Dan Puric si crezul inimii   sale

Am primit astazi dimineata prin email un interviu cu domnul Dan Puric, probabil publicat undeva, dar fara sa mi se spuna sursa de unde a fost preluat. Pentru exceptionalitatatea acestui interviu il redam integral, asa cum l-am primit si apoi, alte trei linkuri catre interviuri ale aceluiasi om decultura.

Textul primit:

DAN PURIC

„Credinta mi-a schimbat felul de a privi viata.Parca am intrat intr-o baie de lumina”

Actor, scenarist, regizor si dansator, autor de spectacole aplaudatein tara si in strainatate, artist multipremiat si decorat pentruservicii exceptionale in cultura, Dan Puric n-are nevoie deprezentari. Exista, totusi, o latura mai putin cunoscuta a vietiisale, care ii depaseste preocuparile artistice, desi se recunoaste inele, ca picatura de apa intr-un ocean: credinta. Intr-un moment decumpana a vietii, Dan Puric s-a intors cu fata spre Dumnezeu

„L-am aflat pe Dumnezeuintr-un tarziu, dar nu prea tarziu”

- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eramun copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-aspus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nuexista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste,nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemeneaintelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie totmai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate

1

una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain deBiserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri dincuriozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedesteca Dumnezeu va era undeva, aproape…- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul simi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eramo inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila luiDumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mineun sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuiesa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa maajute.- Parintii dvs. nu erau credinciosi?- Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu.Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specificafamiliei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri sidoreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si setemeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nuse auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destulde mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sasociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.- Cand s-a petrecut convertirea?- Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Amtrecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutiirationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Candm-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatatecare nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.- Cum anume s-a intamplat?- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni preaintime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-amaflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca amcunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu ainceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata.Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile,m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea measfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiileorientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveauun caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram

2

intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca faraDumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta simuntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am oviziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viatade aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.

„Adevarata arta este arta crestina”

- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesajcrestin? Si de ce?- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat siam dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat caarta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei.Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment,performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta safie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eumi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incercsa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantulMantuitorului.- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratiaiti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, deratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, siformalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta.Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi sedesfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-amcaiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesccum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatiea dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Celegatura este intre cele doua mesaje?- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumeamachiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, subcomunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreazaverticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. DonQuijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traireascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutorcelor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tuteaeste unul; Noica, altul… Cervantes a vrut sa protesteze prin aceastaopera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti,

3

si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebelcare nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fostesentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am cititcartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am maivazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vantniste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru -multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizareaactuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii bineluipublic. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt inrealitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le aratemonstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa sifoarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul;sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.

„Teatrul meu dezvrajeste publicul”

- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnitentuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesulde care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproapepagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”,cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearganiciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu dincuriozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-odata, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii…Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cupublicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii aratde unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna capublicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersuldvs. teatral: din obligatie, din credinta?- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata.Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cumajoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impunnimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasescecou, nu insist.- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica,in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pescena, ci si in agora?- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt

4

obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si oconstiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vinadoctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu dacasunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile insan. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.„Sa privim detasat integrarea.

Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”

- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazuttoata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vinesi de aici vreun pericol?- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza,noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, darsufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa”secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romaniacrestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexatiunei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceastarelatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc,deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu mergela noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse.- Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu vatemeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca uncrestin practicant?- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoriacrestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman,Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparatsa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisitcredinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cinesunt.- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim catoata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan safaca asta?- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punemcapat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randulcelor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la SfantaLiturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea dinbiserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, insens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica dezid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat.

5

Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la unritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nicimacar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubireadunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana iniubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imiamintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea PetruVoda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind lacredinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii puisa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica,majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi saplateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina siintuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, leeste mai usor sa aleaga raul.

„Pe mine ma intereseaza sufletul,nu imaginea mea”

- Dati-ne un exemplu!- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatiareligioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opunmulti crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. DarBiserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice SfantulApostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa neaparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne faceiresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. Dece nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza innumele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi?Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta areinflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma aSfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie.Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz.Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia deturnesol a crestinului adevarat din Romania.- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata derevista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa GigiBecali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat inpartidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei caregandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Casi cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand

6

proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat peIliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuiasa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinismin Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa maconsidere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meude pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu suntun oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru case tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-Lmarturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit saubanuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nuimaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.……………………………………………………………………………

Dupa cum se observa interviul este foarte recent.Alte linkuri catre interviurile sale

1. http://www.ele.ro/articol_2866.html2. http://jurma.wordpress.com/2006/06/18/dan-puric-si-visul-sau/3. http://www.sfin.ro/articol_6697/dan_puric___capitalismul_de_grota_nu_are_nevoie_de_cultura_.html

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

7

DAN PURIC - INTERVIU2005-06-15, 13:43

Dan Puric nu este numai un reformator al limbajului teatral prin spectacole precum "Visul", "Toujours l'amour", "Made in Romania", "Cei 150" si "Hic sunt leones", ci si o constiinta. The ONE aduce in lumina rampei un spirit independent, lucid, care diagnosticheaza cautarile si problemele teatrului si societatii romanesti, in speranta administrarii unui tratament adecvat de catre cei responsabili cu asa ceva.

La 15 ani de la Revolutie, nu ne-am revenit de pe urma experientei comuniste. Care sunt sechelele acestui traumatism pe care le sesizati in societate si pe care le resimtiti in viata dvs.?

Nu voi da un raspuns original, ci ma voi ajuta de un om inteligent, Nae Ionescu, care spunea ca omul trebuie sa scape pe rand de trei lucruri: cand e copil, de scarlatina; cand e adolescent, de sifilis; cand e adult, de comunism. Sa inlaturam o confuzie: in 1989 noi nu ne-am castigat libertatea. Am intrat dintr-un ghetou comunist intr-o jungla, o zona de libertinaj, de haos. Nu suntem niste oameni liberi, ci niste oameni care incearca sa-si recapete reflexele de normalitate. Dupa o anestezie de 50 de ani, cautam sa recastigam o fiziologie a normalitatii. Ce este vital pentru noi nu este atat o integrare in Europa, cat o reintegrare in Romania cea veche, cu contrastele si contradictiile ei, o reintegrare in normalitate. Important pentru mine, ca roman si om liber in fata lui Dumnezeu, este sa ma recastig pe mine in deplinatatea reflexelor mele.

In ce moment al drumului v-a gasit Revolutia?

