1

Măgărin Odor Dionisos Ciclul sărbătorilor de iarnă. Sinteză istorică a folclorului românesc

The winter holidays cycle. Historical overview of Romanian folklore Zyklus der Winterfeierlichkeiten. Historische Synthese der rumänischen Folklore Le cycle des célébrations communautaires d'hiver. Aperçu historique du folklore roumain

Timişoara, 2013

2

Tehnoredactarea şi corectura : autorul Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MĂGĂRIN, ODOR-DIONISOS Ciclul sărbătorilor de iarnă ;sinteză istorică a folclorului românesc / Măgărin Odor-Dionisos. Braşov : Etnous, 2013 Bibliogr. Index ISBN 978-973-8340-56-5

398.332.4(498)

3

Cuprinsul

1.Introducere. Originalitatea cercetării noastre

Introduction. The originality of our research

Einleitung. Die Originalität unserer Forschung

Introduction. L'originalité de notre recherche

2. Sensul istoric-cultural unitar al sărbătorilor de iarn ă

Unitary cultural historical sense of winter holidays

Die einheitliche, historische und kulturelle Bedeutung der Winterfeierlichkeiten

La signification unitaire, historique et culturelle des célébrations communautaires d'hiver.

3. Sfera şi structura cultural ă-formală a sărbătorilor de iarn ă

The concept and cultural- formal structure of winter holidays

Der Begriff und die kulturelle-formale Struktur der Winterfeierlichkeiten

La sphère sémantique et la structure culturelle-formelle des célébrations communautaires d'hiver.

4. Definiţia istorică-cultural ă a conceptului « ciclul sărbătorilor de iarnă » raportată la sintagma moş-obşte sătească-sărbătorile dedicate moşilor în contemporaneitate

Historical-cultural definition of the concept "winter holidays cycle" reported the phrase: moş/ ancestor- village community- festivals dedicated to ancestors, contemporaneously

Historisch-kulturelle Definition des Begriffs "Winterfeierlichkeitenzyklus", berichtete der Ausdruck Moş/Urvater- Dorfgemeinschaft- Urväterfeiern, in der aktuellen Zeit

Historique et culturelle définition de la notion de « cycle des célébrations communautaires d'hiver » rapportée à la phrase : Moş/ Ancêtre-communauté villageoise- fêtes dédiées aux ancêtres dans contemporaneité

5. Istoriografia culturală naţională şi regională despre ciclul sărbătorilor de iarn ă

4

National and regional cultural historiography about the winter holidays cycle

Die nationale und regionale Kulturellgeschichtsschreibung über den Winterfeierlichkeitenzyklus

L'historiographie culturelle nationale et régionale sur le cycle des célébrations communautaires d'hiver »

6. Catalogul cronologic relativ al sărbătorile de iarnă, conform ciclurilor calendaristice sincretice-religioase, corespunzătoare celui mai lung interval, dintre 8-14 septembrie, când începe iarna agrară şi 23 aprilie, când începe vara pastorală, precum şi calendarului creştin ortodox ajustat anual

Relative chronological catalog of winter holidays under syncretic religious calendar cycle, corresponding to the longest interval of 8 to 14 September, when agrarian winter began and 23 April, when pastoral summer began and Orthodox calendar, adjusted annually

Der relative Chronologischkatalog der Winterfeierlichkeiten nach den synkretistischen und religiösen Kalenderzyklen, entsprechend dem längsten Intervall von 08 bis 14 September, wenn der agrarische Winter begann bis 23. April, wenn der pastorale Sommer begann, sowie dem jährlich angepassten Orthodoxenkalender

Catalogue chronologique relative sur le cycle des célébrations communautaires d'hiver , correspondant des cycles calendaires syncrétiques-religieuses à l'intervalle le plus long de 8 à 14 Septembre, quand l'hiver agraire commence et le 23 Avril, quand l'été pastoral commence, rapporté au calendrier orthodoxe, ajusté annuellement

7. Aniversarea contemporană a sărbătorilor de iarn ă în unele comunităţi locale din Banat

Contemporary celebration of winter holidays in some local communities in Banat

Manche zeitgenössische Gemeinden-Winterfeierlichkeiten im Banat

Célébrations communautaires d'hiver contemporaines en certaines communautés locales dans le Banat

8. Rezumatul lucrării / Abstract / Abstrakt / Sommaire

9. Bibliografie / Bibliography / Bibliographie

5

Concepte:

sărbătorile de iarnă, ca specie a genului folcloric al sărbătorilor populare formează încă cea mai veche instituţie comunitară continuată până în contemporaneitate, a poporului nostru; sensul istoric unitar al sărbătorilor de iarnă; definiţia istorică-culturală a conceptului „ciclul sărbătorilor de iarnă”; structura culturală-formală a sărbătorilor de iarnă; colindele laice anonime, populare (inclusiv sorcova sau semănatul); colindele culte; colindele religioase; ritualurile familiale-comunitare de origine animistă-totemică, precreştine sau dezvoltate concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, inclusiv Pluguşorul de Anul Nou, continuat cu ritualul pornirii plugului, în 9 martie, jocurile/ dramele comunitare cu măşti şi ritualurile de divinaţie, magice (descântece, farmece, vrăji, ghicirea viitorului ş.a.); ritualurile comunitare religioase-creştine; calendarul tropic-calendaristic civil; calendarul instituţionalizat politic-religios; calendarul creştin-ortodox; sistemul calendarelor regionale originare, precreştine, animiste-totemice, populare, continuat până în zilele noastre, comun în diferite comunităţi şi grupuri din anumite zone sau regiuni naţionale; calendarul sincretic-religios local contemporan; unitatea lingvistică-istorică sau sintagma concentrată în cuvintele : moş-obşte sătească-sărbătorile dedicate moşilor în contemporaneitate; Moşii reprezentanţi generici pentru morţi, decedaţi; Moşii reprezentanţi generici pentru strămoşii culturali şi ocrotitori ai locurilor natale; Moşii personaje totemice (vezi Capra, Vicleimul ş.a.); Moşii apelative ale unor sfinţi (Moş Andrei, Moş Nicolae ); Moşii patroni, supraveghetori vii sau coparticipanţi ai sărbătorilor comunitare; Moşii personaje tacite, dublate de Moaşe, soţiile lor

6

1.Introducere. Originalitatea studiului nostru

Sărbătorile populare, incluzând şi sărbătorile de iarbă sunt, în esenţă, activităţi istorice, care reflectă sintetic originea şi continuitatea unui popor. Simeon Mangiuca, unul dintre pionierii cercetării folclorice şi etnografice naţionale, enunţa încă în 1882 metoda oricărei cercetări folclorice sistematice şi evidenţia rolul istoric esenţial al sărbătorilor populare : „ de la originea romană ori neromană a sărbătorilor, datinilor şi credinţelor poporale atârnă a se dovedi dacă suntem noi descendenţi direcţi de la coloniele romane sau suntem daci romanizaţi.” 1

Sărbătorile de iarnă sunt activităţi comunitare rituale/ ritualuri normate, periodice, solemne, cu o continuitate demonstrată metodic ( de izvoare lingvistice, istoriografice, arheologice-religioase, comparaţii între calendarul sau ornamentaţia portului popular modern şi contemporan şi decorurile/ motivele ceramice ş.a. ), din perioada epocii fierului până astăzi, fiind reprezentative pentru identitatea şi creativitatea istoriei şi culturii noastre naţionale şi care se deosebesc de toate celelalte activităţi comunitare „ de peste an”, prin amploarea, diversitatea şi mulţimea lor.

În cursul istoriei continuate a populaţiilor din actualul teritoriu naţional am distins următoarele perioade ale evoluţiei acestor activităţi comunitare rituale :

1.Perioada primitivă, corespunzătoare paleoliticului şi parţial mezoliticului, până în mileniul al-V-lea î. Cr., corespunzătoare celor mai vechi ritualuri religioase, sintetizate de noi ca „ ritualuri cosmogonice primitive, originare, animiste şi integratoare”, în care toţi participanţii aveau acelaşi statut .

2.Perioada ( interferentă parţial cu perioada primitivă menţionată anterior, a ) formării şi proliferării ritualurilor religioase „cultice şi totemice” sau a „cultelor totemice” gentilice-tribale, aproximativ între mileniile X-I î. Cr.. În aceste ritualuri se separă un protagonist, care impune norme permisive şi stricte unor „asistenţi privilegiaţi, iniţiaţi” şi „ restului majoritar al comunităţii ” şi care are un rol activ, determinant în instituţionalizarea şi individualizarea politică a acestor culte, ale căror obiective principale au fost: 1. conservarea şi consolidararea solidarităţii comunităţii; 2, re-prezentarea şi justificarea procesului de suprastructurare şi diferenţiere politică din comunitate; 3. formarea unor mecanisme de coerciţie liber-consimţite iniţial, precum „sacrificiile umane, acte de penitenţă/ iniţiere colectivă, orgii ş.a”, care justificau şi consolidau puterea politică în curs de suprastructurare şi consolidare. Aceste obiective au fost promovate de grupul religios-politic dominant al comunităţilor gentilice-tribale, compus la început din preoţi, comandanţi militari-administrativi, slujitorii primelor temple şi ai primelor depozite colective, comunitare ş.a., interesaţi în legitimarea, socializarea şi dezvoltarea puterii lor prin diferite mecanisme de coerciţie, liber consimţite sau instituţionalizate treptat, care se vor dezvolta

1 Simeon Mangiuca, apud M.M. Deleanu, Activitatea lingvistică a lui Simeon Mangiuca, în Studii de limbă, literatură

şi folclor, Comitetul de cultură al judeţului Caraş Severin, Reşiţa, 1976, p. 245

7

corespunzător dezvoltării, specializării şi permanentizării acestui grup religios-politic dominant, concomitent cu instituţionalizarea forţelor poliţieneşti, militare şi judecătoreşti, care vor supraveghea, controla şi garanta munca forţată colectivă din primele state antice.În această perioadă, fiecare comunitate gentilică-tribală avea un totem/ mai multe totemuri propriu/ proprii, care o diferenţiau de celelalte şi care justificau toate activităţile comunitare rituale şi militare, de apărare şi reproducere ale acelei comunităţi, coordonate de „intermediarii totemici religioşi-politici” ; moartea comandantului militar justifica, de exemplu, în aceste comunităţi gentilice-tribale, săvârşirea unor sacrificii umane, pentru reluarea comuniunii sau coeziunii comunităţii cu totemul ei...

3.Perioada formării, generalizării şi consolidării unor ritualuri comunitare rurale în obştile săteşti libere şi în familiile patriarhale înrudite din acelaşi sat, conduse de Moşi, care constituiau formele dominante de organizare a celor mai vechi strămoşi direcţi ai poporului nostru, daco-geţii, în mileniul II-I î. Cr..Aceste ritualuri comunitare rurale integrează şi dezvoltă ritualurile religioase ale „cultelor totemice” anterioare, în perioada populării spaţiului carpato-danubiano-pontic de către traci, respectiv de grupul majoritar al triburilor daco-gete şi vor continua, până în epoca modernă, conform diferitelor calendare animiste-totemice precreştine conservate mai mult sau mai puţin în diferite regiuni şi comunităţi locale !

Un gen al acestor ritualuri îl constituie tocmai sărbătorile de iarnă, care constituie şi obiectul cercetării noastre !

4. Perioada interferenţei ritualurilor comunitare rurale geto-dace cu ritualurile creştine şi a predominanţei ritualurilor creştine asupra ritualurilor comunitare rurale geto-dace, atestată din secolul al-III-lea d. Cr.- până azi.

Unilateralizarea originii comunitare-integratoare şi a continuităţii istorice a acestor sărbători şi încadrarea lor teoretică-axiomatică în calendarele fixe, iulian şi gregorian sau astronomic, instituţionalizate în anii 45 î. Cr. şi 1582 d.Cr., a condus la teoria cvasiunanim acceptată a unui „calendar popular” , care ar prevedea date fixe şi pentru sărbătorile primitive animiste-totemice originare, care se comemorau însă de întreaga comunitate locală la începutul şi sfîrşitul unor „cicluri vitale, naturale, cosmogonice” şi nu la datele fixe, stabilite în aceste calendare.Astfel, profesorul Vasile Pistolea recunoaşte caracterul sincretic-religios al calendarului comunitar-civil modern şi contemporan, dar unilateralizează şi suprapune măsurarea timpului, care este la origine o « ocupaţie comunitară, coparticipativă, a tuturor membrilor comunităţii primitive «, mult mai veche decât orice calendar, cu unităţile de măsură exactă, respectiv anotimpurile civile ( !?), astronomice, agrare şi pastorale ale acestui calendar comunitar-civil, reflectate în constatările etnografice moderne şi contemporane ! După ce intuieşte originea lucrativă, practică şi comunitară a « calendarelor primitive », profesorul Vasile Pistolea susţine axiomatic şi unilateral, că aceste « calendare » comunitare s-ar fi suprapus doar « peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor » : „ Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor, precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul,

8

din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.

Anotimpul provine din an şi timp (după germanul Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în vol. Sărbători, p. 384-385) patru categorii de anotimpuri:1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); 1 iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna). 2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie). În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri: 3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie – 26 octombrie) şi iarna (26 octombrie – 23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru. 4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărţeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, sunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna. Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.Demersul nostru analitic se centrează pe ultimele trei categorii de anotimpuri (astronomice, agrare şi pastorale) care sunt strâns legate de ciclurile biologice ale plantelor, animalelor şi păsărilor. Pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc. Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiior au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori. »2

2 http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/vasile_pistolea_0-unitati-de-timp-in-calendarul-popular-anotimpurile-

anului.html

9

Descoperirile arheologice vechi şi noi atestă continuitatea istorică milenară a sute de comunităţi din teritoriul naţional şi totodată, continuitatea şi interferenţa celor patru tipuri de activităţi comunitare rituale din toate cele patru perioade menţionate adineaori, precum şi emanciparea ritualurilor comunitare rurale ale geto-dacilor faţă de ritualurile comunitare anterioare, în perioada epocii fierului, din mileniul I î. Cr., cînd ele s-au impus ca ritualuri comunitare dominante; reproducându-se astfel până târziu, în epoca modernă !

Cele mai vechi ritualuri religioase primitive cunoscute datează din mezolitic ( circa 10 000-5500 î. Cr. ). Ele simbolizau „drame cosmogonice”, care se desfăşurau periodic/ ciclic, la iniţiativa grupului administrativ-militar conducător al primelor ginţi şi triburi, încă formal şi nesuprastructurat, având ca scop integrarea comunităţii în ciclul cosmic, dar şi adaptarea sau „supunerea corpului individual / a individului trecător, insignifiant la transformările corpului social-comunitar permanent, atotcuprinzător”, prin diferite tehnici „cultice” de iniţiere a corpului mental şi emoţional individual şi de solidarizare a acestuia şi a grupului inţiat cu întreaga comunitate.

Deşi nu avem dovezi directe despre conţinutul acestor drame cosmogonice, putem deduce temeinic conţinutul lor din nenumăratele reprezentări cosmogonice de pe pereţii peşterilor, vaselor, statuetelor, amuletelor, talismanelor şi ale altor obiecte ceramice şi metalice ş.a., reprezentări datate în mileniile V-II î. Cr., cînd ritualurile comunitare cosmogonice primitive, originare, animiste şi integratoare au fost înlocuite constant, progresiv cu diferite culte totemice, incluzând şi sacrificii umane, care promovau deja doar interesele dominante ale unui grup religios-politic în curs de instituţionalizare şi suprastructurare !

Poate cele mai reprezentative exemple despre interferenţa şi apoi înlocuirea ritualurilor comunitare primitive animiste, integratoare cu noile culte-totemice, din perioada mileniilor V-II î. Cr., dar şi despre identitatea şi omogenitatea culturală a spaţiului strămoşesc, carpato-danubiano-pontic încă din această perioadă, le constituie situl de la Turdaş şi ceramica culturii Cucuteni ( asupra căreia vom exemplifica mai încolo ! ). La Turdaş, de exemplu, există cel mai vechi centru protourban, datat în anul 4200 î. Cr., întins pe o suprafaţă de circa 200 hectare, stratificat din perioada neoliticului timpuriu şi eneoliticului ( 5500-2700 î. Cr. ), până în perioada dacică şi medievală mijlocie, aproximativ în secolul al-XII-lea.Au fost descoperite aici circa 60 cuptoare de ars ceramică, în care au fost produse vase conice sau paralelipipedice, idoli, totemuri, statuete princiare, reprezentând regi pe tron, în total peste 40 000 de fragmente, evaluate ca reprezentând doar 2-3% din totalul obiectelor ceramice din sit !În nici o altă aşezare neolitică europeană nu s-au descoperit atâtea cuptoare ceramice, ceea ce dovedeşte, că aici a fost un veritabil centru regional religios, politic ( statuetele princiare ! ) şi comercial.Mai mult, cel mai vechi strat arheologic cuprinde un sistem de fortificaţii format din 11 palisade, cu turnuri, din lemn şi şanţuri succesive, pe o adâncime de 200 metri, iar în interiorul primelor două fortificaţii au fost descoperite cinci schelete ale unor „sacrificaţi” în diverse poziţii, cu mâinile şi picioarele legate, cu capul tăiat etc.3 Continuitatea acestei aşezări până în secolul al-XII-lea se

3 https://sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni1/home/provadia---primul-oras-din-europa

10

corelează indubitabil şi cu continuitatea ritualurilor comunitare specifice celor patru perioade istorice menţionate.

Dar urme ale acestor ritualuri cultice-totemice cu sacrificii umane s-au conservat până azi, în ritualul coacerii, fierberii şi consumării unor alimente sacramentale, precum turte, colaci, pâini reprezentând oameni, sfinţi, bradoşi, cu ocazia comemorării Macenicilor sau Celor 40 Mucenici, la 9 martie !

Studiul nostru este o contribuţie creatoare, originală, în care am definit în mod istoric unitar, adică social şi cultural conceptul „ciclul sărbătorilor de iarnă”, am relevat structura culturală-formală a sărbătorilor de iarnă, corelând-o cu dezvoltarea istorică generală a comunităţilor şi formelor de organizare socială ale poporului nostru, am precizat sensul istoric-cultural unitar al tuturor sărbătorilor de iarna, am realizat o încadrare temporală-culturală variabilă a sărbătorilor de iarnă conexată cu măsurarea istorică a timpului, respectiv cu sistemul calendaristic popular şi instituţionalizat şi am realizat o cercetare de teren având ca obiect comemorarea acestor sărbători de iarnă în unele comunităţi locale contemporane.

În sens ştiinţific şi obiectiv, istoric şi real, sărbătorile de iarnă formează o diversitate inepuizabilă de ritualuri familiale-comunitare sincretice-religioase, coexistente prin sensul lor istoric-cultural unitar, ca şi prin conservarea şi continuitatea mediului lor social originar, reprezentat de obştilor săteşti şi familiile patriarhale, de sub autoritatea moşilor, continuate parţial până în comunităţile rurale moderne şi contemporane !

Coparticiparea liber-consimţită a tuturor membrilor comunităţilor rurale la ritualurile „sărbătorilor de iarnă” ( ca şi a tuturor sărbătorilor comunitare anuale ), conferă acestora şi un caracter instituţional; ele fiind în fapt şi cea mai veche instituţie comunitară-antică, continuată până în contemporaneitate, a poporului nostru. Ca orice instituţie, ea se caracterizează prin existenţa unor grupuri umane, care au o organizare specifică (familii patriarhale, constituind obştile săteşti conduse de Moşi, iar azi comunităţile rurale sau periurbane ), organizare activată permanent sau periodic/ ciclic, prin anumite norme transmise consensual sau coercitiv (sub autoritatea şi în prezenţa Moşilor), norme integrate în nenumărate activităţi, respectiv ritualuri, clasificate formal-cultural în capitolul dedicat sferei şi structurii sărbătorilor de iarnă.

Corespunzător acestei organizări comunitare fundamentale se formau grupurile ritualice-comunitare, care colindau la toate casele din comunitate, nu doar în perioada sărbătorilor de iarnă, ci şi în întregul an; obicei unic, conservat doar la poporul român până în contemporaneitate, îndeosebi în unele comunităţi montane, relativ izolate, precum aceea din Mărişel, judeţul Cluj : „Una dintre cele mai vechi tradiţii de Crăciun este cea a Junilor de la Mări şel. Antropologii cred că este vorba de un obicei precreştin, care datează probabil din epoca dacică, însă de-a lungul secolelor a acumulat o puternică încărcătură creştină. Colindul Junilor începe în Ajunul Crăciunului şi ţine până când cetele de colidători trec pragul fiecărei gospodării. Tinerii au de umblat, nu glumă, pentru că Mărişelul este comuna cu cea mai mare suprafaţă din Europa. Practic, suprafaţa Mărişelului este egală cu cea a Bucureştiului, iar

11

cetele de colindători trebuie să parcurgă această suprafaţă pe jos. Iar cetele de Juni, îmbrăcaţi în costume populare şi însoţiţi de muzicanţi, merg prin zăpadă, pe culmile Apusenilor, iar uneori prin ger sau viscol, noaptea, prin pădurile care separă grupurile de case, pentru a aduce vestea Naşterii Mântuitorului şi pentru a nu lăsa în uitare această tradiţie.Cetele de Juni sunt conduse de un bărbat mai în vârstă, numit staroste, care, ca semn distinctiv de şef al cetei de Juni, poartă la căciula de miel o pană de fazan. Cel mai probabil, această pană ca semn distinctiv datează din Evul Mediu, când moţii din Mărişel aveau o organizare militară proprie şi erau însărcinaţi cu paza culmilor care desparte Valea Someşului de Valea Crişului... Dacă fiecare casă aşteaptă Junii la colindat, cele mai mari emoţii sunt în gospodăriile unde există fete de măritat şi unde Junii petrec mai mult timp decât în mod obişnuit. Iar după ce sunt cinstiţi din belşug cu pălincă de prune ori de mere, precum şi cu vin adus de pe Valea Mureşului, limbile încep să se dezlege. Iar multe declaraţii de dragoste sunt făcute tocmai cu acest prilej, în care tinerii capătă curaj, stimulaţi de băuturile tradiţionale servite de gazde. Până când nu îşi termină colindul, Junii nu au voie nici să doarmă, nici să se odihnească, aşa că acest colind este deopotrivă o probă de rezistenţă fizică şi psihică pentru tinerii care se înrolează în aceste cete (continuatoare a tehnicilor de iniţiere din comunităţile gentilice-tribale, n.n. ).Etnologii care au studiat acest obicei spun că el are un triplu rol. Pe de o parte, tinerii care trec proba de foc a colindului Junilor sunt admişi în comunitate drept bărbaţi în toată firea. Apoi, colindul are rolul de a asigura trecerea în noul an. Iar în ultimul rând, prin jocul zgomotos şi prin preamărirea lui Isus Christos, "Junii alungă spiritele rele", după cum spun localnicii, deci îndeplinesc cu rol purificator. »4

Cetele de colindători au/ aveau denumiri, componenţă, organizare şi activităţi diferite.Ion Muşlea ( 1899-1966 ), fondatorul Arhivei de folclor a Academiei Române conştientiza rolul central al acestei instituţii comunitare străvechi, căreia i-a dedicat două chestionare naţionale, din totalul celor circa 20 aplicate în perioada 1930-1948, respectiv Chestionarul XIV despre Crăciun şi Chestionarul despre tovărăşiile de feciori, în care insista asupra relatării cât mai detaliate despre aceasta ; după cum reiese exemplificativ din întrebarea 18, din primul chestionar menţionat : « Obişnuiesc feciorii satului să se întovărăşească pentru a petrece împreună zilele de Crăciun şi cele următoare ?Când se constituie şi cum se numeşte această tovărăşie ( ceată, bere, etc. ) ?Cine o conduce ?Cum petrec membrii ei ?Unde şi când se adună ?Când şi cum se desface tovărăşia ? « 5

De exemplu, în estul Transilvaniei existau cete compuse din cîţiva zeci de colindători, a căror vîrstă trecea de 40 ani.Alături de aceste cete erau şi cete de juni, adolescenţi şi tineri, care colindau tot anul. Existau şi cete mixte, de bărbaţi şi femei sau de bărbaţi, femei, copii şi tineri,

4 Claudiu Pădurean, România liberă, 27.11.2011, p. 1

5 Ion Muşlea, Arhiva de folclor a Academiei Române 1930- 1948, Cluj, Editura Fundaţiei pentru studii europene,

2003, p. 349, 364, 365

12

iar în Muntenia Subcarpatică, respectiv în Muscel erau cete de fete, care colindau flăcăii.6 De asemenea, existau cete familiale, formate din membrii unei familii şi cete de copii . Cetele mai mari aveau o veritabilă organizare ierarhică şi profesională ; conducător era un vătaf, primar, jude, birău ş.a., care aduna darurile şi chema fetele la joc, apoi existau cărăuşi ai darurilor numiţi iepe, purcici, cai, desăgari, săcari şi un paznic al proviziilor cetei, numit colăcar, chelar, făgădaş, căprar, crâşmar, borbirău. Uneori funcţia de casier era îndeplinită de un alt membru al cetei decît conducătorul. Ceata se întrunea la repetiţii încă de la începutul Postului Crăciunului, la o gazdă, unde petrecea şi Crăciunul, apoi se destrăma sau se reunea la celelalte colinzi de peste an ! În cadrul cetelor existau şi grupuri profesionale, respectiv protagonistul, corul ( la unison sau pe voci ), instrumentiştii ( la dubă, clarinet, vioară, cimpoi ş.a. ), mascaţii, dansatorii ş.a.

Caracterul instituţional-comunitar al sărbătorilor de iarnă se relevă şi prin fenomenul original românesc, al individualizării colindelor, în funcţie de ocupaţia şi statutul social şi familial al « gazdei », dovedind astfel, că între ceata de colindători şi gazdele ei, existau relaţii de cooperare şi comunicare curentă. Colindele propriu-zise erau individualizate, în sensul că aveau un destinatar şi/ sau un personaj precizat, « aplicat « gazdelor : gospodarul, gospodina, flăcăul, fata, copiii, văduva, ciobanul, pescarul, sugarul, înstrăinatul, soldatul, mortul ş.a. şi o mare diversitate tematică, adaptată la situaţia socială şi comportamentală a gazdelor : existau cicluri de colinde cosmogonice, vânătoreşti, păstoreşti, agrare, gospodăreşti, eroice, despre viaţă, despre putere, frumuseţe, căsătorie şi iubire.

Ca metode de cercetare am utilizat: lectura unor culegeri de folclor, lectura unor articole, studii şi cărţi folclorice şi istorice, lectura unor bloguri, analogia sau comparaţia istorică ( cu diferite izvoare istorice ! ), inducţia, deducţia, sinteza.

6 O. Barlea, Folclor literar românesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 286

13

2. Sensul istoric-cultural unitar al sărbătorilor de iarn ă

Noi am analizat sărbătorile de iarnă în unitatea şi continuitatea lor istorică, evitând comparaţii între perioadele precreştină ( numită şi mitică, magică, mitologică ) şi creştină, raportate la diverse criterii formale-instituţionale sau la cultura popoarelor învecinate. Căci, în mod ştiinţific, sistematic, sărbătorile de iarnă nu sunt decît un produs social-cultural, respectiv un sistem de activităţi/ creaţii individuale-colective, diversificat odată cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii şi cu dezvoltarea socială generală, iar în mod fizic, aceste sărbători de iarnă sunt doar forţe individuale-colective având dintotdeauna unul şi acelaşi sens fizic, una şi aceeaşi direcţie fizică, respectiv integrarea cosmică a acestor forţe individuale şi colective, comunitare sau armonizarea relaţiilor comunitare-sociale-naturale, consolidarea acestor relaţii şi a solidarităţii familiale şi comunitare.

Calendarul animist-totemic originar, atestat deja în comunităţile eneolitice din actualul teritoriu naţional şi continuat până azi în aşa numitul „calendar popular”7 era un şir de „ cicluri şi intercicluri cosmogonice şi vitale „, ale unor corpuri cereşti, precum Luna, Soarele, diferite stele, dar şi ale unor păsări, animale, altor forţe, succesive, concomitente sau interferente şi nu o măsurare exactă a unor unităţi temporale, ca zile, săptămâni, luni, anotimpuri; în care cvasi-

7 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri. 1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981,Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, Mihai Sporiş, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefaţă de Costea Marinoiu, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2000, Cătălin Virgiliu Ene-Teodorescu, Catalogul calendarelor româneşti (1794-1947), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2000, Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare şi cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum, 2002, Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Paideia, 2009

14

totalitatea specialiştilor etnografi, antropologi sau floclorişti moderni şi contemporani încearcă să le încadreze !

Aceste cicluri şi intercicluri se observă şi azi în acest sistem de calendare animiste-totemice regionale şi locale coexistente şi interferente calendarului bisericesc-creştin şi consemnate astfel în diferite „ calendare populare ”, conservate în memoria colectivă.

Cele mai vechi reprezentări temporale-cosmice constau în şiruri de cicluri naturale, cunoscute sau imaginate şi simbolizate prin şiruri de linii curbe sau meandre paralele, şiruri de cercuri concentrice sau spirale cu cercuri concentrice sau interferente şi alte linii şi reprezentări rotunde, ondulate, paralele, grupate sau simetrice.Prin alăturarea acestor cicluri naturale succesive şi interferente şi încadrarea lor în ciclul lunar de aproximativ 30 zile, universal perceptibil şi măsurabil, au fost realizate cele mai vechi calendare primitive, aşa numitele „ calendare lunare „ , generale la societăţile gentilice-tribale matriarhale din perioada mezoliticului şi neoliticului, când au apărut şi s-au dezvoltat primele genuri ale diviziunii generale a muncii: grădinăritul primitiv, creşterea animalelor domestice, meşteşugurile casnice ( torsul, ţesutul, olăritul ), efectuate mai ales de femei; al căror ciclu biologic corespunde întocmai ciclului lunar !

