxi. Am obosit să replic: „asta în cazul în care trăiaţi pentru a mânca”.

Am traversat o copilărie în care vedeam multe şi nu înţelegeam mai nimic, o tinereţe în care înţelegerea începea să se contureze, dar nu să se coaguleze, şi o maturitate bolnavă de absenţa alternativelor într-o societate totalitară. Revolta noastră condensată era pueril canalizată împotriva răposatului. A venit ziua când Ceauşescu a murit.

Cine erau cei care se înghesuiau călcându-se în picioare în faţa camerelor TV? Căutau să ne convingă în direct că ei sunt salvatorii. Le-am dat crezare pentru că paradigma a fost aceea de a avea o singură alternativă. Figura domnului Coposu, rezervată şi obosită, nu era suficient de plauzibilă, iar domnul Raţiu avea papion. Politician român, fiul avocatului Augustin Raţiu şi nepotul protopopului greco-catolic al Turzii, nu era simpatizat de „popor” pentru că purta papion. A trăit în Marea Britanie unde s-a bucurat de stimă şi bani şi a dorit să fie înmormântat la Turda, ceea ce s-a şi întâmplat.

Aşa am trăit noi, în aplauze, vorbe goale, minciună, îmbrânceli şi mârlănie. Domnul Iliescu corespundea perfect şi mai ales, nu avea papion, ci cămaşă descheiată muncitoreşte. Tătucul rău era înlocuit cu tătucul bun.

Aripile de îngeri ale tinerilor morţi în ’89 ne-au purtat şi am îndrăznit să ieşim din lagăr, să călătorim, să mâncăm bine şi să mirosim frumos. Copiii noştri au crescut, au învăţat, au emigrat, au câştigat burse, au devenit curajoşi, românii au făcut filme, au scris cărţi, au început să cucerească lumea. Nu fără sacrificii.

Un război nevăzut s-a declanşat între nou şi vechi, între înainte şi pe loc. Vinovaţi de

23

el sunt compatrioţii noştri, taximetristul şi cei care nu agreau papionul domnului Raţiu. Unde era frumosul pe care-l visasem?

Speranţa noastră s-a prăbuşit la mijloc, între nou şi vechi. Din adâncurile mocirloase s-au ridicat la suprafaţă gunoaiele politicii româneşti.

Ce pot face eu? Ştiam că trebuie să stau drept în faţa propriei întrebări fără a încerca să mă protejez

prin răspunsuri scuzabile. Nu am reuşit să răspund, dar au răspuns alţii pentru mine. Un preşedinte american ce spune cetăţenilor săi să nu se întrebe ce face ţara pentru ei, ci ce fac ei pentru ţară. Asta îmi confirmă doar că trebuie să fac ceva. Ce puteam eu să fac din postura mea de om modest, fără pârghii de putere? Ce pot eu să fac pe plan social? Întrebarea începea să mă mistuie ca un foc şi neputinţa în faţa ei îmi amintea de cei 40 de ani trăiţi în comunism, când nu a fost posibil să facem ceva. Acum eram liberi să facem ceva. Dar ce pot eu să fac?

Răspunsul la întrebare a venit din partea celor care lăsaseră ceva în noi înainte de a pleca într-o lume poate mai bună. Valori constante şi fundamentale în jurul cărora se formează omul Om. I-am auzit pe ai mei: „să fi lângă cel necăjit – să păstrezi valorile familiei şi să le transmiţi – să te porţi frumos – ăsta e neamul tău – să nu minţi – să dai bună ziua – să mănânci frumos – să fi cinstit – să fi harnic – să ceri iertare – să fi femeie cinstită – să te îmbraci cuviincios – să nu furi – să te duci la biserică – duminica să aprinzi o lumânare şi să o aşezi în mijlocul mesei în jurul căreia se adună toţi… şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”. Da, aceste valori erau conservate în mine şi aveam libertatea să le dărui celorlalţi.

Am început să mă ocup de educaţia câtorva fete din sat, ele au adus alte fete şi am format un mic grup. Lângă noi au venit oameni care au adus alţi oameni şi am creat din casa noastră un loc binecuvântat. A fost o întâmplare frumoasă şi simplă.

………………….

24

„…Dar tu dragă Didi te ai înscris la fizică-chimie ori şi cum să faci şi să te înscrii să nu te laşi pe piele lenoasă numai cu teologia că ai cu mine necaz căci mă învoesc să te ţin şi acolo ca să cercetezi cursurile regulat. O ai început să înveţi căci să nu crezi că iară examenele de teologie să le laş până în februarie că tu ştii cât necaz şi trudă avem noi cu voi şi apoi noi iară cerem dela voi muncă în învăţătură, scriem când dai examenele, învaţă acum şi iară învaţă că astă vară ai umblat acum lasă-te de toate şi pe muncă…” (Scrisoarea bunicii mele către fiica ei care studia la Cernăuţi – 1929).

S-au scurs trei ani de când desfășurăm o acţiune voluntară de educaţie prin cultură în mediul rural.

25

Amintiri din Ardeal

Nu am emigrat, ci doar am descălecat. Am trecut din Ardeal în Oltenia prin vechiul defileu al Jiului. Port Ardealul în inima mea aşa cum îşi poartă reginele coroana. Cu mândrie.

Cele mai frumoase vacanţe le-am petrecut la tuşa, în munţii Apuseni şi nu la mare, ci la Almăşu Mic. În noaptea dinaintea plecării stăteam trează până la patru dimineaţa. Plecam cu maşina ce transporta minerii la mina Haneş, era unicul mijloc de deplasare în zonă. Ameţită de nedormit eram aşezată în maşina plină de bărbaţi puternici şi gri. Nu îmi era frică, ba dimpotrivă, mă simţeam ocrotită. Aveau lămpaşe , cizme mari şi suită pe motorul cald mă simţeam ca Albă ca Zăpada. Ultima imagine înainte de sosirea în braţele mătuşii erau şirurile de mineri ce îşi urau noroc bun înainte de a pătrunde în iadul subteran.

Liniştea arhaică a satului îmi era familiară, la fel şi trezitul de dimineaţă în sunetul lent şi odihnitor cadenţat al clopotelor de la gâtul vacilor ce porneau la păscut. Acel sunet era pentru mine semnalul că sunt în vacanţă la ţară.

De obicei o însoţeam pe Văruca, prietena mea cu trei ani mai mare, la păscut cu vaca. Văruca îmi povestea… şi toate cărţile de poveşti din biblioteca mea şi a lui H.C. Andersen nu făceau cât poveştile ei. Ştia cum se numeşte fiecare floare şi fiecare floare avea povestea ei şi misterul ei. Pe unele le puneai noaptea sub pernă să-ţi visezi ursitul, pe altele le puneai în apa cu care îţi spălai părul. Ne culcam în iarba plină de flori, cu Bălţata alături păscând liniştit, priveam cerul şi visam.

Şi astăzi îl urăsc pe tatăl ei care mi-a răpit-o într-o vară, căsătorind-o la 15 ani. Iarba amestecată cu flori era cosită la vremea cositului. Se înfigea un par în pământ şi

cu furca se aşeza otava în jurul parului ca să se facă o căpiţă de fân. Eram aruncată ca o păpădie sus pe căpiţă pentru a presa iarba cu picioarele. Aşezată în carul cu fân încercam mulţumirea ţăranului ce se întoarce de la muncă odată cu apusul soarelui. Vecina mulgea vaca după ce îi spăla ţâţele atent cu apă caldă şi le ştergea cu o cârpă curată de in. În şuştarul de alături începea să curgă laptele alb, spumos, iar eu reuşeam să gust direct de la sursă, spre disperarea tuşei, câteva picături. Aveau gust de frişcă proaspătă.

26

Duminica dimineaţa, după ce venea de la biserică, Văruca mea îşi spăla părul. Îi zăresc şi acum silueta brusc învăluită într-o perdea grea de păr. Gestul acela de despletire a părului avea ceva intim,

oarecum vinovat. Acelaşi sentiment mă copleşea şi când îşi despletea Buna părul. După ce îl spăla cu săpun de casă, îl clătea cu apă de ploaie în care pluteau florile cele misterioase. În Ardeal femeile îşi purtau cozile aşezate ca o cunună în creştetul capului, iar deasupra îşi puneau năframa. Într-o vară, Văruca m-a iniţiat într-un mare mister: petalele unei flori de pe fâneţe frecate zdravăn de buze, ţi le fac roşii ca cireşele. Ziua nu avea suficiente ore pentru a mă bucura, pentru a cuprinde totul şi a-l păstra.

Şi încă o dimineaţă trezită în miros de pâine caldă şi de talanga Bălţatei ce pleca pe uliţă la păscut. Vecinul meu, de o seamă cu mine, mă strigă la gard: „domnişoară, au adus la

„comparativă” taurul, noi mergem să vedem, veniţi şi dumneavoastră?”. Îmi plăcea să ştiu tot şi să văd cât mai multe, dar asta chiar nu o ştiam şi nici nu o intuiam. Să recunosc asta în faţa unor copii de vârsta mea echivala cu un harakiri intelectual. Am pornit toţi copiii prin aerul alb al dimineţii spre cooperativă, am urcat pe o scară şi am ajuns în pod. Printre scânduri se vedea curtea în care mulţi ţărani se agitau în jurul a două vaci. Nu înţelegeam nimic şi nici nu vedeam prea bine din locul oferit cu amabilitate de vecinul meu, aşa că, disperată, am început să chicotesc împreună cu ceilalţi copii.

Adormeam răpusă de oboseală, de întrebări şi bucurii. În viaţa fiecăruia trebuie să existe un loc sau un timp în care poate să se

întoarcă. Idealizat sau nu, este punctul de reper al vieţii. Ardealul este locul meu, unde lumina nu este crudă niciodată şi unde visez să mă întorc.

Sperăm că aceste rânduri să vă trezească propriile amintiri, acum în

pragul primăverii. În 8 martie, la Casa pentru cultură, avem masa festivă în cinstea mamelor. Masa este pregătită integral de fetiţe inclusiv aranjamentul mesei şi florile. În acest mod aducem şi mulţumirea noastră mamelor care muncesc de dimineaţa până seara pentru copiii lor.

27

Educaţia în mediul rural

Istoria educaţiei în mediul rural este marcată de nume precum Spiru Haret, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti etc.

Şcoala lui Grundtvig, pe care aceştia o cunoşteau a determinat ca Danemarca sec. al XIX –lea să iasă din criza economică şi morală în care se zbătea reuşind într-un timp scurt, datorită emancipării ţăranilor, să devină o ţară prosperă.

Experienţa Danemarcei în ceea ce priveşte educaţia în mediul rural rămâne de referinţă şi astăzi. Chestiunea ţărănească este de actualitate şi în contextul societăţii contemporane, adăugându-i-se

ofensiva inculturii, violenţa prostului gust, şi a prostiei. Dacă traducem termenii istorici „educaţie gospodărească”, „şcoală superioară ţărănească”, „educaţia adulţilor de la sate” în termeni contemporani rezultă un „manageriat rural”, „administrator informat”, „personalitate ţărănească”. Toate aceste calităţi sunt specifice ţăranului francez dar nu şi ţăranului român.

Aceste gânduri m-au copleşit într-o călătorie în Normandia. Am privit această regiune a Franţei, prin obiectivul aparatului foto (nu prea performant) într-un mod cât mai obiectiv. Am fotografiat o casă de chirpici, un ţăran francez murdar şi transpirat cu o soţie mustăcioasă, tarabe pline de cârnaţi de casă, târguri în care se vindea mâncare cu specific local preparată ad-hoc, zacuscă la fel ca la noi, castraveciori şi murături ca la mamaie, femei care vindeau peşte şi gospodine care îl cumpărau. Abundenţă şi bun gust şi nu în ultimul rând educaţia cumpărătorului. Aceeaşi abundenţă la noi, toamna, pe marginea drumului naţional desfundat şi plin de praf, cu saci de vinete, gogoşari, ardei gras, varză. Fără sa mai vorbim de „drama lubeniţelor”. Pălinca maramureşeană poate sta fără complexe lângă Calvados-ul din Normandia.

Normandia este ţara laptelui, a brânzei Camembert, Livarotului şi Pont l’Eveque-ului. Fiecare regiune din Franţa îşi are specialităţile sale atât animale cât şi vegetale.

Francezii obişnuiesc să trateze arta culinară aproape ca o anexă a politicii externe; pentru ei a mânca este un mod de viaţă. Prospeţimea mâncării este calculată în ore nu în zile, iar cel mai bun este cel mai proaspăt. Specialităţile de mâncăruri şi băuturi franţuzeşti poartă numele oraşelor şi satelor care le produc. În zona de coastă „plateau de fruits de mer” cu raci fierţi şi scoici cu diferite sosuri aduc aroma pătrunzătoare a oceanului, iar apreciata stridie cere un vin adecvat. Melcii din Burgundia, pulpele de

28

broască din apropierea lacurilor Dombes, păsările de casă din Bocuse, puii din Bresse, mielul asortat cu legume şi ierburi înmiresmate cu arome provensale, toate fac mândria gastronomiei franceze. „Nimeni, decât Franţa, poate aduna o naţiune care are 265 de tipuri de brânză” spunea generalul de Gaulle. În pieţele în aer liber se vând de toate, de la fructe şi legume la carne, peşte şi brânzeturi. Evenimentul este săptămânal atât în oraşele mari cât şi în cele mici.

Există şi indicatoare spre fermele unde se pot cumpăra ouă, păsări, brânză de capră, foie gras şi confits de casă.

se mănâncă… fructe de mare cârnaţi proaspeţi … de casă salamuri … de casă

brânzeturi … castraveciori cidru şi calvados … de la ferme

Un ospăţ normand al unui om simplu constă în brânza Camembert grasă, vin şi o baghetă. Brânză, pălincă, pită şi slană, un ospăţ pe câmpia ardeleană pe la secerat.

29

Pe Mediterana sau pe coasta franceză a Atlanticului să ai propria ta barcă de pescuit şi o tarabă pliantă la care să vinzi ce ai pescuit este un prilej de mândrie.

Oamenii trăiesc din plin, bucuroşi şi asta se vede. Vorbesc, schimbă păreri, sunt informaţi, beau aşezat, râd ştirb, au prieteni de o viaţă şi nu se grăbesc. Bucuria de a trăi este tradusă în franceză prin expresia „Joie de vivre”.

Să fii proprietarul a două pogoane de pământ la noi în ţară este un prilej de lamentare continuă. Este prea cald, este prea frig, este prea mănit, este prea ploaie şi niciodată „este prea bun”. Nu auzi vorbindu-se de soiuri noi, de rase mai bune, tratamente la păsări, despre sisteme simple şi ingenioase de a-ţi face treaba în gospodărie mai uşor. Ţăranul sau locuitorul din mediul rural trudeşte mult şi greu. Manageriat rural, marketing, intermediari care să vină la poartă ca în Germania să îţi cumpere produsele nu există.

Experienţa ţărilor nordice, a Danemarcei, a Franţei este cunoscută. Peşte, găini de casă, ouă, melci, scoici, un vin numit zaibăr se găsesc şi la Vârvor, dar nu există

educaţie în mediul rural; educaţia care te face conştient de propria valoare şi importanţa ta în sistem.

Întâlnirea de la Casa pentru Cultură va avea loc

sâmbătă 30 iunie ora 18:00. În context cu tema pe care am abordat-o în fiecare duminică de la ora 18:00, începând cu data de 8 iulie, vom iniţia un curs de bune maniere, cu fetele din Vârvor.

no comment

30

Jocul „De-a frumosul”

În 4 august ne vom juca „de-a frumosul” în speranţa că cuvintele vor atrage faptele. O altă logică mai potrivită situaţiei ar trebui să intituleze jocul desfăşurat duminică într-un sat din Oltenia „ce ar fi dacă…”. Un joc pasionant şi instructiv în care istoria va fi tăiată în bucăţele şi reaşezată în altă ordine, dând naştere unei alte realităţi.

Organizăm o serbare câmpenească, fără să fim organizaţi de cineva, pentru cineva sau pentru ceva. Într-o libertate deplină şi cu un firesc absolut. Nu putem să ne arogăm meritul de a retrezi tradiţii şi nici nu este scopul nostru. Visăm să petrecem NORMAL o după-amiază de vară, cu joc de copii, porumb fiert,

zbor de fluturi şi priviri curate. Interes profund uman pentru o stare pozitivă. Se pare că am uitat dimensiunea ludică a existenţei.