Eram un simplu prizonier, membru de partid, esalonat in organizatia respectiva. Un supravietuitor care facea slalom printre lucruri penibile. Un om care se zbatea. O victima. Ca tot poporul roman in limitele bunului simt.

Ce importanta atribuiti aflarii adevarului - atat cat se poate afla - despre trecutul comunist? Ce atitudine aveti fata de confortul uitarii?

Nu-i un confort al uitarii, ci o desacralizare a memoriei. O arma a celor care au intinat prezentul este sa intineze memoria, pentru ca oamenii sa nu mai aiba repere, sa nu aiba de ce se agata. Nevoia de memorie este o chestiune de

8

toaleta spirituala, un lucru care face parte din fiziologia unui popor. Avem nevoie de aceasta memorie, care a fost confiscata. Istoria a fost falsificata si acum traim o memorie distorsionata - un lucru mai pacatos decat inainte, o minciuna-adevar. Am citit de curand un interviu cu o tanara care face parte din Guvern. Pentru ea istoria incepea la ora 13.30, astazi. N-o interesa trecutul. Mi-aduc aminte de vorbele filozofului american Santayana, care spunea ca cine n-are memoria istoriei, risca s-o repete. Arma cel mai des folosita este bascalia. Trebuie facuta o distinctie in aceasta privinta. Umorul este de tip crestin. Cele mai frumoase cuvinte despre umor le-am gasit nu la Bergson, ci la parintele Staniloae: umorul reprezinta puterea spiritului care nu deznadaznuieste; umorul demitizeaza, dar nu desacralizeaza. Te demitizeaza de podoabele false, de slava desarta si te asaza in rost. Umorul ne-a facut sa traversam istoria noastra nefericita. Umorul este zambetul iesit din tragedie. Bascalia este ranjetul ateu. Un ranjet al bascaliei este ofensiva mitocaniei pe posturile de televiziune, bine intretinuta, aproape institutionalizata. Trebuie sa vedem cu luciditate lucrurile acestea si sa ne recrestinam. Ca sa facem fata navalirii poporului roman de catre populatia Romaniei - aceasta este noua navalire barbara - avem nevoie de intelectualul crestin, care a disparut de pe "piata" romaneasca. Avem tot felul de intelectuali, intelectualoizi, filozofi plini de cunostinte dar, vorba lui Noica, fara cunoastere si fara o morala crestina, care sa se responsabilizeze in fata cetatii. Nu vreau sa generalizez, multi

intelectuali au riscat, desi au fost timorati de acest cabaret al dosarelor, dar majoritatea intelectualilor nostri isi pastreaza bine siesta unui confort de gandire: pot sa argumenteze orice fel de stare, de decadere a poporului, dar n-au nimic de-a face cu personalitatea. Personalitatea se sacrifica.

Ati vorbit de mitocania de pe ecranul televizorului. Dincolo de aceasta fata hidoasa, cum arata Romaniile cu care va intalniti dvs.?

Nu vreau sa stigmatizez poporul roman, dar identific foarte clar doua lucruri. Trebuie sa stam cu un ochi la contemporaneitate, care inseamna amestec, deruta, contagiune de cea mai proasta calitate, si cu inima pe vesnicia neamului. Nu trebuie sa suprapunem gradul de umilinta sociala la care oamenii au fost adusi prin sistemul economic (un fel de genocid institutionalizat la nivelul pensionarilor si al tinerilor) si pe care-l observam

9

oriunde pe strada sau in metrou, si hidosenia celor care l-au creat. Romanul adus in starea asta nu este hidos. El, saracul, supravietuieste. Se chinuie sa faca fata. Isi traieste in spasme ultimele repere. Cauta sa se duca spre Biserica, spre lucruri sigure. Hidosenia mi se pare o anumita tradare din interior: sunt tineri care adera la asemenea convingeri de auto-masacrare. Dar eu nu deznadajduiesc. Am o atitudine critica si lucida fata de ceea ce se intampla. Sunt martorul acestor zbateri. Pe mine ma intereseaza fata neintinata a Romaniei, care este asigurata din cu totul alte parti. E un ciment tras pe deasupra, iar pe dedesubt creste un firicel de iarba. Poporul roman se conjuga la nivelul firicelului de iarba. Cum se repercuteaza aceste zbateri in teatrul romanesc? Teatrul romanesc este, dupa parerea mea, intr-o criza fundamentala. Dupa ce s-a imbatat cu apa rece ca l-a descoperit Occidentul (nu stiu daca a fost descoperit la nivel de valoare sau la nivel exotic), la ora actuala "doarme in front". Prin urmare, este nevoie de artistul crestin ? si nu ma refer la un artist care sa participe la cine-stie-ce procesiuni religioase, ci la artistul izbavitor, purtator de constiinta. Din unul dintre cele mai recente spectacole ale mele, "Cei 150", reiese tulburatoarea impletire a istoriei teatrului cu istoria natiunii si multitudinea situatiilor in care actorii au fost luptatori, purtatori de identitate nationala. Actorul a fost un personaj care de multe ori a rupt o ordine prost intemeiata. La ora actuala, este nevoie de o noua atitudine, dar trebuie sa luam in considerare faptul ca artistii nostri au fost inregimentati, confiscati de o putere monocefala, iar acum sunt lasati de izbeliste intr-o societate care nu mai are nevoie de ideologii pentru ca monstrul monocefal s-a retras si e plurivalent economic. Artistii primesc sandvisuri din cand in cand - niste premii. Problema e ce tragedie traiesc ei intre premii. Dar inca n-au curajul sa decline asemenea premii. Sper ca tinerii sa iasa din starea de vegetatie, sa nu fie numai meseriasi buni pe scena si, altfel, apolitici. Apolitismul este o forma de lasitate. In ce s-a transformat acea complicitate care exista in comunism intre actor si spectator, din cauza cenzurii si sub efectul instituirii unui cod aparte de comunicare intre scena si sala? Complicitatea a disparut odata cu cenzura. Aceasta provocase insa un beneficiu: teatrul, devenind codat, a castigat foarte mult in dimensiunea metaforica, poetica. Artistul a trebuit sa creeze metafore. La adapostul lor putea sa se exprime. In acelasi timp, spectatorul devenise specialist in a le decoda. Acum, vrand-nevrand, s-au creat niste libertati epidermatice, confundate cu libertatea cetateanului. Si atunci s-a creat nevoia unui text direct, care functioneaza ca o supapa. E ca si cum in toate jurnalele poti sa

10

spui ce vrei. Dar nu exista nici o urmare. Exista o criza a textului dramatic in Romania, a teatrului, intrucat textul clasic nu mai poate sa faca fata mutatiilor din spectator. Eu am abordat o specie de teatru ce exclude cuvantul pentru ca undeva, probabil in subconstient, am simtit ca aceasta camasa a teatrului clasic, chiar

contemporan, nu mai poate prinde suferinta lumii.

