CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE

SSEECCŢŢIIAA LLIITTIIGGIIII DDEE MMUUNNCCĂĂ ŞŞII AASSIIGGUURRĂĂRRII

SSOOCCIIAALLEE

TTrriimmeessttrruull aall IIII--lleeaa 22001133

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr ddrr.. CCaarrmmeenn PPÂÂRRVVUULLEESSCCUU

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 27

CCuupprriinnss

§§.. DDrreeppttuull mmuunncciiii şşii aassiigguurrăărrii ssoocciiaallee .................................................................................................................... 33

1. Concediere colectivă. Efectele incapacităţii temporare de muncă a

salariatului asupra curgerii termenului de preaviz. Consecinţele neacordării

termenului legal de preaviz.......................................................................................... 3

2. Decizie de concediere. Indicarea motivelor de fapt ale concedierii

colective. Notificarea reprezentanţilor salariaţilor privind concedierea colectivă.

Inaplicabilitatea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură asupra

salariaţilor unei unităţi care nu figurează în cuprinsul său ........................................... 6

3. Natura juridică a raportului stabilit între medicul rezident şi unitatea

sanitară la care îşi desfăşoară activitatea pe durata rezidenţiatului. Obligaţia

rezidentului de a restitui „cheltuielile de personal” în cazul nefinalizării rezidenţiatului

sau al părăsirii acestei unităţi sanitare înainte de expirarea unei perioade de timp

egală cu durata acestuia, din culpa sa ...................................................................... 12

4. Plăţi compensatorii. Izvorul acordării lor. Termenul şi condiţiile în care

pot fi solicitate ............................................................................................................ 16

5. Revizuirea pensiei. Documentele care stau la baza deciziei de revizuire

a pensiei şi a soluţionării contestaţiei formulată împotriva acesteia de către

beneficiarul pensiei revizuite ..................................................................................... 20

Pagina 3 din 27

§. Dreptul muncii şi asigurări sociale

1. Concediere colectivă. Efectele incapacităţii temporare de muncă a

salariatului asupra curgerii termenului de preaviz. Consecinţele neacordării termenului legal de preaviz

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 75 alin. (1) şi alin. (3), art. 80, art. 253 alin. (1) Preavizul trebuie acordat anterior încetării contractului individual de muncă

prin concediere. El constituie o garanţie a dreptului la muncă şi are ca scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar putea produce denunţarea unilaterală intempestivă a contractului individual de muncă de către angajator. Astfel, salariatul trebuie să beneficieze efectiv, în caz de concediere, de preaviz. În situaţia în care, în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător. Pe cale de consecinţă, respectarea procedurii de concediere implică acordarea preavizului şi respectarea termenului minim legal al acestuia.

Concedierea dispusă fără acordarea preavizului sau cu nerespectarea duratei minime legale a acestuia este lovită de nulitate absolută. Nerespectarea termenului minim legal de preaviz nu atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1418 din 4 iunie 2013, dr. C.P. Prin sentinţa civilă nr. 3001/10.12.2012, Tribunalul a admis acţiunea formulată

de către reclamantul B.A.M. în contradictoriu cu pârâtele Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA şi Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara.

A anulat decizia de concediere nr. 302/b/333/3.04.2012, emisă de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara.

A obligat pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara să reintegreze în muncă pe reclamant pe postul deţinut anterior emiterii deciziei.

A obligat pe pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara să-i plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii: 4.04.2012 şi până la data reintegrării efective în muncă a acestuia.

A obligat pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pagina 4 din 27

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin decizia de concediere nr. 302/b/333/3.04.2012, Directorul STFC TIMIŞOARA, având în vedere desfiinţarea locului de muncă al reclamantului B.A.M., ca urmare a Programului de eficientizare a activităţii Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 17/29.11.2011, şi Notificarea nr. 1/297/2012, comunicată Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, precum şi federaţiilor sindicale, a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, încadrat în funcţia de controlor bilete în cadrul Staţiei CF Caransebeş - Compartiment comandă personal de tren, începând cu data de 4.04.2012, din iniţiativa angajatorului, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective, în temeiul art. 55 lit. c), art. 65, art. 66, art. 68, art. 69 şi următoarele din Codul muncii. În decizie au fost indicate motivele de fapt ale concedierii colective, termenul de preaviz, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate avute în vedere la concediere, termenul de contestare a deciziei şi instanţa competentă.

Împotriva acestei decizii de concediere, reclamantul a formulat, în termen legal, contestaţie.

Legislaţia muncii se bazează pe principii generale care au menirea să asigure desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, apărând, deopotrivă, interesele legitime ale angajatorului şi ale salariaţilor. Pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorului, prin care s-ar leza drepturile şi interesele legitime ale salariaţilor, Legea nr. 53/2003 reglementează în mod expres condiţiile de fond, de formă şi de procedură în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, în cazul concedierilor colective, persoanele concediate au dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare, iar conform art. 75 alin. (3) din Codul muncii, republicat, în situaţia în care, în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.

Acordarea preavizului este un moment premergător încetării contractului individual de muncă prin concediere. Respectarea procedurii de concediere implică respectarea termenului de preaviz. Concedierea dispusă fără acordarea preavizului este lovită de nulitate absolută.

Codul muncii nu prevede obligaţia angajatorului de a comunica preavizul printr-o notificare separată de decizia de concediere şi nu stabileşte o procedură privind acordarea preavizului ca atare. În toate cazurile, însă, preavizul trebuie să fie acordat, fiind necesar ca salariatul să beneficieze efectiv, în caz de concediere, de acest preaviz. Dovada comunicării preavizului poate fi făcută prin orice înscris, care emană de la angajator.

În materia concedierii colective există practica preavizării salariaţilor prin înscrisuri separate de deciziile de concediere, fiind esenţială dovedirea faptului că ea s-a făcut efectiv şi la timp, întrucât preavizul constituie o garanţie a dreptului la muncă, a stabilităţii în muncă şi are ca scop evitarea consecinţelor negative pe care le-ar putea produce denunţarea unilaterală imediată a contractului individual de muncă.

În speţă, preavizul nr. 302/b/112 din 22.02.2012 a fost adus la cunoştinţa reclamantului cu întârziere, iar termenul de preaviz ar fi trebuit suspendat corespunzător concediului medical al reclamantului. Din înscrisurile depuse rezultă că preavizul a fost comunicat reclamantului la data de 30 martie 2012, întrucât, aşa cum chiar pârâta recunoaşte în întâmpinare, reclamantul nu s-a prezentat la unitate pentru a-i fi înmânat, anunţând că este în concediu medical. Acesta a fost trimis prin poştă, iar scrisoarea s-a returnat, nefiind înmânată destinatarului. Din copia celor

Pagina 5 din 27

două certificate medicale: seria CCMAE nr. 1438372 şi seria CCMAD nr. 2130900, purtând viza plătitorului, adică viza societăţii pârâte rezultă că pe perioada respectivă reclamantul a fost în incapacitate temporară de muncă.

Tribunalul a reţinut că, în cauză, concedierea reclamantului a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, fiind lovită de nulitate absolută.

Pe cale de consecinţă, potrivit art. 80 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii republicat, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, reţinând că pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Timişoara este în culpă procesuală, a obligat-o să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea acesteia pe fond.

În motivare a arătat că reclamantul nu a dorit să ia la cunoştinţă de preaviz decât la data de 30.03.2012, astfel încât a fost nevoită să-l comunice prin poştă. La data comunicării prin poştă a preavizului, reclamantul nu era în concediu medical, astfel că nu se poate considera că s-au încălcat prevederile art. 75 din Codul muncii.

Procedura prevăzută de lege pentru desfacerea contractului de muncă al reclamantului a fost respectată în ceea ce priveşte preavizul, iar acordarea unui preaviz mai mic de 20 de zile lucrătoare are ca efect plata integrală a îndemnizaţiei, fără să ducă la nulitatea deciziei de concediere, în condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (1) din Codul muncii.

Intimatul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, în raport cu

înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale în materie, Curtea a constatat următoarele:

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că preavizul a fost comunicat reclamantului la data de 30 martie 2012, întrucât acesta nu s-a prezentat la unitate pentru a-i fi înmânat, anunţând că este în concediu medical. Acesta a fost trimis prin poştă, iar scrisoarea s-a returnat. Conform celor două certificate medicale: seria CCMAE nr.1438372 şi seria CCMAD nr.2130900, purtând viza societăţii recurente, pe perioada respectivă, intimatul a fost în incapacitate temporară de muncă.

Astfel, recurenta a cunoscut că intimatul se afla în concediu medical sau trebuia să cunoască, ca urmare a vizării certificatelor medicale ce atestau acest fapt, astfel că, prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 51 lit. b) coroborate cu cele ale art. 75 şi art. 80 din Codul muncii, republicat, prima instanţă a stabilit corect că sancţiunea ce se impune este anularea concedierii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară acesteia.