În jurul nostru vor fi şi oameni mari şi gândesc înfiorată care ar fi motivul participării lor. Indiferent de motiv, mă voi simţi copleşită de recunoştinţă.

Este ceva în pozele de mai sus care mă face hotărâtă şi cu mult curaj. Sunt chipurile

sătenilor vârvoreni şi al preotului lor, al satului „din ‘nainte”. Satul în care dragostea tinerilor se înfiripa la horă, camaraderia la clacă şi înţelepciunea la şezătoare. S-au adunat toţi la biserică îmbrăcaţi în costume populare pentru „o fotografie”. Chipul dârz al preotului pare desprins dintr-un film, ca şi cel al ţăranilor. O identitate clară şi profundă le marchează

31

personalitatea. Azi, comunitatea rurală s-a transformat într-o comunitate pre-urbană fără

personalitate. „Rurbanitatea” suferă cumplit de lipsă de identitate şi stimă de sine. Ţăranii „din ‘nainte” par a şti ce pot şi cât pot, cei de azi nu ştiu nici cât pot şi nici ce pot.

Prefer încrâncenarea mândră a ţărăncii cu salbă la gât, împiedicării deznădăjduite în modernitate.

Principesa Maria în costum

popular românesc Fetele de la Vârvor în costum național

În 4 august ne vom „juca” fiindcă atât putem noi. Fetele de la Casa pentru Cultură repetă jocul paparudelor pline de emoţie şi speranţă că într-o zi, pentru ele, iluzia va prinde conturul realităţii.

Cum a fost… este foarte dificil de povestit. A fost după-masa, către apusul soarelui, când totul este învăluit de o lumină aurie. Un grup de fete între zece şi cincispezece ani îmbrăcate în alb cu cununi de flori pe cap şi crengi verzi de salcie la brâu, au legat inconştient

32

trecutul de prezent. Dansul paparudelor a răsărit din mitologia românească; paparudă rudă – sai în sus şi udă – udă cu cofiţa – ca să crească viţa, se înălţa glasul fetelor. Am asistat pentru câteva momente la un act magic ritualic, primitiv. Uneia dintre fete i-a căzut fusta de frunze şi a rămas în cămaşă albă cu picioarele goale şi cu părul despletit. Nici unul dintre cei care am fost acolo nu am înţeles ce s-a întâmplat de fapt în această după-masă. Am îndeplinit un ritual fără să conştientizăm s-au ne-am jucat?

Fetele paparude!

33

După 50 de ani încep să înţeleg

Imediat după 1989 am cumpărat o casă la ţară, cu două camere şi toate acareturile din curte. După vreo doi ani vine fostul proprietar, un ţăran de frunte, să-mi ceară grapa. Grapa lui pentru mine era fier vechi şi acţionasem ca atare.

-Tudor, dar pentru ce îţi trebuie ruginătura aceea de grapă?

-Doamnă, ne-a dat pământul înapoi şi nu avem cu ce-l munci!

Pământul ţăranilor fusese luat la colectivizare cu tot cu inventarul agricol, iar acum era înapoiat fără nimic pe el. Îmi răsună dureros în urechi (era prin ’93) blestemul aruncat asupra pământului primit de către Anica şi Mărin care încercau să-şi improvizeze o căruţă cu care să-şi aducă recolta acasă. Acelaşi blestem, când dintr-o pensie mizeră trebuiau să plătească aratul ce depăşea de trei ori pensia.

Odată cu grapa lui Tudor, la instaurarea regimului comunist, au fost luate din curte animale, maşini agricole, pământuri, păduri, livezi, arse cărţi, naţionalizate locuinţe, ardeleni bătuţi crunt pentru aur, preoţi închişi fără vină, intelectuali omorâţi… Doamnele şi-au ascuns eleganţa, violoniştii viorile şi înţelepţii neamului, înţelepciunea.

Atunci am venit noi pe lume. Într-o lume cenuşie în care frica îţi ţiuia în urechi continuu. Tăcerea a fost modalitatea de a supravieţui.

34

Noi am învăţat tăcerea de la ai noştri. Pe bucăţica mea de viaţă, BUNA continua să facă dulceţuri cu fustiţă de celofan şi să

creeze aparenţa că nu se întâmplă nimic. Îmi ascut auzul şi surprind o discuţie în casă despre un avocat care s-a întors de la

„canal”. Ce-o fi asta „canal”? Sunt în rochiţă scurtă albă, printre steaguri roşii, este 1 mai şi strig cu bucurie: „R.P.R.

– U.R.S.S., sunt pe veci prietene!”. O viaţă dublă, un joc dublu. Aflu azi că în 1956 se făceau arestări în rândul liceenilor şi înţeleg dragostea şi, mai

ales, tăcerea BUNEI. În plină maturitate descopăr cu surprindere că nu am „origine sănătoasă”. Neam de

preoţi bănăţeni [Horia Musta, Neamul Mustonilor în Banat, Timișoara, 2009], moţi din Ţara Moţilor şi multă trudă pentru a trimite copiii la şcoli înalte. Buna a murit la scurt timp după ce ne naţionalizaseră casa.

În 1992, Tudor, un ţăran năpăstuit de comunişti, îşi căuta grapa şi speranţa în curtea noastră, iar părinţii noştri, cu mâinile tremurânde, scoteau din sertare hîrtii zdrenţuite şi îngălbenite, hârtii pe care noi, generaţia anilor ’50, nu le văzuserăm niciodată. Erau acte prin care regimul instaurat în 1948 le lua oamenilor casele, cărţile, pădurile şi grapele din curte…

La rândul nostru, cu greu povestim tinerilor cum a fost: fără căldură, cu o raţie de 5 ouă şi un pachet de unt pe lună, cu multe avorturi septice…

După 1989 am învăţat, odată cu copiii noştri, ce înseamnă libertatea, dar frica a rămas acolo, în noi, face parte din noi, am crescut odată cu ea.

Îmi amintesc de Buna şi nodurile se desfac şi din ele răsar flori şi lacrimi…

35

Plecăm într-o excursie la Orşova şi de acolo cu vaporul pe Dunăre. Mă

strădui să mergem în fiecare vacanţă undeva. Anul trecut am fost la Bucureşti. Aseară am văzut împreună cu fetele filmul „Romeo şi Julieta”.

36

Buna şi mândria că-s român Alchimia conştiinţei

şi mentalului meu a procesat amintiri despre „Buna”, cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel?” şi un articol de pe Hotnews din data de 5 februarie 2013 „Disperat să fiu mândru că-s român”.

A rezultat următoarea poveste adevărată şi trăită.

M-am născut în anul 1951. Casa noastră era una din cele mai frumoase şi mândre din oraş; apă curentă, camere înalte cu parchet lucios bun de valsat, ferestre largi prin care priveam fermecată petrecerea anotimpurilor şi îmbobocirea rozelor din faţa casei. Interiorul rezona perfect cu eleganţa solidă a casei; mobilă de lemn masiv, cristale legate în argint, ceşcuţe de porţelan pentru prinţese, covoare în care piciorul gol se afunda bucuros. Bunicul conducea o „decapotabilă”, iar buna nu ieşea în stradă fără pălărie.

„Mulţumesc pentru masă” – „Să-ţi fie de bine”. Casa a aşteptat să mă nasc ca să se prăbuşească. M-am născut în anul 1951 şi am avut o copilărie luminoasă şi fericită, deşi bunicul nu

37

avea serviciu şi era chemat săptămânal la securitate pentru aur, iar tata, un specialist de excepţie, nu reuşea să avanseze din cauza „dosarului”. După naţionalizare, mobilele cele frumos sculptate şi ceşcuţele de prinţese au fost sigilate în lăzi şi au luat calea unui sat unde au fost găzduite de blânda noastră lăptăreasă, Mărioara. Nu am amintiri din această perioadă, doar bucuria că dormeam toţi într-o cameră şi mirosul specific al lămpii de petrol pe care gătea buna.

Gheorghe Gheorghiu-Dej ne-a răspuns că naţio-nalizarea a fost o greşeală pe plan local.

Ni s-a permis să locuim în dependinţele propriei noastre case, ocupată socialist-democratic de o între-prindere. Două camere şi o bucătărie pentru o familie compusă din şase membri, eram şi eu de 3 ani. Maşina decapotabilă a rămas în poză, iar ceşcuţele de prinţese în lăzi.

Napoleon Bonaparte era nimic pe lângă bunica şi mama mea. Mă

refer la strategie. Curtea a fost împărţită în două, în faţă ronduri de flori şi plante ornamentale, şezlonguri de rafie şi umbre albăstrui de zorele, iar în spate, găini, curci, raţe şi doi porci cărora le auzeam doar nasurile grohăitoare. Grădina suferise şi ea transformări „cadastrale”; toate legumele creşteau într- o ordine nemţească sub îngrijirea bunei şi a lui tanti Reli (Reli fusese servitoare la noi în casă şi împărţea munca şi recolta cu buna mea), iar lucerna era obiect de troc cu vecinul, pentru laptele de la Joiana. Pâinea se făcea în casă, era lupta cea mai obositoare, şi se cocea la cuptorul rămas după naţionalizarea altui „exploatator”, brutarul Negrilă (nici azi nu ştiu dacă era poreclă!).

Aveam bucate şi toate erau aşezate. Ai mei se hotărâseră să lupte şi să-şi păstreze demnitatea, nu în munţi ca Elisabeta Rizea, ci în propria gospodărie. „Mulţumesc pentru masă” – „Să-ţi fie de bine”. Deşi nu mai era proprietar, ci gestionar la un depozit, pălăriile se ridicau în continuare în faţa bunicului meu. Deşi bunica avea mâinile crăpate de muncă, iar pălăriile erau de mult mâncate de molii, pentru Mărioara lăptăreasa, buna era „Doamna”. Tatăl meu nu a avansat niciodată, dar când se produceau

38

surpări grave în mină, o Volgă neagră venea respectuos să ia pe specialistul în petrol şi gaze al facultăţii timişorene.

În 1992 am călătorit în Italia cu comunitatea de italieni din Craiova. Am fost găzduiţi în casele unor italieni, italianul la care nimerisem eu mi-a spus cu mândrie absolută că anul trecut îl găzduise pe DiBernardo. Mi-am închipuit că o fi o faţă bisericeacă dar am aflat că era un modest craiovean care cunoştea istoria Italiei mai bine decât gazda. Mândrie individuală şi mândrie naţională.

Poate ar trebui renunţat la complexele de inferioritate, cât şi la cele, mult mai ridicole, de superioritate, în folosul demnităţii umane.

Foarte mulţi intelectuali de valoare sunt în diaspora, valoroşi scriitori, artişti plastici, instrumentişti, oameni de ştiinţă, sunt în ţară. O călătorie pe internet te face mândru că eşti român. Cred că de păstrarea demnităţii individuale suntem responsabili noi, de cea naţională, oamenii de cultură. Înţelepţii cetăţii ar trebui să lase revolta deoparte şi să fie „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.

În 24 feb aşteptăm cu drag pe d-na psiholog clinician Camelia Ududoi

împreuna cu psiholog clinician şi psihoterapeut Amalia Luca care vor îndruma mamele în educaţia copiilor.

39

Copiii noştri emigranţi

Am venit din Ardeal cu un copil de trei luni în braţe, suspendată într-un oraş necunoscut şi mi-am îndreptat paşii spre biserica catolică. Nu pentru a mă ruga, ci pentru a fi îndrumată. Guvernanta nemţoaică nu am găsit-o, doar un preot cu ochii blânzi care spuneau „să nu vă fie frică” şi care peste zece ani îmi lua fiul de mână pentru prima împărtăşanie. Am continuat să caut şi am avut şansa să pătrund într-o lume paralelă cu cea reală. Am cunoscut-o pe doamna Scărişoreanu a cărui soţ fusese ofiţer în garda regală, pe doamna Pertz, fosta proprietară a celei mai mari mori din oraş, bătrâne doamne aplecate

peste modesta şi dramatica lor existenţă. Încăperi supraîncărcate de lucruri, mai ales mobile vechi, oglinzi prăfuite şi un pian. Toate aceste doamne vorbeau franceza şi germana şi făceau parte din comunitatea germană. Străbăteam un tărâm în afara istoriei în care superbele oglinzi reflectau chipuri de doamne de altădată şi o mare discreţie, pornită din suferinţă.

În 2009 mi-am susţinut un doctorat despre imigraţia italienilor în Oltenia [Genealogie şi demografie în comunităţile catolice din sud-vestul României]. Alungaţi de o aprigă criză economică, friulanii italieni au venit ca muncitori agricoli pe moşiile din Doljul anilor 1883. Au trecut anii, s-au zbătut, au cumpărat pământ, au format aşezări noi. Prin 1949 au trebuit să aleagă între a părăsi România sau a deveni cetăţeni români. Unii s-au repatriat după ce îşi făcuseră aici un rost şi au rămas pierduţi între ţări, neacasă nicăieri.

După 1989, strănepoţii muncitorilor agricoli italieni de pe moşia de la Breasta au părăsit România, repetând peste generaţii halucinanta călătorie a emigraţiei. Îi cunosc pe aceşti tineri. Le-am zărit chipurile indecis frământate înainte de plecare şi deruta mândră când vin de Sărbători. Vor să-şi exprime triumful, dar nu sunt siguri că au ce exprima.

40

Este Vinerea Mare a Sfintelor Paşti. Clopotele bisericii adună credincioşii. Lumea se făcuse deodată mai mare, neaşteptat de mare pentru o biserică aşa mică. Totul se vedea mult mai limpede ca de obicei, speranţa şi încrederea tinerilor, maturitatea împăcată a adulţilor, oboseala mascată, bătrâneţea asumată. Privesc lungul şir al credincioşilor spre Crucea cu Isus Răstignit şi văd semnele Crucii fiecăruia. Spatele se încovoaie, mersul devine mai legănat, iar capul se apleacă tot mai mult. O solidaritate plină de pace coboară din înţelegerea trecerii noastre prin lume.

Zăresc printre chipurile cunoscute pe cel al unei fete devenită femeie şi mamă. Este din comunitatea italiană şi a emigrat „acasă” în Italia. Zâmbeşte cald căutându-şi prietenii şi probabil copilăria. Caut printre credincioşi chipul tatălui ei rămas aici „acasă”, în România. O sfâşiere vecină cu plânsul mă cuprinde când îl văd îngenunchiat în faţa Crucii şi a vieţii. Între speranţa tinerei şi deznădejdea tatălui stătea inutilitatea luptei.

Una din fetele de la Vârvor are mama plecată la muncă în Italia. A aşteptat-o de Crăciun, dar nu a avut bani să vină, o aşteaptă de Paşti, dar nu poate să vină. Poate la iarnă va veni…

După tradiţie, în ziua de

Sf. Paşti „se împarte”, să nu uităm în farfuria cu bunătăţi să punem şi

Dragoste. Ne întâlnim în ziua de Sfintele Paşti la ora 18 cu toţii şi nu vom fi puţini.

41

O poveste… Noi, trăitorii în urban, ştim cât de fascinaţi am fost în copilărie de viaţa de la ţară. Totul era privit

idilic. Dimineţile zgomotoase învăluite de rouă şi viaţă, amieze încremenite cu soare portocaliu ce nu luminează, ci arde, şi serile binecuvântate cu miros aţâţător de grajd şi lemn ars.

Ne place să ne imaginăm viaţa la ţară mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” spunea poetul filosof Lucian Blaga. Povestea vieţii lui nea Ioniţă de la Vârvor vine

din veşnicie ca şi cea a lui Ion Creangă. „Am copilărit într-o casă cu două camere, într-una se gătea, în cealaltă dormeam douăsprezece persoane „de-a curmezişul”. Deşi eram săraci, aveam bucate, vaci, boi, oi, nu duceam lipsă de nimic. M-am dus la şcoală la opt ani pentru că a trebuit să stau acasă cu „gemenii”, eu îi legănam, iar dacă cădea vreo unul îl puneam la loc în postavă ”. La 15 ani, după două săptămâni de ucenicie într-un atelier din Podari, nea Ioniţă a început să facă „cipici” cu talpă de anvelopă. A avut clienţi, a câştigat bine şi la 20 de ani a început să

42

caute nevastă. Măria a avut „ţoale”, două pogoane de pământ şi a fost fată cinstită. Cum se demonstra asta ? Dimineaţa, mireasa arăta cămaşa de noapte soacrei, iar aceasta umplea un

ulcior cu ţuică (colorată cu roşu sau cu cenuşă), îl înfunda şi îl ceruia. Nuntaşii se duceau cu ulciorul la părinţii fetei şi… se bucurau sau cereau despăgubiri.

