C.E.D.O.-Garanţii proceduraleCURS 1

NOŢIUNI PRELMINARE

Consiuliul Europei s-a constituit la Londra în 1949 prin adoptarea statutului.Statutul Consiliului Europei prevede în art.1 că menţinerea şi realizarea

drepturilor omului reprezintă unul dintre mijloacele pentru realizarea scopului Consiliului Europei, care constă în unitatea între membrii săi pentru protecţia şi realizarea idealurilor şi principiilor care formează patrimoniul lor comun şi pentru facilitarea progresului economic şi social.

Art.2 din Statut condiţionează aderarea statelor de respectarea drepturilor omului. Consiliul Europei reprezintă principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.

Calitatea de membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea principiului statului de drept, acceptarea principiului potrivit căruia persoana aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea principiilor inserate în obligaţiile prevăzute la art.5 din Statut atrage una din următoarele sancţiuni prevăzute în art.8 din Statut:

suspendarea dreptului de reprezentare; retragerea din Consiliul Europei la cererea Comitetului de miniştri, cu

acest obiect; încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizie a

Comitetului Miniştrilor.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a materializat scopul Consiliului Europei privitor la prodecţia drepturilor omului. Convenţia a fost adoptată la 4 mai 1950 şi a intrat în vigoare la 3 sept. 1953.

România a semnat Convenţia şi protocoalele sale adiţionale în vigoare la acea dată la 7 oct. 1993, odată cu depunerea intrumentelor de aderare la Statulul Consiliului Europei. Au fost ratificate prin Legea nr. 30/1994 şi în ordinea juridică naţională, pentru România, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994, dată la care intrumentele de ratificare au fost depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.

DREPTURILE GARANTATE DE CEDO ŞI PROTOCOALELE SALE

În forma iniţială Convenţia garanta următoarele drepturi:1. dreptul la viaţă;2. dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane

sau degradante;3. dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi interzicearea muncii forţate;4. dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei;5. dreptul la un proces echitabil;6. dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse (ex) post facto;

1

7. dreptul la viaţa privată şi de familie;8. libertatea de conştiinţă, gândire şi religie;9. libertatea de expresie;10. libertatea de asociere şi de întrunire paşnică;11. dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie.

Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare în art.14 şi obligaţia de a se acorda un remediu eficace, prin instanţele naţionale, oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art.13).

Aceste drepturi au fost lărgite prin protocoalele adiţionale ulterioare. Până în prezent au fost adoptate 14 protocoale adiţionale la Convenţie, cel de-al 14-lea fiind în curs de ratificare.

Protocolul 1 priveşte dreptul la proprietate, dreptul la educaţie, angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile.

Protocolul 4 priveşte interdicţia privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, dreptul la liberă circulaţie, interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a străinilor.

Protocolul 7 priveşte garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor, dreptul la recurs în materie penală, dreptul la reparaţie în caz de eroare judiciară, interdicţia ca o persoană să fie judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă şi egalitatea între soţi.

Protocoalele 5 şi 8 amendau dispoziţiile referitoare la organizarea şi funcţionarea organelor Convenţie, adică fosta Comisie şi Curtea, integrate ulterior în textul Convenţiei, fără a mai avea o existenţă distinctă.

Protocolul 9 a fost abrogat prin Protocolul 11 care a modificat mecanismul de control al Convenţie prin instituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Protocoalele 1, 4, 7 şi 6 privitoare la abolirea pedepsei cu moartea sunt protocoale normative. Lor li se adaugă Protocolul 13 la Convenţie, care aboleşte pedeapsa cu moartea în orice circumstanţe. Dacă Protocolul 6 interzice pedeapsa cu moartea doar în timp de pace, admiţând-o pentru faptele comise pe timp de război, Protocolul 13 vizează interzicerea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe şi a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.

Protocolul 12 la Convenţie a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005 şi priveşte interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.

Protocolul 14 va aduce modificări substanţiale în privinţa competenţei Curţii, durata mandatului judecătorilor, condiţiile de judecată ale Curţii, condiţii de admisibilitate a cererii individuale, posibilitatea de intervenţie într-o cerere aflată deja pe rol în faţa camerei, soluţionarea amiabilă a litigiului, executarea hotărârilor Curţii.

2

PRINCIPIILE SISTEMULUI CEDO

Principiile sistemului CEDO se impart in 2 categorii:1. principii conveţionale- cele care rezultă din textul Convenţiei,

din interpretarea ei;2. principii jurisprudenţiale- cele care rezultă din jurisprudenţa

Curţii.

A. PRINCIPII CONVENŢIONALE:

1. Principiul solidarităţii .

Sistemul de protecţie prezintă un caracter colectiv. Drepturile omului sunt ataşate calităţii de persoană şi sunt inerente acesteia. Convenţia creează o garanţie obiectivă atât în privinţa existenţei drepturilor cât şi în privinţa exerciţiului lor. Solidaritatea statelor în a asigura existenţa drepturilor garantate se materializează în 2 aspecte:

- nonreciprocitatea- particularitate faţă de dreptul tratatelor. Potrivit Convenţiei de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor, violarea chiar substanţială de către un stat parte a Convenţie privind drepturile omului nu dă dreptul celorlalte state sau părţi să-i suspende aplicarea. Aceasta înseamnă că Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante şi creează obligaţii obiective, garantate colectiv.

- aplicabilitatea directă- norma internaţională nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în dreptul intern printr-o dispoziţie specială. Prin urmare, obligaţiile asumate de statele părţi la Convenţie sunt obiective şi solidare, trăsături care se regăsesc şi în mecanismul creat pentru garantarea exerciţiului drepturilor, cu consecinţa caracterului subsidiar al mecanismului central.

2. Principiul suveranităţii .

Convenţia se bazează pe constituţionalul statelor. Protecţia suveranităţii statelor se realizează pe două căi: nuanţarea obligaţiilor statelor şi asigurarea respectării intereselor statelor.

Nuanţarea obligaţiilor statelor, ca mod de realizare a principiului suveranităţii, se realizează prin două modalităţi:

a) Prin intermediul rezervelor la Convenţie. Convenţia permite rezerve la dispoziţiile sale, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere integrităţii sale, adică să nu aducă atingere obiectului şi scopului tratatului. Art.57 din Conveţie interzice rezervele cu caracter general ori cele făcute în termeni foarte vagi.

b) Prin intermediul dispoziţiilor facultative. Pot viza, pe de o parte, mecanismul de control instituit prin Protocolul 11 prin care s-a creat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi prin care s-au suprimat clauzele facultative în privinţa recursurilor individuale. Pe de altă parte, dispoziţiile facultative pot viza protocoalele adiţionale prin care a fost extinsă categoria de drepturi protejate de

3

Convenţie care sunt facultative, în sensul că nu obligă decât statele care le-au ratificat.

Asigurarea respectării intereselor statelor. Convenţia recunoaşte o anumită libertate statelor precizând că anumite drepturi pot suferi anumite modificări, adică restrângeri sau derogări. Aceste drepturi poartă demunirea de drepturi condiţionale.

Drepturile intangibile sunt drepturi de care beneficiază o persoană, oriunde ar fi şi în orice circumstanţe s-ar afla; acestor drepturi nu li se poate aduce nici o atingere de către statele părţi: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente ori pedepse inumane ori degragante, dreptul de a nu fi supus sclaviei, dreptul la neretroactivitatea legii penale, dreptul de a nu fi judecat de 2 ori pentru aceeaşi faptă sau regula non ibis in idem.

Toate aceste 5 drepturi intangibile constituie standardul minim al dreptului european al drepturilor omului.

Drepturile condiţionale sunt drepturi cărora cu titlu excepţional, li se pot aduce limitări cu caracter temporar prin intermediul clauzei de derogare prevăzută de art.15 (1) din Convenţie şi , de asemenea, li se pot aduce restrângeri prevăzute chiar de Convenţie.

Aceste drepturi sunt drepturi obişnuite iar restrângerile lor sunt justificate prin necesitatea ocrotirii unor valori generale, cum ar fi siguranţa naţională, ordinea publică, sănătatea, morala publică, drepturile şi interesele altora.

Cu excepţia dreptului la un proces echitabil, unde doar publicitatea dezbaterilor poate face obiectul unor limitări, Convenţia conţine pentru majoritatea drepturilor condiţionale o clauză generală de ordine publică care autorizează statul parte să restrângă exerciţiul dreptului respectiv, fără însă a aduce atingere substanţei dreptului. Această clauză figurează în paragraful 2 al majorităţii articolelor din Convenţie şi, potrivit ei, exerciţiul dreptului în cauză poate face obiectul doar al restrângerilor prevăzute de lege şi necesare într-o societate democratică pentru protecţia ordinii publice.

CLAUZA DE DEROGARE

Potrivit art.15(1) din Convenţie, statul parte la Convenţie este autorizat să suspende beneficiul sau exerciţiul dreptului în caz de război sau de pericol public excepţional. Această împrejurare înseamnă că prin această clauză, obligaţia de respectare a Convenţiei subzistă, însă este adaptată împrejurărilor excepţionale.

Aplicarea clauzei reclamă îndeplinirea a 3 condiţii cumulative:-să existe un pericol public care ameninţă existenţa naţiunii sau starea de război;- măsurile luate să fie absolut necesare şi să fie luate în modul cel mai strict cerut de situaţia în cauză;- măsurile derogatorii nu pot aduce atingere drepturilor intangibile enumerate art.15(2).

4

B. PRINCIPII JURISPRUDENŢIALE

Jurisprudenţa Curţii interpretează teleologic şi deductiv Convenţia. Aceasta înseamnă că Tratatul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se interpretează în lumina condiţiilor actuale, Curtea interpretând-o prin adaptare la noile realităţi sociale.

În mod constant Curtea interpretează Convenţia în lumina obiectului şi scopului său, ceea ce înseamnă că drepturile omului nu sunt doar garantate ci şi protejate în dezvoltarea şi producerea lor. Există două principii jurisprudenţiale ale Convenţiei: principiul efectivităţii şi principiul subsidiarităţii.

I. Principiul efectivităţii

Implică realizarea a două dimensiuni:1. prima constă în existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina statelor în

scopul aplicării colective a Convenţiei;2. cea de-a doua domensiune constă în efectul utilităţii Convenţiei, ceea ce

înseamnă identificarea la nivel jurisprudenţial a unor noţiuni şi semnificaţii autonome, conform Convenţiei şi jurisprudenţei, şi aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei.

1. obligaţiile pozitive ale statelor

Noţiunea de obligaţii pozitive ale statelor este considerată a înlătura distincţia artificială între drepturile civile, politice şi economice, sociale şi culturale, aşa cum sunt ele prevăzute în cele 2 Pacte ale ONU din 1966, distincţie potrivit căreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista doar în privinţa drepturilor economice, sociale şi culturale.

Conform jurisprudenţei Curţii, realizarea unui număr cât mai mare de drepturi civile şi politice, enumerate în Convenţie, obligă statele să adopte măsuri pozitice, adesea de natură economică şi socială.

Curtea Europeană a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive în sensul adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate protecţiei drepturilor.

Ex: dreptul efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită sau a unui sistem de traduceri pentru străini, sau, respectul efectiv al vieţii de familie impune statului obligaţie de a lua măsuri care să garanteze drepturile copilului natural, respectiv mijloacele de natură a duce o viaţă de familie normală.

Potrivit Curţii, pot exista 2 categorii de ingerinţe în drepturile garantate ale de Convenţie:

- ingerinţele active, care constau în neîndeplinirea de către state a obligaţiilor negative;

- ingerinţele pasive, care constau în neîndeplinirea de către state a obligaţiilor pozitive.

Recunoaşterea de către Curte a obligaţiilor pozitive ale statelor înseamnă că de fapt Curtea sancţionează intruziunea statului în drepturile omului.

5

O altă categorie de obligaţii pozitive o constituie reglementarea raporturilor între particulari. Astfel, deşi Conveţia este un tratat şi se aplică raporturilor dintre stat şi particulari, Curtea a făcut aplicarea Convenţiei şi în raporturile dintre individuali, ceea ce înseamnă că drepturile fundamentale trebuie respectate atât de partea publică, cât şi de către particulari în raporturile dintre ei.

Prin urmare, dacă legislaţia internă sau inacţiunea autorităţilor statului permit încălcări ale drepturilor omului săvârşite de particulari, statul va fi responsabil de aceste încălcări, în temeiul art.1 din Convenţie. Vorbim prin urmare de drepturi cu efect ______ , ceea ce înseamnă că statele pot fi obligate să îşi modifice legislaţiile care permit unor particulari să încalce drepturi fundamentale ale altor particulari. Ex: libertatea familială, de exprimare, de întrunire.

2. efectul util

Efectul util înseamnă că atunci când norma este susceptibilă de 2 sensuri, se va interpreta în sensul în care să producă efecte juridice şi nu în sensul în care să nu producă nici un efect.

Sunt 3 modalităţi de realizare a efectului util: 1. tehnica noţiunilor autonome

- noţiunile autonome permit Convenţiei să definească uniform obligaţiile statelor şi menţin o egalitate de tratament între statele contractante.

Ex: -drepturile şi obligaţiile cu caracter civil; - acuzaţie în materie penală;

- familie, domiciliu.2. aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei

– art.13 şi art.14 din Convenţie prevăd dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, respectiv interdicţia oricărei discriminări.

- interpretarea literală a Conveţiei duce la concluzia că aceste drepturi sunt complementare, adică nu au o existenţa independentă din moment ce dispoziţiile care le consacră nu pot fi puse în aplicare decât împreună cu un alt articol din Convenţie.

Ex: dreptul de recurs nu poate fi conceput decât în raport cu o măsură care aduce atingere unui drept recunoscut de Convenţie. Discriminarea nu există decât raportat la existenţa şi exerciţiul altui drept.

- Curtea a dat dispoziţiilor art.13 şi art.14 o semnificaţie autonomă, considerând că ele se aplică chiar şi în situaţiile în care nu este violat concomitent un alt art. din Convenţie. A proceda în alt mod înseamnă a lipsi aceste două articole de efectul lor util.

3. interpretarea restrictivă a limitărilor aduse drepturilor - aceasta înseamnă că dreptul invocat trebuie respectat chiar dacă

este susceptibil de a fi limitat prin chiar dispoziţiile Convenţiei.- în această materie Curtea exercită un control extrem de

6

riguros, urmărind respectarea unor criterii bine determinate în aprecierea măsurilor de limitare a drepturilor.

