CASELE ROMANILOR

Roma era capitala unui mare imperiu si resedinta Cezarilor. Orasul facea oimpresie deosebita celor veniti din provincie pentru prima oara, cand intrau printr-una din cele douasprezece sau cincisprezece porti si erau prinsi in multimea grabitade pe strazi, printre doua siruri nesfasite de case inalte, prin fata unei multimi detemple, monumente, magazine, pana ajungeau in partea cea mai animata a orasuluisituata in jurul forumului. Peste tot apareau contrastele caracteristice marilororase, luxul cel mai rafinat si saracia cea mai ingrozitoare .

Casele taranilor erau de regula niste colibe saracacioase, cu pereti de barne acoperite cu lut si cu un acoperis de stuf. Dar chiar si cand casa era construita din materiale mai trainice, locuinta paturilor medii si sarace consta dintr-o singura incapere (atrium), avand o deschizatura larga in tavan si acoperis prin care patrundeau lumina si apa de ploaie, colectata intr-un bazin din mijlocul incaperii. Acesta era tipul obisnuit de casa etrusca.Oamenii care aveau o situatie buna trebuia sa fie proprietari decase; acestea pareau modeste la exterior dar interiorul lor erafoarte luxos. Celor ce si le puteau oferi, casele romane le asigurau izolare si relaxare.Izolarea prin peretii inalti la strada strapunsi de foarte putine deschideri careasigurau proprietarului intimitatea si il aparau de larma strazii si de caldura verii . Vechea casa romana avea forma unui dreptunghi alungit cu intrarea pe laturaingusta. In casa unui roman bogat se intra printr-o usa lucrata in lemn, ianua. Partea interioară a ansamblului de locuit îl forma peristilul, grădina înconjurată de un portic susţinut de coloane. Aici lua masa familia, când timpul era favorabil. Peristilul – cu statuete, cu măsuţe de marmură, cu un mic bazin, eventual cu fântâni arteziene şi cu florile preferate de romani: trandafiri şi crini – era locul de reculegere, zona intimă a casei, un adevărat salon în aer liber. Spre deosebire de casa modernă, casa romană era orientată spre interior (ceea ce explică şi importanţa peristilului). Privită din exterior, casa n-avea o adevărată faţadă: ferestrele erau rare, sau chiar lipseau cu totul. Din stradă se intra, nu direct pe o poartă, ci printr-un coridor (vestibulul) care dădea în atrium; uşa de intrare din stradă în casă era situată la jumătatea coridorului, a vestibulului. Pe langa casa din oras (domus), marii proprietari aveau pe domeniul lor si o locuinta tip ferma (villa rustica), in jurul careia se concentra intreaga gospodarie, depozitele, grajdurile, etc., inclusiv locuintele sclavilor. Villa rustica era locuita doar in anumite perioade ale anului, legate de nevoile administrarii domeniului. In schimb marii bogatasi isi mai construisera – spre sfarsitul perioadei republicii – locuinte de lux si de placere in apropierea orasului (villa urbana), plasate in locurile cele mai indicate de frumusetea peisajului, - locuinte prevazute cu tot confortul, amenajate cu gradini, parcuri, piscine si terenuri de sport. Dar marea, imensa majoritate a celor din Roma locuiau in case de inchiriat – asemanatoare intrucatva blocurilor de locuinte populare din zilele noastre, dar infinit mai modeste, desigur, - numite insulae (fiindca erau inconjurate din toate partile fie de mari spatii libere, fie de strazi).

IMBRACAMINTEA ROMANILOR

Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici

croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era minimă.

Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor)

era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu

un diametru care putea ajunge până la şase metri.

În epoca imperială se purta tot mai mult toga colorată – potrivit anumitor norme: toga

împăratului era roşie, a generalilor victorioşi era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor

sub 17 ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era tivită cu o

fâşie de purpură.

În casă, bărbaţii purtau tunică – largă şi lungă până sub genunchi, strânsă la mijloc

cu o centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta.

Confecţionată din două bucăţi de stofă, cusute împreună, dar lăsând loc pentru

braţe şi cap, tunica n-avea mâneci – cel puţin până în secolul II d.Hr.; pentru ca un

secol mai târziu să se poarte tunica cu mâneci chiar lungi. În oraş, se purta peste

tunică toga; dar oamenii săraci şi sclavii umblau numai în tunică. Femeile purtau,

direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept sutien).