Motivul de recurs referitor la faptul că acordarea unui preaviz mai mic de 20 de zile lucrătoare nu duce la nulitatea deciziei de concediere, atrăgând o sancţiune pecuniară, în condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat, a fost apreciat nefondat, fiind în contradicţie dispoziţiile legale sus-menţionate. Art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat, vizează despăgubirea salariatului care a suferit un prejudiciu din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat, legiuitorul făcând o diferenţă netă între răspunderea angajatorului pentru concediere nelegală şi răspunderea patrimonială a angajatorului, răspunderi care nu se pot confunda.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

Pagina 6 din 27

2. Decizie de concediere. Indicarea motivelor de fapt ale concedierii

colective. Notificarea reprezentanţilor salariaţilor privind concedierea colectivă. Inaplicabilitatea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură asupra salariaţilor unei unităţi care nu figurează în cuprinsul său

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 69, art. 76 lit. a) - Legea nr. 130/1996, art. 13 alin. (1) şi alin. (2)

Dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, sunt respectate dacă din

conţinutul deciziei de concediere rezultă că s-a procedat la desfiinţarea locului de muncă deţinut de către salariat ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, fiind închis punctul de lucru al unităţii dintr-o altă localitate decât cea a sediului ei, punct de lucru în care acesta îşi desfăşura activitatea.

Dispoziţiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligaţia pentru angajator ca, în situaţia concedierii colective, să iniţieze, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, demersuri pentru consultări cu sindicatul, respectiv reprezentanţii salariaţilor. Alegerea reprezentanţilor salariaţilor este atributul exclusiv al salariaţilor, necomportând un amestec din partea angajatorului. Eventualele neregularităţi ce ţin de alegerea reprezentanţilor salariaţilor vizează raporturile dintre aceştia şi persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariaţilor nu poate institui o obligaţie corelativă, în sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de voinţă a salariaţilor.

Potrivit art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 130/1996, părţile aveau obligaţia să precizeze, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate. Dacă societatea angajatoare nu figurează printre unităţile indicate de către părţile care au negociat contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, clauzele sale nu sunt aplicabile salariaţilor acestei societăţii, chiar dacă el este valabil şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 907 din 24 aprilie 2013, dr. C.P. Prin sentinţa civilă nr. 3648 din 20 decembrie 2012, pronunţată în dosarul nr.

2313/30/2012, a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamanta V.E. în contradictoriu cu pârâta SC R.A.G. SRL Timişoara şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei o compensaţie de 50% din salariul lunar de bază, fiind respinse celelalte cereri. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin decizia de concediere nr. 169/05.03.2012, contractul individual de muncă nr. 5085749/02.12.2008, încheiat cu reclamanta, a încetat în baza art. 65 din Codul muncii, ca urmare a concedierii colective şi desfiinţării locului de muncă.

Reclamanta afirmă că decizia contestată nu cuprinde detalierea motivelor de fapt, ceea ce contravine art. 76 din Codul muncii. Conform acestui text de lege, angajatorul nu este obligat să detalieze motivele de fapt care l-au determinat să ia decizia, ci doar să indice motivul care determină concedierea. Dacă ea s-a dispus ca urmare a desfiinţării locului de muncă, această menţiune este suficientă, iar decizia atacată în cauză cuprinde acest element obligatoriu.

Pagina 7 din 27

Reclamanta a susţinut că, în speţă, procedura reglementată de art. 69 – art. 72 din Codul muncii nu a fost respectată, întrucât notificarea nu a fost comunicată unui reprezentant al salariaţilor mandatat special în acest scop.

Prin notificarea nr. 09 S/20.01.2012, pârâta a adus la cunoştinţa reprezentanţilor salariaţilor intenţia efectuării concedierilor colective la punctul de lucru din Lugoj şi motivele care au determinat concedierea, numărul şi categoriile de salariaţi care urmează să fie afectaţi de concedierea colectivă, măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii, data de la care vor avea loc concedierile, precum şi termenul înăuntrul căruia reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului de salariaţi concediaţi.

Prin adresa nr. 74/02.02.2012, conform prevederilor art. 72 din Codul muncii, pârâta a comunicat Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, intenţia de reorganizare a societăţii şi de disponibilizare a unui număr de 100 de salariaţi, în temeiul art. 65-68 din Codul muncii. Totodată, prin adresa nr. 75/02.02.2012, pârâta a comunicat Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş intenţia de reorganizare a societăţii şi de disponibilizare a 100 de salariaţi, în baza art. 65-68 din Codul muncii.

Aşadar, pârâta, în calitate de angajator, a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în cadrul procedurii concedierii colective, iar faptul că interesele salariaţilor nu au fost susţinute de un sindicat nu poate afecta valabilitatea procedurii, dat fiind că persoanele încadrate în muncă au libertatea de asociere, ea nefiind îngrădită de angajator. Totodată, modul de desemnare al reprezentanţilor salariaţilor nu constituie o obligaţie a angajatorului, ci un drept al salariaţilor, care pot să-si aleagă reprezentanţi mandataţi în acest scop, potrivit art. 221 – art. 226 din Codul muncii. Reprezentanţii salariaţilor care au semnat de luare la cunoştinţă a notificării sunt cei care au participat la negocieri în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză serioasă şi reală.

Disponibilizarea personalului s-a făcut în concordanţă cu situaţia financiară a societăţii, aflată pe un trend descrescător, prin pierderea multor clienţi şi a comenzilor pentru producţia de încălţăminte, aşa cum rezultă din actele depuse de societate.

Constatând că decizia contestată este temeinică şi legală, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva acesteia, precum şi cererile accesorii privind reîncadrarea pe postul ocupat în cadrul societăţii şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata indemnizaţiilor compensatorii ca urmare a concedierii colective, potrivit art. 76 din Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie-încălţăminte, înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea în muncă a reclamantei.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură a fost încheiat pe perioada 2007-2011, iar reclamanta a susţinut că, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, el şi-a prelungit valabilitatea, prin acordul părţilor, pe o perioadă de un an, respectiv pe anul 2012.

Conform art. 1 al capitolului „Dispoziţii Generale” din acest contract, prevederile lui se aplică societăţilor comerciale din ramura pielărie - încălţăminte prevăzute în Anexa 1 din contract.

Societatea pârâtă nu este menţionată în Anexa 1 a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Având în vedere art. 133 lit. c) din Legea nr. 62/2011,

Pagina 8 din 27

Tribunalul a constatat că acest contract nu este aplicabil în speţă şi a respins, ca neîntemeiat, petitul privind plata indemnizaţiilor compensatorii în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea în muncă a reclamantei.

Deşi societatea pârâtă a precizat că, la data concedierii, nu a existat un contract colectiv de muncă la nivel de societate, ci doar contractul colectiv de muncă nr. 224/14.03.2012, încheiat şi înregistrat ulterior concedierii colective, instanţa de fond a reţinut că, la nivelul unităţii, a existat un contract colectiv de muncă, înregistrat la Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială a judeţului Timiş sub nr. 721/24.03.2000, care prevede, la art. 14, că: „în cazul în care concedierea se face pentru motivele prevăzute la art. 12 alin. (1), exceptând lit. e), patronul va acorda acestuia o compensaţie de 50% din salariul lunar de bază, în afara drepturilor cuvenite la zi”.

Pârâta a susţinut că acest contract este desuet şi inaplicabil, deoarece a fost întocmit în baza Legii nr. 130/1996, iar prin art. 244 lit. d) din Legea nr. 61/2011 a fost abrogată Legea nr. 130/1996.

Această alegaţie nu a fost reţinută, întrucât nu are relevanţă că legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul a fost abrogată dacă, la data încheierii lui, au fost respectate cerinţele legii, astfel încât contractul devine obligatoriu pana la încetarea lui.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, deoarece contractul colectiv de muncă nr. 721/24.03.2000 era în executare la data intrării în vigoare a acestei legi, dat fiind că, la art. 3 alin. (1) din acest contract, se prevede că el se încheie pe o perioadă de 1 an, iar la art. 3 alin. (2) se dispune că îşi păstrează valabilitatea până la încheierea următorului contract colectiv de muncă. Prin urmare, acest contract a fost valabil şi a produs efecte până la încheierea noului contract colectiv de muncă la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 224/14.03.2012.

Reclamanta a fost concediată pentru motivele prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a) din Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, astfel că este îndreptăţită să beneficieze de indemnizaţia compensatorie reglementată la art. 14 din acest contract, adică 50% din salariul lunar de bază.

În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei civile nr. 3648/20.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2313/30/2012, în termenul legal, a declarat recurs reclamanta – recurentă, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii primului petit al cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, aplicarea contractului colectiv de muncă Ia nivel de ramură, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că, în ceea ce priveşte respingerea primului petit al cererii de chemare în judecată, tribunalul a preluat din apărarea făcută de pârâtă, motivarea sa nefiind susţinută de nicio probă.

Decizia de concediere trebuia să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivarea în fapt a concedierii, respectiv în ce constă şi care au fost considerentele care au stat la baza reorganizării şi desfiinţării locului de muncă. Simpla afirmaţie că ar fi avut loc o reorganizare a activităţii nu poate fi considerată că întruneşte cerinţa prevăzută de art. 74 lit. a) din Codul muncii. Situaţia de fapt trebuie indicată în materialitatea ei, nu sub forma unor generalităţi sau afirmaţii vagi. Totodată, trebuie indicate şi dovezile care atestă situaţia de fapt respectivă.

Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod explicit, precis şi clar este necesară, de exemplu, pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 65 alin. (2) din Codul muncii.