- în aplicarea principiului efectivităţii Convenţiei, Curtea aplică principiul proporţionalităţii

Ex: limitarea adusă în materia dreptului de proprietate, Curtea a reţinut justul echilibru ce trebuie menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei dreptului individual. De asemenea, principiul proporţionalităţii şi găsit aplicarea şi în aprecierea conformităţii cu Convenţia a măsurilor de limitare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a dreptului la viaţa privată şi de familie.

Ex: în materia respectării dreptului la respectul corespondenţei, Curtea a reţinut că sunt măsuri necesare confiscarea corespondenţei deţinuţilor, netransmiterea corespondenţei unui deţinut, limitarea posibilităţii de a coresponda cu părinţii, controlul corespondenţei deţinutului cu avocatul său.

II. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

În raport cu sistemele de drept naţionale, de protecţie a drepturilor omului, mecanismul de protecţie prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar. Aceasta înseamnă recunoaşterea autonomiei autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei. Principiul subsidiarităţii fundamentează teoria marjei de aprecier.

Autonomia autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei.- Convenţia stabileşte o serie de norme internaţionale care trebuie respectate de către state în raporturile cu indivizii.

- statele sunt obligate să asigure beneficiul drepturilor şi lebertăţilor consacrate de Convenţie, de aici şi concluzia potrivit căreia Convenţia are un caracter subsidiar, secundar în raport cu dreptul intern, fără a-l înlocui, doar completându-l, acoperindu-i lacunele.- aceasta înseamnă că autorităţile naţionale au libertatea de a alege măsurile de punere în practică a obligaţiilor asumate prin Convenţie. Controlul Curţii vizează doar conformitatea acestor măsuri cu dispoziţiile Convenţiei.- în ipoteza în care un drept nu este definit în mod concret în dispoziţiile Convenţiei, Curtea recunoaşte statelor posibilitatea de a-şi alege mijloacele de asigurare a respectării acestor drepturi.- în exercitarea controlului său, Curtea recunoaşte diversitatea europeană a sitemelor şi a culturilor juridice.- lipsa de uniformitate europeană în materie măreşte posibilitatea de manevră a statelor în punerea în practică a Convenţiei. De aceea, atunci când se pronunţă asupra unei cereri individuale, Curtea nu se pronunţă în abstract, ci în concret. Ea nu apreciază conformitatea unui text intern cu Convenţia, ci doar modul în care acest text a fost aplicat celui interesat.

7

Marja de apreciere a statelor în aplicarea Convenţiei.- Din caracterul subsidiar al sitemului european

de protecţie a drepturilor omului, Curtea a decis că este o consecinţă nescrisă în Convenţie, marja de apreciere a statelor în aplicarea Convenţiei.

- Teoria marjei de apreciere conferă statelor o putere discreţionară în aplicarea limitărilor drepturilor protejate. Ea limitează întinderea acestei puteri discreţionare şi în consecinţă, întinderea controlului exercitat de Curte asupra acestei măsuri limitative. Prin urmare Curtea practică o autolimitare judiciară.

- Marja de apreciere în substanţa ei înseamnă că, în principiu, statelor li se permite un anumit grad de discreţie, suspus totuşi supravegherii instanţei Europene, atunci când se iau măsuri legislative, administrative sau judiciare în aplicarea vreunei dispoziţii a Convenţiei.

- Teoria marjei de apreciere a apărut din necesitatea recunoaşterii diversităţii condiţiilor de aplicare a Convenţiei în statele contractante, generată de sistemele de drept diferite a acestor state.

- Anumite concepte nu primesc o interpretare unitară sau măcar apropiată în sistemele de drept naţionale. Convenţia însăşi nu este un sistem rigid, iar interpretarea ei în lumina unei marje de apreciere a statelor părţi constituie o modalitate de a-i asigura flexibilitatea în raport cu realităţile interne ale fiecăreia dintre acestea. De aceea, Curtea nu defineşte aceste concepte, lăsându-le la aprecierea statelor în a le interpreta şi aprecia prin măsuri legislative, administrative şi judiciare, dispoziţiile Convenţiei.

- Curtea aplică marja de apreciere în acele cazuri în care Convenţia însăşi trimite la legislaţiile naţionale, dar şi atunci când consideră că autorităţile naţionale sunt mai în măsură decât judecătorul internaţional să aprecieze o anumită situaţie de limitare a unor drepturi. Este vorba de:

* paragraful 2. art.8 dreptul la respectarea vieţii private şi de familie .

* paragraful 2 art.9 privitor la libertatea de conştiinţă şi religie * paragraful 2 art.10 libertatea de exprimare * paragraful 2 art.11 libertatea de întrunire şi de asociere.

- Marja de apreciere nu este fixă. Ea se aplică în considerarea spiritului şi scopurilor Convenţiei. Ea diferă în raport de circumstanţele fiecărui caz în parte. Curtea recunoaşte în general statelor o marjă de apreciere în stabilirea restricţiilor necesare într-o societate democratică începând cu cauza Silver vs. Marea Britanie (1983) a stabilit un set de criterii care determină întinderea acestei marje pentru ca acţiunea statului să fie necesară într-o societate democratică.

8

Astfel, restricţia în cauză trebuie: - să corespundă unei nevoi sociale imperioase;

- să fie proporţională cu scopul urmărit;-

paragrafele Convenţiei care prevăd excepţii de la un drept garantat sunt de strictă interpretare.

Domeniul de aplicare a marjei de apreciere în jurisprudenţa Curţii.

Prima problemă jurisprudenţială constă în distincţia făcută de Curte între sfera publică a exercitării unui anumit drept şi drepturile legate de aspectele intime ale vieţii private ale persoanei.

În această materie, marja de apreciere este restrânsă. În materie de viaţă privată, interdicţia adusă de un stat exerciţiului unui drept poate fi justificată dacă priveşte sfera publică însă marja de apreciere este restrânsă dacă limitarea vizează viaţa privată a persoanei.

Astfel, în cauza din 1991(1981?) împotriva Regatului Unit care privea incriminarea de către legislaţia regatului Irlandei de Nord a relaţiilor homosexuale masculine, Curtea a constatat o violare a art.8 din Convenţie, arătând că marja de apreciere a statului în acest domeniu este foarte restrânsă, având drept criteriu în stabilirea ei nu numai natura scopului restricţiei dar şi natura activităţii indicate.

Domeniul libertăţii de exprimare.

Marja de apreciere este reatrânsă. În cauza care privea interdicţia unui ziar de a publica un articol privind talidomida

(tranchilizant din cauza căruia se presupunea că mai multe sute de copii s-au născut cu malformaţii grave şi în legătură cu care exista un proces intentat fabricantului şi vânzătorului substanţei respective), Curtea a dat o semnificaţie foarte restrânsă marjei de apreciere reţinând că interdicţia nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, deoarece nu corespunde unei nevoi sociale atât de presante care să prevaleze faţă de interesul public privind libertatea de exprimare.

Tot în acest domeniu al libertăţii de exprimare, dar de data aceasta politică, într-o cauză din 1996 împotriva Austriei, Curtea a reţinut că dimensiunea libertăţii de exprimare este una din sferele în care statul nu poate interveni decât dacă dovedeşte că există motive temeinice pentru a justifica o astfel de intervenţie restrictivă.

Cauza a pornit de la condamnarea penală a unui ziarist pentru defăimarea cancelarului Austriei. Curtea a reţinut o încălcarea a art.10 din Convenţie, considerând că limitele criticii admisibile sunt mai largi pentru un om politic decât pentru un particular. Pe de altă parte, având în vedere de situaţia că primul beneficiază şi de protecţia paragrafului 2 al art.10 , exigenţele de protejare a reputaţiei sale trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice.

9

Marja de apreciere largă.

Opus acestor aplicări restrânse se află art.8 din Convenţie care priveşte viaţa familială şi privată şi art.1 din Protocolul 1 –dreptul la proprietate privată.

Art.8 din Convenţie.În anul 1986, într-o cauză împotriva Regatului Unit, Curtea a decis că refuzul de a da

curs cererii unui transsexual operat de a i se corecta certificatul de naştere, nu constituie o încălcare a dreptului la respect pentru viaţa privată deoarece pentru moment trebuie lăsată Marii Britanii grija de a determina pănâ la ce punct poate răspunde la celelalte exigenţe ale transsexualilor, Curtea recunoscând gravitatea problemei cu care se confruntă transsexualii.

6 ani mai târziu (1992), într-o cauză contra Franţei, Curtea a reţinut contrariul, stabilind o încălcare a art.8 într-o situaţie similară. Curtea a reţinut cu toată marja de apreciere naţională, că există o ruptură a echilibrului just care trebuie păstrat între interesul general şi interesul particular. Diferenţa de soluţie s-a fundamentat pe faptul că inserţia în actul de naştere a situaţiei transsexualilor din Franţa, constituia deja o practică anterioară în Franţa.

Art.1, paragraf 1, ProtocolÎn acest domeniu s-a considerat că statele beneficiază de o marjă de apreciere extinsă

mai ales în privinţa legislaţiei referitoare la naţionalizare, expropriere, redistribuirea proprietăţii, remedierea unei injustiţii sociale. În consecinţă nu există un set de criterii distinctive pentru aplicarea marjei de apreciere, ci aceasta va varia în funcţie de circumstanţele materiei şi istoricul cauzei.

S-a propus înlăturarea acestei doctrine de aplicaţie a marjei de apreciere de la caz la caz şi înlocuirea ei cu standarde comune europene în anumite domenii protejate de Convenţie: protecţia vieţii private, a proprietăţii, etc.

Până atunci, doctrina marjei de apreciere asigurând un cadru conceptual care

legitimează puterea de control şi decizie a Curţii faţă de instituţiile alese ale statelor membre. Ea asigură interpretarea evolutivă a Convenţiei prin faptul că asigură un echilibru între reprezentanţii autorităţilor naţionale aleşi după regula majorităţii şi evoluţia practicii asigurată de Convenţie.

Doctrina marjei de apreciere asigură concilierea acţiunii efective a Convenţiei cu puterile suverane şi responsabilităţile guvernanţilor într-o societate democratică. Ea contribuie la autolimitarea judiciară a Curţii limitând de fapt legiferarea pe cale judiciară, pastrându-se pt. judecătorul internaţional doar rolul de a interpreta Convenţia fără a crea reguli de sine-stătătoare.

10

ART.6, ART.7, ART.13 C.E.D.O.

ART.1 CONVENŢIE

Convenţia reglementează, în principiu, drepturi cu un conţinut material şi substanţial care pot fi invocate direct în ordinea internă a statelor contractante, drepturi cu privire la care statele s-au obligat să le asigure respectarea din partea tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.

Art.1 reprezintă o emblemă generală a tuturor drepturilor garantate de Convenţie.Alături de aceste drepturi, denumite substanţiale, cum ar fi dreptul la viaţă, libertate

siguranţă, C.E.D.O. reglementează 2 drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăţi ale unei anumite persoane ci constituie garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi lebertăţilor ce sunt recunoscute în faţa instanţelor judiciare.

Este vorba despre art.13 din Convenţie care reglementează dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale precum şi de art. 7 din Convenţie care reglementează 2 garanţii specifice, în materie penală: legalitatea incriminării şi a pedepsei şi neretroactivitatea legii penale .

ART.13

Art. 13 din Convenţie, însă, priveşte toate drepturile garantate de convenţie precum şi alte drepturi procedurale pe care Convenţia le reglementează, în timp ce art.7 se aplică în materie penală.

ART.6

Art.6 din Convenţie priveşte dreptul la un proces echitabil , atât în materie civilă cât şi în materie penală şi are o aplicabilitate generală în toate procesele civile şi penale.

Dreptul înscris în art.6 este un drept procesual din moment ce apără toate drepturile personal patrimoniale ale unui subiect de drept, în cadrul procedurilor interne care trebuie să se deruleze în cadrul unui proces echitabil, dar privit ca o obligaţie ce revine statelor el poate fi analizat ca un drept substanţial care antrenează răspunderea internaţională a statului în caz de nerespectare.

Art.6 din Convenţie poartă denumirea de dreptul la un proces echitabil.

Paragraf 1 . Conform acestui paragraf orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei de către o instanţă

11

independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa .

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară, de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Paragraf 2. Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi pe deplin stabilită.

Paragraf 3. Orice acuzar are în special dreptul: Să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o

înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

Să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; Să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă

nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer;

Să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea sau audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

Să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audieri.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă o componentă a ordinii publice europene a drepturilor omului care obligă statele să asigure efectivitatea acestui drept.

Obligaţia impusă statelor este o obligaţie de rezultat. Aceasta înseamnă că statele au libertatea de a adopta în ordinea juridică internă măsurile corespunzătoare apte de a asigura producerea rezultatului.

Ordinea publică europeană a fost invocată în faţa Curţii în materie de exequator, Curtea reţinând că jurisdicţia unui stat parte la Convenţie nu poate, fără a încălca ea însăşi dispoziţiile art.6, să recunoască pe cale de exequator, efectele produse de o hotărâre judecătorească străină care a fost obţinută prin încălcarea principiilor art.6. Prin urmare, jurisdicţiile statelor contractante au obligaţia să verifice compatibilitatea hotărârilor jurisdicţiilor străine, cu art.6 din Convenţie şi să refuze învestirea lor cu forţă executorie, dacă au fost obţinute cu încălcarea art.6 din Convenţie fără ca prin aceasta să încalce ele însele Convenţia.

Substanţa dreptului la un proces echitabil.

12

Paragraful 1 al art.6 din Convenţie se referă la dreptul general la un proces echitabil în materie civilă şi penală, iar paragrafele 2 şi 3 ale art.6 din Convenţie, reprezintă garanţii specifice ale dreptului la un proces echitabil în materie penală şi civilă.

Potrivit paragrafului 1 al art.6 din Convenţie, procesul echitabil include 3 componente de esenţă:

Drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi orice acuzaţie în materie penală; Dreptul la un tribunal independent şi imparţial; Caracterul echitabil al procedurii care include: -dezbaterea publică a cauzei

-desfăşurarea proceduriii intr-un termen rezonabil.

Domeniul de aplicarea al art.6 paragraf 1 din Convenţie.

6 categorii de litigii constituie suportul juridic al contestaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil. Acestea sunt noţiuni autonome la Convenţie.

I. Litigii de drept privat .

Convenţia nu determină conţinutul material al drepturilor şi obligaţiilor civile în ordinea juridică a statelor. Această sintagmă se defineşte prin efectele pe care le produce în sistemele de drept naţionale, drepturi şi obligaţii civile spre a se stabili dacă este vorba de un drept sau o obligaţie.

