CE ESTE ARHITECTURA

ARHITECTURA – este definită ca o activitate umană ce îmbină caracteristici şi practici ale producţiei materiale – cu valenţele creaţiei artistice. Istoria şi teoria arhitecturii, ca instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice, sunt componentele de bază ale ştiinţei arhitecturii.

Sub aspect teoretic şi practic arhitectura reprezintă materializarea intervenţiei umane asupra mediului natural, iar componentele fenomenului arhitectural: funcţiune, structura şi plastica, reflectă armonizarea “comenzii sociale” cu posibilităţile materiale, cu gradul de civilizaţie, în contextul unor condiţii de mediu natural, sociale şi politice date. Arhitectura este o expresie şi un document al civilizaţiei umane.

“Arhitectura este fizionomia naţiunilor” – afirmă A. de Custine, iar Balzac o considera “… până la un punct, expresia civilizaţiei unui popor”. Pierre Vago o defineşte ca “arta, ştiinţa, tehnica, expresie a societăţii, expresia personalităţii; fenomen deopotrivă social şi plastic, limbajul estetic al unei etici”.

Vago Pierre (n.20august 1910, Budapesta), important arhitect funcţionalist francez, toeretician şi publicist. Studiază la Scoala Specială de Arhitectură din Paris cu celebrul arhitect August Perret. Arhitect şi urbanist consacrat, devine redactor şef al revistei “L’ Architecture d’ajourd-hui”, secretar general al Uniunii Internaţionale

a Arhitecţilor (1948), profesor onorific al Politehnicii din Budapesta şi al Universităţii din Stuttgart

Într-o definiţie simplă, arhitectura este arta de a construi sau arta construirii edificiilor, în proporţii şi conform unor reguli determinate. Marele arhitect francez de origine elveţiană, Le Corbusier definea arhitectura ca:“.. Un joc savant, corect şi magnific al volumelor, combinate în lumină”.

Amploarea fenomenului constructiv, caracterul său larg, atotcuprinzător, definesc arhitectura ca “Regină a artelor”, E. Pelleton considera că “Arta începe prin arhitectură, baza şi cadrul celorlalte arte, cărora le este suport şi adăpost totodată”.

Arhitectura nu a fost niciodată socotită o “artă liberă”, în sine, ci dimpotrivă, profund condiţionată de mediul social. Concepţia funcţionalistă îşi are rădăcinile în gândirea antică greacă, după care: “Nu este un monument perfect decât cel ce este frumos, confortabil şi solid totodată”. Ea se dezvoltă continuu până în timpurile noastre, împletindu-se cu tehnica în aşa măsură încât invenţia tehnică şi materialele noi – îşi disputa nu de puţine ori – întâietatea, cu modelarea plastică. Orice proces artistic include un anumit procentaj de tehnică, dar opera arhitecturală rămâne rezultatul unei creaţii artistice.

ARHITECTUL – acel “Archos – Tecton”, (în greaca veche: şeful echipei de constructori), este, conform unui

text vechi, acela care conduce construcţiile după regulile artei de a clădi, care desenează planurile şi întocmeşte devizele. Vitruviu, cere arhitectului să ştie tot, nu numai să fi studiat în profunzime desenul, geometria, optica aritmetica, fizica şi toate ştiinţele ce au raporturi cu construcţia, - dar să ştie şi astronomia, pentru a putea construi cadrane solare – medicina, pentru a şti să aleagă cel mai bun amplasament al clădirii – din punct de vedere al higienei, istoria, pentru a cunoaşte stilurile şi ornamentele, muzica, pentru a putea asigura acustica teatrelor, - jurisprudenţa pentru a respecta legislaţia construcţiilor, - literatura, pentru a-şi putea redacta memoriile şi a expune limpede proiectele sale şi, în sfârşit filozofia, care îl va apăra împotriva speculaţiilor sordide, nedemne de o profesiune atât de onorabilă şi care îi va da mărinimia, spiritul de dreptate, de dezinteresare – într-un cuvânt, toate virtuţile care să-i aducă încrederea şi stima concetăţenilor săi.

VITRUVIU (Marcus Vitruvius Pollio n.85a.C. - ) arhitect şi inginer militar roman, părintele istoriei şi teoriei arhitecturii. Capodopera sa este tratatul de teoria arhitecturii “De Architettura”, în care sunt concentrate cunoştinţele şi concepţiile epocii lui Augustus. Format din zece cărţi, doar primele şapte se ocupă propriu-zis de arhitectură: ce calităţi trebuie să aibă arhitectura, despre alegerea terenului de construcţie, materiale, cum se extrag pietrele, tăierea şi ecarisarea lemnului, despre temple, ordine arhitecturale, ornamente şi decoraţie, etc. Cartea a

opta se ocupă de hidraulică, a noua de gnomonica (trasarea cadranelor solare) şi a zecea de mecanică aplicată la arhitectură şi maşini de război. Primul exemplar a fost regăsit, se pare în secolul XIII la Mănăstirea din Monte Cassino; prima tipărire s-a făcut la Veneţia (1497), apoi la Roma în anul 1511 de Fra Giovanni Giocondo da Verona. Este tradus (1678-84) şi în limba franceză de Cl. Perrault.

Numele majorităţii arhitecţilor din antichitate şi din Evul Mediu s-a pierdut în anonimat. Azi creşterea importanţei şi a numărului arhitecţilor – este direct proporţională cu dezvoltarea procesului de urbanizare, fenomen ce atinge acum dimensiuni incredibile. Încă în anul 1980, - existau 20 de metropole cu peste 7 milioane de locuitori. Parisul are mai mulţi locuitori decât Suedia sau Belgia; Tokyo depăşeşte populaţia statului Chile, New-York-ul pe cea a Ungariei sau a Ghanei, iar Calcutta are tot atâţia locuitori ca şi Grecia.

Arhitectura, ca şi urbanismul, au devenit ştiinţe pluridisciplinare, care reunesc activitatea arhitecţilor, inginerilor, urbaniştilor, peisagiştilor, cu cea a economiştilor, sociologilor, psihologilor, a ecologilor, etc.În ultimii zece ani, arhitectura a înregistrat o mutaţie radicală a cărei rapiditate şi amploare sunt fără egal în Istorie. De la dogmatismul mişcării Moderne şi de la faza reconstrucţiei care a urmat celui de-al doilea Război Mondial, se ajunge la o ideologie pluralistă, care a

îmbrăţişat avangarda High-Tech, tradiţia clasică şi toate şcolile intermediare.

A da nobleţe obişnuinţelor omeneşti, făcându-le să participe armoniei, a distribui şi a limita în mod ingenios spaţiile în care ei se mişcă, a propune premize gândirii, iată care a fost întotdeauna rolul arhitecturii. Imagine a tuturor simbolurilor războinice, religioase sau familiare, arhitectura le-a exprimat cu o egală măiestrie, cu aceleaşi mijloace şi cu aceeaşi disciplină. (G.M. Cantacuzino).George Matei Cantacuzino (n.11 mai 1899, Viena – 1 nov. 1960 Bucureşti) arhitect român, figura proeminentă a arhitecturii româneşti interbelice, practicând un funcţionalism uneori cu rezonanţe neoclasice. Studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1929). Publicist, restaurator (Palatul Mogoşoaia), teoretician.

ARHITECTURA ŞI TURISMUL

a). Patrimoniul cultural, obiectul de arhitectură, situl,

localitatea, regiunea;

Evoluţia şi stilurile creaţiei arhitecturale (E.S.1.):

preistoria, antichitatea greacă;

E.S.2. – antichitatea romană;

E.S.3. – stilul romanic;

E.S.4. – stilul gotic; goticul târziu în Ţările Române;

E.S.5. – de la Renaştere la Art Nouveau;

E.S.6. – arhitectura modernă şi contemporană.

b). Programe de arhitectură în turism:

1. Ce este programul de arhitectură, structurile turistice de

primire, clasificarea structurilor turistice; unităţi de

alimentaţie publică: tipuri şi clasificare;

2. Hotel, motel, botel, hipotel;

3. Turismul urban, turismul rural, eco-turismul;

4. Camping, caravaning;

5. Infrastructuri turistice, turismul şi teritoriul.

c). Legislaţia în turism şi amenajarea teritoriului.

HOTELUL URBAN “MANDARIN ORIENTAL” Kuala

Lumpur – Malaezia

643 locuri de cazare, 40 apartamente + 51 apartamente

“business”, salon de bal 2000 locuri, 5 restaurante, tenis,

bazine de înot, fitness, băi.

HOTELUL URBAN “ATLANTIS” – Paradise Island,

BAHAMAS

2300 locuri de cazare, 38 restaurante, 3 bazine de înot,

cazino, aquarium, parc, jocuri de apă

HOTELUL SPECIALIZAT “Grand Hyatt Bali” –

INDONEZIA

HOTELUL SPECIALIZAT “RITZ – CARLTON HOTEL”

– Florida, Naples, USA

463 camere incluzând 28 apartamente, health club, 7 terenuri

de tenis, bazin de înot, 9 restaurante, spaţii pentru întâlniri şi

banchete, grădini.

HOTELUL SPECIALIZAT “Grand Hyatt Bali” –

INDONEZIA

Are capacitatea de 750 locuri de cazare, incluzând 35 de

apartamente şi 4 vile de lux, un complex cultural, fitness,

indonesian food court, sques court, beach court, 3 bazine de

înot, business center, săli de conferinţe.

HOTELUL DE VACANŢĂ – CASE DE VACANŢĂ Bend,

Oregon, USA

GOLF – HOTEL, HOTEL BALNEAR “Four Seasons

Resort Area”, Carlsbad, California, USA

331 locuri de cazare în hotel şi case de vacanţă, club de golf,

tenis, spa center, bazine de înot adulţi şi copii, salon de bal

12000 locuri, 5 restaurante.

HOTELUL DE VACANŢĂ – CASE DE VACANŢĂ

“Fiesta Americana Grand” – Los Cabos, Mexic

GOLF – HOTEL, HOTEL BALNEAR “Hyatt Regency

Kauai Resort/ Spa – Hawaii, USA

600 locuri de cazare, golf – club, 5 restaurante, salon

banchete, conferinţe, spaţii de recreere.

GOLF – HOTEL, HOTEL BALNEAR “Oak Valley

Destination Resort”, Koreea de Sud

800 unităţi de cazare, pavilion recepţie, cluburi de golf şi

tenis, fitness, turnuri bel-vedere.

HOTEL TEMATIC “Disney-s Grand Floridian Resort and

Spa” – Florida, USA

900 locuri de cazare, băi termale, centru de conferinţe cu

saloane de bal, business – center, 8 restaurante specializate,

piscină, fitness club, centru comercial, capelă.

HOTEL TEMATIC “Palace of the Golden Horses”, Kuala

Lumpur MALAEZIA

481 locuri cazare, 80 apartamente, centru de conferinţe cu

saloane de băi, business – center, 8 restaurante specializate,

piscină, fitness club.

HOTEL TEMATIC “Disneyland Hotel” şi DISNEYLAND

Marne-la-Vallee, FRANŢA

HOTEL – BOUTIQUE “HOTEL BORA – BORA” –

Polinesia Franceză

80 bungalow-uri cu arhitectură specific haitiană, spărturi

acvatice, vedere spre lagună şi plajă privată, terenuri de tenis.

HOTELUL VIITORULUI – “AIRSHIP HOTEL”

Este un luxos hotel zburător supranumit “EXPRESUL

AERIAN” a cărui mobilitate este asigurată de două baloane

dirijabile cu heliu de care este suspendată “nacela” – hotelul

propriu zis fiind prevăzut cu hublouri şi pardoseli

transparente, care permit o vedere panoramică.

HOTELUL VIITORULUI “AMERICA WORLD CITY

SHIP”

Este conceput ca un oraş plutitor cu restaurante, magazine,

cluburi de noapte, teatre, studio de televiziune, băi, piscine.

Are o capacitate de 6000 locuri, mobilitatea turiştilor fiind

asigurată de un mare număr de ambarcaţiuni rapide ce

pornesc dintr-un “port” propriu situat la pupa.

HOTELUL VIITORULUI – CONSTELLATION CITY

Ansamblu conceput ca un centru de loisir, care asigură

turiştilor o “constelaţie” de dotări pentru activităţi recreative:

sporuri nautice, parc tematic, aquarium, muzee, cazinouri,

hoteluri, bungalow-uri, restaurante.

HOTELUL VIITORULUI – HOTEL SUBACVATIC

Cazare 80 camere confort, alimentaţie publică, spaţii loisir,

observator subacvatic, laboratoare, dotări sportive.

HOTELUL VIITORULUI – HOTELUL SPAŢIAL

Va fi amplasat pe o orbită la distanţa de 200 mile de la

suprafaţa planetei, turiştii vor experimenta un mare număr de

activităţi spaţiale şi pot admira Terra de la distanţă.

“WATG-S SPACE RESORT” cuprinde o staţie de bază

modulată, pregătită pentru evoluţii spaţiale. Pasagerii vor

ajunge la “HOTEL” utilizând o nouă generaţie de vehicule

spaţiale.

Ordinul Nr.61/27.04.1999

Pentru aprobarea Normelor Metodologice şi a Criteriilor

privind clasificarea structurilor de Primire turistice (M.Of.

Nr.242 bis/31.05.1999)SCHEME CONVENŢIONALE

Ordinul Nr.61/27.04.1999

Pentru aprobarea Normelor Metodologice şi a Criteriilor

privind clasificarea structurilor de Primire turistice (M.Of.

Nr.242 bis/31.05.1999)

SCHIŢA PRIVIND AMPLASAREA ŞI ADRESA

UNITĂŢII

• Se va prezenta partea din Planul Urbanistic General care

conţine obiectivul turistic;

• Dacă obiectivul turistic este situat în extravilan, se va

prezenta amplasamentul raportat la elemente

caracteristice: drumul de acces, un curs de apă, etc. Se va

prezenta extras din Planul Urbanistic de Zonă;

• Amplasarea cabanelor se face în funcţie de traseele

montane sau alte căi de acces, văile cele mai apropiate şi

drumurile carosabile de acces. Se va prezenta extras din

Planul Urbanistic de Zonă;

• Schiţa amplasării unităţilor de alimentaţie publică se

realizează separat, dar numai dacă nu fac parte dintr-un

complex hotelier.