Pagina 9 din 27

Arătarea faptelor doar în faţa instanţei, cu ocazia soluţionării contestaţiei, nu înlocuieşte omisiunea angajatorului, întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă ad validitatem, nu poate fi acoperită prin confirmare. Prin urmare, prima instanţă a ignorat lipsa explicitării motivelor în fapt a deciziei, luând în considerare explicaţiile ulterioare din cursul procesului, astfel încât este incident art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Actele prevăzute de procedura obligatorie a concedierii colective trebuie semnate de toţi reprezentanţii şi nu numai de o parte din ei, astfel încât se poate concluziona că nu au existat reprezentanţi aleşi de salariaţi, prin vot liber exprimat în cadrul unei adunări generale, şi actele au fost semnate de persoane care s-au aflat în anturajul conducerii. Instanţa de fond a ignorat aceste aspecte. Scopul alegerii reprezentanţilor salariaţilor este acela de a mandata anumite persoane care să apere interesele salariaţilor şi să-i informeze pe aceştia.

Instanţa de fond nu a încuviinţat probele solicitate pentru a face dovada faptului că nu a avut loc adunarea generală de alegere a reprezentanţilor salariaţilor sau că aceştia ar fi adus la cunoştinţa salariaţilor, în vreun fel, că urmează să fie concediaţi. Reclamanta a dovedit, prin pontajele depuse, că, la data de 3 noiembrie 2010, menţionată pe procesul-verbal şi la care se susţine că s-ar fi ales reprezentanţii salariaţilor, 101 persoane din cei 194 semnatari ai tabelului anexat au fost în concediu de odihnă sau în concediu de boală, ceea ce confirmă că nu a avut loc o adunare generală de alegere a reprezentanţilor salariaţilor şi că actele depuse în acest sens de pârâtă au fost fabricate doar pentru a justifica îndeplinirea procedurii concedierii colective prevăzute de lege.

Cu toate că reclamanta nu a solicitat anularea procesului-verbal, ea a invocat suficiente argumente, în faţa instanţei de judecată, care să conducă la concluzia nevalabilităţii acestuia şi a vicierii procedurii de concediere colectivă, împrejurare ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la petitul secundar, recurenta susţine că, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007 a fost valabil şi în anul 2012, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, fiindu-i aplicabil în temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 62/2011. Clauzele acestui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat, indiferent dacă angajatorul a participat sau nu, direct ori prin reprezentare de către o federaţie sau confederaţie, la negocierea şi încheierea lui, date fiind dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (3) din Codul muncii şi natura juridică a contractului colectiv de muncă, şi anume: izvor de drept.

Pârâta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat, în termenul legal, recurs împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în tot a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că, referitor la admiterea petitului având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor compensatorii, în temeiul art. 14 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 721/24.03.2000, considerentele sentinţei recurate sunt confuze, nefiind clare şi precise, cu specificaţii exprese asupra aspectelor de fapt care au dus la convingerea şi aprecierea instanţei.

Având în vedere dispoziţiile art. 3 din contractul colectiv de munca înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, considerând, fără temei legal, că acest contract produce efecte până la încheierea noului contract colectiv de muncă la nivelul societăţii,

Pagina 10 din 27

înregistrat sub nr. 244/14.03.2012, deşi efectele lui au încetat cel mai târziu la data apariţiei Legii nr. 62/2011, respectiv la data 10.05.2011, date fiind dispoziţiile art. 141 alin. (2) şi ale art. 151 din Legea nr. 62/2011.

Faţă de dispoziţiile art. 244 lit. d) din Legea nr. 62/2011, un contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în baza unui legi abrogate, devine desuet şi inaplicabil realităţii actuale din domeniul muncii.

Printr-o interpretare a sintagmei „partea care cade in pretenţii” în litera legii şi nu în spiritul ei, instanţa de fond a considerat că, prin admiterea unui singur petit şi respingerea celorlalte petite, pârâta ar fi în culpă procesuală.

Având în vedere soluţia pronunţată şi faptul că pârâta nu poate fi în culpă procesuală, deoarece a dovedit atitudinea sa în cadrul negocierilor purtate cu reclamanta, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în condiţiile în care acţiunea nu a fost admisă în integralitatea sa.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Reclamanta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursurile promovate de către părţi prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Concedierea reclamantei a fost dispusă prin Decizia nr. 169/05.03.2012, emisă de către pârâta SC R.A.G. SRL Timişoara în temeiul art. 65 coroborat cu art. 68 din Codul muncii, republicat.

Sub aspect formal, decizia de concediere a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, întrucât din conţinutul acesteia rezultă că s-a procedat la desfiinţarea locului de muncă deţinut de către reclamantă, ca urmare a reorganizării activităţii societăţii, fiind închis punctul de lucru din localitatea Lugoj. În aceste condiţii nu se poate reţine critica reclamantei-recurente, conform căreia decizia contestată nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, expunerea realizată fiind suficientă pentru a permite instanţei de judecată să verifice dacă măsura concedierii a fost decisă ca urmare a reorganizării societăţii, prin închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj.

De altfel, pârâta a probat desfiinţarea locurilor de muncă de la punctul de lucru Lugoj, adoptată prin Hotărârea AGA nr. 10S/02.02.2012, în baza căreia a fost emisă decizia de concediere, precum şi închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj, prin înregistrarea modificărilor la Oficiul Registrului Comerţului Timiş.

Referitor la urmarea procedurii concedierii colective, eventualele neregularităţi invocate de către reclamantă, care au în vedere alegerea reprezentaţilor salariaţilor, respectiv semnarea procesului-verbal de către aceştia şi angajator în data de 03.11.2010, în mod corect a reţinut prima instanţă că alegerea reprezentanţilor salariaţilor este atributul exclusiv al salariaţilor, necomportând un amestec din partea angajatorului.

Dispoziţiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligaţia pentru angajator ca, în situaţia concedierii colective, să iniţieze, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, demersuri pentru consultări cu sindicatul, respectiv reprezentanţii salariaţilor, îndatorire respectată în speţă. Eventualele neregularităţi ce ţin de alegerea reprezentanţilor salariaţilor vizează raporturile dintre aceştia şi persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariaţilor nu poate institui o obligaţie corelativă, în sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de voinţă a salariaţilor.

Pagina 11 din 27

Pe de altă parte, reclamanta, deşi a pretins că salariaţii nu şi-au manifestat voinţa pentru alegerea reprezentanţilor salariaţilor, nu a efectuat nici un demers ulterior în sensul reluării procedurii de alegere a acestora, context în care procesul-verbal din data de 03.11.2010 a produs efecte juridice.

Caracterul efectiv al desfiinţării, precum şi cauza reală şi serioasă a măsurii concedierii, au fost probate de către angajator, care a depus la dosarul cauzei organigramele societăţii angajatoare, dovedind că reorganizarea societăţii s-a realizat prin închiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj şi disponibilizarea salariaţilor.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor compensatorii, părţile din litigiu au prezentat puncte de vedere divergente, faţă de aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv a contractului colectiv la nivel de unitate.

Reclamanta s-a prevalat, în principal, de dispoziţiile art. 76 din Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie încălţăminte înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, care prevedea acordarea unei compensaţii în cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate, raportat la vechimea în muncă a salariatului. Acest contract prelungit şi aflat în derulare, conform art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, nu produce efecte faţă de reclamantă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, deoarece, potrivit art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 130/1996 sub imperiul căreia a fost semnat şi prelungit, părţile aveau obligaţia să precizeze, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, unităţile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate. În cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unităţile componente ale acestora se stabileau şi se precizau de către părţile care negociau contractul colectiv de muncă. Or, în speţă, societatea pârâtă nu figurează printre unităţile indicate de către părţile care au negociat Contractul colectiv de muncă pe ramura pielărie încălţăminte înregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007.

În conformitate cu art. 3 alin. 2 din contractul colectiv la nivel de unitate înregistrat la DMPS Timiş sub nr. 72/24.03.2000, în care este reglementată acordarea unei compensaţii de 50% din salariul lunar de bază, în afara drepturilor cuvenite la zi, contractul îşi păstrează valabilitatea, clauzele acestuia continuând să îşi producă efectele şi după expirarea termenului pentru care a fost încheiat, până la încheierea următorului contract colectiv de muncă.

Prin urmare, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 72/24.03.2000 a încetat să producă efecte juridice, conform voinţei părţilor, la data de 14.03.2012, dată la care a fost înregistrat noul contract colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 106/14.03.2013, fiind în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, lege care nu a stipulat încetarea tuturor contractelor colective de muncă aflate în executare la momentul aplicării sale. Astfel, în cauză, sunt incidente prevederile art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, reţinute şi de către prima instanţă, conform cărora contractele colective de muncă, în aplicare la data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, îşi produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate.

Cum Legea nr. 62/2011 deşi a abrogat explicit Legea anterioară privind contractele colective de muncă, nr. 130/1996 nu a prevăzut că acele contracte la care face referire norma tranzitorie art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, încetează să-şi producă efectele, înseamnă că acestea au rămas valabile până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate, prevăzut în norma tranzitorie, în speţă până la 14.03.2012, când noul contract colectiv de muncă a fost încheiat, cum prima instanţă legal a constatat.

Pagina 12 din 27

Sentinţa atacată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pentru care a fost admis petitul subsidiar al reclamantei, având ca obiect obligarea pârâtei la plata îndemnizaţiilor compensatorii în temeiul art. 14 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate înregistrat sub nr. 721/24.03.2000, acestea fiind clare şi precise, iar soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere este legală şi temeinică, fiind susţinută de probatoriul administrat în cauză.