Conţinutul dreptului disputat se apreciază prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei cât şi la dispoziţiile normelor naţionale de drept, noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil având caracter autonom.

Curtea a stabilit criteriile după care se poate delimita noţiunea de „contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”. Textul garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal competent să examineze orice contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin, atât în procedura contencioasă cât şi în cea graţioasă.

Aplicabilitatea art.6 paragraf 1 din Convenţie, sub aspect civil, este condiţionată de realizarea următoarelor condiţii:

1. să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi valorificat pe calea unei acţiuni în justiţie în dreptul intern;

2. contestaţia să fie reală şi serioasă, ea poate privi existenţa dreptului, întinderea dreptului şi modalităţile în care se exercită;

3. rezultatul procedurii să fie direct şi determinat cu privire la existenţa dreptului.

Art.6 paragraf 1 se aplică atunci când o acţiune în justiţie are un obiect patrimonial, personal nepatrimonial ori dacă soluţia pronunţată este determinată pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat. Aceasta înseamnă că noţiunea de contestaţie este privită în

13

sensul material, preponderent faţă de cel formal. Textul nu conferă conţinut material drepturilor şi obligaţiilor civile în ordinea juridică internă. Conţinutul acestora este dat în principiu de normele interne care trebuie să îi asigure şi mijloacele de apărare.

Caracterul civil al unui drept se determină la momentul la care dreptul îşi găseşte realizarea efectivă indiferent de natura titlului executor care îl consacră.

Ex: dacă în dreptul intern al unui stat parte se prevede o procedură compusă din două etape, una prin care dreptul naţional statuează prin intermediul unei instanţe naţionale asupra dreptului de creanţă şi o etapă prin care se fixează cuantumul creanţei, în sensul art.6 paragraf 1 din Convenţie, dreptul cu caracter civil va fi determinat doar în momentul în care s-a determinat cuantumul dreptului, adică după pronunţarea jurisdicţiei şi asupra întinderii şi modalităţilor de exercitare a dreptului şi nu doar asupra existenţei lui.

Obligaţie, în sensul art.6 paragraf 1 din Convenţie, reprezintă latura pasivă a unui drept subiectiv de natură civilă care, la rândul lui, reprezintă o prerogativă, o putere, o facultate recunoscută titularului ei, persoană fizică sau juridică în sistemul Convenţiei.

Curtea a recunoscut şi posibilitatea apărării unei aparenţe de drept ori să se poată susţine rezonabil că un astfel de drept este recunoscut pe plan intern.

În această situaţie, Curtea va ţine cont de substanţa acelui drept şi de efectele pe care le produce.

Art.6 paragraf1 din Convenţie nu priveşte doar contestaţiile (acţiunile în justiţie) privitoare la un drept subiectiv ce aparţine domeniului dreptului privat, ci el (contestaţiile) vizează şi litigiile dintre particulari şi stat în ipoteza în care statul acţionează în cadrul unor raporturi juridice de drept privat şi nu de deţinător al autorităţii publice.

Categorii de drepturi şi obligaţii în jurisprudenţa Curţii:

1. Drepturi civile personal nepatrimoniale şi cele patrimoniale.

a) Dreptul la o bună reputaţie reprezintă un drept cu caracter civil precum şi dreptul de a obţine în justiţie repararea atingerilor ce i s-ar aduce de orice persoană.

Ex: Curtea a recunoscut reclamantului, membru al familiei celui condamnat pe nedrept, un drept propriu la bună reputaţie precum şi dreptul la restabilirea onoarei şi reputaţiei întregii familii căreia îi aparţine cel condamnat (Curza vs. Polonia).

Un alt domeniu este cel al capacităţii de drept civil al unei asociaţii, adică obţinerea capacităţii juridice a asociaţiei în procedura de drept intern de înregistrare a persoanei juridice.

b) Starea şi capacitatea persoanelor: - tăgada paternităţii copilului din căsătorie;- acţiunile din dreptul familiei;- tutela minorului;- dreptul de vizită recunoscut părinţilor;

14

- dreptul de a avea legături personale cu copilul născut din afara căsătoriei;- încredinţarea copilului în urma divorţului.

c) Litigii privitoare la exerciţiul dreptului de proprietate.

Procedurile în cadrul acestora trebuie să fie determinante şi să fie de natură a influenţa dreptul de proprietate al persoanei, cum sunt cele din dreptul civil ori procedura de expropriere, confiscare, sistematizare, etc.

d) Litigii privind acţiunile în angajarea răspunderii contractuale pentru nerespectaea obligaţiilor asumate de părţi.

e) Litigiile privind acţiunile în despăgubire ca urmare a cauzării unui prejudiciu pentru un fapt ilicit.

f) Litigii privind dreptul la despăgubire în cadrul procesului penal cât şi în cazul în care, prin plângerea penală, victima se constituie parte civilă.

g) Litigii succesorale, chiar şi în cazul în care o parte a procedurii se desfăşoară în faţa unui notar desemnat de tribunal.

h) Litigii de dreptul muncii, de proprietate intelectuală.

Ex: procedura de restituire a unor fonduri către o societate constituie o contestaţie cu caracter civil , pe care aceasta o poate solicita în mod legitim chiar dacă aceasta îşi are sorgintea în legislaţia fiscală şi duce şi la plata de impozite.

Intră în acestă categorie şi punerile în executare a oricărui titlu indiferent de natura lui.

Nu sunt supuse art.6 paragraf1 al Convenţiei procedura ordonanţei preşedinţiale datorită caracterului temporar al măsurilor dispuse.

15

II. Litigii privitoare la securitatea socială .

Contizaţii, pensii, ajutor de şomaj şi între statele membre ale Consiliului Europei există o mare diversitate în privinţa modului în care legislaţiile naţionale şi jurisprudenţa corespunzătoare concep natura juridică a dreptului la prestaţii sociale.

Unele state le conferă caracterul de norme de drept public, altele le concep ca norme de drept privat şi există şi o categorie mixtă.

Curtea a statuat asupra mai multor elemente din care se poate deduce ponderea de caracter public sau privat al contestaţiei în discuţie, în funcţie de care se aplică sau nu art.6 paragraf 1 din Convenţie.

Elementele de drept public care exclud de la aplicare art.6 paragraf1: Caracterul normelor juridice aplicabile în materie. În litigiile privitoare la

prestaţiile sociale şi la asigurarea pentru caz de boală, legislaţia se îndepărtează de la cea aplicabilă contractelor de asigurare de drept civil. Statul este cel care controlează regimul juridic al asigurărilor sociale prin desemnarea categoriilor de beneficiari prin determinarea nivelului de contribuţie şi prestaţii.

Obligaţia de asigurare pentru boală se naşte din lege iar asiguratul primeşte prestaţiile datorate din momentul în care îndeplineşte condiţiile impuse.

Statul preia în tot sau în parte cuantumul primelor de asigurare.

Gama elemnetelor care pledează pentru aplicarea art.6 paragraf1:

Este un drept subiectiv patrimonial şi nu pune în discuţie puterea publică în raport cu persoana.

Calitatea de salarial al unei întreprinderi care îi conferă statutul de beneficiar al unor prestaţii sociale rezultă din contractul de muncă.

Dreptul comun este cel care stabileşte regimul naţional de asigurare pentru boală.

În materia asigurărilor sociale, Curtea a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art.6 paragraf 1 în litigii care privesc dreptul de a primi o alocaţie de şomaj, dreptul de a primi o alocaţie de concediu pentru creşterea copilului, plata unei pensii de asigurări sociale soţiei/soţului unui funcţionar decedat.

16

Nu intereseaza natura juridică a procedurii naţionale prin care se valorifică dreptul la prestaţii sociale (contencios administrativ, Curte de conturi). Interesează numai natura juridică a dreptului subiectiv ce se discută în cadrul acestor proceduri, natură dată de elementele evocate.

III. Litigii privitoare la accesul şi exerciţiul unei profesii.

Prezintă aspect patrimonial contenciosul privitor la administrarea ori exerciţiul unor profesii liberale (profesia de medic). În cadrul exerciţiului activităţii de medic, Curtea a reţinut că această activitate are un caracter privat chiar dacă, potrivit dispoziţiilor naţionale, medicul veghează la sănătatea populaţiei, stabilindu-se astfel o responsabilitate socială a întregii profesii (speţa...împotriva Germaniei 1978).

Prin urmare, nu interesează natura administrativă a organelor chemate să soluţioneze litigiile privitoare la exerciţiul profesiei şi nici faptul că ele acţionează în domeniu ca autorităţi competente în exercitarea puterii publice.

În privinţa exercitării profesiei de avocat, Curtea a luat în considerare, pentru a stabili apartenenţa cauzei la dispoziţiile art.6 paragraf1 în cauza împotriva Belgiei (1983), natura privată a dreptului în cauză. În acea speţă s-a discutat dreptul unui avocat radiat din Barou de a cere reînscrierea în tabelul ordinului naţional al avocaţilor.

Pentru elementele de drept public pleda faptul că sunt reglementate prin lege de către stat condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat şi de organizare a barourilor, precum şi participarea avocaţilor la administrarea justiţiei ca serviciu public, cu monopolul pledoariei în instanţe. La aceasta se adăuga şi obligaţia conducătorului baroului de a organiza un birou de consultanţă şi apărare pentru justiţiabilii lipsiţi de apărare.

Pentru elenetele de drept privat. Profesia de avocat este în mod tradiţional o profesie liberală şi cu excepţia cazului desemnării din oficiu a unui apărător, avocatul are clientelă stabilită fără intervenţia vreunei autorităţi publice, liber stabilite şi în consecinţă, cabinetul şi clientela avocatului sunt elemente patrimoniale în sensul art.6 paragraf1.

Într-un plan mai larg, impunerea unor condiţii pentru a accesa la o anumită profesie, creează pentru cel care are de îndeplinit un drept de acces pentru profesia respectivă, adică un drept de natură civilă. Tot civile sunt şi contestaţiile cu privire la măsurile disciplinare ce pot fi aplicate de ordinele profesionale.

IV. Litigii privitoare la funcţia publică .

Contenciosul privitor la funcţia publică în jurisprudenţa Curţii a evoluat astfel:Iniţial, Curtea a reţinut că, contestaţiile privitoare la recrutarea, desfăşurarea carierei,

încetarea funcţiei funcţionarilor nu intră sub auspiciile art.6 patagraf1 din Convenţie.Textul este aplicabil numai dacă funcţionarul reclamă drepturi pur patrimoniale. Cu

toate acestea, împrejurarea că agenţi ai statului pot exercita în statele membre ale Consiliului Europei funcţii echivalente însă în baza unor raporturi juridice cu regim

17

diferit, unii în regim de drept public, alţii de drept privat, alţii în regim contractual angajaţi de stat, a determinat Curtea să îşi reorienteze practica.

În acest mod, noţiunea de funcţie publică este interpretată autonom permiţând astfel asigurarea unui tratament egal pentru agenţii funcţiei publice ce ocupă funcţii echivalente ori similare în statele contractante, independent de faptul că sunt agenţi ai funcţiei publice în regim de drept public, sau pe bază de contract în regim de drept privat.

Criteriul este cel funcţional, adică natura funcţiilor şi responsabilităţilor exercitate de cel în cauză.

Prin urmare, art.6 paragraf1 din Convenţie, nu se aplică litigiilor (contestaţiilor) care privesc agenţi ai funcţiei publice din cadrul administraţiei atunci când acestea acţionează ca deţinătoare ale puterii publice.

Nu se aplică art.6 paragraf1 în cazurile:a. Contenciosul la suplimentul de salariu pretins de înalţi funcţionari ai

Ministerului de externe, ambasadori sau reprezentanţi permanenţi, privitor la activitatea desfăşurată în străinătate;

b. Demiterea unui judecător;c. Pensia de reparaţiune în calitate de ofiţer de rezervă pentru leziunile

suferite cu prilejul îndeplinirii activităţii militare.

V. Litigii dintre particulari şi puterile publice .

Pentru a stabili dacă o contestaţie priveşte un drept civil, interesează caracterele juridice ale dreptului în discuţie, nefiind esenţială împrejurarea că autoritatea publică acţionează ca persoană juridică de drept privat ori este deţinătoare a puterii publice.

Prezintă prin urmare relevanţă efectele juridice directe ale actelor autorităţii publice, adică dacă au fost de natură să creeze, să modifice sau să stingă un raport de drept civil.

Astfel, refuzul Curţii supreme a unui stat de a autoriza intentarea unei căi de atac în raport cu normele naţionale de procedură, nu decide asupra unei contestaţii privitoare la un drept sau obligaţii cu caracter civil, deşi obiectul litigiului privea exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantului.

Tot astfel şi procedura de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil atunci când o instanţă naţională respinge o cerere pentru motive procedurale, nu decide asupra unei contestaţii cu caracter civil.

Tot astfel, nu reprezintă un caz de responsabilitate civilă întemeiată pe ilegalitatea persecuţiilor naţionale-socialiste germane, indemnizarea victimelor regimului nazist printr-o lege federală germană deoarece acestea aveau dreptul la o indemnizare de drept public. Argumentul folosit era acela că reglementarea era specială şi soluţiona printr-un act de autoritate probleme născute din comiterea unor crime de stat iar consecinţele lor nu sunt drepturi civile chiar dacă au o natură patrimonială.

De asemenea, decizia prin care autoritatea de stat indemnizează victimele unor catastrofe naturale, deşi naşte în favoarea celor interesaţi un drept patrimonial, nu stabileşte drepturi cu caracter civil, datorită caracterului ei de drept public.

Nu au caracter civil:

18

Litigiile referitoare la obligaţia de satisfacere a serviciului militar ori o altă activitate de interes social prin care obligaţia este înlocuită pentru cei care nu o pot satisface din motive religioase ori convingeri personale;

Refuzul de a elibera un paşaport deoarece nu este o decizie privind o contestaţie care să aibă ca obiect un drept cu caracter civil;

Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene pe teritoriul statelor membre deoarece, deşi creează drepturi direct aplicabile în sistemele naţionale de drept, nu sunt drepturi cu caracter civil, ci consecinţa unor norme de drept public.

Intră în categoria contestaţiilor cu caracter civil, acte ale autorităţilor publice care pot crea, modifica ori stinge drepturi patrimoniale şi prin urmare art.6 paragraf1 se aplică contestaţiilor în cadrul cărora acestea sunt discutabile.

Ex: decizia autităţii proviciale Austriece în materie de tranzacţii imobiliare prin care s-a refuzat aprobarea unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil străin.