Mai multe regimuri politice au traversat viaţa lui nea Ioniţă. A pierdut un frate în război, l-au înmormântat la Bucureşti, nu au aşteptat să vină familia de la Vârvor pentru că „se împuţea”. I-a murit şi fiul, dar nea Ioniţă a rămas acelaşi : un ţăran harnic, chibzuit şi cu mâini de aur.

Pentru copiii noştri, aceia născuţi la oraş, viaţa la ţară a rămas la fel de idilică: o bucurie cu atât

mai împlinită cu cât e mai fără motiv. Casa de la Vârvor este cu două camere ca şi cea a lui nea Ioniţă, dar în ea ne-am petrecut weekend-

urile şi am trăi idilic.

43

Călătorie în împrejurimi

Suntem la 25 km de Craiova, la 25 de km de oraşul care în secolul al XIX-lea era numit al celor „1000 de milionari”. Nicolae Iorga spunea că „la Craiova era cea mai aleasă şi numeroasă boierime din ţară”. Arhitectura urbană a Craiovei reflectă istoria oraşului şi a oamenilor. Ingineri constructori italieni, arhitecţi francezi şi germani, au participat la ridicarea construcţiilor publice sau private. În 1850 Craiova avea teatru, în 1853 conducerea lui era preluată de Pera Opran, proprietarul moşiilor de la

Işalniţa şi Cernele. Proprietarul moşiei Breasta, Ion Argetoianu a făcut din această moşie un model fiind mare pasionat de agricultură. Casele Isvoranu aveau în pod instalaţii pentru uscarea prunelor, iar la demisol „spălătorie mecanică”. Pereţii şi tavanele caselor particulare erau acoperite de decoraţii murale. În 1907 este fondat Conservatorul „Cornetti”. Învăţământul din Craiova a avut o activitate de excepţie. Se găseau şcoli de veche tradiţie, pensioane de „demoazele”, profesori străluciţi, mulţi veniţi din vestul Europei, Ardeal şi Bucureşti, care au făcut ca oraşul să devină unul cu preocupări intelectuale.

Şi astăzi Craiova excelează prin viaţa culturală. Satul Vârvor este la 25 km de Craiova. Vecinii noştri la ţară

sunt Anica şi Miţă. Amândoi sunt bătrâni şi pustiiţi de viaţă. Anica a avut o casă, pământ şi un bărbat beţiv, Mărin, care a murit de ciroză. Mică de statură şi perfect proporţionată, cu spatele drept, Anica s-a

44

îmbrăcat întotdeauna în culori aprinse. Aprins i-a fost şi graiul revoltat de viaţa aspră. A devenit şi mai aspră când, rămânând singură, îşi apăra găinile şi curcile de hoţii post-decembrişti. Casa de paiante a început să se încline. Anica a proptit-o un timp dar un accident cerebral a vlăguit-o fizic. În gospodărie s-a instalat o tăcere grea, galbenă, vecinii îi iau pe furiş scânduri din gard.

45

Singura clasă reală la noi este ţăranul şi realitatea este suferinţa lui. Miţă e tot-una cu pământul. Poate că într-o zi se va întinde pe pământul brun şi

proaspăt săpat, se va face sămânţă şi va încolţi. Deşi are 70 de ani, nici zbârciturile feţei nu îndrăznesc să-l înfrunte pe Miţă. Cazmaua loveşte metalic pământul pentru care are ură şi respect. Au fost doi copii lângă o mamă văduvă de război. Sora lui, căsătorită într-un sat vecin a fost alungată de soţ sub motiv că era săracă. Copilul născut lângă foc de coceni a fost dat spre adopţie unei familii din Craiova. Cazmaua vecinului taie bucăţi de pământ chiar dacă nu a plouat „de fel”. În douăzeci de ani de când suntem vecini nu am schimbat cu Miţă mai mult decât câteva fraze pe an, dar am convingerea că ştie cât îl respect. Sinceritatea şi pudoarea sunt calităţi de profunzime ale sufletului.

Am avut ca ţară o condiţie de frontieră. Nepoţii Anicăi au plecat la muncă în Italia, unul s-a căsătorit cu o franţuzoaică. S-au

stabilit definitiv în Franţa. Împăratul Traian era spaniol. Nepoţii lui Miţă au o casă mare în Craiova şi o afacere care merge bine.

Astăzi sunt mulţumiţi. „Instrucţia înseamnă asimilarea unui sistem de cunoştinţe, educaţia, asumarea unui

sistem de reguli, de comportare în familie şi societate până la o minimă conştiinţă cetăţenească”.

Faptul că mă simt responsabilă faţă de grupul de fete de la Vârvor ţine de fire, de educaţie. Am fost cu ele la concertele educative organizate de Filarmonică. Minunat proiect! Sala a fost plină de tineri, muzica îi îndemna să zboare, toţi erau păsări albe; au bătut din aripi şi au plutit cei de la liceul de artă, urmaţi de cei de la liceele teoretice şi…, noi eram acolo! La prima întâlnire de la Casa pentru Cultură am ascultat Bolero de Ravel de pe un CD, dăruit de Leo de la Rotary Club. Toate fetele s-au visat mirese plutind pe ritmul muzicii.

Duminica aceasta vom învăţa să facem prăjituri, bune!

46

Culoarea

A nins la Vârvor. Totul este alb. Metaforele îţi inundă limbajul. Simţurile o iau razna; văzul este orbit de alb, pipăitul de rotunjimi perfecte, auzul caută cu disperare zgomotul într-o tăcere albă, mirosul nu poate exersa, gustul zăpezii se adresează copiilor.

Umbrele cad pe alb cu o intensitate sporită. Totul este într-un contrast maxim de negru şi alb. Culoarea inexistentă te obligă să vezi subtilităţile cromatice; aici o tentă uşor gălbuie, dincolo în apus o nuanţă trandafirie, ca în final albastrurile serii pe zăpadă să te spulbere material şi să devii nălucă. Contururi negre potenţate de alb, crengile brune ale copacilor încărcate cu zăpadă.

Negrul accentuat de alb-pur ne aduce în minte pictura lui Frans Hals, raportul între alb şi negru este însă inversat dar tensiunea este asemănătoare. Portretele lui întunecate şi sobre sunt luminate de gulere şi

manşete de dantelă albă. Filigranul şi strălucirea dantelelor fine îl întâlneşti iarna in formele filigranate ale gheţii. Paleta cromatică a pictorului este dominată de negru, brunuri şi alb. În tabloul intitulat „Eforii azilului de bătrâni din Haarlem” pata de culoare roşie( de fapt un ciorap) este introdusă pentru a bucura privirea.

Culoarea creează o senzaţie de bucurie, de dorinţă de a trăi în şi cu natura căreia îi aparţinem.

47

De origine vegetală, minerală sau organică, culorile folosite de pictori erau rezultatul unor amestecuri savante; fabricarea lor îl apropia pe pictor de alchimist sau de bucătar. Prepararea pigmenţilor utilizaţi în pictură implicau uscarea, măcinarea, decantarea, coacerea, transformarea în pulbere a materiilor prime – o adevărată muncă de laborator. Culoarea trebuia sa fie strălucitoare şi pură. Metodele de lucru clasice erau laborioase, se făceau pregătiri îndelungi înainte de a începe lucrul. Ajutaţi de ucenici îşi preparau culorile, îşi grunduiau panourile, îşi fierbeau cleiurile, îşi preparau uleiurile şi verniurile. Albastru de lapislazuli obţinut dintr-o piatră semipreţioasă costa exorbitant.

48

Majoritatea lucrărilor „maeştrilor” sunt perfect con-servate în timp şi de o extraor-dinară prospeţime deşi au fost pictate cu sute de ani în urmă. Cei vechi foloseau culori puţine care se procurau greu şi costau de obicei mult. Mâna pictorilor era purtată de o imensă pasiune şi de un efort pe măsură. Nu eşti pictor dacă nu iubeşti pictura mai mult decât orice pe lume afirma Eduard Monet.

Despre tehnicile de lucru în pictură ne va vorbi un pictor, bun prieten al Casei

pentru cultură, acelaşi invitat cu care am desenat în toamnă. Cum a fost… de la Criva la Vârvor nu se vedea şoseaua de zăpadă, lanţurile

maşinii muşcau zgomotos albul, în pădure plugul încerca să deszăpezească, l-am binecuvântat pe primar. De acum cerul era plumburiu şi coborâse jos pe acoperiş. Nici ţipenie de om. În tot satul au îngheţat conductele de apă, la cişmea apa curgea cu debitul obişnuit. I-am urat în gând sănătate domnului geolog Enache invitatul nostru pe tema „Pânzele freatice de la Vârvor”.

S-a întrerupt curentul electric şi nu am putut da drumul la centrala pe lemne pentru încălzire. Am recurs la sobă. Nu ştiu dacă am apreciat corect cantitatea de lemne necesară şi ar fi posibil să rămânem fără lemne. În pădure nu se poate intra din cauza zăpezii mari. Cât de neputincioşi suntem în faţa naturii! Cât de dependenţi suntem de curentul electric! Cât de vulnerabili am devenit datorită tehnologizării excesive!

49

S-a făcut ora 16, ora când ne întâlneam la Casa pentru Cultură, era exclus să vină dragii noştri invitaţi pe aşa o vreme!

Fragilitatea idealismului era clar învinsă de pragmatismul supravieţuirii. Uitasem însă de rezervorul uman de regenerare continuă.

Înotau prin zăpadă râzând… copiii din Vârvor. Am vorbit despre atelierul unui pictor, despre pictură şi tehnici de lucru în pictură.

A fost cald datorită pădurii, copiilor şi culorii Renaşterii italiene; din reproduceri ne lumina culoarea lui Raphael, Tiţian, Masaccio, Botticelli, Girlandaio, Giorgione, Pierro della Francesca, Bellini, Tintaretto, Veronese.

Flăcările focului şi culoarea picturii.

50

Doctoru’

După ce am terminat de citit o carte bună, mângâiem coperta şi căutăm uneori cu disperare să o păstrăm în amintire cât mai mult posibil.

„Medelenii” adolescenţei mele idealizate se datorează în mare măsură „doctorului”. El a aparţinut vieţii mele. Era ora 5 dimineaţa şi prin geamurile întredeschise au început să se audă brusc păsările şi o voce disperată: „Dom’ doctor! Veniţi! Moare mama!”. „Bine, bine!”. În pijamaua cu dungi albastre peste care îşi

îmbracă „balon-zaidărul”, doctorul încalecă în grabă bicicleta şi porneşte tăcut, însoţit de omul care ne trezise pe toţi. Fără vorbe, fără explicaţii, fără interogaţii.

Când lumina se face mai mare şi lumea odată cu ea, din bucătărie, pe portativul mirosului de cafea, auzim vocea doctorului care pune la cale meniul pentru prânz.

Merge la spital, merge la bolnavi, vine de la spital şi de la bolnavi, după un orar al trenurilor japoneze. La ora 15 fix îşi îmbracă pijamaua în dungi albastre şi doarme până la 16 fix, când se trezeşte pentru a nu întârzia la contra-vizită.

Era medic într-un mic oraş din Banat şi în toate satele ce se rostogolesc „bogăt” de-a lungul văii Bistrei. „Bine, bine, faci astea două analize, iei medicamentele astea şi vii să te văd peste o săptămână!”. Bolnavii erau şi ei la fel de concişi şi respectuoşi pentru că trei generaţii la rând îi bătuseră noaptea în geam doctorului. Spitalul era viaţa lui, acasă doar „fugea”. Era de o modestie care te copleşea, parcă nu dorea să-l vezi, ci doar să-l primeşti. Se simţea evident stânjenit de laude. Vorbea puţin şi mai mult bodogănea, ca şi preoteasa. În casă, nu îmi aduc aminte ca o conversaţie să se desfăşoare în jurul „cazurilor” doctorului. Seara se culca devreme şi doar pijamaua o îmbrăca mai încet.

Lumea era mulţumită şi de modul în care doctoru’ rezolvase problema recompensei. La fel cum le cunoştea bolile, le ştia şi veniturile. Nu lua de la amărâţi (aici intrau şi bugetarii). În cămară însă se găsea tot ce crease Dumnezeu mai bun pe valea Bistrei. Preoteasa, mama doctorului, organiza acest spaţiu, lucru nu tocmai uşor. Pacienţii ţineau să-i mulţumească într-un fel şi îi aduceau produse: brânză, fructe de pădure, peşte, o pasăre, ţuică. Problema era că ei erau mulţi, iar doctorul UNUL.

51

Îmi amintesc un dialog între preoteasă şi un ţăran: „– Cocoană, am adus o găleată de brânză pentru dom’ doctor! - Ioane, avem brânză de nu mai ştiu un’ s-o pun! - Păi…, io şe mă fac? - Lasă Ioane, altă dată! - Cocoană, îi aduc un miel de Paşte de’la, ne-dat la iarbă!

- Bine Ioane! ”

Preoteasa uita, dar Ion niciodată, şi mielul era pe masă de Paşti. Gândindu-mă retrospectiv, nu conştientizez când doctoru’ intra şi dacă mai ieşea din rolul de

doctor. Consulta la întruniri de familie, consulta când se ducea după cumpărături, consulta când mergea cu trenul sau îşi lua benzină, consulta, vorbea cu oamenii bolnavi şi îi îndruma.

Omul care stătea între moarte şi fiinţă nu îşi putea exprima sentimentele. Era de o stângăcie copilărească. Minunata lui soţie a înţeles că faptele sunt mesajul tăcut de iubire şi dăruire al doctorului.

S-au făcut doi ani de când desfăşurăm activitatea voluntară de educaţie

prin cultură în mediul rural. Sperăm că, cu ajutorul bunului Beniamin Chircan, să formăm şi un grup de băieţi.

Cu ocazia aniversării nu dorim să pierdem prilejul să mulţumim celor care ne-au sprijinit: Olivia Mixich, Leonard Macsut, Adi Voinea, Lia Cara, Toma Rădulescu, Rodica Popescu, Marius Dobrin, Vlad Voiculescu, Nicu Tabacu, Robert Kellner, Rossina Voiculescu.

52

Noi şi ei Trecem grăbiţi prin propria noastră viaţă, înveliţi în

propriile noastre griji, ca într-un nor. Drumul firesc al vieţii duce spre după amiază şi apus. Suntem obligaţi la un moment dat să gândim realitatea ultimă, iar ei, tinerii de lângă noi încep să aştepte de la noi un caracter şi un destin conform imaginii pe care ne-am creat-o sau ne-a fost creată de alţii. Oricum suntem datori necondiţionat propriei noastre imagini. Ei, copiii adulţi sunt fiinţele minunate de lângă noi pe care cu trecerea vremii îi înduioşăm nostalgic sau îi revoltăm acut prin note false.

Idealul imaginii noastre trebuie să oscileze între reţinerea agreabilă, veselia inteligentă, evitarea pericolului moralizator, vocea catifelat-alto şi o excelentă informare. Într-un cuvânt să strălucim. Există posibilitatea supravieţuirii prin farmecul amintirilor şi contemplarea sentimentală a trecutului, dar atunci nu mai străluceşti ci

devii patinat. Cât despre momentele dramatice ale trocului inter-generaţional poţi spune doar că noaptea a cuprins inima.

Vine o vârstă când îţi câştigi libertatea de a nu mai aştepta nimic de la nimeni şi când ai timp să scormoneşti în cele mai adânci unghere ale lumii tale interioare unde este posibil să găseşti lucruri surprinzătoare.

Personal, prin cotloanele eului am descoperit cu surprindere, ca şi cum ar fi un cadou al sorţii, plăcerea de a fotografia. Văd prin obiectivul aparatului lumea mult mai frumoasă, chiar pot spune surprinzător de frumoasă.

53

Aşa arată o furtună la Vârvor

54

Florile pot fi văzute şi aşa

Focul, impresioniştii şi Vârvorul

55

După cum îşi la să greutatea de pe un picior pe altul, acest ţăran poate că face „tai-chi”

Vârsta noastră a celor născuţi odată cu venirea

comuniştilor, nu mai este a faptei din motive ce ţin şi de decenţă, ci a contemplaţiei, a medierii înţelepte, a puterii de înţelegere.