PROGRAME TURISTICE

1. ZONARE TURISTICĂ

• Împărţirea unui teritoriu vast în zone relativ omogene

din punct de vedere al activităţii de turism sau al

potenţialului turistic.

2. ZONĂ TURISTICĂ

• Teritoriu de mare întindere, de o anume

complexitate geomorfologică, care

include mai multe obiective, localităţi sau complexe

turistice şi care prezintă

o caracteristică pregnantă, deosebită de alte zone.

3. ACORD TURISTIC INTERNAŢIONAL

• Act bi- sau multilateral , semnat în numele sau din

împuternicirea guvernelor, care constituie cadrul

juridic de colaborare în domeniul turismului:

dezvoltarea echipamentelor, promovarea turismului,

protecţia mediului, schimburi de experienţă şi

informaţii, etc.

4. ADĂPOST (rest house)

• Mijloace simple de cazare, create de organizaţii

particulare sau instituţii publice pentru a compensa

lipsa hotelurilor în regiuni puţin frecventate. Termen

folosit şi pentru popasuri de tip han pentru tineret,

instalate şi administrate de organizaţii de tineret

pentru membrii lor.

5. AGREMENT (loisir, entertainment)

• Distracţie în timpul liber, plăcere.

• Ansamblul mijloacelor, echipamentelor,

evenimentelor, puse la dispoziţia turiştilor unei

unităţi de cazare, staţiuni sau zone turistice, pentru

plăcere, relaxare, distracţie.

6. ANALIZA S.W.O.T.

(Strengths, Weekness, Opportunities and Threats)

• Analiza forţelor, slăbiciunilor, oportunităţilor şi

ameninţărilor. Cadru de analiză a informaţiilor,

pentru realizarea strategiei şi tacticii de marketing.

Forţele şi slăbiciunile se referă la avantajele, respectiv

dezavantajele prezente şi viitoare ale subiectului faţă

de competitori. Oportunităţile şi ameninţările sunt

identificate în mediul de operare prezent şi

viitor.Acest cadru poate fi utilizat la analiza unui

proiect de dezvoltare şi promovare a potenţialului

turistic al unui sit, arie sau regiune turistică.

7. APARTAMENT (suite)

• Spaţiu de cazare cu unul sau maximum 5 dormitoare,

loc de luat masa, vestibul, grup sanitar propriu.

8. ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A

HOTELURILOR ŞI RESTAURANTELOR

,, Association Internationale de l-Hotellerie et de la

Restauration”

• Organizaţie non-guvernamentală mondială creată în

anul 1946 cu sediul la Paris.Cuprinde 4300 membri

din 147 ţări, asociaţii naţionale de profil, lanţuri

hoteliere, hoteluri, etc., reprezentând în total 300.000

de hoteluri. Statutul în vigoare datează din 1996, când

actuala denumire a luat locul celei iniţiale

de: ,,Asociaţia Internaţională a Hotelurilor”.

9. BAR DE NOAPTE

• Unitate cu caracter de divertisment, cu orar de

noapte, cu un program variat de music-hall,dans,etc.

– oferind o gamă variată de băuturi fine, cocteiluri,

băuturi nealcoolice, specialităţi de cofetărie şi

îngheţată asortată, fripturi reci, fructe şi salate de

fructe, cafea, etc. De regulă spaţiul interior este

organizat în amfiteatru, pentru o bună vizibilitate.

Este dotat cu staţie de amplificare, orgă de lumini,

instalaţie de proiecţie, aer condiţionat.

10. BAR DE ZI

• Funcţionează în cadrul hotelurilor şi restaurantelor,

dar şi independent; oferă o gamă variată de băuturi

alcoolice sau răcoritoare, simple sau în amestec,

gustări, dulciuri, ţigări, etc. Muzică discretă, T.V., etc.

11. BISTRO

• Unitate de alimentaţie de dimensiuni reduse, care se

adresează clienţilor grăbiţi, cu băuturi şi gustări calde

şi reci puse la dispoziţie direct, prin barman sau

vânzător. În spaniolă: loc de păstrare a vinurilor.

12. BOTEL

• Vas dormitor de tip şlep amenajat, care stă ancorat la

loc fix sau se poate deplasa, oferind cazare şi alte

servicii turistice. Poate desemna un hotel amplasat în

apropierea unui port şi care oferă servicii turistice

numai celor care călătoresc cu ambarcaţiuni.

13. BUNGALOW

• Unitate de cazare turistică de capacitate redusă, între

căsuţă şi vilă, realizate din lemn sau alte materiale:

cărămidă, piatră,etc.; dispune de grup sanitar

propriu. Este amplasat în perimetrul unui camping,

sat de vacanţă, ca unitate independentă în cadrul unei

staţiuni sau zone turistice – sau ca spaţiu

complementar pe lângă o unitate hotelieră. De regulă

cu funcţionare sezonieră.

14. CABANĂ TURISTICĂ

• Unitate cu activitate turistică de capacitate redusă,

funcţionând într-o clădire independentă, în general

din lemn cu fundaţii de piatră, cu arhitectură

specifică. Asigură cazarea, alimentaţia şi alte servicii

necesare turismului de drumeţie sau de odihnă într-o

zonă montană, rezervaţie naturală, în apropierea unei

staţiuni balneare sau a unui alt obiectiv de interes

turistic.

15. CABARET

• Night club.

• Restaurant cu program nocturn, în care se dansează,

se serveşte cina şi se asistă la un program de varietăţi,

adesea de înaltă ţinută.

16. CAMPING

• Unitate care asigură camparea în aer liber, în

mijlocul naturii, într-un adăpost transportabil,

personal (cort sau rulotă) a turiştilor sosiţi cu

mijloace de transport proprii, precum şi

cazarea în căsuţe sau bungalow-uri. Terenul este

amenajat şi dotat, oferind turiştilor posibilitatea să-şi

pregătească masa + alte servicii specifice. Are un

caracter sezonier.

17. CARAVANING

• Formă de turism caracterizată prin utilizarea - ca

mijloace de cazare a unor vehicule speciale, rulote,

tractate auto şi amplasate pe un teren de camping.

18. CASH-FLOW

• Termen anglo-saxon = flux de lichidităţi într-o

perioadă de timp, calculată ca diferenţă între

încasările şi cheltuielile curente. Reflectă posibilităţile

maxime de autofinanţare ca raport între venitul net şi

amortizarea imobilizărilor.

19. CATERING

• Servicii de asigurare a servirii mesei pentru pasageri

în timpul voiajului în mijlocul de transport +

vânzarea unor produse.

20. CAZINOU

• Stabiliment profilat pe jocurile de noroc. De regulă

cuprinde o sală de jocuri, unul sau mai multe

restaurante şi un cabaret. Unele hoteluri includ un

cazinou.

21. COMPLEX TURISTIC

• Suprafaţă de teren pe care sunt amplasate mai multe

obiective şi localităţi turistice având o anumită

omogenitate.

22. DRUMEŢIE

• Deplasare pe jos de la un obiectiv la altul în scop de

relaxare, întreţinerea condiţiei fizice, educaţională, de

regulă pe un traseu marcat.

23. DUPLEX

• Spaţiu de cazare pe două niveluri, care comunică

între ele printr-o scară interioară. Pot conţine două

dormitoare sau un dormitor şi o cameră de zi.

24. FERMĂ AGROTURISTICĂ

• Unitate cu activitate hotelieră, cu capacitatea de până

la 20 de camere, în cadrul unei gospodării ţărăneşti,

care asigură alimentaţia turiştilor cu produse

proaspete din surse locale.

25. HAN

• Tip tradiţional de unitate, relativ modestă, cu

arhitectură specifică, cu restaurant şi un număr redus

de locuri de cazare.

26. HOTEL

• Unitate amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri,

care pune la dispoziţia turiştilor, prin recepţie,

camere, garsoniere sau apartamente dotate

corespunzător, dispune de spaţii de alimentaţie +

servicii specifice.

• Hotel de clasă economică, de lux, de zi, rustic

pavilionar, sezonier, turistic, apartament.

27. LOCALITATE TURISTICĂ

• Aşezare rurală sau urbană dezvoltată care prezintă

un interes turistic deosebit, cu obiective şi

echipamente turistice.

28. MICROTEL

• Hotel de tip economic introdus în anii 1980 în S.U.A.,

are camere cu paturi duble, şi baie cu duş. Nu are

piscină, saună, sală de întruniri, restaurant. Oferă

micul dejun şi este cu 10 – 20% mai ieftin de construit

şi întreţinut. În varianta franceză are chiuvete în

camere, grupuri sanitare şi duşuri comune.

29. MOTEL

• Motor – hotel.

• Unitate hotelieră de capacitate mică sau mijlocie,

aşezat înafara localităţilor, în apropierea şoselelor şi

autostrăzilor şi a dotărilor specifice ale acestora.

Oferă cazare şi masă turiştilor automobilişti, în

cadrul unui sejur foarte scurt. Asigură parcarea în

siguranţă a autoturismelor.

30. PENSIUNE TURISTICĂ

• Unitate cu activitate hotelieră cu capacitatea de 3-20

camere, funcţionând într-o clădire independentă sau

în locuinţa proprietarului, care asigură cazarea

turiştilor, pregătirea şi servirea mesei la preţuri

moderate.

31. PUB

• Public house.

• Unitate de alimentaţie de origine engleză. Oferă un

sortiment redus de preparate culinare şi băuturi

(bere).

32. REFUGIU MONTAN

• Dotare turistică montană, echipată şi dotată sumar,

fără pază, destinată să adăpostească alpiniştii în

cursul unei ascensiuni.

33. RESTAURANT DRIVE-IN

• Unitate de alimentaţie publică în care preparatele

sunt comandate şi servite direct în autoturism.

34. TURISM

Ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din

deplasarea şi sejurul persoanelor, în afara locului de

reşedinţă şi care nu presupune o stabilire permanentă sau

o activitate lucrativă oarecare.

TIPURI DE TURISM

• Cultural

• De afaceri

• De cunoaştere

• De masă

• De sejour

• De soare

• Intern

• Internaţional

• Itinerant

• Independent

• Rural

• Sezonier

• Social

• Verde

• De cult

35. CASA DE VACANŢĂ

Locuinţă sezonieră, proprietate privată sau introdusă în

circuitul public, amplasată în zone cu potenţial turistic,

destinate satelor de vacanţă sau microstaţiunilor.

PROGRAME DE ARHITECTURĂ

Programele de arhitectură reprezintă totalitatea

normelor, a prescripţiilor tehnice si funcţionale pentru o

anumită clasă de construcţii. În domeniul arhitecturii

pentru turism principalele programe de arhitectură se

referă la :

- Pensiunea rurală

- Pensiunea urbană

- Cabana, refugiul alpin

- Hotelul cu subclasele:

1. hotel pentru tineret;

2. hotel urban;

3. hotel alpin;

4. motel ( botel, hipotel)

5. satul de vacantă;

6. staţiunea turistică

Programele de arhitectură pentru turism cuprind şi

amenajarea unor nave fluviale sau maritime, vagoane sau

garnituri de tren. Toate aceste unităţi de primire turistică

au trei componente obligatorii: spaţiul pentru cazare,

pentru alimentaţie publică şi pentru serviciile conexe.

Dimensionarea acestor spaţii, gradul de dotare,

calitatea finisajelor precum şi gama serviciilor oferite

conferă confortul fiecărei unităţi turistice. Gradul de

confort se oglindeşte implicit în cost şi este reprezentat

prin semne standardizate distinctive: stele – de la una la

cinci pentru unităţile hoteliere, brazi, flori de colţ – pentru

pensiunile rurale.

STRATEGII

DE VALORIFICARE A POTENŢIALULUIRURAL ŞI

DE DEZVOLTARE A AGROTURISMULUI

Turismul rural şi componenta sa, agroturismul au

cunoscut în ultimii 30 – 40 ani o continuă dezvoltare în

ţările europene, unde se estimează o piaţă de peste 370

milioane turişti.

În studiul de faţă se încearcă să se dea o nouă

orientare dezvoltării turismului în mediul rural,

pornindu-se de la implicarea directă a populaţiei şi a

comunităţii locale.

CONŢINUT:

Ø concepte şi definiţii privind turismul în mediul

rural;

Ø turismul rural în ţările Uniunii Europene;

Ø turismul rural în România;

Ø strategia de dezvoltare a turismului rural în ţara

noastră.

Concepte şi definiţii

În ţările Uniunii Europene „Turismul rural este un

concept care cuprinde activitatea turistică organizată şi

condusă de populaţia locală, care are la bază o strânsă

legătură cu mediul ambiant, natural şi uman”.

Agroturismul se află în legătură directă cu activităţile

agricole, fiind susţinut de micii fermieri, activitatea în

gospodăria proprie rămânând principala sursă de venit.

Mai există şi alte concepte ca „farm-tourism”,

„agroturism”, „turism verde” care au acelaşi conţinut.

În România turismul rural este o formă de turism care

se desfăşoară în mediul rural, valorificând resursele

turistice locale (naturale, culturale şi umane) ca şi dotările

şi echipamentele turistice, inclusiv pensiunile şi fermele

agroturistice. Utilizează diverse spaţii de cazare: hanuri şi

hoteluri rurale, adăposturi, sate de vacanţă etc. şi îmbracă

forme variate de sejur, cu un spectru larg de motivaţii, de

tranzit sau itinerant cu valenţe cultural-cognitive, etc.

Turismul rural constituie o alternativă la turismul

tradiţional, clasic, desfăşurat în staţiuni şi centru turistice,

precum şi la oferta turistică „standard” – de tip

industrial.

Agroturismul este o formă a turismului rural care

utilizează pentru cazare şi servirea mesei numai

pensiunile turistice şi fermele agroturistice, beneficiind de

un mediu nepoluat şi pitoresc, de atracţiile turistice

naturale şi de valorile cultural-istorice, de tradiţiile şi

obiceiurile prezente în mediul rural.

Spaţiul rural satisface o paletă largă de motivaţii:

odihnă şi recreare, cunoaştere, cultură, practicarea

sportului, cură de aer sau balneară, vânătoare şi pescuit,

oferind agroturismului o arie mare de cuprindere a

posibilităţilor de loisir.