Cum se mai face teatru intr-o institutie subventionata de la bugetul de stat?

Daca ne referim la Teatrul National, el are o responsabilitate in ceea ce priveste repertoriul, pentru ca trebuie sa cultive literatura nationala. In ceea ce ma priveste, mi s-a creat un culoar alternativ. Un adapost pentru genul de spectacol pe care-l fac. Este o atitudine desteapta de manageriat. Dar lucrurile in general in teatrul romanesc scapa de sub control. De exemplu, fenomenul de underground. Bietii studenti se duc in tot felul de circiumi. Sigur ca nu statul trebuie sa organizeze toata treaba, dar el poate sa creeze un sistem legislativ, niste parghii economice care sa le permita tinerilor o manifestare mai buna. In strainatate, alternativa teatrala la institutiile de spectacole bugetare este foarte bine gestionata. Chiar daca sunt lasati de capul lor, tinerii din strainatate au mediul bun, temperatura buna de dezvoltare. La noi, dupa ce un tanar a luat premiu la Mangalia, de pilda (acolo se desfasoara Gala Tanarului Actor "Hop", organizata de UNITER - n.r.), pasul al doilea nu exista. Suprastructura este deficitara pentru ca nu exista un mecanism economic. Eu am jucat in Ungaria, in Budapesta, un oras cu 1,5 milioane de locuitori, in paralel cu 80 de teatre private. In Bucuresti, exista un singur teatru privat, al lui Marcel Iures. Ce diferenta! In Romania, exista o fractura cumplita intre harul tinerilor si aparatul legislativ deficitar, iar acest decalaj are implicatii foarte mari. Toate aceste stangacii in cultura se depun in mod latent. Peste zece ani vom vedea ce nenorociri se produc. Nu putem merge la intamplare. S-a facut o teorie a hazardului: niste giboni au fost lasati sa apese pe o masina de scris si s-a zis ca pana la urma tot se bate un poem de Racine sau o tragedie de Shakespeare, dar timpul care le trebuie ar fi de la inceputul Universului pana acum. Eu nu pot sa astept atat. Au trecut 15 ani in care era asa de simplu sa se faca o reforma in teatru. Nu este umilitor ca un mare actor sa fie platit la fel ca ceilalti? De ce sa fim egali cu totii in aceasta privinta? Pana si ideea de societar al Teatrului National ar trebui sa fie distincta din punct de vedere financiar. Napoleon a instituit acest lucru la 1810. La noi nu functioneaza.

11

Proiectul de lege privind institutiile de spectacole, care se afla in dezbaterea Senatului, vrea sa fie o incercare de reforma in teatru, dar nu are nici o prevedere referitoare la castigurile artistilor...

In Occident exista teatru de repertoriu, teatru de proiect si teatru-gazda, la fel ca in acest proiect de lege. El ar trebui sa stipuleze si care este contractul unui mare actor si care este contractul unui debutant. In acest fel, actorul ar sti pe ce se bate. Nu s-ar mai mima miza, ci s-ar desfasura o competitie reala.

Sunt succesul la public si valoarea artistica ireconciliabile? Dvs. pareti sa fiti un contraargument.

Generic, raportul dintre succes si valoare ar putea fi exprimat astfel: sunt trei tarabe - taraba nationala, mitocanizata; taraba internationala, monitorizata; si taraba lui Dumnezeu - acolo ma gasiti pe mine. Romanul vine la a treia. Restul sunt prejudecati si frici de om care n-are radacini puternice. Romania nu este in Occident, ci este o placa turnanta spre Orient. Il citez din nou pe parintele Staniloaie, care folosea sintagma popor-punte. Avem o vocatie spirituala fantastica. Unii ne civilizeaza pe noi, noi putem sa-i spiritualizam pe altii. Acesta este paradoxul neamului: din saracie, din umilinta, din nenoricire avem forta spiritualizarii. A nu se confunda civlizatia si confortul material cu spiritualitatea. Ei ne civilizeaza printr-o legislatie europeana, noi ii spiritulizam, le dam ce au pierdut.

Ce tip de comunicare presupune teatrul pe care-l faceti?

Cred ca un fel de comunicare totala. Cuvantul a fost compromis, a fost atat de siluit incat ar trebui sa facem o pauza. Folosesc tacerea ca limbaj ca sa pretuim cuvantul din nou si sa apelez la acel fond neintinat al nostru. Un proverb chinezesc spunea: cand oamenii mint, mainile spun adevarul. Sper ca, in cazul meu, este o comunicare de la inima la inima, de la minte la minte. Publicul de astazi asteapta altceva, iar teatrul este incapabil sa raspunda, e ramas in urma. Realitatea este mult mai tare, iar teatrul trebuie sa se reformuleze. Eu sunt in acest proces vulnerabil de reformulare. Il traiesc prin toti porii. Nu sunt in avangarda. Nu fac teatrul experimental, nici - cum s-a mai spus prin cronici - pantomima ("In sfarsit si in Romania, teatru de pantomima"). Nu am timp sa ma sincronizez cu un Occident care are alta experienta. Trebuie sa raspund acum, pe loc, unor intrebari. Energia trebuie

12

scoasa la suprafata. Ea face diferenta, iar diferenta este sansa dialogului cu altii. Pot sa ma globalizez la nivel de ciorap, conserve si fast-food, dar nu interior, pentru ca dialogul se obtine doar prin diferenta.

Ati pus pe picioare o trupa tanara care va urmeaza pe drumul unui limbaj teatral inovator. Pe de alta parte, painea si cutitul managementului teatral sunt, in unele cazuri, in mainile acelorasi oameni din trecut.