Cu privire la motivul de recurs al pârâtei referitor la nelegalitatea aplicării prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că prima instanţă a aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale şi, în temeiul lor, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Cererea de chemare în judecată a cuprins două petite autonome, şi anume: un petit principal şi unul subsidiar. Având în vedere faptul că prima instanţă a admis petitul subsidiar, pârâta se află în culpă procesuală, impunându-se astfel obligarea acesteia, conform dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a constatat că hotărârea recurată este temeinică şi legală, nefiind incidente motivele de recurs invocate de către părţi, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins recursurile promovate de către reclamantă şi de către pârâtă ca nefondate.

3. Natura juridică a raportului stabilit între medicul rezident şi unitatea sanitară la care îşi desfăşoară activitatea pe durata rezidenţiatului. Obligaţia rezidentului de a restitui „cheltuielile de personal” în cazul nefinalizării rezidenţiatului sau al părăsirii acestei unităţi sanitare înainte de expirarea unei perioade de timp egală cu durata acestuia, din culpa sa

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 193 alin. (21) - Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, art. 6 alin. (5) şi alin. (7) - Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, art.1, art. 2, art. 18 alin. (6) – alin. (8)

Rezidentul are îndatorirea de a absolvi rezidenţiatul, pentru că doar astfel va

putea să îndeplinescă obligaţiile contractuale asumate prin încheierea contractului individual de muncă şi a actului adiţional la acesta.

Datorită specificităţii activităţii în domeniul sanitar, impusă de necesitatea asigurării unei pregătiri teoretice şi practice a medicului, legiuitorul a înţeles să reglementeze raporturile juridice într-un mod diferit faţă de cele de drept comun, astfel că deşi acestea prezintă elemente similare cu cele dintre un angajator şi salariat, respectiv încheierea unui contract individual de muncă şi obţinerea unor drepturi băneşti, nu se poate face abstracţie de faptul că rezidenţiatul reprezintă o formă specifică de învăţământ postuniversitar, pentru care au fost instituite norme derogatorii cu privire la suportarea cheltuielilor, în situaţia în care medicul rezident nu rămâne, din culpa sa, în cadrul unităţii sanitare pe toată perioada rezidenţiatului şi,

1 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003,

cu modificările şi completările ulterioare a fost republicată în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare. Astfel, art. 193 alin. (2

1) a devenit art. 196 alin. (2) din Codul muncii republicat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 345 din 18 mai 2011. (F.N.)

Pagina 13 din 27

după finalizarea rezidenţiatului, pe o perioadă de timp egală cu durata acestuia, printre care se regăsesc cheltuielile de personal.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 714 din 10 aprilie 2013, dr. C.P. Prin sentinţa civilă nr. 3290/11.12.2012, pronunţată în dosarul nr.

6951/30/2011, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de către reclamantul Spitalul Orăşenesc Oraviţa împotriva pârâtului G.R.B. şi a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în baza contractului individual de muncă nr. 396/08.12.2008, pârâtul a fost angajat în cadrul compartimentului ATI din cadrul Spitalului Orăşenesc Oraviţa, în funcţia de medic rezident an I. Prin actul adiţional nr. 2768/08.12.2008, pârâtul s-a obligat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 5 şi alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008, să desfăşoare activitate, ca medic specialist la Spitalul Orăşenesc Oraviţa, cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii sale profesionale.

Prin Dispoziţia nr. 57/27.09.2011, contractul individual de muncă al pârâtului a încetat, ca urmare a demisiei, în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. c) raportate la cele ale art. 81 din Legea nr. 53/2003, republicată.

Reclamantul a susţinut că, din cauza acestei demisii, pârâtul a creat prejudicii spitalului, atât din punct de vedere financiar, cât şi în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor medicale la nivel de unitate, motiv pentru care a formulat, în termen legal, conform dispoziţiilor art. 256 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, acţiunea dedusă judecăţii.

Verificând susţinerile reclamantului în raport cu dispoziţiile legale invocate de acesta, tribunalul a constatat că nu au fost încălcate condiţiile legale şi cele contractuale pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, aşa cum au fost inserate în cuprinsul art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 şi în actul adiţional la contractul individual de muncă, deoarece pârâtul nu a absolvit rezidenţiatul şi nici nu a dobândit, în urma rezidenţiatului, calitatea de „medic specialist ATI”.

Demisia pârâtului, din postul de medic rezident ATI, a survenit înainte de a dobândi calificarea de „medic specialist ATI”, care era singura de natură a atrage obligaţia sa de a profesa în continuare. Din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul nu a beneficiat de nici un avantaj profesional legat de specializarea sa, care să presupună suportarea unor cheltuieli din partea reclamantului. Câtă vreme pârâtul nu a absolvit rezidenţiatul, nedevenind „medic specialist ATI”, rămânând la condiţia profesională avută anterior angajării ca medic rezident, acesta nu poate fi obligat la a suporta cheltuielile ocazionate cu pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 şi actului adiţional la contractul individual de muncă, pe care pârâtul l-a asumat, suportarea cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal, este condiţionată doar de dobândirea calificării profesionale, prevăzută în contract şi în actul adiţional, acea de „medic specialist ATI”, astfel că dobândirea acestei calităţi este condiţia „sine qua non” a atragerii răspunderii sale patrimoniale.

Analizând modul de calcul al creanţei, depus la dosar de reclamant, Tribunalul a reţinut că suma de 89.604 lei reprezintă salariul încasat pentru activitatea desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar aceste venituri nu pot fi returnate,

Pagina 14 din 27

deoarece constituie contraprestaţia pentru munca depusă de salariatul pârât, în baza contractului său de muncă, aşa cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 159 din Codul muncii, republicat. Referitor la sintagmele folosite în textul art. 6 alin. (5) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008, respectiv de „cheltuieli de personal” sau „cheltuieli cu pregătirea profesională pe perioada rezidenţiatului”, prima instanţă a apreciat că dispoziţiile invocate de reclamant sunt lacunare, întrucât nu disting ce anume se înţelege prin cheltuieli de personal. Or, unde legea nu distinge, nici instanţa nu o face. Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada că suma, considerată creanţă datorată de pârât, ar cuprinde şi plata unor ore destinate pregătirii profesionale de care ar fi beneficiat pârâtul în perioada rezidenţiatului.

În temeiul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că, urmare a demisionării din funcţia de medic rezident, pârâtul a încălcat dispoziţiile contractului individual de muncă, deşi, conform art. 39 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, republicat, avea obligaţia imperativă de respectare a clauzelor din contractul individual de muncă, creând prejudicii unităţii recurente, atât din punct de vedere financiar, cât şi privitor la asigurarea serviciilor medicale la nivel de unitate.

Prin hotărârea recurată, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut greşit că intimatul nu a beneficiat de nici un avantaj profesional legat de specializarea în care era angrenat. Dobândirea calităţii de medic specialist într-o anumită specialitate se poate realiza numai după finalizarea rezidenţiatului. În speţă, partea culpabilă pentru nefinalizarea pregătirii profesionale este intimatul, care, prin actul unilateral de voinţă, a renunţat la continuarea pregătirii profesionale.

Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale imperative ce statuau obligativitatea desfăşurării activităţii şi după finalizarea formării profesionale, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (5) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului pe post. Aceasta trebuia să reţină răspunderea patrimonială a intimatului, întrucât el, la data demisionării, se afla în etapa de pregătire profesională, ce a impus cheltuirea anumitor sume.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 299-310 din Codul de procedură civilă. Intimatul nu a depus întâmpinare, deşi a fost citat cu această menţiune. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în

cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru următoarele considerente:

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, ca stare de fapt, între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 396/08.12.2008, pentru funcţia de medic rezident an I în cadrul compartimentului ATI din Spitalul Orăşenesc Oraviţa. Prin actul adiţional nr. 2768/08.12.2008, pârâtul s-a obligat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6, alin. 5 şi alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/01.02.2008, să desfăşoare activitate ca medic specialist la Spitalul Orăşenesc Oraviţa, cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii sale în rezidenţiat, în caz contrar urmând să suporte toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal pe perioada pregătirii sale în rezidenţiat.

Prin Dispoziţia nr. 57/27.09.2011, contractul individual de muncă al pârâtului a încetat, prin demisie, în temeiul art. 55 lit. c) raportat la art. 81 din Codul muncii.

Pagina 15 din 27

Rezidenţiatul reprezintă o forma specifică de învăţământ postuniversitar pentru absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor de medicină, medicină dentară şi farmacie, care asigură pregătirea necesară obţinerii uneia dintre specialităţile cuprinse în Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, fiind, totodată, un proces continuu de pregătire teoretică şi practică, potrivit prevederilor art. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009.

Încheierea contractului individual de muncă de către rezidentul care a ocupat postul prin concurs, este impusă de art. 18 alin. (6) şi (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009. Totodată, obligaţia de a lucra la unitatea sanitară publică, cu care a încheiat contractul individual de muncă, un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat este prevăzută de dispoziţiile art. 18 alin. (7) şi (8) din aceleaşi act normativ.

Potrivit art. 18 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, „obligaţia prevăzută la alin. (7) se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă, în temeiul prevederilor art. 193 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă”.