În calendarul sincretic-religios contemporan avem urme certe ale acestui calendar primitiv lunar, atestate atât de rolul major al unor divinităţi feminine geto-dace ( Baba Dochia, Sânzienele, Moaşa/ Moaşele ş.a. ), cât şi prin ritmicitatea unor sărbători, în intervale de timp divizibile la durata ciclului lunar; de exemplu, din data de 5 martie, care este la mijlocul Zilelor Dochiei, dintre 1-9 martie, semnificând hotarul dintre vară şi iarnă, până în Noaptea strigoilor din 29-30 noiembrie, când toată lumea vie era controlată de lumea morţilor, a strigoilor reânviaţi, care ieşeau din morminte şi umblau, să ducă cu ei rudele, să răspândească boli şi suferinţe, să sugă sângele celor vii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor sau să bată strigoii vii, strigoii-oameni, pe care îi zgârie pe faţă şi când, în secolul trecut, încă se mai confecţiona în unele comunităţi o păpuşă din cârpe, reprezentând Anul Vechi, care era arsă, focul ei purificând Noul An, sunt circa 270 zile !? Fără îndoială, Zilele Dochiei şi Noaptea strigoilor au constituit în mileniul I î. Cr. capete majore ale ritualurilor comunitare ciclice, fapt atestat nu numai de semnificaţia aparent contradictorie şi unitară a acestora ( căci în ambele se încheiau şi reâncepeau simbolic cicluri vitale, se realiza unitatea dintre lumea vie şi lumea morţilor sau dintre forţele vitale şi forţele distructive...), ci şi de proximitatea unor ritualuri anterioare sau ulterioare acestora, care se succedau la cicluri relativ exacte, de nouă zile ( altă dovadă a unui calendar primitiv lunar, nouă simbolizând cele nouă zile fertile, de maximă energie din ciclu lunar, respectiv cele trei zile anterioare primului pătrar şi Luna plină, perioada de maximă vizibilitate a Lunii ! ). Astfel, Zilele Dochiei 1-9 martie, erau urmate de Mucenicii/ Macinicii, care încep în 9 martie, zi în care se deschid cerurile şi mormintele, Alexiile din 17 martie, când se deschide pământul, Blagoveşteniile sau Noaptea focurilor şi a îngerilor din 25 martie, iar la polul opus Ovidenia, din 21 noiembrie, când se repetă ritualurile purificatoare ale focurilor şi luminilor aprinse noaptea, de la Blagoveştenie, dar când lumea “blagoslovită” atunci devine « vedită » şi cuprinsă de duhuri rele, urmată după 9 zile, în 29/30 noiembrie de Noaptea strigoilor !

Acest interval de 9 zile se succede şi între alte comemorări ale unor divinităţi animiste-totemice primitive; de exemplu, la 15 februarie sunt comemorate păsările, viermii, păstorii, vasele,

15

forfecarii, cîinii şi după 9 zile, în 24 februarie, Dragobetele, Cap de primăvară, Logodnicul păsărilor ş.a.

Caracterul ciclic sau înşirarea unor cicluri naturale succesive sau interferente din calendarul primitiv, original se deduce însă şi din conservarea unor numeroase ritualuri de predicţie sau prezicerea altor cicluri, odată cu comemorarea diferitelor divinităţi animiste-totemice, prin conexarea acestor divinităţi cu variate fenomene meteorologice sau vitale. Menţionăm aici asemenea ritualuri predictive din cursul lunilor februarie şi martie, care constituie tranziţia dintre iarnă şi vară. De exemplu, în luna februarie, ca lună de tranziţie între ciclurile naturale, sunt relaţionate fenomene precum :

1.Cântecul bufniţelor şi al piţigoilor prevestesc primăvară timpurie.

2. Îngheţurile şi vânturile dinspre miazănoapte prevestesc an agrar rodnic.

3. Dacă bat vânturile, vara va fi secetoasă.

4. Dacă tună, vor fi furtuni şi grindină vara !

5. Dacă la Stretenie, în 2 februarie, ursul îşi strică bârlogul, e semn de primăvară timpurie, iar dacă intră din nou în bârlog, iarna continuă !

6. Dacă la Sfântul Mucenic Pamfilie, în 16 februarie este soare, iarna mai durează !

7. Dacă la Dragobete, în 24 februarie plouă, va fi o primăvară frumoasă, iar dacă va fi soare şi ursul îşi vede umbra, iarna va mai dura şi va mai fi ger8

În martie :

1.Dacă bate vântul, va fi frumos în mai.

2. Dacă este rouă şi uscat, va ploua în aprilie !9

3. Dacă tună sau cântă cucul, va fi an rodnic.

4. Dacă plouă, va ploua şi toamna.

5. Dacă ninge, vor fi struguri puţini !

6. Cum e prima zi a Babelor, aşa vor fi şi oamenii tot anul.

8 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013-februarie.html

9 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/189-2013-martie.html

16

7. Dacă la 1 martie, de ziua Dochiei este lună nouă, semănăturile se vor scutura, iar dacă plouă, va fi an rodnic !

8. Dacă în 9 martie, la Măcinici plouă, va ploua şi de Paşti, dacă este omăt, va fi an rodnic, dacă este vânt, va fi secetă, dacă este vreme bună, vara va fi frumoasă, dacă tună, va fi vară rodnică.

9. În 17 martie, de Ziua şarpelui sau Alexii, se deschide pământul, ies şerpii şi insectele, cântă broaştele, înfloreşte cornul, peştii se zbat în ape, încolţesc buruienile

10. La Blagoveştenie, în 25 martie, dacă e vreme frumoasă, va fi an rodnic, dacă plouă până la amiază, va fi toamnă lungă, dacă pomii au înfrunzit, va fi an rodnic, vremea de acum va fi şi la Paşti !

Totodată, în aceste luni sunt consemnate următoarele intercicluri : La 1 februarie, când se comemorează Trif Nebunul, se întâmpină iarna cu vara !La 11 februarie, când se comemorează Vlaşii, se deschide glasul păsărilor !10În 27 februarie, când se intră în Săptămâna Cailor lui Sântoader se reântoarce lumina, ascunsă în timpul iernii.Ziua de Macinici, din 9 martie era considerată hotarul dintre iarnă şi vară, acum se bătea Pământul cu maiurile, pentru a-l redeschide şi a aduce căldura, închisă de la Ziua Crucii, în 14 septembrie !

Menţionăm, totodată cîteva cicluri animiste-totemice, reprezentate de divinităţi, precum : Circovi, Filipi, Martini, Moşi sau Zilele Şarpelui.

Circovii, protectorii animalelor sălbatice, îndeosebi ai lupilor erau celebraţi în miezul verii, între 15-21 iulie, începând cu Circovii marinei şi terminând cu Circovul lui Sântilie ăl din urmă şi în miezul iernii, între 15-17 ( 16-18 ), împărţind anul pastoral în două.Filipii, tot protectori ai animalelor sălbatice şi îndeosebi ai lupilor, erau celebraţi în 24 august, 26 septembrie, 2 octombrie, Martirul Lupu sau Osie, în 17-18 octombrie, Ziua Lupului sau Lucinul, în 10,13noiembrie, Filipii, în 14, 21 şi 30 noiembrie, Filipul cel Mare sau Ovidenia, între 25-31 ianuarie, Filipii de iarnă, dar şi în alte ritualuri comunitare, familiale, împreună cu alte forţe animiste-totemice. Martinii, protectorii urşilor erau comemoraţi în 30 martie, Sâmbăta ursului, 1-2 august, la Macaveiul ursului şi Ziua ursului, între 12-14 noiembrie, Martinii de Toamnă sau Intrarea în Filipii de toamnă şi în 1-3 februarie, la Martinii de iarnă, dar şi în alte ritualuri comunitare, familiale, împreună cu alte forţe animiste-totemice. Moşii totemici erau comemoraţi şi ei ciclic, periodic, în 17 februarie, Moşii de iarnă, între 9-18 martie, de la Moşii de mărţişor până la Ieşirea din zilele Moşilor, în 6 aprilie, Moşii de Florii, în 11 aprilie, Moşii de joimari, în 18 mai, Moşii de lapte, în 22 mai, Moşii de Ispas, în 1 iunie, Moşii de vară, cei Mari, de Rusalii, în 23 iunie, Moşii de Sânziene sau de sâmburi, în 22 octombrie, Moşii de toamnă. Şarpele era comemorat şi el ciclic, în Ziua şarpelui, din 14 septembrie, dar şi odată cu Alexiile din 17 martie şi cu Miezul Păresimilor, din 20 martie !

10http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013-februarie.html

17

Peste asemenea cicluri şi intercicluri cosmogonice şi naturale originare, primitive, conştientizate şi armonizate mii de ani, biserica creştină ortodoxă a instituţionalizat nenumărate alte cicluri rituale, de interdicţie, abstinenţă, penitenţă, comuniune sacră, solidaritate comunitară ş.a., precum : alternanţa dintre zilele curente de post, miercurea şi vinerea, posturile fixe din Ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, din 29 august, Înălţarea Sfintei Cruci, din 14 septembrie, Postul Adormirii Maicii Domnului, din 31 iulie- !4 august şi Postul Naşterii Domnului, dintre 15 noiembrie- 24 decembrie şi posturile cu date variabile, ca Postul Paştelui, Păresimile, Sfântul şi Marele Post şi Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel sau al Sânpetrului; alternanţa dintre zilele liturgice şi aliturgice; alternanţa dintre zilele când se fac nunţi şi când nu se fac nunţi sau dintre zilele dedicate moşilor şi morţilor şi zilele când aceştia nu sunt pomeniţi; alternanţa dintre sărbătorile când se lucrează şi când nu se lucrează11; ciclurile pomenirii morţilor, la 3, 9 şi 40 zile, apoi la trei, şase şi nouă luni, încă la un an după moarte şi în fiecare an după aceea, timp de şapte ani ş.a.

Izvoarele istorice universale atestă printre primele calendare un calendar sumerian, datat în jurul anului 3000 î. Cr., având ca obiect „ciclicitatea fluxurilor şi refluxurilor”, urmat după aproximatiov un mileniu de alt calendar, raportat la „mişcarea ciclică a Lunii „,. Din cel mai vechi poem epic al creaţiei cosmogonice, din mitologia sumeriană-babiloniană, Enuma Elis aflăm despre un calendar cu 12 luni sau cicluri, cu câte 30 zile !Egiptenii au extins măsurarea calendaristică, prin raportare la poziţia unor stele şi a Soarelui ( primele calendare solare ! ) şi s-au apropiat cel mai mult de durata exactă a calendarului calendaristic; durată care va fi stabilită apoi de greci şi de romani !

Izvoarele istorice universale atestă printre primele calendare un calendar sumerian, datat în jurul anului 3000 î. Cr., având ca obiect „ciclicitatea fluxurilor şi refluxurilor”, urmat după aproximatiov un mileniu de alt calendar, raportat la „mişcarea ciclică a Lunii „,. Din cel mai vechi poem epic al creaţiei cosmogonice, din mitologia sumeriană-babiloniană, Enuma Elis aflăm despre un calendar cu 12 luni sau cicluri, cu câte 30 zile !Egiptenii au extins măsurarea calendaristică, prin raportare la poziţia unor stele şi a Soarelui ( primele calendare solare ! ) şi s-au apropiat cel mai mult de durata exactă a calrendarului calendaristic; durată care va fi stabilită apoi de greci şi de romani !

Primele „calendare„ anterioare celor atestate documentar, au fost calendare practice, „cosmogonice”, care reprezentau „cicluri universale” , care au fost relaţionate treptat cu o certă funcţie ideologică-cultică, de justificare şi consolidare a procesului de diferenţiere şi ierarhizare din societăţile gentilico-tribale mezolitice şi neolitice şi din primele oraşe- state. Spre exemplu, în timpul celei de-a treia dinastii din Ur, în anticul Sumer, între 2100-2000 î. Cr., când s-au construit numeroase temple masive, cu etaje şi scări centrale, numite zigurate, exista unul dintre primele panteoane centralizate ( sugerând tocmai procesul de centralizare socială şi politică ! ), avându-l în frunte pe Anu, Zeul cerului ( de la care se va moşteni probabil cuvântul indo-european „an „ ! ), de la care porneau toţi Anunna, respectiv descendenţii lui Anu şi toate cele şapte zeităţi, care controlau lumea de dincolo, a morţii, numite Anunnaki sau copiii lui Anu, în total fiind de şaizeci de ori câte şaizeci de zeităţi !

11 Calendar creştin ortodox 2013, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2013, p.5

18

Primele reprezentări spaţio-temporale primitive, preistorice din actualul teritoriu naţional, de pe pereţii peşterilor şi de pe diverse obiecte ceramice, au motive totemice şi cosmogonice „ciclice”, imaginate prin serii şi scene ciclice cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, nenumărate figuri geometrice, majoritatea acestora fiind stilizări totemice şi o mulţime de alte „ linii ciclice”, precum : liniile curbe închise, cercurile, cercurile concentrice, spiralele simple, tangente sau interferente, meandrele, acestea din urmă concentrând, în opinia noastră şi primele „ axe conceptuale-calendaristice „.

Primitivii autohtoni reprezentau timpul prin obiecte totemice-cosmogonice circulare, ca Soarele, Luna, Focul, inelele zodiacale prin care trece aparent Soarele, în circuitul sau ciclul lui astronomic aparent ( să reţinem, că ulterior şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au susţinut, că forma Universului este circulară, respectiv o sferă închisă, aşa cum se exprima Moise şi reitera Sfîntul Ioan Damaschin, în Dogmatica, cartea a-II-a, cap. 6 !) şi prin nenumărate cicluri vitale şi cosmogonice, avînd reprezentări diverse, în locuri şi pe vase ceramice diferite, în funcţie de rolul ritualic-religios al acestora. În funcţie de diferitele ritualuri sau culte de vînătoare, agrare, pastorale, solare, chtoniene ş.a., erau confecţionate vase ceramice cu forme ( predominant circulare ), ornamentaţie şi stilizări specifice, asupra cărora putem face deducţii temeinice, doar prin compararea vastă a specificului locului descoperirii arheologice şi a tuturor obiectelor din acele locuri !

În una din ultimele sinteze istorice universale editate în România, dedicată civilizaţiilor preistorice, primitive, Vasile Chirica şi Dumitru Boghian constată că din peroada neoliticului târziu, 5000-4250 datează cele mai vechi culturi ceramice autohtone, între care se distinge cultura ceramică liniară cu capete de note muzicale, rotunde, din zona Transilvaniei şi Moldovei.12 În eneolitic, respectiv între 4250- 2700 ( după alte opinii între 4500-2500, n.n. ) se consolidează în spaţiul carpato-danubiano-pontic o societate ierarhizată-sacerdotală, atestată prin fortificarea habitatului, existenţa necropolelor, locuinţe cu platformă de lut ars, tractarea animalelor la arat, plug cu brăzdar de lemn sau os, ceramică superioară pictată, cultul fertilităţii şi fecundităţii ş.a. 13, ca şi prin numeroase dovezi ceramice, în care continuă motivul geometric al liniilor curbe şi cercului, precum inciziile spiralate şi meandrice din cultura Vădastra şi din cultura Tisa, specifice eneoliticului timpuriu, înte 4250-3750 14, orificiile rotunde ale vaselor cu picior înalt, perforate, ale culturii Tiszapolgar-Româneşti şi motivele spiralice, meandrice şi geometrice ale ceramicii celui mai vast areal cultural, complexul Cucuteni-Ariuşd-Tripolie, din Transilvania până în Bazinul fluviului Nipru, din perioada eneoliticului dezvoltat, între 3750-2700 !

Cultura Cucuteni-Ariuşd- Tripolie reprezintă apogeul culturilor eneolitice şi considerăm, că ei îi corespondea şi un sistem calendaristic complex, imaginat prin şiruri ciclice succesive şi interferente de cicluri cosmogonice şi vitale, reprezentate în forme circulare şi meandrice, pe

12 Vasile Chirica, Bogdan Boghian, Arheologia preistorică a lumii, Editura Helios, Iaşi, 2003, p. 141

13 Ibidem, p. 141

14 Ibidem, p. 142

19

diferite vase circulare, cu simbolistică şi destinaţii religioase; în cadrul acestei culturi se remarcă o serie de figurine antropomorfe, îndeosebi feminine şi zoomorfe, precum şi aşezări impunătoare, cu aspect protourban, cu case dispuse concentric, paralel sau grupat, construite pe platforme de lut, în jurul unei construcţii centrale masive, având rolul de loc de întrunire a comunităţii şi de sanctuar magic-religios !15 Printre obiectele caracteristice acestei culturi avem şi cea mai veche reprezentare cosmogonică, amfora pictată, bitronconică, reprezentând imaginea mitică a lumii, centrată de Marea Zeiţă a Panteonului Cucuteni-Ariuşd-Tripolie, Potnia Theron din Sofia, în cvasi-totalitatea atributelor ei, de Stăpâna Animalelor, Zeiţa Pământului, a Lunii şi a Calendarului. Compoziţia este dominată de patru siluete antropomorfice feminine, nude, în picioare, patru discuri lunare, patru benzi cosmice şi şase cercuri concentrice, divizate de o cruce.După unele opinii, insuficient probate arheologic, din perioada culturii Cucuteni ar data şi tipul originar de cămaşă, conservată în portul popular până în secolul al-XIX-lea, respectiv „cămaşa în cruce”, „ se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac...”16

În aceeaşi perioadă, în Muntenia s-a dezvoltat cultura Gumelniţa, cu vase incizate, având ca motiv predominant spirala !

Nenumărate descoperiri arheologice ulterioare, de la începutul epocii bronzului, atestă existenţa unor aşezări de agricultori, păstori şi meşteşugari, constructori ai unor cuptoare primitive de prelucrare a bronzului şi a armelor din bronz (lănci, cuţite ş.a.). şi demonstrează continuitatea acestor reprezentări ciclice spaţio-temporale, sub formă de cercuri, meandre, spirale ş.a., reprezentări care se regăsesc până azi în diferitele cicluri calendaristice şi naturale, totodată. Vom da aici doar două exemple despre reprezentarea motivului ciclic-cosmogonic al spiralei, în două extremităţi ale actualului teritoriu naţional, Moldova şi Banat, pentru a sugera astfel unitatea şi continuitatea culturală a autohtonilor daco-geţi în mileniile al-II-lea –I î. Cr.

Vasul cu colonete de la Izvoare-Piatra Neamţ, de la sfîrşitul mileniului al-II-lea, specific culturii Cucuteni, este o operă de referinţă europeană, pentru întreaga perioadă eneolitică, nu numai prin forma lui, ci şi prin decorul simbolic, în care predomină motivul ciclic al spiralei, respectiv „ şiruri paralele de spirale uşor înclinate, ce acoperă corpul sferic şi piciorul” şi „sugerează parcă eternele unduiri şi ritmuri cosmice. Dincolo de dimensiunea estetică, acest obiect închide în sine o lume de simboluri, semnificaţia spiralei pentru spiritualitatea comunităţilor străvechi continuân să rămână o chestiune deschisă.” 17 Motivul spiralei continuă şi după un mileniu şi jumătate în piesele din alt tezaur celebru, acela descoperit la Sacoşu Mare, din judeţul Timiş, în anul 1960, datat în prima perioadă a epocii fierului, aproximativ între 1000-300 î. Cr. Tezaurul cuprinde trei categorii de piese : „ lingouri de aur, bijuterii şi sârme-lingouri.

15 Ibidem, p. 148

16 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cariera-internationala-iei-camasa-traditionala-romaneasca

17 www.ireferate.ro...tezaure preistorice în judeţul Neamţ

20

Primul lot conţine piese de diferite forme, considerate de specialişti ca aparţinând categoriei lingouri. Primul set de şase piese aşa-numite lingouri e reprezentat de şase bare de aur cu secţiune romboidală, cu capete ce se termină cu vârfuri foarte ascuţite şi cu mijlocul având grosimea maximă. Toate au fost asamblate de aşa manieră încât seamănă cu cochilia unui melc. Unul dintre lingouri are incizate pe faţa expusă privirii serii succesive de liniuţe verticale...Al doilea lot este cel al bijuteriilor propriu-zise, funcţionale. Este compus din trei brăţări şi un inel, toate confecţionate din aur. Două brăţări sunt identice, realizate din bare cu secţiunea pătrată. La extreme amândouă au două spirale alăturate, care se bombează în formă de con. A treia brăţară e identică la aspect cu primele două, dar este individualizată de o ornamentaţie mai bogată, reprezentată de un şir de romburi modelate din linii incizate...Al treilea lot, cel al lingourilor-fire, este reprezentat de patru fragmente de sârmă de aur, fiecare rulat în câte patru spirale. Alte două de sârmă, groase de 4 mm şi cu secţiunea pătrată, serveau drept material brut ce urma să fie prelucrat. Mai sunt incluse aici încă două piese, din bară rotundă, de forma unor spirale duble, provenite din brăţări deteriorate. « 18

Brăţări asemănătoare, din aceeaşi perioadă istorică au fost descoperite în alte zeci de aşezări, din întregul teritoriu naţional, printre care : Aiud şi Alba Iulia, din judeţul Alba, Apoldu de Sus, judeţul Sibiu, Armeniş, Slatina Timiş şi Cornea, judeţul Caraş Severin, Borşa, judeţul Maramureş, Drajna, judeţul Prahova, Târgu Mureş, toate dovedind o unitate culturală indiscutabilă, modelatoare pentru toată istoria ulterioară a spaţiului carpato-danubiano-pontic, în care s-a format şi dezvoltat poporul român !

Conştiinţa acestui calendar ciclic, centralizat pe vaste arii culturale în eneolitic, creat de populaţii sedentare-ierarhizate politic şi relativ-centralizate sacerdotal, continuă până azi; dar degradarea ei continuată a început odată cu revoluţia industrială, în perioada căreia apar primele maşini mecanice şi substanţe chimice, care distrug ciclicitatea şi ritmul natural al muncilor agrare ( secerătorile mecanice, maşina de egrenat bumbacul, îngrăşămintele chimice ş.a. ) şi când este decretată eliberarea ţăranilor de iobăgie, ceea ce determină trecerea de la economia predominant-agrară şi de la concepţia cosmogonică ciclică la economia industrială, maşinistă, normată după ceas, predominant urbană, căreia îi corespunde o nouă concepţie cosmogonică, în care timpul cosmogonic este substituit de timpul material, personal şi familial, limitat şi direcţionat ireversibil de profit şi bani, timp caracterizat sintetic- plastic în expresia uzuală a lui Benjamin Franklin, Time is money !

Mai mult, sărbătorile de iarnă, ca de altfel toate sărbătorile familiale-comunitare-instituţionalizate actuale conservă încă acest sens istoric-cosmic unitar, de integrare a persoanei ceremoniale, ritualice în lume şi conţin în fapt diverse ritualuri de integrare şi comuniune cosmică. Astfel, după o clasificare relativă, existau următoarele categorii de ritualuri independente sau comune pentru una şi aceeaşi zeitate:

18 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Tezaurul_de_la_Sacoşu_Mare

21

1. ritualuri de magie premaritală, ca acelea din noaptea de Ovidenie, la 21 noiembrie, când fetele îşi vedeau ursitul;

2. ritualuri oraculare, ca în noaptea de Ovidenie, la 21 noiembrie, când se făceau previziuni asupra vremii şi fertilit ăţii noului an, alături de lumânări şi focuri aprinse. În Bucovina exista credinţa, că abstinentul din prima săptămână a Postului Crăciunului îşi afla data morţii cu trei zile înainte;

3. ritualuri compensatorii: în noaptea de Ovidenie, la 21 noiembrie femeile dau de pomană lumină veşnică, adică o lumânare care nu se va stinge pe lumea cealaltă;

4. ritualuri de purificare cosmică, ca acelea de la Sântnicoară sau Moş Nicolae, care purifică spaţiul şi timpul odată cu primele colinzi; de la Bobotează, când se stropea cu aghiazmă casa, animalele, gospodăria, ceremonie care continua apoi cu 9 zile de interdicţie la îmbăiere şi spălat rufe ( căcii apele erau sfinţite ! ) şi cu băutul aghiazmei, în caz de boli, dar şi arderea gunoaielor, fumigaţii cu tămâie, aprinderea unor focuri comunitare, ca focul sfinţilor de Măcinici, focul viu din ajunul Sîngiorzului, de Alexii şi Blagoveştenie, la Sângiorzul vacilor, în 22 aprilie, la Mânecătoare, în 22-23 aprilie, când sfârşeşte iarna pastorală. La 1 februarie, când se celebrează Sfântul Trifon sau Trif Nebunul, se efectuau din nou ritualuri de purificare cosmogonică cu aghiazmă şi nu se lucra, pentru ca zeitatea să nu permită insectelor, viermilor, omizilor, să atace viile, livezile şi grădinile, să ocrotească culturile agricole de mană, piatră şi ger, să te apere de lupi, de rele, durere şi boli;

5. ritualuri de sacrificare şi dedublare cosmogonică: porcul tăiat la Ignat este o substituţie a Zeului vegetaţiei, care moare şi renaşte;

6. ritualuri cosmogonice, ca Pluguşorul de Anul Nou, Pornirea plugului sau Tânjaua ( în Maramureş ) din 9 martie, ultima zi dedicată Babelor;

7. ritualuri apotropaice ( de apărare) de Alexii, Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul stupilor ş.a.;

8. ritualuri de iniţiere şi purificare spirituală, precum abstinenţa, căinţa, iertarea şi împăcarea cu sine şi cu lumea din Postul Crăciunului, călcatul ursului sau mâncatul piftiilor din Sâmbăta Ursului sau Sâmbăta piftiilor sau Sâmbăta Morţilor din 18 februarie. Femeile care munceau în această zi, urmau să tremure precum piftia, nu erau ferite de nebunie şi îmbătrâneau mai repede.

Vom menţiona în continuare alte câteva exemple sugestive având acelaşi numitor comun, sensul istoric-cultural precizat anterior, selectate din capodopera cercetătorului contemporan Vasile Pistolea, intitulată Sărbători religioase şi datini la români ; Zilele Bubatului, din 3-5 decembrie, „ cu numeroasele lor denumiri locale şi zonale ( Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea Vărsatului, Barboasele, Vârvara, Barbura, Savele etc. ) erau ţinute îndeosebi de femei prin unele interdicţii ( cusut, ţesut, fiertul sau opăritul rufelor etc. ) pentru a feri copiii de vărsat şi pentru a se proteja pe ele de diferite boli şi dureri ( naşteri grele, arsuri, ameţeli, tăieturi, dureri de dinţi şi de măsele etc. ). Fetele o ţineau să se mărite. Sărbătoarea era favorabilă şi unor practici divinatorii ( de ghicire a viitorului ): se puneau crengi de măr sau de vişin în apă şi se lăsau

22

până la Florii. Dacă înfloresc, anul va fi mănos, iar în caz contrar va fi secetos. Sfânta Varvara este şi protectoarea minerilor...”19

Ca „ personificare a timpului îmbătrânit la vârsta senectuţii ...Moş Nicolae vine în ziua lui de sărbătoare, pe un cal alb şi îşi scutură barba, aducând prima zăpadă.Se crede că, în nopţile marilor sărbători, când cerul se deschide, oamenii pot să vadă pe Moş Nicolae stând la Masa Împărătească, în dreapta lui Dumnezeu. În această ipostază şi-a păstrat o bună parte din însuşirile sfântului: este patronul multor case de creştini, icoana lui fiind purtată ca talisman, ajută negustorii, văduvele, orfanii şi fetele sărace să se mărite, apără oamenii şi vitele de boli...În seara de ajun a sărbătorii, Moş Nicolae pune, asemenea lui Moş Crăciun, daruri celor mici, în încălţăminte. Pe copiii răi, neascultători îi pedepseşte, lăsându-le în încălţări nuieluşa poreclită „Sfântul Nicolae”. „20

„În ziua de Sânvăsii ( ziua Anului Nou şi a Sfântului Vasile, n.n.) se mănâncă şi se bea mult ( mai ales vin roşu ), pentru ca hrana şi băutura să nu lipsească întregul an de pe mesele gospodarilor. Se cred, că atât sânge vor avea oamenii în obraz, cât vin vor bea în această zi. Pentru masă se fac plăcinte cu răvaşe ( bilete ), în care găsitorii îşi află urarea sau destinul. Cum e omul la Anul Nou, aşa va fi tot anul. Femeile fac piftii, ca să fie grase şi frumoase peste an. Pentru a creşte cânepa, ele joacă fusul şi furca în cârciumă. Cine strănută în această zi, va avea noroc tot anul şi va primi o mulţime de cadouri. În unele sate, fetele se duceau la râu şi pentru a fi ferite de vrăji, făceau o copcă, luau apă şi spălându-se, recitau o incantaţie cu caracter purificator: Tot în această zi se practică diferite jocuri, pentru a afla mersul vremii în noul an...”21

Relevarea acestui sens se conexează mai departe cu recunoaşterea unei culturi originale, predominant colective, comunitare ( vezi datinile/ obiceiurile colindatului şi uratului la toate casele din comunitate şi al porţilor deschise şi noaptea, în perioada colindatului şi uratului, dintre Ajunul Crăciunului şi Bobotează, până azi ! ), agrare, tribale şi rurale, conştientă de existenţa Cosmosului sau Universului unitar, a legilor contradictorialităţii şi infinit ăţii universale, precum şi de integrarea Oamenilor în acest Univers.

Această cultură structurată fundamental odată cu formarea şi dezvoltarea primelor comunităţi agrare-rurale este o cultură istorică-de tranziţie, ( mai puţin cercetată sistematic! ) între cultura primitivă, mitologică, animistă-totemică , a culegătorilor, vânătorilor şi pescarilor şi cultura urbană, instituţionalizată şi centralizată politic în primele oraşe-state, scrisă, suprastructurată, diferenţiată şi antagonistă social, reprezentată de culturile antice orientale, greacă şi romană.

Manualele şi operele de istorie universală consemnează didactic şi formal, de regulă, un salt în gol, de la comuna primitivă la primele oraşe-state, regate şi imperii, omiţând această cultură

19 Vasile Pistolea, Sărbători religioase şi datini la români, Editura Marineasa, Timişoara, 2006, p. 105

20 Ibidem, p. 78

21 Ibidem, p. 118

23

anterioară şi contemporană, creată de constructorii primelor aşezări rurale, dar totodată şi primii agricultori, păstori şi meşteşugari casnici, încă din mezolitic.Unii istoriografi, precum Ion Ghinoiu sau Marija Gimbutas au intuit genial originalitatea acestei culturi şi i-au recunoscut numeroase trăsături, după cum reiese şi din concluziile reflectate în următorul text : „ Dacă Calendarul şi Panteonul popoarelor legate de Carpaţi şi Dunărea de Jos ar fi fost scris ( !, n.n. ) în antichitate, acestea ar fi scos în evidenţă asemănările şi deosebirile dintre două mari civilizaţii ale timpului ( în sens sistemic-istoric ele au coexistat, dar e evident, că civilizaţia daco-getică asimilase şi continuase tocmai această cultură colectivă, comunitară, agrară, care avea ca structură socială fundamentală până în secolul al-XIX-lea, familiile patriarhale şi obştile ţărăneşti libere, n.n. ), una mediteraneană, greco-romană, care se exprima în piatră ( temple, statui, cetăţi ) şi alta carpatică, geto-dacă, care se exprima în lemn şi pământ ( cetăţi, stâlpi, temple ), în lut ars şi aluat copt ( figurine antropo-, fito- şi zoomorfe ). Panteonul românesc este o lume mitică atipică în raport cu panteonul greco-roman ( termenul „atipică” este nefericit, ambiguu, ca şi trăsăturile relevate mai sus, generice şi echivoce, n.n. ), alcătuită din divinităţi puţin cunoscute la nivelul scrisului ( quod erat demonstrandum despre cele sintetizate de noi, n.n. ), dar foarte active la nivelul culturii orale. Mircea Eliade numeşte inspirat această realitate mitică care supravieţuieşte în sud-estul continentului creştinism cosmic. Fără a fi erezie, creştinismul cosmic este o liturghie desfăşurată atât sub bolta cerului, cât şi sub cupola bisericii, care cultivă înţelepciunea de a trăi în pace cu semenii şi cu natura personificată din jur...Împreună cu natura înconjurătoare, credinciosul se sanctifică atât la Naşterea, Moartea şi Învierea Mântuitorului, cât şi a Moşului Crăciun, Babei Dochia, Căluşului...Această lume uitată, care se legitimează pentru prezent, prin arhetipurile descoperite de etnologi şi pentru trecut, prin vestigiile descoperite de arheologi, a fost numită de un cunoscut arheolog şi antropolog american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, Civilizaţia Vechii Europe şi definită ca o entitate culturală ( nu doar culturală, ci şi economică-socială, n.n. ! ) cuprinsă între 6500- 3500 î. Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă care a precedat societăţile indo-europenizate ( ceea ce contrazice aserţiunea iniţială, despre cele două civilizaţii europene antice, sincronice, una greco- romană şi alta geto-dacă, n.n. )...” 22

22 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 14-15

24

3. Sfera şi structura cultural ă-formală a sărbătorilor de iarn ă

În sens formal-cultural, ciclul sărbătorilor de iarnă reprezintă un subsistem / gen folcloric al „obiceiurilor comunitare-populare din an” şi mai mult decât atât, cea mai complexă şi mai amplă manifestare a acestor obiceiuri, sintetizând într-un tot unitar diverse specii ale folclorului literar, muzical, dramatic/teatral şi coregrafic; toate formând dovezi supreme ale conştientizării colective a calendarului comunitar local, ale integrării cosmice-religioase a evenimentelor din acest calendar, precum şi ale continuităţii şi devenirii istorice-creştine a poporului nostru, după cum vom demonstra prin unitatea lingvistică-istorică sau sintagma concentrată în cuvintele moş-obşte sătească-sărbătorile dedicate moşilor în contemporaneitate.