Da, mergem in paralel. Eu mor de viu. Am facut un copil care scanceste de ani de zile. N-are un sediu. Exista o umbrela improvizata la Teatrul National, mai jucam la Rapsodia Romana, dar nu exista o legislatie. Iata o dovada de incapacitate: s-a nascut un copil, il lasa sa devina aurolac. Ei au alte probleme. Intotdeauna vor avea alte probleme, la ordinea zilei, de tip caragialesc. Sunt obtuzi, nu vad autenticul. Nu este numai cazul meu. Sunt trupe de dans contemporan care au succes in strainatate, iar aici nu au spectacole. Un paradox: geniul acestui popor si primitivismul institutional. Umanitatea intreaga traieste niste spasme ingrozitoare, iar noi suntem dublu marcati: iesim dintr-un ghetou ametiti si, in loc sa intram intr-o lume cu repere, intram intr-un alt haos. Trebuie sa dam din picioruse cat mai repede, ca in fabula aceea, cu cele doua broscute care cad in lapte - una n-a facut nimic si s-a inecat, cealalta a dat din labute si s-a facut unt si ea a scapat.

Care sunt gandurile artistice pe care vreti sa le impliniti in perioada urmatoare?

Lucrez la un film, fara vorbe, despre taina acestui neam. Nu voi prezenta, precum baietii de la Cannes, la comanda occidentala, o Romanie exotica, derizorie, imbacsita de mizerie. Nici una turistica, precum in albumul penibil in care totul era idilic. Nici toaleta publica, nici dulcegarii. Exista in Romania o taina, un semn artistic extraordinar. Acesta-i mesajul lucid pe care vreau sa-l transmit cu onestitate.

Dvs. aveti aceasta luciditate si cu toate acestea nu v-ati erijat intr-un lider de opinie? N-am intrat intr-un partid politic pentru ca statutul unui artist este, totusi, unul de independenta. Din asemenea spirite libere se naste structura adevarata a unei societati. Ele sunt un semnal de alarma intr-o societate civila in agonie. Un strigat vine din partea mea.

13

Dan Puric si Visul   sau

 

14

Dan Puric este un artist incredibil, genial; si atat. Nu ma intereseaza alte aspecte. Refuz sa il interpretez, cum fac cu alte subiecte, printr-o grila pur conceptuala, pentru ca expresia artistica e dincolo (sau dincoace, mai bine) de concept. E un crestin fervent, se opune homosexualitatii, dar arta lui e libera si elibereaza. E, mai mult decat orice, o fiinta a expresiei, nu a reflectiei. Insa duce acest destin pana la apogeul sau. Un reformator al teatrului, neapreciat la adevarata sa maretie in aceasta tara a descentrarii valorilor, un roman singular si un revolutionar al carui camp de batalie e arta, care nu s-a dat si nu se da batut in lupta cu cenzura, prostia si barbarismul. Un actor care se distreaza cand lumea care vine la piesele sale se asteapta sa stea linistiti in scaun si sa petreaca doua ore relaxante in care mintea le va zbura la ce vor vedea la TV cand ajung acasa, caruia ii creste inima atunci cand, neasteptat, cineva ramane surprins vazand ca nu vorbeste pe scena si care e mandru daca reuseste sa faca macar un singur spectator sa inteleaga ceea ce el exprima cu atata elocventa, desi fara a se folosi de limbaj. Regizor, actor si, cateodata, teoretician, desi uraste vocabularul rece, al conceptelor abstracte, si prefera cuvintele colorate: Dan Puric.

Am vazut doua dintre piesele lui pana acum, i-am citit interviurile si am asistat la conferinta pe care a tinut-o la Facultatea de Filosofie, noua, studentilor de acolo. A fost o experienta transformatoare, conferinta, dupa ce “ma transformasem” initial prin prima piesa vazuta, Toujours l’amour. E un deliciu sa poti asista la performantele lui Dan Puric atat in viata de zi cu zi, cat si pe scena. Venind cu asteptari modelate direct pe profilul sau de actor, ma gandeam ca ar putea fi stanjenit de audienta specifica

15

facultatii, care se asteapta in mod normal la discursuri intelectualiste, cursive si de natura conceptuala. Nimic mai gresit de atat. Nu numai ca nu ar fi avut nevoie nici un moment sa se coboare la nivelul nostru, pentru ca ne inalta pe noi la nivelul lui, cucerind audienta de la prima replica “Pot sa ma asez? Ca eu sunt un puric si nu stiu daca o sa ma vedeti”, dar s-a dovedit a fi un la fel de iscusit ganditor pe cat e actor. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca un actor, oricat de genial ca Puric, poate demonstra o asemenea viziune ampla, parca a unui renascentist, asupra artei si filosofiei, in acelasi timp, avand un simt pentru mersul istoriei nemaipomenit. Numai atat am putut sa rationalizez, pentru ca extazul pe care reuseste sa-l imprime unei audiente (fie ea de conferinta sau de teatru) ramane incomunicabil, la fel ca si comicul sau bazat mai mult pe limbaj corporal decat pe cuvinte. Ca sa va faceti o idee: eram in primele randuri, trecuse deja aproape o ora din conferinta, dar il fixam mesmerizat si complet absorbit in admiratie. In timp ce vorbea se oprea de multe ori cu ochii asupra mea, dar la un moment dat nici nu si i-a mai retras. Bun, am zis, imi cam tremurau picioarele, dar fie, nu-mi place sa-mi mut privirea, asa ca ramaneam fixandu-i ochii fara sfiala. El continua sa vorbeasca dar nu-si lua privirea de la mine si nu avea nici o expresie, decat parca incerca sa imi penetreze craniul, sa vada ce ar putea fi acolo. Dupa cateva zeci de secunde care mie mi-au parut o eternitate, a inceput sa zambeasca, s-a oprit din vorbit si inca uitandu-se la mine a zis: “Cat mai stau asa?” si a ras. M-am cam emotionat, evident, asa ca am evitat sa ma uit prea atent spre el in urmatoarele doua minute. Dupa care… iar mi-a prins privirea si a continuat sa faca acelasi lucru. Incheiand intr-un final cu o grimasa caracteristica de nedescris, care dupa toate posibilitatile ar fi exprimat mirarea, in timp ce toata sala si-a intors capul spre locul unde se uita el. Cred ca eram rosu dar admiram ca e in stare ca si atunci cand vorbeste despre Platon, Hegel sau teatrul japonez, sa nu uite improvizatia si contactul personal pe care il stabileste mereu cu publicul. Iar, evident, ma bucuram ca de data asta faceam parte din piesa lui. Acesta e Dan Puric. (pentru interviul realizat dupa conferinta vedeti Revista cu Filosofie)

Insa atunci cand o sa faceti pasul important si o sa vreti sa cumparati bilete la una dintre piesele sale, alegeti negresit Vis. Sariti oricum peste piesele care nu sunt regizate de el, dar in care joaca, despre care recunoaste ca sunt facute mai mult din necesitate, decat din convingere. Nu uraste teatrul traditional, dar nici nu-l agreeaza, considerand ca e benefic sa cladim pe fundatiile stabile ale trecutului, dar e o ineptie sa le perpetuam la nesfarsit. Vis este, dupa cum spune actorul si regizorul insusi, piesa cea

16

mai reprezentativa pentru el si pentru dezideratele sale artistice. Un one-man-show, compus din cateva sketch-uri pe care le juca in baruri pentru a se sustine, la inceputul carierei, Vis poate parea la prima impresie neavizata o colectie disparata, incoerenta de acte comice, cu o finalitate tragica. Insa la Dan Puric, comicul nu e “bascalie”, dupa cum zice el, ci o categorie estetica sacra. Asa ca dupa ce va trec lacrimile de ras, incercati sa cercetati mai atent semnificatiile comice si veti descoperi o abundenta de sentiment.