Din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 18/2009, rezultă că rezidentul are îndatorirea de a absolvi rezidenţiatul, pentru că doar astfel va putea să îndeplinească obligaţiile contractuale asumate prin încheierea contractului individual de muncă şi a actului adiţional la acesta, în temeiul art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009. Calitatea de rezident pe post a pârâtului a încetat, în baza art. 6 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009 coroborat cu art. 81 din Codul muncii, înainte de finalizarea rezidenţiatului, ca urmare a demisiei sale. Pe cale de consecinţă, rezidenţiatul nu a fost absolvit datorită atitudinii pârâtului, care a decis, în mod unilateral, să renunţe la calitatea sa de rezident şi, implicit, la dobândirea calificării de medic specialist ATI.

În acest context, faptul că pârâtul nu a avut vreun avantaj profesional legat de specializarea ATI, rămânând la condiţia profesională deţinută înaintea angajării sale ca medic rezident, este urmarea atitudinii sale.

Totodată, nefinalizarea rezidenţiatului din cauza acestei atitudini a pârâtului nu poate înlătura obligaţia sa, asumată prin actul adiţional la contractul individual de muncă şi reglementată de dispoziţiile art. 18 alin. (7) şi (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 18/2009, de a restitui reclamantului toate cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, ca urmare a faptului că nu a lucrat la unitatea sanitară publică, cu care a încheiat contractul individual de muncă, un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat.

Datorită specificităţii activităţii în domeniul sanitar, impusă de necesitatea asigurării unei pregătiri teoretice şi practice a medicului, legiuitorul a înţeles să reglementeze raporturile juridice într-un mod diferit faţă de cele de drept comun, astfel că deşi acestea prezintă elemente similare cu cele dintre un angajator şi salariat (încheierea unui contract individual de muncă şi obţinerea unor drepturi băneşti), nu se poate face abstracţie de la faptul că rezidenţiatul reprezintă o formă specifică de învăţământ postuniversitar, pentru care au fost instituite norme derogatorii cu privire la suportarea cheltuielilor, în situaţia în care medicul rezident nu

Pagina 16 din 27

rămâne în cadrul unităţii sanitare pe toată perioada rezidenţiatului şi, după finalizarea rezidenţiatului, pe o perioadă de timp egală cu durata acestuia, printre care se regăsesc cheltuielile de personal.

În concluzie, pretenţiile reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de personal se dovedesc a fi întemeiate parţial, respectiv doar pentru contravaloarea veniturilor nete şi a tichetelor de masă, încasate de către pârât în perioada 01.01.2009 – 01.05.2011, întrucât contravaloarea viramentelor menţionate în tabelul depus la dosar de către reclamant nu a intrat în patrimoniul pârâtului.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, reţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) Cod procedură civilă, a admis recursul formulat de către reclamantul-recurent şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Spitalul Orăşenesc Oraviţa împotriva pârâtului G.R.B. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului Spitalul Orăşenesc Oraviţa contravaloarea veniturilor nete şi a tichetelor de masă, încasate în perioada 01.01.2009 – 01.05.2011, fără a acorda cheltuieli de judecată în fond, dat fiind că pârâtul este în culpă procesuală, iar reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată, urmând a menţine în rest sentinţa civilă recurată, respectiv în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumelor reprezentând „viramente”, conform tabelului depus la dosar, şi cuantificarea sumei la ca va fi obligat pârâtul, în condiţiile în care aceasta nu poate fi stabilită pe baza probelor administrate în cauză, urmând a fi calculată, în mod concret, cu prilejul executării prezentei hotărâri judecătoreşti.

4. Plăţi compensatorii. Izvorul acordării lor. Termenul şi condiţiile în care pot fi solicitate

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 37, art. 39 lit. k), art. 40 alin. (2) lit. c), art. 283 alin. (1) lit. a)2

Acţiunea salariatului având ca obiect obligarea angajatorului la plata salariilor compensatorii sau a unei diferenţe de salarii compensatorii, ce i se cuvin în situaţia concedierii individuale sau colective, trebuie introdusă în termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului şi nu este condiţionată de contestarea prealabilă sau concomitentă a deciziei de concediere a acestuia pentru motive neimputabile, decizie în care este menţionat şi cuantumul salariilor compensatorii ce urmează a fi acordate salariatului concediat.

Negocierea colectivă se materializată prin încheierea contractelor/acordurilor colective de muncă, potrivit dispoziţiilor speciale în materie, iar negocierea individuală se materializată în contractele individuale de muncă. Doar contractele colective de muncă sau contractele individuale de muncă pot stabili, în limitele legislaţiei muncii, drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi salariaţilor şi obligă părţile în raportul de muncă, iar nu convenţiile civile, care, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 37 din Codul muncii, nu pot reglementa, chiar dacă sunt rezultatul unui acord de

2 Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003,

cu modificările şi completările ulterioare a fost republicată în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare. Astfel, art. 283 alin. (1) lit. a) a devenit art. 268 alin. alin. (1) lit. a) din Codul muncii republicat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. (F.N.)

Pagina 17 din 27

voinţă, drepturile şi obligaţiile născute din relaţiile de muncă stabilite între angajator şi salariat. Contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă reprezintă, alături de statutele disciplinare sau profesionale, regulamentele interne, regulamentele de organizare şi funcţionare, izvoare specifice dreptului muncii. Prin urmare, acordarea plăţilor compensatorii se poate reglementa prin contractul colectiv de muncă sau prin contractul individual de muncă.

Angajatorul poate emite un act unilateral pentru astfel de plăţi, dacă el favorabil salariaţilor, în sensul că permite plăţi compensatorii într-un cuantum mai avantajos pentru ei decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă, contractul individual de muncă sau dispoziţiile legale aplicabile acestora la momentul concedierii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 941 din 24 aprilie 2013, dr. C.P. Prin sentinţa civilă nr. 3585/17.12.2012, pronunţată în dosarul nr.

5862/30/2012, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.I. SRL Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta au încetat cu data de 29.06.2010, conform deciziei nr. 69/28.06.2010. Acesta a beneficiat de 3 salarii compensatorii, în baza raportului nr. 2775/12.05.2010.

Colegi de muncă ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de câte 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, în temeiul Protocolului nr. 1458/11.08.2008, încheiat între conducerea pârâtei şi reprezentanţii salariaţilor.

După data de 12.05.2010, când a fost emis raportul cu nr. 2775, reclamantul nu se poate prevala, ca izvor al pretenţiilor sale, de Protocolul nr. 1458/11.08.2008, deoarece nici el şi nici ceilalţi salariaţi ai pârâtei nu au contestat acest raport, emis unilateral de către angajator, în termenul prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, şi anume: 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă, dată la care reclamantul a luat cunoştinţă de măsura ce viza încetarea contractului său individual de muncă şi de cuantumul sumei compensatorii ce urma sa îi fie acordată. Prin urmare, raportul a intrat în circuitul civil şi produce efecte juridice.

Având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada că raportul nr. 2775/12.05.2010 a fost anulat de către o instanţă de judecată, astfel încât nu se poate prevala, în susţinerea pretenţiilor reclamate, de Protocolul nr. 1458/11.08.2008, tribunalul a respins acţiunea formulată de către reclamant ca neîntemeiată.

Reclamantul a formulat recurs, în termenul legal, împotriva acestei sentinţe civile, solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o confuzie gravă între perioada în care angajatul poate contesta decizia referitoare la încetarea contractului individual de muncă şi perioada în care fostul angajat îşi poate solicita drepturile salariale neachitate de către fostul angajator. În primul caz, termenul este de 30 de zile, iar în al doilea caz, termenul este de 3 ani.

Pagina 18 din 27

Prima instanţă a ignorat faptul că alţi colegi de muncă ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, conform Protocolului nr. 1458/11.08.2008, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de către Tribunalul Timiş în acţiuni având ca obiect neachitarea salariilor compensatorii convenite şi fără contestarea deciziilor de desfacere a contractului individual de muncă.

Protocolul nr. 1458/11.08.2008 are caracterul unei convenţii, reglementată de art. 969 Cod civil, aplicabil la data întocmirii acestuia, fiind încheiat între reprezentanţii companiei şi cei ai salariaţilor, astfel încât părţile nu se pot sustrage de la obligativitatea convenţiei încheiate.

Raportul de concediere, care stă la baza hotărârii tribunalului, nu îmbracă forma unui contract, însă Protocolul nr. 1458/11.08.2008 reprezintă legea părţilor, iar drepturile salariale îşi au izvorul în această lege.

Instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, dat fiind că nu a pus în discuţie necontestarea deciziei unilaterale a angajatorului de desfacere a contractului individual de muncă, în condiţiile în care pârâta nici nu a invocat o astfel de apărare. Reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a prezenta argumentele, respectiv de a-şi apăra drepturile.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 312 alin. 3 şi art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a fost angajatul pârâtei până la data de 29.06.2010, când raportul său de muncă cu pârâta a încetat, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, conform deciziei de concediere nr. 69/28.06.2010. El a beneficiat de salarii compensatorii, a căror cuantum a fost de 3 salarii individuale nete, în baza raportului pârâtei nr. 2775/12.05.2010.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, în vigoare la momentul emiterii raportului pârâtei nr. 2775/12.05.2010, cum greşit a reţinut prima instanţă, dat fiind că raportul menţionat anterior nu reprezintă o decizie unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă, ci stabileşte salariile compensatorii cuvenite reclamantului ca urmare a concedierii individuale. Acţiunea salariatului având ca obiect obligarea angajatorului la plata salariilor compensatorii sau a unei diferenţe de salarii compensatorii, ce i se cuvin în situaţia concedierii individuale sau colective, trebuie introdusă în termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului şi nu este condiţionată de contestarea prealabilă sau concomitentă a deciziei de concediere a acestuia pentru motive neimputabile, decizie în care este menţionat şi cuantumul salariilor compensatorii ce urmează a fi acordate salariatului concediat.