Ca gen folcloric al „obiceiurilor comunitare-populare din an”, sărbătorile de iarnă conţin următoarea structură culturală-formală, respectiv următoarele specii sau elemente:

1. colindele laice anonime, populare (inclusiv Sorcova sau Semănatul)23; 2. colindele culte; 3. colindele religioase; 4. ritualurile familiale-comunitare de origine animistă-totemică, precreştine sau dezvoltate

concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, inclusiv uratul Pluguşorului de Anul Nou, continuat cu ritualul pornirii plugului, în 9 martie, jocurile/ dramele comunitare cu măşti şi ritualurile de divinaţie, magice (descântece, farmece, vrăji, ghicirea viitorului ş.a.);

5. ritualurile comunitare religioase-creştine;

Pentru a demonstra existenţa acestei structuri/ clasificări culturale-formale a sărbătorilor de iarnă, vom da câteva exemple concise:

1.Dintre nenumăratele colinde laice anonime, populare am selectat doar două, moştenite până în contemporaneitate, din comunitatea Pâclişa, judeţul Alba:

„Soare, soare, Domn cel mare

Colo jos şi mai în josu,/ Sub o tufă de smolin/ Joacă două făclii dalbe./ Şi-aşa joacă de frumos, / De de-ntoarce duios./ Nime-n lume nu le vedeare,/ Numa sora soarelui./- Soare, Soare, Domn

23 Atanasie Marian Marinescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p.514, Octavian

Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 89

25

cel mare,/ Tu n-ai văz,t ce-am văz,t eu,/ Soare, soare, Domn cel mare,/ Nu te poţi apropiare/ De mugitu boilor,/ De ragitu vacilor,/ De zbieratu oilor,/ De cântatu cocoşilor,/ De zvonul albinelor.

Dintr-un fir de busuioc,/ S-aveţi gazdă noroc,/ Dintr-un fir de iarbă creaţă,/ S-aveţi gazdă lungă viaţă!!” şi

„Colinda fetelor

Pe coastele modrului/ Grele ploi c-or plouat/ Şi coastele le-o spălat,/ Roşii flori că şi or dat,/ Fetele o alergat,/ Florile le-o adunat/ Jutarii le-or cugetat./ -Juta, jutăreii mei,/ Tu ne leagă în dreptate/ Şi ne spune-n bunătate:/- Ce ni-i fata roşioară/ Şi cosiţa gălbioară?/ Roşu Soare o răsărit,/ Drept în faţă ne-o lovit/ Şi faţa ne-o rumenit/ Cosiţa ne-o gălbenit./ Două raze unde-n rază?/ Rază-n crucea din fereastră,/ Să vedem boierii din casă/ Ce ne-or pune pe masă.” 24

2. Dintre colindele culte menţionăm : Colinde, colinde, de Mihai Eminescu, În seara de Crăciun şi Pomul de Crăciun, de George Coşbuc, Crăciunul copiilor şi Colinde (Moş Crăciun), de Octavian Goga, Moş Crăciun, de Nichifor Crainic, Din an în an, de Ciprian Porumbescu ş.a., unele, ca În seara de Crăciun şi Din an în an, devenind specie folclorică ! Această specie este în plină dezvoltare, îndeosebi radioul şi televiziunea propagând anual nenumărate asemenea colinde, „de inspiraţie recentă” .

3. Dintre nenumăratele colinde religioase am selectat doar câteva titluri, cu circulaţie în toate zonele/ regiunile folclorice-naţionale, dovedind şi astfel unitatea culturală milenară a poporului nostru: „ Aseară pe-nserate,/ Astăzi s-a născut Hristos,/ Bună dimineţa la Moş Ajun,/ Ce vedere minunată,/ Coborât-a coborât,/ Colo-n jos pe vremea ceea,/ Creştinilor, noi astăzi,/ La Betleem, O, ce veste minunată,/ Steaua sus răsare ş.a.” 25

4. Dintre ritualurile familiale-comunitare de origine totemică-precreştină sau dezvoltate concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, inclusiv Pluguşorul de Anul Nou, continuat cu ritualul pornirii plugului, în 9 martie şi jocurile/ dramele comunitare cu măşti, menţionăm întâi câteva „obiceiuri” de Bobotează, din Bucovina, complementare ritualurilor religioase sau independente de acestea : „Boboteaza, marcată în calendarul creştin ca ziua în care a fost botezat Isus Hristos, este sarbătoarea care încheie ciclul celor 14 zile de înnoire a timpului, zile ce aparţin sărbătorilor de iarnă. In Ajunul Bobotezei sunt excluse din alimentaţie produsele de frupt, iar fetele care doresc să se mărite ţin chiar şi post negru. Preoţii umblă prin sate, pe la casele oamenilor cu crucea şi cu aghiasma, iar cetele de copii care-i însoţesc rostesc în cor Chiraleisa, o strigare cu efecte magice. Pentru a primi preotul, gospodinele pregăteau mese cu mâncăruri ritualice (grâu pisat şi fiert, îndulcit cu miere de albine, prune afumate şi fierte, sarmale cu crupe etc.). După rostirea troparului Botezului şi după sfinţirea mesei, preotul era

24http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=791&grouptopic_id=6408

25 http://www.colinde.ebul.ro/

26

obligat să ia loc pe laiţă sau pe pat „pentru ca să cadă cloştile şi să vină peţitorii la casă”. Preotul primea bani, colacul popii şi un fuior de cânepă pe care gospodina îl aranja pe cruce, fuior de ale cărui fire urmau să se prinda toate relele şi pe care Maica Domnului îl facea sac, cu care prindea sufletele morţilor din iad şi le ducea în rai. In ziua Bobotezei se sfinţeşte apa prin slujba Iordanului, acestui ritual creştin adăugându-i-se multe practici de alungare a spiritelor malefice prin stropirea reciprocă cu aghiasmă, prin stropirea copiilor, a fântânilor, animalelor, gospodăriilor, pomilor, prin producerea de zgomote, prin împuşcături şi focuri ritualice. In Bucovina, către finalul slujbei de Iordan, se practica Ardeasca, obicei prin care tinerii se retrăgeau pe un loc mai înalt, în jurul unui foc special aprins în acest sens. Din frunze uscate şi vreascuri adunate cu o zi înainte, tinerii aprindeau un foc în preajma locului în care era adunată mulţimea de oameni şi cântau şi jucau în jurul acestuia. Cum scădea flacăra, săreau peste foc şi prin fum pentru a fi curăţaţi de boli şi pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor. Din focul aprins se luau cărbuni şi se foloseau la diferite practici cu rol fertilizator şi de apărare. La terminarea slujbei Iordanului, oamenii se întorceau acasă în grupuri şi strigau „Chiraleisa, Chiraleisa...”, în speranta unor recolte bogate, iar dacă întalneau fântâni în cale, arunca fiecare câte puţină aghiasmă luată în cofe. In Bucovina zilelor noastre încă se mai colindă de Bobotează, se mai fac farmece şi descântece, se prorocesc recoltele şi vremea. »26

Considerăm că şi împodobitul bradului, care în tradiţia românească continua împodobirea bradului de nuntă sau de înmormântare este tot un ritual familial-comunitar de origine totemică, precreştină, comparabil cu ritualurile de înşirare a unor podoabe multicolore pe copaci sau frânghii, continuate până azi de unele populaţii cu religii animiste, din Asia !

Pluguşorul este, în esenţă, prin conţinutul şi sensul lui un ritual totemic complex, cosmogonic, al fecundităţii şi agrar, o creaţie originată în neolitic şi adaptată următoarelor perioade istorice-sociale. „ În cultura românească de numele plugului se leagă o importantă şi străveche datină ( Pluguşorul ), prezenţa lui fiind semnalată în numeroase tradiţii şi ceremonialuri folclorice, de la cimilituri şi proverbe până la practicile magico-rituale legate de fertilitatea solului...În acest sens, cuţitul sau lama lui ( confecţionat la început dintr-un corn de taur sau alt animal reprezentând fecunditatea ) a fost asemănat cu membrul viril masculin care pătrunde în glie ( brazdă ) identificată şi ea, simbolic, cu organul feminin. Învestit cu această funcţie simbolică de principiu activ dominant al pământului ( A trece cu plugul prin pământ înseamnă a uni pe bărbat cu femeia, cerul cu pământul ), plugul e prezent în marile mituri şi legende ale întemeierii...”27

În opera noastră am reţinut o variantă a Pluguşorului din comunitatea Fibiş, judeţul Timiş, unde „pluguşorul” este relevat ca unealtă vitală, care determină întregul ciclu al muncilor agrare şi alimentaţia de bază a oamenilor: "Jupânu găzdare Bun gând s-o gânditu Prânzu l-o prânzitu Boi la jug s-o prinsu

26 http://www.cjsuceava.ro/cib/ro/boboteaza.php

27 Vasile Pistolea, op.cit., p. 186-187

27

In pădure s-o dusu Lemn pă car s-o pusu Ş-acas' o vinitu Frumos l-o cioplitu Plug l-o ferecatu Boi la plug s-o prinsu La pământ s-o du-su Şi el s-o brăzdatu Cruciş, curmezişu, Mai vârtos lungişu Ş-acas' o vinitu Şi s-o hodinitu Boi la car s-o prinsu La pământ s-o dusu Grâu s-o sămănatu Mândru l-o grăpatu Dumnezo o datu O ploaie cu soare Grâu răsăre-re Mândru s-o coce-re Ş-acas' o vinitu Şi el s-o sculatu Dragi slujniei a lui Tăt cu neşte seră Cam cârligatele La dinţi mărunţele La holdă s-o dusu Hold-o săceratu Mănunchi l-o ţâpatu Şi-n snopi l-o legatu Claie l-o clăditu Ş-acas' o vinitu Boi la car s-o prinsu La pământ s-o dusu Grâu pă car s-o pusu Ş-acas' o vinitu Şi el s-o sculatu Dragi sclujii a lui Tăt cu neşte lemne Lemne hodrolemne Cu grumaz de ptiele Grâu l-o îmblătitu Şi-n saci l-o bagatu Pă car l-o ţâpatu La moară s-o dusu Şi-n coş l-o băgatu

28

Fărin-o pticatu Şi-n saci o băgatu Pă car i-o ţâpatu Şi-acas' o vinitu Şi el s-o sculatu Dragi sclujniei a lui Tăt cu neşte site Fărin-o cernutu Mândru o moietu Şi o frământatu Mândru s-o doschitu Colac l-o-mpletitu 'N cuptor l-o băgatu Mândru să coce-re Ş-afară-l scote-re Pe masă-i pime-re. Ăsta-i domnuţ bunu Jupânu găzda-re.28

Dintre jocurile sau dramele comunitare cu măşti, precum Capra, Cerbul, Ursul, Căiuţii, Vicleimul/ Viflaimul sau Irozii ş.a., am reţinut Căluţii şi Urâţii , din zona Bucovinei:

„C ăluţii sau căiuţii reprezintă un joc mascat des întâlnit de Sărbătorile hibernale, legat de evocarea veşnicei tinereţi şi a puterii fertilităţii simbolizate de animalele respective, considerate sacre în mitologia populară. În rolurile căluţilor, flăcăii satelor sunt costumaţi adecvat, cu harnaşamente de curele care susţin îmbrăcămintea, dănţuind în acompaniament de tobe. „Urâ ţii” constituie un alt obicei popular foarte pitoresc, format din personaje care fac şotii şi ghiduşii, înviorând ambianţa sărbătorească, însoţind celelalte alaiuri mascate. Ei poartă diverse măşti comice de babe, moşi, ţigani, negustori care sunt astfel caricaturizaţi în imaginarul rural. »29

Ritualurile şi semnele de divinaţie, magice (descântece, farmece, vrăji, prezicerea sau ghicitul viitorului personal şi cosmic ş.a.) din ciclul sărbătorilor de iarnă continuă ritualurile magice din timpul anului şi prevalează asupra acestora: „ În nici un alt moment al anului nu se efectuau atâtea farmece şi descântece ca în perioada sărbătorilor de iarnă, mai cu seamă în cele trei nopţi de priveghi care prefaţau Crăciunul, Anul nou şi Boboteaza. Noul an în care se intra era un timp necunoscut ce putea aduce bucurii sau nenorociri. Pentru a-l descifra, se dădeau sensuri pozitive sau negative modului de manifestare a animalelor şi păsărilor, felului cum arde focul în vatră şi se înalţă fumul...”30

28 http://www.crestinortodox.ro/craciun/craciun-ortodox/obiceiuri-iarna-68391.html

29 http://www.inbucovina.ro/recomandat-de-inbucovina/obiceiuri-si-traditii-de-iarna-din-bucovina/

30 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 147

29

După unele cercetări, ele încep în 30 noiembrie, odată cu începutul iernii din anticul calendar agrar şi totodată al noului an al daco-geţilor, cei mai vechi strămoşi cunoscuţi ai poporului nostru : « Sântandrei este o divinitate geto-dacă. Datează deci din perioada precreştină şi este personificarea Lupului. Ziua coincide cu Anul Nou dacic. Această zi, marchează începerea sărbătorilor de iarnă, care se sfârşesc odată cu Boboteaza şi Sf. Ion. Sărbătoarea pare a fi făcut parte dintr-un complex ritual de înnoire a timpului, Anul Nou Dacic, care, prin densitatea sacralităţii sale, devine „cap de iarnă”, reper de sfârşitul toamnei şi începutul iernii. Terminarea timpului autumnal este serbată la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul când se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului, fie că sunt oameni (strigoi vii şi strigoi morţi), fie că sunt animale (lup, câini etc.) ei găsesc un impact profund în comunitatea sătească.

Sărbătoarea vinului sau Brumalia. Sărbătoarea corespunde, în linii mari cu „Dionisia”, cele Câmpeneşti, iar la traci cu „sărbătoarea vinului” (fermentarea mustului în butoaie). Unele elemente comune sunt şi în „Brumalia”, sărbătoare câmpenească romană. Comunităţile săteşti începeau sărbătoarea Sf. Andrei cu 29 noiembrie, Ajunul, momentul când se dezlănţuie forţele malefice iar „morţii necuraţi” î şi intensifică puterile acţionând pe pământ, în spaţii largi. În această noapte magică vor coborî pe pământ patronii lupilor, Sf. Andrei şi Sf. Petru, pentru a le „dezlega prada”. În satele noastre, sărbătoarea numită „Sântandrei” nu este marcată de ritualuri ieşite din comun, de largă manifestare magico-religioasă. În afară de „stereotipia usturoiului”, prezentă în mai toate zonele etnofolclorice, nu asistăm la acţiuni impresionante. Oamenii ştiu că noaptea Sf. Andrei, aflată cu totul la discreţia spiritelor rele, este mult prea puternică pentru practicile apotrofice şi atunci se închid în case, ungând intrările şi ieşirile cu usturoi şi aşteptând înfriguraţi să treacă orele fatidice; cu siguranţă că înţelegeau că în acest timp de maximă progresie a forţelor negre nu aveau nici o şansă să le învingă. Deci era un timp de aşteptare, în care cine ieşea din casă putea fi atacat de strigoi şi vampiri, ce dădeau târcoale, atacându-i...În Ţinutul Pădurenilor aceştia luau şi înfăţişarea lupilor, care atacau animalele şi oamenii...Însă concepţia populară din zonă mai păstrează şi astăzi o înţelegere mai largă a strigoiului. Iată ce crede baba Floarea din satul Goleş: „ ăştia nu-i şti, îs lângă tine la lucru, îs oameni ca noi, dară cum au pe Satana în ei ... sufletele lor pleacă noaptea, le iasă din grumaz pe gură şi mere atât la grajdul mărhelor (vitelor – n.n.) de ieu tăt laptele şi la viţăi le suge sângele”. Noaptea strigoilor În satele de pe Valea Mureşului credinţa că cei răi „b ătuţi de Dumnezeu” se preschimbă în câini sau lupi se păstrează în memoria unor locuitori şi în timpurile noastre. Această lycomorfie, celebrată de Sf. Andrei, răspândită mult în trecut, s-a lărgit în Calendarul oral al ţăranului şi la alte sărbători în care spiritele malefice atacau oamenii şi animalele, între Crăciun şi Anul Nou, în zilele fără soare sau în nopţile cu lună plină. Mătuşa Eugenia din Almaş Sălişte, comuna Zam, ne descria ce se întâmplă în „noaptea strigoilor”: „Să zice că unii uoameni ce aveau pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeau animalele şi uamenii din sat ce-i aveu duşmani. Zâcea buna că sălăşuiau laolaltă cu alţi moroni de Sf. Andrei, aşe amestecaţi la unii strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele, rodeau uşâle să intre-nountru, să mănânce oile şî de alte”. Interesante sunt măsurile de apărare împotriva strigoilor. Menţionăm că Sântandrei nu pare a avea restricţii în intrarea spiritelor rele în gospodăriile săteşti din partea unor protectori divini ai oamenilor. Astfel strigoii au „liberă trecere” din spaţiul lor ocult în noaptea haotică, dominând ordinea şi lumina. De aceea oamenii se apără singuri, încercând să-şi protejeze spaţiul de locuit prin închiderea tuturor ieşirilor în afară. Astăzi, în Ţara Zarandului, în satul

30

Stănija, măsurile de apărare, deşi sumare, puţin eficiente şi de scurtă durată, erau crezute de populaţie ca infailibile. Baba Floarea, descântătoare din acest sat, spunea că „Mo şu’ din satu’ nost punea în noaptea de Sf. Andrei spini şi mărăcini la căşi şi grajduri, să nu intre moroii, că se zicea că vin, da’ nu pot intra că să înţapă, ş-apoi pleacă ... da’ vezi că Satana-i şmecher (sic!) intră pe fereastră ori prin pod şi face tăt rău, dacă nu ungem cu usturoi”. Tot în acest spaţiu folcloric se făcea deosebirea între „strigoii morţi” şi „strigoii vii”: „se-ntâmpla ca unii morţi „să se strice”, atuncea, să fac moroni, că la moarte nu se pune ai (usturoi) în gură şi nu se făcea slujbă ... alţi să făceau moroni de răi ce-or fost, fără credinţă în Dumnezeu. Aşa spunea o bătrână din Ocin, arătând şi măsurile de apărare a satului; „veneau bărbaţi în putere, îi dezgropau pe ăi răi şi băgau furca-n iei şi apoi puneau spini şi lemne de-i ardeau să se ducă pe pustie”. Interdicţii de Sărbătoarea Strigoilor Cele mai multe interdicţii ale locuitorilor erau acelea de lucru în gospodărie: „nu-i bine să lucri că Sf. Andrei va da iarna tot cu vifor, iară lupii s-or înmulţi şi or strica tăte vitele; de lucră vreo muiere apă tăţi copiii s-or betegi şi doară la Ignat s-or zdrăveni; de Sf. Andrei, mama ne fierbea porumb cu sare şi punea şî o ţâră de usturoi să alunge moroni” ».31

Continuând exemplificarea, la Anul Nou, alături de cunoscutele ritualuri familiale-comunitare totemice şi religioase-creştine ( darurile, aprinderea lumânărilor sau candelelor, slujbele de la biserică), se fac şi diverse ritualuri magice (superstiţioase !), constând din diverse acţiuni şi interdicţii : « Niciodată un gospodar nu trebuie să măture în ajun de Anul Nou, pentru că alungă prosperitatea. Obiceiul spune că până la miezul nopţii trebuie plătite toate datoriile şi mai mult, nu trebuie daţi bani cu împrumut în noaptea de Revelion. La trecerea dintre ani este bine ca fiecare să poarte o haină nouă şi ceva roşu sau o altă culoare veselă, care să atragă energiile pozitive. Primul om care va trece pragul în prima zi, va influenţa tot anul. La miezul nopţii, uşile trebuie deschise, pentru ca anul vechi să iasă şi să lase loc celui nou care aduce sănătate, fericire şi mult noroc. De Revelion sunt nelipsite crenguţele de vâsc, care aduc noroc în casă.32 La acestea se adaugă : « vrăjile, descântecele, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului şi urările pentru anul care începe, ca şi la sărbătoarea zeului Ianus. Cele mai cunoscute superstiţii sunt deja celebrele „punţi”, puse de fetele nemăritate, dar şi masa din prima zi a anului cel nou, masa Sf.Vasile, cu cele patru colţuri marcate sub acoperământ cu un ban, un cărbune, o oglindă şi o bucată de mămăligă. Tinerii intră şi-şi aleg câte un colţ; se crede că daca alege banul – va fi bogat, mămăliga – va avea belşug, oglinda – va fi frumos şi sănătos, dacă alege colţul cu cărbunele – va fi urât şi rău. Tot la Anul Nou se taie o ceapă în 12 părţi, se sărează şi se pune pe o farfurioară. Se crede că fiecare felie de ceapă arată cum va fi luna respectivă a anului care începe: ploioasă sau secetoasă. În noaptea Anului Nou, în Ţara Chioarului, fetele ies în ogradă şi numără noua stele şi dacă a noua stea este mai strălucitoare,

31 http://www.zhd.ro/?

32http://m.rfi.ro

31

înseamnă că şi ursitul ei va fi frumos, va fi voinic, apoi o roagă pe stea să i-l aducă.La miezul nopţii de Anul Nou fetele iau de pe masă colacul ornamentat care se ţine de sărbători, îl pun pe vârful capului, se aşează pe tăietor şi aşteaptă să audă un sunet dintr-o direcţie oarecare. Din ce parte vine sunetul, în acea parte îşi va găsi ursitul... În zonele Făgăraş şi Mureş este obiceiul ca de Anul Nou să se pună pe masă 12 farfurii sub care se ascund diferite obiecte. Fete şi feciori sau perechi de fete şi feciori intră pe rând în casă şi întorc fiecare câte o farfurie. Ce se află sub farfurie le arată ursitul(a) sau norocul, dacă se vor căsători: oglinda = mândrie; paharul de ţuică = băutor; pâinea = bogaţie; cărbunele = negru la suflet; sarea = sărăcie; creionul = domn; bani = avuţie. Se face haz de aceste preziceri. »33

Alte ritualuri ; « tot în noaptea dintre ani, se ascunde furca pentru ca ai casei să nu fie muşcaţi se şarpe, iar pe masa de Revelion se aşează carne de porc,”că merge înainte” şi peşte, pentru că este vioi. În schimb, nu se mănâncă pasăre,”că scurmă înapoi”. În seara de Revelion se lasă porţile descuiate şi lumina şi focul aprinse, copiii colindă cu pluguşorul şi sorcova, iar ţiganii cu capra. În Mărginimea Sibiului, în noaptea dintre ani ”se îngroapă anul”, ceata junilor aduce un "sicriu" cu zdrenţe şi îl arde în piaţa satului în chiotele mulţimii. Pe 1 ianuarie, dacă este vreme bună, va fi anul bun; dacă ninge, va fi belşug; dacă este senin şi ger, oamenii vor fi sănătoşi, dacă pomii au chiciură, vor fi poame multe. În dimineaţa primei zile din an, oamenii pun mâna pe uneltele cu care vor să aibă spor la muncă. Se merge cu” Pluguşorul”, “Vasilca ”,” Sorcova”, „Semănatul”, Dezlegatul anului”, se face “Masa Moaşei” iar oamenii îşi fac urări de sănătate şi belşug şi caută să fie veseli, ca să le meargă bine peste an. La fel ca în noaptea de Revelion, se petrece, se mănâncă preparate din porc (râmă înainte), nu se mănâncă pasăre (scurmă înapoi). În localitatea sibiană Răşinari, pe vremuri, în seara de Anul Nou se lua din grădină o ramură de soc şi se punea în pământ, şi în funcţie de cât de repede înflorea se ştia cât de iute vine primăvara. Tot în noaptea dintre ani se puneau „cupele” – căni de pământ sub care se puneau opt simboluri ale unor meserii – lână pentru oieri, lemn pentru tâmplari, făină pentru brutari – iar fetele tinere alegeau cana şi se spunea că, funcţie de ce era dedesupt, aceea avea să fie ocupaţia viitorului soţ. „Se mai practica şi datul cu piciorul în vacă, pentru a-ţi afla destinul – se spunea că, dacă vaca se ridica prima dată când o loveşti, te măriţi în anul care vine, dacă se ridica atunci când o loveai a doua oară, te măriţi peste 2 ani şi aşa mai departe. La mine a sărit vaca până la iesle, şi până toamna m-am măritat”, povesteşte Maria Borhină, o răşinăreancă în vârstă de 72 de ani.”34

5.Ritualurile comunitare religioase-creştine trec aproape neobservate în cercetările având ca obiect ciclul sărbătorilor de iarnă, deşi ele au devenit speciile predominante din ciclul sărbătorilor de iarnă în ultimele decenii. Fiecare sărbătoare religioasă de iarnă, dedicată diverşilor sfinţi şi lui Isus Hristos are un ritual specific. De exemplu: „Ritualul liturgic prevede că, dacă Ajunul Crăciunului cade într-una din zilele obişnuite ale săptămânii (luni-vineri), în ziua respectivă, la biserică, se va ţine Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar în dimineaţa de Crăciun, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă Ajunul este sâmbăta sau duminica, ziua respectiva este aliturgică, iar la Slujba de Crăciun se va oficia Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, împreuna cu Vecernia. De asemenea, în aceste cazuri, în ziua de vineri, de dinainte de

33 http://www.gaesti.ro/social/121-vraji-obiceiuri-si-traditii-de-anul-nou.html

34http:/www.ziarultricolorul.ro/social/superstitii-de-anul-nou...28.12.2012

32

Crăciun, se ţine Slujba Ceasurilor Impărăteşti (numite aşa de pe vremea în care, în Bizant, la această slujbă, participa şi Impăratul). La începutul Privegherii de seară (seara de 24 decembrie), în biserică, se ţine Pavecernita Mare (din gr. “Apodeipnon” – “Slăvirea lui Dumnezeu”), o slujbă în care se citesc psalmi şi rugăciuni pentru lauda lui Dumnezeu, precum şi rugăciuni de binecuvântare a grâului, a pâinii, a untdelemnului şi a vinului, după care, în momentul numit Litia (gr.“Artoklasia”- “ruperea pâinii”), credincioşii gustă din pâinea sfinţită, înmuiată în vin şi sunt miruiţi cu untdelemnul. La Slujba de Crăciun, din dimineaţa de 25 decembrie (Utrenia) se cântă Canonul Naşterii Domnului, urmat de Liturghie. Se rostesc, cu acest prilej minunaţi paslmi, iar în finalul Liturghiei, spre bucuria şi înalţarea sufletească a celor prezenţi, se intoneaza “Taina minunată şi neobişnuită văd”. Oamenii cu mai multă evlavie sau care au obişnuinta ceremonialurilor religioase (din familie, din propria convingere) petrec întreaga noapte care precede Ziua de Crăciun, în biserică, participând la slujbă, rugându-se şi pentru ca bucuria Naşterii lui Iisus să fie cu atât mai puternică. Iisus Hristos s-a născut în Ieslea de la Betleem, noaptea şi a adus lumina, aşa cum în “noapte” au fost şi timpurile de până la ivirea lui în lume « .35

Alături de zilele de post curente, respectiv de miercurile şi vinerile de peste an şi din cursul iernii, în perioada 15 noiembrie- 24 decembrie este Postul Crăciunului sau Postul Naşterii Domnului. De asemenea în 5 ianuarie este postul din Ajunul Bobotezei. Există în acest ciclu şi câteva zile aliturgice, precum Ziua dinaintea Botezului Domnului, în 4 ianuarie şi în miercurea şi vinerea dinaintea Postului Sfintelor Paşti, dar şi în lunea şi marţea din prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, care de regulă se ţin în cursul lunii martie. În perioada dintre Postul Naşterii domnului şi Bobotează, respectiv între 15 noiembrie- 6 ianuarie nu se slujesc nunţi. În zilele de 25- 26 decembrie şi 1-2 ianuarie nu se lucrează !

35 http://dli.ro/slujba-de-craciun-cum-si-de-ce.html

33

4.Definiţia istorică-cultural ă a conceptului « ciclul sărbătorilor de iarnă » raportată la sintagma moş-obşte sătească-sărbătorile dedicate moşilor în contemporaneitate

Etimologic, denumirea sărbătorilor de iarnă provine din latinescul servatoria, semnificând comemorare, celebrare, aniversare36 şi hiberna tempora, timpurile de iarnă !

Istoriografia folclorului românesc conţine numeroase articole, studii şi opere dedicate sărbătorilor de iarnă, care reflectă următoarele cinci trăsături/ caractere temporale şi culturale ale acestora:

1.) Caracterul ciclic, respectiv caracterul periodic, repetabil, regulat. Mai mult decât atât, întreaga concepţie socială actuală moşteneşte ancestrala concepţie comunitară despre măsurarea timpului, nu prin unităţi temporale delimitate strict, matematic, instituţionalizat, ci ca o succesiune şi totodată interferenţă de „cicluri vitale” integrate în „cicluri temporale-cosmogonice „, respectiv cicluri vegetative, cicluri animale, cicluri biologice-umane, cicluri cosmogonice, cicluri fizice-energetice malefice şi benefice ş.a.. Acest aspect a fost mai puţin sistematizat de majoritatea cercetătorilor, aceştia contatând doar succint, că „ Orice unitate de măsură a timpului calendaristic a fost marcată în Calendarul popular prin două hotare ( unul delimitează începutul, altul sfârşitul ) şi un miez...”37

2.) Caracterul tranzitoriu, fiindcă numai aceste sărbători re-prezintă trecerea de la vechiul an calendaristic-civil la noul an.