Agroturismul este un mijloc de valorificare integrală

a mediului rural cu potenţialul său agricol, turistic, uman

şi tehnico-economic.

Caracteristicile agroturismului:

Ø serviciile turistice se desfăşoară în mediul rural cu

accent pe: calitatea pensiunii şi serviciilor de primire la

fermieri, cunoaşterea mediului natural, uman şi cultural,

precum şi originalitatea produselor turistice;

Ø ofertă turistică autentică, diferenţiată, multiplă în

diversitatea sa, organizată şi condusă de fermieri;

Ø activitate economică complementară exploataţiei

agricole şi nu o alternativă sau o substituţie a acesteia;

Ø oferă posibilitatea de odihnă şi reconfortare, de

petrecere a timpului liber din vacanţe sau weekend-uri, în

peisajul pitoresc al mediului rural, cu valori cultural –

educative şi cu o ospitalitate specifică;

Ø nu necesită investiţii foarte mari pentru amenajări de

infrastructură şi suprastructură turistică sau pentru alte

dotări de profil;

se evită marile aglomerări turistice de pe litoral sau din

staţiunile balneare sau montane;

Ø este un turism „difuz” prin specificul ofertei sale

diversificate şi de mare diseminare în spaţiu; astfel,

aparent, nu aduce prejudicii prea mari mediului natural

şi al celui construit, dar trebuie să se ţină seama de un

anumit „prag ecologic” şi „prag fizic”. Pentru ca această

trăsătură să se înscrie foarte bine în conceptul de

ecoturism, trebuie avută în vedere „capacitatea de

primire” a satului şi a arealului limitrof, mai ales în

condiţiile unui turism de sejur, în lunile de vară (dotări,

amenajări, servicii conexe, raportul cu populaţia

autohtonă, etc.);

Ø nu este compatibil cu turismul de masă.

Ø agroturismul este o formă de turism unde

iniţiatorul reprezintă elementul esenţial şi central;

fermierul, teritoriul – deci satul şi „produsul turistic”

reprezintă elementele de bază ale agroturismului;

Ø asociaţia locală şi fermierii asigură atractivitatea

acestei forme de turism prin calitatea primirii,

cunoaşterea mediului local natural, uman şi istoric

precum şi autenticitatea produselor;

Ø participarea comunităţii locale este strict necesară

în parteneriatul cu asociaţia de turism a colectivităţii în

asigurarea dezvoltării rurale, în general şi a turismului, în

special;

Ø asocierea fermierilor înlesneşte alcătuirea ofertelor,

urmărirea pieţei, promovarea şi comercializarea acestora,

ceea ce nu ar putea realiza o singură persoană;

Ø posibilitatea dezvoltării în comun a unor oferte

de agrement costisitoare, ca pârtii de schi, piscine, piste

pentru cicloturism, alei pentru turism ecvestru, terenuri

sportive, etc.;

Ø realizarea unor studii de inventariere a resurselor

şi de creare a unor oferte specifice acestora, studii de piaţă

şi respectiv de marketing, studii de impact agroturism –

mediu, etc;

Ø realizarea de programe de formare şi perfecţionare

a membrilor asociaţiei;

stimularea identităţii comunităţii, asumarea

responsabilităţilor şi favorizarea creativităţii şi cooperării

pentru asigurarea dezvoltării agroturismului cu specific

local.

Turismul rural şi agroturismul în ţările Uniunii Europene

Instituţiile şi organismele europene abordează pe

multiple planuri dezvoltarea turismului rural şi rolul

acestuia în viaţa socio-economică a spaţiului rural.

Se remarcă multe iniţiative, astfel:

Ø Consiliul Europei a lansat campania „Lumea

Rurală” şi promovarea unui turism ecologic, ca sursă

complementară de venituri;

Ø Comisia U.E. a elaborat, în conceptul de dezvoltare

durabilă, mai multe programe regionale sau locale de

dezvoltare a turismului rural şi a altor asociaţii create ad-

hoc (EUROTER, EUROGITES) care, conduc la ideea

subvenţionării regiunilor rurale, încurajarea turismului,

pregătirea profesională, promovare, etc.;

Ø Programe europene privind dezvoltarea turismului

rural în spaţiul comunitar şi alte ţări europene;

Ø Măsuri stimulative ca: subvenţii, credite

avantajoase, scutiri de impozite şi TVA, etc.

Turismul rural în România

Turismul în mediul rural se practică de peste 60 de

ani, dar abia în 1973, s-au pus, pentru puţin timp, bazele

legale, prin identificarea a 118 sate şi omologarea ca „sate

turistice” a 13 localităţi în care trebuiau să fie cazaţi

turişti. Prin interzicerea turiştilor străini în case

particulare acţiunea a fost stopată, rămânând doar două

„sate turistice” (neomologate printr-un act normativ)

Lereşti – judeţul Argeş şi Sibiel – judeţul Sibiu, care să fie

utilizate în circuitul turistic internaţional. Se înregistrau

anual circa 6 – 7 mii de turişti străini din Europa,

Japonia, America.

După 1990, turismul rural şi îndeosebi, agroturismul

a luat amploare în zone tradiţionale ca: Bran – Moeciu,

Bucovina, Maramureş, Sibiu, Argeş, etc. Prin înfiinţarea

ANTREC, în anul 1994, s-a impulsionat această formă de

turism în 26 de areale turistice rurale, fenomenul luând

amploare şi prin crearea Comisiei Zonei Montane (1991)

şi apoi FDRM (1993) care au extins aria, cu precădere în

munte.

Prin Programul PHARE – OVR se pun bazele unei

dezvoltări temeinice a agroturismului în contextul general

al economiei rurale în patru sate – pilot din zone

etnofolclorice renumite.

Strategia de organizare şi promovare a turismului rural şi

agroturismului

În stabilirea acestei strategii se porneşte de la

analiza valenţelor turistice

ale spaţiului rural românesc evidenţiindu-se vocaţia

acestuia pentru turism.

În această strategie, un loc central îl are:

- definirea şi cercetarea zonei etnografice ca bază

pentru stabilirea specificaţiei satului românesc; în acest

scop s-au enunţat criteriile de determinare a zonelor

etnografice (6) şi metodologia de analiză a acestora;

- „satul turistic” este un produs turistic de mare

originalitate şi de marcă pentru turismul rural; s-au

analizat criteriile de identificare a „satelor turistice”; în

„satele turistice” se pot încadra pensiunile şi fermele

agroturistice (etnofolclorice, de creaţie artizanală,

climaterice şi peisagistice, de interes pescăresc sau

vânătoresc, viti-pomicole, pastorale, pentru practicarea

sporturilor) precum şi metodologia de cercetare a

acestora; s-au mai analizat posibilităţile de amenajare şi

echipare precum şi promovarea „satelor turistice”.

Desigur, s-a punctat şi experienţa europeană în domeniu.

Introducere în turismul rural

Dimensiunea la care s-a ajuns prin expansiunea

fenomenului turistic în spaţiul rural, se explică pe de o

parte prin relansarea dezvoltării regiunilor rurale şi pe de

altă parte prin diversificarea formelor de practicare a

turismului de masă. De aceea, regiunile rurale ale Europei

înscriu turismul, rând pe rând, în cadrul politicilor de

dezvoltare locală pe viitor. Turismul rural se bazează pe

trei coordonate: spaţiu, oameni, produse:

Ø spaţiul fără existenţa oamenilor nu poate fi suport

al convieţuirii; un spaţiu fără produse nu poate răspunde

tuturor nevoilor consumatorilor de turism;

Ø oamenii în lipsa spaţiului sau a produselor dispun

numai de o capacitate de primire redusă;

Ø produsele care nu au ca bază spaţiul şi oamenii nu

au decât o existenţă efemeră şi nu pot asigura dezvoltarea

durabilă pe plan local.

Spaţiul rural s-a format prin juxtapunerea mai multor

entităţi, care au, fiecare în parte, trecut, prezent şi viitor

proprii, iar exploatarea lor în interes turistic nu se face

deci pe un teren, uniform pe aceeaşi bază geografică,

socială, economică sau culturală.

Variabilele geografice, atracţiile turistice diverse,

datele economice variate, resursele umane diferite din

punct de vedere calitativ şi cantitativ fac ca ceea ce este

dorit sau posibil într-un anumit loc sa nu fie într-un altul;

ceea ce este benefic sau tolerat într-un loc sau pentru un

anumit grup uman poate deveni nociv sau intolerabil într-

un alt loc sau pentru alt grup.

Spiritualitatea tradiţională a ţăranului trebuie însoţită de

o pregătire specifică activităţii de cazare turistică,

iniţiativa privată trebuie să se integreze într-un plan

colectiv de dezvoltare globală, iar aportul fiecăruia

trebuie să se integreze într-un plan colectiv de dezvoltare

globală, iar aportul fiecăruia trebuie să contribuie la

montajul produselor turistice, oferind vizitatorului –

consumator satisfacţia unei cazări civilizate, însoţite de

restauraţia adecvată şi în acelaşi timp posibilitatea

descoperirii unor locuri şi oameni noi.

Ecuaţia fundamentală a produsului turistic rural este:

cazarea la fermă = vacanţa petrecută în sat + petrecerea

timpului liber în spaţiul rural.

Ferma, satul, spaţiul rural sunt imagini, deci sunt

motivele pentru care turiştii vin să îşi petreacă vacanţele

la ţară.

În contrast , cu concentrarea, anonimatul, rapiditatea

schimbărilor, absenţa valorilor de referinţă ce

caracterizează marile oraşe, orăşenii consideră din ce în

ce mai mult spaţiul rural ca o rezervă de spaţiu, de bogăţii

naturale fundamentale, de structuri sociale de primire. Ei

vor ca, folosindu-se de aceste bunuri (la care de cele mai

multe ori se adaptează), să le păstreze, să le salveze de

poluarea şi distrugerea ce se manifestă din ce în ce mai

mult şi care pun sub semnul întrebării integritatea şi

perenitatea planetei.

Ferma rămâne un simbol foarte puternic pentru

citadin; este casa fermierului, a ţăranului, a celui ce

cunoaşte secretele naturii, dar ştie şi locurile de pescuit, de

cules ciuperci; este locul unde trăiesc animalele domestice

cu care orăşeanul a pierdut contactul, este locul unde se

pot mânca fructe proaspete, locul unde se succed generaţii

fără a se schimba modul de viaţă etc. Această imagine pe

care şi-o face turistul tinde să se îndepărteze din ce în ce

mai mult de realitatea economică, de exploatarea

mecanizată a agriculturii şi de monoproducţie. Totuşi

cererea rămâne masivă, însă oferta riscă a se deprecia

calitativ. Aceasta este problema agroturismului care nu

poate fi definit simplu printr-un statut juridic, sau un

nivel al venitului, dar care trebuie să rezulte dintr-o

primire şi un cadru particular în spaţiul rural.

Satul, de asemenea, ocupă un loc important în

imaginaţia orăşeanului. Semnifică dimensiunea umană,

intimitatea socială, animaţia locală; evocă primăria,

şcoala, cafeneaua, biserica, aceste locuri care au marcat

viaţa oamenilor de-a lungul secolelor. Satul grupează

artizani comercianţi, mici întreprinzători, acei actori

locali care fac mai uşoară viaţa la ţară. Satul este locul

unde găsim serviciile publice, indispensabile tuturor, locul

unde se desfăşoară cele mai frumoase sărbători.

Spaţiul reprezintă întregirea activităţii de cazare la

fermă şi a vieţii satului în slujba turismului rural;

vacanţierii vor să parcurgă spaţiul sau să acţioneze în

cadrul acestuia. Spaţiul reprezintă simbolul libertăţii,

respiraţiei, apei pure, verdeţii, florilor, culorilor,

parfumurilor, cânturilor; el invită la contemplaţia

peisajelor, dar şi la activităţi fizice de-a lungul potecilor,

pe malul râurilor, traversând dealurile, munţii, aflându-se

pe înălţimile falezelor, pe lacuri, etc. Aceste activităţi în

plină natură constituie un criteriu important în alegerea

petrecerii vacanţelor la ţară.

Ferma, satul şi spaţiul, împreună şi separat, dau

turismului rural atractivitate, dimensiune economică,

socială şi culturală.

Turismul rural e fundamental integrat în cadrul

mijloacelor rurale de primire unde pune în valoare

potenţialul natural, cultural şi uman pe baza căruia se

elaborează şi promovează produsele turistice la nivel

local, regional, naţional şi internaţional, se regăsesc

motivaţii şi obiective identice în ceea ce priveşte găsirea

unui mod de dezvoltare socio-economică prin

valorificarea turistică a potenţialului natural şi cultural al

spaţiului rural.

Dubla preocupare:

Ø pentru o dezvoltare turistică la nivel local,

durabilă, cu consecinţe economice şi sociale pozitive;

Ø pentru satisfacerea şi, deci, obţinerea unei aşa-

numite fidelităţi a consumatorului, prin calitatea primirii

şi a serviciilor şi produselor, se impune ameliorarea

(aceasta fiind necesară pentru ţările U.E.) scoaterii pe

piaţă şi vânzării produselor turistice rurale printr-o mai

bună organizare pe plan local şi printr-o cooperare la

nivel european.

Oferta turistică se exprimă la fel de bine pornind de la

un sejour, de la o activitate de petrecere a timpului liber,

de la un circuit pe o anumită temă sau într-o regiune, în

funcţie de sezonul ales, clientela potenţială, reţele folosite

etc.

În cazul excursiilor de aproximativ o zi, produsul

turistic „verde” include întotdeauna cazarea la un

locuitor, într-un han sătesc, într-un camping rural sau

într-un sat de vacanţă familial unde se pot distinge

particularităţile primirii şi cazării turiştilor în cadrul

rural.

Astfel, motivaţia călătoriilor turistice în zonele rurale

este reprezentată, aşadar de cadrul natural nealterat, de

tradiţii şi obiceiuri, de activităţile practicate în aceste

areale. Ca atare, procesul de amenajare turistică a

spaţiilor rurale vizează crearea condiţiilor pentru

prezenţa turiştilor şi satisfacerea nevoilor lor, pe de o

parte, şi pentru desfăşurarea nestingherită, chiar pentru

stimularea activităţilor economice specifice, pe de altă

parte.