Ironic la adresa unei societati mecaniciste, care uita de Dumnezeu si care isi faureste o noua valoare suprema din bani, faima si putere, cu tot ce aceasta societate are mai imbecil si mai stereotipic, primele acte ale Visului abunda de comic, insa intr-un fel mai temperat si mai satiric, pe alocuri, decat o piesa ca, de exemplu, Toujours l’amour. Improvizatia isi face si ea simtit cuvantul, intre acte, cand Puric “face bascalie” de spectatorii care au impresia ca s-a terminat spectacolul si se ridica aplaudand frenetic, parca usurati ca in curand vor pleca acasa. Intr-un act de un comic savuros, actorul incearca parca sa aduca pe scena adevaratul sau Eu, care se ascunde in spatele panoului, timid si timorat, speriat de atentia care i se acorda. Actorul e modest si arata ca nu el trebuie aplaudat, ci acel creator care nu vrea sa se afiseze si sa primeasca laude si omagii. Il trage, incearca sa-l prinda si sa-l aduca pe scena pentru a primi aplauzele meritate, actorul ramanand sa fie o simpla carcasa interpretativa.

Dupa aceste acte care se desfasoara pe mai mult de doua treimi din piesa, ramai cu impresia puternica a unui portret al cenzurii spiritului si al goliciunii umane dintr-o societate care isi rataceste valorile. Un hot evadeaza succesiv dintr-o celula, doar pentru a se gasi inchis intr-o alta, totul desfasurandu-se intr-o lumina rosie puternica, trisa si infricosatoare. Se loveste cu capul de pereti, trage de bare, fuge de nebun si ramane captiv. Intr-o continua febrilitate, scena crescand in intensitate, care pare aproape apocaliptica si la care rasetele inceteaza pentru prima oara, se termina dupa ce zidurile celulei se stramtoreaza, hotul incercand in zadar sa le opreasca si sa scape din inchisoarea tot mai stramta. Urmeaza un act linistit, care se apropie de ispasire, dar care inca nu o atinge. In penumbra scenei luminate numai de o singura sursa calda, galbuie, Puric e in umbra, doar mainile fiindu-i scoase in evidenta, ca doua fiinte efemere de un alb imaculat. Serenitatea se coboara… mainile se urmaresc, se iubesc, se bat, se joaca si una dintre ele moare. Celalata ramane singura si nealinata, disperata

17

de a-si gasi un sprijin. Picaturi de transpiratie cad de pe fruntea actorului, complet imobil, asupra mainii care se zbate in singuratate.

Deznodamantul eliberator se dezvaluie pe scena. Pe fundalul crescendo al Adagio-ului lui Albinoni, sublimul scenei te emotioneaza pana la lacrimi. Un Puric imobil, dar in acelasi timp rotindu-se de parca ar sta prins intr-un singur loc fix (acela despre care vorbea Arhimedes) si pamantul s-ar misca in jurul sau, apare, luminat multicolor, tinand mainile in mudra specifica unui Iisus mantuitor. Aceasta imagine descinde parca din cer asupra salii, urmata de altele pe care e greu sa le mai tii minte, dupa socul initial. Transa e completa. Tot ce poti descifra e salvarea pe care o resimti dintr-o data coborata asupra ta. Dumnezeu, singura speranta, libertatea absoluta inteleasa, e o prezenta cu mult mai palpabila decat ar putea fi la orice slujba de duminca intr-o biserica. Parca inaltarea s-ar rejuca in fata ochilor tai. Viorile si orgile ating un final paroxistic, in acelasi timp cu corpul actorului si cu semnificatia piesei. Catharsis-ul este realizat.

La sfarsit, un Dan Puric extenuat iese la aplauze, mai putin entuziast decat in general si vizibil afectat. Am plecat ganditor dupa cateva minute de celebrare, auzind alte ropote de aplauze in spatele meu si rasete inviorate, imaginandu-mi ca actorul inca nu si-a epuizat imaginatia comica creatoare si le mai ofera un festin spectatorilor inca ramasi in sala, grabindu-i de altfel in stilul sau caracteristic acasa la nevestele, televizoarele si vietile lor obisnuite pline de rutina si goale de continut.

Dan Puric - nascut 12 Feb 1959 - nemuritor

18

Dan Puric: „Capitalismul de grota nu are nevoie de cultura“

Ca orice mare artist, Dan Puric n-are „target“. El are public, ca si Tudor Gheorghe, Olga Tudorache, Dan Grigore sau Gheorghe Zamfir. Iar publicul lui este intreg mapamondul. Venerat in strainatate, in propria tara abia are loc unde sa faca repetitii („antrenamente“ cum le numeste el). Aceasta formidabila locomotiva de imagine a Romaniei care se numeste Dan Puric n-are probleme cu atingerea performantei, ci cu obtinerea diurnei.Din fericire pentru noi si din nefericire pentru trepadusii pseudoculturii, Dan Puric este (inca) tanar, puternic si extraordinar de motivat in ceea ce face. Lupta singur pentru promovarea „brandului Romania“, desi nu e luat in considerare de proiectele Ministerului Culturii si Cultelor si nici ale Televiziunii

19

Romåne. Un interviu cu Dan Puric, daca esti acordat pe „frecventa lui de emisie“, devine, in mod fatal si fericit, o tulburatoare maieutica despre adevarurile fundamentale ale lumii in care traim, vazute de pe scandura scenei pe care trudeste.