Am citit undeva că viaţa omului începe prin a fi un sistem anarhic de speranţe şi sfârşeşte prin a fi un sistem organizat de amintiri.

Cei ce ne fac să nu regretăm că suntem sunt ei, copiii noştri. Relaţia delicată între copiii adulţi şi părinţi o găsim descrisă interesant în „Păşind pe coji de ou” de Jane Isay. Este o frază aici în care autoarea ne spune „… ascultându-i pe copiii adulţi vorbind despre părinţii lor, mi-am dat seama cât de mult ne iubesc şi cât de tare îşi doresc să evoluăm şi să ne transformăm odată cu ei…” Pe copiii noştri adulţi îi

56

iubim până la capăt cu toată vulnerabilitatea noastră accentuată de vârstă. Una din fetiţele de la Vârvor, Bianca Badea, cea cu floare în păr şi în clasa a II-a la

şcoală, are o dilemă: „nu pot să mă decid, să mă fac poliţai sau chirurg…” Poate o ajutăm noi, iar primul sfat vine de la un profesor cu mult har şi experienţă: „să

spuneţi adevărul pentru că dacă minţiţi, trebuie să inventaţi mereu alte minciuni care să semene cu minciuna iniţială şi să nu furaţi pentru că numai aşa puteţi dormii liniştiţi…” Sfaturile acestea cred că sunt mai degrabă pentru noi.

Cred că este obositor să „păşeşti pe coji de ou” aşa că în această sâmbătă ne relaxăm zburând spre Amalfi, în Italia.

57

Meditaţie banală cu ocazia alegerilor La un moment dat vârsta nu defineşte numai un statut de independenţă, dar şi de

respect. Un dig în stare să întrerupă curgerea şi să acumuleze substanţă, aşa ar trebui să fie vârsta când amintirile au zeci de ani. La fel ca într-o pădure bătrână, când trunchiurile şi crengile nu se mai înalţă patetic spre cer, ci, împletindu-se şi arcuindu-se, închipuie galerii, arcuiesc bolţi pline de mister, formând alei neştiute. Apusul asumat cu înţelepciune.

Subtilitatea concluziilor, rafinamentul observaţiilor, lumea înţeleasă prin propria experinţă sunt atribute cu nimic mai prejos decât verva mentală, spontaneitatea şi umorul minţii tinere.

„Când suntem bătrâni din toată inima, autentici în fiinţa noastră, în adevărul prezenţei noastre cu tot ce e în ea gravitas şi excentricitate, asta se răsfrânge, în direct, asupra binelui public şi, prin asta şi asupra binelui tinerelor generaţii. Ceea ce face din bătrâneţe o ocupaţie permanentă („a full-time job”) din care nu ieşi niciodată la pensie” (Andrei Pleşu).

Mulţi vârstnici pendulează între melancolie şi iritare. De ce am fi iritaţi? Buna dispoziţie, se spune că este disciplina interioară minimă pe care

se poate întemeia înţelegerea lumii. Buna dispoziţie este şi un apanaj al politeţii faţă de lume, de cărţi, de oameni, de convorbiri. Puţini oameni de 60 de ani sunt bine dispuşi şi majoritatea sunt rău dispuşi. Rău dispuşi? Faţă de cine şi faţă de ce? Am primit fiecare de la viaţă ceva bun sau mai multe „bunuri”. Suntem rău dispuşi vis-á-vis de a dărui? Rău dispuşi vis-á-vis de a ne retrage şi a ceda locul?

De ce am fi iritaţi? La 60 de ani se presupune că am acumulat material, cultural, spiritual, profesional şi suntem oameni cu forţă sufletească (iar dacă nu am realizat, oricum nu mai avem timp să o facem). Am primit de la viaţă atâtea…, ce ne rămâne de acum încolo este să dăruim.

Privesc poza celor trei tineri jurnalişti. Debordează de încredere şi bună dispoziţie. Speră să schimbe lumea aşa cum am sperat şi noi când eram ca ei. Să-i lăsăm să spere, iar dacă speranţele lor vor fi înşelate, va fi la fel de bine. „… dacă eşti fiul risipitor eşti pus în criză pentru risipirea din tine. Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume (spune Constantin Noica) dacă îşi întâlnea la timp învăţătorul, dacă eşti fratele fiului risipitor vei fi pus în criză pentru

58

cuminţenia ta. Fratele fiului ar fi plecat în lume, dacă întâlnea un învăţător…”.

A apărut la editura Humanitas cartea „America povestită unui prieten din România” de

Martin S. Martin. Autorul, cu numele real Martin Constantinescu, a fost cardiolog la spitalul Fundeni din Bucureşti (discipol şi student al profesorului Dan Setlacec). În anul 1985 a emigrat în SUA.

Pentru mine, ca şi pentru alţii, democraţia este aproape identică cu SUA. Aflu din paginile cărţii că nu este chiar aşa. În primul rând, Constituţia americană nu a fost schimbată de la data adoptării ei în 1787 şi până astăzi. Oamenii care au înfăptuit „revoluţia americană” au gândit o Constituţie care să asigure naţiunii o libertate adevărată, independenţă, putere, glorie şi succes. Ei au privit democraţia cu suspiciune. Au suspectat orice formă de guvernământ în care majoritatea are puterea (dictatura majorităţii). Ca formă de guvernământ, SUA sunt o uniune de state cu aceeaşi constituţie şi care alcătuiesc o republică. În documentele fundamentale ale SUA nu există cuvântul democraţie, iar Thomas Jeffersson s-a

59

exprimat astfel: „democraţia nu e nimic altceva decât legea unei bande în care 51% din cei implicaţi pot lua drepturile celorlalţi 49%”.

Nu am de unde să ştiu dacă lucrurile pe care le-am scris vor face plăcere cuiva, ştiu însă că am făcut asta cu deplină sinceritate, mai ales faţă de mine personal. Am fost major de sinceră, încât îmi permit să spun că eu în 9 decembrie imi voi întreba fiul: tu cu cine votezi? şi eu voi vota la fel ca tine, pentru că tu vei trăi în cetate şi nu eu, eu voi fi lângă!

Căldura şi lumina Soarelui conservată în culoare. Frunze şi dovleci la Vârvor în luna decembrie

60

Vasile Roaită În 1899 se numea Băile-Movilă, după numele boierului moldovean care le-a fondat. Între lacul cu

nămol terapeutic şi mare a apărut o staţiune ce s-a dezvoltat continuu: Techirghiol-Movilă, Carmen Sylva, Vasile Roaită, Eforie-Sud. Aceeaşi staţiune pe litoralul românesc al Mării Negre.

Am cunoscut-o când purta numele ceferistului Vasile Roaită. Aşa s-a numit între anii 1948-1962. Biletele distribuite de sindicat, contra-cost, îţi permiteau să petreci concediul în staţiunea fondată de boierul moldovean. Renunţând la nuanţe, „oamenii muncii” ai anilor „60, într-o solidaritate fraternă doreau să petreacă vacanţa la mare. Un bronz maroniu închis obţinut prin strădanie proprie şi ajutor ceresc, te făcea instantaneu vedetă.

Pe când purta numele reginei poete, Carmen Sylva, aici funcţionase un sanatoriu pentru tratamentul TBC-ului osos la copii. Aceasta, în urmă cu peste 60 de ani. Pe timpul lui Vasile Roaită, în afara unei diarei devastatoare, nu îmi amintesc să fi venit de la mare mai mult sau mai puţin sănătoşi.

Din vacanţele la mare ale acelor ani îmi aduc aminte de beţele de cort şi laptele de corp Doina. Dimineaţa, cât mai devreme pentru a prinde razele UV, porneam spre plajă într-un exod apocaliptic. Beţele de cort erau în număr de patru şi ele susţineau cearceaful sub care ne cuibăream pe nisip la umbră şi care ne ferea de arsura soarelui, ca şi laptele Doina întins pe pielea roşietic tumefiată. Nu ştiu de ce, dar după ce se ungeau cu lapte Doina, doamnele deveneau brusc independente şi interesate doar de bronz. Domnii abandonaţi se consolau cu câte o privire spre cearceaful de alături, iar noi copiii ne luam găleţile cu nisip şi ne plictiseam de moarte. Aspectul plajei la orele de vârf era identic cu al peştilor într-o conservă. La 10 cm distanţă măsurată în unitatea de măsură cearceaf, se consolidau prietenii pe viaţă. Citesc şi acum: „…ne-am cunoscut pe plajă la Eforie, în 1971…”. Poveste de dragoste.

La ora prânzului ne cuprindea pe toţi acelaşi entuziasm, dar de astă dată obiectivul era „linia de

61

auto-servire”, unde serveam prânzul în aceeaşi egalitară întovărăşire. Bărbaţii îşi reluau rolul de capi de familie. Arşi şi obosiţi de soare şi valuri, cu picioarele în şlapi, plini de nisip, ne aşteptam ciorba de potroace pe care o aduceau domnii pe tavă ca pe un trofeu de vânătoare.

Ieşeam din cadenţă la somnul de după-amiază. Seara, …ooo seara…, avea alte sonorităţi. Lumea se plimba seara pe faleză. De această dată,

individual. Din restaurante se auzea muzică. Majoritatea cântăreţilor generaţiei mele şi-au început cariera ca solişti în restaurantele de pe litoral. „Meniul” era acelaşi, dar era ceva altfel. Poate că fiecare îşi aducea aminte că viaţa nu este despre cum să supravieţuieşti în furtună, ci despre cum să dansezi în ploaie. Se dansa elegant şi cu pasiune, lumea era veselă şi râdea, chipurile străluceau. Eram din nou încrezători, uimiţi, naivi, într-un cuvânt fericiţi.

Nudismul de la „2 Mai”, studenţimea de la Costineşti şi comerţul în pielea goală de la solar, au venit mult mai târziu. Explicaţie doar pentru tineri. Solarul era un spaţiu închis cu scânduri unde se făcea plajă în pielea goală şi tratament cu nămol. Acolo, în acel spaţiu, nu intrau „oamenii legii”, aşa că femeile făceau comerţ cu produse prohibite: deodorante, săpunuri fine, parfumuri, prezervative, ceasuri, chiloţi. Mie personal nu îmi plăcea la Vasile Roaită, ci la tuşa în Apuseni.

La întâlnirea din 12 Oct. vom avea invitaţi de la care sper ca fetele să îşi mai îmbogăţească cunoştinţele cu lucruri practice. Iarăşi mă voi simţi copleşită de recunoştinţă. De această dată, faţă de un grup de tineri care vor veni, pe cheltuiala lor, de la Bucureşti, pentru fetele de la Casa pentru Cultură. Este adevărat că îi leagă aceeaşi calitate, capacitatea de a dărui necondiţionat. Tineri, frumoşi şi buni.

62

Chipuri de azi, chipuri de ieri Există un gen de emoţie cu totul specifică picturii. Ca şi o poezie sau o bucată

muzicală, un tablou trezeşte în acelaşi timp gânduri şi sentimente. Mijloacele de exprimare diferă. În pictură culorile sunt adaptate caracterului, policromia jocului sonor, limbajul tonurilor, este armonizat cu sentimentele, clar-obscurul trezeşte imaginaţia şi misterul, o anumită dispunere a liniilor sporeşte impresia trăită de privitor.

Când priveşti un tablou, mai ales al marilor maeştrii, descoperi o lume şi încă ceva pe lângă. Cu tot efortul înţelegerii tehnicilor picturale, undeva în profunzimea spiritului, rămâi cu uimirea profundă faţă de capacitatea de redare a inefabilului. Pe o bucată de pânză colorată cu dimensiunea de 40 x 60 cm descoperi perspective ce se întind la orizont pe zeci de km, irizaţii ale luminii pe care nu le-ai observat, afli că aerul îţi poate induce stări şi, în portrete, o varietate de caractere pe care nici psihologia nu le surprinde.

„Pictura nu este prea grea când n-o cunoşti, … dar când o cunoşti, … ooo! …atunci e altceva” (Degas).

M-am îndrăgostit în galeriile de pictură, şi nu numai de operele de artă ca atare. M-am

îndrăgostit pentru o secundă de privitor, de cel care trăia aceleaşi emoţii estetice cu mine. Iubirea poate însemna şi a veni în întâmpinarea emoţiilor celuilalt. Priveam la palatul Pitti în

63

Florenţa, mâneca Donnei Velata a lui Raphael; bogăţia materialului, subtilitatea tonurilor de auriu, arabescurile mătăsii căptuşite cu atlas galben, eleganţa degetelor. Am trăit misterul şi l-am înţeles pe moment, ca apoi să îl pierd în faţa Biciuirii lui Isus al lui Piero della Francesca. Am înţeles că pictura răscoleşte sentimente pe care cuvintele le pot exprima vag.

Pictura Renaşterii italiene abundă de portrete cu chipuri de femei care exprimă unicitatea omului. Din portrete ne privesc tăcute fiinţe umane care îşi trăiesc cu intensitate „sinea”; chinuite, liniştite, speriate, infatuate, resemnate, conştiente, enigmatice, senine, vicioase. Veşmintele îşi spun şi ele povestea lor cât şi a personajelor-model pe care se află.

Ochii Mona Lisei privesc cruciş sau noi o privim aşa?

Zâmbetul este cinic sau azi mi se pare aşa pentru că sunt într-o dispoziţie proastă? Mâine, când o privesc, îmi zâmbeşte mai afectuos. Mâna dreaptă este aşezată stabil sau acum alunecă? Este evident splendidă prin ce ne transmite!

Am dori să ancorăm în memoria noastră vizuală şi altceva decât tablouri dintr-o expoziţie. Suntem agresaţi zilnic de imagini, iar vocile noastre interioare sunt înăbuşite. Chipurile de pe ecran şi din viaţă sunt „ţipătoare” la propriu. Civilizaţia imaginii ţipă, urlă,

64

se agită şi este lipsită de autentic. Trist este că aceste chipuri nu transmit nimic. Din galeriile de pictură ne privesc tăcute chipuri

de oameni de o eleganţă ce nu vine din frumuseţe, ci din asumarea totală a propriei autenticităţi.

Tăcuţi şi încrâncenaţi ne privesc şi ţăranii din Vârvorul anului 1932. Chipurile lor exprimă ceva şi transmit ceva, cel puţin mândrie şi încrâncenare.

În această sâmbătă, 25 august, ora 17, are loc festivitatea de acordare a

diplomelor pentru „Cursul de bune maniere”.

65

DE CE? Amorul propriu, orgoliile şi vanităţile aparţin trecutului. Au rămas

întrebările şi răspunsurile cu care mă joc în puzzle-ul vieţii mele. Fiecare răspuns la o întrebare îmi satisface nevoia de „joc”.

Este sâmbătă, ora 15 şi privesc ştirile la TV5 Monde, urmăresc des acest canal măcinată de aceeaşi întrebare: De ce? De ce prezentatorii lor arată într-un fel şi ai noştri altfel? Recitesc a nu ştiu câta oară „Arta pe om” a lui Adina Nanu: „… e vorba de arta înfăţişării umane prin care fiecare dintre noi arată cum arată, ca să se vadă că este cine este… – este vorba de

crearea propriei imagini”. Bănuiesc că prezentatorii de la TV-urile româneşti sunt plătiţi bine şi chiar

dacă nu ar fi aşa, nu are nici o importanţă în întrebarea a cărei răspuns îl caut. Starea pe care o am, şi am certitudinea că mulţi

ca mine, după ştirile autohtone, este morbidă, cu idei sinucigaşe. Analize politice cu groase accente populiste care ne jignesc profund capacitatea intelectuală, crime abominabile făcute de persoane cu certitudine bolnave, probleme false, informaţii incomplete, se face permanent apel la emoţiile noastre şi nu la raţiunea noastră. Ştirile TV-ului francez îmi prezintă nunta unei prinţese, cu pălării elegante, din care pot fura o idee sau, pur şi simplu, mă bucur de frumuseţe, degustări de vinuri în nu ştiu ce podgorie din sud, dezastrul pe care îl fac porcii mistreţi

gazonului de pe lângă case, creşterea preţurilor la anumite produse, puţină politică şi sfârşesc cu o chestie hazlie. Trag concluzia că viaţa e un amestec de bine şi rău.