În această concepţie, amenajarea zonelor rurale

înglobează un ansamblu de acţiuni care se desfăşoară pe 3

planuri:

1. realizarea unor rezervaţii funciare;

2. dezvoltarea serviciilor de găzduire a turiştilor

şi a activităţilor

de agrement;

3. crearea unor oglinzi de apă.

Turismul rural şi EUROGITES

Într-o Europă unită şi prin deschiderea graniţelor, în

Anul Turismului – 1990 – a fost înfiinţată EUROGITES,

organizaţie care acoperă întreaga Europă geografică.

Programul de acţiune al C.E. pentru perioada 1990-1992

a oferit acestei organizaţii mijloacele necesare pentru a

putea transpune obiectivele, stabilite prin statut. Acţiunile

1-5 din Programul Comisiilor C.E. corespund cu

următoarele obiective ale EUROGITES:

Ø Definirea ofertelor turistice în mediul rural şi

stabilirea criteriilor unitare de calitate în turismul rural

din Europa.

Ø Crearea băncii de date cu informaţii despre fiecare

organizaţie membră.

Ø Codificarea produsului „Turismul rural”, astfel

încât să fie inteligibil pentru client (prin marcă sau logo)

şi în aşa fel încât clientul să poată recunoaşte produsul la

prima vedere.

Ø Atragerea de noi clienţi pentru turismul rural şi

descoperirea spaţiului rural prin turismul în mediul rural.

Ø Să construim Europa înseamnă să fim solidari.

Deci, trebuie să ajutăm ţările în care turismul rural se află

în faza de organizare, punând la dispoziţie experţi, astfel

încât să se realizeze un produs omogen, de calitate, bun,

care să poată fi oferit pe piaţa turistică.

Din anul 1993, România este membră EUROGITES.

Oferte:

Oferta „Echitaţie”. În cazul acestei oferte, principala

activitate se referă la echitaţie şi la lecţii de călărie, cu

condiţia să existe spaţii optime de cazare, asistenţă

profesionistă şi cai buni.

Oferta „Vacanţă pentru copii”; activităţile trebuie

gândite de aşa natură încât să ofere condiţii optime pentru

copii, atât în ceea ce priveşte cazarea cât şi existenţa

asistenţilor de specialitate pentru cei mici.

Oferta „Satul de vacanţă”. Unităţile de primire oferă

facilităţile necesare pentru familii, iar activităţile sunt

gândite în aşa fel încât să vină în întâmpinarea familiilor

care îşi petrec vacanţa în acest cadru. De regulă, satele de

vacanţă sunt administrate de organizaţiile bisericeşti şi de

structurile instituţionale.

Oferta „Camping”. Se referă la locuri de campare în

gospodăria ţărănească şi în spaţiul rural, în general.

Campingurile mari, profesioniste îşi desfăşoară activitatea

conform ordinii interioare proprii, precum şi

corespunzător normelor, emise de autorităţi şi de

Asociaţia Administratorilor de Campinguri.

Analiza comparativă a ofertei din mediul rural

În prezent, în ceea ce priveşte cazarea în mediul rural

se constată anumite evoluţii şi inovaţii care pun

următoarele probleme:

Ø în multe regiuni europene se constată o diminuare

şi o îmbătrânire a populaţiei care riscă să diminueze

dezvoltarea locală şi să reducă efectele economice ale

cazării turiştilor în spaţiul rural;

Ø programe de reconstrucţie şi renovare a caselor

ţărăneşti, pentru primirea turiştilor, propun, pentru o

productivitate optimă, regrupări de locuinţe şi o ofertă

colectivă pentru serviciile locale (cunoscute sub

denumirea de „adăposturi”, fără să fie prevăzute

neapărat pentru activitatea de primire a turiştilor,

personalizate pentru fiecare locuitor al satului în parte);

Ø aplicarea şi folosirea acestor denumiri de

„adăpost” pentru locuinţe mobilate care nu fac obiectul

nici unui control sau standardizări (etichetări) comportă

un risc de diminuare a importanţei numelui şi a

garanţiilor sale de calitate, ce decurge din folosirile injuste

(neadecvate) ale acestuia;

Ø iniţiativele sunt luate de organizaţiile turistice

teritoriale pentru a regrupa ofertele turistice sub o

etichetă unică în vederea aplicării unei strategii pentru a

promova un produs turistic global, ceea ce poate conduce

la o banalizare a ofertei turistice în detrimentul

mijloacelor de primire specifice mediului rural, dar şi la o

standardizare a satelor din punct de vedere turistic;

Ø o multitudine de strategii şi etichete pentru oferta

turistică rurală există în diverse ţări vest-europene,

fiecare regiune dorind sa-şi singularizeze produsele

proprii în raport cu alte produse regionale similare.

Aceste iniţiative îşi găsesc justificarea în căutarea unei

„identităţi turistice” regionale, însă sunt, totodată, surse

de confuzie pentru consumatori.

Conceptul de cazare la sătean

În ceea ce priveşte conceptul de cazare la sătean,

acesta se regăseşte pe ansamblul spaţiului UE cu toate

variantele de aplicare (este conceptul adoptat de Federaţia

Europeană de Cazare în Mediul Rural AUROGITES, în

1990).

GERMANIA

v Singura formă de cazare în mediul rural este

locuinţa pentru turişti din cadrul fermei agricole.

DANEMARCA

Conceptul „rural” nu există pentru că aici nu se

distinge ruralul de urban.

SPANIA

v Ameliorarea condiţiilor din mediul rural,

diversificarea ofertei turistice rurale;

v „Agrotourisme Basque”: ameliorarea condiţiilor

de viaţă ale agricultorilor

prin combinarea activităţilor acestora cu altele

complementare (turism, artizanat etc.).

FRANŢA

vTurism difuz în mediul rural, cu o amploare redusă, cu

echipamente aparţinând particularilor;

v „Nids Vacances” a reînălţat ştafeta imaginii de marcă a

imobilelor săteşti pentru cazarea turiştilor şi a garantat

calitatea acestora;

v International Café – Connette; club internaţional ce

pune la dispoziţie camere cu confort şi posibilităţi de

petrecere a timpului liber;

v „Fédération Nationale des Gîtes de France” – pune la

dispoziţia turiştilor camere în mediul rural;

v „Cleconfort France” – valorifică şi selecţionează

locuinţe de calitate;

v „Rendonnées Pyrénéennes” – dezvoltarea mijloacelor

de primire prin punerea la dispoziţie a echipamentelor

necesare;

v „Maison de la Rendonnée” – dezvoltarea mijloacelor de

primire prin punerea la dispoziţie a echipamentelor

necesare;

v „Assemblée Permanente des Chambers d’Agriculture”

susţine agricultura prin dezvoltarea turismului în cadrul

fermelor.

MAREA BRITANIE

„Farm Holiday Bureau” reprezintă şi apără interesele

agricultorilor care au o activitate turistică şi asigură

promovarea agroturismului.

GRECIA

„Oficiul Naţional de Turism din Elada”; în regiunile

nonurbanizate, primirea turiştilor se face de către

persoane ce se ocupă în special cu agricultura, în scopul

obţinerii unui venit suplimentar prin cazarea şi vânzarea

de produse agricole şi artizanale turiştilor.

IRLANDA

Valorificarea în scopuri turistice a caselor din mediu

rural (din ferme şi sate).

ITALIA

Promovarea agroturismului în scopul creşterii

veniturilor agricultorilor şi valorificării produselor

agricole şi artizanale locale.

LUXEMBURG

Creşterea capacităţii de primire, mai ales în regiunile

defavorizate pe plan hotelier, dând o nouă utilizare

caselor rurale şi menţinând ocupată forţa de muncă ce

riscă să intre în şomaj.

OLANDA

v „Stichting Vrije Recreate” – cazare la fermă;

v Ministerul Turismului – doreşte ca o definiţie a

turismului rural, în plan european, să fie adoptată.

PORTUGALIA

v„Turihalle” reuneşte proprietarii vechilor conace

oferind un contact cu istoria şi vechile

tradiţii ale Portugaliei. Activează în păstrarea moştenirii

arhitectonice şi culturale a ţării.

Conceptul de primire la locuitor este fundamentat pe trei

constante de bază:

1. prestaţie turistică fondată (bazată) pe un „adăpost

privat”;

2. contactul direct între persoana care primeşte

(gazda) şi persoana care este primită (oaspetele). Aceasta

se referă la bivalenţa ospitalităţii tradiţionale care este în

acelaşi timp oferită şi acceptată;

3. nevoia turistului de a descoperi ţări noi (peisajele

lor, obiceiurile lor, produsele, tradiţiile, cultura, locuitorii

lor).

Intervenţiile publice variază în funcţie de stat sau/şi

regiune în ceea ce priveşte:

v reglementările;

v fiscalitatea;

v mijloacele de promovare;

v modalităţile de instruire şi educaţie;

v controlul şi clasamentele folosite;

v stabilirea tarifelor.

Clientela ţărilor UE este dominată de cea naţională în ţări

ca: Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Italia. În

ţări ca Franţa şi Italia se observă o creştere a turiştilor

europeni.

Ca profil, clientela provine din:

Ø clasa mijlocie în Germania, Danemarca, Italia;

Ø clasa superioară în Belgia, Franţa, Spania, Irlanda;

Ø familii cu copii în Germania, Belgia, Danemarca.

Se observă un flux al turiştilor din nord spre regiunile

rurale din sud (excepţie Irlanda).

Hotelăria rurală

În cele mai multe ţări UE (mai ales în sudul Europei)

dispoziţiile reglementate sunt luate în favoarea hanurilor

şi hotelurilor rurale, considerate ca: „locuri ale vieţii

sociale şi nuclee ale dezvoltării locale.

Dezvoltarea diferitelor forme de restaurare în spaţiul

rural, de la „table d’hotels” la fermele tip hanuri şi la

hanurile săteşti, impune stabilirea şi respectarea unor

norme tehnice pentru fiecare formulă în scopul evitării

supra-comercializării şi a concurenţei arhaice care nu

poate decât să prejudicieze pe fiecare în parte sau, în cel

mai rău caz, dezvoltarea turistică globală.

Dezvoltarea durabilă a turismului

Dezvoltarea durabilă a turismului:

Ø cererea turistică este proporţională cu calitatea

mediului înconjurător al destinaţiei turistice;

Ø turismul este deseori activitatea ce protejează

mediul rural mai mult decât industriile consumatoare de

resurse ca: mineritul, construcţiile etc.;

Ø turismul face să crească numărul populaţiei din

zonele de destinaţie;

Ø condusă în mod corespunzător, activitatea de

turism poate fi o forţă puternică în ceea ce priveşte

conservarea mediului ambiant şi a moştenirii culturale;

Ø turismul durabil a devenit un cult pentru turişti,

mai ales când acesta se desfăşoară sub forma

ecoturismului.

Turismul poate avea un impact pozitiv şi unul negativ,

direct sau indirect, tangibil sau intangibil asupra

mediului. Şi, de aici, efortul de a defini şi măsura ceea ce

limitează implicarea unor domenii, ale unor discipline

ştiinţifice şi profesionale. A aborda aceste expertize şi a

înţelege foarte bine impactele sale, este foarte necesară o

grupare a factorilor implicaţi în categorii ce corespund

acelor discipline ştiinţifice profesionale:

• factori fizici, în particular, resurse naturale, spaţiul

şi facilităţile;

• factori ecologici, în particular, flora fauna şi

ecosistemul;

• factori sociali, priviţi din două puncte de vedere:

- din punct de vedere al gazdelor, cuprind toţi

acei factori care

corespund nivelului de trai al acestora;

- din punct de vedere al vizitatorului, cuprind toţi

acei factori care

definesc nivelul de viaţă şi experienţa

acestora;

• factori culturali, în particular, tradiţiile, limba

religia, obiceiurile, cultura.

TURISMUL ÎN JUDEŢUL CLUJ

Potenţialul turistic al unei comunităţi a fost, nu de

puţine ori, introdus în cercetările privind dezvoltarea

comunitară. Aceasta întrucât potenţialul turistic

contribuie în primă instanţă la constituirea sectorului

serviciilor ce deservesc infrastructura necesară

turismului, deci la crearea de noi locuri de muncă şi

implicit la creşterea veniturilor populaţiei.

RESURSELE TURISTICE ALE CADRULUI NATURAL

Relieful judetului Cluj este in majoritate deluros,

restul, mai putin de o treime fiind constituit din munti.

Campiile lipsesc in totalitate, acestea fiind suplinite de

luncile raurilor Somes si Ariesul inferior. Campia

Transilvaniei este o regiune cu aspect colinar. Prezenţa

unui relief dominant de podiş (Podişul Someşan, Câmpia

Transilvaniei, culoarele hidrografice ale Someşului Mare,

Someşului Mic, Someşului şi Arieşului) cu morfologie

variată. Existenţa, în partea vestică a judeţului, pe o

suprafaţă de peste 25 % din suprafaţa sa, a unor masive

muntoase precum Munţii Trascăului (ramificaţia sa estică,

din Culmea Petreşti), Masivul Gilău-Muntele Mare (1826

m altitudine), Munţii Vlădeasa (1839 m, cota altimetrică

maximă a judeţului) şi a unei mici suprafeţe din

extremitatea estică a Munţilor Plopiş (Dealul Ponorului).

În judeţul Cluj exista un număr de 284 peşteri şi avene

ceea ce înscrie spaţiul său între cele care pot dezvolta o

formă de turism recreativ extrem de incitantă şi benefică

economic, speoturismul.

Repartiţia pe zone geografice a potenţialului speoturistic

este următoarea: Munţii Vlădeasa - 44; Podişul Someşan

– 10; zona Cheilor Turzii-22; zona Cheilor Turului - 29;

Munţii Plopiş - 3, bazinul Someşului Cald (Munţii

Bihorului) - 176.

Propunerile de amenajare şi includere a unor peşteri în

circuitele turistice vizează, cum este şi firesc, cavităţile

subterane cu potenţial de atractivitate ridicat, dar şi

cavităţile naturale cu potenţial de poziţie ridicat

(localizate în zone uşor accesibile, lângă căi de acces

intens circulate) sau cele amplasate în zone lipsite de alte

peşteri mai valoroase (Podişul Păniceni).