Ex: obligaţia impusă unui proprietar forestier de a planta anumite esenţe de arbori cu cheltuieli considerabile sub ameninţarea unei sancţiuni.

Ex: cererea de indemnizare privitoare la cheltuielile judiciare, reafirmate de o procedură care a avut ca obiect obţinerea unei decizii administrative de anulare a unei licenţe de transport.

Proceduri care vizează efectele unor acte administrative prin care s-a dispus comasarea de terenuri agricole.

Ex: menţinerea unei licenţe la care reclamantul pretinde că are drepturi în vederea continuării unei activităţi profesionale comerciale.

Ex: clasarea ca rezervaţie a unor terenuri şi prin aceasta limitarea folosirii lor de către reclamanul proprietar pentru producţia agricolă.

Ex: interdicţia de a construi pe un loc determinat pe un teren proprietatea reclamantului.

Ex: litigii privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes general.

Ex: litigiu privitor la decizia de internare a unei persoane într-un azil psihiatric, însă nu şi procedura de soluţionare a unei cereri de liberare definitivă a unei persoane care a benficiat deja de o liberare provizorie dintr-un azil psihiatric, pentru că ea vizează faptul de a şti dacă acea persoană mai are nevoie de tratament medical adecvat.

În materia litigiilor fiscale, Curtea a reţinut că art.6 paragraf1 nu este aplicabil contestaţiilor ce ţin exclusiv de domeniul dreptului public şi în mod special, procedurile

19

fiscale ca atare, deoarece natura patrimonială a unui litigiu nu este sificien pentru a face ca acest litigiu să fie inclus în noţiunea de drepturi şi obligaţii civile, aceasta pentru că natura litigiului derivă din legislaţia fiscală.

VI. Litigii privitoare la contenciosul de constituţionalitate şi domeniul de aplicare al art.6 paragraf 1 sub aspect civil.

Art.6 paragraf 1 se aplică în materia recursurilor individual în cadrul cărora sunt invocate drepturi directe aparţinând celor care le solicitau fără a se putea aplica în procedurile de control abstract promovate de autorităţile publice, titulare ale unor recursuri cu un astfel de obiect.

Astfel, Curtea a statuat că atunci când dreptul naţional prevede existenţa unei jurisdicţii constituţionale la care accesul direct sau indirect al justiţiabililor este deschis, procedurile care se derulează în faţa ei vor trebui să respecte principiile stabilite în art.6 paragraf 1 din Convenţie atunci când decizia sa poate influeţa rezultatul litigiului în faţa instanţelor ordinare.

Mai mult, Curtea consideră că jurisdicţia contenciosului constituţional este accesorie celei civile sau penale în faţa căreia s-a invocat chestiunea de neconstituţionalitate.

Principalul criteriu utilizat de Curte în aprecierea aplicabilităţii art.6 paragraf1 a fost cel privind influenţa pe care o are decizia jurisdicţiei constituţionale asupra cursului procesului principal.

Dreptul de acces la jurisdicţia constituţională a fost asimilat dreptului de acces la un tribunal , începând cu 1998, odată cu declararea ca admisibilă de către fosta Comisie a Curţii a cauzei în care reclamanţlor le fusese refuzată autorizarea de a promova un recurs direct în faţa tribunalului constituţional din Andorra. Curtea a decis că nu poate fi dedus din garanţiile art.6 nici o obligaţie a instanţelor ordinare de a sesiza jurisdicţiile constituţionale cu o chestiune de neconstituţionalitate.

Aceasta reprezintă o aplicaţie a principiului potrivit căruia dreptul de acces la un tribunal nu este absolut ci este supus unor limitări admisibile ce ţin de necesitatea îndeplinirii unor condiţii de admisibilitate şi, prin urmare, nici dreptul la sesizarea Curţii constituţionale pe cale de excepţie nu este absolut.

Principalul criteriu utilizat de Curte în aplicarea art.6 din Convenţie este influenţa pe care jurisdicţia constituţională o are asupra procesului principal.

Începând cu anul 1993, Curtea a deschis calea unei jurisprudenţe orientate tot mai mult spre verificarea amănunţită a respectării de către Curţile constituţionale a cerinţelor procesului echitabil prevăzut de art.6 paragraf1 (speţă împotriva Spaniei). Independenţa Curţii constituţionale...

Curtea a reţinut că reprezintă o încălcare a art.6 paragraf1 necomunicarea parţială de către Curtea constituţională a documentelor transmise de către autorităţile publice.

Prin această decizie Curtea şi-a extins aria de protecţie a art.6 paragraf1 din Convenţie.

20

Limite ale aplicării art.6 paragraf1 sub aspect civil.

A rezultat că aria de aplicare a art. 6 paragraf1 vizează litigiile patrimoniale şi caracterul patrimonial al acestora, care se pot naşte nu numai între particulari dar şi între aceştia şi autorităţile publice.

Această interpretare este limitată. Art.6 paragraf1 nu poate include drepturile constituţionale şi drepturile politice, materia admiterii sau expulzării unui străin de pe teritoriul unui stat.

Acuzaţia în materie penală

Acuzaţia în materie penală reprezintă o noţiune autonomă în raport definiţiile date de drepturile interne ale statelor. Prin aceasta se înţelege notificarea oficială din partea autorităţilor competente a învinuirii că o persoană a săvârşit o infracţiune. Pot constitui acuzaţii în materie penală arestarea şi deschiderea unei anchete preliminare deoarece acestea se referă la infracţiuni.

Instanţa europeană a arătat că dispoziţiile Convenţiei permit statelor să stabilească sau să menţină o distincţie între dreptul penal şi dreptul disciplinar, fără ca prin aceasta să se afecteze nivelul convenţional existent în statele membre, datorită caracterului autonom al conceptului de acuzaţie în materie penală. Astfel, într-o cauză împotriva Olandei, Curtea a reţinut că statele nu pot califica după propria lor voinţă unele infracţiuni ca fiind disciplinare ori administrative, deoarece s-ar putea sustrage de la aplicarea art. 6 din Convenţie. Prin urmare, Curtea se pronunţă ea însăşi asupra caracterului penal al acestora, indiferent de calificarea pe care o dă dreptul intern.

Natura penală a acuzaţiei se determină după următoarele criterii, stabilite jurisprudenţial: prevederea de către dreptul intern în cauză; natura faptei sau a comportamentului ilegal; scopul şi severitatea sancţiunii. Aceste criterii nu sunt cumulative.

Art. 6 par. 1 din Convenţie se aplică unei acuzaţii penale dacă infracţiunea în cauză este prin natura ei penală, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, ori a expus pe autor unei sancţiuni ce poate primi calificarea de sancţiune penală. În ipoteza în care examinarea separată a criteriilor arătate nu permite o concluzie clară privitor la existenţa unei acuzaţii în materie penală, se poate aborda o calificare cumulativă a condiţiilor.

Calificarea faptei discutate în dreptul penal al statului are, pentru Curte, doar o valoare formală şi relativă. Curtea operează propria ei calificare, pe care o realizează prin stabilirea unui numitor comun al legislaţiilor în materie ale diverselor state contractante. Prin urmare, faptul că legea penală a unui stat contractant prevede că o măsură cu un anumit grad coercitiv poate fi luată împotriva unei persoane, nu semnifică automat includerea ei în aria de aplicare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Textul nu intră în discuţie decât atunci când o acuzaţie în materie penală este îndreptată împotriva unei persoane determinate, după ce această persoană a primit o notificare legală ce emană de la o autoritate competentă. Prin acea notificare i se impută săvârşirea unei infracţiuni ori i se aduce la cunoştinţă că a făcut obiectul unei alte măsuri ce conţine aceeşi imputaţie şi care antrenează consecinţe importante cu privire la situaţia celui suspect.

21

Garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie nu se aplică, în principiu, diverselor măsuri preliminare care pot fi luate în cadrul unei anchete penale, înainte de formularea unei acuzaţii în materie panelă. Spre ex., situaţia unei persoane arestată şi audiată sub bănuiala că a săvârşit o infracţiune. Aceste măsuri pot intra în domeniul de aplicare al art. 3 şi 5 din Convenţie.

Nu constituie acuzaţii în materie penală (cazuri practice):- litigiul privitor la înscrierea unei condamnări în cazierul judiciar al unei

persoanei;- litigiul privitor la aplicarea unei legi naţionale de amnistiere a unor fapte

penale;- procedura prin care un deţinut condamnat la o pedeapsă grea a fost sancţionat

disciplinar;- procedura de limitare administrativă a activităţii unei societăţi de asigurare al

cărei administrator era reclamantul;- decizia de reintegrare în detenţie a unui condamnat liberat condiţionat;- procedura de aplicare a unor măsuri preventive a unei infracţiuni adoptate pe

teritoriul unor state membre ale Consiliului Europei prin dispoziţii naţionale speciale;- procedura desfăşurată în faţa unui tribunal ecleziastic englez care avea ca

obiect alegarea săvârşirii unui adulter de către un preot anglican, finalizat prin constatarea unei conduite necorespunzătoare din partea preotului şi cu sancţionarea lui de către biserica anglicană cu o sancţiune specifică;

- procedura disciplinară în urma căreia doi poliţişti au fost revocaţi din cadrele poliţiei pentru abateri grave;

- procdura care priveşte recuzarea unui magistrat;- procedura care avea ca obiect revizuirea unui proces penal, în sensul că

obiectul revizuirii era o hotărâre judecătorească definitivă şi, prin urmare, solicitantul nu era acuzat în materie penală;

Redeschiderea unui proces ori a unui recurs în casaţie penală, deoarece prin aceasta se examinează temeinicia unei acuzaţii penale, constituie temei de analiză prin prisma art. 6 par. 1.

De asemenea, nu intră în acuzaţia în materie penală, sancţiunea pecuniară aplicată de tribunal unui avocat pentru atingerile aduse bunei desfăşurări a procedurilor judiciare.

Pot, în schimb, să intre sub incidenţa art. 6 par. 1 din Convenţie proceduri jurisdicţionale referitoare la taxe şi amenzi fiscale. Astfel, Curtea a stabilit atribuţiile după care o sancţiune fiscală poate fi asimilată cu o acuzaţie în materie penală, şi anume: faptele incriminate să fie prevăzute într-o lege generală în materie de impozite aplicabile tuturor persoanelor; majorările de impozit să nu aibă drept obiect repararea unui prejudiciu, ci pedepsirea unei persoane vinovate, adică să aibă caracter sancţionator; majorările aplicate să aibă o amploare considerabilă şi, în caz de neplată, să fie de natură a-l expune pe cel în cauză urmăririi penale şi ransformarea lor în pedeapsa închisorii. Toate aceste criterii trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Garanţiile unui proces echitabil

22

Prima garanţie conferită de art. 6 par. 1 este dreptul oricărui justiţiabil la un tribunal. Acest tribunal, ca autoritate jurisdicţională, indiferent de denumirea pe care ar avea-o într-un sistem de drept naţional al unui stat contractant, trebuie să îndeplinească acele condiţii strict stabilite de Convenţie, adică: să fie independent, imparţial şi stabilit prin lege. Celelalte garanţii recunoscute unui justiţiabil sunt expres prevăzute de text şi constau în exigenţele impuse însăşi desfăşurării procedurii de judecată echitabilă (garanţii explicite dreptului la un proces echitabil): publică şi într-un termen rezonabil.

I. Dreptul de acces la un tribunal Dreptul la un tribunal este o componentă a sistemului de garanţii instiuit prin

art. 6 par. 1 din Convenţie, pentru ca orice persoană parte într-un litigiu civil sau penal să beneficieze de un proces echitabil. Nici un text ori vreo altă dispoziţie a Convenţiei nu consacră dreptul la un tribunal, însă şi termenii utilizaţi impun concluzia că dreptul de a sesiza un tribunal face parte din garanţiile prevăzute de art. 6 par. 1.

Art. 6 par. 1 din Convenţie poate fi invocat de orice persoană care consideră ilegală o ingerinţă în exerciţiul drepturilor sale cu caracter civil şi se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea de a supune o asemenea ingerinţă unui tribunal, care să răspundă exigenţelor impuse de text.

Dreptul la un tribunal în materie civilă şi penală sub aspectul deosebirilor existente între acestea:

Dacă în materie civilă, dreptul la un tribunal independent aparţine unei persoane fizice sau juridice căreia i s-a lezat un drept, în materie penală, dreptul la un tribunal independent înseamnă dreptul persoanei de a supune unui judecător orice acuzaţie ce ar fi adusă împotriva sa. Prin urmare, în materie penală, titularul dreptului la un tribunal nu are, de regulă, el iniţiativa procesului penal, ci are dreptul ca acuzaţia ce i se aduce să fie dedusă judecăţii de către un tribunal stabilit prin lege, independent şi imparţial.

Dreptul la un tribunal nu cuprinde dreptul de a cere deschiderea unei proceduri de urmărire penală împotriva unei terţe persoane şi nici dreptul ca o procedură penală să conducă la condamnarea unei anumite persoane. Prin urmare, nu este vorba despre dreptul de a provoca urmărirea penală împotriva unui terţ pentru a obţine condamnarea acestuia.

Exerciţiul dreptului la un tribunal prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie priveşte atât chestiunile de fapt cât şi pe cele de drept pe care le ridică problemele supuse discuţiei fără vreo distincţie între ele.

Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Convenţia nu a definit acest drept, iar limitările lui sunt admise în mod implicit, statele având în domeniu o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curtea va stabili dacă limitările aplicate de state nu restrâng accesul individului la un tribunal în aşa măsură încât dreptul în discuţie să fie atins în însăşi substanţa lui. În consecinţă, limitările aduse dreptului la un tribunal trebuie să urmărească un scop legitm şi să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, fără ca prin aceasta Curtea să se poată substitui autorităţilor naţionale în privinţa aprecierilor referitoare la o bună politică penală.

Limitările dreptului de acces la un tribunal cuprinse în marja de apreciere lăsată statelor cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a instanţelor de fond. Art. 6 par. 1 se aplică şi recursului în casaţie. În acest sens, Curtea a reţinut că trebuie luate în

23

considerare ansamblul procesului desfăşurat în ordinea juridică a statului în cauză şi rolul Curţii de Casaţie în cadrul sistemului jurisdicţional intern, care nu constituie decât o fază particulară inclusă în procedura de urmărire şi judecată care se încheie cu o hotărâre executorie.

Obstacole de fapt şi de drept care pun în discuţie substanţa dreptului de acces la un tibunal:

Exerciţiul dreptului de acces la un tribunal nu trebuie să fie efectat de existenţa unor impedimente, de drept sau de fapt care să îi pună în discuţie substanţa.