Doresc să mă opresc la chipul prezentatorilor. Ecranul feţei prezentatorilor români este caracterizat prin dinamism, un dinamism debordant. Fie că prezintă creşterea preţurilor, violul unei bătrâne sau un cutremur, că acestea sunt ştirile, prezentatorii au mişcări corporale demne de cadânele haremurilor orientale. Exagerarea garderobei de atitudini, coroborată cu conţinutul ştirilor, îţi crează impresia sfârşitului de lume. Ultima picătură este exagerarea detaliilor – un detaliu ostentativ poate fi perceput ca o iritare – oare prezentatorii noştri nu ştiu acest lucru ?

66

Te trezeşti că priveşti inconştient părul rar sau gras nespălat sau decolteul adânc în loc de ştiri. Sunt persoane publice şi trebuie să îşi asume acest rol. Imaginea unei persoane, felul cum arată şi se îmbracă, constituie o compoziţie proprie creată conform educaţiei estetice şi culturii. Gigi Becali descheiat caritabil la cămaşă, Bahmuţeanu machiată de cabaret în plină zi, bărbaţi tunşi aiurea, un prim-ministru pe care sacoul stă ca un caltaboş în maţ (comparaţi cu Helmuth Kohl o siluetă plină). Sunt persoane publice care fac inconştient educaţia vizuală a mulţimilor şi mai ales a tinerilor!

Arta de a alătura forme şi culori pe propriul chip se supune aceloraşi legi ca şi pictura şi sculptura.

Revin la ştirile de la ora 15 la TV5 Monde. Închid sonorul. Bărbatul şi femeia de pe ecran nu sunt frumoşi, dar TOTUL este bun gust şi bun simţ, iar eu simt o bucurie rafinată a simţurilor şi sufletului. Nu pot găsi răspunsul la întrebarea: de ce pe un aeroport european plin cu oameni, îi recunoşti pe cei din est de la depărtare? De ce prezentatorii de ştiri români arată aşa, iar cei francezi, altfel?

Ce este frumuseţea? Proporţie – „o nimica toată”, care e „totul” şi care face lucrurile să surâdă (Le Corbusier).

Îl vom avea ca invitat pe scriitorul şi jurnalistul Cornel Mihai Ungureanu membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ne vor onora cu prezenţa şi membrii Asociaţiei culturale „Taberna”.

Vin de la Craiova pentru a se bucura împreună cu nişte copii de la Vârvor! Cât de frumoşi pot fi oamenii uneori!

67

Bucuria de a trăi

Mă trezeam şi mă trezesc în fiecare dimineaţă bucuroasă. Întrebarea este: de ce? Mică fiind, mă bucuram că sunt ocrotită şi mă pot întoarce din greşeli, acum că nu mai sunt, mă bucur să trăiesc şi să privesc. Bucuria de a trăi e un dar, însă prospeţimea simţurilor cred că este obligatorie. Să vezi, să simţi, să auzi, să te bucuri.

Privesc galbenul solar al gălbenuşului de ou, sunt uimită de forma lui perfectă şi de efemera-i consistenţă, mă opresc mirată asupra dependenţei lui relative de albuş, …şi sfârşesc meditând la faptul că Brâncuşi îşi lustruia ouăle cu o bucată de material textil. Pare o nebunie. Când eram mică şi ocrotită, ouăle nu se spărgeau barbar de marginea tigăii şi se aruncau apoi sălbatic în uleiul încins, ci erau fierte cu grijă. Un ou fiert exact 3 minute, aşezat într-un păhărel special, elegant decăpăcit, te încânta prin reuşită. Ba, erau şi căciuliţe tricotate

pentru ouă pentru a le fi păstrată consistenţa ideală. Pare o nebunie. Bucuria de a trăi este modestă, fără pretenţiile fericirii, dar cu timpul îţi dă încredere în propriul fel

de a vedea lucrurile. Beneficiile experienţei şi puterea curativă a suferinţei se adaugă peste ceea ce ţi-a dăruit natura.

Prima lecţie de viaţă. Aveam un învăţător bătrân care suferea de artrită şi îşi ţinea piciorul întins pe un scaun. Orele erau calme şi calde de la soba în care ardeau lemnele. Învăţătorul parcă nu era învăţător şi elevii parcă nu erau elevi, aşa era de bine! Aveam o colegă, Cornelica o chema, grasă şi moale, care locuia pe strada mea şi mergeam împreună acasă cu încă o prietenă. Calm, domnul învăţător nu se supăra nici chiar atunci când ridicam două degete şi ne ceream, destul de des, ”afară”. Cornelicăi i-a fost ruşine să se ceară afara aşa că, un firicel lichid s-a prelins de sub banca ei spre catedră. Nimeni şi nimic în această lume nu ar fi putut stăvili entuziasmul unor copii în faţa acestui fapt atât de ruşinos. Şcoala a luat foc şi vestea s-a răspândit în scântei. Am plecat spre casă împreună. Când am intrat pe strada noastră am considerat de cuviinţă să-i facem morală pentru că eram şi noi compromise într-un fel. Fără să scoată un cuvânt, Cornelica şi-a lăsat ghiozdanul jos pe pământ, ne-a prins de codiţe şi ne-a tras o bătaie cruntă. Am învăţat

68

atunci că este bine să-ţi vezi de treaba ta.

Lecţia a doua. Să fi ridicat în picioare în timpul orelor, ca pedeapsă, era o mare ruşine în clasele primare, iar formula ”mâine să vii cu părinţii la şcoală” însemna la acea vreme tot ce poate visa mai urât un elev. Eram la ora de citire şi un elev citea cu voce tare. Privirea mi-a fugit spre fereastră, unde primăvara încerca să se elibereze din frunze. Colega din faţa mea vorbea în şoaptă şi la atenţionarea învăţătorului, cu neruşinare a dat vina pe mine. Mi-am auzit numele, am tresărit şi a trebuit să mă ridic în picioare. A trecut un timp până să înţeleg ce s-a întâmplat şi nu o să uit niciodată stupoarea ce m-a cuprins. Am învăţat atunci nedreptatea şi revolta.

Lecţia a treia. În clasele mici expresia admiraţiei unui băiat pentru o fată era un

bucheţel de ghiocei strecurat în bancă de către băiat. Cei romantici procedau aşa, băieţoii te trăgeau de codiţe sau îţi ”puneau piedică”. Sentimentele se pare ca nu s-au schimbat, iubim şi suferim la fel. Un băiat scrie ceva în timpul orelor, o scrisoare de dragoste în care îi cere alesei să îl aştepte… până îşi termină armata. Este prins şi învăţătorul îi cere să îşi facă publică scrisoarea. În hohotele de râs ale colegilor, băiatul cu lacrimile pe obraz citeşte ce nu trebuia citit decât de Ea. Ce risipă de glume, ce comentarii batjocoritoare, totul proaspăt şi crud. Atunci o mare ruşine mi-a îmbujorat obrajii fiindcă nu era încă timpul Julietei.

Cad grele ca gutuile primele experienţe de viaţă, mai târziu găsim metode de amortizare. Durerea ne învaţă dar nu se învaţă, privitul, ascultatul, mirositul, se exersează, dar bucuria de a trăi le cuprinde pe toate ca un dar de la Dumnezeu.

Continuăm „cursul de gătit”, imagini din timpul cursului putem vedea pe facebook-ul Casa pentru Cultura. Tatăl uneia dintre fete lucrează în Italia şi fetiţa a urmat primele clase acolo, aşa că profităm şi în timp ce gătim învăţăm şi câteva cuvinte în limba italiană.

69

„Buna” Aceasta este poza bunicii mele. „Buna” era o ardeleancă rotundă ce

avea un aer liniştit şi miros de copilărie. Pacea sufletului, liniştea tuturor simţurilor, siguranţa şi certitudinea binelui. Toate erau bine aşezate sau aşa mi se părea. Timpul bunicii era cu certitudine bine aşezat. Trăiam în oraş. Dimineaţa se deschideau ferestrele şi se aeriseau paturile, iar paturile erau un fel de nave extrem de confortabile. Nu se inventaseră aşternuturile colorate aşa că te scufundai în alb şi puf. „Bună dimineaţa Doamnă! Am adus laptele!”… şi albul se revărsa până se aventura într-o îmbrăţişare cu maroniul cafelei. Şirurile de borcane cu dulceaţă, înfoiate de fustiţe de celofan încreţit îşi aşteptau verdictul.

Sobele trebuiau curăţate de cenuşă, apoi aprins focul, apa trebuia încălzită, rufele spălate cu mâna, apretate şi „albăstrite”, bulionul, zacusca, gemurile, dulceţurile, siropurile, băuturile dulci, totul se prepara în casă. Calm, linişte şi pace.

Bunica nu cădea învinsă, cum nici nu s-a scufundat în bătrâneţe. După-amiezile erau rezervate vizitelor. Seara ascultam la radio „teatru la microfon” şi priveam prin uşa deschisă a sobei flăcările dansând cu veselă nebunie. Totul era firesc, iar firescul este un miracol. În acest univers se jucau copiii. La fel ca în bisericile ortodoxe, fetiţele de o parte, iar băieţii de cealaltă. Jocul era imaginaţie, uimire, încredere, naivitate şi jucării puţine.

Îmi pare ciudat că azi focul nu mai trebuie aprins, apa nu mai trebuie încălzită, dulceţurile nu mai au fustiţă de celofan, iar soufleurile bunicii sunt o ecuaţie cu „n” necunoscute. Azi, jocul copiilor este divertisment!

Oferta de divertismente este imensă, nu îi lasă pe copii să respire, îi sufocă, la fel şi pe noi. Realitatea nu este ordonată ca pe timpul bunicii mele. Chiar dimpotrivă putem susţine că este dezmăţată. Dezmăţ de oferte de jucării, de tehnologie pentru copii, de bone angajate într-o hemoragie de neoprit, de nestăvilit. Părinţii aleargă în căutarea „timpului pierdut”, iar bieţii copii încearcă să ţină pasul într-o lume pentru care nu au organe de orientare. Totul se revarsă orbeşte peste ei şi atunci devin

70

neliniştiţi şi agresivi. „Raportate la temporalitate, valorile fiinţează ca nişte puncte fixe, ca repere care orientează traiectoriile

umane” (Ivan Neacşu, Introducere în psihologia educaţiei şi a dezvoltării, Polirom, 2010). Care valori? Familiile destrămate, adevăr mutilat, credinţă în care Dumnezeu este dezbrăcat de orice mister. Din universul său, omul a evacuat natura. La ce mai folosesc cele 5 simţuri de care dispune codul nostru genetic într-o societate în care nu mai adie nici o boare, în care nici un trandafir nu mai miroase, în care borcanul de dulceaţă vinde fustiţa de celofan încreţit dar nu şi conţinutul parfumat al grădinii ?! Parafrazez: „în acest univers modern, nici un înger nu mai

transpiră”. Faliment existenţial şi spiritual, spun unii. Simt copiii acest lucru? Agresivitatea, neliniştea lor permanentă, maturizarea înainte de soroc, sunt semne că ceva nu este în regulă? Revin la copiii de la Vârvor.

Urbanizarea mediului rural s-a oprit la hotarul sufletului lor de copil. Copilăria lor săracă este atât de bogată! Se miră, se bucură, sunt curioşi, se îndoiesc, aprind focul, încălzesc apa. Copiii, aici, miros a lapte, a sinceritate şi pudoare. Mă simt tot mai responsabilă faţă de aceşti copii. Copilăria lor săracă este atât de bogată, pe măsura în care copilăria celor din urban este atât de săracă, iar noi atât de neputincioşi!

La întâlnirea de duminică, 20 ianuarie, vom încerca să vorbim unor copii de 10-15 ani despre îndrăgostirea frumoasă. Această sarcină ingrată îi va reveni, normal, unui tânăr credicios şi frumos, Beniamin Chircan.

71

Deformări comuniste

M-am născut şi am copilărit în Hunedoara, am trăit şi studiat la Cluj. Oraşul copilăriei are un parfum aparte chiar dacă este un oraş muncitoresc unde fumul acoperă istoria. Cu atât mai grea idealizarea cu cât între 1948-1989 oraşul devenise împreună cu Valea Jiului, fief-ul clasei muncitoare. Hunedoara cu străvechea ei istorie se dizolvase în roşul steagurilor. Castelul Corvinilor, azi cotat ca unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din ţară, era strivit de îngâmfarea tovarăşilor. Acolo ne jucam noi alergând prin sala oglinzilor, printre trepte prăbuşite şi rahaţi. Hunedoara trăia doar prin victoria socialismului şi a clasei muncitoare, iar undeva la subsol era Iancu de Hunedoara.

Să începem cu Iancu. Pentru prima dată, localitatea este amintită, alături de Haţeg şi Deva-Sântămăria Orlea, într-un

act papal emis în 1278. În 1409, Sigismund de Luxemburg dăruieşte domeniul Hunedoarei şi cetatea, cneazului Voicu pentru merite militare deosebite. După obiceiul epocii, familia a luat numele ţinutului, Hunyadi. Fiul lui Voicu, Iancu Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 şi guvernator al Ungariei între 1446-1452, aparţinea unei societăţi medievale cu preocupări intelectuale şi simpatie pentru renaşterea italiană. A călătorit mult. Fiul lui Iancu, Matei Corvin, ajunge regele Ungariei între 1458-1490. Caracteristica familiei era excelenţa în meşteşugul folosirii armelor. Poate şi din această cauză, exploatarea fierului în zonă ajunge la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul Iancului, iar Matei Corvin emite chiar un decret prin care scuteşte de impozite fierarii care produceau arme şi unelte.

Se făcea minerit la minele de la Teliuc şi Ghelar, metalurgie în fierăriile care au împânzit ţinutul hunedorean, bocşerit (producerea de mangal din lemn) în ţinutul pădurenilor.

Istoria ne aşează în faţă documentele. Minele de la Ghelar şi Teliuc sunt menţionate din 1493 şi 1508, conscripţia urbarială din 1681 vorbeşte de fierăria de la Topliţa, atelierul de la Fanci 1754, bănia lui Crai producea coase la 1756 iar în 1849 furniza cantităţi mari de fier fabricii de armament din Oradea. Transportul minereului la fierării se făcea cu caii. Cea mai mare parte a produselor atelierelor de fierărie era vândută ca fier brut, cum reiese dintr-o evidenţă a veniturilor din 1517. Vânzarea de fier a dat şi denumirea germană a oraşului- Eisenmarkt – piaţa de fier, iar preţul era stabilit prin licitaţie de către Dieta Transilvaniei. În 1778, Viena imperiului Habsburgic lua măsuri de redresare socio-economică a atelierelor de

72

extragere şi prelucrare a fierului de pe domeniul hunedorean. În 1884, intrau în funcţiune Uzinele Siderurgice, iar la 29 august 1900, prima linie ferată minieră din Ardeal transporta minereul din minele de la Ghelar spre uzină.

Textul cântecelor patriotice ale muncitorilor din Combinatul Siderurgic de la Hunedoara omitea istoria bogată a locului în prelucrarea şi extragerea fierului .

Tehnica metalurgică a obţinerii metalelor din minereu a urmat şi s-a dezvoltat paralel cu civilizaţia umană.

„Minerul trebuie să fie foarte iscusit, înainte de toate trebuind să cunoască ce fel de mină este, pe care deal se află şi dacă este bine să se facă săpături. El trebuie să ştie unde se află filonul, crăpăturile şi stratul de rocă”.

„Topitorul pune în cuptor la început cărbune, apoi minereu mărunţit şi tot aşa, urmărind procesul de pe scara ce se află lângă cuptor. Minereul de fier şi cupru, care se topeşte greu, are nevoie de o flacără puternică şi de un consum mare de muncă. Unul din factorii importanţi în metalurgie este focul. Debitul de aer suflat este important pentru extracţia metalului din minereu”.

Ne lămureşte mai bine părintele metalurgiei Giorgius Agricola (1494-1555) în lucrarea sa „De re metallica”.

1. Minerit (detectarea minereurilor, decopertări în teren, deschiderea unei exploatări, exploatarea la zi şi în subteran, puţuri, tehnică şi instalaţii, tehnica aerajelor, evacuarea minereurilor, evacuarea apei din subteran).

2. Analiza probelor – pentru stabilirea conţinutului util. 3. Metodele de pregătire a minereului (sfărâmare, cernere,

sitare, spălări, concentrări, separări de steril, decantări). 4. Tehnica de construire a cuptoarelor în care se produc

metalele (sistemul de suflare a aerului, sistemul de funcţionare a foalelor, amplasarea cuptoarelor, tipuri de cuptoare).