„Comunismul Intretinea valorile pentru a se legitima prin ele“V-ati raportat vreodata la dimensiunea economica a actului de creatie artistica pe care il comiteti?Inainte de toate, trebuie facuta o trecere in revista a schimbarii de context istoric. Este evident ca, dupa 1989, teatrul, arta in general, a functionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o institutie de supravietuire. Elementul de viata era nul. In acest sens, trebuie sa ne gandim la doua etape: pana in 1989 si dupa 1989. Pana in 1989, destinul profesionalismului si al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politica, fiind monocefala, intretinea valorile pentru a se legitima prin ele, le instrumenta in scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de nationalism comunist sau de comunism pur si simplu.

Nationalismul comunist nu e cumva o aberatie, o struto-camila? Comunismul este in esenta cosmopolit, internationalist, iar nationalismul tine mai mult de doctrinele de dreapta...Cei care au inventat comunismul l-au facut initial internationalist. Pe parcurs, li s-a stricat jucaria si s-a ajuns la nationalismul de tip comunist, care este diferit de nationalismul crestin-ortodox sau cel de tip masonic.

Adica la un nationalism„de partid si de stat“...Exact. Aici, conditia artistului era una de lagar. El era folosit pentru a preamari, pentru a lauda. Doar zona de divertisment era ceva mai libera, dar si aceea era cenzurata. Asta nu inseamna ca, in aceste conditii, nu s-au produs opere de arta, chiar in zonele de cenzura. In clipa in care, in 1989, s-a spart zidul si am intrat in neocomunism, iar „esalonul doi“ a devenit mafie, forta economica, n-a mai fost nevoie de propaganda prin sectorul artistic. Valoarea a fost lasata de izbeliste, nu mai prezenta niciun interes, caci capitalismul de grota nu are nevoie de cultura.

20

S-a intamplat atunci un contrafenomen, care tine de antropologia culturala: tot ce a fost pseudo-cultura inainte de 1989, tot ce a fost de proasta calitate („Cantarea Romaniei“, de exemplu, dar nu in totalitatea ei, caci s-au petrecut acolo si lucruri bune), a iesit la vedere, s-a cristalizat si a creat o piata. O piata falsa, o piata a nonvalorii.

A amatorismului?Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine sa-l jignim, caci el reprezinta o faza a dezvoltarii artistice. Si eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piata a nonculturii.Caracterizati in cateva cuvinte noncultura.Promiscuitate, pornografie, kitsch.

„Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul national“Ce s-a intamplat cu valorile culturale? Cum au supravietuit?Cum spuneam, oamenii nostri politici - haimanalele politice, de fapt - n-au mai avut nevoie de legitimarea prin arta. In aceste conditii, marii artisti, dezamagiti si deprimati, s-au retras in institutii bugetare, cu economii de tip primitiv, in care toata lumea este egala. In zona de subzistenta economica, mai exact. Iar in zonele performante, de televiziune sa zicem, au aparut oameni de calitate indoielnica din toate punctele de vedere.

Romania e vinovata in totalitate de ce i se intampla pe acest spatiu al culturii?Nu putem sa aruncam aceasta vina numai pe spatele Romaniei pentru ca procesul de mitocanizare e international. „Familia Bundy“, sitcomurile, toate cultiva instinctele gregare. Mitocanul international si-a dat mana cu mitocanul national. Mai exista si o problema de antropologie culturala: nivelul cultural al unei tari are legatura cu gusturile conducatorilor politici si ale liderilor economici. Ei bine, acesti lideri, cei din ’90 incoace, vor manele, de fapt cultura de tip manea. Sa nu se inteleaga ca as avea ceva cu manelistii, caci nu existenta acestui tip de noncultura este problema, ci frecventa si intinderea aparitiei lor la televizor, in zona divertismentului de proasta calitate, a bascaliei, care a luat locul umorului.

21

„Dupa 15 ani de imbecilizare, calitatea este respinsa“Care este, de fapt, diferenta dintre bascalie si umor?Inainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligentei. Ca orice act artistic - vorba lui Heidegger -, umorul te trezeste din rutina. La noi, acesta a fost o arma de aparare si de rezistenta. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de bascalie, care desacralizeaza totul. Bascalia este de tip ateu, neantizant, isi bate joc de orice fel de valori si repere. Acest sistem demolant al valorilor, care apartine omului mic, a iesit in fata. Si atunci a inceput sa se creeze pe banda rulanta doar acest gen de divertisment, invocand ratingul. Ceea ce este un fals, atata timp cat excluzi alternativa.

Telenovelele fac parte din categoria incriminata?Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar si pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereste, pentru ca saracii nu mai au unde sa-si practice meseria. Accepta asadar sa joace in telenovele, amestecandu-se cu amatorii. E ca si cand un neurochirurg ar avea drept adjunct un brancardier, care mai e si murdar pe mana. Imediat se face o infectie. Prin analogie, asa ajungi sa vezi un actor profesionist inconjurat de doi-trei amatori. Si stiti ce se intampla? Profesionistului ii scad reflexele, are loc o contaminare inversa si toti actorii par amatori. Revenind la noncultura in sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase in timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce in ce mai agresiva si aproape o chestiune de santaj. Dupa 15 ani de imbecilizare, daca oferi calitate, ea este respinsa, caci intre timp s-a creat dependenta. Vorba lui Socrate: piata este plina de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesitati, false determinari.

„Au facut din cultura un fel de rezervatie“Spuneati ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.Este doar o mimare a alternativei. Si cand spun asta ma gandesc la TVR Cultural sau TVR International, care sunt niste catastrofe. Bietii de ei nu inteleg ca actul de cultura este un organism plin de vitalitate si nu stiu sa lucreze cu asa ceva. Au facut din cultura un fel de rezervatie, un muzeu. Cultura inseamna coeficient de putere nationala. Sa ne uitam putin la tarile civilizate. Si acolo este o lupta acerba intre structurile de market si cele

22

culturale. Si totusi, cu exceptia unor canale superelitiste, cum este Mezzo, ei reusesc sa-si managerieze inteligent po-tentialul cultural, performantele culturale, pe care le „injecteaza“ in programele si emisiunile TV, alaturi de alte emisiuni, unde cultura functioneaza mai bine decat izolata. La noi, programele culturale sunt inghetate si conventionale...

Ca la un parastas...Chiar asa. Si-atunci, omul de cultura, artistul, care este viu, n-are unde sa se duca: la muzeu nu vrea, in partea cealalta nu-l primeste nimeni.