Astfel, cu privire la obstacolele de drept, exercitarea căilor de atac interne doar pentru a se constata inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin jocul dispoziţiilor legale care le reglementează nu corespunde imperativelor art. 6 par. 1. Prin urmare, orice legislaţie naţională trebuie să-i asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale. Spre ex.: opunerea prescripţiei dreptului la acţiune în indemnizare pentru exproprierea unor terenuri din anul 1995 faţă de anul 1993(?) când debutase procesul de despăgubiri, după ce în anul 1994 se fixase cuantumul despăgubirilor reprezintă o privare definitivă a reclamanţilor de dreptul de a-şi valorifica dreptul la despăgubiri pentru terenurile ocupate şi expropriate de stat şi, în consecinţă, o atingere în exerciţiul dreptului de acces la un tribunal.

Obstacolele de fapt care pun în discuţie accesul la un tribunal pot rezulta din absenţa unor dispoziţii legale privind acordarea asistenţei juridice. Astfel, statele au obligaţia pozitivă de a adopta măsuri în vederea realizării acestui scop. De asemenea, statele pot şi simplifica procedurile judiciare. În privinşa ajutorului judiciar, Curtea a reţinut că nici o dispoziţie a Convenţiei nu obligă statele să acorde ajutor judiciar în toate contestaţiile civile, existând o distincţie între art. 6 par. 3 lit. c), care garantează dreptul la asistenţă juridică, în anumite condiţii, în procesele penale şi art. 6 par. 1 care nu trimite în nici un fel la necesitatea reglementării ei. Cu toate acestea, şi în absenţa unui text analog celui în materie penală, pentru cauzele civile art. 6 par. 1 poate impune statelor ca în anumite situaţii să reglementeze posibilitatea asistării gratuite de către un avocat când aceasta este indispensabilă accesului efectiv la judecător, fie datorită prevederii prin lege a necesităţii reprezentării prin avocat, fie prin complexitatea procedurii deduse judecăţii.

Pe de altă parte, obstacolul dreptului de acces la un tribunal poate rezulta şi din cuantumul excesiv al sumei de avansat pentru promovarea unei acţiuni în justiţie sau exercitării unei căi de atac, potrivit legislaţiei naţionale, atunci când cel care încearcă să le promoveze nu are resurse financiare.

Prin urmare, restricţionarea dreptului de acces la un tribunal nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 par. 1, dacă sunt respectate trei condiţii:

1. restricţionarea să nu aducă atingere substanţei dreptului;2. restricţionarea să urmărească un scop legitim;3. să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul

urmărit.

24

Dreptul de acces la un proces echitabil. Principiul securităţii juridice

(Dreptul de acces la un tribunal - continuare)

Jurisprudenţa Curţii a reţinut că sunt incompatibile cu principiul securităţii juridice următoarele situaţii de fapt:

- în cauza Brumărescu vs România, Curtea a reţinut că statuarea Curţii Supreme cu privire la faptul că nu era de competenţa instanţelor naţionale de a se pronunţa asupra imobilului în litigiu, deja restituit de instanţele inferioare, aduce grave prejudicii principiului securităţii în raporturile juridice ce impune ca soluţia pronunţată în mod definitiv de tribunal să nu mai poată fi repusă în discuţie;

- sistemele judiciare naţionale care permit repunerea în discuţie a hotărârilor judecătoreşti definitive prin intermediul recursului în anulare, fără ca partea interesată să fie audiată de tribunal încalcă dreptul de acces la un tribunal (art. 6 par. 1), fiind incompatibilă cu principiul securităţii juridice (valabil şi pentru Curtea Constituţională);

- condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru valorificarea dreptului de acces la un tribunal sub forma exercitării unei anumite căi de atac şi termenele de exercitare a acestora.

1. Dreptul de acces la un tribunal şi de a cere executarea unei hotărâriDreptul de acces la un tribunal implică şi dreptul de a cere executarea

hotărârii astfel obţinute, care face parte din noţiunea de proces, în sensul art. 6 din Convenţie. Importanţa principiului se relevă în contextul contenciosului administrativ a cărui soluţionare este determinantă cu privire la existenţa sau inexistenţa unui drept civil al justiţiabilului. Astfel, atunci când o persoană atacă, potrivit normelor naţionale de competenţă, un act administrativ în faţa celei mai înalte jurisdicţii administrative a unui stat, solicitând anularea lui, ea nu solicită doar desfiinţarea actului, ci mai ales înlăturarea efectelor juridice ale acestuia. Protecţia efectivă a justiţiabilului se realizează, în acest caz, prin executarea hotărârii jurisdicţiei sesizate. Prin urmare, administraţia nu poate omite ori intârzia punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti fără a lipsi de efecte juridice art. 6 par. 1 din Convenţie.

În privinţa executării hotărârilor civile, art. 6 par. 1 priveşte deciziile judiciare definitive şi obligatorii care pot fi supuse unui control al celor mai înalte instanţe dintr-un sistem naţional de drept şi eventual informate.

2. Dreptul de acces la un tribunal şi modificarea regulilor de procedură în cursul derulării procedurii

25

Dreptul de acces la un tribunal este pus în discuţie datorită intervenţiilor legislative ori executive într-o procedură judiciară aflată în curs. Astfel, Curtea a reţinut că imposibilitatea pentru tribunale de a examina legalitatea unor decizii ale autorităţilor administrative ce poartă asupra unor drepturi cu caracter civil ale reclamantului datorită modificării, în cursul desfăşurării procedurii, a legislaţiei în domeniul competenţei tribunalelor de a examina aceste cereri, aduce atingere însăşi substanţei dreptului de acces la un tribunal.

Există şi situaţia inversă, în care modificările legislative privitoare la valoarea litigiului de la care calea de atac este disponibilă nu aduce atingeri dreptului de acces la un tribunal, deoarece normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar modificarea legislativă a urmărit un scop legitim.

De asemenea, Curtea a reţinut că ingerinţa în procedura judiciară în curs de derulare în care statul este parte trebuie să se circumscrie la două noţiuni: caracterul nedefinitv al procedurii şi existenţa unui motiv de interes general.

3. Dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial stabilit de legeTribunalul la care este deschisă calea de atac pentru soluţionarea unei contestaţii

cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau pentru a examina temeinicia unei acuzaţii penale formulate împotriva unei persoane trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe impuse de text: tribunalul să fie independent; să fie imparţial; să fie stabilit prin lege.

- tribunal stabilit prin lege înseamnă nu numai baza legală de existenţă a lui, ci şi compoziţia formaţiunii de judecată pentru fiecare cauză (compunerea completului). Noţiunea de lege înseamnă nu doar legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare, ci şi dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei anumite cauze în mod nelegal. Spre ex.: încălcarea normelor privind mandatul, incompatibilitatea, recuzarea judecătorilor.

- tribunal independent. Pentru a stabili dacă tribunalul este considerat independent trebuie luaţi în considerare următorii factori:

- modul de desemnare şi durata mandatului membrilor care îl compun;- existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare;- posibilitatea de a se verifica dacă tribunalul prezintă aparenţa de

independenţă.Aparenţa de independenţă semnifică încrederea pe care tribunalele trebuie să o

inspire cetăţenilor, într-o societate democratică, începând cu procesul penal cu cel care este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, elementul esenţial constă în a se cunoaşte dacă aprehensiunea celui interesat poate trece ca obiectiv justificată. Spre ex.: includerea printre membrii tribunalului a unei persoane subordonată uneia dintre părţi ridică suspiciuni legitime asupra independenţei judecătorilor; la fel, compunerea unei jurisdicţii disciplinare din membrii grupului interesat face legitimă suspiciunea asupra independenţei tribunalului.

Principiul tribunalului independent se aplică identic indiferent dacă este vorba despre magistraţi care exercită o funcţie fără a avea o pregătire juridică specială sau dacă este vorba despre magistraţi de profesie. Obligarea judecătorilor de a se conforma unei jurisprudenţe stabilite în secţii unite de instanţa supremă a unei ţări nu contravine

26

caracterului independent al unui tribunal deoarece reunirea în secţii sau camere a unei înalte jurisdicţii are drept scop să confere o autoritate deosebită unor decizii de principiu în domenii importante ale activităţii judiciare, fără a se aduce atingere drepturilor şi îndatoririlor instanţelor de a examina, în totală independenţă, cauzele concrete ce le sunt deduse judecăţii. Independenţa tribunalului trebuie asigurată nu numai faţă de părţi, ci şi faţă de puterea legislativă.

- tribunal imparţial. Imparţialitatea reprezintă absenţa oricărei judecăţi ori idei preconcepute privind soluţia unui proces. Tribunalul trebuie prezumat ca imparţial deoarece verdictul este definitiv şi are forţă obligatorie, cu excepţia cazului în care el este infirmat de jurisdicţiile superioare pentru nelegalitate sau inechitate.

Principiul este aplicabil oricărui tip de tribunal, inclusiv celor care au în compunere jurii populare, deoarece revine statelor obligaţia de a-şi asigura sistemele judiciare de aşa manieră încât acestea să corespundă art. 6 par. 1 din Convenţie.

Curtea apreciază imparţialitatea atât subiectiv cât şi obiectiv. Imparţialitatea subiectivă constă în convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare şi este prezentă până la proba contrară. Imparţialitatea obiectivă înseamnă că judecătorul oferă toate garanţiile, suficiente, de natură să excludă în persoana lui orice bănuială legitimă. Aceasta constă în a se determina, independent de conduita personală a membrilor săi, unele împrejurări sau fapt care pot pune în discuţie imparţialitatea lor.

4. Jurisprudenţa în materieSituaţii care afectează imparţialitatea obiectivă: procurorulul care a participat la

urmărirea penală a participat şi a soluţionat cauza ca judecător. Situaţii care afectează imparţialitatea subiectivă: judecătorul, care a recunoscut ca fiind francmason, a soluţionat cauza cu toate că la pronunţarea sentinţei nu s-a dovedit a fi avut prejudecăţi datorită acestui fapt şi nici că ar fi avut legături speciale cu părţile din proces; sau, conflictul din presă, cu privire la activitatea instanţei, dintre reclamant şi preşedintele tribunalului care l-a judecat pe acesta, preşedintele exprimând în public aprecieri negative cu privire la cauza reclamantului înainte de judecarea ei. Aceste declaraţii au fost de natură să justifice, în mod obiectiv, temerile reclamantului privitoare la imparţialitatea sa, Curtea reţinând că autorităţilor judiciare li se impune o mare discreţie atunci când sunt chemate să judece cauzele cu care au fost învestite pentru a garanta, astfel, imaginea lor de judecători imparţiali, motiv pentru care presa nu trebuie să fie utilizată.

5. Garanţii privitoare la desfăşurarea procesuluiToate garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie sunt de ordin general, cum sunt

cele prevăzute în primul paragraf, ori instituite doar pentru procesul penal, cum sunt cele prevăzute în celelalte paragrafe sale.

Complexul lor asigură respectarea dreptului la un proces echitabil pentru orice justiţiabil şi constituie tot atâtea obligaţii pentru puterile publice de a asigura punerea lor în practică în toate stadiile procedurii de judecată, indiferent dacă este vorba de materii civile sau penale, prin raportarea lor la specificitatea competenţei şi procedurilor în faţa fiecăreia dintre jurisdicţiile competente ale unui sistem naţional de drept.

Dreptul la un proces echitabil este expresia preeminenţei dreptului, iar jurisprudenţa a stabilit următoarele cerinţe pentru ca procesul să fie echitabil:

27

- art. 6 par. 1 obligă tribunalul să examineze toate capetele de cerere formulate de reclamant, argumentele şi cererile de probă, pronunţându-se asupra pertinenţei acestora prin decizia pe care o pronunţă;

- în materie penală, autorităţile de urmărire penală trebuie să comunice apărării toate elementele de acuzare ori de apărare importante în ansamblul dosarului, iar exigenţa echităţii priveşte ansamblul procedurii şi nu doar audierea contradictorie a părţilor.

A. Garanţii implicite circumscrise dreptului la un proces echitabil

Sunt astfel de garanţii principii care nu se găsesc în textul analizat. Acestea sunt: 1. egalitatea armelor, 2. respectarea contradictorialităţii în administrarea probelor, 3. motivarea deciziilor, 4. dreptul acuzatului de a păstra tăcere şi de a nu contribui la propria sa incriminare.

1. E galitatea armelor înseamnă tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte sau celelalte părţi din proces. Egalitatea armelor reprezintă, deci, un just echilibru între părţi şi are acelaşi rol atât în cauzele civile, cât şi în cauzele penale. Principiul egalităţii armelor se aplică numai în raporturile dintre părţi şi reflectă modul cum au fost ele tratate de tribunal, neaplicându-se raporturilor dintre părţi şi tribunal.

Nu constituie o încălcare a egalităţii armelor necomunicarea niciuneia dintre părţi de către tribunalul cantonal a observaţiilor cu privire la calea de atac promovată de una dintre părţi în faţa tribunalului federal, deoarece tribunalul cantonal, ca jurisdicţie independentă, nu poate fi considerat adversarul vreuneia dintre părţi. Nu constituie o încălcare a principiului egalităţii armelor nici faptul că reclamantul într-o cauză penală de defăimare nu dispunea decât de 5 zile pentru a depune cererile de probă, în timp ce persoana chemată în judecată în calitate de inculpat avea 10 zile la dispoziţie pentru a depune cererile sale de probă la judecător pentru a demonstra (ne)temeinicia faptelor defăimătoare, deoarece reclamantul, care a avut iniţiativa acţiunii, a putut dispune de timpul necesar pentru a strânge probele de natură a dovedi netemeinicia afirmaţiilor incriminante, deci el a avut posibilitatea de a-şi dezvolta argumentele sale, în condiţiile în care nu îl dezavantajase semnificativ în raport cu adevarsarul. De asemenea, nu constituie o încălcare a egalităţii armelor necomunicarea de către reclamant a observaţiilor prezentate în două instanţe de recurs de către organe care i-au respins iniţial pretenţiile, deoarece observaţiile în discuţie erau reproduse în decizia instanţei care judecase primul recurs şi nu au ptutu fi discutate în al doilea recurs, iar observaţiile ulterioare reluau esenţa primelor care fuseseră deja contestate.