5. Prelucrarea metalului. 6. Producţia de substanţe chimice utilizate în tehnica de

dizolvare. Cuptorul hunedorean din Valea Caselor, datat sec. IX-X

poate fi văzut la Muzeul Ştiinţei din Londra unde a fost transportat şi reconstituit în 1925. Români, maghiari, nemţi şi evrei

73

au muncit şi trăit pe meleaguri hunedorene „adu-ti aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârsta de oameni după vârsta de oameni, întreabă-l pe tatăl tău şi te va învăţa, pe bătrânii tai şi îţi vor spune!”.

Noi începem în 12 ianuarie „cursul de

gătit” care va lua sfârşit cu o masă pregătită de noi, în cinstea mamelor, sâmbătă 8 martie.

74

Nu mi-l luaţi pe Moş Crăciun!

Degeţica se juca cât era ziua de lungă. Spaţiul dintre zidul gros de cărămidă şi perdeaua ce acoperea fereastra era lumea ei în care coborau anotimpurile şi plutea fericirea. Privea uimită prin transparenţa materialului lumea de dincolo de perdea. Părinţi agitaţi, bunici îngrijoraţi, uneori lacrimi, alteori bucurii.

Îndrăznea şi păşea cu încredere doar în braţele lui Moş Crăciun. În seara când trebuia să vină, fie că era în casa dinainte de naşterea sa în care toţi copiii îl aşteptaseră la fel, fie afară, îngheţată pe săniuţa trasă de unul din bunici, ceva era altfel. Timpul curgea mai încet nu din cauza oboselii, ci a clipei ce se dorea păstrată încă multe generaţii de acum înainte. Moş Crăciun mirosea a brad şi cozonac, ierta totul şi dăruia totul şi era perfect

rotund. Îl iubeam şi aşteptam un an. Adolescentă ameţită de parfum de salcâm şi cu dor de hoinăreală, păstram cu sfinţenie pe

Moş Crăciun şi el mă aştepta să-mi ierte totul şi să-mi dăruiască totul. Nu m-am înstrăinat de el nici când, femeie fiind, am plecat în lume. L-am luat cu mine, cu

aceeaşi încredere intactă în el. Singurătatea lui din vremea ultimă însă, mă îngrijora. Moş Gerilă venea într-o sanie cu zurgălăi, pocnind din bici şi râzând zgomotos, până ce

burta îi sălta deasupra curelei cu cataramă mare, metalică. Părinţii priveau cu uimire, teamă şi triste aduceri aminte, cizmele înalte de piele. Copiii, împinşi cu forţa în braţele lui Moş Gerilă, plângeau speriaţi. El nu ierta, ci făcea băşcălie de tot şi toate, iar lumea râdea. În balcoanele blocurilor cenuşii se zăreau brazii cumpăraţi de la aprozar, pentru a fi împodobiţi.

Sărbătoream. Doream din toată fiinţa noastră să-l salvăm pe Moş Crăciun. Slăbise, ochii îi erau visători

şi privea neputincios. Ne strânsesem în jurul lui cu palmele rotunjite ca în jurul unei flăcări pentru a nu fi stinsă de vânt. Mi-a revenit în suflet sentimentul de încredere deplină, mi-am amintit de Maica Domnului şi Cel Născut într-o iesle săracă, de colindul sfânt şi bun, de bordeiele lipsite de foc, de fetiţa cu chibrituri, de tot ce este mai cald şi luminos în OM.

75

Atunci, într-o seară de Ajun, când abia cântam şoptit colinzi, l-am salvat pe Moş Crăciun. Am plecat de acasă toţi membrii familiei pentru a-i oferi răgaz lui Moş Crăciun şi Cătălinei timp să-l sprijine şi să împodobească bradul. Când am revenit, Moş Crăciun plecase lăsând în urmă miros de cozonac, pâine proaspătă şi bunătate.

-Mamă, ştiu sigur că nu este Moş Crăciun, dar spune-mi tu, te rog!

-Nu pot, dragul mamii, pentru că el este în noi şi cu noi. Este speranţa şi încrederea în bine, este bunătatea creştinului ce deschide uşa trecătorului cu încredere.

În 8 decembrie 2013, pe un vânt cumplit un grup de fetiţe încercau să vândă nişte obiecte confecţionate de ele, cu mult bun

gust, preţuri mici şi speranţă. Speranţa de a face o excursie la mare, la vară, la Marea Neagră pentru două zile. Câteva obiecte au fost cumpărate de prieteni înfriguraţi ca şi ele. Oamenii însă au trecut nepăsători pe lângă grupul de fetiţe de la Casa pentru cultură care stăteau în mijlocul pieţii. Poate că ei nu au citit poveşti, nu au auzit de fetiţa cu chibrite sau Cuore, nu ştiu că Domnul s-a născut într-o iesle săracă în care era frig. Triste, două fetiţe au oferit gratis câteva obiecte altor fetiţe ce patinau în aceeaşi piaţă. Zâmbete luminoase şi mânuţe învineţite de frig, deoparte, indiferenţă de cealaltă.

O prietenă de pe facebook Sarah în România a postat un citat din Solon; ” când vom termina nedreptatea? Atunci când cei care nu sunt victime, vor simţi la fel de multă indignare ca cei care sunt.”

În 21 decembrie, ora 17:00 serbarea de Crăciun la Casa pentru cultură .Au trecut trei ani de când petrecem Crăciunul împreună. Sperăm ca Moş Crăciun să fi văzut străduinţa şi munca noastră şi să vină cu un sac de daruri. Cel mai preţios dar sunt însă prietenii noştri pe care îi aşteptăm cu foc în sobă şi vin fiert.

76

Il Camino

Camino de Santiago este un drum de pelerinaj de 800 de kilometri care parcurge Peninsula Iberică de la est la vest. Începe în Saint Jean Pied de Port în Franţa şi se termină în Santiago de Compostela.

Il Camino este un drum care se face de 1300 de ani. Destinaţia finală: Santiago de Compostela. În 1987 a fost declarat Drum Cultural European. Este un drum spre reperele culturale din oraşele din nordul Spaniei şi poate fi şi spre obiectivele religioase.

În 1139 un învăţat francez scrie 5 volume despre itinerariul spre Santiago iar Goethe afirmă: ”Europa s-a format şi mergând la Santiago de Compostela”, Paolo Coelho scrie cartea ”Jurnalul unui mag”, Shirley MacLaine scrie o carte de mare

succes: ”Il Camino”, Papa Ioan Paul al II-lea îl parcurge şi el. Drumul bisericilor şi al crucifixelor. Cei care au fost pe Camino ne spun: ”…este o stare în care intri sfios şi te laşi pradă…” ”…esti doar tu şi drumul. Este în acelaşi timp prea lung şi prea scurt. Este fascinant şi plictisitor.

Este provocator şi uşor. Este uimitor şi groaznic. Este cald şi rece. Este sărac şi bogat. Este renunţare şi continuare. Este cea mai străbătută, cea mai trăită rută din lume unde oamenii trăiesc experienţe foarte diferite. Şi e doar un drum…”

”…este o meditaţie în mers…” ”…pelerinajul la Santiago se trăieşte, nu se povesteşte…”. Pe Camino se merge pe jos sau cu bicicleta şi are 830 km. Aproximativ o lună de mers pe jos; este

parcurs de tineri, bătrâni, părinţi şi copii. Drumul este prin ceaţă şi ploaie în Pirinei, prin văile cu torente, prin păduri, pe câmpiile mesetas cu

soare ucigător. Talpa piciorului calcă într-o lună pe iarba moale şi răcoroasă, pe asfalt, pe pietriş, pe grohotiş, pe pământ. Pentru a ajunge la destinaţie trebuie să înveţi lecţia smereniei. O lună de mers pe jos!

77

Pe marginea drumului, la picioarele crucilor din intersecţii, printre ierburi şi tufe de măceş, grămezi de pietre marchează ruta, simbol al durerii şi tristeţii.

Pe Camino nu vezi oameni cu lumânări, nu-i vezi ru-gându-se sau închinându-se, ci oameni care merg… şi merg, con-centraţi, singuri sau în grup. Pe drum, din răsărit şi până în amurg.

Pe lângă reperele culturale şi religioase, Il Camino este în primul rând drumul regăsirii de sine, al testării propriilor limite. Dialogul a două călătoare pe Il Camino:

- Mi-aş dori ca lucrurile să fie la fel de uşoare în viaţă, precum sunt pe Camino. Aici, drumul este atât de bine marcat. Sunt săgeţi peste tot. Tot ce îţi rămâne de făcut este să mergi.

- Cred că şi în viaţă este la fel, există semne şi săgeţi peste tot. Numai că noi, oamenii suntem prea grăbiţi să aruncăm o privire în jur. Le trecem cu vederea în graba noastră, fără a ne da seama că de fapt ne-am pierdut demult. Şi eu făceam parte din mulţimea de grăbiţi care pierduseră, la un moment dat, destinaţia. (www.viajoa.ro)

Călătoria este expresia profundă a dorinţei de schimbare, de căutare a ceva (material sau spiritual), de evadare. Călătoria reprezintă adesea şi dorinţa de desprindere de centru, de ceva de care suntem prea fixaţi. Este şi o dorinţă de cunoaştere.

Drumul îngemănează simbolul liniei cu cel al mişcării în timp, cu toate întâmplările previzibile sau imprevizibile ale călătoriei. Drumul este asociat transformării, dar înseamnă şi fugă, exod, îndepărtare.

Răscrucea este legată de simbolistica alegerii drumului cel bun. Eroul, ca şi pelerinul pe Camino, are nevoie de toiag, desagă, pentru a parcurge calea.

Pedagogia Divină ne învaţă Drumul Crucii cu cele 14 staţii, iar destinaţia finală nu este moartea, ci Învierea.

Destinaţia finală, când ne străduim să parcurgem 830 de km pe jos este oraşul Santiago de Compostela unde se presupune că este mormântul sf. Iacob.

Afirmăm zilnic că ar conta drumul şi nu destinaţia, rămâne să şi credem aceasta!

78

CULOAREA II

A sunat telefonul şi o voce tânără mi-a spus: ”…doresc să ajut…”. Doresc să ajut. Cuvintele mi-au izbit sensibilitatea şi asocierea pe care am făcut-o a fost cu binele universal. Vocea din telefon avea, cu certitudine, capacitatea de a dărui. Mi-am dat seama că mesajul era cel visat de mine. Aşa că am ameţit de bucurie, mi-am pus rochia de bal şi am început să plutesc valsând în braţele visului de bine, frumos, şi posibilităţi infinite.

Pe fereastră se zăreau culorile toamnei. Sub imboldul sentimentului, senzaţiile şi percepţiile îmi erau accentuate. În muzica şi fericirea mea am început să fac poze. Cerul era senin şi totul era un joc de lumină şi umbră. Lumina de afară nu era ”furată”, ci limpede şi crudă, caravagiană. Ţăranul cu un cal, ce îmi zice bună ziua, are faţa împărţită clar în umbră şi lumină. Alerg la pod unde sunt mai mulţi copaci. Frunzele galbene erau metalice, dispuse orizontal şi scăpărau de lumină. Fiecare reflectă lumina în alt mod. Pătrund cu aparatul în frunziş şi descopăr o lume aurie în care posibilitatea de a poza din unghiuri diferite îţi aduce în obiectiv alte şi alte realităţi.

Intru în casă să îmi aştept musafirii,

pe tinerele care m-au sunat. Privesc pe fereastră şi alerg spre albastru. Cerul îşi duce albastrul până la virtuozitate, iar obiectivul

79

foto surprinde mici bulgări galbeni ce se proiectează uluitor şi nesigur pe fundal. Surprind un fruct în cădere şi mă întreb cine mi-a călăuzit privirea spre acest eveniment. Fructele mici, galbene, cu o consistenţă carnală, erau traversate de lumină. Mă întreb de unde vine lumina, de sus, dintr-o parte, din spate, din faţă? Vine de pretutindeni şi e uniformă. Mentalul mă face să doresc să păstrez această stare de uimire pură… Zidul vechi este acoperit de iederă. Cadenţa culorilor, subtilitatea nuanţelor, reflexia variată a luminii îmi depăşeşte percepţia. Regret că nu sunt pictor, chiar mă doare. Lipsea negrul, un negru adânc, altfel decât negrul de pământ al gardului.

Frumoase, înalte, îmbrăcate în negru, au sosit tinerele care m-au sunat la telefon. Mi-am amintit cerul Greciei şi negrul îmbrăcămintei femeilor de acolo. …dar era de ajuns pentru o zi de toamnă într-un sat din Oltenia! Ce am păţit? Am primit un telefon cu un mesaj sincer, cald şi bun!

80

Dalina Bădescu, Mirela Găman: Eu am 23 de ani, am terminat studiile universitare şi postuniversitare în domeniile artelor, calculatoarelor şi măsurătorilor terestre. În timpul anilor de studiu am fost în mai mult de o duzină de proiecte internaţionale pentru tineret în afara ţării, din care am învăţat tehnici şi metode de construire a relaţiilor de grup, de aşa numitul team-building, tehnici de auto-dezvoltare şi cunoaştere de sine. Majoritatea sunt bazate pe joc şi creaţie. Îmi doresc să îi învăţ şi pe alţii puţin din pasiunile mele ce s-ar putea rezuma la termenul de lucru manual: grafică, pictură decorativă, restaurare. O altă pasiune de-a dreptul deranjantă este cea pentru ciocolată, dar nu cred ca există om pe planeta asta care are nevoie să fie iniţiat în acest domeniu.

Prietena mea Mirela are 25 de ani şi este actriţă. A lucrat în mai multe teatre din ţară, dar din cauza crizei economice şi a calităţii teatrelor/pieselor/colegilor actori, a preferat să înceapă ceva pe cont propriu. De aproape un an lucrează cu grupuri de tineret, majoritatea studenţi, pe tema teatrului şi a dezvoltării personale. Are la activ două proiecte majore despre care vă va povesti cu siguranţă. Încă fumează, dar sper să se lase în curând.

81

Cărarea

Voi când aveţi Paştele? În 8 aprilie. Noi îl avem în 14 aprilie. Părintele ortodox de la biserica Ungureni predica metaforic; soldaţii romani nu au îndrăznit să sfâşie cămaşa lui Iisus Hristos dar oamenii au făcut-o. Catolicism şi ortodoxism. Săptămâna Patimilor reprezintă drumul către moarte al lui Dumnezeu, indiferent în ce zi cade Paştele. Repet şi mă cutremur, drumul către moarte al lui Dumnezeu. S-a Întrupat şi S-a Răstignit pentru noi. Gândeşti enormitatea acestui eveniment şi realizezi că eşti într-o situaţie care te strânge ca o cămaşă incomodă. Teologii ne spun că oamenii nu pot cunoaşte pe Dumnezeu direct, cunoaşterea Lui trebuie să poarte caracterul credinţei dar credinţa este… certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloaie scrie: „credinţa este experimentată de credincios nu ca un produs personal sau ca un rezultat al eforturilor proprii ci ca o presiune care o exercită asupra conştiinţei, o

prezenţă sau semnele covârşitoare ale unei prezenţe care e una cu realitatea în care crede. Subiectul se simte cucerit, cuprins, atins. Numai după producerea acestor stări care cuprind în ele şi cunoaşterea proprie credinţei are loc şi o activitatea din partea credinciosului, o voinţă de a crede.”

Credinţa este îmbrăcată fără îndoială în stări emoţional-transcendente. Cum trăim Paştele? Cum ajungem la starea pascală şi nu doar să îndeplinim plini de agitaţie nişte ritualuri?

Trebuie să pornim pe o Cărare. Cărarea străduinţei fiecăruia.

82

83

Biserica încă din primele secole a considerat credinţa creştină ca o vocaţie iar sf. Pavel îndeamnă să rămână fiecare în „starea în care l-a găsit chemarea” (1.Car.7-24) În cadrul acestei vocaţii avem daruri diferite, drumuri diferite, temperamente diferite, educaţie diferită, dar aceleaşi ne-putinţe .

Cu aceeaşi cutremurare ne întrebăm câţi cred cu adevărat că Iisus a Înviat pentru ca în dimineaţa Paştelui să putem spune plini de convingere „Hristos a înviat”.

Căutăm un drum, căutăm o cărare spre acel lucru măreţ pe care îl simţim, îl intuim toţi. Aspirăm cu fervoare spre a recunoaşte transcendenţa unei fiinţe care ne depăşeşte. Reuşim atât de puţin.