Prin cererea de recurs, a fost expusă poziţia reclamantului-recurent cu privire la necesitatea contestării deciziei unilaterale a angajatorului de desfacere a contractului individual de muncă în privinţa cuantumului salariilor compensatorii acordate acestuia şi înscris în decizia de concediere, în condiţiile în care pârâta nu a invocat o astfel de apărare la fond, fiind formulate şi apărări în acest sens, apărări apreciate ca fiind fondate de către instanţa de recurs, potrivit celor expuse anterior, astfel încât nu se impune casarea hotărârii recurate.

Protocolul nr. 1458/11.08.2008 reprezintă o convenţie, în sensul art. 969 Cod civil, în vigoare la momentul încheierii sale, aşa cum susţine reclamantul-recurent,

Pagina 19 din 27

însă această convenţie nu poate justifica admiterea pretenţiilor reclamantului prin raportare la dispoziţiile art. 37, ale art. 39 lit. k) şi ale art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu cele ale Legii nr. 130/1996 şi ale art. 236-247 din Codul muncii, în vigoare la data de 11.08.2008.

Art. 37 din Codul muncii prevede că drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă. Acest text consacră principiul negocierii contractelor de muncă, înscris în art. 41 alin. (5) din Constituţia României.

Negocierea colectivă se materializată prin încheierea contractelor/acordurilor colective de muncă, potrivit dispoziţiilor speciale în materie, iar negocierea individuală se materializată în contractele individuale de muncă.

Art. 39 alin. (1) lit. k) din Codul muncii reglementează dreptul salariaţilor la negocierea colectivă şi individuală.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate, doar contractele colective de muncă sau contractele individuale de muncă pot stabili, în limitele legislaţiei muncii, drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi salariaţilor şi obligă părţile în raportul de muncă, iar nu convenţiile civile, care, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 37 din Codul muncii, nu pot reglementa, chiar dacă sunt rezultatul unui acord de voinţă, drepturile şi obligaţiile născute din relaţiile de muncă stabilite între angajator şi salariat. Contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă reprezintă, alături de statutele disciplinare sau profesionale, regulamentele interne, regulamentele de organizare şi funcţionare, izvoare specifice dreptului muncii.

De altfel, art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, prevede obligaţia angajatorului de a acorda salariaţilor drepturile acestora ce decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil şi contractul individual de muncă.

Prin urmare, Protocolul nr. 1458/11.08.2008 nu poate obliga angajatorul, dat fiind că nu are natura juridică a unui contract colectiv de muncă, înregistrat la Direcţia generală de muncă şi protecţie socială. De altfel, reclamantul-recurent, prin concluziile scrise depuse la dosar, arată că Protocolul nr. 1458/11.08.2008 „nu are caracterul unui veritabil contract colectiv de muncă, ci are caracterul unei convenţii” reglementată de art. 969 din Codul civil. Pe de altă parte, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, nu prevede un asemenea drept.

În condiţiile în care Protocolul nr. 1458/11.08.2008 nu produce efecte juridice în cauză, potrivit celor expuse anterior, şi reclamantul nu a dovedit că, prin contractul său individual de muncă sau printr-un contract colectiv de muncă, s-a stabilit un cuantum al salariilor compensatorii pentru anul 2010 mai mare decât cel menţionat în Raportul nr. 2775/12.05.2010, acţiunea sa este nefondată. Raportul nr. 2775/12.05.2010 reprezintă un act unilateral al angajatorului, care a produs efecte juridice, efecte ce nu se impune a fi înlăturate în absenţa unor dispoziţii legale sau contractuale care să prevadă dreptul salariaţilor pârâtei la plata unor salarii compensatorii mai mari decât cele menţionate în acest raport, în ipoteza concedierii lor individuale sau colective în cursul anului 2010.

Împrejurarea că unii colegi de muncă ai reclamantului au beneficiat, la concediere, de câte 6, 8, 10 sau 12 salarii compensatorii, în temeiul Protocolului nr. 1458/11.08.2008, încheiat între conducerea pârâtei şi reprezentanţii salariaţilor, nu poate justifica admiterea acţiunii pendinte, întrucât instanţa de judecată trebuie să se pronunţe prin raportare la probele administrate în fiecare cauză, ţinând cont de împrejurările specifice fiecărei speţe. Or, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a dovedit temeinicia pretenţiilor sale, respectiv aplicabilitatea Protocolului nr. 1458/11.08.2008 în cazul său.

Pagina 20 din 27

Pe de altă parte, în cauza Legrand c. Franţei din 26 mai 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pronunţarea în procedurile în curs de soluţionare a unei soluţii reprezentând reviriment de jurisprudenţă şi aplicarea noii soluţii într-o procedură pendinte nu încalcă art. 6 privitor la dreptul la un proces echitabil şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la protecţia dreptului de proprietate. Curtea europeană a reamintit că „exigenţele asigurării securităţii juridice şi protecţia încrederii din partea justiţiabililor nu consacră dreptul la o jurisprudenţă constantă” (par. 36) şi că „evoluţia jurisprudenţei nu este prin ea însăşi contrară unei bune administrări a justiţiei, întrucât absenţa unei abordări dinamice şi evolutive ar împiedica orice schimbare sau îmbunătăţire” (paragraf 37)

Aşadar, nici din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului o eventuală practică judiciară anterioară, prin care acţiuni similare cu cea supusă astăzi analizei erau rezolvate diferit, nu conferă reclamantului dreptul de a pretinde admiterea acţiunii sale, în contextul in care această practică s-a schimbat ulterior.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, care substituie şi motivarea primei instanţe, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de reclamant ca neîntemeiat.

5. Revizuirea pensiei. Documentele care stau la baza deciziei de revizuire a pensiei şi a soluţionării contestaţiei formulată împotriva acesteia de către beneficiarul pensiei revizuite

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011: art. 2 alin. (1) şi art. 19 din Anexa 3 O decizie de revizuire a pensiei are la bază doar documentele aflate la dosarul

administrativ, iar contestarea ei se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte înscrisuri, pe care casa de pensii, nu le avea la dispoziţie în momentul calculării pensiei. Pe cale de consecinţă, la soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de revizuire, instanţa are în vedere doar documentaţia existentă la dosarul administrativ la momentul emiterii deciziei, reclamantul având posibilitatea de a valorifica orice alte menţiuni din adeverinţele ulterioare, pe calea unei cereri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.

Singurele probe ce pot fi utilizate la determinarea punctajelor medii anuale sunt adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare. Întreaga răspundere cu privire la corectitudinea celor înscrise aparţine emitenţilor adeverinţelor. Casa de pensii valorifică datele atestate de adeverinţe şi stabileşte cuantumul pensiei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1098 din 15 mai 2013, dr. C.P. Prin sentinţa civilă nr. 68/10.01.2013, pronunţată în dosarul nr.

10015/30/2012, Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâtele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Comisia de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Pagina 21 din 27

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantului, prin Decizia nr. 148742/2008, emisă de pârâta Casa Sectorială de Pensii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, i s-a recalculat pensia de serviciu, acordată în baza Legii nr. 179/2004, în cuantum de 4.082 lei brut.

Prin Decizia nr. 148742/09.07.2012, pensia reclamantului a fost revizuită, în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie la Comisia de Contestaţii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 10652/14.12.2012, în sensul admiterii în parte a contestaţiei.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a instituit obligaţia, în sarcina caselor teritoriale de pensii, de a revizui, din oficiu, pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi. În urma revizuirii, pensia reclamantului a fost de 3.785 lei brut.

Potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, pentru revizuirea pensiilor menţionate la art. 1 se utilizează metodologia de calcul prevăzută în anexa nr. 3.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale cu cele ale art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 rezultă că acest act normativ prevede obligativitatea emiterii, din oficiu sau la cererea beneficiarului pensiei, a unei decizii de revizuire a pensiei prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care, la determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, cum este şi cazul reclamantului.

Cu privire la neretroactivitatea legii şi conceptul de drepturi câştigate, instanţa de fond a constatat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 se aplică pentru viitor, reglementările cuprinse în aceasta neintervenind asupra prestaţiilor sociale deja încasate de reclamant, care se subsumează ideii de „drepturi câştigate”.

Stabilirea caracterului pretins neconstituţional al unei legi sau norme cuprinse în aceasta constituie atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, iar nu al instanţei de judecată, care nu poate stabili eventuala neconstituţionalitate a vreunui text din Legea nr. 119/2010 şi nici nu are atributul de a constata şi cenzura în vreun fel posibile inadvertenţe, contradicţii sau greşeli cuprinse în considerentele unor hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională.