POTENŢIALUL TURISTIC HIDROGRAFIC

Pe lângă obiectivele morfologice analizate anterior,

Judeţul Cluj dispune de un potenţial turistic hidrografic

ridicat, constituit, în primul rând, din acvifere cu ape

minerale (sărate), lacuri sărate şi cu apă dulce, reţele

hidrografice de suprafaţă, cascade.

Judeţul posedă în interiorul limitelor sale, în primul rând,

o serie de resurse hidrominerale, reprezentate prin

acvifere preponderent clorosodice dar şi cu un conţinut

sulfuros (la Băile Băiţa, de exemplu). De prezenţa acestor

acumulări sunt legate apariţia izvoarelor şi lacurilor

sărate, precum şi a nămolurilor terapeutice întâlnite la

Băile Someşeni, Băile Cojocna, Băile Băiţa, Sic, Ocna Dej,

Băile Turda, dar şi în alte areale ale bordurii Câmpiei

Transilvaniei.

Reţelele hidrografice ce traversează teritoriul judeţului

generează un complex „efect de margine” în structura

căruia intră activităţi recreative din categoria înotului,

navigaţiei de agrement şi pescuitului.

Lacurile de acumulare (artificiale) amenajările

hidrotehnice care au dus la individualizarea lacurilor

susmenţionate s-au dezvoltat în bazinul superior al

Someşului Mic, incluzând ambii afluenţi ai acestuia:

Someşul Cald şi Someşul Rece, cât şi afluenţi de ordin

inferior ai acestora.

Barajele lacurilor de acumulare reprezintă, de asemenea,

obiective atractive prin înălţimea, lăţimea sau

configuraţia lor. Deosebit de spectaculoase sunt barajele

în dublu arc ale Lacului Drăgan (120 m înălţime, 447 m

lungime) şi Lacului Tarniţa (97 m înălţime, 232 m

lungime) incluse, tipologic, în categoria resurselor de

provenienţă antropică.

Lacurile (iazurile) din Câmpia Transilvaniei, în

majoritatea absolută de origine antropică, au o funcţie

turistică conţinută în rolul lor peisagistic, amplificat,

parţial, şi de morfologia mai puţin spectaculoasă a

teritoriului. Ele devin însă spaţii ideale pentru derularea

turismului recreativ piscicol (pescuitul de agrement sau

sportiv), a navigaţiei de agrement cu ambarcaţiuni uşoare,

respectiv, în anumite sectoare, a înotului.

Astfel de lacuri şi heleşteie sunt: Suatu,

Aruncuta,Berchieş, Cătina, Lacul Chinteni, Feiurdeni

(Câmpeneşti), Filea (pe Hăşdate), Stejăriş, Mărtineşti,

Tureni ş.a.

Pentru extensiunea, adâncimea şi pitorescul lor, se

detaşează Lacul Ştiucii (considerat de unii autori de

origine carsto-salină, 57,6 ha, 1,6 km lungime, 6,8 m

adâncime), Ţaga, Geaca (I-III), Cătina, Sucutard, Tăul

Popii, Suatu, etc.

POTENTIALUL TURISTIC BIOGEOGRAFIC

Potenţialul turistic biogeografic se referă la cele două

componente ale învelişului biogeografic: componenta

vegetală şi componenta faunistică.

Funcţia turistică a pădurilor

Din punct de vedere turistic, în cadrul judeţului Cluj se

impune pădurea, acest ecosistem complex având

extensiunea maximă în zona montană.

Funcţia recreativă a pădurilor Judeţului Cluj este

întregită de existenţa unor produse secundare, a căror

culegere devine o activitate extrem de atractivă pentru

numeroşi turişti, cum ar fi:

- fructe de pădure: zmeură, afine, mure, măceşe,

porumbe ş.a.;

- ciuperci comestibile: hribi, gălbiori, ghebe;

- plante medicinale şi aromatice: sunătoarea (Herba

Hyperici), arnica (Arnica Montana), brânduşa de toamnă

(Colchicum autumnale), cimbrişor (Thimus sp.),

brusturele (Petasites hibridus), zburătoarea

(Chamenerion angustifolium), urzica (Urtica dioica) ş.a.;

- seminţe, conuri de răşinoase, coajă de copaci, cetină,

nuiele, ferigi, flori (culese pentru realizarea de produse

artizanale) ş.a.

Vegetaţia, în general, forestieră sau de pajişte, devine un

element atractiv şi prin compoziţia sa, respectiv prin

prezenţa unor plante endemice sau relicte.

Pe teritoriul judeţului Cluj, în conformitate cu

prevederile Ordonanţei de Urgenţă 236/2000, adnotată ca

Legea 462/2001, articolul 5 anexa 1, s-au definit

următoarele categorii de arii naturale protejate: parcuri

naturale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale.

STRATEGIA DE DEZVOLTARE A TURISMULUI IN

JUDETUL CLUJ

Analizele efectuate în PATR (2004) au pus în evidenţă

următoarea configuraţie a ierarhizării tipurilor şi

formelor de turism ce trebuie promovate cu prioritate în

această regiune de dezvoltare:

Turism curativ (balnear şi climateric)

Turism rural

Speoturism

Turism cinegetic

Turism cultural (centrat pe aşezările urbane şi

situurile istorice)

Turism recreativ montan

ARHITECTURA ŞI URBANISMUL ÎN ROMA

ANTICĂ

CUPRINS

1. LEGENDA – ÎNFIINŢAREA ROMEI

2. ISTORIA ROMEI ÎN DATE

3. URBANISMUL ROMAN

3.1. Principiile urbanismului roman

3.2. Planimetria oraşelor

3.3. Elemente compoziţionale urbane

4. ARHITECTURA ROMANĂ

5. VITRUVIUS

6. ADMINISTRAŢIA

7. JUSTIŢIA ŞI LEGISLAŢIA ROMEI

8. VATICANUL

1. LEGENDA …

…Enea, în urma războiului cu grecii, scăpând din

asediul Troiei împreună cu familia sa şi cu câţiva supuşi

credincioşi, a părăsit Asia Mică rătăcind timp

îndelungat pe Marea Mediterană. După multe peripeţii,

pe apă şi pe uscat, au ajuns în Peninsula Italică,

aşezându-se pe câmpia întinsă numită Latium, aflată la

miazăzi de râul Tibru, între mare şi Munţii Apenini.

După numeroase lupte, Enea a întemeiat aici cetatea

Lavinium, iar fiul său Ascanius sau Iulius, o a doua

cetate, Alba- Longa.

Peste aceste cetăţi au domnit mulţi regi, descendenţi

direcţi ai lui Ascanius. Mezinul ultimului rege, Amulius,

l-a alungat pe fratele său mai mare, Numitor, iar pe

fiica acestuia, Rea – Silvia, a făcut-o preoteasă a zeiţei

Vesta, obligând-o astfel să nu se mai căsătorească. În

acest mod, nici un urmaş al fratelui alungat de pe tron

nu se mai putea naşte pentru a răzbuna nelegiuirea.

Dar zeul Neptun a răpit-o pe tânăra vestală, care i-a

dăruit doi fii gemeni, pe Romulus şi Remus. Aflând cele

întâmplate, Amulius a pus să fie prinşi cei doi gemeni şi

aruncaţi în apele Tibrului. Un slujitor milos a aşezat cei

doi prunci într-un coş de nuiele, care a plutit pe apele

învolburate, până când valurile l-au arucat la mal şi l-

au adăpostit sub ramurile unui măslin. Aici a apărut

lupoaica, animalul lui Marte, care i-a adăpostit pe copii

în peştera Lupercal şi i-a alăptat pentru a le astâmpăra

foamea. Un păstor al regelui, pe nume Faustulus, i-a

descoperit şi i-a dus soţiei sale Acca Laurentia, care le-a

devenit doică şi i-a îngrijit.

Când au crescut, cei doi gemeni au devenit

conducătorii păstorilor care atacau şi prădau

împrejurimile. Remus a fost prins pe când încerca să

prade turmele regelui Amulius şi a fost dus la palat.

Faustulus l-a trimis pe Romulus în ajutorul fratelui său,

dezvăluindu-i secretul descendenţei lor nobile. Romulus

a atacat cetatea, şi-a eliberat fratele, l-au ucis pe

Amulius şi l-au pus pe tron pe bunicul lor Numitor.

După aceste fapte, cei doi fraţi au hotărât să

înfiinţeze o nouă cetate în ţinutul în care crescuseră,

acolo unde Tibrul ieşit din munţi, se îndrepta spre

mare.

Cei doi fraţi s-au certat însă, fiecare dorind ca

numele său să fie dat noii cetăţi. Nu s-au înţeles nici

asupra locului unde urma să fie ridicată cetatea: pe

dealul Palatin sau pe Aventin. Au întrebat atunci zeii,

care le-au răspuns că acela peste care vor zbura mai

mulţi vulturi, acela este ales pentru a decide. A doua zi

în zori, deasupra capului lui Romulus au zburat

doisprezece vulturi, iar de-asupra capului lui Remus au

zburat numai şase. Cetatea a fost numită de Romulus -

Roma şi cea dintâi colibă acoperită cu paie a fost

ridicată pe Palatin. Romulus a tăiat prima brazdă în

jurul Palatinului cu un plug tras de un taur şi de o vacă,

marcând astfel traseul zidurilor cetăţii. Supărat de

hotărârea zeilor, Remus a sărit peste linia viitoarelor

ziduri şi a fost înjunghiat de Romulus care a spus: ,,Aşa

să moară toţi cei care, ca şi tine, vor sări peste zidurile

mele”.

Romulus, rămas singurul stăpân al cetăţii, a populat-

o cu păstorii din împrejurimi, cu sclavi fugiţi, datornici

şi exilaţi. Pentru că lipseau femeile, Romulus a cerut

cetăţilor vecine ca fetele lor să se mărite cu noii locuitori

ai Romei, dar nimeni n-a dorit să intre în legături de

familie cu aceştia. Atunci, Romulus a recurs la un

vicleşug: a organizat o mare serbare în cinstea zeului

Consus, la care a invitat locuitorii din cetăţile sabine şi

latine din vecinătate. La un semn al lui Romulus,

bărbaţii Romei s-au repezit şi fiecare a răpit câte o

femeie. Bărbaţii străini, neînarmaţi n-au putut să le

apere şi au fugit, blestemându-i pe cei ce încălcaseră

legile ospitalităţii.

Aşa a început războiul cu cetăţile învecinate. Latinii

au fost învinşi uşor de romani, dar sabinii în frunte cu

regele lor Titus Tatius au pornit împotriva Romei.

Luptele s-au desfăşurat în mlaştinile dintre Capitoliu şi

Palatin, au durat timp îndelungat fără a se decide

victoria vreunei din părţi. Au intervenit femeile sabine,

legate acum de bărbaţii din ambele tabere, împăcându-i

pe bărbaţii şi pe fraţii lor. Popoarele s-au unit, iar

Romulus şi Titus Tatius au domnit împreună.

Acesta este mitul despre întemeierea şi primele

acţiuni ale cetăţii Roma, peste care au domnit încă şase

regi. Conducerea statului era în mâinile vechilor

cetăţeni, a patricienilor dintre care se alegea Senatul

(Sfatul Bătrânilor), iar regele era obligat să respecte

hotărârile Senatului în problemele importante.

Ultimul rege, Lucius Tarquinius Superbus a fost

izgonit şi s-a retras în cetatea etruscă Caere, iar

locuitorii Romei au hotărât ca în fiecare an să fie aleşi în

locul regelui doi consuli, înfiinţându-se Republica

Patricienilor, în care plebeii erau reprezentaţi de

tribuni.

2. ISTORIA ROMEI ÎN DATE

Vicenzo Camuccini – Asasinarea lui Iulius Cezar –

Muzeul Capodimonte – Neapole (1773-1884)

SEC.XIV Î.C. - TRACII OCUPĂ REGIUNEA

UNDE VA APARE ROMA;

SEC. VIII Î.C. - CIVILIZAŢIA ETRUSCĂ – APAR

SATE PE PALATIN;

735 Î.C. - DATA LEGENDARĂ A FONDĂRII

ROMEI DE ROMULUS

609 Î.C. - EXPULZAREA DIN ROMA A LUI

TARQUINIUS SUPERBUS – ULTIMUL REGE

ETRUSC ŞI INSTAURAREA REPUBLICII;

390 Î.C. - NĂVĂLIRI ALE TRIBURILOR

GALILOR. CAPITOLIUL ESTE SALVAT DE

STRIGĂTUL GÂŞTELOR SACRE;

338 Î.C. - ROMA DOMINĂ REGIUNEA

LATIUM. ÎNCEPE CUCERIREA BAZINULUI

MEDITERANEAN;

219-202 Î.C. - REPUBLICA ROMANĂ DOMINĂ

PENINSULA IBERICĂ, SICILIA,

SARDINIA, CORSICA ŞI O PARTE

DIN AFRICA DE NORD;

58-44 Î.C. - CEZAR SUPUNE GALIA ŞI DEVINE

STĂPÂNUL ROMEI;

27 Î.C. - IANUARIE: OCTAVIAN FONDEAZĂ

IMPERIUL, MEDITERANA DEVINE UN „LAC”

ROMAN. ÎNCEPE „SECOLUL LUI AUGUSTUS”

(OCTAVIAN). LITERATURA CLASICĂ LATINA

CUNOAŞTE O MARE DEZVOLTARE PRIN

HORAŢIU, VIRGILIU, OVIDIU, TITUS – LIVIUS. SE

DEZVOLTĂ ARTA ROMANĂ, SE CONSTRUIESC

TERME, APEDUCTE;

ANUL 30 - CRUCIFICAREA LUI ISUS DIN

NAZARET;

ANUL 64 - INCENDIUL ROMEI ŞI PRIMELE

PERSECUŢII ALE CREŞTINILOR;

ANUL 70 - CUCERIREA IERUSALIMULUI DE

CĂTRE ROMANI;

ANUL 72 - ÎNCEPE CONSTRUCŢIA

COLISEUM-ULUI;

117 – 138 - ÎMPĂRATUL HADRIAN; - ÎNCEPE

CONSTRUIREA PANTHEONULUI (123) ŞI A UNUI

MAUSOLEU – VIITORUL CASTEL SAN-ANGELLO;

212 - EDICTUL LUI CARACALLA PRIN CARE

TOŢI LOCUITORII LIBERI DIN IMPERIU DEVIN

CETĂŢENI ROMANI

274 - CONSTRUCŢIA FORTIFICAŢIILOR

ROMEI („ZIDUL LUI AURELIAN”);

293 - SUB DIOCLEŢIAN – CONDUCEREA

IMPERIULUI ESTE ÎMPĂRŢITĂ

ÎNTRE APUS ŞI RĂSĂRIT;

3 . URBANISMUL ROMAN

Continuatoare a culturii grecilor şi a etruscilor,

civilizaţia romană îşi extinde treptat influenţa asupra

teritoriilor europene din jurul Mediteranei, de la limes –

ul ce separă Anglia de Scoţia până în Egipt, din Asia

Mică la ţinuturile germanice, de la nord de Danubiu la

Atlantic.