Dacă în Noaptea Învierii te retragi din zona urbană într-o biserică modestă de ţară printre lumânări aprinse trăieşti ceva unic. Priveşti oameni care se bucură şi nu ştiu de ce, îşi zâmbesc deşi ieri se urau, se simt mai puri pentru că au spus ne-spusul inimii lor unui alt om numit preot şi simt o nevoie acută de a dărui. Ceva se întâmplă, te întorci în timpul pur al copilăriei, te simţi atât de mic şi neajutorat, ridici ochii spre cer şi spui: Cred Doamne, ajută necredinţei mele.

Invitatul nostru din această sâmbătă va fi domnul Florin Mojoiu, licenţiat în teologie, specialitatea teologie didactică şi asistenţă socială.

Grupul de copii din imagine sunt reflexia

purităţii noastre. Sunt sănătoşi, veseli şi încrezători.

84

Singură la Paris

Priveam şi… fericită şi înspăimântată… recunoşteam totul. Nu am simţit asta în călătoria mea la Paris. Am recunoscut Hofburg-ul vienez, Big Ben-ul londonez, Ponte Vecchio florentin, am recunoscut Sicilia în Palermo şi la debarcarea în Messina, dar Parisul nu l-am recunoscut. Când am coborât din comunul metrou parizian cu numărul 8, în Place de la Concorde am gândit: nu, nu voi fi o admiratoare extaziată pentru că te cunosc prea bine! Am pornit să văd Parisul supărată pe francezi din variate motive, toate de un subiectivism penibil, dar în special mă deranja nonşalanţa lor ostentativă. A trebuit să îmi fac „mea culpa”, ”mea maxima culpa”. Capitala Franţei este ceea ce este, ca urmare a consecvenţei şi continuităţii dezvoltării arhitecturii urbane. Planurile de sistematizare întreprinse în timpul lui Napoleon al III-lea care au cuprins, printre altele, demolări masive, au fost demolate 13 teatre şi multe alte clădiri, au fost precedate de demolări şi pe timpul lui

Ludovic al XIV-lea. Aceasta, pentru a construi ulterior frumos! Datorită planurilor baronului prefect G. Haussman, oriunde cobori din metrou, în zona centrală, eşti uluit de spaţiile imense, cu perspective atent studiate, în care toate edificiile importante sunt valorificate la maxim. De pe Pont Alexandre III vezi în toată splendoarea Grand Palais, Petit Palais şi Sena. Pentru a face loc marelui palat, au fost demolate două edificii de dată recentă. Spaţiul imens dintre Place de la Concorde şi Arc de Triomphe du Carrousel a apărut la fel.

Mă întreb dacă francezul este atât de dependent de frumos încât sacrifică utilul. Fără piramida de sticlă a lui Ming Pei, implantată în 1989 în mijlocul fostului palat regal, Louvre-ul ar fi fost o clădire cenuşie. Când zăreşti însă ochiurile de apă de lângă piramidă în care ea se reflectă şi ia amplitudine, zâmbeşti manipulării artistice şi te bucuri că sunt oameni care sacrifică utilul frumosului.

Sena este artera Parisului în care pulsează viaţa şi nu Arno-ul liniştit şi intelectual şi nici măcar Tamisa cea curată şi insipidă. Pe Sena trec ambarcaţiuni care se cer luate în seamă de valuri ca şi francezii care fac jogging pe malul ei în cele mai deşucheate ţinute. O parte din cheiuri au fost amenajate de Ludovic al XIV-lea pentru a nu se împotmoli trăsurile nobilimii franceze în noroiul malurilor. I’le de la Cite răsare

85

din apele Senei, asemenea unei corăbii, plasată revoltător de estetic. Catedrale mai impunătoare decât Notre-Dame există, dar îndrăzneşti să afirmi asta? Notre-Dame

de Paris este unică. Dacă pe parvisul din faţa catedralei din Santiago de Compostela vezi câţiva pelerini bucuroşi că s-au regăsit după 800 de km de mers pe jos, în faţa lui Notre-Dame lumea socializează, se relaxează, artiştii îşi expun lucrările, este un ”il dolce farniente”.

Obosită mă urc într-o ”ricşă” dintre cele ce se află în faţa catedralei. Este de fapt un triciclu condus de un student la arheologie, este jobul lui ocazional, şi pedalăm spre Madelaine. Mi se perindă prin faţa ochilor buchinişti tăcuţi şi absenţi, artişti originali, lume rafinat îmbrăcată, maşini, clădiri, terase cochete de unde unii privesc pe ceilalţi fără insolenţă. În grădinile publice se stă întins la soare pe şezlonguri mobile. Totul expus ca într-o expoziţie universală. Senzaţia ta ca turist este că Parisul este într-un permanent festin. Parisul se identifică şi cu Mona Lisa. Este pictura unui italian. Tabloul, de dimensiuni mici, este vecin în galerie cu opere de dimensiuni mari, tot ale italienilor. Titian, Veronese, Raphael. O vezi doar pe ea, pe Gioconda. În faţa ei sunt permanent zeci de privitori, iar ea priveşte enigmatică, interesantă, uşor ironică. Gioconda aparţine Parisului şi spiritului acestui oraş ca şi statuia din Place de la Concorde, în care zeiţa stă ”picior peste picior”.

Rar întâlneşti, mai ales astăzi, oameni care să se bucure sincer împreună cu tine, să intre în fericirea ta şi să ţi-o împărtăşească. Am fost la Paris, în suflet, cu buna mea prietenă de la Cluj, Delia.

86

Femeile şi florile Fascinanta lume a florilor, fascinanta lume a femeilor. Unele flori sunt făcute pentru a

fi admirate boboci, altele, globuri de petale şi unele frunze ruginii în apusuri. Culori, mirosuri, forme, o lume misterioasă ce nu se epuizează niciodată; delicata frezie cu dispariţia-i discretă, bujorul matern pentru care mirosul incitant ar fi deplasat, intangibilele orhidee cu forme şi culori uluitoare, perfidele tufănele ce fură culorile verii pentru a le etala toamna când nu au concurente.

Fascinanta lume a femeilor. Culori, forme, atitudini, străluciri. Un zâmbet enigmatic, o înclinare delicată a capului, o privire care întreabă abia sesizabil şi mâini odihnindu-se pe o carte. Femeia creează continuu stări şi situaţii, imaginaţia ei şi puterea de adaptare o fac unică.

Atât de feminină, Ana Blandiana, în culegerea de eseuri „A fi sau a privi”, descoperă că fiecare ne naştem cu o anumită vârstă;

„îmi priveam colegele de clasă – toate născute în acelaşi an, toate purtând uniformă şi cozi împletite pe spate – şi mă frapa lipsa lor de egalitate în faţa adolescenţei. În banca întâi stătea – firavă şi scundă, cu nasul ascuţit şi bărbia puţin adusă, cu gât subţire şi cosiţe anemice o băbuţă. Lângă geam, ocupată mereu să îşi facă ordine în bancă şi în penar, cu ochii grijulii şi pieptul bogat, era o viitoare mamă de familie. În banca a doua, stăteau două gemene – bucălate şi râzând mereu mut, asemenea sugarilor – pe care cu greu ţi le puteai imagina altfel decât într-

un cărucior dublu. Comune rămâneau numai uniformele şi bentiţele de păr.”

Un buchet învolt de liliac s-ar potrivi scrierilor atât de specific feminine ale Anei Blandiana.

Doamna care a fermecat şi intrigat lumea, care a trudit enorm în domeniul politic, ne creionează un alt tablou al femeii în „Istoria trăită” de Hillary Clinton.

„Nu m-am născut Prima Doamnă şi nici senator. Nu m-am

87

născut membru al Partidului Democrat. Nu m-am născut avocat sau senator al drepturilor femeii şi ale omului. Nu m-am născut soţie sau mamă. M-am născut în America mijlocului de secol XX, un loc şi un timp al oportunităţilor. Am fost liberă să aleg ce ar fi fost imposibil pentru generaţiile anterioare de femei din ţara mea şi de neconceput pentru multe femei din lumea de astăzi.”

Personalităţii unei astfel de femei credem că i se potriveşte o orhidee. Feminitatea femeii care face o astfel de alegere în viaţă nu are de pierdut, rămâne acolo în profunzime. Scopul final al existenţei florale rămâne rodul. În maternitate suntem atât de diferite, atât de vulnerabile, atât de splendid pierdute. Am pe retină imaginea unei tinere doctoriţe, frumoasă ca o soaţă de voievod cu doi copii mici, un băiat şi o fată, pe care îi poartă ca pe un trofeu pe unde o duce pasul şi nevoia. Mame tinere uluite de propriul mister, mame mature ce îşi impun voinţa şi principiile, mame bătrâne care în genunchi îşi duc menirea până la capăt.

Dan Puric îşi descrie mama în „Despre Omul Frumos”. „Mama mea era femeia absolută, avea o feminitate puternică, moştenită de la bunica, care mă muta din şcoală în şcoală în fiecare an, de pe o hartă a ei unde încerca să găsească perfecţiunea în învăţământ. şi astfel Dan Puric a schimbat în opt ani douăsprezece şcoli. Cu aceeaşi grabă cu care traversam Bucureştiul în lung şi în lat ca să ajung la şcoală, mă îndreptam acum, soldat fiind, spre punctul de control al unităţii militare unde mă aştepta mama.

- Soldat, prezintă-te, că a venit maică-ta să te vadă, dar nu poate să intre în unitate, schimbaţi acolo două vorbe şi marş înapoi în sector.

Mama mea, care era o bombă din toate punctele de vedere a vorbit cu plutonierul şi când m-a văzut a zis:

- Acesta e copilul meu? Nenorocitule! Pac cu poşeta în cap. Cum să nu intru, măi nenorocitule, mi l-aţi făcut în ultimul hal! Vi l-am dat gras şi mi l-aţi făcut schelet! Vino puiul mamii. M-a şi umilit că aveam 19 ani, m-a nenorocit domnule, era o catastrofă.

Pentru mame au fost create florile.” Am cunoscut personal o prostituată autentică cu „condicuţă”. În oraşul în care m-am

88

născut existau mai multe hoteluri care aveau angajate prostituate. După venirea comuniştilor şi naţionalizare au rămas pe drumuri ca mulţi alţii. Familii onorabile din oraş le angajau ca femei cu ziua, la curăţenie. Aşa am cunoscut-o pe tanti Beji. Era foarte curată şi avea o fetiţă pe care o crescuse sora ei din banii pe care îi trimitea lunar Beji. Deşi copil am rămas cu amintirea unei femei harnice şi mai ales autentice care nu îşi nega profesia.

În ultima vreme au apărut florile artificiale, realizate cu mai puţină sau mai multă inspiraţie. Femei care fac confidenţe amoroase fiului, care sunt întreţinute fără a se numi prostituate, cu profesii conjuncturale şi studii la vârste nu tocmai tinere. Sunt femeile kitsch.

Femeia este predestinată să fie purtătoare de valori morale şi spirituale, să fie însăşi inima spiritualului. Destinul lumii noi se află în braţele mamei după cum spune magnific Coranul „Paradisul este la picioarele mamei” iar noi creştinii vorbim de Veşnica Feciorie Maternă a Feminităţii.

Din cauza timpului nefavorabil întâlnirea din prima sâmbătă va avea loc la Craiova. Gazda va fi d-na Rodica Vlădoiu de la Oltenia TV

„Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrunt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi sau a privi, asta e întrebarea. În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă, a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie, a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers.”

ANA BLANDIANA

89

Israel şi… falafel

Privind calendarul ortodox te surprinde multitudinea sărbătorilor de iarnă însemnate cu roşu. Primul care vine este Moş Nicolae, un sfânt modest şi foarte darnic. Darurile sunt puse în seara de 5 decembrie în pantofi şi din acest motiv îi lustruim. Lucru util dacă privim pantofii semenilor noştri. Un pantof purtat este un portret al celui ce îl poartă. Moş Nicolae află multe despre noi privindu-ne pantofii. Pantofi lăbărţaţi, pantofi scâlciaţi, pantofi supăraţi, şoşoni plini de noroi, cizme de damă agresive ca revoluţia franceză, botine rococo, pantofi laţi care râd unsuros şi tot felul de „nu mai le ştii pe nume”. Moşul se opreşte în faţa pantofiorilor de copil.

Despre Crăciun ştim mai multe. Este ziua Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos. Pieţele în această perioadă sunt pline de cumpărători care aleargă după cumpărături ca şi cum ar veni sfârşitul lumii şi trebuie să facem ultima aprovizionare înaintea apocalipsei. Bucătăriile devin autodafé-uri. Cărnurile, slăninurile, cârnaţii, jumările, răciturile, ciorbele, fripturile, sarmalele sunt pe foc.

Supravieţuim până la Anul Nou, când o luăm de la capăt, mai puţin unsuros dar cu aceleaşi ingrediente.

Vine ziua Botezului, când trebuie să fie ger de crapă pietrele iar noi trebuie să ne încălzim cu o ţuică fiartă şi o ”sarma” aburindă.

De Sfântul Ion suntem sleiţi dar nu cedăm şi fideli salatei de boef, încheiem victorioşi perioada Sfintelor Sărbători de iarnă.

Cred că aceste ospeţe sunt semn al bucuriei noastre. Bucuria că ni s-a născut Mântuitorul într-o iesle săracă, bucuria că Sfântul Nicolae s-a retras într-o peşteră postind continuu, că Sfântul Ion se hrănea numai cu miere sălbatică şi lăcuste iar Sfântul Vasile era uscăţiv şi slăbit de ajunare şi veghe.

Musulmanii celebrează religios evenimentele petrecute în viaţa profetului Mohamed. Ramadanul este luna sfântă a islamului, când Profetului i s-a revelat Coranul, cartea sfântă. Este o lună a binefacerilor

90

şi a milosteniei. Sărbătorile religioase ale evreilor comemorează istoria lor religioasă: sărbătoarea corturilor,

sărbătoarea recoltei, Hanuka sau sărbătoarea luminii, Rosh Hashanah şi Yom Kipur. Mâncărurile tradiţionale sunt „coşer” preparate curat, nu neapărat igienic ci sănătos şi fără grăsime de porc. Multe dulciuri şi condimente din plin.

Ierusalimul, oraşul păcii, locul unde să întâlnesc cele trei religii monoteiste într-o istorie oarecum comună. Fiecare găseşte în acest loc ceea ce caută: istorie, religie, politică, orgoliul personal, negarea, misterul, întoarcerea unui popor pribeag de 2000 de ani şi altele, multe altele.

Încă o dată în Israel şi la Ierusalim, cu o mare pasionată de călătorii, d-na dr. Antonia Ciupeanu. Imaginile, muzica şi mâncarea din Israel sunt aduse cu o dăruire fără margini de această delicată doamnă.

Falafel! Rămâne să îl încercăm şi să vă povestim cum a fost.

Cum a fost… Intenţia noastră în 7 ianuarie a fost să vizităm Israelul în calitate de turişti. Doamna doctor

Ciupeanu a adus poze, CD-uri, hărţi, obiecte specifice zonei, muzică israelită şi reţeta de falafel. Cu un astfel de echipament complet am dorit să fim turişti în Israel împreună cu fetele noastre.

Itinerariul prezentat a fost unul complet. Începând cu oraşul-port Haifa de unde pleacă vapoarele încărcate de citrice şi diamante, Caana cu frumoasa Biserică a Fericirilor, Capernaumul cu sinagoga lui cea albă, minunata croazieră pe Marea Galileei, Yardenit-ul de pe malul Iordanului unde creştinii îmbracă cămăşile albe ale botezului, Ierihonul atât de drag nouă românilor pentru că avem acolo un aşezământ şi am trecut în Iordania. Aud cuvintele doamnei doctor „mă aşteptam să fie minunat dar ce am văzut la Petra a întrecut orice aşteptare”.

Sunetul grav al şofarului împreună cu formaţia de muzică folk israeliană Hava Nagilia completează atmosfera şi ne urăm „shalom”. Din bucătărie mirosul chifteluţelor de năut „falafel” ne gâdila nările cu un miros aromat.