În timpurile vechi îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din secolele

Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste

cămaşă purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără

mâneci, încinsă cu un cordon. Peste stola, un fel de şal de lână colorată (palla)

acoperea şi înfăşura umerii; un capăt al pallei se înfăşura pe un braţ, iar celălalt

capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei femeia îşi acoperea capul (căci o

femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul neacoperit). Aranjarea pallei

pentru a forma un drapaj frumos şi elegant era o operaţie tot atât de complicată ca

cea pe care o cerea toga bărbaţilor. În epoca Imperiului femeile au adoptat o

îmbrăcăminte de mare varietate.

Gama bijuteriilor romane era de o infinita varietate. Inele pe toate degetele, care erau mult

mai fin lucrate la femei decat la barbati, agrafe, bratari purtate pe brate, la incheietura

mainii ti la glezne; si apoi diademe de aur, eventual cu pietre pretioase, si bijuteria cea mai

scumpa - cerceii - , pendantivi, cateva perechi purtate deodata, spre a atrage atentia catre

clinchetul lor. In schimb, barbatii aveau ca singura podoaba inelul. In perioada republicana

nu era ingaduit decat un singur inel, dar din epoca imperiului, cei bogati isi incarcau degetele

cu inele de o valoare enorma. Inelul barbatilor servea drept sigiliu, intiparirea lui avand

valoarea unei semnaturi autografe. 

INVATAMANTUL ROMAN

Atat prin forma lui de organizare,cat si prin continutul lui,invatamantul la Roma avea un pronuntat caracter de clasa.Functia de educator era o ocupatie intelectuala cu trecut indelungat,chiar daca facem abstractie de educatia ce se dadea in familie,sub conducerea directa a mamei pana la varsta de sapte ani, apoi sub supravegherea tatalui. Dupa traditia istorica,transmisa de Titus Livius,cea mai veche institutie de invatamant la romani ar data de pe la mijlocul secolului al V-lea i.e.n.El afirma ca in Forul roman,printre pravaliile vanzatorilor de tot felul,se aflau si unele scoli .Primele scoli reprezentau si cea mai elementara forma de invatamant.Cunostintele erau predate de un litterator,adica ”cel care invata pe altii literele”:mai tarziu a aparut denumirea de primus magister sau ludi magister.Acest din urma termen dovedeste existenta unei scoli,deci a unei institutii colective de invatamant elementar(ludus litterarius).Ea era frecventata aproape exclusiv de copiii oamenilor saraci,caci cei bogati prefereau sa dea acasa fiilor lor instructia elementara.In general vorbind,o astfel de ocupatie nu puteau avea decat oameni liberi de rand sau chiar liberti,de vreme ce orice munca pentru care se primea salariu sub o forma sau alta era considerata injositoare pentru mentalitatea membrilor nobilimii romane;in ochii lor invatatorul era un biet muritor,care nu se bucura de nici o trecere in fata oamenilor de pe urma unei ocupatii atat de desconsiderate res indignissima,cum o numeste un autor antic.

Elevii faceau calatorii in Grecia pentru a invata arta vorbitului.Acestea reprezentau studiile superioare, care erau adresate celor cu varste intre 17 si 22 de ani.

MESELE LA ROMANI

Expresia lui Horatiu ""ab ovo usque ad mala"" - ""de la ou pana la mere"" a devenit celebra in

timp, dat fiind faptul ca ea caracteriza masa de seara a romanilor. Preparatele servite intre ou si

mere erau stropite din belsug cu vin indulcit cu miere.

Principala masa a zilei la romani era masa de seara, cena. Intre frugalitatea mesei de seara din

primele secole ale republicii si luxul de la ospetele patricienilor (nobililor), cand au inceput sa

curga bogatiile spre Roma, exista un contrast izbitor. De remarcat ca masa de seara, ca

eveniment monden, a luat locul bailor o data cu relaxarea moravurilor. Baia devenea astfel o

pregatire pentru a savura placerile cenei. Masa de seara avea trei etape principale in

desfasurarea ei: aperitivul sau gustarea, masa propriu-zisa si desertul. 