Sunt considerate încălcări ale principiului egalităţii armelor: comunicarea unui raport de poliţie care îl privea pe inculpat doar procurorului, nu şi apărării, deoarece s-a creat astfel un dezechilibru între părţi, care nu dispuneau de aceleaşi mijloace pentru a-şi susţine argumentele poziţiei lor; necomunicarea către reclamant a observaţiilor depuse la dosar de procurorul general, deoarece s-a creat o inegalitate intrinsecă fără a se mai demonstra alte aspecte negative ale acestei situaţii, deoarece partea nu a avut posibilitatea de a-şi exprima clar poziţia cu privire la calea de atac execitată, ci doar procurorul

28

general; simpla calificare a insuficienţei preţului de cesiune declarat la fisc, în absenţa dreptului reclamantului de a dovedi că preţul convenit şi contestat reprezintă valoarea reală a bunului, reprezintă o încălcare a principiului egalităţii armelor.

Domeniul de aplicare a principiului egalităţii armelor. Principiul egalităţii armelor se aplică oricărei proceduri, atât celei contencioase, cât şi celei graţioase, fără ca instanţa europeană să se pronunţe asupra fondului procesului, deoacere ea are misiunea de a verifica respectarea de către instanţele naţionale a principiului în cauzele concrete, indiferent de obiectul lor.

Sarcina Curţii este de a determina dacă procedura contestată în ansamblul ei a fost echilibrată în sensul art. 6 par. 1 prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cauzei: natura litigiului, caracterul procedurii potrivit cu care litigiul a fost soluţionat, modul evaluării probelor, dacă natura procedurii i-a oferit reclamantului ocazia să-şi susţină cauza în condiţii de egalitate.

Nu respectă acest principiu jurisdicţiile care recunosc procurorului general, avocatului general de pa lângă Curtea de Casaţie sau comisarului Guvernului să participe la deliberările acestei jurisidicţii. De asemenea, nu respectă principiul nici comunicarea concluziilor judecătorului raportor doar avocatului general nu şi avocaţilor părţilor sau necomunicarea prealabilă către avocaţii părţilor a concluziilor avocatului general sau procurorului general, concluzii la care primii nu au putut răspunde.

Egalitatea armelor nu înseamnă o egalitate matematică, ci în limitele marjei de apreciere de care dispun instanţele, ele trebuind să trateze egal părţile unui proces.

2. Principiul contradictorialităţii reprezintă o componentă a garanţiilor unui proces echitabil care semnifică posibilitatea pentru părţile unui proces civil, penal sau disciplinar să ia cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi cele care ar proveni de la un magistrat independent, de natură a-i influenţa decizia şi de a le discuta.

Realizarea în practică a acestui principiu se poate materializa în legislaţiile naţionale în diferite moduri. Indiferent însă de modalitatea aleasă, legislaţia internă trebuie să garanteze că partea adversă este încunoştiinţată de depunerea observaţiilor şi că are posibilitatea să le comenteze.

Principiul priveşte si ministerul public şi orice altă jurisdicţie independentă participantă potrivit normelor naţionale la o fază superioară a procesului. Curtea distinge, cu privire la comunicarea pieselor dosarului, între principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor.

Astfel, dacă absenţa comunicării unei piese se raportează doar la una din părţi, în timp ce cealaltă parte a cunoscut-o, situaţia e examinată prin prisma egalităţii armelor.

Dacă ambele părţi au fost private în aceeaşi măsură de posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul unei piese produse judecătorului, fără ca ele să fie în măsură să o discute, este incident principiul contradictorialităţii.

În consecinţă, dezechilibrul în comunicarea informaţiilor utile şi pertinente cauzei este sancţionat conform principiului egalităţii armelor, iar necomunicarea informaţiilor ambelor părţi constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii.

Principiul contradictorialităţii implică mai multe aspecte: prezenţa personală a inculpatului la judecată, modul de prezentare şi discutare a probelor în instanţă, folosirea martorilor anonimi şi a agenţilor provocatori.

29

(A. Garanţii implicite circumscrise dreptului la un proces echitabil. Principiul contradictorialităţii - continuare)

Principiul contradictorialităţii implică mai multe aspecte: prezenţa personală a inculpatului la judecată, modul de prezentare şi discutare a probelor în instanţă, folosirea martorilor anonimi şi a agenţilor provocatori.

2.1. prezenţa personală a acuzatului în proces rezultă din scopul art. 6, deoarece litererele c), d) şi e) ale par. 3 ale acestui articol recunosc oricărui acuzat dreptul de a se apăra el însuşi, dreptul de a interoga ori de a face să fie interogaţi martorii, dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată în şedinţa de judecată, toate aceste drepturi implicând prezenţa inculpatului.

Probleme ridică judecata în lipsă a unui acuzat care se sustrage de la judecată ori în situaţia în care cel interesat a renunţat la dreptul său de a fi prezent personal în faţa instanţei de judecată şi de a se apăra.

Dacă reclamantul refuză să fie prezent în persoană în faţa instanţei de fond, Curtea a reţinut că aceasta semnifică însăşi renunţarea la a participa la şedinţele de judecată a jurisdicţiilor care au pronunţat hotărârea, după cum acesta nu a făcut nici un demers de a-i fi repartizat un avocat în faţa acestor instanţe sau de a-şi justifica refuzul de a participa la judecată. În această situaţie, s-a considerat că reclamantul a renunţat neechivoc la dreptul de a fi ascultat de tribunal şi de a se apăra.

În ipoteza renunţării la dreptul de a fi prezent personal în faţa instanţei şi la dreptul de a se apăra, aceasta trebuie să fie neechivocă şi însoţită, totuşi, de un număr de garanţii corespunzătoare gravităţii ei, fără ca instanţa să oblige pe inculpat să probeze că nu a voit să se sustragă sau că nu poate fi prezent din cauza forţei majore.

2.2. sistemul probator şi a regulilor de admisibilitate a probelor şi pertinenţa lor aparţin, ca reglementare, dreptului intern. Aprecierea lor aparţine judecătorului naţional. Rezultă că Curtea nu se pronunţă asupra modului cum au procedat instanţele naţionale în materie, ci asupra faptului dacă procedura, inclusiv de administrare a probelor, a aviut sau nu un caracter echitabil.

Tot astfel, în materie penală, probaţiunea trebuie efectuată în faţa acuzatului, în şedinţă publică, fără a se putea trage concluzia că declaraţia unui martor trebuie luată întotdeauna în instanţă şi în mod public. Aceasta poate fi obţinută în faza de urmărire penală, care impune respectarea dreptului la apărare, care trebuie să-i confere acuzatului dreptul de a contesta mărturia care îl incriminează, fie în momentul depunerii ei, fie ulterior. Spre ex.: nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenţie împrejurarea că judecătorul de instrucţie a ascultat doi martori în absenţa avocatului reclamantului, în timpul instrucţiunii preparatorii, dacă în timpul procedurii în apel subsecvente cei doi martori au fost audiaţi în prezenţa apărătorului inculpatului.

În privinţa raportulu de expertiză, Curtea a reţinut că nu se poate deduce din art. 6 din Convenţie ca ar exista un alt principiu general în afara contradictorialităţii potrivit

30

cu care atunci când tribunalul desemnează un expert, părţile ar trebui să aibă facultatea, în toate cazurile, de a asista la discuţiile purtate de acesta ori să li se comunice piesele de care acesta se foloseşte. Esenţial este ca părţile să participe, în modalităţile adecvate, la procedura contradictorie în faţa tribunalului (ex.: discutarea raportului).

În materia contenciosului civil, autorităţile naţionale dispun de o marjă mai mare decât în cel penal în reglementarea modului cum este realizată contradictorialitatea dezbaterilor. Curtea a decis că necomunicarea părţilor a punctului de vedere al instanţei de fond cu privire la o cale de atac exercitată de parte reprezintă reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii, chiar dacă o asemenea comunicare priveşte doar accelerarea judecăţii iar observaţiile în discuţie nu conţin nici un element nou faţă de decizia atacată.

2.3. martorii anonimi pot fi utilizaţi de organele de anchetă atât în faza urmăriri penale, cât şi în cea de judecată, fără ca prevederile Convenţiei privitoare la o bună administrare a justiţiei să fie încălcate.

Convenţia nu împiedică organele de urmărire penală ca în faza instrucţiei preparatorii să folosească anumite surse de informare, cum ar fi cele oferite de martorii anonimi.

Folosirea ulterioară a declaraţiilor anonime, ca probe suficiente pentru o condamnare ridică, însă, probleme. Astfel, în principiu, utilizarea unor asemenea declaraţii pentru a motiva în fapt o condamnare nu este incompatibilă, în orice circumstanţe, cu dispoziţiile Convenţiei.

O condamnare nu poate fi fundamentată numai pe declaraţii anonime deoarece menţinerea anonimatului confruntă apărarea cu mari probleme. Se poate ajunge, totuşi, la concluzia neîncălcării art. 6 par. 1 din Convenţie dacă într-o astfel de situaţie se poate stabili că procedura urmată de autorităţile judiciare au compensat obstacolele de care s-a lovit apărarea.

Declaraţiile obţinute în condiţiile în care drepturile apărării nu au fost garantate în măsura normal impusă de Convenţie sunt tratate cu prudenţă. Curtea a fost confruntată cu situaţia în care condamnarea reclamantului s-a făcut pe baza declaraţiilor unor poliţişti – agenţi infiltraţi într-o anumită activitate infracţională desfăşurată de persoanele trimise în judecată. Declaraţiile acestora făcute în faţa judecătorului de instrucţie, dar rămaşi anonimi, nu au fost făcute nici în public nici în prezenţa inculpatului. Curtea a pus în balanţă interesele apărării şi argumentele în favoarea menţinerii anonimatului martorilor atunci când aceştia aparţin forţelor de poliţie ale statului. Situaţia acestora diferă de cea a unui martor dezinteresat sau a victimei, deoarece ei au o îndatorire generală de subordonare faţă de autorităţile executive ale statului. Prin urmare, mărturia lor trebuie luată în considerare în anumite situaţii speciale, cu atât mai mult că prin îndatoririle lor, în special în calitate de poliţişti cu puterea de a aresta o persoană, figurează şi aceea de a depune mărturie în instanţă.

În consecinţă, cu condiţia ca drepturile apărării să fie respectate, este legitimă păstrarea anonimatului unui agent utilizat pentru activităţi secrete, nu numai pentru asigurarea securităţii lui şi a familiei sale, dar şi pentru a nu compromite folosirea lui în operaţiuni ulterioare.

2.4. agenţii provocatori. Ex.: în cauza în care reclamantul a invocat lipsa unui proces echitabil, în măsura în care el a fost incitat de poliţişti îmbrăcaţi civil să săvârşească infracţiunea de trafic de droguri, pentru care a fost condamnat, reclamantul a

31

susţinut că nu ar fi săvârşit niciodată această infracţiune fără intervenţia agenţilor provocatori care au acţionat din proprie iniţiativă şi fără să se fi deschis o anchetă judiciară prealabilă. Curtea a considerat că conduita poliţiştilor nu s-a încadrat în limitele unei operaţiuni condusă de un magistrat; de asemenea, nu existau împotriva reclamantului bănuieli că ar fi săvârşit infracţiuni cu droguri, din cazierul lui reieşind că acesta nu mai săvârşise nici o infracţiune. Mai mult, drogurile nu se aflau la domiciliul inculpatului, ci acesta le avea de la un terţ, care la rândul său le obţinuse de la o altă persoană, iar poliţiştii nu s-au rezumat la a cerceta activitatea delictuoasă a reclamantului, ci l-au incitat la săvârşirea infracţiunii. Iar declaraţiile celor doi martori poliţişti au avut un caracter determinant pentru condamnare. Curtea a considerat că acţiunea celor doi poliţişti a depăşit activitatea unor poliţişti infiltraţi, ei incitând la săvârşirea infracţiunii, şi nimic nu arată că fără intervenţia lor infracţiunea ar fi fost totuşi comisă. O astfel de intervenţie folosită la procedura litigioasă a privat definitiv pe reclamant de un proces echitabil.

2.5. probe nedivulgate. Nedivulgarea unor elemente ale dosarului penal apărării, elemente cunoscute de către judecător, nu este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil.

Dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este un drept absolut. Într-o procedură penală concretă pot exista interese concurente (cum ar fi: securitatea naţională, protejarea unor martori de represalii, păstrarea secretă a unor metode ale poliţiei de cercetare a unor infracţiuni) care să fie puse în balanţă cu drepturile acuzatului. Poate apărea necesară disimularea unor probe faţă de apărare pentru salvarea unui interes public important sau a unor drepturi fundamentale a altor persoane. Prin urmare, vor fi legitime, în sensul art. 6 par. 1, numai măsurile restrictive a drepturilor apărării absolut necesare, ipoteză în care garantarea dreptului la un proces echitabil al acuzatului se realizează prin compensarea limitărilor aduse acestui drept cu alte măsuri procedurale adecvate luate de autorităţile judiciare.

2.6. principiul contradictorialităţii şi poziţia procesuală a procurorului general de pe lângă unele Curţi de Casaţie, a avocatului general de pe lângă acestea, a comisarului Guvernului. Curtea a reţinut că necomunicarea prealabilă a concluziilor procurorului general, a avocatului general, a judecătorului raportor, imposibilitatea apărării de a răspunde la aceste concluzii constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie, deoarece punctele de vedere ale tuturor aceste persoane cu privire la fondul pricinii nu au fost supuse unei dezbateri contradictorii.

În mod particular, avocatul general îşi exprimă opinia cu privire la soluţia pe care completul trebuie să o pronunţe şi pe care o poate influenţa cu autoritatea funcţiei lui.

Curtea a reţinut necesitatea respectării unei proceduri contradictorii în timpul procesului care să permită părţilor să ia cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi să le poată pune în discuţie indiferent de natura procedurii (civilă, penală, disciplinară).

Tot astfel, Curtea a reţinut că sunt încălcate dispoziţiile art. 6 par. 1 dacă participă la deliberarea completului de judecată avocatul general, procurorul general sau comisarul Guvernului.

3. Motivarea hotărârilor (deciziilor)

32

Garantarea unui proces echitabil implică, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile. Obligaţia de a motiva hotărârea nu înseamnă răspunsul detaliat al fiecărui argument al părţilor din proces. Sub acest aspect, statele dispun de o largă apreciere în alegerea mijloacelor. Hotărârile trebuie motivate cu suficientă claritate şi trebuie să conţină motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată. Întinderea obligaţiei de motivare variază în funcţie de natura hotărârii, diversitateta capetelor de cerere, motivele căilor de atac etc.

Noţiunea de proces echitabil impune ca o jurisdicţie internă să examineze efectiv problemele ce îi sunt supuse aprecierii şi să nu se mulţumească a aproba concluziile unei jurisdicţii inferioare.