91

Am fost la Ierusalim în prejma Crăciunului Am fost la Ierusalim în preajma Crăciunului, cu teamă şi emoţie. Galileea, Nazareth,

Capernaum, Bethlehem, Iudeea, Muntele Tabor, Muntele Măslinilor, sunt locuri despre care fiecare dintre noi am auzit de când am deschis ochii spre această lume. Fervoarea religioasă a celor trei credinţe monoteiste este dusă la extremă în Jerusalem – Oraşul Păcii. Mănăstiri fortificate în cel mai pietrificat deşert, biserici mari şi somptuoase ridicate pe situri romane, şi bizantine, evrei ultrareligioşi care de Sabat nu apasă pe butonul liftului, bazar arab pe Drumul Crucii – Via Dolorosa. Bisericile sunt pline până la refuz de pelerini. Turiştii caută ceva, cu disperare. În biserica Sfântului Mormânt stai la coadă ore în şir, alături de semenii tăi. Oamenii sunt paşnici, zâmbitori cu toată aglomeraţia înfiorătoare.

Impresia pe care o lasă acest loc, plin de oameni este că fiecare caută ceva, cu nelinişte, fără răgaz. Mi-am dat seama într-un târziu că toată această agitaţie era o formă de manifestare a emoţiei. Cei mai impresionaţi erau preoţii-turişti care improvizau minunate şi înălţătoare predici. Cei mai simpatici erau negrii creştini care îşi manifestau zgomotos şi ritmat credinţa. Unii chiar dansau sub privirile ucigaşe ale evreilor cu cârlionţi şi pălării negre. Pe malurile Iordanului se botezau creştinii îmbrăcaţi în cămăşi lungi albe. Se auzeau rugăciuni în toate limbile, râsete şi bucurie. Apa era rece şi emoţia puternică.

Certitudinea este că în Locurile Sfinte nu poţi fi turist ci doar pelerin. Aceeaşi certitudine constă în faptul că suntem profund creştini, inconştient de creştini. Valorile creştine există independent de noi. În fiecare biserică vizitată, şi nu au fost puţine, am privit în SUS spre Pantocratorul de pe cupolă. Aşa am reuşit să observ bogăţia de candelabre şi să mă minunez în faţa imaginaţiei artistice infinite a omului. „Omul depăşeşte în chip infinit omul” spunea Pascal.

Se apropie Sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciunul. Lumina minunată a candelabrelor bisericilor Ierusalimului să vă lumineze casa.

92

93

Vis de Crăciun

Stăteam în sufrageria casei şi priveam bradul de Crăciun împodobit feeric, cu globuri minunate şi multe, multe jucării sub brad. Focul din sobă lumina şi accentua misterios umbrele. Se auzea de undeva, dintr-un colţ muzica din Spărgătorul de nuci. Am adormit.

Am simţit că încep să alunec uşor şi că mă fac mică, tot mai mică. Astfel am ajuns să văd bradul de Crăciun de jos, din altă perspectivă. Eram mică cât un degeţel.

Sub brad era forfotă mare, în comparaţie cu liniştea casei din care veneam eu. Toate jucăriile îmi zâmbeau şi mă priveau cu drag la fel şi eu. Doamna cu părul argintiu era atât de delicată încât florile uscate de toate culorile pe care le atingea începeau să sune ca nişte clopoţei. Era o zână a florilor şi a amintirilor argintii din dulapul Medelenilor. Era şi un nene doctor, care avea şireturile de la pantofi terminate cu ciucuri din piele iar pe deasupra ochelarilor te privea

şugubăţ pentru că toţi bebeluşii de sub brad veniseră pe lume datorită lui. Fiecare bebeluş gângurea fericit. Un domn înalt şi slab povestea tuturor despre curcubeul culorilor dintr-un album de pictură şi ruga pe fiecare să primească drept cadou o bucăţică din sufletul lui. Asta pe muzica de Bach. M-am speriat de o d-na profesoara, cu un catalog mare sub braţ şi o figură dictatorială. În pauză am zărit-o jucând şotron cu fetele din clasa a treia, era veselă, iar râsul ei îmbujora aerul din jur. Am întâlnit fel de fel de jucării sub brad. Un toreador care dansa flamenco şi cânta la tobe, ba mai şi compunea poezii. O şefă cum numai în poveşti sunt şefii, ea făcea tot şi încerca să mulţumească toţi subalternii care nu făceau nimic.

Oameni şi jucării minunate. Culori şi sunete încântătoare, miros de prăjituri şi de vanilie, dar cel mai minunat era JOCUL. Toată lumea se juca şi era fericită.

M-am trezit a doua zi. Bradul era tot acolo, dar sub brad nu mai era nimeni, era pustiu. A bătut cineva la uşă, era fiul meu.

Mulţumim tuturor şi vă urăm un An Nou Fericit!

94

„M-am culcat şi am visat că viaţa este fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie.

Mi-am făcut datoria şi a venit fericirea” (R. Tagore)

95

Din activităţile noastre Pe parcursul vacanţei de vară, respectiv în lunile iulie-august, am organizat un curs de bune maniere. Fetele au participat cu mare plăcere pentru că am avut şi o parte demonstrativă. La sfârşitul cursului au primit câte o diplomă şi cadouri de la membrii clubului Atlantis. În 3 septembrie a.c. am făcut o excursie la Bucureşti. Am plecat cu maşina şi ne-am întors cu trenul. Câteva dintre fetiţe au mers prima dată cu trenul. Dintre toate obiectivele vizitate, au fost încântate de Muzeul de Ştiinţe Naturale Grigore Antipa şi de îngheţata de la Carul cu Bere, oferită de fiul meu. Seara, când ne-am întors, în Vârvor era întuneric, dar în „răscruci” le aşteptau părinţii. În data de 7 oct. la Vârvor vor veni membrii CLUBULUI DE TEATRU PENTRU PENSIONARI din cadrul Bibliotecii Aman, coordonaţi de Liana Resteanu, cu o piesă de teatru. … Au venit şi le mulţumim. Au fost minunaţi. Vezi galerie foto. Hand made la Vârvor… cu d-na Rodica Popescu, manager la firma „Gioconda” din Craiova. O adevărată pasionată de meserie a reuşit să le facă pe fete „femei în devenire” adică curioase şi cochete.Vezi galeria foto Duminică 28 octombrie… am avut ca invitat pe scriitorul Cornel Mihai Ungureanu şi pe prietenii dânsului de la „Asociaţia Taberna”. Au lecturat o piesă de teatru, „Ultimul dans al libelulei”, autor C.M. Ungureanu. Acţiunea se petrece într-un azil de bătrâni, într-o după-amiază, la o masă sub un nuc. Dialogurile marchează împuţinarea omului care e doar „bătrân” şi nu „vechi” (Andrei Pleşu – Despre frumuseţea uitată a vieţii). Unul dintre ei moare… într-o după-amiază. Sper din toată inima să o văd pe scenă, este genul de piesă care, discret, „te trage de mânecă”. Ar fi trebuit să fim trişti, meditativi, dar din pozele pe care le puteţi vedea în galeria foto, vă privesc nişte oameni zâmbitori. Nu zâmbesc aparatului foto. Zâmbesc la unison copilăriei, vieţii în răsărit şi vieţii în general.

96

În seara de Crăciun… au fost lângă noi: Asociaţia Taberna şi prietenii lor, Rotary Probitas, colaboratorii ce s-au implicat în această acţiune, primarul cu familia, părinţii copiilor şi noi ai „casei”. Le mulţumim tuturor, îi iubim şi le dorim „La mulţi ani”. Vezi galeria foto Invitatul nostru a fost tânărul pastor adventist Beniamin Chircan… Tema pusă în discuţie în faţa unui grup de fete cu vârste între 10-15 ani a fost prietenia dintre fete şi băieţi. Am petrecut două ore într-un dialog condimentat cu glume şi jocuri şi cu obiectivul educaţional atins cu succes datorită lui Beniamin şi al Danei …. , pe care am revăzut-o cu mare bucurie după mulţi ani. O poveste frumoasă; Dana a fost eleva mea la Sf. Iosif şi nu ştiam că este prietenă cu Beniamin. A intrat în casă surâzătoare: – Nu puteam să vă las singură, doamna doctor. Am învăţat şi eu de la aceşti tineri inimoşi şi bine pregătiţi. Superbe dialogurile în care învăţăm unii de la alţii şi uităm de orgolii. Vizitaţi galeria foto Psiholog clinician CAMELIA-ALEXANDRINA UDUDOI Psiholog cu drept de liberă practică acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania, atestat în specializarea psihologie clinică. - Licenţiată în Psihologie şi Pedagogie – 2008; - Profesor de Psihologie 2008- pana in prezent; - Membră a Asociaţiei Psihologilor şi Medicilor din Romania; - Curs formare profesională continuă „Psihodiagnostic şi evaluare clinica”; - Formare complementară masterală, specializarea psihologie clinică, psihodiagnostic şi intervenţii terapeutice de scurtă durată; - Workshop Psihosexologie – formator Vasile Bebe Mihăescu - Workshop „Copilul şi pierderea” formare continuă – formator Angelica Siraschi Mamele întreabă, doamnele psiholoage răspund!

97

Doamna, cum i se spune de către grupul de fete de la casa pentru cultură şi-a îmbunătăţit cunoştinţele educative printr-un curs organizat de asociaţia World Vision – Craiova. Cursul de animator socio-educativ a fost moderat de Oana Vieru şi Georgiana de la fundaţia „Noi Orizonturi”. Scopul a fost însuşirea metodelor de iniţiere a unui context propice de învăţare prin experienţă. Trainingul a durat două week-enduri şi multe au fost de învăţat. Examenul este pe 29 aprilie şi speram ca „doamna să promoveze”. Mulţumim Simonei Forţan pentru iniţiativă. Acţiune educativă Vineri, 14 iunie, doi dintre membrii clubului Rotary, Leonard Macsut şi George Adam, au desfăşurat o acţiune legată de igiena dentară la Şcoala din Vârvor. Au fost însoţiţi de patru tinere stomatoloage care au întocmit copiilor şi o fişă dentară. Grupul ţintă a fost reprezentat de copiii din clasele I-IV şi fetele de la Casa pentru Cultură. Copiii erau bucuroşi de perspectiva de a scăpa de ore şi de plasele care le făceau cu ochiul dintr-un colţ. În pauză, în clădirea şcolii, modernizată, se pune muzică. Au dozatoare pentru suc (sâc!). Totul promitea o colaborare fără de excepţie, dar asta până când stomatoloagele neinspirate şi-au pus halate albe şi mănuşi. Copiii s-au grupat, băieţii mai ales, au devenit extrem de serioşi şi fioroşi. O fetiţă cu o codiţă a început să plângă. Pentru că băieţii nu au avut altfel de dotări, au dat şi ei drumul lacrimilor. Explicaţii şi asigurări de o parte, rezistenţă şi priviri ucigătoare de cealaltă. Ghinionul a fost că filmuleţul animat care avea ca scop îndulcirea experienţei amare de a fi examinat de stomatolog nu a putut fi vizionat. Cerul era plin de nori. Ca în toate poveştile unde binele învinge, un viteaz s-a arătat (îl vedeţi în galeria foto). A fost urmat de întreaga companie a băieţilor iluminaţi şi îndrăgostiţi brusc de tinerele stomatoloage. Lângă noi o fetiţă nu se hotăra să întrerupă şirul lacrimilor. „Eu nu m-am spălat azi dimineaţă pe dinţi şi o să mă vadă…!”, la care mamaie, sprijinită de tocul uşii: „…poate de o săptămână…!”. Tinerele au completat fişele stomatologice, copiii s-au dovedit a avea dinţi sănătoşi, pasta Colgate şi periuţa de dinţi au zâmbit complice din plăsuţe, iar noi am plecat îmblânziţi şi însoriţi de puritata copilăriei. Vedeti galeria foto.

98

La serbarea câmpenească din 4 august, fetele au dansat ca în ritualurile pre-creştine, mamele au făcut clătite şi dulceţuri (pe primele le-am mâncat, pe următoarele le-am vândut după ce Rodica a aranjat borcanele ca în târgurile franceze) şi pentru că Soarele a apus am aprins felinare de hârtie. Tedy, nepotul şi colaboratorul nostru ne-a ajutat din tot sufletul. Vedeţi galerie foto şi facebook Casa pentru Cultură Excursia din 11 septembrie la Cazane a fost dificil de organizat dar pe măsura dificultăţilor şi mulţumirea a fost extraordinară. În afară de plimbarea cu vaporul pe Dunăre am luat prânzul la un restaurant elegant unde fetele s-au comportat ca nişte autentice domnişoare. Am cheltuit toată pensia. Vezi galerie foto. În 8 decembrie în cadrul acţiunii educative de antreprenoriat social am participat la târgul de Crăciun din piaţa Prefecturii. Obiectele confecţionate au fost originale şi am dorit să le vindem la preţuri mici. În urma acestei acţiuni fetele au învăţat cât de greu este să faci un ban, chiar dacă munceşti. Nu am reuşit să ne strângem banii necesari pentru excursia programată la vară. Sora Felicitas Butacu este călugăriţă catolică din Congregaţia Jesu şi coordonator la centrul social de zi „Geppetto” în cadrul Asociaţiei ISEA (Informare, Suport, Educaţie, Ajutor) De profesie este asistent social şi terapeut prin joc şi dramă în supervizare. A fost preşedinta Fundaţiei Pier Giorgio Frassati – o fundaţie pentru tineret şi familie. A lucrat mulţi ani cu tinerii şi copiii din diverse categorii sociale şi femei victime ale violenţei şi a traficului de persoane. Oana Ioncel se ocupă de PR la Fondul de Garantare al Depozitelor în sistemul bancar şi a lucrat tot în acest domeniu la Miami în SUA. Ne va sfătui în domeniul comunicării şi al marketing-ului (avem

99

vise în această privinţă). Soţii Moraru, Ortansa şi Ionuţ, privesc viaţa printr-un ochean numit ”frumos cu orice preţ”. Ortansa are nişte mâni de aur, iar Ionuţ este pasionat de fotografie. A avut o expoziţie cu titlul ”Apa şi curgerea ei”. În 21 decembrie 2013 a avut loc serbarea de Crăciun. Spre deosebire de anul trecut, fetele au recitat poezii, au dansat un dans popular şi două dintre ele au cântat la orgă, cam stângaci dar vom persevera. Mulţumim lui Tedy pentru orele predate. Sacul cu cadouri a fost adus de o parte din membrii clubului Rotary Probitas cărora le mulţumim mult cu această ocazie. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ei cu cadourile de Crăciun. La serbare au participat părinţii fetelor, prieteni ai Casei pentru Cultură şi doi simpatizanţi de 2-3 ani pe care-i puteţi vedea la galeria foto; Filip şi Tiziano. În 12 ianuarie 2014 am început cursul de gătit pe care îl terminăm în 8 martie când o să avem o masă festivă şi o să înmânăm fetelor diplome de absolvire a cursului. În 11 aprilie 2014 am fost la un concert educativ la Filarmonică Invitaţia a fost făcută din partea doamnei Mihaela Nedelcu, coordonator organizare spectacole, am fost onoraţi. Personal am fost năpădită de amintiri întrucât în comunism nu se organizau astfel de spectacole extrem de utile în educaţia copiilor. M- am bucurat că fetele noastre pot profita de aşa o ocazie. Ce minunate timpuri pentru cei ce doresc să realizeze ceva cu adevărat iar Filarmonica din Craiova chiar o face. Vezi galerie foto.

100

Galerie Foto

De acum înainte doar în costum popular vom fi

Concert educativ la Filarmonică. Primavara 2014

101

Crăciun la Vârvor in 2013

Au trecut 3 ani şi se vede. La mulţi ani 2014!

102

Tinerele care

103

Imagini din excursia noastră

104

Fetele verii. Fetele de la casa pentru cultură

105

Serbare câmpenească la Vârvoru de Sus

106

Serbare câmpenească la Vârvoru de Sus

Este vacanţă şi ne jucăm

107

Avem dinţi sănătoşi

Bucuria Sf. Paşti, a florilor de liliac, a prieteniei, familiei, dăruirii şi purităţii jocului de copil

108

Bucuria Sf. Paşti, a florilor de liliac, a prieteniei, familiei, dăruirii şi purităţii jocului de copil

Mame îndrumate în educaţia fetelor

109

Imagini de la cursul de gătit

110

Beniamin Chircan la Vârvor

Poze Casa pentru Cultură

111

Crăciunul la Vârvor

Hand made la Vârvor

112

Lectură la Vârvor

113

Teatru la Vârvor