3.) Caracterul sincretic-religios; să ne amintim, că aproape fiecare celebrare religioasă creştină este dublată sau triplată, de comemorarea unor forţe animiste-totemice anterioare instituţionalizării Bisericii creştine ortodoxe. De exemplu, concomitent cu Întâmpinarea Domnului, din 2 februarie este celebrată şi Stretenia, care este o reprezentare cosmogonică a vremii ( „ dacă ţine îngheţat până la Stretenie, apoi Stretenia ia gheaţa, iar dacă se topeşte

36 Vasile Pistolea, op.cit., p. 11

37 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 110

34

gheaţa până atunci, stretenia o pune „ 38), dar şi Ziua Ursului şi Martinii de Iarnă şi cei şapte sau cei trei Filipi de Iarnă, „ răi de lupi „39.

Să mai menţionăm sugestiv şi exemplul marii sărbători a Botezului Domnului, denumită popular Boboteaza, din 6 ianuarie, care încheie sărbătorile de iarnă, în opinia majorităţii specialiştilor, când preoţii sfinţesc apa (agheasma), cu care se botează însă nu doar oamenii, ci şi apele, casele şi animalele şi mai mult decât atât, când în timpul ritualului religios preoţii aruncă o cruce de lemn în apa rece, cruce după care sar, să o recupereze mai mulţi tineri.

Dar caracterul sincretic-religios se relevă şi în mulţimea ritualurilor şi semnificaţiilor culturale, sociale şi cosmice consacrate aceleiaşi divinităţi.Să reţinem aici doar exemplul sugestiv al Măcinicilor din 9 martie, când se desfăşoară următoarele ritualuri: 1.Ritualuri de comuniune sacramentală, respectiv coacerea sau fierberea unor alimente sacramentale, constând din turte, colaci, pâini în formă antropomorfică, de sfinţi, sfinţişori, bradoşi sau în forma botelor cu care copiii şi Moşii bat Pământul, să scoată mai repede căldura afară, care se dau de pomană, în memoria străvechilor jertfe rituale umane sau divinităţilor grâului şi Soarelui ori amenajarea unor mese rituale pentru morţi, odată cu aprinderea unor focuri purificatoare.

2. Ritualuri dionisiace, constând în beţia totemică a 40 sau 44 pahare de vin sau rachiu, cu credinţa, că vinul băut se va transforma în sânge şi putere de muncă .

3. Ritualuri de purificare, prin aprinderea unor focuri purificatoare, stropirea oamenilor şi vitelor cu apă sfinţită sau afumarea şi stropirea cu apă a boilor înjugaţi la plug şi a gospodarului, care ţinea coarnele plugului în mâini40.

4. Ritualuri apotropaice, respectiv protecţia magică a locuinţelor şi gospodăriilor, prin înconjurarea lor cu cenuşă rămasă de la focurile purificatoare menţionate sau afumarea cotloanelor gospodăriei, cu cârpe aprinse, pentru alungarea şerpilor !

5. Ritualuri cosmogonice, constând în bătutul cu maiurile, beţele, botele, toiegele, măciucile sau ciomegele în sol, pentru a alunga frigul, iarna şi a scoate căldura sau a aduce căldura sau călcatul focurilor rituale, cu cizmele, pentru a grăbi încălzirea vremii.

6. Ritualuri de predicţie asupra vremii şi a norocului, din Turta de Macinici ; de exemplu, cum va fi vremea în ziua de Macinici, aşa va fi toată primăvara ş.a.!

38 Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1994, p. 182

39 Ibidem, p. 186

40 Ion Ghinoiu în http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/macinicii-68800.html

35

8. Ritualuri magice, constând în efectuarea unor vrăji şi descântece favorabile !

9. Tăierea primelor corzi de viţă de vie.

10. Ritualuri fertilizatoare, precum scoaterea plugului pe moşie şi tragerea primei brazde sau aruncarea unui ou înaintea plugului, de către gospodină!

De asemenea, marea sferă semantică-culturală a Măcinicilor cuprinde următoarele sensuri :1.Hotarul dintre iarnă şi vară şi începutul noului an agrar.2. Ultima zi a Zilelor Dochiei, în care Dochia moare şi se preface în stană de piatră şi prima zi a Moşilor arşi pe rug, pentru credinţa lor dreaptă ! 3. Deschiderea mormintelor şi a porţilor Raiului.4. Cei 40 de Sfinţi Mucenici din calendarul creştin, jertfiţi pentru credinţa lor, în cetatea Sevastiei.5. Zi de pomenire a morţilor, când se împart pomeni sau se fac praznice

4. ) Caracterul alternativ, contradictoriu al acestor sărbători, dedicate succesiv unor forţe benefice şi malefice (exceptând sărbătorile din calendarul bisericesc, dedicat exclusiv unor forţe benefice: Isus Cristos, sfinţi ş.a. ). De exemplu, Sântandrei, celebrat în Noaptea de Sântandrei din 29-30 noiembrie, numită şi Noaptea Strigoilor, ca patron al lupilor, marca totodată începutul iernii într-un calendar animist-totemic originar, având ca totem dominant lupul, dar şi îmbătrânirea şi sfârşitul anului, odată cu deschiderea Lumii malefice, precum şi începutul unui nou an, căci Sântandrei însuşi se substituia vechilor totemuri venerate ca jertfe rituale ( animal, pom sau chiar om !) şi devenea totem al anului vechi, în forma unei păpuşi din cârpe, pe care fetele o aşezau pe pat şi o jeleau, boceau. Mai încolo, la 16 ianuarie este venerat Sân-Petru de Iarnă, frate cu Sântandrei, tot ca patron al lupilor, care „ urseşte lupilor vite de mâncare „ 41, iar în perioada 1-3 februarie Filipii de Iarnă, concomitent cu Martinii de Iarnă42 !

De asemenea, în calendarul ritual creştin, iarna este dominată de două perioade alternative, una de penitenţă, de iniţiere ( inspirată de vechile ritualuri precreştine...), respectiv 40 de zile ale Postului Crăciunului, între 15 noiembrie-24 decembrie şi perioada următoare de 40 zile, dintre Crăciun sau Sărbătoarea Naşterii Domnului şi 2 februarie, cînd Fiul- sfânt a fost dus în Templul Ierusalimului de Preasfânta Fecioară, pentru sacrificiul purificării, perioadă în care creştinii mănâncă şi beau fără oprelişti !

Anul liturgic, de asemenea este o alternanţă între două cicluri dedicate Moşilor. Există două sărbători ale « moşilor », care au o semnificaţie specială, împărţind anul liturgic în două părţi, consacrate celor vii şi « moşilor şi strămoşilor decedaţi » : « Dintre sâmbetele unui an bisericesc, două sunt consacrate special pomenirii generale a morţilor sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (sau a înfricoşatei judecăţi) şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt (sau a Rusaliilor). Aceste sâmbete sunt cunoscute cu denumirea de Moşi, prima de

41 Sim. Fl. Marian, op.cit., p. 173

42 Vasile Pistolea, op.cit., p.157

36

iarnă, iar a doua de vară, fiindcă în ele comemorăm sau pomenim pe moşii şi strămoşii noştri, pe toţi cei răposaţi din neamurile noastre. »43

Ion Ghinoiu relevă această alternanţă şi în ciclul sărbătorilor de iarnă, comprimat la 12 zile, divizate simetric de Anul Nou, astfel : „ Scenariul sărbătorilor de Anul Nou cuprinde două părţi simetrice: perioada dintre ajunul zilei de 25 decembrie şi miezul nopţii de Anul Nou, când spiritele malefice ale morţilor circulă printre cei vii, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, apar elemente ale unor străvechi practici orgiastice şi perioada dintre miezul nopţii de Anul Nou şi Bobotează, dedicată curăţirii spaţiului de forţele malefice, alungării morţilor, practicilor de divinaţie, propiţiere şi profilaxie. Împărţirea ciclului sărbătorilor de iarnă în două perioade ( nefast- fast, vechi- nou ) este mai puţin evidentă astăzi din cauza amestecului practicilor tradiţionale, provocat de mutarea spectaculoasă a nativităţii ( Crăciunul ) din ultima zi a ciclului ( 6 ianuarie ) în prima zi a acestuia ( 25 decembrie )...”44

La aceste patru trăsături/ caractere, noi adăugăm încă una/ unul, respectiv: 5.) conservarea şi simbolizarea mediului comunitar originar, al formării, continuităţii şi dezvoltării poporului român, mediu reprezentat de obştile săteşti libere şi familiile patriarhale, conduse de grupul politic central decizional al Moşilor, capii familiilor patriarhale.

În continuare, vom sintetiza primul şi al patrulea caracter, considerând, că celelalte două sunt de domeniul evidenţei !

Deducem din primul caracter, că definiţia acestor sărbători ciclice este determinată de încadrarea lor calendaristică, care la rându-i se corelează în general cu reproducţia istorică generală, socială şi culturală deopotrivă, specifică poporului român.

Majoritatea cercetătorilor de până acum au analizat „originea” acestor sărbători, raportându-le predominant doar la aspectele culturale-religioase şi mai puţin la devenirea socială generală a poporului român. Astfel, cvasi-totalitatea istoriografilor folclorului nostru utilizează în demonstraţiile lor conceptul de „calendar popular”45, deşi acesta nu există real şi nu este nici

43 www.parohiaortodoxabenidorm.com

44 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri...p. 137

45 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Calendare şi almanahuri. 1731-1918. Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981,Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, Mihai Sporiş, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefaţă de Costea Marinoiu, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2000, Cătălin Virgiliu Ene-Teodorescu, Catalogul calendarelor româneşti (1794-1947), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2000, Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare şi cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum, 2002, Ion Ghinoiu, Comoara satelor: calendar popular, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Paideia, 2009

37

metodologic, ei înşişi contrazicându-l atunci când menţionează pentru una şi aceeeaşi zeitate mai multe denumiri regionale şi mai multe ritualuri familiale-comunitare de comemorare a aceleiaşi zeităţi, decalate temporal sau mai multe „variante” ale acestui calendar, atât de diferenţiat totuşi şi chiar contradictoriu în diferite comunităţi şi regiuni din actualul teritoriu naţional. Ion Ghinoiu, unul dintre specialiştii consacraţi conchide formal: „ Calendarul popular este o creaţie de excepţie a poporului transmisă din generaţie în generaţie prin canale folclorice obişnuite, fără să fi fost vreodată tipărit. Denumirea de calendar popular exprimă o realitate etnografică şi folclorică autentică ( ce pleonasm academic, realitate autentică, n.n. ), el este, într-adevăr o creaţie anonimă, colectivă şi orală...Asemănător celorlalte creaţii folclorice el are numeroase variante, izvorâte din dorinţa agricultorilor, crescătorilor de animale, apicultorilor, viticultorilor etc. De a-şi pune de acord activitatea cotidiană cu condiţiile climatice determinate, la rândul lor, de latitudinea şi amplitudinea geografică (o nouă exprimare nefericită, greşită, autorul confundând altitudinea sau înălţimea unităţilor de relief, raportată la nivelul 0 al mării sau la alt punct geografic, cu amplitudinea, care măsoară distanţa dintre poziţiile extreme ale unui corp oscilant, n.n. ).”46

Calendarul popular generic menţionat adineaori este ineficient şi vădit paradoxal într-o demonstraţie sistematică; în mod real şi consecvent metodologic acest calendar popular este doar un sistem de calendare animiste-totemice regionale, care s-au succedat cronologic şi care coexistă unitar până astăzi, având denumiri diferite, asemănătoare sau complementare pentru nenumăratele zeităţi animiste-totemice ( inclusiv cu funcţii cosmogonice !) sau chiar zeităţi unice, pe care le comemorează asemănător sau diferit, toate acestea însă încadrându-se în una şi aceeaşi conştiinţă socială şi comunitară continuată, din epoca neolitică până în prezent; conştiinţă care constituie dovada supremă asupra formării, continuităţii şi dezvoltării istorice unitare a poporului român contemporan !

În cercetarea noastră am evidenţiat în premieră, existenţa unui sistem calendaristic mai dezvoltat decât acela identificat până în prezent de către cvasi-totalitatea specialiştilor, sistem calendaristic redus la doar trei tipuri de calendare: 1. calendarul civil; 2. calendarul bisericesc; 3. calendarul popular.47

Alături de aceste măsuri temporale primitive ( omise de majoritatea cercetătorilor folclorului şi etnografiei ! ), măsuri definitivate în calendare ordonate matematic-astronomic , am sintetizat cercetările despre identitatea şi originalitatea culturală a poporului nostru, demonstrând şi existenţa unui sistem de calendare regionale originare, precreştine, animiste-totemice, populare, continuate până în zilele noastre, comune în diferite comunităţi şi grupuri din anumite zone sau regiuni naţionale, precum şi a unui calendar sincretic-religios local, exemplificat în cvasi-totalitatea cercetărilor folclorice şi etnografice „de teren” şi dedus din concluzia repartiţiei

46 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri...p. 12

47 Vasile Pistolea, op.cit., p. 11- 15, I. Ghenoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2001, p. 34

38

folclorice regionale, repartiţie recunoscută de toţi cercetătorii folclorului nostru; astfel, în contemporaneitate, specialiştii în folclor şi etnografie au evidenţiat, în temeiul criteriului specificităţii, mai multe zone/ regiuni folclorice « mari, principale », precum Crişana, Banat, Ţara Moţilor, Oaş, Transilvania, Moldova, Bucovina, Dobrogea, Oltenia, Argeş, Muntenia, Mehedinţi, Harghita şi nenumărate subdiviziuni teritoriale ale acestora. În fapt, însă, aproape fiecare comunitate are particularităţi folclorice, inclusiv de comemorare a sărbătorilor de iarnă!

Iată concentrat, istoric-exemplificativ, cum ciclul sărbătorilor de iarnă redă/ „ascunde” în esenţă devenirea socială milenară, deopotrivă socială, economică, politică şi culturală a poporului nostru, începând cu cele mai vechi ritualuri animiste-totemice, cu conţinut vânătoresc-agrar, din epoca mezolitică, transmise până azi prin jocurile cu măşti/ dramele cultice reprezentate de cetele de colindători din zilele Crăciunului şi ale Anului Nou: 1. Capra, de exemplu, care colindă în diverse regiuni folclorice între Ignat şi Sfântul Vasile simbolizează un ritual al ciclului natural şi al fertilităţii, imaginat prin moartea, bocirea, înmormântarea şi învierea caprei, ritual amplificat şi diversificat odată cu istoria modernă şi contemporană, toate actele jocului fiind săvârşite de o ceată pestriţă şi grotescă de măşti şi personaje, precum capra, ţiganul, ciobanul, draci, căpitanul, mireasa, baba, Moşul, ofiţerul, vătaful, fluieraşul, dar şi evreul, arapul, turcul, neamţul, sugerînd convieţuirea istorică a poporului nostru cu alte etnii, precum şi alţi Moşi, urmaşi ai capilor conducători ai anticelor familii patriarhale şi obştilor săteşti libere. 2. Alături de acest joc de măşti, de origine totemică, precreştină s-a adăugat/ a fost adoptat un nou joc de măşti, dar cu personaje din perioada daco-romană şi creştină, respectiv Vicleimul sau Irozii, reprezentând între Crăciun şi Bobotează/ Botezul Domnului Isus Hristos împrejurările naşterii Pruncului sacru şi necredinţa lui Irod, având ca personaje: Irod, ofiţerul, trei crai de la Răsărit, copilul, moşul, ciobanul şi alţii.Remarcăm prezenţa din nou a Moşului, reminiscenţă a aceleiaşi autorităţii ancestrale a capilor familiilor patriarhale şi ai obştilor săteşti, axa continuităţii şi reproducţiei sociale-politice a poporului nostru până târziu, în secolul al-XIX-lea, odată cu desfiinţarea autonomiei Regimentului de graniţă româno-bănăţean nr. 13, cu sediul la Caransebeş, în 1872 ( divizat administrativ în circa 30 000 de comunioane grănicereşti reprezentând tot atâtea familii patriarhale ! ) !

Concret, faptic ciclul sărbătorilor de iarnă este un gen cultural-folcloric al obiceiurilor comunitare-populare anuale, cuprinzând un sistem de activităţi rituale comunitare, familiale şi sociale, încadrate într-un interval variabil de timp, raportat la:

1.Calendarul obişnuit, comun, astronomic sau „gregorian”, unitate temporală matematică-astronomică absolută, adoptată şi instituţionalizată din ordinul Papei Grigorie al-XIII-lea, la 24 februarie 1582, ulterior şi de statul român, în 1/ 14 aprilie 1919 şi de Biserica ortodoxă română în 1/ 14 octombrie 1924; care are 365 de zile ( ani obişnuiţi ) şi 366 de zile ( ani bisecţi ) şi care măsoară 365, 2425 zile ! Acest calendar a fost moştenit de la romani, fapt dovedit de însăşi denumirea de calendar, de la latinescul calendae, care semnifica prima zi a lunilor romane, când erau anunţate în forum, piaţă toate evenimentele oficiale, sărbătorile religioase şi zilele de piaţă şi de denumirile lunilor, de la cuvintele latineşti januarius, februarius, mars, aprilis, maius, junius, iulius, augustus, september, october, november, december.

39

2. Calendarul instituţionalizat politic-religios sau creştin-ortodox, bisericesc, difuzat anual practicanţilor-religioşi, cu actualizarea diverselor comemorări religioase ciclice, cuprins între 1 septembrie şi 31 august, unitate temporală relativă, deoarece : „ În multe cazuri, biserica a adoptat nu numai data calendaristică a sărbătorilor păgâne, ci şi practicile efectuate cu acea ocazie...mulţi dintre sfinţii calendarului îşi au originea în religiile anterioare...Nu o dată s-a abdicat de la criteriile de canonizare, fiind decretaţi sfinţi personaje care n-au existat niciodată ( Sfântul Viar ) sau care n-ar fi meritat o asemenea cinste ( Sfânta Eudochia devenită la noi Baba Dochia ). Calendarul popular are însă şi personaje care nu au nimic de-a face cu sfinţii creştini: Rusaliile, zânele rele care pocesc oamenii, Joimări ţele, personaje feminine supranaturale care pedepsesc fetele şi femeile ce nu şi-au tors cânepa până la joimari, Sântoaderul, reprezentare mitologică hipomorfă care pedepseşte fetele care se strâng în şezători sau ies în uliţă în serile Săptămânii Cailor lui Sântoader etc. În afara acestora poporul a mai creat sfinţi ce reprezintă zilele săptămânii ( sf. Duminică, Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Joi, Sf. Vineri, excepţie făcând zilele de marţi şi sâmbătă, dedicate morţilor), lunile anului ( Mărţişor, Prier, Brumar ). În calendarul popular puterea era atribuită nu numai forţelor benefice, aşa cum se petrec lucrurile în calendarul bisericesc, ci şi forţelor şi personajelor malefice. Alţi „ sfin ţi „ precum Baba Dochia, care aduce vreme urâtă la începutul lunii martie, Sfântul Petru de Iarnă, care oferă lupilor hrană abundentă constând din animale şi vieţi omeneşti erau respectaţi mai mult decât alte personaje mitologice calendaristice...” 48 şi mai mult decât atât, calendarul bisericesc cuprinde numeroase sărbători cu date mobile, variabile ( Intrarea Domnului în Ierusalim, Floriile sau Duminica Floriilor, Joia Patimilor, Vinerea Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, Joimări ţa, Vinerea Paştilor sau Vinerea Seacă, Sâmbăta Paştelui, Învierea Domnului sau Sfintele Paşti, Izvorul Tămăduirii, Fântâniţa sau Vinerea Scumpă, Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile, Sfânta Treime, Rusaliile sau Duminica Mare, Înălţarea Domnului sau Ziua Eroilor, Ispasul sau Paştele Cailor Alimori sau Alămor sau Priveghiul ), care în „ calendarul popular” se extind „ pe 112 zile, între Moşii de Iarnă şi Joia Nepomenită după Rusalii. În unii ani sărbătorile mobile ajung şi în luna iunie, deci în plină vară.” 49

3. Sistemul calendarelor populare regionale-originare, precreştine, animiste-totemice, continuat până în zilele noastre, comun în diferite comunităţi şi grupuri din anumite zone sau regiuni naţionale, unilateralizat ca şi calendar popular, care cuprinde cel puţin trei „straturi” cronologice, constând într-un calendar animist-totemic originar, având ca totem dominant lupul şi alte totemuri complementare, precum ursul şi calul, calendar peste care s-au suprapus un calendar agrar vegetal şi un calendar pastoral, a căror esenţă constă în reproducerea unor cicluri vitale şi sociale-economice, interferente cu alte „cicluri calendaristice” reprezentate de diferite forţe cosmogocice, animale, păsări, moşi şi strămoşi, forţe malefice şi forţe benefice ş.a.

Existenţa acestui sistem de calendare populare regionale-originare este dovedită implicit de conservarea până azi a unor antroponime de origine animistă-totemică ( de la lup, urs, Filipi ş.a.

48 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului... p. 17- 19

49 Ibidem, p.35

40

), precum Lupu, Lupescu, Lupulescu, Lupeţ sau Ursu, Ursescu, Ursulescu, Ursache, Ursachi, având frecvenţe diferite în diferite regiuni ale teritoriului naţional sau al unor toponime, precum: Sântandrei- Timiş, Sântandrei- Bihor, Filipeşti Târg- Prahova, Filipeşti- Buzău, Filipeşti- Bacău, Filipeşti de Pădure- Prahova, Filipeşti- Brăila, Urseni- Timiş, Valea Ursului- Neamţ, Podu Ursului-Prahova, Ursari-Vaslui, Piscul Ursului şi Zece Prăjini, fost Ursari- Iaşi, Lupeni- Hunedoara, Valea Lupului- Iaşi, Valea Lupului- Vaslui, Gruiu Lupului-Vâlcea ş.a.

Originalitatea calendarului antic, atestat încă din eneolitic ( circa 4500 î. Cr. ) până în perioada daco-romană constă în observarea sistematică şi raportarea concomitentă a ciclurilor vitale, comemorate comunitar, atât la mişcarea cosmică, lunară-solară, cât şi la modul de viaţă al unor animale sau unor plante, fiind irelevant, cât de exact va fi fost acest calendar ! Astfel se explică, bunăoară, prezenţă până azi, în aproape toate calendarele populare regionale a unor zeităţi cosmice, care contrazic calculele despre „hotarele” sau delimitările dintre anotimpuri, precizate în alte credinţe şi ritualuri animiste- totemice : Dragobetele, care are ca atribute supreme răspândirea dragostei şi vestirea primăverii şi renaşterii naturii era celebrat între 24 februarie şi 25 martie50, iar zilele Babei Dochia, nouă sau douăsprezece, celebrate între 1-9 şi 1-12 martie, deşi considerate ca hotar între iarnă şi primăvară, erau urmate de alte două „ hotare „ asemănătoare, respectiv Zilele Moşilor, dintre 10-17 martie şi Blagoveştenia sau Ziua Cucului sau Bunavestire a Arhanghelului Gavril, din 25 martie ! Aceste diferenţe au fost determinate şi de variaţiile ciclului solar sau vegetal în diferite regiuni ale teritoriului naţional, în funcţie de altitudine şi de alte cauze climatice şi culturale !

Acest sistem de calendare populare regionale-originale, corespunzător vechilor forme de organizare mezolitică şi neolitică, în triburi şi uniuni de triburi a fost substituit şi abstractizat impropriu ( pentru simplitatea şi credibilitatea demonstraţiilor folclorice comparative, bogat imaginative ! ) ca unic calendar popular, originat post-factum abia „ în perioada de adânci prefaceri , începută de cucerirea Daciei de către romani” şi definit generic, doar prin raportare la „ momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an” „ sau comemorarea moşilor şi strămoşilor ”51, fără a i se determina cauzalitatea istorică-socială complexă, variabilă şi dialectică.

Cele mai vechi izvoare istorice de pe teritoriul naţional, care atestă reprezentări cosmogonice în cicluri sau reprezentări ciclice sau alternative naturale-temporale, cu funcţii informative şi ritualice, sunt cele trei tăbliţe de lut, descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, incizate cu pictograme, care preced cu aproximativ două milenii ( circa 6000-4500 î. Cr., într-o estimare comparativ-istorică, deoarece datarea cu carbon radioactiv este imposibilă, datorită procedeului de ardere al acestor tăbliţe ! ) cele mai vechi dovezi scrise, respectiv pictogramele sumeriene datate între 3500-300 î. Cr. Aceste tăbliţe conţin figuri geometrice simetrice, seriale şi ciclice : linii, cercuri şi semicercuri, capete, o siluetă umană-abstractizată, două reprezentări zoomorfe. Până deunăzi ele erau unicate, dar o altă descoperire, din mai 2009, de la punctul numit Vadu Rău, din perimetrul localităţii Fărcaşa, judeţul Neamţ, cuprinzând topoare şlefuite din piatră, greutăţi

50 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 229

51 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 10

41

pentru plasele de pescuit şi circa 120 tăbliţe din lut ars, de forme rectangulare, ovale sau rotunde, incizate cu : romburi franjurate, linii intersectate, puncte scobite, grupuri de semisfere încadrate într-o boltă, dovedeşte, că pe teritoriul naţional existau deja în mileniile al-IV-lea- al-III-lea ateliere ceramice, în care se confecţionau obiecte ceramice, pentru pescuit, dar şi tăbliţe cu diverse reprezentări cosmogonice şi naturale, care constituie, în genere, primele forme coştiente sistematice de simbolizare, formând aşa-numita protoscriere primitivă, alcătuită din diverse semne şi grupuri de figuri geometrice sau stilizate, care în contextul real formau o unitate ideologică-semantică, imposibil de descifrat în contemporaneitate; semne şi grupuri de semne cu pregnantă funcţie informativă-cultică, evoluând treptat, într-o perioadă de circa două milenii, către un sistem de pictograme generice, care formează primele scrieri-alfabetice antice !52

Cei mai vechi strămoşi direcţi, cunoscuţi ai românilor, daco-geţii din marea familie a neamurilor tracilor s-au aşezat pe teritoriul naţional actual şi în vecinătatea acestuia în mileniile al-III-lea- al-II-lea î. Cr. Din secolul al-VI-lea î. Cr. avem informaţii exacte despre repartiţia teritorială-regională a diverselor triburi şi uniuni de triburi, precum crobyzii şi trizii din sudul Dobrogei, carpii în sudul Moldovei, la ţărmul Mării Negre, appulii în regiunea Albei Iulii, costobocii în nordul Carpaţilor Orientali, sucii pe valea inferioară a Oltului, burii din Podişul Getic, ordessenses pe Valea Argeşului, dacii mari din Maramureş şi nordul Crişanei, biephii din Banat şi Crişana. Continuitatea istorică a acestor comunităţi este atestată şi în perioada statului daco-get şi perioada daco-romană şi lor le corespund mutatis mutandis, până azi şi diferitele zone/ regiuni ale culturii folclorice.Repartiţia teritorială şi continuitatea acestor comunităţi-regionale au fost determinate deopotrivă de cauzele economice, sociale şi politice-militare. « Primele organizări militare au fost înfăptuite în perioada în care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostăşesc, formând un gen de unitate independentă cu un efectiv variabil în funcţie de numărul populaţiei din care se compunea, cu deosebire din numărul celor în stare să poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate(trib) era compusă din cetele familiilor şi satelor aparţinătoare, fiind comandate de capii acestora şi veghea , de regulă, la apărarea perimetrului teritorial care îi aparţinea. Conducerea militară era asigurată de un şef, care era în acelaşi timp şi unul din cei mai buni luptători, el bucurându-se de o autoritate aparte. Atunci când forţele mai multor triburi se uneau ocazional, şef devenea cel mai apreciat de masa populaţiei, întotdeauna cel care întrunea calităţi organizatorice de excepţie şi însuşiri militare deosebite. Organizarea militară de tip tribal şi îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existenţă şi luptă a poporului geto-dac. Tipologic şi tehnic, fortificaţiile care serveau în acţiunile de apărare pe căile de acces spre incinta aşezărilor, s-au constituit într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat şi perfecţionat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de aşezări întărite... « 53

52 http://rdcnroman.blogspot.ro/2012/04/surorile-tablitelor-de-la-tartaria.html

53 http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=188

42

În timpul regelui Burebista (82-46 î. Cr. ) au fost atestate circa 50 triburi dacice. Burebista a fost întâi conducătorul tribului agatârşilor-oamenii lup, având reşedinţa militară şi administrativă în cetatea de la Costeşti.54 Centralizarea statală temporară în jurul acestui trib va fi determinat generalizarea rapidă şi definitivarea calendarului animist-totemic al geto-dacilor, în care lupul pare să fi reprezentat totemul dominant, ciclul vieţii lui sugerând însăşi măsura şi durata timpului anual, aşa cum atestă numeroase dovezi, printre care menţionăm aici : stindardul de luptă al geto-dacilor, numărul mare al zeităţilor-totemice ale lupilor celebrate şi azi, corespondenţa dintre comemorările totemice ale lupului şi ciclicitatea anului totemic originar, adăugarea peste comemorările preponderente ale lupului a altor comemorări animiste- totemice, conservate până azi în memoria colectivă şi comemorările din unele calendare comunitare locale şi regionale.Se ştie, că « Stindardul de luptă caracteristic era reprezentat de un cap de lup de bronz sau de argint înfipt într-o lance, cu gura deschisă şi limba scoasă şi un trup de şarpe care fâlfâia în bătaia vântului, se umfla şi dădea senzaţia de mişcare. În plus aerul trecea printr-un dispozitiv care producea un şuierat puternic care producea un efect psihologic invers: îmbărbăta proprii oşteni şi îngrozea pe cei ai duşmanului, în plus introducea o stare de nervozitate cailor inamici. Semnalele de luptă se dădeau cu buciumele şi uneori cu ajutorul cornului. »55

În calendarul sincretic-religios actual lupii sunt comemoraţi circa 30 zile, în perioada 29 iunie- 3 februarie, majoritatea sărbătorilor fiind toamna şi iarna, aceasta fiind prin excelenţă anotimpul dedicat lupilor şi forţelor malefice : « Ce semnificaţie calendaristică extraordinară trebuie să fi avut atunci lupul, pentru care se « ţineau » la sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea peste 30 de zile dintr-un an ! Zilele din calendarul popular în care apar practici dedicate lupului se grupează mai multe la un loc sau sânt despărţite prin diferite intervale de timp. Se observă, totuşi, o concentrare evidentă a acestor zile în perioada de toamnă şi de iarnă a anului : Sânpetru, 29 iunie, Circovii Marinei, 15-17 iulie, Martirul Lupu, 22 august, Teclele, 24 septembrie, Berbecarii, 26- 28 septembrie, (Filipii sau Martinii de Toamnă între 11 octombrie, 12-14 sau 16 noiembrie, n.n. ), Osie, 17 octombrie, Lucinul, 18 octombrie, Sâmedru, 26 octombrie, Ziua Lupului, 13 noiembrie, Filipii de Toamnă, 14-21 noiembrie, Filipul cel Şchiop ( sau Ovidenia, n.n. ), 21 noiembrie, Sfântul Andrei, 30 noiembrie, Sânpetru de Iarnă ( Sfântul Petru, Sânpetrul lupilor sau Lanţurile Sfântului Petru, din 15-16 ianuarie ), 16 ianuarie, Tănase de Ciumă ( 18 ianuarie ), Filipii de Iarnă, 25- 31 ianuarie, Stretenie, 2 februarie, Martinii de Iarnă, 1-3 februarie. În satele pastorale se adăugau la aceste zile şi « joile rele » numite « Joi verzi ». «56

Aşadar, în calendarul sincretic-religios actual, numărul cel mai mare de sărbători este dedicat Filipilor ( Pilipi, Cilipi, Hilipi ), zeităţi totemice malefice, de iarnă, protectoare ale lupilor ( cei mai periculoşi duşmani naturali ai turmelor de oi şi indirect ai păstorilor ancestrali, reprezentând

54 http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011_06_01_archive.html

55 http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/11/dictionar-istoric-dacic.html

56 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 79

43

categoria social-economică predominantă ) şi Sântoaderilor, zeităţile totemice protectoare ale cailor, din anotimpul verii. « Dacă ar fi să stabilim rangul sărbătorilor după numărul zilelor dedicate, atunci Filipii s-ar situa pe primul loc, la egalitate cu Sântoaderii. « 57

Acest calendar animist-totemic originar a marcat întreaga dezvoltare culturală ulterioară şi continuitatea lui e evidentă şi în contemporaneitate. Astfel se explică diferenţele ritualice/ ceremoniale între diferite regiuni şi comunităţi, în cazul uneia şi aceleiaşi zeităţi animist-totemice, precum şi variaţiile nominale ale uneia şi aceleiaşi zeităţi-totemice ; bunăoară Sântandrei, una din zeităţile tutelare ale acestui calendar, venerat şi ca patronul sau protectorul lupilor are şi azi diferite denumiri regionale : Sântul Andrei, Andrei-cap-de-iarnă, Sânandrei, Moş Andrei, Andrei-de-iarnă, Indrea, Ziua Lupului, Gădineţul de iarnă ş.a. 58

Mai mult, acest calendar animist-totemic, dominat de totemul lupilor era celebrat în moduri şi date diferite, nu numai în comunităţile locale sau regionale, ci şi în familiile patriarhale, după cum o dovedeşte » moştemirea pe linie maternă « a unora dintre zeităţile protectoare ale lupilor, Filipii : « În fapt, numărul de sărbători ale Filipilor variază în funcţie de zone şi chiar familii. Conform tradiţiei, zilele sau datele lor calendaristice de comemorare se meştenesc pe linie maternă : de la mamă la fiică şi de la soacră la noră. În unele regiuni, Muntenia de Vest şi Oltenia , tânăra nevastă primea ca zestre un anumit număr de Filipi, adică zile care urmau să fie celebrate prin interdicţii severe de muncă. »59

Din informaţiile folclorice existente, deducem chiar, că lupul a reprezentat nu numai totemul dominant în calendarul geto-dacic, ci şi unul din modelele obiectivării şi măsurării « ciclice » a timpului arhaic. Astfel, calendarul animist-totemic originar, transmis până azi în aşa numitul calendar popular, avea, printre alte cicluri şi două cicluri ale totemului urs, delimitate de zilele de 1-3 februarie, când se celebrează Martinii de Iarnă sau Ziua Ursului, apoi 30 martie, Ziua Ursului şi 1-2 august, când se celebrează încă Macaveiul Ursului şi Ziua Ursului, precum şi alte două cicluri ale totemului lup, delimitate de Alexiile din 17 martie şi 17-18 octombrie, când e Ziua Lupului sau Lucinul, respectiv 10 noiembrie, când sunt celebraţi Filipii de toamnă sau 21 noiembrie, când e venerat Filipul Şchiop sau de 29-30 noiembrie, la Sântandrei.

