Raluca Anton

An II, Rusă B

Cercul vieții și al morții lui Ivan Ilici

Însuși titlul nuvelei dezvăluie într-un mod direct și brutal subiectul acestei opere. Dar nici

chiar titlul și nici percepția noastră firească asupra evenimentelor nu anticipează structura în sine a

nuvelei. Tolstoi știa că doar titlul nu ar fi fost suficient pentru a ne determina să parcurgem istoria lui

Ivan Ilici așa cum își dorea el să o parcurgem, așa cum a intenționat el să ne-o redea, pentru ca noi să

privim și să întelegem ceea ce voia să ne transmită. Așadar, nu este suficient că aflăm despre

moartea lui Ivan Ilici încă din titlu, dimpotrivă, chiar mai înainte de a cunoaște cine este Ivan Ilici,

sau cine a fost el, primul capitol al nuvelei vine să ilustreze ceea ce ne-am obișnuit, în mod normal,

să aflăm abia la sfârșit: „Domnilor, (..) a murit Ivan Ilici!”.

Care este motivația din spatele deciziei lui Tolstoi de a inversa ordinea cronologică a

evenimentelor? Influențează ea în vreo măsură percepția cititorului sau este doar un artificiu pur

stilistic? Parcurgând întreaga nuvelă și imaginându-ne ce mesaj ar fi transmis ea dacă se păstra

ordinea firească a întâmplărilor, înțelegem intenția autorului și suntem capabili să pătrundem mesajul

pe care a dorit să-l transmită, conștientizând în același timp că nu se putea altfel. Tolstoi răstoarnă

convenționalul și o face într-un stil de geniu.

Primul capitol îl introduce forțat pe cititor într-o stare de conștiință incomodă. Înainte de a-l

cunoaște efectiv pe Ivan Ilici, personajul principal al nuvelei, asistăm la ritualul social care urmează

morții lui, ritualul celor care i-au supraviețuit. Reacțiile lor în fața morții și comportamentul pe care

aceștia și-l impun sunt dovezi ale conformismului social: „vor trebui să-și îndeplinească politicoasa

obligație cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare și să-i facă văduvei o vizită de

condoleanțe”. Ivan Ilici pare că nu este regretat, moartea lui este primită cu pragmatism, colegii de

muncă își fac planuri de avansare în funcție, soția, de asemenea, este interesată de obținerea unei

pensii cât mai mari de la stat. Toți sau aproape toți adoptă o atitudine de regret, participă la

„suferința comună”, pentru că așa trebuie, și își doresc să scape cât mai repede de obligațiile cerute

de împrejurări. Până și Piotr Ivanovici, bun prieten al răposatului, ar prefera mai degrabă să joace

cărți decât să o aline pe văduvă și să participe la slujba de înmormântare, așa cum cere buna-

cuviință.

Este firesc ca, indirect, să ne facem o părere cu privire la persoana lui Ivan Ilici, iar aceasta, dată de

reacția celor care i-au supraviețuit, nu poate fi decât aceea că el nu a însemnat mai nimic pentru ei.

Rămânem, deci, cu impresia incipientă a unei vieți irosite, iar acest lucru ne va afecta modul cum

privim cele care sunt redate în continuarea nuvelei.

Un motiv în plus pentru care Tolstoi introduce moartea lui Ivan Ilici în primul capitol al

narațiunii este acela de a oferi o descriere mai detaliată a mediului social în care acesta a trăit,

expunându-l astfel criticii și evaluării. Nimeni nu este dispus să se confrunte cu gândul propriei

morți. Toți o ignoră pentru a evita gândurile „neplăcute”. Prin urmare, obiceiul de a rămâne

indiferent în fața “neplăcerilor vieții” este un obicei al întregii societăți. Toți sunt incapabili să simtă

durere în fața morții lui Ilici, pentru că toți sunt concentrați doar pe propria lor persoană: “Da, a

murit, dar eu, slavă Domnului... își spunea sau simțea fiecare dintre cunoștințele lui apropiate”.

Tolstoi satirizează ipocrizia din spatele interacțiunii sociale, interesul mimat și egoismul. Primul

capitol, în ansamblul lui, poate fi privit, deci, ca un atac asupra vieții goale și lipsită de valori reale a

societății din care Ivan Ilici făcea parte și după ale cărei principii greșite și-a ghidat viața. În același

timp, moartea lui Ivan Ilici poate fi văzută ca un preambul la viața acestuia, ca un eveniment care

contextualizează întreaga nuvelă. Cititorul știe de la început că este vorba de viața cuiva care nu se

mai află printre cei vii și acest lucru îl determină să privească lucrurile diferit. Cunoscându-i mai

întâi moartea, acesta își poate face o părere mai obiectivă asupra a ceea ce a însemnat viața lui Ivan

Ilici, dar Tolstoi nu urmărește să ne facă obiectivi, ci încearcă să ne rupă de valorile sociale, să le

detestăm, înțelegând astfel lipsa de rost a unei vieți care, raportată la alte valori, ar putea fi apreciată

ca fiind una împlinită.