V-ati confruntat cu aceasta situatie?Bineinteles. Eu am filmat la BBC, la RTL, in Anglia, in Franta, peste tot, cu spectacole de pantomima. In Romania nu am apucat sa intru in nicio televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar in Televiziunea Romana. Si n-o spun ca sa ma plang, va raspund la intrebare.

Poate n-ati insistat destul...Ba da. M-am inscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeti dumneavoastra, ei ma considera tot outsider, n-am fost ales. Au pus tot murdariile lor ieftine, care le ilustreaza perfect natura inferioara. Pentru ca oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, daca un om ajunge director al unui teatru national sau al unei televiziuni nationale, el este responsabil fata de natiunea respectiva. Si toata strategia sa manageriala trebuie sa tina seama de aceasta exigenta majora, a interesului national.

„Avem o intelectualitate cu garda jos, destul de penibila, oportunista si neinteligenta“Ce strategie culturala ar trebui aplicata in Romania?O politica a certitudinii. Eu nu fac exercitii socratice asupra mamei mele. Pe de alta parte, cum sa faci exercitiu de democratie in valorile nationale punand-o pe Madalina Manole alaturi de Noica sau Eminescu? Henry Coanda a spus ca avem atat de multe genii ca putem da cu imprumut. Este o certitudine. Iar certitudinile incep cu constiinta. Am fost debusolat pe vremuri, cand un secretar literar de la Iasi mi-a spus ca Eminescu a fost si poet. „Cum SI poet?“ - l-am intrebat eu, indignat. „Pai da, ma, ca a fost mai intai o constiinta“. O

23

afirmatie care face cat toata istoria literaturii a lui George Calinescu.

Ce parere aveti despre campania „Mari Romani“?Nu exista intrebare mai schizofrenica decat aceea pe care o pune o matusa isterica unui copil: „Pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?“. Genul asta de „challenge“, venit din afara, nu este nevinovat. Prin el ni se ia in primul rand temperatura si pulsul, adica ce fel de instincte nationale bune mai avem, iar in al doilea rand, face malaiul mai puternic, adica ingroasa confuzia. Pentru ca nu e un concurs lamuritor, ci dimpotriva.

Lamuriti-ma...Goethe spunea ca valoarea, cadrul axiologic al acesteia, este pe verticala. Dar, cand se ajunge in stratul marilor valori, ele sunt pe orizontala. La noi, Lucian Blaga avea o teorie extraordinara, „paralelismul valorilor“. Adica fiecare valoare, pe domeniul ei, este paralela cu alta valoare. N-ai voie sa le amesteci. Un pusti de 14 ani de la arte plastice mi-a spus urmatoarele cuvinte: „Domnu’ Puric, e total gresit acest concurs. Ce cauta unul de pe un culoar cu altul de pe alt culoar? E ca si cand ai pune la intrecere un alergator la 100 metri garduri cu un schior“. Pentru ca aici concureaza Mihai Eminescu, Adrian Minune, Mircea Eliade, Madalina Manole, Mihai Viteazu, Carol I samd. Si ce vedem? Pe de o parte, cum voteaza oamenii lipsiti de repere si cum creeaza un mediu non-cultural. Pe de alta parte - ceea ce este jenant pentru Romania - o intelectualitate cu garda jos, destul de penibila, oportunista si neinteligenta, care a raspuns unui joc schizoid. E ca in reclama la tigari pe care scrie „tutunul dauneaza grav sanatatii“. Daca traia Tutea, ii trimitea la plimbare.

„Exista doua culoare de jogging catre cimitir“Nu sunteti cam aspru? Unii au participat la aceasta campanie convinsi ca fac un lucru bun.Generatiile viitoare vor face, probabil, studii de antropologie culturala pornind de la aceasta campanie emblematica pentru sanatatea culturala a Romaniei. Ati vazut cum stateau acei invitati din studio, cu picioarele pe harta, fara sa-si dea seama? Nu sunt un adept al fetisizarii, departe de mine gandul acesta, dar fara simboluri nu putem exista. Ar fi necesari, totusi, niste gardieni culturali - nu

24

neaparat cenzori -, niste oameni responsabili. „Responsabilii“ actuali au luat tot ce a venit din afara, toate prostiile astea gen „Surprize, surprize“ - „Parbrize, parbrize“, cum ii spunem noi - si le-au inoculat in rating. Dar nu-ti dau voie tie sa vii pe cealalta parte si sa produci. Este un cerc inchis. Si atunci, in Romania, problema nu e una a economiei de piata, nu se pune problema in acesti termeni. Ar fi impropriu si chiar absurd sa vorbim despre o piata, pentru ca piata iti da posibilitatea alternativei. Este doar o balta nenorocita, facuta de o mafie, cu un lant trofic pe fiecare televiziune in parte.

Este vreo iesire din aceasta situatie?Stiti ce coeficient de inteligenta si de talent are poporul asta? Va rog sa ma credeti, pentru ca vorbesc in cunostinta de cauza, in doua saptamani Televiziunea Romana poate deveni, in materie de divertisment, cea mai performanta din lume. Ceea ce, evident, nu se va intampla din cauza acestei dictaturi a nonvalorii. Dar vine o generatie foarte bine inarmata genetic impotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, in cultura depunerile sunt lente. Mai ales ca acum avem o scoala de teatru distrusa, o ciupercarie de academii de teatru din care actorii ies fara pregatire si fara perspective... In momentul de fata, exista doua culoare de jogging catre cimitir: pensionarii, care sunt morti de vii, si tinerii, care sunt deja pensionari.

Exista alternativa emigrarii.Da. Si asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece insi, noua pleaca afara. Iar problema este ca ei nu pleaca din cauza banilor, ci din cauza imposibilitatii de a se manifesta. Aceasta criza a potentialului care n-are unde sa se manifeste a fost creata de nonvalorile iresponsabile din Romania, care nici macar nu-si pun problema ce face tineretul dupa ce termina scoala. Iar reactia acestuia de a pleca este corolarul replicii vulpii din „Micul print“: „Daca vrei sa fim prieteni, imblanzeste-ma, educa-ma. Daca m-ai educat, esti responsabil“.Deci, inca o data, exista o solutie de supravietuire?Noi, ca popor, pentru a supravietui, trebuie sa ne retragem in cultura, ca in munti. Altfel ne calca gorilele cu jeep-urile

25

Interviu cu actorul Dan Puric

 

 

 

26

Aţi ţinut de curând o conferinţă în Facultatea de Filosofie despre aventura corpului în teatru. De ce aţi ales tocmai această facultate?