« Mai există o explicaţie istorică şi etnologică şi anume semnificaţia profund religioasă a lupului în societatea străveche a dacilor care se numeau după Strabon lupi.Reluând informaţia lăsată de Strabon, conform căreia dacii se numeau mai întâi daoi şi citind alte exemple în care daos era numele frigian al lupului, iar Daousdava numele unui oraş din Moesia Inferior, Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi « lupi « sau cei care « sânt asemenea lupilor... « 60 Apoi, « Revenind , după referirile privitoare la mitologia lupului, la semnificaţia calendaristică şi la rolul său de reper în scurgerea timpului, conchidem : comportamentul

57 Ibidem, p. 282, 286

58 Vasile Pistolea, op.cit., p. 67-70

59 Ibidem, p. 71

60 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 83

44

lupului, păstrat în forme aproape neschimbate de-a lungul mileniilor...cuprinde două principii fundamentale ale oricărui calendar : repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat timpul ;mitologia lupului este solidară cu naşterea, schimbarea şi moartea timpului, dar şi cu vârstele şi moartea omului. În informaţiile etnografice lupul sau în forma sa antropomorfică vârcolacul sau pricoliciul apare ca devorator unic al aştrilor puşi pe cer ca să măsoare timpul : Soarele şi Luna ; prin împerecherea şi înmulţirea din anotimpul morţii şi sterilităţii vegetale, lupul sugerează ideea străveche a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate, dintre naştere şi moarte. De altfel, moartea anului vechi şi naşterea anului nou le sărbătorim şi astăzi simultan, într-o singură noapte ; comportamentul de reproducere al lupilor împarte anul în două părţi : iarna, de la constituirea haitei şi formarea perechilor până la naşterea puilor şi vara, corespunzătoare creşterii puilor până la introducerea lor în haită. Suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în perioada octombrie-noiembrie. Transformarea lupului dintr-o forţă malefică într-una benefică o consemnăm nun numai în « lumea morţilor «, unde fiara înfricoşătoare a pădurilor devine călăuză de nădejde a sufletelor, ci şi în lumea celor vii, unde curăţă şi purifică spaţiul înconjurător, alungând şi sfîşiind dracii în ziua de Bobotează. »61

Din raţionamentul de până acum rezultă, că lupul nu este numai un totem dominant, ci o reprezentare sintetică a conştiinţei sociale-politice antice asupra legilor universale ale contradictorialităţii şi unităţii contrariilor, precum şi a cauzalităţii universale ; căci simbolul lupului-cosmogonic, care reprezintă armonia universală sau unitatea contradictorie universală, demonstrează implicit, că religia animistă-totemică originară ( atestată până deunăzi şi prin divinităţile familiale-personale ale Filipilor, moşteniţi pe linie maternă ! ) evoluase de la stadiul primitiv al gândirii animiste a diversităţii şi infinit ăţii la o gândire integratoare, cosmică, unitară, generalizatoare, proprie doar societăţilor în care activitatea religioasă s-a exercitat continuat, progresiv de la nivelul comunităţilor locale, familiale-tribale, de ţărani liberi la nivel regional,centralizat politic, prin « consens şi comportament comunitar » şi nu prin « adoptarea ritualurilor religioase după modelul clasei politice-dominante », aşa cum a fost generalizat creştinismul în teritoriile fostului Imperiu roman de Răsărit !

Astfel, peste comemorările din acest calendar totemic originar, generalizat şi diferenţiat regional şi comunitar încă din perioada statului daco-get ( care din punct de vedere teritorial şi administrativ era o uniune personală-militară şi sacerdotală a unor uniuni tribale în curs de centralizare, uniuni tribale, care au continuat în forme adaptate până la constituirea primelor uniuni administrative-militare prestatale-medievale, numite încă impropriu formaţiuni statale în istoria didactică curentă asupra perioadei secolelor al-IX-lea-al-XIX-lea ! ), s-au suprapus timp de peste două milenii, nu doar comemorările religioase-creştine (aşa cum consideră cvasi-totalitatrea specialiştilor ! ), ci şi alte comemorări animiste-totemice, atât precreştine, cât şi din perioada generalizării şi centralizării Bisericii creştine ortodoxe. Vom demonstra aceasta cu următoarele două exemple : 1.) Peste comemorările totemice dominante ale lupilor, menţionate anterior, respectiv : « Sânpetru, 29 iunie, Circovii Marinei, 15-17 iulie, Martirul Lupu, 22 august, Teclele, 24 septembrie, Berbecarii, 26- 28 septembrie, (Filipii sau Martinii de Toamnă

61 Ibidem, p. 885-86

45

între 11 octombrie, 12-14 sau 16 noiembrie, n.n. ), Osie, 17 octombrie, Lucinul, 18 octombrie, Sâmedru, 26 octombrie, Ziua Lupului, 13 noiembrie, Filipii de Toamnă, 14-21 noiembrie, Filipul cel Şchiop ( sau Ovidenia, n.n. ), 21 noiembrie, Sfântul Andrei, 30 noiembrie, Sânpetru de Iarnă ( Sfântul Petru, Sânpetrul lupilor sau Lanţurile Sfântului Petru, din 15-16 ianuarie ), 16 ianuarie, Tănase de Ciumă ( 18 ianuarie ), Filipii de Iarnă, 25- 31 ianuarie, Stretenie, 2 februarie, Martinii de Iarnă, 1-3 februarie şi « joile rele » numite « Joi verzi » s-au suprapus zilele totemice dedicate Ursului, conservate în unele comunităţi până azi : Macovei, la 1 august, Martinii de Toamnă, din 12-14 noiembrie, Martinii de Iarnă, în 1-3 februarie, Stretenia din 2 februarie, Sâmbăta Ursului sau « sâmbăta piftiilor », serbată fie toamna, la Sfîntul Andrei, în 30 noiembrie, fie în data de 18 februarie, odată cu Sâmbăta morţilor sau Moşii de iarnă, comemoraţi în Biserica creştin-ortodoxă, înaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi sau în Sâmbăta lui Lazăr, sărbătorită cu o zi înainte de Duminica Intrării lui Hristos în Ierusalim, în ultima zi din Postul Paştilor, semnificând biruinţa asupra morţii62 ; dar şi zile ritualice dedicate ciumei ( ultima epidemie de ciumă, consemnată de istorici fiind ciuma lui Caragea Vodă, din 1813 ! ) : Sfântul Antonie cel Mare, în 17 ianuarie, Tănasă de ciumă, în 18 ianuarie, Eftimie cel Mare, în 20 ianuarie, Sfântul Haralambie, prăznuit în 10 februarie, Arhanghelul Gavril, vestitorul mântuirii omenirii, celebrat în 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, în 13 iulie şi în 8 noiembrie, Andrei de Iarnă sau Sfântul Andrei, din 30 noiembrie.63 Mai mult, aceste ritualuri dedicate ciumei se suprapuneau şi ele peste vechi ritualuri totemice ale fertilităţii sau fecundităţii, aşa cum atestă indubitabil informaţiile călătorului italian Bandinua, consemnate în 22 noiembrie 1646 şi constatate la faţa locului, pe graniţa dintre Moldova şi Transilvania, în vecinătatea Lucăşeştilor : « prea superstiţioasa naţiune română ridicase priapos ( simbol al fertilităţii masculine, n.n. ) la toate răspântiile drumurilor cu următoarea figură : ţăranii tăiaseră un stejar foarte mare, căruia meşterii îi dăduseră forma de faţă omenească, îi puseseră picioare şi mâini. Statuia aceasta prestigioasă ţinea în mâna dreaptă un sceptru, adică un arc întins cu două săgeţi, în mâna stângă o lance care vibrând, părea că ameninţă lovitura. Naţiunea ( română ) cea ignorantă şi crescută în superstiţiuni crede că cu acest meşteşug poate înspăimânta boala ciumii care bântuia la hotarele Transilvaniei, ca să nu se încerce de a atinge marginile Moldovei. Aceste figuri le-am văzut însuşi, fiind de faţă. Pe lângă aceste, bărbaţi foarte demni de credinţă povestiră că într-o noapte obscură zece fete bătrâne ( în vârstă ), despuiate, alergară de mai multe ori împrejurul satelor, gesticulând cu săltături şi jocuri cu cântece, care aruncau din mână beţe aprinse ; acestora le ieşeau înainte zece flăcăi tot despuiaţi, înarmaţi cu lănci sclipitoare, salutându-se în tăcere unii pe alţii. Făcând-o aceasta, românii cred că ciuma nu se va atinge de oamenii goi, ci va avea ruşine şi va cruţa pe acei de etate tânără. Şi nici era acesta sfârşitul prostiilor, căci tot acei zece goi într-o altă noapte traseră în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul împrejurul satelor, pe care ( flăcăi ) tot pe atât de multe fete îi precedau, amestecându-şi cântecele cu râsul. Locuitorii înarmaţi cu ghioace stăteau cu faţa întoarsă înspre Transilvania, la brazdă, ca să se lupte în contra Ciumii. « 64

62 Ibidem, 1988, p. 87

63 Tudor Pamfile, Mitologie românească, Editura Allfa, Bucureşti, 1997, p. 305

64 V.A. Ureche, Codicele bandinus, Analele Academiei Române, Memorii, secţia istorie, XVI, p.56-57, în Tudor

Pamfile, Mitologie românească, Editura Allfa, Bucureşti, 1997, p. 305-306

46

4. Calendarul dacic, care va fi fost o înşiruire de cicluri lunare, având o iarnă cuprinsă între 30 noiembrie, la Sântandrei şi Dragobetele, celebrat la 28 februarie sau Zilele Dochiei, dintre 1-9/ 12 martie !

5. Calendarul sincretic-religios local, exemplificat în cvasi-totalitatea cercetărilor folclorice şi etnografice, cu nenumăratele variaţii temporale şi ritualice, este expresia ultimă a unui calendar format până în contemporaneitate, care a asimilat toate elementele calendaristice regionale, învecinate, începând cu perioada creştinismului instituţionalizat-comunitar, în obştile săteşti/ ţărăneşti, conduse de “moşi” sau “oamenii buni şi bătrâni”, continuată apoi cu perioada centralizării şi consolidării mitropoliilor ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, respectiv Mitropolia Ungrovlahiei, atestată în 1359, Mitropolia Severinului, din 1370, Mitropolia Moldovei, din 1386. Acest calendar a fost instituţionalizat sub autoritatea “moşilor” locali, care încă înainte cu câteva secole de era noastră au constituit primele grupuri politice central-decizionale, reprezentate de „ sfaturile „ administrative şi judecătoreşti ale obştile săteşti şi familiilor patriarhale, modelatoare pentru cvasi-totalitatea structurii şi relaţiilor sociale din Dacia preromană şi Dacia romană ( care cuprindea doar circa 20% din Dacia Mare, după războaiele din 105-106 d. Cr. ) ! ), iar mai tîrziu sub autoritatea “prezidenţilor”, “primilor între egali” aleşi şi complementari acestor sfaturi, respectiv a juzilor, cnezilor, voievozilor, jupanilor ş.a. se va suprastructura şi extinde reţeaua de instituţii centralizate, specifice statelor medievale, feudale (monetăria, armata sau “oastea ţării”, mitropolia, curtea domnească, cetăţile domneşti, sfatul domnesc ş.a.).

Acest calendar sincretic-religios local, ultim şi prim, în acelaşi timp, de la “capătul de ţară” avea rolul cultural-social de a conserva şi consolida autoritatea dominantă a “moşilor” din “sfatul oamenilor buni şi bătrâni” sau “judeţele moşilor”, care administrau şi judecau obştile săteşti, conduceau familiile patriarhale, administrau “p ământul” sau terenul funciar al familiei, care era “sfânt” şi inalienabil, supravegheau relaţiile cu “neamurile” (familiile înrudite!), intermediau “tributul” către reprezentanţii popoarelor migratoare, care exercitau dominaţia formală asupra regiunii. Aceşti moşi-dominanţi, constituind grupul politic decizional aveau interesul, să adauge “credinţe şi ritualuri proprii, care să le reproducă puterea politică”. Autoritatea milenară a acestor moşi, rolul instituţional dominant al familiilor patriarhale şi obştilor săteşti, conduse de aceşti moşi, rolul lor istoric determinant în continuitatea socială, politică şi culturală a poporului român ( dovedită şi arheologic în sute de aşezări din tot cuprinsul teritoriului naţional, dar şi din vecinătatea acestuia, timp de circa zece milenii! ), caracterul unitar, colectiv, omogen al culturii comunitare locale au fost relevate în nenumărate documente istorice şi demonstrate în tot atâtea studii şi opere istorice ! Din mulţimea acestora din urmă, am reţinut observaţiile sistematice ale etnografului, antropologului şi sociologului de renume mondial Henri H. Stahl ( 1901- 1991 ) şi ale coautorului acestuia Paul H. Stahl : „ Ce înseamnă sat ? În vorbirea ţăranilor, ca şi în cea a celor mai vechi documente, cuvântul sat are înţelesuri mai multe decât în limba noastră cărturărească de azi. Şi anume: satul cel vechi este un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o populaţie, o vatră de sat, adică locul de aşezare a gospodăriilor şi un trup de moşie, adică locurile de muncă ale acestor oameni. „Moşie” este de

47

asemenea un cuvânt care are alt înţeles în limba populară şi în cea veche decât în cea de azi, de moşie fiind socotit orice bun care vine de la „moşi”, de la strămoşi, adică un bun moştenit…Prin trup de moşie se înţelege însă nu un petec oarecare de pământ, ci suprafaţa întreagă a satului, adică ceea ce se numea pe vremuri şi hotarul satului. Termenul de „hotar” are însă şi el un înţeles anume în limba noastră veche, hotar fiind desigur graniţa care desparte un sat de altul, dar şi toată suprafaţa cuprinsă între aceste hotare. Expresii ca acestea „un sat cu tot hotarul” se referă la suprafaţa lui, întocmai ca cea de „ un sat cu tot hotarul „ sau „ din cin în cin „, toate vrând să însemne acelaşi lucru: întreg trupul de moşie. Cuvântul sat mai poate avea şi alte înţelesuri, de mai puţină însemnătate, precum gura satului, adică o opinie publică sau în vorba „ n-am făcut sat cu cutare ”, faptul că n-ai avut tovărăşie cu cineva. Denumirea de „trup” care se dă moşiei are şi ea o semnificaţie care merită a fi ştiută, ea fiind de fapt cea de primă importanţă pentru înţelegerea vieţii săteşti de odinioară. Anume, vatra şi moşia satului formează laolaltă un singur tot, organic închegat, tot atât de riguros pe cât sunt organele unui trup omenesc. Moşia satului este într-adevăr organizată colectiv, atât economic, cât şi juridic, aşa cum vom arăta îndată…”65

Satul primitiv conservat până târziu în epoca medievală era o comuniune familială şi culturală, căci : „ Trupul acestade moşie, atât de stringent organizat economic, era aşadar o avere devălmaşă a sătenilor. Dar aceşti săteni erau ei înşişi, organizaţi într-un chip colectiv, care nu se aseamănă de fel cu cel care există astăzi ( organizare conservată până în copilăria lui Ion Creangă, 1837- 1889, după cum reiese din opera acestuia Amintiri din copilărie, n.n. ). În satele noastre de acum, sătenii sunt locuitori ai satului şi oricine, respectând anume forme legale, are voie să-şi aleagă domiciliul în ele. Pe vremuri însă aşa ceva nu era cu putinţă, pentru că toţi oamenii satului aparţineau unei singure familii, fiind legaţi între ei prin relaţii de rudenie ( moştenite din perioada gentilico-tribală, respectiv mezolitic, 10000- 5500 î. Cr., n.n. ), formând adică ceea ce se numeşte un singur „ neam „, care era sau în tot cazul se credea urmaş al unui strămoş unic. Numit „moş” sau „bătrân”, acest strămoş era presupus a fi fost întemeietorul atât al satului, cât şi al neamului, toţi locuitorii socotindu-se descendenţii acestuia, pe diverse ramuri coborâtoare ale unor „fraţi mari”, fii ai moşului fondator al satului, care la rândul lor ar fi avut fii „fra ţi mici” şi aşa mai departe, dintr-un rând de oameni într-altul, până în ziua de azi.”66 .

În evoluţia puţin documentată, dar deductibilă arheologic, logic şi istoric, din nenumăratele izvoare istorice despre obştile săteşti, distingem patru mari perioade din istoria obştilor săteşti şi implicit şi a activităţilor comunitare rituale coordonate sub autoritatea Moşilor :

1.-Perioada antică şi medievală timpurie, aproximativ între mileniul I î. Cr.- secolul al-IX-lea d. Cr, a obştilor daco-getice de moşneni. Cele mai vechi menţiuni despre moşneni, reuniţi în obşti săteşti libere şi implicit despre moşi, capi ai familiilor patriarhale aparţin lui Pitagora, Herodot, Pliniu (mossyni), Strabon (mossynoeci din vecinătatea ţinutului colchilor, astăzi Colţi

65 Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 11-12

66 Ibidem, p. 28-29

48

!). Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688 îi menţionează în capitolul Ieşirea, în sensul de locuitori străvechi, purtătorii credinţei pământene.

2.-Perioada medievală dintre secolele al-IX-lea al-XIV-lea, când micile state medievale/uniuni de obşti săteşti/ sau formaţiunile statale româneşti, menţionate în manualele şcolare actuale, instituţionalizate comunitar de capii patriarhali ai obştilor se confruntă cu forţe militare ale unor populaţii migratoare, în curs de centralizare politică şi cu forţe militare imperiale otomane, care tind să domine şi să asimileze teritoriile acestor formaţiuni statale, fapt care accelerează procesul de centralizare politică şi suprastructurează obştilor săteşti primii conducători militari: voievozi, cneji, jupani, care vor acapara treptat „domnia absolută” şi vor centraliza şi primele „Biserici naţionale” : episcopiile catolice din teritoriul Moldovei, respectiv Episcopia cumanilor, atestată în 1227, Episcopia de Siret, 1371, Episcopia de Baia, 1410, apoi Mitropolia Ungrovlahiei de la Curtea de Argeş, în 1359, Mitropolia Moldovei de la Rădăuţi, din 1400.

3.-Perioada dintre secolele al-XIV-lea-al-XIX-lea, când obştile ţărăneşti decad treptat, ca urmare a războaielor de apărare şi emancipare politică-statală, a plăţii tributului şi a dominaţiilor străine; în aceeaşi măsură decad şi sărbătorile comunitare-familiale locale.Ultimul teritoriu naţional autonom şi ultima societate-regională, moştenitoare a anticelor familii patriarhale conduse de moşi a fost anexată de Imperiul austro-ungar în 1871, după decretarea desfiinţării regimului administrativ-militar din teritoriul fostei Graniţe militare a Imperiului habsburgic, respectiv din teritoriul Regimentului româno-bănăţean nr. 13, cu sediul în Caransebeş; prin Rescriptul imperial din 8 iunie 1871, 24806 comunioane familiale (exceptând cercurile Bozovici şi Cubin) au fost acaparate astfel în circuitul capitalist modern şi desfiinţate progresiv, încât în 1898 au rămas doar 4041. Scăderea drastică a numărului acestor comunioane/ familii patriarhale a fost efectul complex al generalizării capitalului modern şi al concentrării capitalului funciar-agricol, ca şi al acutizării concurenţei capitaliste.

4.-Perioada contemporană. Legislaţia actuală prevede că obştile de moşneni sunt persoane juridice sui generis, reglementate de dispoziţiile art. 26 şi următoarele din Legea nr.1/ 2000, completate cu dispoziţiile generale din materia persoanelor juridice din Decretele nr. 31/ 1954 şi 32/ 1954.Asemenea obşti de moşneni există încă la Tulnici (obştea de aici fiind cel mai mare proprietar silvic !), Moşnenii zişi de pe Buzău, Comunitatea de avere din Caransebeş ş.a. Continuitatea milenară a autorităţii moşilor din obştile de moşneni reiese şi azi, din denumirile mai multor localităţi, în care sunt menţinute baza „moş” sau derivate, precum „mo(go)ş”, aşa precum :Moşoaia- Argeş, Mogoşeşti, Mogoşeşti Siret şi Moşna- Iaşi, Moşna- Sibiu, Mogoş- Alba, Mogoşoaia- Ilfov, Moşteni- Teleorman, Moşniţa Nouă- Timiş; sau din denumirile localităţilor, care relevă predominanţa familiilor patriarhale înrudite sau a neamurilor din obşte, ca organizare descendentă a unui Moş totemic, din ginţile primitive: astfel, în judeţul Maramureş am selectat Budeşti, Călineşti, Cerneşti, Coroieni, Cupşeni, Dragomireşti, Gărdani, Groşi, Moisei, Onceşti, Remeţi, Săcălăşeni, Şişeşti, Ulmeni, iar în Iaşi am reţinut Andrieşeni, Belceşti, Bivolari, Brăeşti, Costeşti, Coştuleni, Cotnari, Cozmeşti, Cristeşti, Cucuteni, Deleni, Drăguşeni, Dumeşti, Erbiceni, Golăieşti, Grozeşti, Hălăuceşti, Hărmăneşti, Heleşteni, Horleşti, Leţcani, Lungani, Mirceşti, Mogoşeşti, Movileni, Oţeleni, Popeşti, Popricani, Prisăcani, Răchiteni,

49

Răducăneni, Roşcani, Tătăruşi, Tibăneşti, Todireşti, Tomeşti, Trifeşti, Ungheni, Vânători, Vlădeni, Voineşti.67

Astfel, datorită specificului autorităţii şi culturii locale a Moşilor, se explică până azi caracterul unic, original al unor colinde, ritualuri şi sărbători din anumite comunităţi sau din comunităţile învecinate sau chiar al modului de viaţă al unor comunităţi ( mod de viaţă care include şi sărbători comunitare specifice ) situate pe căi de comunicaţie mai greu sau mai uşor accesibile:

1.În comuna Ruginoasa, din judeţul Iaşi se păstrază ritualul bătăilor cu bâte sau malanca, în Ajunul anului Nou, între locuitorii din deal şi din vale, deleni şi văleni, având ca scop dobândirea priorităţii în organizarea balurilor din comunitate şi la întâlnirile cu fetele nemăritate...Bătrânii localnici consideră, că întreruperea acestei sărbători ar fi un semn rău pentru anul următor !68

2. Aproape fiecare specie folclorică are un “conţinut” cu zeci şi sute de variante locale şi regionale şi o reprezentare locală unică. Spre exemplu, Simion Florea Marian identifica la sfârşitul secolului al-XIX-lea două colinde din Bucovina, Prădarea raiului, cu opt variante şi ce-i mai bun, cu şapte variante.69 Tema Mioriţei, reflectată în circa 1400-2000 variante, în diferite specii folclorice, inclusiv în colinde, demonstrează şi ea, cel mai sugestiv existenţa milenară a acestui calendar comunitar-local şi comemorările sale unice !

3. Simion Florea Marian menţiona la sfârşitul secolului al-XIX-lea o altă sărbătoare unică, «bulciul ( bâlciul, n.n. ) de la Hălmagiu « , concomitentă cu Sâmbăta Sfântului Teodor sau Sântoaderul din prima sâmbătă a Postului Mare : « Pe ţărmul drept al Crişului Alb, din ţinutul Zarandului, în Transilvania, se află o localitate însemnată, anume Hălmagiu. În localitatea aceasta se ţin în decursul anului mai multe târguri...Cel mai renumit dintre toate târgurile acestea însă este bulciul Sân- Toaderului, pentru că la acest bulci există o datină, care nu se află nicăieri în alt loc la români. E adică datină, că la bulciul Sân-Toaderului nevestele nouă de primprejur, venite la târg, sărută pe rudenii, cunoscuţi şi străini, pe uliţe sau oriunde îi întâlnesc, iar aceştia le cinstesc cu bani... »70

4. » Maramureşul mai pastrează încă vii multe dintre tradiţiile şi obiceiurile care se practică de sărbătorile de iarna. Pe lângă celebrul obicei al colindatului, umblatul cu Viflaimul sau cu Steaua, în unele zone ale judeţului rămân încă tradiţii nealterate. Dacă în Cavnic, ”brondoşii” aleargă pe străzi pentru a alunga spiritele rele, în Maramureşul Istoric, trei ”zâne” umblă din casă în casă şi vestesc Naşterea Domnului Iisus Hristos. In Văleni, localnicii care au ”călcat stramb” sunt ”pârâţi” în fa ţa întregului sat, în ziua de Crăciun, după ieşirea de la biserică, într-

67 Ghidul primăriilor, ediţia a-XII-a, 2012, Editura Focus, Târgu Mureş, 2012, p. 445- 468, 482- 503

68 http ://www.revistapentrupatrie.ro/index.php?option

69 Sim. Fl. Marian, op.cit., p. 11- 21

70 Ibidem, p.279

50

un obicei unic. Obiceiul ”brondoşilor” care se practică din cele mai vechi timpuri în oraşul Cavnic atrage an de an, în zilele sărbătorii de Crăciun, zeci de turişti din ţară şi chiar străinătate. Oamenii preferă să îşi petreacă sărbătorile de iarnă în Cavnic pentru a-i vedea pe mascaţii cu clopote care aleargă pe străzi cât e ziua de lungă, din Ajun de Crăciun şi până se încheie sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos. ”Brondoşii” sunt tineri îmbracaţi în costume tradiţionale, cămaşă şi pantaloni de culoare albă, iar pe cap poartă măşti confecţionate din piei de oaie sau capră, frumos împodobite şi clopote de alamă. Pentru unii poate să pară inutil acest alergat al ”brondoşilor”, însă obiceiul are semnificaţii adânci, pentru că în acest mod se purifica spaţiul şi se îndepărtau spiritele rele. ”Brondoşii se leagă de mitul strămoşilor...Ei aleargă pe străzi, pe uliţe şi îşi scutură droangele, pentru că gonesc spiritele, acum purifică spaţiul. Se trece din vechiul an într-un nou an, se trece dintr-un spaţiu profan într-un spaţiu sacru...”, a relatat folcloristul Pamfil Biltiu. În alte zone, brondoşii se bat între ei şi se lovesc, pentru a se ”înzestra magic”. ”De regulă cetele se bat între ele şi îi lovesc şi pe alţii. De exemplu, în zona Chioarului e o bătălie rituală, iar prin aceasta ei se înzestreaza cu putere magică de la aceşti colindători, pentru a ajunge în stare de iniţiat. Omul ca să facă faţă noului ciclu vegetal, trebuie să fie iniţiat, adică înzestrat magic. De aceea se bat cetele între ele, iar brondoşii îi bat pe cei care trec pe lângă ei”, a mai spus folcloristul.