Instanţa de fond nu a reţinut inaplicabilitatea unui text de lege adoptat de legiuitorul naţional, pe motiv că acesta ar fi contrar Constituţiei României, atât timp cât o astfel de stare de drept nu a fost constatată de către Curtea Constituţională.

Pe de altă parte, susţinerea reclamantului că anularea pensiei speciale, prin Legea nr. 119/2010, este un act retroactiv este nefondată, în condiţiile în care această lege nu a produs efecte juridice faţă de reclamant cu privire la o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.

Tribunalul a analizat circumstanţele concrete pentru a stabili dacă aplicarea Legii nr. 119/2010, în cazul reclamantului, a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestuia, reglementat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în speţă. Pensia de serviciu, stabilită în temeiul actelor normative speciale în baza cărora reclamantul a

Pagina 22 din 27

încasat-o, reprezintă un „interes patrimonial”, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În jurisprudenţa organelor Convenţiei, noţiunea de „privare de proprietate” semnifică preluarea completă şi definitivă a unui bun. Astfel, titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său.

În cauză, prin Legea nr. 119/2010 nu s-a suprimat dreptul la pensie al reclamantului, astfel încât nu a existat o privare de bun, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În fapt, nemulţumirea reclamantului vizează în principal diferenţa între cele două cuantumuri ale pensiei. Prin Legea nr. 119/2010, legiuitorul a înţeles să reglementeze „folosinţa” bunului reclamantului, acest mod de folosinţă putând fi cercetat din perspectiva celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În condiţiile în care cuantumul pensiei reclamantului s-a diminuat, prin aplicarea Legii nr. 119/2010, se poate considera că statul a realizat o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului reclamantului, permisă de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în anumite condiţii.

Raportul procentual al diminuării cuantumului pensiei nu constituie un criteriu esenţial pentru a determina existenţa raportului de proporţionalitate, fiind relevante, cu aceeaşi forţă, dacă nu mai mare, şi alte criterii, precum: modul de stabilire a acestui cuantum; valoarea sa; raportul dintre acest cuantum şi cuantumul pensiilor obţinute de alţi beneficiari ai sistemului asigurărilor sociale de stat; raportul dintre acest cuantum şi venitul minim pe economia naţională, aceste elemente raportându-se la situaţia României.

Analizând aceste criterii, instanţa de fond a constatat că determinarea cuantumului pensiei reclamantului nu s-a făcut pe baza unui sistem arbitrar şi subiectiv din partea statului, ci s-a utilizat sistemul unitar aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai asigurărilor sociale de stat care nu aveau o pensie specială. Adoptarea Legii nr. 119/2010 a avut drept raţiune şi fundament necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confrunta statul, atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale de stat. Prin urmare, această măsură nu a fost considerată ca fiind arbitrară.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că, prin modul de reglementare a folosinţei dreptului la pensie al reclamantului, statul nu a depăşit marja de apreciere pe care o are la dispoziţie şi care îi este permisă de art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, s-a respectat cerinţa raportului de proporţionalitate.

Totodată, prima instanţă a luat act de faptul că pensia datorată reclamantului, în baza contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în nici un fel afectată de reformă şi acesta a pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat şi care reprezenta un avantaj de care a beneficiat în calitatea de militar avută.

Având în vedere considerentele expuse, s-a reţinut că, prin punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, reclamantului nu i s-a încălcat dreptul fundamental de proprietate, prevăzut de art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica reclamantului referitoare la incidenţa discriminării a fost apreciată ca nefondată, dat fiind că, din examinarea expunerii de motive a Legii nr. 119/2010,

Pagina 23 din 27

rezultă că legiuitorul nu a ales să schimbe sistemul de calcul al pensionarilor proveniţi din aparatul auxiliar al justiţiei, Curtea de Conturi, armată şi poliţie doar pentru a trece peste dificultăţile financiare ale ţării, ci au existat şi alte raţiuni, precum: existenţa unui decalaj uriaş între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie plătită de stat, generată de apariţia unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente favorabile unor categorii profesionale; eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale şi inegalităţile de alocare a resurselor pentru finanţarea pensiilor publice; asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice.

Prin urmare, nu a reţinut că schimbarea sistemului de calcul al pensiei reclamantului a fost determinat exclusiv de necesitatea rezolvării generale a problemelor financiare ale statului, pentru a exista discriminare.

Reclamantul a contestat şi cuantumul pensiei stabilite în urma revizuirii pensiei, întrucât nu au fost luate în calcul veniturile obţinute reprezentând premiu anual, spor de fidelitate şi prima de concediu, aşa cum rezultă din Adeverinţa nr. 1156/03.05.2011, emisă de Inspectoratul de Politie al Judeţului Timiş. Prin Hotărârea nr. 10652/14.12.2012, s-a admis în parte contestaţia reclamantului adresată Comisiei de Contestaţii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi s-a dispus revizuirea pensiei prin valorificarea acestor venituri.

În ce priveşte susţinerea că, într-un număr de 80 de luni, veniturile brute sunt nereale, tribunalul a constatat că această susţinere generală nu poate fi reţinută, în condiţiile în care Casa Sectorială de Pensii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a luat în calcul, la revizuirea pensiei, veniturile realizate lunar de reclamant aşa cum rezultă din Adeverinţele nr. 263625/16.06.2011 şi nr. 1156/03.05.2011, obligaţie prevăzută de art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, în condiţiile în care doar în lipsa acestor venituri poate fi utilizat cuantumul soldei de grad şi al soldei de funcţie minime corespunzătoare gradului militar deţinut, motiv pentru care a respins cererea de luare în calcul a veniturilor salariale rezultate din Adeverinţa nr. 1156/03.05.2011 şi a cuantumului soldei de grad şi funcţiei minime prevăzute în Anexa 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul Preda Iulian, solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei instanţei de fond, iar pe fondul cauzei admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi precizată. În subsidiar, a solicitat admiterea în parte a recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul luării în calcul, la revizuirea pensiei, a tuturor veniturilor realizate, inclusiv a celor trei sume primite retroactiv: premiul anual aferent anului 2007, în sumă de 1.032 lei, restanţele la prima de concediu, în sumă totală de 5.950 lei, aferente anilor 2004, 2005 şi 2006, precum şi sporul de fidelitate, în sumă de 4.938 lei, aferent anului 2005, precum şi a cuantumului soldei de grad şi funcţie minime corespunzătoare gradului militar deţinut, prevăzute de Anexa nr. 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, pentru cele 80 de venituri lunare nereale, care nu-i aparţin reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 4 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, deoarece încălcă: principiul neretroactivităţii legii civile, garantat de art. 1 Cod civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei; art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţii Fundamentale şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform Hotărârii Comisiei de Contestaţii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, revizuirea priveşte un cadru general fără să fie individualizate veniturile care ar urma să fie luate în calcul spre valorificare la o nouă revizuire a pensiei şi

Pagina 24 din 27

fără să se facă referire la baza legală care să ducă la o nouă revizuire punctuală a pensiei.

În sentinţa recurată se precizează că s-a dispus revizuirea pensiei prin valorificarea veniturilor rezultate din adeverinţa nr. 1156/03.05.2011, deşi din Hotărârea nr. 3468/05.04.2012, emisă de Comisia de Contestaţii Pensii, rezultă că Adeverinţa nr. 1156/03.05.2011 nu se regăseşte în dosarul de pensionare.

Reclamantul a contestat realitatea celor 80 de venituri lunare atât la Inspectoratul de Politie al Judeţului Timiş, care a întocmit Adeverinţa nr. 1156/03.05.2011, cât şi la Comisia de Contestaţii, iar, în conţinutul cererii de chemare în judecată a demonstrat şi a probat că nici unul din cele 80 de venituri lunare nu poate fi mai mic decât cuantumul soldei de grad şi a soldei de funcţie minime corespunzătoare gradului militar deţinut fără să se cerceteze, demonstreze sau proba că reclamantul este în eroare.

Faptul că pârâta Casa Sectorială de Pensii a luat în calcul aceste venituri, la revizuirea pensiei, nu conferă, în mod automat, starea de legalitate a procedurii de revizuire a pensiei, din moment ce ele nu sunt reale, iar Inspectoratul de Politie al Judeţului Timiş avea obligaţia de a demonta, prin argumente logice şi financiar-contabile, probatoriul reclamantului.

În acest sens, recurentul exemplifică perioada ianuarie-aprilie 1991, în care venitul lunar realizat conform adeverinţelor de venit este de două şi chiar trei ori mai mic decât cumulul soldei de grad şi funcţiei minime conform Anexa 1.

Instanţa de fond a omis să analizeze discriminarea reclamantului determinată de faptul că luându-i-se în considerare cele 80 de venituri lunare nereale, mai mici decât cuantumul soldei de grad şi funcţiei minime prevăzute de Anexa nr. 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, el a fost dezavantajat, la revizuirea pensiei, prin diminuare atât faţă de pensionarii cărora li s-au identificat veniturile reale, cât şi faţă de cei cărora nu li s-au identificat veniturile pentru anumite perioade, dar li s-au aplicat prevederile art. 1 alin. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011.