4. Dreptul acuzatului de a păstra tăcere şi de a nu se autoincrimina Chiar dacă acest drept nu este prevăzut expres în art. 6 din Convenţie, el

reprezintă o normă general recunoscută, aflată în centrul noţiunii de proces echitabil. Raţiunea recunoaşterii acestui drept constă în necesitatea protejării persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni de presiunile ce ar putea fi exercitate de către autorităţile de urmărire penală şi din necesitatea de a se evita erorile judiciare şi de a se contribui la atingerea scopurilor art. 6.

Dreptul de a nu cntribui la propria incriminare presupune că într-o cauză penală acuzaţia încearcă să-şi întemeieze argumentele fără a recurge la elemente de probă obţinute prin presiuni, în dispreţul acuzatului. Acest drept se corelează cu prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 par. 2.

Curtea a reţinut că este incompatibil cu prevederile Convenţiei ca o condamnare să fie întemeiată în mod exclusiv şi esenţial pe tăcerea condamnatului, pe refuzul său de a răspunde la întrebări, sau de a depune mărturie în instanţă.

Pentru a se stabili în ce măsură deducerea unor condiţii nefavorabile acuzatului din tăcerea sa încalcă dispoziţiile art. 6, trebui să se ţină cont de circumstanţele cauzei. Curtea a considerat că posibilitatea de a trage concluzii nefavorabile din omisiunea unui acuzat de a răspunde la întrebările poliţiei trebuie să fie limitată, acuzatul putând avea motive suficiente de a (nu) dori cooperarea cu organele de poliţie.

Dreptul de a păstra tăcere şi de a nu se autoincrimina nu poate fi extins, în cadrul unui proces penal, la date care pot fi obţinute de la acuzat prin puteri coercitive, date care există independent de voinţa suspectului, cum ar fi documentele ridicate în temeiul unui mandat de percheziţie.

B. Garanţii explicite circumscrise dreptului la unui proces echitabil

Sunt astfel de garanţii: II. publicitatea procesului şi III. termenul rezonabil1.

II. Publicitatea procesului Art. 6 par. 1 din Convenţie prevede publicitatea procesului ca o garanţie

distinctă a unui proces echitabil. Textul are ca raţiune protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete, care să nu fie supusă controlului publicităţii. În acelaşi timp, textul rezervă încrederea opiniei publice în instanţele de judecată.

1 Prima garanţie a unui proces echitabil: I. dreptul de acces la un tribunal.

33

Transparenţa administrării justiţiei înseamnă un proces achitabil, în concordanţă cu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice şi în conformitate cu scopul art. 6 par. 1.

Sistemele legislative ale statelor sunt caracterizate de diversitate în privinţa întinderii şi condiţiilor de aplicare a principiului, indiferent dacă se referă la dezbaterea propriu-zisă a procesului sau la pronunţarea deciziilor. Acesta este însă un aspect formal şi secundar. Spre ex.: în procesul care se derulează în faţa primei şi singurei instanţe, art. 6 par. 1 implică dreptul la o şedinţă publică, cu excepţia situaţiei când circumstanţe excepţionale justifică desfăşurarea şedinţei cu uşile închise. Partea poate renunţa la publicitatea şedinţei, expres sau tacit, dar neechivoc, şi dacă procesul nu pune în discuţie un interes public important.

Principiul publicităţii procedurilor judiciare nu ete un principiu absolut. În apel şi recurs acest principiu nu se impune, cu condiţia ca procesul public să fi fost realizat la prima instanţă, cu atât mai mult cu cât căile de atac, în unele sisteme de drept, sunt consacrate exclusiv unor probleme de drept şi nu de fapt.

Aplicare principiului publicităţii în materia pronunţării hotărârilor înseamnă pronunţarea lor în public. Modul în care se realizează publicitatea diferă în funcţie de realizarea procedurilor în diversele grade de jurisdicţie naţionale.

Curtea a reţinut că scopul art. 6 par. 1 este atins cel puţin la instanţa de casaţie dacă textul integral al hotărârii este depus la grefă, pentru a fi accesibil tuturor, şi prin citirea, în şedinţă publică, a dispozitivului hotărârii.

Accesul în sala de şedinţe:Ultima parte a art. 6 par. 1 prevede că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis

atât presei, cât şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau numai a unei părţi a acestuia, în interesul moralei, a ordinii publice, motive de securitate publică, când interesul minorilor sau protecţia vieţii private impune aceasta, sau când, în situaţii speciale, instanţa constată că publicitatea ar aduce atingere intereselor justiţiei.

Aceasta înseamnă că şi procedura de judecată din faţa unei instanţe speciale trebuie să fie publică dacă nu există nici unul dintre temeiurile de maie sus care să reclame o şedinţă secretă. De asemenea, înseamnă că şi cauzele cu minori trebuie conduse în aşa fel încât să se ţină seama de vârsta lui, de capacităţile lui emoţionale şi intelectuale. În acest sens, tribunalul trebuie să ia toate măsurile pentru înţelegerea procedurilor de către acuzat şi pentru participarea lui la efectuarea actelor de procedură.

34

(B. Garanţii explicite circumscrise dreptului la unui proces echitabil. Termenul rezonabil)

III. Termenul rezonabil

2.1. Termenul rezonabil în materie civilă. Sunt criterii de apreciere a termenului rezonabil în materie civilă: complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului sau comportamentul autorităţilor în executarea acestei obligaţii de rezultat.

Punctul de plecare al termenului rezonabil în materie civilă este ziua în care instanţa de fon a fost învestită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză: fond, apel, recurs şi durează până la soluţionarea definitivă a contestaţiei privitoare la dreptul obligaţia în discuţie.

Termenul rezonabil include durata unor proceduri administrative preliminare. În această situaţie, data de la care începe să curgă termenul este ziua în care a fost sesizată autoritatea administrativă competentă.

Executarea hotărârilor judecătoreşti constituie parte integrantă a noţiunii de proces şi data de la care începe să curgă termenul este ziua în care au fost finalizate procedurile de executare a hotărârii.

În cadrul unei proceduri derulate în faţa unei instanţe constituţionale naţionale, termenul rezonabil cuprinde şi durata procedurilor constituţionale, fără a intra, însă, în acest termen examinarea unui recurs prejudicial de către Curtea de Jusiţie a Comunităţii Europene, deoarece în acest caz ar aduce atingere dispoziţiilor tratatelor internaţionale ale ONU.

În jurisprudenţă, s-au reţinut următoarele: în cazul reparării prejudiciului suferit ca urmare a contaminării cu SIDA, datorită duratei de viaţă reduse şi caracterului incurabil al bolii, diligenţa tribunalului trebuie să fie mai mare, chiar dacă este un număr mai mare de cauze, în litgiile de muncă, inclusiv cele privind pensiile, în materia raporturilor de familie, starea şi capacitatea persoanelor termenele trebuie să fie scurte.

Sunt considerate încălcări ale art. 6 par. 1 iar autorităţile naţionale trebuie să ia măsuri: în situaţiile de aglomerare a rolului instanţelor, în situaţia schimbărilor repetate a competenţelor instanţelor de judecată, greva avocaţilor ori reforma constituţională a Curţii de Conturi.

2.2. Termenul rezonabil în materie penală.Persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul de a obţine, într-un

termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la legalitatea şi temeinicia acuzaţiei ce i se aduce. Textul are în vedere faptul ca persoana acuzată să nu rămână o perioadă îndelungată sub o astfel de acuzaţie. Momentul de la care începe calculul termenului este data de la care persoana este notificată sau data de la care este sesizată o jurisdicţie competentă cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.

35

Momentul de la care începe curgerea termenului poate fi şi o dată anterioară, spre ex., deschiderea unei anchete preliminare, data cercetării ori o altă dată potrivit momentelor procesuale ale statelor. Data până la care se consideră termenul rezonabil este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare.

C. Garanţii specifice unui proces echitabil în materie penală

Garanţiile specifice sunt cele prevăzute în art. 6 par. 2, care garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, şi art. 6 par. 3, care instituie unele drepturi prevăzute în favoarea oricărui acuzat, de la literele a)-e). Aceste garanţii sunt incidente şi în faza urmăririi penale.

1. Prezumţia de nevinovăţieConform art. 6 par. 2, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată

nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită. Prezumţia se impune în primul rând judecătorului care nu trebuie, aprioric, să îşi exprime convingerea că acea persoană este vinovată.

Consecinţa acestei prezumţii constă în aceea că sarcina probei revine acuzării iar îndoiala profită acuzatului. Prezumţia vizează ansamblul procedurilor penale, prin urmare şi administrarea probelor, fiind încălcată atunci când expertul se pronunţă asupra vinovăţiei acuzatului sau în situaţia în care în motivarea hotărârii lasă să se înţeleagă faptul că cel trimis în judecată este considerat de judecător ca fiind vinovat, această ultimă situaţie fiind un caz de încălcare indirectă a prezumţiei.

Prezumţia de nevinovăţie priveşte doar declaraţia de nevinovăţie, nu şi natura faptei sau cuantumul pedepsei. Prezumţia vizează nu doar procesul penal ci şi procedurile privitoare la frauda fiscală din materia sancţiunilor administrative, deci operează ori de câte ori fapta imputabilă unei persoane are conotaţie penală. Prezumţia se impune şi reprezentanţilor puterii publice ori magistraţilor învestiţi cu efectuarea anchetei ori celor care au abilitarea de a declara public vinovăţia celui trimis în judecată înainte de a fi fost stabilită printr-o hotărâre definitivă. Interdicţia priveşte procurorul în cazul în care acesta dispune cu privire la rezolvarea unei cereri de încetare a urmăririi penale în faza instrucţiei preparatorii.

Art. 6 par. 2 din Convenţie nu poate fi invocat pentru a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, însă ele trebuie să procedeze cu rezerva impusă de prezumţia de nevinovăţie. Astfel, alegerea termenilor folosiţi prezintă o deosebită importanţă, Curtea reţinând că o declaraţie cu privire la vinovăţia unei persoane căreia i se reproşează săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de forma interogativă sau limitativă, nu o sustrage art. 6 par. 2 din Convenţie, interesând, în realitate (de fapt), sensul real al declaraţiei. Astfel, declaraţia judecătorului, care examina cauza în fond, făcută presei prin care acesta a arătat că nu ştie dacă hotărârea pe care o va pronunţa va duce la condamnare sau achitare a fost interpretată ca încălcând art. 6 par. 2 deoarece judecătorul era convins cu privire la culpabilitatea inculpatului, cel puţin în parte, şi excludea posibilitatea achitării complete.

Prezumţia de nevinovăţie nu conferă inculpatului un drept la rambursarea cheltuielilor de judecată în ipoteza încetării urmării penale pornite împotriva sa.

36

Moştenitorii persoanei interesate nu pot fi sancţionaţi în numele autorului decedat, deoarece răspunderea încetează odată cu moartea autorului infracţiunii. Tot astfel, victima nu poate fi despăgubită printr-o hotărâre penală definitivă de achitare, însă poate, pe calea unei acţiuni fondate pe temeiul răsăunderii răspunderii delictuale, să pretindă reparaţii deoarece în procedura civilă se măsoară consecinţele faptei autorului, protejându-se astfel dreptul victimei de acces la un tribunal.

2. Art. 6 par. 3 lit. a): drepul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei Dreptul acuzatului de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei ce i se aduce

înseamnă a i se aduce la cunoştinţă faptele materiale ce i se reproşează şi calificarea lor juridică. În unele situaţii, informarea trebuie să fie detaliată şi făcută în cel mai scurt timp. Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă priveşte natura faptei imputate sau calificarea ei juridică, trebuie aduse la cunoştinţa persoanei cu aceeaşi promptitudine, deoarece persoana trebuie să fie în măsură să dispună de facilităţile necesare pregătirii apărării în noile condiţii apărute.

3. Art. 6 par. 3 lit. b): acordarea timpului şi înlesnirii necesare pregătirii apărării.

Garanţia priveşte posibilitatea ce trebuie acordată unei persoane împotriva căreia există o acuzaţie penală de a-şi asigura apărarea, fie sub aspectul timpului necesar, fie sub aspectul mijloacelor materiale şi juridice adecvate. Fosta Comisie a reţinut că garanţia include inclusiv dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul sau, chiar dacă acest drept este un element esenţial al pregătirii apărării.

Dreptul de a se consulta cu avocatul şi de a schimba cu el informaţii şi instrucţiuni confidenţiale poate fi suspus unor restricţii. Astfel, Curtea a reţinut că interdicţia impusă acuzatului de a se întreţine cu apărătorul său cu privire la declraţiile martorilor interogaţi în absenţa lui în scopul păstrării anonimatului acestora, atunci când se justifică o astfel de interdicţie, nu este contrară art. 6 par. 3 lit. b) şi c).

Facilităţile recunoscute acuzatului vizează posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri. Nu este încălcat dreptului acuzatului la un proces echitabil în următoarele situaţii: reţinerea unor documente pregăzite de reclamant în apărarea sa deoarece nici una din informaţiile pe care le conţineau nu au fost folosite împotriva acuzatului în cursul procesului; renunţarea acuzatului la cererea de amânare a cauzei, pe motiv că documentele pe care le-a primit în copie au fost depuse la dosar în ziua judecăţii; redactarea hotărârii de condamnare în formă rezumată nu a fost considerată ca o încălcare a art. 6 par. 3 lit. b) deoarece în sistemul dreptului penal olandez, apelul nu este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe pentru a se putea susţine că acesteia îi lipsesc informaţii suficiente de natură a aprecia în cunoştinţă de cauză oportunitatea atacării ei cu apel, ci împotriva acuzaţiilor reţinute în sarcina celui acuzat, necontestate de acesta.

4. Art. 6 par. 3 lit. c): dreptul la apărare.Dreptul la apărare poate fi exercitat în trei modalităţi: acuzatul se poate apăra

singur; acuzatul poate fi asistat de un apărător la alegerea sa; în anumite condiţii, poate fi asistat în mod gratuit, de un apărător numit din oficiu.

37

Condiţiile de exercitare a dreptului sunt lăsate pe seama statelor contractante, Curtea examinând doar dacă mijloacele alese sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil.

Dreptul acuzatului de a se apăra singur, accesul la dosar, comunicare pieselor din dosar sunt elemente componente ale dreptului la apărare pe care trebuie să le regleze statul respectiv. În sistemul apărării acuzatului de un avocat ales sau din oficiu, dreptul vizează ansamblul procedurilor, chiar de la interogarea lui de organele de urmărire penală.