Povestea lui Ivan Ilici începe cu adevărat după moartea lui. In următoarele capitole ale

nuvelei, în care ne este prezentat acest curriculum vitae al lui Ilici, nu mai putem privi desfășurarea

evenimentelor din viața lui fară să avem în minte finalul (mai exact, post finalul) ei. Efectul acestei

inversiuni a etapelor din viața lui Ilici are aura unei iminenƫe, a unei fatalități firești, prezente încă de

dinainte să se producă. Mintea cititorului nu mai poate observa și asimila întâmplările și reușitele

sociale din viața lui Ilici fără să se poată separa de imaginile și impresiile din primul capitol.

Importanța acestor realizări nu mai poate fi apreciată pe o scară normală de valori, care, ea însăși nu

mai poate fi una socială, ci devine una metafizică și, evident, avem atunci permanent în față valoarea

lui zero pusă în dreptul acestor reușite, valoare pe care însuși Ivan Ilici ajunge să o realizeze în

clipele din urmă ale agoniei sale muribunde. Și atunci de ce vorbim despre moartea lui Ilici? De ce,

de asemenea, vorbind despre viața lui, avem în permanență chenarul morții trasat împrejurul

acesteia? Tocmai pentru că numai în acest fel putem aprecia valoarea pe care Tolstoi a vrut să o dea

unei asemenea vieți. Realizările de pe plan social, în raport cu finalul ineluctabil al intervenirii

morții, nu valorează nimic în plan spiritual. Așadar, Tolstoi ne conduce pe un drum în urma căruia

scăpăm de părerile de rău față de dispariția lui Ilici și în urma căruia nu regretăm moartea unui om

important, a ceea ce a făcut el, ci regretăm ceea ce nu a făcut. Nu puteam parcurge această nuvelă cu

aceleași impresii, dacă succesiunea evenimentelor din viața lui Ivan Ilici era ilustrată firesc de autor.

Dacă la început avem parte de o concluzie, chiar ea și indirectă, cu privire la ce a însemnat Ivan Ilici,

la sfârșitul nuvelei concluzia este întărită în mod direct chiar de personaj, prin revelațiile pe care le

are acesta: „înțelesese că viața lui nu fusese ceea ce trebuia să fie”. Iar următoarele capitole ale

nuvelei vin să întregească acest triunghi al vieții, sau, mai bine zis, al morții lui Ivan Ilici. Tolstoi

reia obsedant și propagă acest deja laitmotiv al lucrurilor făcute pentru că „așa trebuie” (comme il

faut, după cum îl definește însuși autorul). Mai întâi, în primul capitol, acest comme il faut este

prezent în atitudinea celor care participă la evenimentul morții lui Ivan Ilici. Apoi, toată viața lui este

redată sub legea acestui dicton și este exact ceea ce el ajunge să își dea seama la finalul vieții, când

„ce trebuie”/ ”cum se cuvine” capătă o cu totul altă valoare, pe care nu o cunoștea, nu o învățase în

viață, dar în legătură cu care simțea că încă mai poate face ceva.

Agonia continuă a lui Ivan Ilici capătă sens la final. Datorită zbuciumului său și durerii atât

fizice, cât și morale, ajunge să-și pună întrebări și află singurul răspuns de care avea nevoie: „S-a

sfârșit cu moartea, își spuse. Nu mai există”. Toată această metafizică este cuprinsă într-o singură

propoziție, ca o concluzie asupra zbuciumului interior al lui Ilici, a reflecțiilor sale asupra propriei

vieți și ca o consecință a descoperirii la final a ceea ce trebuia făcut pentru a repara și a da un sens

vieții sale: „În locul morții era lumina”. Așadar, asistăm la moartea lui Ivan Ilici sau la viața

acestuia? E drept, imaginile în legătură sau derivate din moartea acestuia ne sunt redate în proporții

mai mari decât cele legate de viața sa. La debutul agoniei sale, Ivan Ilici constată că urmează să

moară, că nu este, așa cum își imagina, o ființă cu totul deosebită de celelalte și că el, și nu altcineva,

trebuie să moară. Învață și asimilează ideea propriei morți. Dar tocmai pentru că se confruntă cu

iminența morții, în mintea sa devine mai importantă viața, valorile personale se schimbă și îl fac

conștient de lipsa de însemnătate a vieții sale de până atunci: „Și slujba lui, și felul în care își

rânduise viața, și familia lui, și interesele societății și ale slujbei – poate că toate nu au fost ceea ce

trebuie”. Nu găsește alte răspunsuri, adică nu găsește răspuns la ceea ce ar fi putut să facă pentru a

îndrepta lucrurile, dar Tolstoi ne lasă să simțim prin Ivan Ilici că tocmai gândul că există acest „ce

trebuie” și preocuparea față de acest gând poate constitui nu doar alinare împotriva durerilor

chinuitoare ale morții, ci și împlinire sufletească.

Bibliografie

L.N.TOLSTOI – Moartea lui Ivan Ilici și alte povestiri, editura Facla, Timișoara, 1987

http://www.sparknotes.com