Sistemul legislativ, arta militară şi a conducerii, a

organizării teritoriilor cucerite, toleranţa religioasă şi

nu în ultimul rând ştiinţa construcţiilor, au asigurat

pentru mai mult de un mileniu existenţa şi supremaţia

în aceste teritorii, mai întâi a Republicii, apoi a

Imperiului Roman. Această civilizaţie bazată pe spaţiul

rural, dar tipic urbană este jalonată de apariţia a

numeroase oraşe care ating apogeul dezvoltării lor în

primele două secole ale Mileniului I : Ostia,

Herculanum, Pompei, Timgad şi altele. Dar mai ales

aici - şi nu în celebra Romă, în oraşele cetăţi care nu

depăşesc câteva zeci de mii de locuitori - urbanismul

roman atinge nivelul său maxim de dezvoltare.

3.1. Pricipiile urbanismului roman:

Cu începere de la Cetatea Eternă, fondarea unui oraş

este la romani un act sacru, marcat de un ritual arhaic

preluat de la etrusci. Ritualul cuprinde patru secvenţe:

- Luarea auspiciilor – destinată să asigure acordul

zeilor pentru înfiinţarea noului oraă;

- Orientatio – trasarea celor două axe majore ale

viitoarei localităţi: decumanus (est – vest) şi cardo (nord

– sud), care înscriu oraşul în ordinea generală a

Universului;

- Limitatio – marcarea cu brăzdarul plugului a

perimetrului, întrerupt în dreptul viitoarelor porţi, care

marchează o linie de protecţie magică: pomerium, în

afara căreia se va construi zidul de apărare;

- Consacrarea – plasarea oraşului sub protecţia zeilor,

în special a triadei capitoline: Jupiter, Junona şi

Minerva.

Principiile urbanismului roman sunt aplicate vizibil în

structura oraşelor nou înfiinţate ca: Torino, Aosta,

Florenţa în peninsula italică, Timgad, Volubilis, Leptis

Magna, Sabatha în Africa, dar se regăsesc şi în

modernizarea şi remodelarea unor aglomerări urbane

existente. Vechile ,,oppida” din Galia amplasate pe

înălţimi sunt completate cu structuri romane

rectangulare ca la Autun şi Trier, iar peste târgul galic

al Lutetiei se suprapune un oraş modern care va deveni

nu mai puţin celebrul Paris.

3.2. Planimetria oraşelor romane se caracterizează prin

utilizarea tramei stradale rectangulare, orientată după

cele două axe majore: cardo şi decumanus, trasee

ortogonale ce răspund unor cerinţe vădit practice, fără

semnificaţie religioasă. Oraşul tipic roman primeşte

astfel în plan forma unui pătrat sau a unui dreptunghi -

în care străzile secundare delimitează insule asemenea

ca formă. Această operaţiune poartă numele de ,,

limitare internă”, iar tratatele de topometrie

contemporane epocii imperiale o consideră ca parte

integrantă a ritualului fondării oraşului. Aceste trasee

rectangulare sunt însă adaptate declivităţilor terenului,

tradiţia fiind preluată de la etrusci şi greci.

3.3. Elementele compoziţionale urbane sunt:

Incinta: are o valoare simbolică şi religioasă ce trimite

la ritualul limitării oraşelor. După instaurarea

cunoscutei ,,pax romana” fortificaţiile au fost neglijate

în favoarea extinderii aşezărilor, dar năvălirile barbare

din secolul al III-lea obligă reconstruirea zidurilor de

apărare, pentru care adeseori sunt utilizate ca material

de construcţie părţi din monumentele epocilor

anterioare.

Străzile: aveau dimensiuni bine stabilite: 12 m lăţime

pentru cardo şi decumanus ( la Corint lătimea arterelor

atinge 24 m) şi nu mai puţin de 6 m pentru străzile

laterale, erau dalate şi mărginite de trotuare. Adeseori

strada era flancată de portice spre care se deschid

magazine şi care protejează cetăţenii de ploaie sau de

arşiţă.

Forum–ul: este amplasat la intersecţia dintre cardo şi

decumanus, este un centru al vieţii publice, piaţă şi loc

de reuniune în acelaşi timp, constituie inima oraşului

roman. Este locul unde sunt amplasate edificiile publice

(sala curiei romane, bazilica – un vast edificiu ce

adăposteşte tranzacţiile comerciale şi activităţile oficiale

de exercitare a justiţiei), adeseori legate prin portice

după modelul agorelor greceşti. Forum – ul este centrul

vieţii religioase, aici este amplasat templul închinat

triadei capitoline în timpul Republicii, ulterior templul

ce serveşte cultul imperial. Până la apariţia

amfiteatrelor, în forum se desfăşurau şi luptele

gladiatorilor. Alături de forum–ul propriu-zis, în

oraşele romane vor apare şi fora – pieţe specializate,

destinate exclusiv activităţilor comerciale.

4. ARHITECTURA ROMANĂ

Dotările publice: edificii destinate petrecerii timpului

liber: teatre, circuri, amfiteatre, terme, ocupă un loc

privilegiat în structura oraşului roman. Spre deosebire

de greci, care utilizau pantele naturale ale terenului

pentru amenajarea teatrelor, romanii construiesc teatre

monumentale pe teren plan. Pentru circuri, de obicei

piste lungi destinate întrecerii carelor, înconjurate cu

gradene este utilizat terenul denivelat pentru o mai

bună vizibilitate (Circus Maximus din Roma este

amplasat în depresiunea dintre colinele Palatin şi

Aventin). Amfiteatrele, (dintre care cel mai renumit este

Colosseum–ul) sunt destinate întrecerii între gladiatori

şi spectacolelor, sunt construcţii monumentale de mari

dimensiuni, specifice civilizaţiei romane.

Termele, sunt edificii gigantice cu lux ostentativ

construite în epoca imperială, care regrupează băi calde

şi reci, săli pentru sport, biblioteci, săli de lectură, locuri

pentru servirea mesei. Palatele, edificiile administrative,

cazărmile, închisorile, sunt construcţii cu funcţiuni

urbane amplasate în zonele centrale ale oraşelor.

Un loc esenţial îl ocupă amenajările şi dotările

edilitare: castelele de apă, apeductele, fântânile. Peisajul

urban este înnobilat cu numeroase grupuri statuare şi

arce de triumf amplasate în capetele de perspectivă ale

arterelor importante. Canalizarea apelor uzate era

asigurată de o reţea subterană care urmărea traseul

stradal.

Locuinţele: sunt de două feluri: domus – tipul clasic al

locuinţei unifamiliale din care se dezvoltă programul

arhitectural al palatelor patricienilor şi - insulae – case

de raport cu mai multe etaje cuprinzând un anumit

număr de apartamente.

5. VITRUVIUS

Principiile urbanismului roman se regăsesc în ,,De

architettura” – tratatul de urbanism al lui Vitruvius,

inginer şi arhitect contemporan cu Augustus. Inspirat

din operele urbaniştilor greci, în tratatul său Vitruvius

pune accent pe alegerea sitului, pe salubritate,

expunerea la factorii climatici, la amplasarea edificiilor

publice şi a locuinţelor. Se recomandă a se face

orientarea străzilor pe baza unui studiu aprofundat al

regimului local al vânturilor, iar confortul şi estetica

urbană sunt preocupări importante ale celebrului

teoretician.

6. ADMINISTRAŢIA

Imperiul Roman s-a extins pe teritorii întinse - de la

Marea Britanie până în Persia, între Germania şi Egipt,

de la vest de Rhin - la nord de Dunăre, până la munţii

estici ai Anatoliei – (Armenia de astăzi) - reunind

tradiţii, limbi şi religii din cele diverse şi o populaţie de

70,0 milioane de locuitori.

Timp de cinci secole, acest teritoriu imens a fost

administrat, controlat aprovizionat şi apărat de Roma.

Pe acest teritoriu incomensurabil romanii avansau, se

retrăgeau, dispuneau de state – tampon. Pe perimetrul

Imperiului au fost fixate posturi de frontieră şi

fortificaţii.

Din punct de vedere administrativ, în primele secole ale

Imperiului, existau două feluri de provincii:

- cele vechi şi bine pacificate, plasate la interior,

numite ,,provincii ale poporului” – ale poporului roman,

pentru care guvernul local era numit de Senat, cauză

pentru care erau denumite şi provincii senatoriale.

- ,,provincii de frontieră” – în care împăratul, şeful

armatelor îşi exercita direct puterea prin guverne

formate din funcţionari militari care depindeau direct

de suveran.

Membrii guvernelor provinciilor senatoriale

beneficiau de o pregătire specială în domeniul

administraţiei, erau magistraţi aleşi care proveneau din

familiile patricienilor şi care puteau succesiv să lucreze

în administraţie sau să conducă o legiune, parcurgând

cursus honorum – spre cele mai înalte funcţii în

conducerea Imperiului. Această elită forma o minoritate

restrânsă care administra eficient economia Imperiului.

O ordine similară se regăsea şi în maniera modernă şi

eficace în care era condusă imensa armată romană:

450.000 oameni pentru care existau înscrisuri şi

repertoare, tabele de avansare, ordine de promovare.

Civilizaţia romană a fost o civilizaţie birocratică.

7. JUSTIŢIA ŞI LEGISLAŢIA ROMEI

Justiţia romană era o ,,civilizaţie a pledoariilor”, o

civilizaţie care a inventat dreptul, un drept care nu

considera membrii societăţii egali: fiecare avea un statut

personal, era înserat într-o ierarhia bine codificată de-

asupra căreia se situau cei care deţineau cetăţenia

romană.

Sub Imperiul Târziu, circa 6 milioane de persoane

aveau cetăţenia romană, putând fi fictiv asimilaţi ca

Romani, o populaţie mai numeroasă decât populaţia

Republicii Romane. Cel ce a dobândit cetăţenia romană,

putea accede la cele mai înalte funcţii publice. Astfel,

împăraţii din dinastia Sever–ilor erau de origine punică.

Cetăţenia romană era acordată la cerere, funcţie de o

serie de criterii: averea, onorabilitatea, cunoaşterea

limbii latine, (respectiv limba greacă pentru partea de

răsărit a imperiului).

În anul 212, prin edict, împăratul Caracalla

hotărăşte: toţi locuitorii Imperiului sunt cetăţeni

romani. Fără îndoială, această decizie se bazează pe

sistemul de impozite aplicat cetăţenilor romani, (noii

cetăţeni erau în continuare supuşi impozitelor care le

plătiseră şi până atunci dar mai ales pe un sistem

juridic unic în întreg teritoriul. Majoritatea locuitorilor

din imperiu au dorit să acceadă la noul statut, o mică

parte au opus rezistenţă, mai ales din motive religioase

(poporul evreu nu a acceptat cu adevărat cetăţenia pe

motiv că nu admiteau ideea existenţei altor zei decât ai

lor).

În timpul imperiului, Roma devine o mare metropolă,

cu o populaţie de peste un milion de locuitori pentru

care funcţionează un sistem administrativ asemănător

cu cel al provinciilor: servicii specializate conduse de un

înalt funcţionar numit de împărat. Acesta supervizează

acţiunile prefecţilor care se ocupă de: trupele din garda

imperială şi de securitate, de incendii şi inundaţii, de

dezvoltarea urbană sau de infrastructura edilitară. În

epoca imperială, Roma era administrată după cum,

peste secole sub conducerea lui Haussmann a fost

administrat Parisul.

Regimul juridic al urbanismului roman este asigurat

şi urmărit de adevărate servicii de urbanism create în

timpul Imperiului şi puse sub controlul unor înalţi

demnitari numiţi de împărat, precum curatorul apelor

şi procuratorul străzilor.

Legea celor XII Table reglementează distanţele între

construcţii şi faţă de limitele parcelei pentru asigurarea

accesibilităţii şi pentru a reduce pericolul extinderii

incendiilor. (Se interzice construirea la o distanţă mai

mică de 2 picioare şi jumătate faţă de proprietatea

vecină, ceea ce conduce la o distanţă de 5 picioare între

construcţii –cca. 1,5m, amplificată ulterior la 10

picioare datorită frecventelor incendii din Roma). Legea

interzice construirea balcoanelor deasupra străzilor,

permite acoperirea caselor cu olane şi nu cu material

lemnos, impune traseul străzilor şi regimul de aliniere al

construcţiilor, limitează regimul de înălţime. Demolările

sunt strict reglementate pentru protejarea

patrimoniului construit. În anul 127 împăratul Hadrian,

preocupat de estetica urbană, ordonă ca fiecare locuitor

al oraşului să-şi repare casa sau să o vândă.

Exproprierea – este prevăzută în edictele imperiale şi

declarată necesară pentru realizarea unor construcţii şi

amenajări de interes public: (apeducte, forum–uri).

După caz, prefectul Romei ( pentru valori echivalente a

50 livre de argint) sau împăratul, (pentru sume mai

mari) - dispun acordarea despăgubirilor pentru

proprietarii clădirilor desfiinţate.

8. VATICANUL

GRECIA ANTICA

Grecia sau Hellas – stat in sud estul Europei, cu

suprafaţa de 132.000 kmp, ţară continentală,

peninsulară (Pelopones) şi insulară (insulele Ioniene,

Ciclade, Sporade, Creta). Este o ţară muntoasă

(Muntele Olimp 2.917m), cu relief fragmentat.