Asistarea din oficiu este dublu condiţionată. Prima condiţionare vizează lipsa mijloacelor materiale de remunerarea avocatului. Statul nu poate fi considerat responsabil de eventualele greşeli sau neglijenţe din partea avocatului, datorită independenţei profesiei de avocat. Însă incompetenţa evidentă a avocatului din oficiu poate fi imputată statului în mod excepţional. A doua condiţionare constă în interesul bunei administrări a justiţiei. Curtea a relevat o serie de criterii relevante pentru identificarea intereului bunei administrări a justiţiei: complexitatea cauzei, posibilitatea acuzatului de a se apăra singur, impactul pe care l-ar putea avea soluţionarea cauzei asupra acuzatului, impact dedus din gravitatea aczării şi posibila sanţiune aplicată.

Textul nu consacră, însă, un drept absolut şi nu garantează dreptul de a alege apărătorul desemnat de tribunal, ci pe cel de a fi consultat cu privire la un avocat numit din oficiu.

Absenţa acuzatului la dezbateri nu duce la pierderea semnificaţiei dreptului la apăarare, mai ales în situaţia în care şi-a desemnat un apărător pentru a-l reprezenta.

5. Art. 6 par. 3 lit. d): dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces.Dreptul înscris în acest text constă în posibilitatea acuzatului de a contesta o

mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţia martori care să îl disculpe, în condiţii similare audierii şi interogării martorilor acuzării. Aceste drepturi reprezintă o aplicare a principiului contradictorialităţii în procesul penal.

Noţiunea de martor are un sens autonom în sistemul Convenţiei. Depoziţia depusă de un coinculpat constituie o mărturie în acuzare fiind sub incidenţa textului. Se circumscrie noţiunii de martor şi partea civilă într-un proces penal, din moment ce exerciţiul dreptului la apărare impune ca reclamantul să aibă posibilitatea de a contesta versiunea părţii civile sub toate aspectele în cursul unei confruntări, a unei audieri în şedinţa publică de judecată ori într-un alt mod precizat de instanţă. Martor este şi expertul, când în urma raportului făcut de acesta poziţia lui juridică se apropie de cea a unui martor în acuzare.

Dreptul la martori nu este absolut. Revine jurisdicţiei naţionale de a preciza elementele de probă ce trebuie administrate într-un proces şi pertinenţa celor pe care acuzatul vrea să le mai producă, în special numărul de martori propuşi de el.

Dreptul la martori nu este nelimitat. Nu se impune convocarea martorilor în apărare, ci trebuie asigurată o completă egalitate a armelor în materie. Spre ex.: refuzul de a încuviinţa proba verităţii declaraţiei acuzatului prin care se nega existenţa camerelor de cazare şi a lagărelor de concentrare nu a încălcat art. 6 din moment ce acestea au fost probate istoric ca fapte absolut notorii; refuzul de a asculta doi martori propuşi de reclamant în condiţiile în care fuseseră audiaţi 42 de martori, din care parte propuşi de

38

reclamant, nu poate duce la concluzia insuficienţei elementelor de probă, adică încălcarea literei d).

Respectarea acestui drept nu poate fi asigurată dacă acuzatul nu solicită exerciţiul lui. Dispoziţiile din legislaţiile naţionale ale statelor care permit rudelor apropiate aşe acuzatului nu să depună mărturie împotriva lui ori reglementările speciale privind interogarea unor înalte persoane din stat nu constituie derogări de la art.6. Cu condiţia respectării dreptului la apărare, nu sunt incompatibile cu dispoziţiile lit. d) audierea unui martor la proces în absenţa acuzatului dar în prezenţa avocatului său.

6. Art. 6 par. 3 lit. e): dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret.Premisa elementară a dreptului la apărare constă în capacitatea acuzatului de a

înţelege şi comunica în limba în care se desfăşoară procedura de judecată. În măsura în care acuzatul nu vorbeşte ori nu înţelege această limbă, el are dreptul la asistarea gratuită din partea unui interpret care să îi traducă toate actele procedurii angajate împotriva sa. Asistenţa gratuită acordată de inerpret priveşte atât declaraţiile orale făcute în şedinţa de judecată, cât şi incriminările aflate la dosarul cauzei, adică cele privind instrucţia preparatorie şi acuzarea, fără a putea fi interpretat ca incluzând traducerea tuturor pieselor de la dosar.

7. Art. 7: nici o pedeapsă fără lege.Potrivit art. 7 par. 1 din Convenţie, „nimeni nu poate fi condamnat pentru o

acţiune sau omisiune, care în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”

Art. 7 par. 2: „textul nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune, care în momentul săvârşirii sale era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

Art. 7 consacră două principii fundamentale pentru oricare legislaţie modernă: principiul legelităţii incriminării şi principiul neretroactivităţii legii penale. O excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale o constituie situaţia în care este vorba de urmărirea şi pedepsirea unor crime care la momentul săvârşirii lor erau considerate crime potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, independent de legislaţiile naţionale.

Principiile inserate în art. 7 au un caracter absolut şi fac parte din nucleul dur al drepturilor omului garantate de Convenţie. 5 drepturi fac parte din nucleul dur.

7.1. Principiul legalităţii incriminăriiPotrivit art. 7 par. 1 nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau

omisiune care la momentul când a fost comisă ori s-a produs nu constituia infracţiune potrivit normelor de drept naţional şi internaţional şi, de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută la momentul comiterii faptei. Principiul este un element esenţial al preeminenţei dreptului.

39

Art. 15 (par. 2)2 nu autorizează nici o derogare a statelor de la aceste garanţii nici în timp de război şi nici dacă există un pericol public. Principiul consacră, în acelaşi timp, un altul, potrivit căruia o lege penală nu poate fi aplicată extensiv, în detrimentul acuzatului, prin analogie. Principiul se aplică în materi penală, adică condamnărilor pentru o acţiune sau omisiune care constituie infracţiune în dreptul intern.

Convenţia permite statelor să menţină ori să stabilească distincţii între dreptul penal şi disciplinar, cu condiţia de a se defini ceea ce constituie faptă penală. Noţiunea de pedeapsă are un sens distinct. Curtea a asigurat libertatea de a aprecia dacă o măsură adoptată cu privire la o persoană care a săvârşit o faptă penală poate fi analizată pe fondul ei ca o pedeapsă. Analiza existenţei unei pedepse impune a se determina dacă aceasta a fost impusă ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

Art. 7 par. 1: nu se aplică confiscării unui bun în cadrul unei proceduri speciale fără a se presupune o acuzaţie penală; nu se aplică revocării unui funcţionar ca urmare a unei proceduri disciplinare; nu se aplică detenţiei unei persoane în temeiul unei legi adoptată în domeniul securităţii statului, cu scopul de a o împiedica în săvârşirea de fapte prejudiciabile ordinii publice şi securitatea statului, rezultate dintr-o măsură preventivă. Se aplică art. 7 par. 1 când condiţia descrisă mai sus rezultă dintr-o condamnare penală, în cazul în care infracţiunea de trafic de substanţe stupefiante este privită ca o pedeapsă, în cazul interzicerii definitive a sejurului unei persoane condamnate penal pentru trafic de stupefiante pe teritoriul Franţei, care nu este considerată ca o pedeapsă.

Noţiunea de lege: art. 7 par. 1 desemnează termenul de drept care corespunde celui de lege şi care trebuie să realizeze două condiţii: de accesibilitate şi de previzibilitate (art. 7, 13, 15 din Convenţie).

7.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Curs 9.

ART.7

ART.7 paragraf1.- “ Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune/ omisiune care în momentul săvârşirii nu constituie infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicată în momentul săvârşirii infracţiunii.

Paragraf2: Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune/omisiune care în momentul săvârşirii sale era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

2 Art. 15. Derogare în caz de stare de urgenţă.1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenţa convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte ilicite de război, şi nici de la art. 3 (interzicerea torturii), art. 4 par. 1 (nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire) şi art. 7 (nici o pedeaspă fără lege).

40

Art. 7 consacră 2 principii fundamentale ale oricărei legislaţii penale moderne: Principiul legalităţii şi principiul neretroactivităţii legii penale;

O excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale pentru situaţia în care este vorba de urmărirea şi pedepsirea unor crime care la momentul săvârşirii lor erau considerate crime potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate indiferent de dispoziţiile de drept intern penal.

Principiile statuate în art.7 au un caracter absolut. Ele fac parte din „nucleul dur” al drepturilor garantate de Convenţie, alături de dreptul la viaţă, interzicerea tratamentelor inumane, sclavie.

Nu este permisă statelor nici o abrogare în nici un fel de circumstanţă.

1. Principiul legalităţii incriminării .

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune/omisiune care la momentul când a fost comisă nu constituia infracţiune potrivit normelor de drept penal naţional/ internaţional şi de asemenea nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută pentru fapta săvârşită la momentul comiterii ei.

Acest principiu reprezintă un elemen esenţial al preeminenţei dreptului.Art.15 din Convenţie nu autorizează nici o derogare statelor membre de la aceste

garanţii, nici pe timp de război şi nici pentru existenţa unui pericol public.Dispoziţiile principiului consacră în acelaşi timp şi principiul potrivit căruia o lege

penală nu poate fi aplicată extensiv în detrimentul acuzatului, prin analogie.Principiul se aplică în materie penală- condamnărilor pentru o acţiune/inacţiune care

constituie infracţiune în dreptul intern.Convenţia permite statelor să menţină/ stabilească distincţii între dreptul penal ori

dreptul disciplinar cu condiţia de a defini ce anume reprezintă o „faptă penală”.Noţiunea de pedeapsă are un sens distinct, Curtea având libertatea de a aprecia dacă o

măsură adoptată cu privire la o persoană care a săvârşit o faptă penală poate fi analizată pe fondul ei ca o pedeapsă.

Analiza existenţei unei pedepse impune a se determina dacă ea a fost impusă ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni Art.7 nu se va aplica:

Confiscării unui bun fără a presupune o acuzaţie penală în cazul unei proceduri speciale;

Revocării unui funcţionar ca urmare a unei proceduri disciplinare; Îndepărtării unui elev din şcoala militară ca urmare a unei măsuri educative.

Noţiunea de lege- art.7 paragraf1 vizează termenul de drept care corespunde celui de lege şi care trebuie să realizeze condiţiile accesibilităţii şi previzibilităţii.

2. Principiul neretroactivităţii legii penale .

41

Exclude pedepsirea unei persoane în temeiul unui text legal pe care prin ipoteză nu avea cum să îl cunoască.

Legitimitatea legii penale constă în prevenirea săvârşirii unor fapte pe care le incriminează înainte de a le sancţiona.

Legea penală nu se poate aplica unui comportament privit ca licit devenit infracţional ca urmare a adoptării ei. Aplicarea unei pedepse noi în locul celei mai uşoare, existente la momentul săvârşirii faptei.

Ex: aplicarea unui alt termen în stabilirea stării de recidivă.

Excepţia de la neretroactivitatea legii penale este dată de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile în privinţa pedepsei.

Ex:Curtea a reţinut aplicarea imediată a dispoziţiilor legii penale privitoare la prelungirea termenului de prescripţie a infracţiunii, reţinând că aceasta nu reprezintă o încălcare a garanţiilor instituite de art.7 paragraf1 din Convenţie dacă nu aduce atingere prescripţiilor deja împlinite pentru că reglementarea prescripţiei răspunderii penale are mai multe finalităţi, printre care şi garantarea unei securităţi juridice prin fixarea unui termen pentru intentarea acţiunii penale.

În caz de succesiune a unor state cu regimuri juridice diferite este legitim pentru stat a angaja urmărirea penală a persoanelor care s-au făcut vinovate de crime comise sub regimul anterior prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale existente la epoca faptelor prin prisma principiilor statului de drept.

Prin art.7 paragraf2 din Convenţie se stabileşte o derogare de la regula neretroactivităţii legii penale pentru că permite judecarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de o acţiune sau urmărire care la momentul la care au fost săvârşite aveau caracter criminal potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Textul rezervă posibilitatea de a judeca fapte care ar putea constitui în realitatea lor materială, crime împotriva umanităţii.

ART.13 DIN CONVENŢIE„DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV”

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea unor atribuţii oficiale.

Acest articol impune statelor crearea unor căi procedurale generale pentru a-şi vedea reparate prejudiciile provocate de eventualele încălcări ale unor drepturi.

Această garanţie va fi absorbită dacă se aplică art.5 (4), (5) şi art.6 paragraf1.Curtea, în interpretarea art.13, a reţinut că aceasta garantează un recurs efectiv în faţa

unei instanţe naţionale care să permită plângerea împotriva neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în art.6 paragraf1 privint termenul rezonabil.

42

Această reţinere reprezintă un eveniment în jurisprudenţa Curţii care ia în discuţie art.13 chiar atunci când tratează inadmisibilitatea art.6 în materia termenului rezonabil.

Art.13 reprezintă o normă generală pentru toate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în timp ce art.6 paragraf1 privitor la termenul rezonabil şi art.5 paragrafele 4,5 şi 6, constituie dispoziţii speciale care înlătură aplicabilitatea normei generale.

Art.13 se poate însă aplica şi în mod autonom reclamantul poate invoca încălcarea art.13 fără a contesta violarea unui drept substanţial.

Prin art.13 se garantează recursurile împotriva modalităţilor de aplicarea a legislaţiei interne şi nu a conţinutului ei.

De asemenea, acest articol garantează asigurarea unui drept de recurs efectiv împotriva încălcării dreptului individului de către alţi indivizi în temeiul..................

Termenul de recurs efectiv acesta este interpretat extensiv de către Curte acest termen cuprinde orice procedeu prin

care un act constitutiv al unei violări a Convenţiei e supus unei instanţe competente pentru a se obţine: a) înlăturarea violării;

b) anularea/modificarea actului şi repararea pagubei termenul efectiv se apreciază de la caz la caz. recursul nu doar trebuie să existe în fapt ci trebuie să fie accesibil şi adecvat.

Accesibilitate - nu presupune lipsa oricăror modalităţi ori condiţii specifice cum ar fi impunerea unor termene sau plata taxelor de timbru.

Adecvat - exerciţiul dreptului este astfel organizat încât permite invocarea încălcării unui drept prevăzut de Convenţie.

jurisprudenţa recentă asociază recursului efectiv şi dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti.

sarcina probei în dovada existenţei unui recurs efectiv revine autorităţilor publice. intanţa naţională- nu doar autoritatea judiciară ci şi autoritatea legislativă ori

executivă, care se pot pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu.!! autoritatea care emite doar avize nu intră sub incidenţa art.13!!

43