Zânele Vestitoare ale Crăciunului din Borşa şi Săcel ...Trei fete îmbrăcate în haine albe, frumos împodobite, având asupra lor nişte beţe albe umblă din casă în casă şi vestesc Naşterea lui Iisus. Sărbătoarea Crăciunului are un caracter agrar foarte pronunţat. Aceste fete au un text şi merg pe la casele oamenilor, unde rostesc un text special : «Eu sunt zâna cea mai mare şi mă cheamă Zori de Floare, veste bună v-am adus de Naşterea lui Iisus. Eu sunt zâna mijlocie şi mă cheamă Iasomie, veste bună v-am adus de Naşterea lui Iisus. Eu sunt zâna cea mai mică şi mă cheamă Floricică, veste bună v-am adus de Naşterea lui Iisus». La final, cele trei”zâne” sunt răsplătite cu daruri tradiţionale sau cu bani. Herdeţişurile din Văleni, o bătaie de joc în public... In Văleni, pentru a fi siguri că altadată nu vor mai repeta aceleaşi greşeli, sătenii obişnuiesc să strige în faţa întregului sat, viciile unui anumit localnic în cadrul unui obicei numit ”Herdeţişurile”. Obiceiul se practică în ziua de Crăciun, după ce lumea iese de la Biserică. Tot satul participă, cu mic, cu mare. Localnicii se adună în număr mare pe un deal. Lumea râde, îi condamnă prin râs pe cei care au săvârşit rele... »71

5.În Mărginimea Sibiului « au dăinuit drepturile din bătrâni, venind tocmai de la cele dintâi cnezate româneşti...Oamenii locului continuă să-şi poarte cu mândrie straiele de sărbătoare...brodate în alb şi negru...Cele mai importante obiceiuri ale mărginenilor se

71 http://www.emaramures.ro/stiri/18462/CRACIUN-OBICEIURI-UNICE-MARAMURES

51

redescoperă cu prilejul sărbătorilor de iarnă. Sunt unice Colindatul feciorilor şi Ceata junilor…72

6. “ În Dr ăguşeni ( din judeţul Suceava, n.n. ) tradiţiile sunt păstrate de toţi locuitorii, şi în special de copii, care încep cu pluguşorul, colindele, capra, ursul, după care ajung să facă parte din „Banda lui Harap”. „Specifică pentru comuna noastră este « Banda lui Harap ». Este o bandă de arnăuţi, care pentru a fi iertaţi de împărat trebuie să joace trei dansuri. Este o tradiţie de sute de ani care se ţine la noi şi ne bucurăm că avem copilaşi care încă mai păstrează aceste obiceiuri”, a spus primarul din Drăguşeni. »73

7. În comunitatea Morteni, judeţul Dâmboviţa există un alt obicei unic, denumit Steag sau Geavrele. Înainte de Bobotează, tinerii din cetele de colindători, una pentru fiecare din cele patru sectoare ale localităţii, primesc de la femeile vârstnice geavrele sau batistele, pe care le cos la o gazdă, pe un par înfăşurat în tricolor, în ajunul Bobotezei. În vârful parului pun cruce, ciucuri, tricolor şi busuioc. După ce steagurile sunt sfinţite în centrul comunităţii, fiecare ceată pleacă să colinde în sectorul ei, trecând pe la fiecare poartă, unde ridică de trei ori parul ritual, împodobit. De Sfântul Ion, colindătorii se adună la gazda din ajun, desfac parul, împart darurile, povestesc şi petrec. Există credinţa comunitară locală, că dacă obiceiul nu s-ar comemora un an, atunci e interzis colindatul alţi şapte ani !

8. Numeroase colinde, cu conţinut identic sau asemănător, au melodii diferite, de la o comunitate la alta.74

9. Satele apaţinătoare comunei Vatra Moldoviţei, anume : Valea Stânii, Ciumârna şi Paltinu sunt locuite de comunitatea unică a huţulilor, a căror identitate culturală a fost remarcată plastic încă de Mihai Eminescu, în expresia « Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, original şi liberă « 75

10. Festivalele folclorice regionale şi naţionale din ce în ce mai frecvente după 1989 demonstrează cel mai concludent atât unitatea în diversitate a folclorului naţional, cât şi

72 http ://www.infotravelromania.ro/sibiu_marginimeasibiului.html

73 http://www.monitorulsv.ro/Local/2012-01-14/La-Draguseni-a-avut-loc-a-doua-editie-a-Festivalului-Obiceiurilor-

de-Iarna-pe-stil-vechi

74 . Viorel Munteanu, Viorel Bârleanu, Strop de ler, vol I, Iaşi, Ed. “Mitropoliei Moldovei”, 2000, p. 6.

75 http://www.newsbucovina.ro/exclusiv/65338/hutulii-printre-datini-si-obiceiuri

52

originalitatea sărbătorilor comunitare şi familiale locale ; fapt observat şi confirmat de către organizatorii competenţi ai acestor spectacole : »Deşi obiceiurile româneşti au o structură unitară pe teritoriul ţării noastre, în viaţa folclorică tradiţională fiecare ţinut, fiecare loc are modul său propriu de a se exprima prin obiceiuri. Culoarea locală se regăseşte în toate elementele care se îmbină în cadrul unui obicei: limbă, text, dans, costume, obiecte, elemente de artă decorativă. Festivalul “Nestemate Mureşene” a fost iniţiat special pentru grupurile artistice preocupate de abordarea scenică a unor obiceiuri populare locale, dar şi pentru formaţiile populare, tarafurile tradiţionale, grupurile vocale folclorice şi rapsozii populari”. (Constantin Cotârlan directorul C.J.C.P.C.T. Mureş)76 ş.a.m.d.

În continuare menţionăm mai multe dovezi, despre al patrulea caracter al sărbătorilor de iarnă, respectiv conservarea şi simbolizarea mediului comunitar originar, al formării, continuităţii şi dezvoltării poporului român, mediu reprezentat de obştile săteşti libere şi de familiile patriarhale înrudite, conduse de grupul politic central decizional al Moşilor, capii familiilor patriarhale. Observând aşa numitul calendar popular, vom constata că Moşii apar constant, ca un leitmotiv în întregul ciclu al sărbătorilor de iarnă, ca şi în întregul an, în diverse ipostaze sau împreună cu Moaşele/ Babele lor, astfel :

1. Ca reprezentanţi generici pentru morţi, decedaţi; 2. Ca reprezentanţi generici pentru strămoşii culturali şi ocrotitori ai locurilor natale; 3. Ca personaje totemice (vezi Capra, Vicleimul ş.a.); 4. Ca apelative ale unor sfinţi (Moş Andrei, Moş Nicolae ); 5. Ca patroni şi supraveghetori vii, prezenţi ai sărbătorilor; 6. Ca personaje tacite, dublate de Moaşe, soţiile lor.

1.În cursul anului, se comemorează următoarele sărbători animiste-totemice dedicate moşilor şi soţiilor lor, moaşelor : 1 ianuarie, Anul Nou sau Fratele Moşului Crăciun, Fratele Crăciunului; 8 ianuarie, Ziua moaşei; 3 februarie, Simion bătrânul; 17 februarie, Moşii de iarnă sau Săptămâna morţilor; 1 martie, Baba Dochia sau Baba Marta ori Intrarea în zilele Babei; 9 martie, Moşii de Mărţişor sau Ieşirea din zilele Babei; 10 martie, Intrarea în zilele Moşilor; 18 martie, Ieşirea din Zilele Moşilor; 6 aprilie, Moşii de Florii; 18 mai, Moşii de lapte; 22 mai, Moşii de Ispas; 1 iunie, Moşii de Rusalii, Moşii cei mari, Moşii de sâmburi, Moşii de vară sau Naşterea căluşului; 23 iunie, Moşii de Sânziene; 6 august, Moşii schimbării la faţă; 22 octombrie, Moşii de toamnă, Moşii de sâmburi sau Sâmbăta morţilor; 29 noiembrie, Ajunul lui Moş Andrei; 30 noiembrie, Moş Andrei sau Sântandrei, Noaptea strigoilor; 6 decembrie, Moş Nicolae; 10 decembrie, Sora lui Moş Nicolae sau Sora lui Sânnicoară; 24 decembrie, Moş Ajun, Ajunul Crăciunului; 25 decembrie, Moş Crăciun.

76 Informaţia de Mureş / 30.04.2009, p.1, în http://www.infoms.ro/home/detalii-

stiri/article/4552.html?type=98&no_cache=1

53

2.Zilele Moşilor încheie iarna ( 14 septembrie-17 martie) din calendarul popular vegetal-animal, patronat de zeitatea precreştină, Sfântul Alexă (Alexiile), celebrat la 17 martie. Astfel, „ Zilele Moşilor reprezintă...un ciclu de 9 zile dedicate moşilor şi strămoşilor care, aşa cum arată I. Ghenoiu, continuă simetric Zilele Babelor, fiind deschise de Mucenici (9martie) şi închise de Alexe, Alexii (17martie).”77

3. Moşii de Arhangheli ( Nunta Oilor ), comemoraţi în ziua de 8 noiembrie, în Moldova şi Bucovina, când „ Se aprind lumânări şi se dau de pomană ofrande alimentare, îndeosebi pentru cei care au murit în condiţii tragice sau în împrejurări năprasnice (trăsniţi, înecaţi, sfîşiaţi de fiare etc.).”78

4. Pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, numită şi Ovidenie, se aprind luminări pentru copiii nebotezaţi, dar şi pentru morţi, pentru a avea cale luminată pe cealaltă lume. Se împart nuci, colaci şi turte de mălai.79

5. În sâmbăta dinaintea lui Sâmedru sau Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care marchează începutul iernii în calendarul popular pastoral, se serbează Moşii lui Sâmedru, „numiţi şi Moşii cei Mari sau Moşii de Toamnă”. 80

6. Observaţiile sistematice asupra comportamentului comunitar-social cotidian demonstrează, că în epoca modernă şi contemporană s-a produs şi se produce o dezvoltare a următoarelor specii ale sărbătorilor/ obiceiurilor de iarnă: colinde culte şi ritualuri familiale-comunitare, concomitent cu o intensă campanie mass-media de motivare a acestora şi de stimulare a consumului comercial corespunzător, în timp ce ritualurile religioase-creştine dispar din activităţile ancestrale comunitare şi se reduc la aria instituţiei Bisericii sau se socializează ad-hoc, prin mass media (televiziune, internet ). În acest sens, la nivelul comunităţilor locale, în conştiinţa socială laică şi în limbajul popular, uzual, predomină încă ritualurile familiale-comunitare dedicate „Moşilor” darnici, precum Moş Andrei, în 30 noiembrie sau 1 decembrie, Moş Nicolae, din 6 decembrie, Moş Ajun, din 24 decembrie, Moş Crăciun, din 25 decembrie şi Moş Ajun, din 31 decembrie !

7. „ Focul aprins în seara zilei de 25 spre 26 octombrie (când începe iarna din calendarul popular pastoral, n.n. ) în locuri prielnice întrunirii spiritelor ( în mijlocul satului, la răspântii, pe înălţimi sau lângă ape ) este numit Focul lui Sâmedru şi are o dublă funcţie: de a-i încălzi pe cei morţi ( Moşii, n.n. ) şi de a îndepărta animalele sălbatice de casă.” 81

77 Vasile Pistolea, op.cit., p. 183

78 Ibidem, p. 58

79 http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/superstitii-traditii-post-craciun-7545.html

80 Vasile Pistolea, op.cit., p. 51

81 Ibidem, p. 51

54

8. De Sfântul Ion- Sântion, la 7 ianuarie „ se organizează şi Masa Moaşei. Moaşa merge cu apă sfinţită şi cu un buchet de frunze verzi de muşcată şi flori uscate la „ nepoate”, ca să le invite la petrecere. Fiecare mamă aduce plocoane pe care le aşază în jurul colacului moaşei. Ceremonia începe cu aprinderea lumânărilor de pe masă şi cu tămâierea nepoatelor. Colacul cel mare al moaşei este rupt în bucăţi şi împărţit nepoatelor...”82

9.O dovadă contemporană sugestivă despre existenţa acestui calendar comunitar local, predominant după anul 271, este obiceiul păstrat până azi în satele învecinate Muntelui Mic, din judeţul Caraş Severin, al colindatului Moşilor echipaţi cu blănuri (totemice, specifice ritualurilor paleolitice şi mezolitice de vănătoare !) şi cu tălăngi (specifice cultelor agrare neolitice !).

10.” Pornirea plugarilor la câmp ( în ritualul pornirii plugului, din 9 martie, n.n. ) era urmărită cu atenţie de sfatul obştilor săteşti, constituit din bătrânii satului, care trebuiau să aleagă pe cel mai harnic gospodar şi să ţină evidenţa celor care întârziau cu aratul şi celelalte lucrări ( semănatul, recoltatul şi eliberarea terenurilor ) pentru buna desfăşurare a păşunatului devălmaş ( în tovărăşi )...” 83

Aşadar, în concluzie, durata iernii şi implicit a ciclului sărbătorilor de iarnă variază astfel:

1.În calendarul tropic-calendaristic curent, cotidian acest ciclu ar trebui încadrat între data solstiţiului de iarnă, 22 decembrie, când în zona de climă temperată-nordică, în care ne situăm, soarele devine « moş » şi este cea mai scurtă zi a anului şi data de 21 martie, când este echinocţiul de primăvară.

2. În calendarul popular pastoral, patronat de două zeităţi precreştine, Sâmedru şi Sângeorz (Sfîntul Gheorghe), iarna şi Anul Nou încep la 25 octombrie odată cu celebrarea Ajunului lui Sâmedru, zeul iernii pastorale şi al frigului şi durează până la 23 aprilie ! În Ajunul lui Sâmedru, la 25 octombrie se celebrează (ce coincidenţă!), tot o sărbătoare dedicată Moşilor, respectiv: „ Mo şii de Toamnă este sărbătoarea care se ţine în cinstea morţilor (moşilor) în Ajunul lui Sâmedru. Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase. În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiin ţele fantastice din arhaicul românesc). În Ţinutul Almăjului, cu această ocazie, este cunoscut faptul că se face următoarea incantaţie: “Voi moşi strămoşi Să-mi fiţi toţi voioşi Să-mi daţi spor în casă Mult pe masă Cu mult ajutor În câmpul cu flori” (Emil Petrovici – Folclor din Valea Almăjului). Focul lui Sâmedru Tradiţii şi credinţe de SâmedruÎn unele zone, în noaptea 25/26

82 Ibidem, p. 139

83Ibidem, p. 186

55

octombrie, se aprinde un foc ritual numit Focul lui Sâmedru. Se pare că obiceiul este păstrat şi astăzi în judeţele Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!". În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează. Sâmedru - Sf. Dumitru (26 octombrie) În această zi, credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian. Pentru că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt. Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sâmedrul (echivalentul Sf. Dumitru în calendarul ortodox), încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” iernii pastorale (26 oct. – 23 apr.) În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).Tradiţii şi credinţe de Sâmedru Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V). Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei” (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti). În Panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. Conform unei vechi zicale

56

româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş, sau ceartă, dacă acestea n-au fost respectate). Chiar şi acum, unii păstori serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). Credinţe... „În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit” (V.Kernbach – Universul mitic al românilor). “Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară” (Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului). “În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după, poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru”... «84

3. În calendarul popular vegetal-animal, patronat de o altă zeitate precreştină, Sfântul Alexă (Alexiile), celebrat la 17 martie, anul se împarte în două perioade, vară şi iarnă, corespunzătoare ciclului vegetal şi animal activ şi latent ; iarna durând între 14 septembrie şi 17 martie : « În tradiţia populară, Alexe (Moş Alexă) este considerat patronul insectelor şi al tuturor vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi, sub scoarţa copacilor, sub pietre şi sub apă. Ziua lui se sărbătoreşte la 17 martie, când se crede că toate reptilele mici (şerpi, şopârle, salamandre etc.), ce trăiesc sub pământ şi toate insectele care trăiesc în aer, învie, iar berzele se întorc la cuiburile lor. În acest sens, el are două misiuni precise : anunţă schimbarea anotimpurilor şi deopotrivă încălzeşte şi purifică spaţiul.La 17 martie (în apropierea echinocţiului de primăvară), el « descuie » pământul şi la 14 septembrie (Ziua Crucii), după şase luni, în preajma echinocţiului de toamnă, îl « încuie »... »85

4. În calendarul agrar, anul agrar începea la 9 martie, odată cu ritualul sincretic-religios al pornirii plugului, iar iarna dura între 8-14 septembrie şi 9 martie : « Pornirea plugului este o datină şi o practică străveche, precreştină, legată de începutul Anului agrar (9 martie), care se celebra, în mod simbolic, la echinocţiul de primăvară, când se scotea plugul în ţarină şi se trăgea prima brazdă, pentru a aduce spor şi belşug în acel an. În calendarul vechi, iulian, echinocţiul de primăvară cădea la 9 martie, iar cel de toamnă la 8 septembrie. Potrivit opiniei lui I. Ghenoiu, anul cuprindea două anotimpuri de bază, vara şi iarna, separate prin hotare ale timpului. La hotarul dintre iarnă şi vară ( 9 martie ) începea Anul agrar. Celălalt hotar, dintre vară şi iarnă, situat între 8-14 septembrie, cuprindea alte practici populare, concentrate în jurul unor sărbători creştine : Sântamăria Mică, Sfântul Ioan de Toamnă, Simeon Stâlpnicul şi Ziua

84 Maria Dan Golban în http://www.paperblog.fr/2870637/traditii...e/samedru/,Vasile Pistolea,op.cit.,p. 195

85 Vasile Pistolea, op.cit., p. 188

57

Crucii. Miezul verii, celebrat la 12 iunie (ziua de pomenire a Cuviosului Onufrie Egipteanul ), corespundea cu darea în pârg a holdelor şi coacerea grâului, iar miezul iernii cădea la 9 decembrie (ziua de zămislire a Sfintei Fecioare de Sfânta Ana, cunoscută în nordul ţării sub numele de Ana Zacetenia). »86

5. Există şi un calendar cosmogonic-totemic, de origine daco-getică, reprezentat parţial până azi, de două divinităţi care mor şi învie, înnoind astfel timpul şi lumea, reprezentată ciclic ; respectiv Sântandrei sau Andrei-cap-de-iarnă, celebrat la 30 noiembrie-1 decembrie, patronul lupilor ( capul de lup fiind un totem geto-dacic suprem, purtat şi ca steag în războaie !), care îngheaţă râul şi aduce iarna87 şi Baba Dochia ( sau Marta ), considerată cap de primăvară, celebrată între 1-9 martie şi continuată cu Zilele Moşilor, între 9- 17 martie, între celebrarea celor 40 de sfinţişori, Mucenici şi Alexe sau Alexii ! Ambele zeităţi par să fi avut în antichitate un rol cosmogonic- social centralizator, conservat în credinţe şi legende populare, într-o măsură mult mai mare decât la alte zeităţi precreştine ; astfel : Noaptea de Sântandrei, între 29-30 noiembrie este o noapte magică, în care « graniţele dintre lumi se destramă » şi « strămoşii mitici pătrund în lumea satului sub formă de strigoi sau de animale totemice .»88 « Despre vreme, legenda spune că sunt două babe. Ele umblă totdeauna cu câte un Făt Frumos alături : baba Dochia cu Sân-Toader, iar baba Paraschiva cu –Medru. Amândoi feţii-frumoşi au câte şapte cai. Lumea e cuprinsă şi ferecată cu două lanţuri : lanţul lui Sân-Petru şi lanţul lui Sânt-Ion. Când vine Sân-Toader cu caii săi, rupe lanţul lui Sân-Petru, îşi face drum şi intră primăvara. După dânsul vine şi Baba Dochia cu zile urâte şi ploioase... »89

6. După o interpretare ritualică-istorică, raportată la calendarul formal/ nominal religios, în opinia unor cercetători religioşi, acest ciclu ar dura simbolic doar 12 zile şi ar începe cu Sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Cristos, 25 decembrie, continuând până în 7 ianuarie, la Bobotează, când este celebrat Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Acest interval ar continua tradiţia indo-europeană a simbolizării tranziţiei dintre ani printr-un interval temporal de 12 zile, corespunzătoare celor 12 luni ale anului şi este împărţit simetric, în 6 zile înaintea Anului Nou şi 6 zile după anul Nou, corespunzând intervalului menţionat.90 : « Cercetătorii sunt unanimi în a aprecia că manifestările augurale durează 12 zile, adică de la Ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi până la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie). Dar pregătirile pentru acest “timp al trecerii” se fac cu mult înainte.91» În acest interval se cuprind şi alte celebrări religioase-creştine : Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, în 27 decembrie, Tăierea împrejur cea după trup a

86 Ibidem, p. 185

87 Ibidem, p. 67-69

88 Ibidem, p. 68

89 ibidem, p. 182-183

90 Octavian Buhociu, op.cit., p. 48, Vasile Pistolea, op.cit., p. 134

91 www.decraciun.ro

58

Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare, în 1 ianuarie, Botezul Domnului Isus Cristos sau Epifania, Teofania, Arătarea Domnului, Descoperirea Cuvântului Întrupat, în 6 ianuarie, când s-a relevat Sfânta Treime; în timp ce Fiul s-a botezat în Iordan de către Ioan, Sfântul Duh s-a coborât asupra lui Isus, întrupat în porumbel şi Tatăl din ceruri l-a recunoscut ca Fiul lui !

Alţi istoriografi religioşi, consideră într-o interpretare strictă a semnificaţiei ritualului religios-creştin ortodox, că ciclul sărbătorilor de iarnă începe odată cu Postul Crăciunului, în 15 noiembrie şi durează până la Sfântul Ioan, în 7 ianuarie.

De asemenea, raportându-ne la canoanele Bisericii ortodoxe am putea reţine şi o altă delimitare „canonică” a ciclului sărbătorilor de iarnă, respectiv între 20 decembrie şi 7 ianuarie, deoarece un canon al Bisericii ortodoxe prevede că între 20 decembrie şi 7 ianuarie, nu se fac nunţi şi nu se pomenesc morţii, asimilaţi în calendarul calendarul sincretic-religios local şi în calendarul comunitar-familial real, contemporan cu « moşii », precum Moş Crăciun, din 24 decembrie şi Moş Ajun, din 31 decembrie !

7. După o altă opinie, consemnată de Vasile Pistolea, ciclul sărbătorilor de iarnă ar fi delimitat de cei doi sfinţi ocrotitori ai copiilor, fiind deschis de prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae, din 6 decembrie şi închis de Sfântul Ioan Botezătorul, , Naşul lui Dumnezeu, patronul şi botezătorul copiilor, din 7 ianuarie.92

În concluzie, din nenumăratele exemplificări asupra sărbătorilor de iarnă, corespunzătoare ciclurilor calendaristice variate ale iernii, am ales enumerările cuprinse în remarcabilele cercetări sintetice ale lui Vasile Pistolea ; observănd, că cel mai lung interval calendaristic, care delimitează ciclul sărbătorilor de iarnă, este cuprins între 8-14 septembrie, când începea iarna, conform calendarului popular-agrar93 şi 23 aprilie, când începe vara pastorală, conform calendarului popular-pastoral94, am reţinut următoarele sărbători de iarnă principale: Sfântul Nichita, 15 septembrie; Teclele, 24 septembrie; Berbecarii, 26-29 septembrie; Sfânta Potcoavă, 1 octombrie; Filipii ( Martinii ) de Toamnă, 11 octombrie-21 noiembrie; Sfânta Cuvioasă Parascheva (Paraschiva) sau Vinerea Mare, 14 octombrie; Lucinul, 18 octombrie; Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru-Sâmedru şi Sfântul Dimitrie cel Nou (Basarabov), Ocrotitorul Bucureştilor, 26-27 octombrie; Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, 8 noiembrie ); Sfântul Mucenic Mina sau Sărbătoarea tâlharilor, 11 noiembrie; Postul Crăciunului, 15 noiembrie- 25 decembrie; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului sau Ovidenia, 21 noiembrie; Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemar- Ocrotitorul României sau Sântandrei, 30 noiembrie; Bubatul, 3-5 decembrie; Sfânta Varvara, 4 decembrie; Sfântul Sava, 5 decembrie; Sfântul Ierarh Nicolae sau Sânnicoară, 6 decembrie; Ana Zacetenia, 9 decembrie; Sfântul Ignatie sau Ignatul, 20 decembrie; Naşterea Domnului sau Crăciunul, 25 decembrie; Soborul Maicii

92 Vasile Pistolea, op.cit., p. 138-139

93 Ibidem, p. 185

94 Ibidem, p. 195

59

Domnului, 26 decembrie; Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, 27 decembrie; Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Sfântul Ierarh Vasile cel Mare sau Anul Nou sau Sânvasile, 1 ianuarie; Botezul Domnului sau Dumnezeiasca arătare sau Boboteaza, 6 ianuarie; Soborul Sfântului Ioan Botezătorul sau Sântion, 7 ianuarie; Tudosie cel Mare, 11 ianuarie; Circovii de Iarnă, 15-17 sau 16-18 ianuarie; Antanasiile, 16-18 ianuarie; Sânpetru de Iarnă, 16 ianuarie; Sfântul Antonie, 17 ianuarie; Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan sau Treisfetitele, 30 ianuarie; Filipii de Iarnă, 30 ianuarie- 2 februarie; Trif Nebunul, 1 februarie; Martinii de Iarnă, 1-3 februarie; Întâmpinarea Domnului sau Stretenia-Ziua Ursului, 2 februarie; Sfântul Haralambie, 10 februarie; Sfântul Vlasie, 11 februarie; Sfântul Mucenic Teodor Tiron sau Sântoader, 17 februarie; Dragobetele, 24 februarie; Mărţişorul, Mărţiguş sau Marţ şi Baba Dochia, 1 martie; Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, Măcinicii sau Mucenicii, 9 martie; Pornirea plugului, 9 martie; Zilele Moşilor, 9-17 martie; Sfântul Alexă sau Alexiile, 17 martie; Buna Vestire sau Blagoveştenia, 25 martie; Sfântul Antipa, 11 aprilie; Alesul, 21-23 aprilie; Mânecătoarea, 22 aprilie; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă sau Sângiorzul, 23 aprilie95.

Alături de aceste sărbători, autorul menţionează nenumărate, zeci şi sute de ritualuri familiale-comunitare de origine animist-totemică, precreştină sau dezvoltate concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, ritualuri comunitare religioase-creştine şi ritualuri magice (descântece, farmece, vrăji, ghicirea viitorului ş.a.).

95 Ibidem, p. 36- 202

60

5. Istoriografia cultural ă naţională şi regională despre ciclul sărbătorilor de iarn ă

Sărbătorile de iarnă au constituit o temă dominantă a folcloriştilor naţionali încă de la începuturile culturii naţionale moderne. Prima „şcoală naţională de folclor” s-a format în Banat, preponderent în ultimul teritoriu naţional autonom, aferent fostului Regiment de graniţă româno-bănăţean, teritoriu integrat administrativ Ungariei abia în anul 1872; unde a continuat să existe antica organizare românească a obştilor săteşti şi familiilor patriarhale, conduse de moşi, reprezentată de Comunitatea de avere a celor circa 30.000 de familii sau comunioane familiale/ grănicereşti! În Banat a fost stimulată ca niciunde altundeva lupta de emancipare culturală naţională modernă şi formarea pionierilor folclorului şi filologiei din teritoriul naţional, precum Paul Iorgovici Brâncoveanu, născut în 1764, la Vărădia, în judeţul Caraş Severin, Damaschin Bojincă, născut în 1802, la Gârlişte, în judeţul Caraş Severin, Atanasie Marian Marinescu, născut în 1830, în Lipova învecinată, din judeţul Arad, Simeon Mangiuca, născut la Broşteni, în judeţul Caraş Severin, în 1831 ş.a.

În Banat a existat cea mai dinamică şi reprezentativă pleiadă de « spirite universale şi militanţi culturali » din epoca modernă, continuatori direcţi ai Şcolii ardelene şi precursori ai culturii naţionale şi ai generaţiei „clasice” de la 1848, personalităţi „ renascentiste”, cu preocupări multilaterale, filologi, istorici, scriitori, publicişti, folclorişti, culegători de folclor, monografi şi poeţi dialectali, « în grai bănăţean », în acelaşi timp, care demonstrau în operele lor vechimea, continuitatea şi unitatea folclorului şi a culturii naţionale.

Banatul a reprezentat, o vatră a culturii moderne naţionale, inclusiv prin culegerea, valorificarea şi cercetarea sistematică a folclorului local şi naţional, aşa după cum reiese şi din următoarea enumerare:

Unul dintre primele studii dedicate obiceiurilor populare, respectiv „căluşarilor” a fost redactat de Damaschin Bojincă ( 1802- 1869 )96. Eftimie Murgu (1805-1870) demonstra încă din 1830, cu jumătate de secol înaintea lui B.P.Hasdeu, caracterul latin al limbii române, prin cercetarea cuvintelor de “necesitate”, care alcătuiesc fondul activ, cel mai uzual al limbii, transcriind

96 Damaschin Bojincă, Răspundere dezgurzătoare la cărtirea cea de Hale în anul 1828, Buda, 1828, Calindariu

românesc, Buda, 1829, p. 38-118

61

cântece populare în paralel cu traducerea lor latină97.Prima culegere de colinde şi obiceiuri de

iarnă a fost publicată de Atanasie Marian Marienescu ( 1830-1915), în două volume, apărute în 1859 şi 1867, Poezia poporală. Balade culese şi corese, în care valorifică culegeri folclorice nepublicate ale pionierilor acestei specii literare, precum Nicolae Tincu Velea ( 1816-1867 ). „ În domeniul metodologiei, Marienescu are meritele unui deschizător de drumuri, fiind primul care s-a preocupat consecvent de informatori, de diferenţierea lor în funcţie de talent şi totodată primul care a scris o biografie de informator. În unul din apeluri (pentru culegerea creaţiilor folclorice, n.n.)formulează şi un mic chestionar pentru culegerea obiceiurilor…”98 Tot el a fost autorul unuia dintre primele studii folclorice sistematice, dedicat poveştilor-basmelor românilor, studiul lui intitulat Descoperiri mari în povestele (basmele) românilor, fiind publicat în Albina, între 1871-1874. Ulterior a publicat alte studii folclorice fundamentale, metodologic şi istoric pentru cultura naţională, precum Cultul păgân şi creştin, 1884, prima sinteză istoriografică-folclorică naţională, care cuprindea doar primul volum al unui amplu proiect cultural- ştiinţific, intitulată Datinile şi sărbătorile românilor vechi; celelalte trei volume proiectate, rămânând nepublicate, respectiv : II. Sărbătorile şi datinile creştine; III. Urme de sărbători şi datini păgâne în sărbătorile şi datinile creştine de azi; IV. Mitologia daco- romană, acesta din urmă fiind nefinalizat şi Novăceştii, 1886. Stănescu-Arădanul Mircea Vasile (1841-1888), remarcabil publicist, scriitor şi culegător de folclor a publicat Poveşti culese şi corese, în 1860, reprezentând prima colecţie de proză populară românească99.Contemporan cu Atanasie Marian Marienescu a fost şi Simeon Mangiuca ( 1831- 1890 ), de asemenea unul dintre primii folclorişti, care a integrat folclorul în devenirea culturală-istorică a poporului român, redactând adevărate istoriografii folclorice-culturale, modelatoare pentru întreaga cultură naţională. O asemenea sinteză, care conţine ample referiri şi la sărbătorile de iarnă, a fost Călindariu, publicat în 1881100, continuat şi în 1882 şi 1883 ! Alte studii folclorice- culturale de valoare naţională au fost : Baba Dochia, publicat în Familia, nr.13/ 1874, De însemnătatea botanicei româneşci, publicat într-o serie de articole din Familia, în acelaşi an, 1874 !