GUSTARE. Din ce consta aperitivul sau gustarea? Feluri de mancare usoare si preparate astfel

pentru a deschide pofta de mancare. Oul ocupa un loc de frunte printre bucatele gustarii. Cu el se

debuta, iar fructele, in special merele, anuntau sfarsitul cenei. S-a pastrat expresia lui Horatiu,

devenita proverbiala, ""ab ovo usque ad mala"" - ""de la ou pana la mere"". La gustare, ouale

erau insotite de legume, precum castraveti, nalba, sfecla, sparanghel, varza, dar si de ciuperci si

peste sarat. Ca bautura se consuma vin, indulcit cu miere de albine. Mierea ocupa un loc de

seama in alimentatia latinilor, ea fiind folosita atat la prepararea mancarurilor, cat si a prajiturilor.

Cena pentru cei saraci nu avea aperitiv. La mesele celor bogati, in functie de fastul ospatului,

cena avea mai multe etape: prima cena, altera, tertia si asa mai departe. Gazda avea o lista dupa

care anunta oaspetilor preparatele si ""indicatii pretioase"" de natura gastronomica. Ca feluri

principale de mancare erau preparatele din carne (de pasare, de animale mari, de peste sau

vanat). Se serveau fierbinti si erau aduse la masa in vase speciale care aveau in partea de jos un

mic cuptor cu carbuni de mangal. Se bea vin, dar in cantitati moderate.

OBICEI. La desert se consumau fructe uscate si alimente picante care sa provoace setea. Bautura

devenea, in aceasta parte a mesei, principala preocupare a convivilor. Prin tragere la sorti, se

alegea un amfitrion care stabilea proportia in care sa se amestece vinul cu apa si la ce intervale

de timp sa se bea. Acest obicei grecesc se impamantenise atat de bine la romani, incat Cicero il

considera stramosesc. Se rosteau toasturi, atat in cinstea celor prezenti, cat si a celor care

lipseau. Cand se inchina o cupa cu vin in cinstea unui comesean, uratorul o bea toata, apoi o

umplea si o dadea celui urat spre a face acelasi ritual. 

Cena obisnuita se termina, in timpul verii, inainte de apusul soarelui, iar iarna, o data cu lasarea

noptii. Ospetele fastuoase durau pana la miezul noptii sau, uneori, pana dimineata.

Memento mori. In timpul acestor petreceri vesele nu lipsea gandul mortii, care devenea un

indemn, pentru convivi, sa se bucure de clipele efemere ale vietii. MONUMENTELE ROMEI ANTICE

Unul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru construit vreodată în Imperiul Roman. Având inițial o capacitate de 60.000 de spectatori, a fost folosit pentru lupte între gladiatori. Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei

Flaviane, a început construcția Colosseumuluiîn anul 72 d.Hr.. Aceasta a fost încheiată în anul 80 d.Hr.,

la un an după moartea lui Vespasian.

Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de Nero în

centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aureacât și statuia Colossus. Această gigantică

statuie a lui Nero, de 36 de metri înălțime, care îl prezenta pe împărat în chip de zeu al soarelui a dat

numele actual al construcției - Colosseum. Statuia, amplasată lângă amfiteatru, a fost demolată

ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau o priveliște grandioasă. În formă de elipsă, cu axa

mare de 186 m, axa mică de 150 m, avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri

pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.

Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care

arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de

intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și

fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei

intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi și reliefuri

din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări au dispărut prin

prăbușirea zidului exterior, dar intrările de la XXIII la LIV mai există.

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.

În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În 1589-1590, în locul statuii lui Traian, aflată inițial în vârful columnei, dar dispărută încă din antichitate, a fost așezată o statuie a Sfântului Petru.

Panteonul a fost comandat deMarcus Agrippa ca un templu pentru toți zeii din Roma antică, și

reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ 126 AD. Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperișul original intact. Deși

identitatea arhitectului rămâne incertă, mulți o atribuie lui Apolodor din Damasc. Până în secolul al XX-

lea, Panteonul a fost cea mai mare construcție din beton existentă în lume. Cupola din beton este

relativ ușoară, pentru că în compoziția betonului nu s-a folosit pietri ș  ci puzzolană. Puzzolanele naturale

sunt minerale ușoare, rezistente la apa de mare, formate prin sedimentarea cenu ș ii vulcanice  produse

în timpul erup ț iilor vulcanice  bazaltice. Conțin silice, aluminiu și oxid de fier (care îi conferă culoarea

roșie), precum și var și oxid de magneziu [1] .