Primele aşezări umane apa în mileniul VII î.Hr.

Începând cu mileniul II î.Hr., indoeuropenii (ahei şi

dorieni) se stabilesc în regiune. Civilizaţia miceniană se

dezvoltă după anul 1600 î.Hr., iar anul 1200 î.Hr. când

are loc invazia dorienilor, marchează începutul „Evului

Mediu” grec. În oraşe, regimul oligarhic este înlocuit de

monarhii, în sec. î.Hr. Poemele homerice datează din

anul 776 î.Hr., perioadă în care se organizează şi

primele jocuri olimpice. Expansiunea colonială

înaintează spre occident, în nordul Mării Egee, până la

Marea Neagră.

În anii 490-479, au loc Războaiele Medice cu perşii,

care se retrag în Asia Mică. Se înfiinţează Liga de la

Delos, condusă de Atena, creată pentru izgonirea

perşilor din Marea Egee. Civilizaţia clasică greacă

cunoaşte o etapă de vârf la Atena, în timpul lui Pericle,

în anii 431-404. Războiul Peloponesiac se poartă între

Sparta şi Atena, se încheie cu victoria Spartei, iar Atena

capitulează în 404. Sparta instituie hegemonia în

Hellalda, dar este învinsă în Teba în 371, care îşi extinde

hegemonia asupra Greciei continentale.

În anii 359-336, Filip al doilea al Macedoniei

repurtează o mare victorie asupra Tebei în luptele de la

Cheroneea (338) şi îşi extinde dominaţia asupra

cetăţilor greceşti. În anii 336-323, Alexandru cel Mare

cucereşte Imperiul Persan. În anii 216-168, Macedonia

luptă contra Romei, dar Filip al V-lea este învins la

Cynoscephales (197). Între 196146, Grecia cunoaşte o

semiindependenţă sub control roman. În anul 146,

coaliţia cetăţilor greceşti este învinsă de Roma, Corintul

este distrus, iar Grecia devine o provincie romană.

Mitridate, are o tentativă de a elibera Asia Mică,

trecută sub stăpânire romană, dar este învins.

Cultura Greciei exercită o puternică influenţă asupra

Romei. În 330 d.Hr. este fondat oraşul Constantinopol

care devine noul centru cultural al Orientului Grec. În

395, după moartea lui Theodosiu, Imperiul Roman este

definitv împărţit, iar Grecia este integrată în Imperiul

de Răsărit. În anul 630, Heraclius adoptă ca limbă

oficială limba greacă în Imperiul Bizantin.

În sec VI-VII d.Hr. slavii se instalează în Grecia,

împing populaţia greacă spre insule. În sec. X-XI d.Hr.,

bulgarii întreprind numeroase incursiuni în peninsulă.

În 1204 (Cruciada a IV-a) Bizanţul este distrus, se

înfiinţează Imperiul Latin al Constantinopolului,

regatul Thessalonic, principatul Moreea şi mai multe

ducate. În secolele XIV-XV, veneţienii, genovezii şi

catalanii îşi dispută teritoriile greceşti, timp în care

Imperiul Otoman ocupa Tracia, Thessalia si

Macedonia. In 1456, turcii cuceresc Atena şi

Peloponesul.

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

3000-2000î.Hr. – Epoca I a Bronzului. Se

răspândeşte civilizaţia cicladică.

2000-1500 î.Hr. – Civilizaţia Minoică din

Creta ( palatele Knossos, Phaistos,

Malia, Zakros, Santorin).

1600-1200 î.Hr. – Civilizaţia Miceniană. Cetăţi

cu fortificaţii de tip ciclopian (Micene, Tirynt) palate

(Micene, Pylos) cu megaron rectangular; morminte în

formă de tolos.

900-700 î.Hr. – stilul geometric, riguros şi

schematic. Se construiesc numeroase temple cu formă

rectangulară, cu un singur naos, dintre care Templul

Herei din Samos este unul dintre cele mai vechi.

PERIOADA ARHAICĂ (700-480 Î.HR.)

În construcţii se foloseşte piatra cu apareiaj poligonal

(Delphi – zidul terasei templului lui Apolo). Se

generalizează planul clasic al templului: peripter, cu

peristil (coloane pe toate cele 4 laturi), cu coloanele

rezemate pe stylobat (soclu cu trei gradene). Apare

ordinul doric, urmat de ordinul ionic. Se construiesc

templele: Heraionul din Olimp, Sanctuarul de pe

Acropole, Templul zeiţei Artemis din Corfu, Templul C

din Selimunte, Templul Herei din Pestum, Templul lui

Zeus Olimpianul din Agrigente, primul templu

Dydimes. În aproprierea marilor sanctuare se

construieşte Tezaurul din Olympia, Sifnos, Tezaurul

Atenienilor din Delphi şi Agora din Atena.

ARTA CLASICĂ (480-323 Î.HR.)

În arhitectură se înregistrează o evoluţie a ordinelor

Doric şi ionic spre armonie şi perfecţiune. Este

reconstruită Acropola din Atena. Ictinos şi Callicrates

construiesc Parthenonul, Minesicles construieşte

Propyleele, în aceiaşi perioadă este construit Templul

Atenei Nike şi Erehteionul. În stilul artei clasice se

construiesc în această perioadă templele lui Apollon din

Delphi şi Bassae, al concordiei la Agrigento, Templul lui

Poseidon la Sunion, Templul lui Hephaistos de la

Athena, Tolosul Marmaria din Delphi.

Spre anul 380 î.Hr. ia naştere şi se dezvoltă

arhitectura civilă şi urbanismul (Priene, Epidaur, este

terminată agora din Atena, Pella).

În perioada clasicismului târziu este construit

Mausoleul lui Halicarnas şi Monumentul Nereidelor din

Santhos.

ARTA ELENISTICĂ (322-50 Î.HR.)

Se înregistrează expansiunea greacă spre Orient, se

dezvoltă oraşe ca Pergamul, Antiohia şi Alexandria.

Apare şi se dezvoltă ordinul Corintic, se construiesc

temple mari la Pergam, Ephes, Sardes. Se dezvoltă

urbanismul (Pergam, Milet, Alexandria). În marile

oraşe apar numeroase construcţii civile, cum ar fi

Porticul Attale din Athena, Biblioteca din Alexandria,

Teatrul din Pergam, Farul din Alexandria.

ETRUSCII

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

Claudius ( 41 – 54 d.C.) împarat roman, autor al

operelor literare cu caracter istoric: ,,Carhedoniaca”

(Istoria Cartaginii) şi ,,Tyrhenica” (Istoria Etruscilor),

utilizează bogatele mărturii istorice ale epocii.

Scrierile sale dispar in incendiul Bibliotecii din

Alexandria, anumite informaţii se preiau in tratatele

unor istorici contemporani;

Gaius Clinius Maecenas sfetnic de seamă al lui

Augustus, devotat susţinator al artelor şi al artistilor,

este de origine etruscă, descendent de stripe regală;

Diodor ( sec.I - i.d.C.) istoric grec, descrie etruscii

ca un popor care:

,, … s-a remarcat prin bărbăţie, au pus stăpânire pe

un teritoriu întins şi au întemeiat multe cetăţi celebre...

Au excelat ca o puternică forţă maritimă şi multă vreme

au dominat apele mării, astfel că, datorită lor mare ace

se învecinează cu Italia a primit denumirea de Marea

Tyrheniană (Marea Etruscă)…

La perfecţionarea armatei pedestre ei au contribuit

printre altele şi prin utilizarea goarnei, un instrument

foarte folositor în război şi care se numeşte ,, goarna

tyrenă”.

Comandanţilor supreme ai armatei l I se consfinţea şi

li se consolida autoritatea şi rangul prin aceea că li se

atribuiau lictori,jilţuri de fildeş şi toge cu dungă

purpurie.

Casele erau prevăzute cu peristiluri ingenioase,

menite să atenueze zgomotul produs de numeroşii

servitori aflaţi în slujba lor…. Cele mai multe din aceste

obiceiuri au fost preluate de romani care le-au introdus

în cetăţile lor şi le-au perfecţionat…S-au dedicat în

primul rând ştiinţelor naturii şi învăţăturii privind

zeităţile, cei mai mulţi dintre ei s-au ocupat cu ştiinţa

interpretării fulgerelor… Întrucât locuiesc şi lucrează

un pământ ce dă de toate, ei se bucură de o bogăţie de

roade menite nu numai unei hrane îndestulătoare, ci şi

de desfătări îmbelşugate, cu huzurul şi destrăbălarea

cuvenită… Puterea, care din timpuri străvechi le-a

atras invidia celor din jur, au pierdut-o cu

desăvârşire…”

Titus Livius: strălucit istoric roman de la începutul

erei noastre, în tratatul:

,, De la fondarea Romei ” afirmă:

,, … Până la naşterea Imperiului Roman puterea

etruscilor s-a întins departe pe mare şi pe uscat. În

măsura în care au stăpânit Marea de Jos ( Tyhreniană)

şi Marea de Sus (Adriatica), stau mărturie chiar

denumirile lor: una a fost botezată de triburile italice ,,

Marea Etruscă” după numele generic dat acestei

seminţii, iar cealaltă ,,Hadriatica” după aşezarea

etruscă Hadria. Au populat uscatul şi au construit

douăsprezece cetăţi, mai întâi de partea noastră a

Apeninilor, de-a lungul Mării de Jos, apoi dincolo de

Apenini, înfiinţând acolo tot atâtea colonii câte erau şi

oraşele lor de baştină; acestea cuprindeau toată

întinderea de dincolo de Pad până în Alpi, cu excepţia

Capului pe care în prejma golfului îl populează

veneţienii…”

Strabo: geograf contemporan cu Titus Livius:

,, … atâta timp cât etruscii s-au aflat uniţi sub un

singur conducător – au fost foarte puternici, dar cu

trecerea vremii, se vede că organizarea lor s-a

destrămat, s-au supus presiunii exercitate de populaţia

învecinată, căci altfel ei n-ar fi renunţat la pământurile

fertile şi s-ar fi năpustit după pradă pe mare, unii într-o

parte, alţii în cealaltă parte a apelor; se ştie doar că de

câte ori s-au unit au fost în stare nu numai să-i respingă

pe agresori ci să-i şi atace, ba să întreprindă chiar şi

expediţii îndepărtate…”

Dionisie din Halicarnas:

,, … se aduceau (regelui etrusc Tarquinius – la Roma)

douăsprezece securi, câte una din fiecare cetate …Era

un obicei etrusc ca în faţa fiecăruia dintre regii cetăţilor

să păşească un lictor, care în afara mănunchiului de

nuiele mai poartă în mână şi o secure; şi ori de câte ori

cele douăsprezece cetăţi porneau într-o expediţie

comună, depuneau cele douăsprezece securi în mâna

unui dintre regi care în felul acesta era investit cu puteri

nelimitate în comanda oştilor…De aici originea istorică

a simbolului puterii la funcţionarii romani care atesta

dreptul lor de a aplica vinovaţilor nu numai pedeapsa

corporală ci şi pedeapsa decapitării…”

Thomas Dempster: profesor scoţian, predă la

Universităţile din Pisa şi Bologna. Între anii 1616 – 1619

scrie cele ,, Şapte tomuri despre Regatul Etruriei”

ISTORIC

Epoca pietrei:

Ø urme de locuire în peninsula Italică;

Epoca brozului ( cca.1800 î.d.C.):

Ø imigranţi din nord populează Italia,

prelucrează bronzul şi practică o agricultură primitivă,

îşi construiesc colibe din pari de lemn, locuiesc cu

predilecţie în locuinţe lacustre.

Epoca fierului (2000 î.d.C.):

Ø noi valuri de imigranţi din nord care aduc o

cultură superioară celei autohtone, cunosc prelucrarea

fierului, roata olarului, practică agricultura şi creşterea

vitelor, au o organizare socială diferenţiată pe stări.

Centrul acestei culturi este la Villa Nova lângă Bologna

de astăzi.

Sec. VIII î.d.C. :

Ø Apar primele oraşe cu o viaţă economică şi socială

dinamică. Un rol deosebit îl joacă grecii – care

colonizează Sicilia şi litoralul italic, înfiinţând porturi,

centre economice şi comerciale puternice.

Ø În Toscana etruscii întemeiază pe baza tradiţiilor

villanoveze o nouă civilizaţie. La Tarquinia, în Etruria

Meridională este descoperit un obiect – simbol, o urnă

villanoveză din argilă acoperită cu un coif etrusc din

bronz, care atestă prezenţa noii civilizaţii şi marchează

trecerea la o nouă epocă în istoria Italiei Antice.(istoricii

compară aceste începuturi modeste din Italia cu civilizaţii

mult mai avansate: în 1728 – 1686 î.d.C. - Hammurabi,

regale Babilonului, supranumit ,,Uraganul celor patru

puncte cardinale”, adopta cel dintâi Cod de Legi cunoscut

în istorie, iar în anul 1296 î.d.C.- Ramses al II-lea încheia

primul Tratat de Pace cunoscut, prin care se consfinţea

victoria sa asupra Imperiului Hitit).

Ø Oraşele etrusce luate în parte alcătuiau ansambluri

de sine stătătoare, un fel de state – cetăţi, cu strânse

relaţii economice, dar autonome una faţă de celelalte.

Iniţial oraşele etrusce erau conduse de un rege, cu

timpul devin republici orăşeneşti aristocratice.

Douăsprezece cetăţi: Veii, Caere, Tarquinia, Vulci,

Ruselly, Vetulonia, Velletri, Arretium, Cartona,

Perusia, Volsinii şi Clusium - se unesc într-o formă

federativă liberă, asemănătoare federaţiilor greceşti.

Ø Etruscii o venerează pe zeiţa Voltumna, căreia îi

ridică în comun un sanctuar în apropiere de Volsinii

(lângă Bologna de azi). O dată pe an se organizau aici

jocuri festive în cinstea zeiţei, ocazie cu care se alegea

un rege, reprezentant formal al Federaţiei etrusce.