Prima instanţă a omis să facă referire la consecinţele juridice ale Hotărârii nr. 3468/05.04.2012, emisă de Comisia de Contestaţii Pensii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în care se precizează că Adeverinţa nr. 1156/03.05.2011 nu se regăseşte în dosarul de pensionare. În situaţia în care această adeverinţă este singurul act emis de Inspectoratul de Politie al Judeţului Timiş cu privire la veniturile lunare şi nu se află la dosarul de pensionare, ea nu a fost luat în considerare la revizuirea pensiei, iar calculul pensiei revizuite şi Decizia de revizuire nr. 148742/ 09.07.2012 sunt lovite de nulitate absolută.

Prin încheierea din 22.11.2012, tribunalul a solicitat Casei Sectoriale de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor să depună actele care au stat la baza emiterii deciziei de revizuire, însă aceasta nu a răspuns solicitării instanţei, manifestând dezinteres şi rea-credinţă, iar instanţa de fond a pronunţat în absenţa acestui material probator.

Intimata nu a depus întâmpinare, deşi a fost citată cu această menţiune. Examinând recursul prin raportare la motivele invocate de către recurentă, la

probele administrate în cauză şi la dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin contestaţia pendinte, reclamantul a solicitat anularea deciziei de revizuire a pensiei nr. 148742/09.07.2012, emisă in temeiul art. 1 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2001.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale cu cele ale art. 1 alin. (2) – alin. (4) şi ale art. 2 din actul normativ menţionat rezultă că ordonanţa prevede obligativitatea

Pagina 25 din 27

emiterii, din oficiu sau la cererea beneficiarului pensiei, a unei decizii de revizuire a pensiei prevăzută la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care, la determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, cum este şi cazul reclamantului.

Contestaţia formulată de reclamant, în temeiul art. 150 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, nu a soluţionată în termenul prevăzut de lege. Ulterior, după promovarea prezentei acţiuni, a fost emisă Hotărârea nr. 10652/14.12.2012, prin care s-a admis în parte contestaţia.

În esenţă, criticile reclamantului privitoare la decizia sus-menţionată au vizat măsura înlocuirii pensiei de serviciu, stabilită în baza Legii nr. 179/2004, cu pensia pentru limită de vârstă de drept comun la care se referă Legea nr. 263/2010, susţinându-se că întregul mecanism legislativ conţinut de Legea nr. 119/2010 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 a fost aplicat, în cazul său, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a dreptului de proprietate, garantate de Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi legislaţia comunitară. Astfel, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 44 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a apreciat că legalitatea operaţiunii de revizuire a pensiei reclamantului trebuie analizată atât prin raportare la reglementările internaţionale, cât şi la cele de drept intern. Conform art. 20 din Constituţia României, pentru a se asigura principiul aplicării prioritare a Convenţiei, instanţele judecătoreşti au obligaţia să aplice şi să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicate cu prioritate prevederile Convenţiei.

Prin Decizia nr. 29/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii legat de aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010, s-a statuat că nici măcar un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre o lege internă şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu exclude posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenţionalitate raportată la situaţia particulară din fiecare speţă, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează,

în substanţă, dreptul de proprietate, conţinând trei norme distincte. Cea dintâi, stabileşte

principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a

aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiţii,

iar cea de a treia recunoaşte statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa

folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a treia normă constituie exemple

particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina

principiului consacrat de prima normă.

În contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de recurs a

constatat, la fel ca şi instanţa de fond, că pensia, în principiu, este o valoare patrimonială,

care intră în câmpul de aplicare al art.1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în cauza Stec şi alţii contra Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că: „... din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii sociale, indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie".

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată, la data de 7 februarie 2012, în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi

Pagina 26 din 27

Lucia Gheţu împotriva României (nr. 45312/11), într-o speţă în care drepturile de pensie ale reclamanţilor fuseseră considerabil reduse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010, reţinând că deşi articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat.

Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, anterior citată, Kuna, anterior citată, şi Mihăies şi Senteş c. României (dec.), nr. 44232 /11 şi 44605/11, 6 decembrie 2011).

Această hotărâre reprezintă o consacrare neechivocă a jurisprudenţei actuale a Curţii

Europene a Drepturilor Omului asupra interpretării incidenţei art. 1 din Primul Protocol

Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în chestiunea recalculării pensiei de

serviciu prin efectul Legii nr. 119/2010.

Cum interpretarea dată de Curte este obligatorie pentru judecătorul naţional, iar efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 sunt aceleaşi cu cele ale Legii nr. 119/2012, instanţa de recurs a concluzionat că, în cauză, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost respectate.

Reclamantul nu se poate prevala cu succes nici de o pretinsă încălcare a prevederilor

art. 151 şi art. 155 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, deoarece aceste prevederi stabilesc obiective economice cu caracter general ale Uniunii, precum şi condiţiile concrete de realizare a dialogului între partenerii sociali, fără legătură cu dreptul său la pensia de serviciu.

Cu privire la pretinsa ignorare de către legiuitor a unor principii constituţionale de drept intern, cum ar fi nediscriminarea şi neretroactivitatea legii, Curtea a reţinut că, prin

Deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 şi nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale, controlul de constituţionalitate al Legii nr. 119/2010 a fost efectuat. Contrar opiniei recurentului, în prezenţa unor dezlegări clare date de instanţa de contencios constituţional, singura în măsură să exercite controlul compatibilităţii unor prevederi legale interne cu cele ale legii fundamentale, instanţele judecătoreşti nu sunt în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, aspect statuat şi în conţinutul Deciziei nr. 29/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Teoria drepturilor câştigate, invocată în conţinutul recursului, nu-şi găseşte o reglementare constituţională şi nu este legiferată cu titlu de principiu în vreun act normativ, iar doctrina juridică românească a abandonat această teorie, folosind alte criterii pentru explicarea conceptului de retroactivitate şi acţiune a legii în timp.

Cu privire la aspectele subsidiare ale acţiunii reclamantului, Curtea a reţinut că veniturile specificate în adeverinţa nr. 1156/03.05.2011, emisă de Inspectoratul de Politie al Judeţului Timiş, nu au fost valorificate în totalitate. Astfel, s-a omis valorificarea veniturilor acordate, prin sentinţa civilă nr. 168/CA/2008, privind: plata premiului anual pentru perioada lucrată în anul 2007, restanţele la prima de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi restanţa la sporul de fidelitate pentru anul 2005. Deşi, aceste aspecte au fost analizate prin Hotărârea nr. 10652/14.12.2012 emisă de Comisia de Contestaţii, Curtea a constatat că, faţă de momentul emiterii aceste hotărâri şi conţinutul contradictoriu al considerentelor şi dispozitivului acesteia, se

Pagina 27 din 27

impune admiterea recursului reclamantului şi obligarea pârâtei Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor la revizuirea pensiei cu valorificarea adeverinţei nr. 1156/03.05.2011 cu privire la veniturile menţionate.

Revizuirea pensiei reclamantului s-a efectuat prin determinarea stagiului de cotizare şi a punctajului mediu anulat în conformitate cu Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cuprinsă în Anexa 3 la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011. Potrivit art. 19 din metodologie, „documentele doveditoare ale cuantumurilor veniturilor realizate lunar, pe baza cărora se determină punctajele medii anuale se transmit caselor de pensii sectoriale din cadrul instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională de către centrele militare judeţene/zonale/de sector sau de către unităţile militare, instituţiile ori structurile din care au făcui parte beneficiarii pensionari, după caz".

La revizuirea cuantumului pensiei reclamantului au fost avute în vedere documentele aflate la dosarul de pensionare.

La soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de revizuire, instanţa are în vedere doar documentaţia existentă la dosarul administrativ la momentul emiterii deciziei, reclamantul având posibilitatea de a valorifica orice alte menţiuni din adeverinţele ulterioare, pe calea unei cereri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011. O decizie de pensionare are la bază doar documentele aflate la dosarul administrativ, iar contestarea ei se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte înscrisuri, pe care casa de pensii, nu le avea la dispoziţie în momentul calculării pensiei.

Raţionamentul reclamantului este eronat, chiar şi pentru faptul că transferă sarcina probei către o instituţie care nu are rolul decât de calcul în funcţie de înscrisurile ce i-au fost înaintate de instituţiile în care acesta şi-a desfăşurat activitatea, conform obligaţiei prevăzute de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011. De altfel, legiuitorul a prevăzut situaţia insuficienţei sau erorilor din înscrisurile depuse, sens în care a instituit procedura prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, procedură ce nu afectează momentul de la care se cuvin drepturile reclamantului.

În privinţa pretinselor neconcordanţe existente între veniturile reclamantului, singurele probe ce pot fi utilizate la determinarea punctajelor medii anuale sunt adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare. Întreaga răspundere cu privire la corectitudinea celor înscrise aparţine emitenţilor adeverinţelor. Casa de pensii nu poate decât să prelucreze datele prin efectuarea calculului pensiei în baza acestora, astfel încât, în lipsa unor documente doveditoare suplimentare, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

Faţă de aceste considerente, Curtea a admite recursul formulat de către reclamantul-recurent şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat decizia de revizuire nr. 148742/09.07.2012, emisă de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Hotărârea nr. 10652/14.12.2012, emisă de Comisia de Contestaţii Pensii şi a obligat pârâta Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor la revizuirea pensiei cu valorificarea adeverinţei nr. 1156/03.05.2011 cu privire la premiul anual pentru perioada lucrată în anul 2007, restanţele la prima de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi restanţa la sporul de fidelitate pentru anul 2005, menţinând în rest hotărârea recurată.