De asemenea, unele dintre primele articole dedicate folclorului au avut ca subiect comunităţi dinBanat; aşa cum a fost articolul Jocul şi portul românilor din Foen ( Foeni, judeţul Timiş, n.n. )101.

De remarcat, că Atanasie M. Marienescu, în Datinile şi sărbătorile românilor vechi şi în volumul nepublicat, Sărbătorile şi datinile creştine şi Simeon Mangiuca, în Călindariu, publicat

97 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p.598

98 Ibidem, p.555

99 Ibidem, p. 810-811

100 Simeon Mangiuca, Călindariu iulianu, gregorianu şi poporalu românu, Braşov, Tipografia Alexi, 1881, Oraviţa,

1882, 1883

101 Foaie pentru minte şi literatură, nr. 22/ 1859, p. 125-126

62

în 1881102, 1882 şi 1883 sunt printre primii, dacă nu chiar primii folclorişti, care au redat catalogul calendaristic cvasi-complet al sărbătorilor „ religioase şi păgâne” naţionale; catalog completat constant de atunci până azi, de toţi folcloriştii valoroşi !

Specia poeziilor populare consacrată de Atanasie Marian Marienescu a fost continuată de Enea Hodoş ( 1858- 1945 ), care va publica la sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea trei volume monumentale de Poezii poporale din Bănat103 şi o culegere de literatură populară.104

La începutul secolului al-XX-lea a activat un alt culegător de folclor remarcabil, continuator al lui Nicolae Tincu Velea şi Atanasie Marian Marienescu, Iosif Bogdan ( 1883- 1948), care a publicat sute de piese folclorice ( circa 200 i-au apărut doar în numerele Plugarului român, din 1912 ! ), dar şi studii folclorice, cu menţiuni asupra sărbătorilor de iarnă..105Într-unul dintre cele mai vechi studii naţionale despre credinţele populare (“muiereşti, băbeşti” ), precreştine şi sincretic-religioase, Credinţele deşarte, publicat între 1909-1910, în 12 părţi, în Plugarul român106, Iosif Bogdan menţiona şi următoarele sărbători populare de iarnă: „ Apostolul Andrei (30noiembrie).Cea mai mare Vinere e cea înaintea lui Andrei, în care zi femeile nu mănâncă nimic.Varvara (4 decembrie-se ţine de bube), C.P. Sava (5decembrie-asemenea de bube), M. Ignatie (20decembrie), Ajunul Crăciunului (24decembrie).Întreaga săptămână după Crăciun...Ziua celor 70 de sfinţi (4ianuarie), Ziua crucii(5ianuarie), Încuiatul fierelor (16 ianuarie), S.M. Trifon (1 februarie ) ...”107

Primele monografii comunitare locale moderne, conţinând şi informaţii despre obiceiurile populare locale şi regionale, încep tot din Banat; din păcate, ele au circulat doar ca manuscrise şi s-au pierdt în cvasi-totalitate. Din mulţimea lor, a rămas exemplară monografia redactată de preotul Partenie Gruescu despre Sinteşti, Descrierea etnografică şi topografică a comunităţii şi circumstanţele ei din Sinteşti după înalta poruncă a Excelenţei Sale Domnului Guvernator al nostru Graf Ioan Coronini de Cromberg...nouă comunicată şi pusă în lucrare şi prin Partenie Gruescu, parohul Sinteştiului prelucrată, apărută parţial în anuarul Muzeului Banatului din Timişoara, Tibiscus, în 1972. Următoarea monografie, prima tipărită în Banat, avea nu întâmplător doi remarcabili folclorişti regionali şi naţionali, Atanasie M. Marienescu şi Sofronie Liuba108.Monografia Banatului numără în prezent sute de monografii tipărite şi nenumărate

102 Simeon Mangiuca, op.cit.

103 Enea Hodoş, Poezii poporale din Bănat, vol. I, Caransebeş, 1892, vol.II, Sibiu, 1906, vol. III, Sibiu, 1912

104 Enea Hodoş, Literatura poporală aleasă din diferite colecţiuni, Caransebeş, 1901

105 Iosif Bogdan, Poezii populare şi scrieri folcloristice, Timişoara, Editura Zamolsara, 2007

106 Plugarul român, nr.3-10,

107 Iosif Bogdan, Credinţele deşarte, în Plugarul român, nr.9/ 1910, p. 2

108 Sofronie Liuba, Aurelie Iana, Topografia satului şi hotarului Naidan, urmată de Studiul despre celţi şi numele de

localităţi de dr. Atanasie M. Marienescu, Caransebeş, 1895

63

monografii manuscrise, a circa 300 localităţi din Banat109, scrise în limbile română, germană, maghiară, sârbă, croată.

Din păcate, puţine monografii au o documentare metodică, coerentă şi încă mai puţine fac referiri minuţioase şi temeinice la sărbătorile comunitare şi familiale locale, conform unor informaţii certificate sau comunicate direct de localnici110. Una dintre aceste monografii, în care găsim mai multe menţiuni despre „ obiceiurile ciclului calendaristic” ( expresie care reflectă amatorismul în domeniul cercetat aici, n.n. !) este Monografia satului Şoşdea; autorii reproducând în ultimul capitol, capitolul XI, intitulat Obiceiuri, informaţiile unor persoane nominalizate, fără alte date de identitate ! Constatăm în acest capitol, că aceste obiceiuri ale „ciclului calendaristic „ „se ţineau lanţ”, „de la Anul Nou şi până la Crăciun”, afirmaţie parţial omisivă, deoarece în intervalul dintre Vinerea Mare, din 14 octombrie şi Ajunul Crăciunului, din 24 decembrie nu mai era descrisă nici o sărbătoare comunitară sau familială locală, menţionându-se doar că Sâmedru, din 26 octombrie, Aranjielul din 8 noiembrie, Vigenia, din 21 noiembrie, Ziua Sfintei muceniţe Varvara, ziua Sfântului Andrei, Sânicoară, din 6 decembrie „sunt sărbători cu nelucrare”111. În final, autorii remarcă însă echivoc, că „ Aceste credinţe şi rânduieli de cult popular odinioară ( când?, n.n. ) erau păstrate cu sfinţenie. Astăzi ele mai trăiesc doar în amintirea celor vârstnici, tineretul îndepătându-se cu totul de ele. „112

În perioada interbelică, 1919- 1939 a continuat cercetarea folclorică din Banat, dovedită de diverse articole şi studii individuale, dar şi de studiile instituţionalizate/ anchetele monografice,

109 Ioan Haţegan, Ghid monografic. Bibliografia monogrfiilor de localităţi bănăţene, Timişoara, Editura Banatului,

2006

110 Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909, Vasilie Popovici, Monografia

comunei Pătaş ( Nerapatas).Sat, graiu, credinţă şi obiceiuri locale, Caransebeş, 1914, Ioan Dimitrie Suciu, Comuna Alioş, din punct de vedere istoric, Ed. Societatea de Mâine, Bucureşti, 1940, Nicolae Cimpoieru, Un colţ de ţară, Baziaşul,Timişoara, 1935, Gh. Acsinteanu, O.Apostu, R. Soceanu, Herculanele s-au născut din legendă, Timişoara, 1944, Băile Herculane ( Mehadia ), Timişoara, Tip.H. Uhrmann, f. a., Ancheta monografică din comuna Belinţ, Timişoara, 1938, Mihail Gaşpar, Date monografice cu referire la comuna Bocşa Montană, Caransebeş, f. a ., Constantin Liuba, Vasile Murgu, Monografia comunei Ciclova Montană ( Măn.Călugăra ), Oraviţa, 1929, Caius Pascu, Comuna Denta ( Monografie istorică ),Timişoara, 1939, Sim. Sam. Moldovan, Judeţul Caraş şi oraşul Oraviţa. Scurtă monografie istorică, Oraviţa, 1933, Emilian Novacoviciu, Monografia comunei Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin dela anul 1777 – 1922, Oraviţa, 1923, Ioan Haţegan, Dumitru Jompan, Aurelia Jompan, Lazăr Suciu, Andreea Ambruş, Titus Dragomir, Bolvaşniţa. Monografie, Caransebeş, 1995, Alexandru Nemoianu, Borloveni, Cluj-Napoca, 1999, Gheorghe Luchescu, Lugojul- vatră a unităţii naţionale, Lugoj, 1994, Simion Ţunea, Nicolae Cin, Măru – Poiana Mărului, 1387 – 1997, Ed. Mirton, Timişoara, 1997, Petru Itineanţu, Monografia comunei Obreja, Caransebeş, 2002, Octavian Gruiţă, Gavrilă Peia, Monogafia satului Şoşdea, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999

111 Octavian Gruiţă, Gavrilă Peia, Monografia satului Şoşdea, Timişoara, Editura Marineasa, p. 168-169

112 Ibidem, p. 171

64

efectuate în 1934- 1935, de Institutul Social Banat- Crişana ( activ între 1932- 1948, reinstituţionalizat din 1995 ! ), la Belinţ113 şi Sârbova114, în judeţul Timiş.

De exemplu, A. E. Peteanu , autorul articolului “Datini şi obiceiuri de Crăciun în Banat” menţiona lapidar câteva obiceiuri şi credinţe din ciclul sărbătorilor de iarnă, din care redăm; obiceiul “păţăreilor” sau colindeţilor, “practicat îndeosebi pe la sate, în dimineaţa Ajunului, de cete de copii, zgribuliţi de frig, dar plini de emoţie, care pătrund prin ceaţa dimineţii, în curţile creştinilor şi strigă cu glasurile lor argintii: Bună dimineaţa lui Ajun/ Că-I mai bună a lui Crăciun/ Că-I cu miei, cu purcei, /Cu păstorii după ei…Micii piţărei sunt aşteptaţi de toţi bunii creştini cu mare bucurie şi primesc pentru urările lor mere, gutui, nuci, alone, colaci, cârnaţi şi alte bunătăţi.” Dar, constată autorul, acest obicei este pe cale de dispariţie “în multe locuri », în timp ce obiceiul colindelor se menţine « împotriva tuturor inovaţiilor şi a vitregiei vremurilor », obicei care culminează cu organizarea unor concerte corale în localităţile urbane. Alte obiceiuri sunt Steaua, cântată de cete de colindători, care poartă o stea împodobită cu hârtii colorate, simbolizând naşterea lui Isus şi pe cei trei magi de la răsărit şi diferite reprezentări-dramatice, ca Vicleimul sau Irozii, având ca obiect naşterea lui Isus, sosirea magilor şi primirea acestora de către Irod, Cerbuţul şi Şurca sau Turca, Capra sau Breaza, care reprezintă fetişuri vănătoreşti, primitive, cu cerbi şi capre deghizate în dansatori ascunşi sub diferite măşti şi costume largi.Alături de aceste obiceiuri, autorul selectează şi următoarele “datini”, corelate cu credinţe:

1.---în ziua de Crăciun sunt împrăştiate paie sau fân pe podea sau pe masă, pentru a reaminti locul Naşterii Domnului;

2.---în noaptea de Crăciun, după ce bate clopotul de la biserică, fetele şi băieţii aleargă la o fântână, izvor, apă curgătoare şi se spală cu apă curată, neatinsă de altcineva ;

3.---în ziua de Crăciun, înainte de masă, o femeie care nu a mâncat nimic, pune pe masă colăcei, cârnaţi şi alte mâncăruri, pe care le tămâiază, în timp ce înconjoară masa de trei ori, rostind, totodată, « Tatăl nostru », apoi « meneşte » fiecare fel de mâncare câte unui mort, aşează mâncărurile într-un coş şi se duce, să le împartă ca şi pomană săracilor, rudelor şi vecinilor;

4.---tot în ziua de Crăciun , la masa festivă se serveşte înainte varză şi sarmale umplute cu carne de porc, tăiat în ziua de Ignat, 20 decembrie, dedicată Sfântului mucenic Ignat;

5.---după masă, femeile din sate se plimbă prin sat cu trăsuri sau sănii împodobite cu ponevi sau pături şi covoare, ţesute de ele, pentru a-şi arăta hărnicia faţă de comunitate ;

6.---în a doua zi a Crăciunului, finii îmbrăcaţi sărbătoreşte vizitează naşii, cărora le oferă cadouri , de obicei, colaci frământaţi cu făină albă, cârnaţi, costiţe din porcul sacrificat la Ignat şi sunt ospătaţi de naşi.115

113 Institutul Social Banat-Crişana, Anchetă monografică în comuna Belinț, Editura Tipografia Românească,

Timişoara, 1938

114 Institul Social Banat-Crişana, Monografia comunei Sârbova (jud. Timiş-Torontal), Timişoara, 1939

65

În perioada interbelică, respectiv în 1930 a fost instituţionalizată, din iniţiativa lui Ion Muşlea, Arhiva de folclor a Academiei Romîne, cu sediul în Cluj, în cadrul căreia s-a realizat o catalogare modernă a cvasi-totalităţii documentelor folclorice-etnografice şi o chestionare sistemică, în 14 chestionare numerotate astfel şi câteva chestionare fără ordine numerală, aplicate în întregul teritoriu naţional, asupra cvasi-totalităţii obiceiurilor comunitare şi familiale. Pentru cercetarea noastră sunt relevante chestionarul IV, având ca obiect Obiceiurile de primăvară şi chestionarul XIV, Crăciunul, credinţe, obiceiuri şi povestiri. Din ultimul am reţinut întrebările 17 şi 19, referitoare la instituţia comunitară a cetelor de colindători : « Cum se organizează ceata colindătorilor sau a celor cu steaua ?Obişnuiesc feciorii satului să se întovărăşească pentru a petrece împreună zilele de Crăciun şi următoare ?Când se constituie şi cum se numeşte această tovărăşie ( ceată, bere etc. ) ?Cine o conduce ?Cum petrec membrii ei ?Unde şi când se adună ?Când şi cum se desface tovărăşia ? «116 Un alt chestionar intitulat Chestionar despre tovărăşiile de feciori117, relua documentarea asupra acestei instituţii comunitare, care probează cel mai elocvent originea şi continuitatea milenară a sărbătorilor de iarnă !

Cercetările dedicate expres sărbătorilor de iarnă sau sărbătorilor populare « de peste an », în care sărbătorile de iarbă sunt incluse s-au dezvoltat şi după 1945 şi au atins apogeul după anul 1989 ! Astfel, am remarcat operele care continuă « şcoala folcloriştilor din Banat « , ca ale profesorilor Ivan Evseev118, Vasile Pistolea şi Avram Florea119 sau ale scriitorului Aurel Turcuş120.

Cele mai consecvente şi consistente studii aparţin însă lui Ion Ghinoiu121.

115 A. E. Peteanu, Datini şi obiceiuri de Crăciun în Banat, în Luceafărul, anul I, nr.12/1935, p. 557-560

116 Ion Muşlea, Arhiva de folclor a Academiei Române 1930-1948, Cluj, Editura Fundaţiei pentru studii europene,

2003, p. 348-356,

117 Ibidem, p. 364-365

118 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1997, Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 2001

119 Avram Florea, Istoriografie a etnografiei româneşti din Banat, Editura Excelsior Art, 2003, pp.67-68

120 Aurel Turcuş, Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat, Timişoara, Editura Orizonturi

universitare, 2998

121 Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Editura Elion, 2002, Comoara satelor. Calendar popular, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005,

66

6. Catalogul cronologic relativ al sărbătorile de iarnă conform ciclurilor calendaristice sincretice-religioase, corespunzătoare celui mai lung interval, dintre 8-14 septembrie, când începe iarna agrară122 şi 23 aprilie, când începe vara pastorală123, precum şi calendarului creştin ortodox ajustat anual

Septembrie, răpciune, viniceriu, răpciuni, vinimeriu,viniţel, luna vinului :

8. Sântămăria Mică, Sfânta Maria Mică, Naşterea Maicii Domnului; 9. Stoborul Sântămăriei Mici, Circovii Sântămăriei Mici, Sfinţii şi Drepţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana; 13. Ziua Ursului, Înainte prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci; 14. Ziua crucii, Ziua şarpelui, Cârstovul viilor, Moşii, Închiderea Pământului;15. Macovei, Sfântul Macovei, Nechita cel Nebun, Sfântul Nechita; 17. Sfânta Sofia; 21. Târ-nainte, târ-napoi; 22. Măcinica Foca, Sfântul Sfinţit Foca, Teclele; 23. Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul; 24. Teclele berbecilor, Sfânta Întâia Muceniţă Tecla; 26. Filipii, Berbecarii, Filipii de toamnă ( 26-28 septembrie ), Adormirea Sfântului Ioan Evanchelistul; 27. Berbecarii; 28. Haritonul, Sfântul Hariton Mărturisitorul; 29. Sânmihai, Începutul verii lui Mioi, Vara lui Mihai ( până în 13 octombrie )124, Vara lui Mioi, Mioi, Nunta oilor, Năpustitul berbecilor, Arieţii; 30. Berbecii, Sfântul Mucenic Grigorie Luminătorul125

Octombrie, brumărel :

1.Procoavă, Sfântul Pocroavă, Acoperământul Maicii Domnului, Pocrovul; 11.Sfântul Filip, Vinerea Mare, Vinerea dinaintea Sfintei Paraschiva; 14. Sfârşitul verii lui Mioi, Sfânta Paraschiva, Sfânta Cuvioasă Paraschiva, Nunta oilor; 17. Osie, Lucinul, Sfântul Prooroc Oseea, Sfântul Apostol Evanghelist Luca ; 18. Ziua Lupului, Lucinul; 21. Vinerea ciumii, Sfinţii Martiri Ortodocşi Români; 22. Sâmbăta morţilor, Moşii de toamnă, Moşii de sâmburi; 24. Ajunul Sfântului Dumitru, Focul lui Sâmedru; 25. Sânmedru, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie

Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Bucureşti, Editura Agora, 2008, Ion Ghinoiu, Emil Ţîrcomnicu, Sărbători şi obiceiuri, Bucureşti, Editura Etnologică, 2009

122 Vasile Pistolea, op.cit., p. 185

123 Ibidem, p. 195

124http://portal.tfm.ro/forum/printthread.php?tid=286

125 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/195-2013-septembrie.html

67

Izvorâtorul de Mir; 26. Poitra lui Sumedru, Câinii lui Sânmedru, Filip Şchiopul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Ziua Soroacelor; 27. Fratele lui Sânmedru, Sfântul Dumitru cel Nou, Poitra lui Sânmedru126

Noiembrie, brumar, luna promoarei, vinicer, promorar, vinar :

1. Vrăcevul, Cosma şi Damian, Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian; 8. Arhanghelii, Năpustitul Arieţilor, Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Berbecii; 9. Poitra lui Arhanghel; 10. Filipii de Toamnă, Martinii ( 10-11/17-18 noiembrie ) ; 11. Mina, Ziua tâlharilor, Sfântul Mucenic Mina; 12. Martinii de toamnă; 13. Martinul cel mare, Ziua Lupului, Gădineţe, Martinul cel Mare de Toamnă, Sfântul Ioan Gură de Aur; 14. Martinii de toamnă, Lăsatul Secului de Crăciun, Lăsata secului de dulcele toamnei şi începutul postului Crăciunului, Sfântul Apostol Filip; 15. Spolocania, Postul Crăciunului; 20. Ajunul Ovideniei; 21. Filipul cel Mare, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Intrarea Mariei în templu; 24. Climăta Vântului; 25. Sfânta Mare Mucenică Ecaterina; 26. Sfântul Stelian ; 29. Ajunul de Sântandrei, Noaptea strigoilor; 30. Sântandrei, Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României127, Ieşirea din Filipii de toamnă, Noaptea strigoilor, Moş Andrei

Decembrie, Ningău, Undrea, Andrea, Neios, luna ninsorii, luna lui Cojoc :

4-6. Varvara, Savele, Zilele bubatului, Barbura, Sfânta Mare Muceniţă Varvara, protectoarea minerilor, Bubatul, Vărsatul128; 5. Sava, Bubatul, Sfântul Sava; 6. Moş Nicolae, Crăciunul copiilor, Sânnicoară, Sân Neculai, Sfântul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei; 7. Poitra lui Sânnicoară, Sfânta Filofteia; 10. Ana Zacetenia, Sân Micoară, Sfântul Nicolae Mic, Zămislirea Sfintei Fecioare Maria, Sora lui Sânnicoară, Sfântul Nicolae cel Mic; 12. Spiridon, făcătorul de minuni; 13. Sfânta Lucia; 15. Sfântul Elefterie, Elefterie Făcătorul de minuni129; 18. Sfântul Modest Protectorul animalelor; 19. Ajunul Ignatului; 20. Ignatul porcilor, Înătoarea, Sfântul Sfinţit Mucenic Ignaţie Teoforul; 23. Preziua Ajunului; 24. Moş Ajun, Ajunul Crăciunului; 25. Crăciunul, Intrarea în Cîşlegii de iarnă, Moş Crăciun, Naşterea Domnului; 26. A doua zi de Crăciun; 27. A treia zi de Crăciun, Sfântul Apostol Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Sfântul Ştefan; 28. Îngropatul Crăciunului, Îngroparea Crăciunului; 31. Îngropatul Anului Vechi, Naşterea Noului An, Ajunul lui Sânvăsâi, Ajunul Sfântului Vasile

Ianuarie, gerar, genarie, ghenarie, gerariu, ghenare, cărindar, Gerhard, cărindariu, , călindariu :

126 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/196-2013-octombrie.html

127 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/197-2013-noiembrie.html

128 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/198-2013-decembrie.html

129 Ibidem

68

1.Anul Nou, Crăciunul mic, Fratele Crăciunului, Siva, Sânvăsâi, Sfântul Vasile cel Mare, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; 3.Îngroparea anului vechi; 5. Ajunul bobotezei, Ziua crucii; 6. Boboteaza, Iordanul, Chiraleisa, Apa Botează, Arătarea Domnului, Botezul Domnului, Apa Botezată; 7. Sântion, Iordănitul, Iordănitul femeilor, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului; 8. Ziua Moaşei; 11. Tudose, Cuviosul Teodosie cel mare, protectorul naşterilor, Filipul Teodosie cel Mare; 16. Sfântul Petru de iarnă, Sfântul Petru cel Şchiop, Fulgerătoarele, Circovii de iarnă, Sânpetrul Lupilor, Miezul iernii, Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru, Circovii de iarnă ( 16-18 ); 17. Circovii de iarnă, Tănasea ciumii, Antanasiile, Fulgerătoarele, Atanasiile, Cuviosul Antonie cel Mare; 18. Circovii de iarnă, Fulgerătoarele, Tănase şi Chirică, Tănase de ciumă, Atanasia ciumelor, Sfinţii Atanasie şi Chiril Arhiepiscopii Alexandriei, Tănasea Ciumii; 20. Eftimie, Sfântul Eftimie cel Mare; 24. Sfânta Agapia; 25- 29/ 31. Sfântul Grigore Teologul, protectorul văduvelor, Filipii de iarnă, Teclele, Treisfetitele; 27. Sfântul Ioan Hrisostomul; 30. Filipii de iarnă, Teclele, Treisfetitele, Trisfetitele, Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur; 31. Filipii de iarnă, Filip cel şchiop

Februarie, făurar, faur, luna lupilor, fluierar :

1.Martinii de iarnă, Ziua omizilor, Arezanul viilor, Trif nebunul, Trifon nebunul, Sfântul Trifan, Trifonul viermilor şi lăcustelor, Viermăritul, Sfântul Mucenic Trifon, protectorul zarzavagiilor, Arezanul sau Gurbanul viilor130; 2. Martinii de iarnă, Ziua ursului, Stretenia, Martinul cel mare, Anul nou al podgorenilor, Târcolitul viilor, Întâmpinarea Domnului; 3. Martinii de iarnă, Simion bătrânul, Sfârşitul Martinilor; 5. Cârneleagă; 10. Haralambie, Haralambie de ciumă, Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie, Haralambie care a pus ciuma în lanţuri; 11. Vracii, Vlasie, Vlasii ochilor, săptămâna brânzei, Săptămâna albă, Intrarea în săptămâna nebunilor ( 2-18 februarie ! ), Vlaşii, Sfântul Sfinţit Mucenic Vlasie Episcopul, protectorul gospodăriei; 12. Săptămâna vârstată, Harţa, Hârţa, Săptămâna clisei, Lunea albă, Lunea burdufului;13. Marţea ciorilor, Marţea albă; 15. Joia furnicilor, Joia necurată; 16. Pamfilie, Vinerea scumpă, Vinerea ouălelor, Sfântul Mucenic Pamfilie; 17. Sâmbăta ursului, Sâmbăta albă, întâia a lui Lazăr, Moşii de iarnă, Sâmbăta piftiilor, Sâmbăta morţilor, Sâmbăta în praguri, Moşii de piftii; 18. Duminica lăsatului de sec de brânză, Lăsatul secului de carne, Ieşirea din săptămâna nebunilor, Intrarea în săptămâna cailor lui Sântoader ( 5-12 zile ); 19. Lunea vaselor, a păstorilor, a păsărilor, a viermilor, Ziua forfecarilor, Tarbacul câinilor, Săptămâna Mare, Săptămâna nebunilor, albă, a brânzei, Săptămâna mare; 20. Marţea albă, Marţea vaselor, încuiată, a ciorilor, a trăznetului, a Sântoaderului; 21. Miercurea strâmbă, frumoasă131; 22. Joia necurată, nemaipomenită, Joia furnicilor; 23. Vinerea ouălelor, Vinerea ierbii, Vinerea omanului, Vinerea Sântoaderului, Vinerea furnicilor ; 24. Sântion de primăvară, Drăgostitele, Dragobete132 ( celebrat şi în 28 februarie sau 1, 3, 25 martie ! ), Logodna păsărilor, Cap de primăvară,

130 http://www.mfr-busteni.net/index.php3?quoi=38&LANG=RO

131 http://www.gazetadeagricultura.info/dezvoltare-rurala/611-obiceiuri-si-traditii/1192-calendarul-sarbatorilor-

romanesti-faurar.html, www.muzeulastra.ro

132 ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

69

Logodnicul păsărilor, Logodiciul păsărilor, Ioan Dragobete, Dragomir, Năvalnic, Cap de vară, , Dragomiru Florea, Zburătorul, Grangurul, Sântoaderul cel mare, Sâmbăta cailor, Sâmbăta ursului, Sâmbăta albă, întâia a lui Lazăr, Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul, Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul133; 25. Lăsatul secului de brânză, Lăsata secului de brânză, Legarea grânelor, Sfîrşitul Câşlegilor de iarnă, Alimori, Priveghi, Hodaite, Opaiţ, Refenele, Vergelul, Sărbătoarea Cucilor ( una-două zile ! ), Noul an agrar; 26. Cucii, Lunea păstorilor, Lunea viermilor, Lunea forfecarilor, Începutul postului mare, Păresimile, Săptămâna mare, Spolocania, Lunea curată, Tîrbacul câinilor, Lunea vaselor, a păsărilor, a păstorilor, a viermilor, Tarbacul câinilor; 27. Marţea trăznetului, Marţea ciorilor, Intrarea în săptămâna cailor lui Sântoader, Marţea încuiată, Marţea Sântoaderului, Marţea vaselor; 28, Miercurea strâmbă; 29. Joia iepelor, Joia furnicilor, Joia tuturor jivinelor, Joimarica

Martie, mărţişor, marte, marţie, făurel, mart, încolţitorul, germănar, Marta :

1.Baba Dochia, Baba Marta, Intrarea în zilele Babei ( 1-9/ 12 ), Cap de primăvară, Mărţişorul, Vinerea Sântoaderului, Zilele Dochiei, Babele, Cuvioasa Evdochia; 2. Sântoaderul cel mare, Sântoaderul cel şchiop, Sâmbăta Sântoaderului, Sâmbăta morţilor; 5. Marţea încuiată; 9. Măcinicii, Anul nou al plugarilor, Cap de primăvară, Moşii de mărţişor, Moartea Dochiei, Sâmbra plugului, Ieşirea din zilele Babei, Sfinţişorii, Cei 40 de Mucenici, Sâmbăta Morţilor, În praguri, Sâmbăta Ursului, Moşii de piftii, Retezatul stupilor; 10. Intrarea în zilele Moşilor, Duminica lăsatului secului de carne, Alimori, Baterea halviţei, Hodaiţe, Legarea grânelor, Încurarea cailor; 11-16. Lunea burdufului, Lunea albă, Săptămâna brânzei, Săptămâna Albă, Săptămâna nebunilor; 12. Marţea ciorilor, Marţea albă; 14. Joia necurată ; 15. Cristofor, Vinerea scumpă, Vinerea ouălelor; 16. Ajunul lui Alexie, Sâmbăta Ursului, Sâmbăta Albă, Întâia a lui Lazăr; 17. Alexiile, Ziua peştelui, Ziua şarpelui, Corn înflorit, Alexie Omul lui Dumnezeu cel cald, Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Duminica Lăsatului de sec de brânză, Hodăiţele; 18. Ieşirea din Zilele Moşilor, Lunea vaselor, a păstorilor, a păsărilor, a viermilor, Ziua forfecarilor, Tărbacul câinilor, Jujeul câinilor, Spolocania, Cucii134; 18-23. Săptămâna Mare; 19. Marţea vaselor, încuiată, a ciorilor, a trăznetului, a furnicilor, a Sântoaderului; 20. Miezul Păresimilor, Ziua şarpelui, Sărbătoarea ouălelor, Miercurea număratului ouălelor, Târnoasele, Miercurea strâmbă, Miercurea frumoasă; 21. Târ-nainte, târ-napoi, Joia furnicilor, iepelor, necurată, Turta furnicilor; 22. Vinerea ierbii, Omanului, Sântoaderului, furnicilor; 23.Sântoaderul cel Mare, Sâmbăta Cailor, Sâmbăta Ursului, Sâmbăta Sfântuluii Teodor, Caii lui Sântoader, Bulciul Sântoaderului; 24. Ajunul Blagoveşteniei; 25. Blagoveştenie, Ziua cucului, Bunavestire; 26. Părinţii Blagoveştenilor, Gavril Blagoveştenicul, Soborul Blagoveşteniilor, Blagoveştenia ţiganului, Soborul Sfântului Arhanghel Gavril, Marţea încuiată; 30. Sâmbăta ursului

Aprilie, prier, deschizător, florariu, înfloritor, traistă-n băţ135 :

133 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013-februarie.html

134http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/189-2013-martie.html

135 http://antenasatelor.ro/component/content/article/384-traditiile-lunilor-anului

70

1. Ziua păcălitului, Ziua nebunilor, Ziua păcălelilor; 6. Lăzărelul, Sâmbăta Floriilor, Moşii de Florii; 7. Floriile, Nunta urzicilor; 8. Săptămâna mare, Săptămâna patimilor; 10. Miercurea Paştilor, Miezul păresimilor, Miercurea numărătoarea ouălelor, Ziua şarpelui136; 11. Joimari, Joia neagră, Moşii de Joimari, Joimăriţa, Sărbătoarea dinţilor, Joia verde, Sfântul Antipa; 12. Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor, Vinerea Mare; 13. Sâmbăta Paştelui; 14. Săptămâna Luminată, Paştele, Săptămâna Paştelui; 15. A doua zi de Paşte; 16. A treia zi de Paşte, Mătcălăul, Marţea dracului; 18. Joia rea, Joia verde, Joia Paştilor, Paparuda, Joia necurată, Joia nemaipomenită; 19. Fântâniţa; 20. Sâmbăta Tomii, Sâmbăta Ursului; 21. Paştele mic, Druşte, Paştele blajinilor; 22. Sângiorzul vacilor, Ajunul Sângiorzului, Lunea morţilor, Săptămâna neagră, Mânecătoarea, Ajunul Sfântului Gheorghe; 22-28. Săptămâna Floriilor; 23. Sângiorzul, Anul Nou al ciobanilor, Ropotinul ţestelor, Blojul, Sângeorgiu, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sânjorzu, Moşii, Sânjorjoo ( crengi de fag )

136 http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/190-2013-aprilie.html

71

7.Aniversarea contemporană a sărbătorilor de iarn ă în unele comunităţi locale din Banat

Pentru a constata în ce măsură sunt comemorate sărbătorile de iarnă în contemporaneitate, am efectuat o cercetare de teren în şapte comunităţi locale din Banat, situate pe drumul national nr. 59, între reşedinţele judeţelor Caraş Severin şi Timiş, respectiv Reşiţa şi Timişoara şi pe două drumuri comunale, conexe acestui drum naţional, la Măureni, Gătaia, Birda, Voiteg, Sângeorge, Berecuţa, Folea.