Ø Oraşele etrusce erau dominate de familiile

aristocrate, membrii lor de frunte – lucomonii –

asigurând administrarea treburilor publice, formând

un colegiu de funcţionari numiţi ziltath.

Sfârşitul sec.VII î.d.C. :

Ø Oraşele etrusce sunt foarte puternice şi încep să

ducă o politică de expansiune pe teritoriul Italiei. În

Italia septentrională coloniştii porniţi din Clusium,

Volsinii, Velletri, întemeiază oraşele Felsina (Bologna),

Mantua, Spina, Atria şi altele, controlând regiunea

fertilă a Padului. La rândul lor, aceste oraşe din nordul

Italiei se unesc într-o federaţie liberă.

Ø Expansiunea se extinde la sud de Tibru, în Latium

şi Campania, apar noi oraşe: Capua şi Nola.

Ø În 600 î.d.C. etruscii ocupă Corsica şi intră în

conflict cu coloniştii greci. Pentru a-i înfrânge, etruscii

se aliază cu rivalii acestora, cartaginezii. Confruntarea

are loc în 540 - 538 î.d.C., când flota greacă câştigă o

victorie pe care nu o poate fructifica din cauza

pierderilor suferite.

Sec. VI î.d.C. :

Ø Marchează perioada de apogeu a puterii etrusce,

aceştia dominând Mediterana în egală măsură cu grecii

şi cu cartaginezii.

Ø Cuceresc Latium, o regiune cu populaţie puţină,

primitivă, ocupată cu agricultura şi cu creşterea vitelor.

Pe locul viitoarei Rome, se aflau pe vârful celor şapte

coline cătune despărţite de mlaştini, locuite de triburi

latine şi sabine. Etruscii unifică aceste aşezări şi creează

un adevărat oraş, cu o formă arhitecturală şi

administrativă fermă şi stabilă. Se construieşte un canal

imens, boltit, numit Cloaca Maxima, drenând astfel

apele şi desecând mlaştinile. Se edifică Forum

Romanum, vestita piaţă romană, inima Romei, apoi a

Italiei, devenind punctul central al Imperiului Roman.

Ø Pe Capitoliu se edifică templul închinat zeităţilor

Jupiter, Junona şi Minerva. Noua cetate este

înconjurată cu ziduri de apărare puternice.

Ø În fruntea Romei s-au aflat regii etrusci

Tarquinius, Priscus, Servius Tulius şi Tarquinius

Superbus.

Sec. V – III î.d.C. :

Ø Puterea etruscă decade ( expulzarea lui Tarquinius

Superbus din Roma), Roma îşi extinde influenţa în

Latium, cucereşte oraşul etrusc Veii.

Ø 480 î.d.C. – are loc o confruntare armată între

cartaginezi şi grecii sicilieni care ies învingători

marcând astfel slăbirea puterii maritime a etruscilor,

aliaţi ai cartaginezilor.

Ø 474 î.d.C. – are loc bătălia navală de la Cume

(lângă actualul Neapole) unde flota greacă o învinge pe

cea etruscă, marcând sfârşitul perioadei de dominaţie a

acestora în Mediterana.

Ø 453 – 452 î.d. C. – etruscii pierd insula Ilva (Elba),

cu o poziţie strategică deosebită şi cu bogate zăcăminte

de fier.

Ø 424 î.d.C. – are loc o răscoală în Campania,

etruscii sunt învinşi, iar Capua devine oraş – cetate

liber, de sine stătător.

Ø 406 î.d.C. – romanii asediază şi cuceresc definitiv

oraşul Veii, apoi Capena, având deschis drumul spre

Etruria.

Ø Etruria este atacată din nord de triburile celtice şi

de gali; celţii cuceresc cetatea Melpum (la est de

Milano), îşi extind stăpânirea pe întreaga regiune de

nord a Italiei, în anul 390 cuceresc Clusium.

Ø În anul 387 î.d.C. celţii atacă şi cuceresc Roma, cu

excepţia Centrului sacru de pe Capitoliu ai cărui

apărători au fost treziţi – conform legendei, de gâştele

sacre din templu.

Ø 295 î.d.C. – etruscii sunt învinşi de romani; ultimul

oraş – cetatea Volsinii este cucerit în 268, marcând

sfârşitul civilizaţiei etrusce. Romanii se răspândesc în

Etruria şi asimilează populaţia autohtonă. Etruscii

rămaşi primesc cetăţenie romană, dovedesc loialitate,

dar îşi pierd definitiv identitatea culturală.

,,Episodul” etrusc caracterizează o perioadă istorică

de mare însemnătate pentru viitorul peninsulei Italice,

premerge şi influenţează civilizaţia Romei republicane

şi imperiale căreia îi transmite cunoştinţele tehnice şi

rafinamentul artei sale.

REGIUNILE ITALIEI

În Italia sunt 20 de Regiuni Politico-Administrative

(cu Preşedinţi aleşi), 110 Provincii şi 8.100 Comune.

Spre deosebire de România, nu există departajare între

comune, oraşe, municipii: toate unităţile subprovinciale

sunt clasificate sub titulatura de “Comune”. De

asemenea, nu există o clasificare administrativă a

localităţilor în “urbane” şi “rurale”.

Funcţiile administrative sunt atribuite comunelor

exceptand anumite functii care, pentru a asigura un

exercitiu unitar sunt conferite Provinciilor, Oraşelor

Metropolitane, Regiunilor şi Statului, pe baza

principiilor de subsidiaritate, diferenţiere şi adecvare.

Comunele, Provinciile şi Oraşele Metropolitane sunt

titularele unor funcţii administrative proprii sau

conferite prin legea naţională sau regională, potrivit

competenţelor aferente.

Statul, Regiunile, Oraşele Metropolitane, Provinciile

şi Comunele favorizează iniţiativa autonomă a

cetăţenilor, individuală sau a comunităţilor, pentru

desfăşurarea de activităţi de interes general, pe baza

principiului subsidiarităţii.

ITALIA

• 20 DE REGIUNI

• 110 PROVINCII

• Suprafaţa: 301.230 km2

• Număr de locuitori : 57.998.353 (2003)

• Densitatea: 196 loc/km2

•

1.VALLE D’AOSTA

• Nici o provincie

• 74 de comune

• Suprafaţa: 3.262 km

• Număr de locuitori : 119.548 (2003)

• Densitatea: 196 loc/km2

2. PIEMONTE

• 8 provincii, 1206 comune

• Provincia Alessandria (190 comune)

• Provincia Asti (118 comune)

• Provincia Biella (82 comune)

• Provincia Cuneo (250 comune)

• Provincia Novara (88 comune)

• Provincia Torino (315 comune)

• Provincia Verbano Cusio Ossola (77 comune)

• Provincia Vercelli (86 comune)

• Suprafaţa: 25.400 km

• Număr de locuitori : 4.289.000 (2003)

• Densitatea: 166 loc/km2

3.LIGURIA

• 4 provincii, 235 comune

• Provincia Genova (67 comune)

• Provincia Imperia (67 comune)

• Provincia Spezia (32 comune)

• Provincia Savona (69 comune)

• Suprafaţa: 5.410 km

• Număr de locuitori : 1.760.000 (2003)

• Densitatea: 330 km2

4. LOMBARDIA

• 12 provincii, 1546 comune

• Provincia Bergamo (244 comune)

• Provincia Brescia (206 comune)

• Provincia Como (163 comune)

• Provincia Cremona (115 comune)

• Provincia Lecco (90 comune)

• Provincia Lodi (61 comune)

• Provincia Mantova (70 comune)

• Provincia Monza e Brianza (50 comune)

• Provincia Milano (189 comune)

• Provincia Pavia (190 comune)

• Provincia Sondrio (78 comune)

• Provincia Varese (141 comune)

• Suprafaţa: 24.000 km

• Număr de locuitori : 9.000.000 (2003)

• Densitatea: 375 loc/km2

5.TRETINO ALTO ADIGE

• 2 provincii autonome,

339 comune

• Provincia autonomă Bolzano (116 comune)

• Provincia autonomă Trento

(223 comune)

• Suprafaţa: 13.619 km

• Număr de locuitori : 940.000 (2003)

• Densitatea: 69 loc/km2

6.VENETO

• 7 provincii, 581 comune

• Provincia Belluno (69 comune)

• Provincia Padova (104 comune)

• Provincia Rovigo (50 comune)

• Provincia Treviso (95 comune)

• ProvinciaVenezia (44 comune)

• Provincia Verona (98 comune)

• Provincia Vicenza (121 comune)

• Suprafaţa: 18.264 km

• Număr de locuitori : 4.500.000 (2003)

• Densitatea: 246 loc/ km2

7. FRIULI VENEZIA-GIULIA

• 4 provincii, 219 comune

• Provincia Gorizia (25 comune)

• Provincia Pordenone (51 comune)

• Provincia Trieste (6 comune)

• Provincia Udine (137 comune)

• Suprafaţa: 7.845 km

• Număr de locuitori : 1.200.000 (2003)

• Densitatea: 153 loc/km2

8. E MILIA-ROMAGNA

• 9 provincii, 341 comune

• Provincia Bologna (60 comune)

• Provincia Ferrara (26 comune)

• Provincia Forli’ -Cesena (30 comune)

• Provincia Modena (47 comune)

• Provincia Parma (47 comune)

• Provincia Piacenza (48 comune)

• Provincia Ravenna (18 comune)

• Provincia Reggio nell’Emilia (45 comune)

• Provincia Rimini (20 comune)

• Suprafaţa: 22.123 km

• Număr de locuitori : 4.101.324 (2003)

• Densitatea: 181loc/ km2

9. TOSCANA

• 10 provincii, 287 comune

• Provincia Arezzo (39 comune)

• Provincia Grosseto (28 comune)

• Provincia Firenze (44 comune)

• Provincia Livorno (20 comune)

• Provincia Lucca (35 comune)

• Provincia Massa-Carrara (17 comune)

• Provincia Pisa (39 comune)

• Provincia Pistoia (22 comune)

• Provincia Prato (7 comune)

• Provincia Siena (36 comune)

• Suprafaţa: 23.000 km

• Număr de locuitori : 3.600.000 (2003)

• Densitatea: 163 loc/ km2

10. UMBRIA

• 2 provincii, 92 comune

• Provincia Perugia (59 comune)

• Provincia Terni (33 comune)

• Suprafaţa: 8.457 km

• Număr de locuitori : 815.000 (2003)

• Densitatea: 96 loc/ km2

11. MARCHE

• 4 provincii, 246 comune

• Provincia Ancona (49 comune)

• Provincia Ascoli Piceno (73 comune)

• Provincia Macerata (57 comune)

• Provincia Pesaro e Urbino (67 comune)

• Suprafaţa: 9.694 km

• Număr de locuitori : 1.400.000 (2003)

• Densitatea: 145 loc/km2

12. LAZIO

• 5 provincii, 378 comune

• Provincia Frosinone (91 comune)

• Provincia Latina (33 comune)

• Provincia Rieti (73 comune)

• Provincia Roma (121 comune)

• Provincia Viterbo (60 comune)

• Suprafaţa: 17.203 km

• Număr de locuitori : 5.100.000 (2003)

• Densitatea: 297 loc/km2

13. ABRUZZO

• 4 provincii, 305 comune

• Provincia Aquila (108 comune)

• Provincia Chieti (104 comune)

• Provincia Pescara (46 comune)

• Provincia Teramo (47 comune)

• Suprafaţa: 10.794 km

• Număr de locuitori : 1.300.000 (2003)

• Densitatea: 120 loc/km2

14. MOLISE

• 2 provincii, 136 comune

• Provincia Campobasso (84 comune)

• Provincia Isernia (52 comune)

• Suprafaţa: 4.438 km

• Număr de locuitori : 332.000 (2003)

• Densitatea: 75 loc/km2

15. CAMPANIA

• 5 provincii, 551 comune

• Provincia Avellino (119 comune)

• Provincia Benevento (78 comune)

• Provincia Caserata (104 comune)

• Provincia Napoli (92 comune)

• Provincia Salerno (158 comune)

• Suprafaţa: 13.595 km

• Număr de locuitori : 5.701.931 (2003)

• Densitatea: 419,4 loc/km2

16. PUGLIA

• 5 provincii, 258 comune

• Provincia Bari (48 comune)

• Provincia Brindisi (20 comune)

• Provincia Foggia (64 comune)

• Provincia Lecce (97 comune)

• Provincia Taranto (29 comune)

• Suprafaţa: 19.000 km

• Număr de locuitori : 4.000.000 (2003)

• Densitatea: 210 loc/km2

17. BASILICATA

• 2 provincii, 131 comune

• Provincia Matera (31 comune)

• Provincia Potenza (100 comune)

• Suprafaţa: 9.992 km

• Număr de locuitori : 597.768 (2003)

• Densitatea: 60 loc/km2

18. CALABRIA

• 5 provincii, 409 comune

• Provincia Cantanzaro (80 comune)

• Provincia Cosenza (155 comune)

• Provincia Crotone (27 comune)

• Provincia Reggio di Calabria (97 comune)

• Provincia Vibo Valentina (50 comune)

• Suprafaţa: 15.080 km

• Număr de locuitori : 2.009.506 (2003)

• Densitatea: 132 loc/km2

19. SICILIA

• 9 provincii, 390 comune

• Provincia Agrigento (43 comune)

• Provincia Caltanissetta (22 comune)

• Provincia Catania (58 comune)

• Provincia Enna (20 comune)

• Provincia Messina (108 comune)

• Provincia Palermo (82 comune)

• Provincia Ragusa (12 comune)

• Provincia Siracusa (21 comune)

• Provincia Trapani (24 comune)

• Suprafaţa: 25.710 km

• Număr de locuitori : 5087.000 (2003)

• Densitatea: 198 loc/km2

20. SARDINIA

• 8 provincii, 377 comune

• Provincia Cagliari (60 comune)

• Provincia Carbonia-Iglesias (23 comune)

• Provincia Medio Campidano (28 comune)

• Provincia Nuoro (73 comune)

• Provincia Olbia-Tempio (26 comune)

• Provincia Ogliastra (23 comune)

• Provincia Oristano (80 comune)

• Provincia Sassari (66 comune)

• Suprafaţa: 24.090 km

• Număr de locuitori : 1.650.000 (2003)

• Densitatea: 66 loc/km2