Cercetarea a constat în completarea a patruzecişidouă chestionare, având ca obiect cincisprezece întrebări referitoare la modul în care intervievaţii, selectaţi aleatoriu, participă la sărbătorile de iarnă, şi trei menţiuni complementare, referitoare la existenţa unor obiceiuri comunitare locale, specifice comunităţii, la posesia personală şi familială a costumelor populare şi a unui calendar creştin ortodox !

Facem precizarea, că toţi intervievaţii s-au declarat credincioşi ortodocşi; în Măureni, aceştia domiciliind la numerele de imobile: 97, 98, 133, 154, 200, 213, 216, 227, 338, 339, 384, 386, 463, 469, 481, 505, 528, 553, 554, 556; în Gătaia, la numărul 166; în Birda, la numerele 3, 97; în Voiteg, la numerele 17, 106, 134, 139, 140, 177, 185, 206, 210, 212, 261, 370, 477; în Sângeorge, la numerele 100, 160; în Berecuţa, la numărul 41 şi în Folea, la numerele 11, 303 !

Prin urmare, toţi intervievaţii au avut cunoştinţă de semnificaţia majorităţii sărbătorilor selecţionate în chestionar, în intervalul de optzeci de zile, dintre 15 noiembrie, cînd începe Postul Crăciunului şi 2 februarie, când sunt celebrate deopotrivă Întâmpinarea Domnului, dar şi Sfinţii Mucenici Iordan şi Gavril, Stretenia sau Ziua Ursului şi când se fac primele previziuni despre sfîrşitul iernii şi începerea noului anotimp cald, lucrativ !

Iată conţinutul chestionarului :

Chestionar referitor la ciclul sărbătorilor de iarnă în comunitatea locală________

Data_________ Numele şi prenumele intervievatului__________

72

Adresa/domiciliul__________ Locul naşterii___________________

Data stabilirii în actuala comunitate_______________________

Vârsta_________________ Profesia_______________ Ocupaţia_______________ Starea civilă____________

*** Cum participaţi/ respectaţi tradiţia la sărbătorile de iarnă ?

1---Postul Crăciunului (din 15 noiembrie )__________________________

2---Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21noiembrie )___________________

3---Sfântul Apostol Andrei (30noiembrie )_____________________________

4---Sfânta Varvara/Barbara (4decembrie )_____________________________

5---Sfîntul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei (6decembrie )_________

6---Sfântul Ierarh Spiridon (12decembrie )_________________________

7---Sfântul Ignatie Teoforul/Ignatul (20decembrie)_____________________

8---Ajunul Sărbătorii Naşterii Domnului (24decembrie )___________________

9---Crăciunul/ Sărbătoarea Naşterii Domnului (25decembrie)______________

10---Sfântul Ştefan (27decembrie )___________________________________

11---Sfântul Vasile cel Mare/ Anul Nou (1ianuarie )_____________________

12---Boboteaza (6ianuarie)_____________________________________________

13---Sfântul Ioan Botezătorul ( 7ianuarie )_________________________

14---Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Vasile, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore din Nazianz (30ianuarie)_______________________________________

15---Întâmpinarea Domnului/ Sfinţii Mucenici Iordan şi Gavril (2februarie) ; Stretenia sau Ziua Ursului, în calendarul popular_________________________________

*** Men ţionaţi alte obiceiuri locale !

*** Ave ţi costum popular ?

*** Ave ţi calendar bisericesc ortodox ?

73

Interpretînd statistic răspunsurile intervievaţilor, am reţinut următoarele :

1.Nici un intervievat nu precizează “Alte obiceiuri locale », fapt care dovedeşte dispariţia activităţilor comunitare tradiţionale locale! Acest fapt părea previzibil încă de acum cîteva decenii, datorită migraţiei interne masive în această zonă şi în aceste comunităţi; 31 din cei 42 intervievaţi au declarat, că sunt veniţi în localitate şi doar 11 sunt autohtoni !În ultimele două decenii, această migraţie internă a fost completată de o emigraţie definitivă şi periodică masivă, ajungând, după unele informaţii administrative locale la 20-40 % din totalul populaţiei !

2.Doar 22 din cei 42 intervievaţi, reprezentând 52,38%, au calendar creştin-ortodox în locuinţă, de unde deducem, că aceştia cunosc şi semnificaţia sărbătorilor creştine, menţionate în chestionar !Doar 21, respectiv 50% declară, că merg la biserică, în ziua de Crăciun şi mai puţini la celelalte sărbători !

3. Mult mai puţini sunt însă, cei care efectuează ritualurile personale, familiale şi comunitare, aferente sărbătorilor religioase; astfel, doar 22 intervievaţi susţin, că ar ţine post negru sau parţial, în perioada 15 noiembrie-24 decembrie ( Postul Crăciunului ), numai14, respectiv 33,33% dintre intervievaţi dau pomană în ziua de 6 decembrie, când este comemorat Sfîntul Ierarh Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi doar 5, adică 11,90% dau pomană în ziua de Ignat, când se sacrifică porcii, 20 decembrie !De asemenea, doar 30 intervievaţi, respectiv 71,42% declară, că merg, să colinde sau primesc colindători în Ajunul Crăciunului şi numai 13, respective 30,95% împodobesc bradul în Ajunul Crăciunului !?

4. Foarte puţini intervievaţi, 7, respective 16,66% mai practică ritualuri precreştine, ca acelea specifice zilei Sfântului Andrei, în 30 noiembrie, punând usturoi la uşi şi în casă, pentru a alunga duhurile rele şi strigoii sau abţinându-se, să arunce resturi alimentare în curte, pentru a nu atrage lupii fl ămânzi spre animalele din gospodărie !

5. Activităţile comunitare dedicate sărbătorilor de iarnă se rezumă la: 5.1. Colindatul, la care participă 30 intervievaţi, adică 71, 42%. Se colindă, doar în Ajunul Crăciunului şi al Anului Nou, mai mult în cete de doi sau mai mulţi copii, care cântă colinde religioase şi colinde laice ( Sorcova şi o variantă recitativă a Pluguşorului, decăzută din ritualul tradiţional, ancestral, care simboliza întreaga comunitate rurală solidară ) sau reprezintă ritualul « caprei », redus la personajul mascat şi alţi doi-trei însoţitori, cu îmbrăcăminte cotidiană, care recită, fluieră sau bat într-o tobă improvizată. De asemenea, se colindă în grupuri familiale, mai ales de către tineri, la cunoştinţe, naşi şi rude, iar după colindat, care e un pretext, se petrece toată noaptea, uneori şi zilele următoare, cu schimbarea locaţiei, la toţi convivii. În fine, există şi o ceată mare, care cuprinde tineri şi adulţi, coordonaţi adesea de preotul local, care colindă în toiul nopţii şi care selectează « gazdele », după criterii materiale, financiare ! 5.2. Participarea la ritualurile comunitare religioase-creştine, menţionată de circa 50% dintre intervievaţi ! 5.3. Aprinderea în noaptea Anului Nou a unui foc purificator, la care asistă întreaga comunitate, vizavi cu Biserica din Folea, obicei menţionat doar de o persoană, reprezentând 2,38% din totalul intervievaţilor !

6. Obiceiurile familiale predominante sunt: 6.1. Vizite la rude, naşi şi cunoştinţe, menţionate de 18 intervievaţi, reprezentând 42,82% dintre intervievaţi; aceştia menţionând, totodată şi

74

pregătirea unor mâncăruri tradiţionale ( sarmale, răcituri, plăcinte ş.a.); 6.2. Audierea şi vizionarea colindelor şi a ritualurilor tradiţionale.

Există însă menţiuni (tendinţe...), care dovedesc desacralizarea comportamentelor personale şi familiale şi adoptarea unor comportamente urbane, practice sau ludice. De exemplu, intervievata G.C. menţionează, că în ziua Crăciunului „Dimineaţa nepoţii fug, să vadă ce cadouri au primit şi sunt dezamăgiţi, că nu l-au văzut pe Moş Crăciun”, apoi, „După Crăciun am fost la patinoar, pentru a mai slăbi” şi „În prima zi din an ne odihnim, după o noapte grea şi plină de distracţii!” , iar intervievatul U.I. menţionează, că în Ajunul Crăciunului „Stăm, nu facem mare lucru”, iar de Crăciun „În primul rând mergem la biserică, după aceea stăm, mâncăm, este aproape ca orice zi, obişnuită, doar că este Crăciunul !”

75

8. Rezumatul lucrării

În opera noastră am realizat o cercetare complexă, istorică-culturală asupra sărbătorilor de iarnă.

Am definit, deci, sărbătorile de iarnă în sens cultural-istoric ; acestea fiind o specie a genului folcloric al sărbătorilor populare, iar aceste sărbători populare constituind la rândul lor cea mai veche instituţie comunitară continuată până în contemporaneitate a poporului nostru, dovada supremă a originii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpatic-danubiano-pontic .

În mod ştiinţific, sistematic sărbătorile de iarnă nu sunt decît un produs social-cultural, respectiv un sistem de activităţi/ creaţii personale şi colective dintr-o comunitate, diversificat/ -e odată cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii şi cu dezvoltarea socială generală.

În mod fizic, aceste sărbători de iarnă sunt doar forţe personale şi colective având dintotdeauna unul şi acelaşi sens, respectiv integrarea cosmică a acestor forţe personale şi colective din diferite comunităţi sau armonizarea relaţiilor comunitare-sociale-naturale, consolidarea acestor relaţii şi a solidarităţii interpersonale, familiale şi comunitare.

Am distins cronologic, mai multe etape ale devenirii istorice a sărbătorilor de iarnă, comunitare locale şi familiale din actualul teritoriu naţional şi am demonstrat originea primitivă a acestor sărbători; unele dintre ele fiind originate şi continuate cu certitudine din epoca primitivă, respectiv perioada paleoliticului târziu şi parţial mezoliticului, până în mileniul al-V-lea î. Cr., corespunzătoare celor mai vechi ritualuri religioase, sintetizate de noi ca „ ritualuri cosmogonice primitive, originare, animiste şi integratoare”, în care toţi participanţii aveau acelaşi statut şi din perioada interferentă parţial cu perioada menţionată anterior, a formării şi proliferării ritualurilor religioase „cultice şi totemice” sau a „cultelor totemice” gentilice-tribale, aproximativ între mileniile X-I î. Cr., când în aceste ritualuri se separă un protagonist, care impune norme restrictive celorlaţi coparticipanţi.

76

În final, am constatat interferenţa sărbătorilor comunitare ( inclusiv acelea de iarnă ) timp de milenii şi „definitivarea” lor în perioada interferenţei ritualurilor comunitare rurale geto-dace cu ritualurile creştine şi a predominanţei ritualurilor creştine asupra ritualurilor comunitare rurale geto-dace, proces atestat din secolul al-III-lea d. Cr.- până azi.

Contrar axiomei cvasi-generale a existenţei unui calendar popular, care limitează strict sărbătorile populare, inclusiv sărbătorile de iarnă în anumite intervale temporale, am demonstrat, că majoritatea acestor sărbători celebrează şi semnifică în esenţă diferite cicluri vitale şi cosmogonice, cicluri care au constituit primele unităţi de măsură ale timpului, anterioare instituţionalizării calendarelor iulian şi gregorian, în anii 45 î. Cr. şi 1582 d.Cr.!

În acest sens, am distins coexistenţa încă în memoria colectivă şi în comportamentul comunitar local, familial, regional şi naţional a mai multor calendare, în care se încadrează relativ şi sărbătorile de iarnă, respectiv : 1.Calendarul obişnuit, comun, astronomic sau „gregorian”, unitate temporală matematică-astronomică absolută, adoptată şi instituţionalizată din ordinul Papei Grigorie al-XIII-lea, la 24 februarie 1582, ulterior de statul român în 1/ 14 aprilie 1919 şi de Biserica ortodoxă română în 1/ 14 octombrie 1924, care are 365 de zile ( ani obişnuiţi ) şi 366 de zile ( ani bisecţi ) şi care măsoară 365, 2425 zile !

2. Calendarul instituţionalizat politic-religios sau creştin-ortodox, bisericesc, difuzat anual practicanţilor-religioşi, cu actualizarea diverselor comemorări religioase ciclice, cuprins între 1 septembrie şi 31 august.

3. Sistemul calendarelor populare regionale-originare, precreştine, animiste-totemice-populare, continuat până în zilele noastre, comun în diferite comunităţi şi grupuri din anumite zone sau regiuni naţionale, unilateralizat ca şi calendar popular, care cuprinde cel puţin trei „straturi” cronologice, constând într-un calendar animist-totemic originar, având ca totem dominant lupul şi alte totemuri complementare, precum ursul şi calul, calendar peste care s-au suprapus un calendar agrar vegetal şi un calendar pastoral, a căror esenţă constă în reproducerea unor cicluri vitale şi sociale-economice, interferente cu alte „cicluri calendaristice” reprezentate de diferite forţe cosmogonice, animale, păsări, moşi şi strămoşi, forţe malefice şi forţe benefice ş.a.

4. Calendarul dacic presupus, constând într-o înşiruire de cicluri lunare, pare să fi avut o iarnă cuprinsă între 30 noiembrie, la Sântandrei şi Dragobetele, celebrat la 28 februarie sau Zilele Dochiei, dintre 1-9/ 12 martie !Acest calendar cuprindea doar două cicluri vegetale şi lucrative, unul activ, vara şi unul pasiv, conservator şi distrugător, iarna.

5. Calendarul sincretic-religios local, exemplificat în cvasi-totalitatea cercetărilor folclorice şi etnografice, care este expresia ultimă a unui calendar format până în contemporaneitate, care a asimilat toate elementele calendaristice regionale, începând cu perioada creştinismului instituţionalizat-comunitar, în obştile săteşti/ ţărăneşti, conduse de “moşi” sau “oamenii buni şi

77

bătrâni”, continuată apoi cu perioada centralizării şi consolidării mitropoliilor ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, Mitropolia Ungrovlahiei, atestată în 1359, Mitropolia Severinului, din 1370, Mitropolia Moldovei, din 1386. Acest calendar a fost instituţionalizat sub autoritatea “moşilor” locali, care încă înainte cu câteva secole de era noastră au constituit primele grupuri politice central-decizionale, reprezentate de „ sfaturi „ administrative şi judecătoreşti ale obştilor săteşti şi familiilor patriarhale, determinând cvasi-totalitatea structurii şi relaţiilor sociale din Dacia preromană şi Dacia romană ( care cuprindea doar circa 20% din Dacia Mare, după războaiele din 105-106 d. Cr. ), iar mai tîrziu sub autoritatea “prezidenţilor”, “primilor între egali” aleşi şi complementari acestor sfaturi, respectiv a juzilor, cnezilor, voievozilor, jupanilor ş.a. se va suprastructura şi extinde reţeaua de instituţii centralizate, specifice statelor medievale, feudale (monetăria, armata sau “oastea ţării”, mitropolia, curtea domnească, cetăţile domneşti, sfatul domnesc ş.a.).

De asemenea, am identificat o structură culturală-formală a sărbătorilor de iarnă, conţinând următoarele elemente sau specii: 1. colindele laice anonime, populare (inclusiv sorcova sau semănatul)137; 2. colindele culte; 3. colindele religioase; 4.ritualurile familiale-comunitare de origine animistă-totemică,precreştine sau dezvoltate concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, inclusiv uratul Pluguşorului de Anul Nou, continuat cu ritualul pornirii plugului, în 9 martie, Sorcova, jocurile/ dramele comunitare cu măşti şi ritualurile de divinaţie, magice (descântece, farmece, vrăji, ghicirea viitorului ş.a.); 5. ritualurile comunitare religioase-creştine;

Am precizat, de asemenea, principalele trăsături sau caractere ale sărbătorilor de iarnă, care le deosebesc de celelate „sărbători populare de peste an” :

1.) Caracterul ciclic, respectiv caracterul periodic, repetabil, regulat.În fapt, întreaga concepţie socială actuală moşteneşte ancestrala concepţie comunitară despre măsurarea timpului, nu prin unităţi temporale delimitate strict, matematic, instituţionalizat, ci ca o succesiune şi totodată interferenţă de „cicluri vitale” integrate în „cicluri temporale-cosmogonice „ respectiv cicluri vegetative, cicluri animale, cicluri biologice-umane, cicluri cosmogonice, cicluri fizice-energetice malefice şi benefice” ş.a.. Acest aspect a fost mai puţin sistematizat de majoritatea cercetătorilor, aceştia contatând doar succint, că „ Orice unitate de măsură a timpului calendaristic a fost marcată în Calendarul popular prin două hotare ( unul delimitează începutul, altul sfârşitul ) şi un miez...”138

137 Atanasie Marian Marinescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p.514, Octavian

Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 89

138 Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 110

78

2.) Caracterul tranzitoriu, fiindcă numai aceste sărbători reprezintă trecerea de la vechiul an calendaristic-civil la noul an.

3.) Caracterul sincretic-religios; să ne amintim, că aproape fiecare celebrare religioasă creştină este dublată sau triplată, de comemorarea unor forţe animiste-totemice, anterioare cu mii de ani instituţionalizării ritualurilor Bisericii creştine ortodoxe.

4. ) Caracterul alternativ, contradictoriu al acestor sărbători, dedicate succesiv unor forţe benefice şi malefice (exceptând sărbătorile din calendarul bisericesc, dedicat exclusiv unor forţe benefice: Isus Cristos, sfinţi ş.a. ).

5.) Conservarea şi simbolizarea mediului comunitar originar, al formării, continuităţii şi dezvoltării poporului român, mediu reprezentat de obştile săteşti libere, conduse de grupul politic central decizional al Moşilor, capii familiilor patriarhale.

Raţionamentul cercetării noastre a fost demonstrat cu numeroase dovezi arheologice, interculturale, etnografice, folclorice, istorice, menţionate în conţinutul prezentei opere !

Am dedicat un capitol istoriografiei culturale naţionale şi regionale despre ciclul sărbătorilor de iarnă, insistând asupra cercetătorilor din Banat, care au avut rolul unor promotori şi modelatori pentru întreaga cercetare folclorică şi etnografică naţională !Capitolul se încheie cu enumerarea cercetărilor sistematice recente.

Un alt capitol cuprinde catalogul cronologic relativ al sărbătorile de iarnă din ciclurile calendaristice sincretice-religioase, corespunzătoare celui mai lung interval, dintre 8-14 septembrie, când începea iarna, conform calendarului animist-totemic agrar139 şi 23 aprilie, când începea vara pastorală, conform calendarului animist-totemic pastoral140, precum şi calendarului creştin ortodox ajustat anual.

Într-un alt capitol am prezentat concluziile unei cercetări de teren în unele comunităţi locale din Banat, reflectând predominanţa comemorării sărbătorilor din calendarul instituţionalizat politic-religios sau creştin-ortodox, bisericesc şi coexistenţa rarisimă a unor comportamente familiale şi comunitare restrânse, de comemorare a vechilor forţe animiste-totemice din sistemul calendarelor populare regionale-originare, precreştine, animiste-totemice; proces obiectiv, determinat de progresul economic-social contemporan şi de migraţia masivă, generalizată din aceste comunităţi, în ultimele două decenii, ajungând la o rată medie de până la 20-30%.

În încheiere am prezentat sursele documentare, metodice şi ştiinţifice ale cercetării noastre !

139 Vasile Pistolea, op.cit., p. 185

140 Ibidem, p. 195

79

Raţionamentul nostru sistematic a demonstrat, de asemenea, existenţa unor concepte istorice-culturale noi, precum : sărbătorile de iarnă, specie a genului folcloric al sărbătorilor populare formează încă cea mai veche instituţie comunitară continuată până în contemporaneitate, a poporului nostru; sensul istoric unitar al sărbătorilor de iarnă; ritualurile familiale-comunitare de origine animistă-totemică, precreştine sau dezvoltate concomitent cu instituţionalizarea religiei creştine, inclusiv Pluguşorul de Anul Nou, continuat cu ritualul pornirii plugului, în 9 martie, jocurile/ dramele comunitare cu măşti şi ritualurile de divinaţie, magice (descântece, farmece, vrăji, ghicirea viitorului ş.a.); ritualurile comunitare religioase-creştine; unitatea lingvistică-istorică sau sintagma concentrată în cuvintele- moş-obşte sătească-sărbătorile dedicate moşilor în contemporaneitate; Moşii reprezentanţi generici pentru morţi, decedaţi; Moşii reprezentanţi generici pentru strămoşii culturali şi ocrotitori ai locurilor natale; Moşii personaje totemice (vezi Capra, Vicleimul ş.a.); Moşii apelative ale unor sfinţi (Moş Andrei, Moş Nicolae ); Moşii patroni şi supraveghetori vii ai sărbătorilor; Moşii personaje tacite, dublate de Moaşe, soţiile lor

80

9.Bibliografie

Lucrări generale

Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare şi cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum, 2002

Calendar creştin ortodox 2013, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2013

Dicţionar bibliografic, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981

Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979

Ghidul primăriilor, ediţia a-XII-a, 2012, Editura Focus, Târgu Mureş, 2012

Haţegan Ioan, Ghid monografic. Bibliografia monografiilor de localităţi bănăţene, Timişoara, Editura Banatului, 2006

Lucrări şi studii de specialitate

Barlea O, Folclor literar românesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981

Bernea Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997

Bogdan Iosif, Poezii populare şi scrieri folcloristice, Timişoara, Editura Zamolsara, 2007

Bojincă Damaschin, Răspundere dezgurzătoare la cărtirea cea de Hale în anul 1828, Buda, 1828, Calindariu românesc, Buda, 1829

81

Buhociu Octavian , Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, Editura Minerva, 1973

Chirica Vasile, Boghian Bogdan, Arheologia preistorică a lumii, Editura Helios, Iaşi, 2003

Deleanu M. M. , Activitatea lingvistică a lui Simeon Mangiuca, în Studii de limbă, literatură şi folclor, Comitetul de cultură al judeţului Caraş Severin, Reşiţa, 1976

Ene-Teodorescu Cătălin Virgiliu , Catalogul calendarelor româneşti (1794-1947), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2000

Evseev Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1997, Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 2001

Florea Avram, Istoriografie a etnografiei româneşti din Banat, Editura Excelsior Art, 2003

Ghinoiu Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, Comoara satelor: calendar popular, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Bucureşti, Editura Agora, 2008; Ion Ghinoiu, Emil Ţîrcomnicu, Sărbători şi obiceiuri, Bucureşti, Editura Etnologică, 2009

Hodoş Enea, Literatura poporală aleasă din diferite colecţiuni, Caransebeş, 1901

Mangiuca Simeon, Călindariu iulianu, gregorianu şi poporalu românu, Braşov, Tipografia Alexi, 1881, Oraviţa, 1882, 1883

Marian Fl. Simion, Sărbătorile la români, vol. I, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1994

Marinescu Atanasie Marian, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, Editura Minerva, 1971

Munteanu Viorel, Bârleanu Viorel , Strop de ler, vol I, Iaşi, Ed. “Mitropoliei Moldovei”, 2000

Muşlea Ion, Arhiva de folclor a Academiei Române 1930- 1948, Cluj, Editura Fundaţiei pentru studii europene, 2003

Olteanu Antoaneta , Calendarele poporului român, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Paideia, 2009

Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura Allfa, Bucureşti, 1997

Pistolea Vasile, Sărbători religioase şi datini la români, Editura Marineasa, Timişoara, 2006

82

Răduică Georgeta , Răduică Nicolin, Calendare şi almanahuri. 1731-1918

Sporiş Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefaţă de Costea Marinoiu, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 2000

Stahl H. Henri, Paul H. Stahl, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968

Turcuş Aurel, Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat, Timişoara, Editura Orizonturi universitare, 2008

Ureche V. A., Codicele bandinus, Analele Academiei Române, Memorii, secţia istorie, XVI

Publicaţii

Foaie pentru minte şi literatură, nr. 22/ 1859

Luceafărul, anul I, nr.12/1935

Plugarul român, nr.9/ 1910

România liberă, 27.11.2011

Situri internet

http://antenasatelor.ro/component/content/article/384-traditiile-lunilor-anului

http://dli.ro/slujba-de-craciun-cum-si-de-ce.html

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011_06_01_archive.html

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Tezaurul_de_la_Sacoşu_Mare

http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/11/dictionar-istoric-dacic.html

http://m.rfi.ro

http://portal.tfm.ro/forum/printthread.php?tid=286

83

http://rdcnroman.blogspot.ro/2012/04/surorile-tablitelor-de-la-tartaria.html

https://sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni1/home/provadia---primul-oras-din-europa

http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/vasile_pistolea_0-unitati-de-timp-in-calendarul-popular-anotimpurile-anului.html

http://www.cjsuceava.ro/cib/ro/boboteaza.php

http://www.colinde.ebul.ro/

http://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=791&grouptopic_id=6408

http://www.crestinortodox.ro/craciun/craciun-ortodox/obiceiuri-iarna-68391.html

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/macinicii-68800.html

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=188

http://www.emaramures.ro/stiri/18462/CRACIUN-OBICEIURI-UNICE-MARAMURES

http://www.gaesti.ro/social/121-vraji-obiceiuri-si-traditii-de-anul-nou.html

http://www.gazetadeagricultura.info/dezvoltare-rurala/611-obiceiuri-si-traditii/1192-calendarul-sarbatorilor-romanesti-faurar.html,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cariera-internationala-iei-camasa-traditionala-romaneascahttp://www.inbucovina.ro/recomandat-de-inbucovina/obiceiuri-si-traditii-de-iarna-din-bucovina/

http://www.infoms.ro/home/detalii-stiri/article/4552.html?type=98&no_cache=1

http ://www.infotravelromania.ro/sibiu_marginimeasibiului.html

www.ireferate.ro...tezaure preistorice în judeţul Neamţ

http://www.mfr-busteni.net/index.php3?quoi=38&LANG=RO

http://www.monitorulsv.ro/Local/2012-01-14/La-Draguseni-a-avut-loc-a-doua-editie-a-Festivalului-Obiceiurilor-de-Iarna-pe-stil-vechi

http://www.muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013

http://www.newsbucovina.ro/exclusiv/65338/hutulii-printre-datini-si-obiceiuri

http://www.paperblog.fr/2870637/traditii...e/samedru/, Vasile Pistolea, op.cit., p. 195

84

http ://www.revistapentrupatrie.ro/index.php?option

http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/superstitii-traditii-post-craciun-7545.html

http://www.zhd.ro/

http:/www.ziarultricolorul.ro/social/superstitii-de-anul-nou...28.12.2012

ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

www.parohiaortodoxabenidorm.com

Monografii

Acsinteanu Gh., Apostu O., Soceanu R., Herculanele s-au născut din legendă, Timişoara, 1944

Ancheta monografică din comuna Belinţ, Timişoara, 1938

Băile Herculane ( Mehadia ), Timişoara, Tip.H. Uhrmann, f. a.

Cimpoieru Nicolae, Un colţ de ţară, Baziaşul,Timişoara, 1935

Gaşpar Mihail, Date monografice cu referire la comuna Bocşa Montană, Caransebeş, f. a .

Ghidiu Andrei, Bălan Iosif, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1909

Gruiţă Octavian, Peia Gavrilă, Monogafia satului Şoşdea, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999

Haţegan Ioan, Jompan Dumitru, Jompan Aurelia, Suciu Lazăr, Ambruş Andreea, Dragomir Titus, Bolvaşniţa. Monografie, Caransebeş, 1995

Institutul Social Banat-Crişana, Anchetă monografică în comuna Belinț, Editura Tipografia Românească, Timişoara, 1938

Institul Social Banat-Crişana, Monografia comunei Sârbova (jud. Timiş-Torontal), Timişoara, 1939

Itineanţu Petru, Monografia comunei Obreja, Caransebeş, 2002

Liuba Constantin, Murgu Vasile, Monografia comunei Ciclova Montană ( Măn.Călugăra ), Oraviţa, 1929

85

Liuba Sofronie, Iana Aurelie, Topografia satului şi hotarului Naidan, urmată de Studiul despre celţi şi numele de localităţi de dr. Atanasie M. Marienescu, Caransebeş, 1895

Luchescu Gheorghe, Lugojul- vatră a unităţii naţionale, Lugoj, 1994

Moldovan Sim. Sam., Judeţul Caraş şi oraşul Oraviţa. Scurtă monografie istorică, Oraviţa, 1933

Nemoianu Alexandru, Borloveni, Cluj-Napoca, 1999

Novacoviciu Emilian, Monografia comunei Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin dela anul 1777 – 1922, Oraviţa, 1923

Pascu Caius, Comuna Denta ( Monografie istorică ),Timişoara, 1939

Popovici Vasilie, Monografia comunei Pătaş ( Nerapatas).Sat, graiu, credinţă şi obiceiuri locale, Caransebeş, 1914

Suciu Ioan Dimitrie, Comuna Alioş, din punct de vedere istoric, Ed. Societatea de Mâine, Bucureşti, 1940

Ţunea Simion, Cin Nicolae, Măru – Poiana Mărului, 1387 – 1997, Ed. Mirton, Timişoara, 1997

86

87

88