D.P.: Mai bine zis această facultate m-a ales pe mine pentru că am primit invitaţia de acolo. Nu sunt genul de om care să propun; eu stăteam, să zicem: eram în parorhia mea. Am fost cules, şi mă bucur de asta, de către

dl profesor Vizureanu.

Ce impresie v-au făcut studenţii de acolo?D.P.: O impresie bună dar asta nu este o generalitate sau o banalitate. Bună din cauza calităţii ascultării.

Sacha Guitry, un mare actor, spunea că şi publicul trebuie să aibă talent. Ascultătorii, prin felul cum ascultă, te determină să ajungi mai adânc în comunicarea ta, în ceea ce spui. Şi semnul acesta de atenţie sensibil

intelectuală a creat o comunicare foarte bună.

La conferinţa pe care aţi ţinut-o în Facultatea de Filosofie, aţi spus la un moment dat că Platon a avut dreptate să îi alunge pe artişti din cetate. Aţi putea să explicaţi această afirmaţie?

D.P.: Cred că Platon a fost oripilat de condamnarea lui Socrate care a fost prima victimă a democraţiei. Platon şi-a dat seama că arta de tip mimetic, care nu e nici măcar la nivel de divertisment, care îşi propune să

prelungească vulgaritatea în numele diversiunii şi îşi propune să cultive confuzia, devine periculoasă pentru esenţa umană. Arta ca misiune trebuie să înalţe. Asta nu înseamnă ca trebuie să sufere de un monumentalism

tezist şi nici că ea trebuie să fie explicit pedagogică. Finalitatea ei este una înălţătoare. Hegel a avut această premoniţie care într-un fel s-a împlinit pe jumătate, a spus că arta secolului XX va muri

sub suflul rece al conceptului. Sigur că trăim o epocă a informatizării, a tehnologizării masive care, prin canalele astea de transmisie, a răcit şi vectorul de transmisie, nu numai mesajul. Dar în acelaşi timp,

paradoxal, arta nu moare sub suflul rece al conceptului, ci sub incandescenţa vulgarităţii şi a pornografiei, al unui mercenariat, al unui sistem de piaţă îngrozitor care are repercursiuni asupra firii umane, asupra felului de

a fi. Arta este o fereastră către Dumnezeu. Beethoven nu face ravagii în jur după ce-l asculţi. Beethoven sau Bach

te tulbură şi te înalţă în acelaşi timp. Brâncuşi te înseninează. Marii artişti ai lumii nu creează confuzii, ei tulbură pentru a înălţa. Eu sunt convins că Platon nu i-ar fi dat afară pe Beethoven sau pe Mozart. Dar cred că

i-ar fi dat afară pe nenorociţii ăştia din televiziunile române care se oligofrenizează şi oligofrenizează populaţia. Totuşi, polis-ul grecesc se gândea la fericirea cetăţeanului, era o deontologie extraordinară acolo.

Ăştia nu se mai gândesc la nimica, poate doar la bani. Aici lipseşte gardianul lui Platon.

Pe cine ar fi dat afară Platon?D.P.: Toată arta veche e o meditaţie asupra firii. Cred că Platon era foarte înclinat asupra unui teatru care nu avea o capacitate cathartică, ci din contră. Să nu uităm că Grecia era un amestec de civilizaţie şi barbarie.

Platon, dacă nu avem obrăznicia şi suficienţa să îl luăm şi să îl catalogăm, devine un punct deschis de meditaţie extraordinar. Şi eu aş da acei artişti afară. Iată, ce artişti are această ţară? Pe Vanghelie, pe cine? Pe

grupul Vouă? Ce responsabilitate au televiziunile de la noi care ne organizează revelioane şi momente de divertisment cu efecte latente şi letale asupra bunului gust,

asupra umorului, asupra spiritualităţii româneşti? Divertismentul, umorul (umorul e de factură sacră, e un

scurtcircuit al inteligenţei care te trezeşte din rutina vieţii) care devine băşcălie te bagă în rutină, te imbecilizează. Dacă te uiţi la emisiunile la TV cu râsul pe bandă, luate de la americani, ele te mărginesc, te limitează şi mai mult, îţi limitează raportul cu familia, cu tine însuţi. Ele fac un fel de anestezie a inimii. Dar

umorul înseamnă o mărire a inimii. Dacă te uiţi la un film al lui Chaplin sau Buster Keaton, inima înfloreşte.

Aristotel a spus că omul inferior trebuie pus pe o poziţie inferioară fără să fie nedreptăţit. La noi este un haimanalâc, o mână de iresponsabili necultivaţi care conduc ţara sub toate

aspectele de la nivel politic până la nivel cultural. Aceşti oameni n-au ce căuta la conducerea ţării, la conducerea culturală, a televiziunilor, a destinelor publice. Aceşti oameni sunt de speţă inferioară. Ei trebuie puşi în poziţii inferioare fără să fie nedereptăţiţi, adică acolo unde le este

locul. În poziţiile de vârf sunt oameni care au responsabilitatea cetăţii, a artei. Repet, asta nu înseamnă să faci

27

cazarmă, ci din contră: să gestionezi foarte bine lucrurile şi să le numeşti. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” şi el a zis: „aş numi corect lucrurile.” Adică: ticălos, om bun, criminal, impostor,

muncitor. În România, ca şi în întreaga lume, este o criză de a numi corect lucrurile.

Deci, se poate vorbi de o artă imorală? D.P.: Nu se mai poate vorbi de artă imorală pentru că ea este. Este imorală în 90% din cazuri. Este şi imorală şi amorală. Ea este exact pe potriva eficienţei economice. Sub pretextul şi sub camuflajul libertăţii în artă, al diversităţii, pornografia, vulgaritatea şi prostul gust şi-au făcut loc. Ei speculează, spunând: „Dom’le, înainte era cenzura politică şi nu ne dădea voie, dar acum suntem liberi..” Eşti liber dar nu eşti libertin. Sunt două lucruri total diferite. Cum spunea Hegel, libertatea este necesitatea înţeleasă. Sau libertatea se câştigă în

fiecare zi, cum sublinia Goethe. Libertatea înseamnă în acelaşi timp şi responsabilitate. Pisoarul acela al lui Marcel Duchamp de la 1907 nu înseamnă libertate artistică, înseamnă un act de schizofrenie. Mulţi critici îl consideră un act de libertate artistică, dar este un act de pierdere a reperului. În „Jurnalul unui pelerin”, o

carte des citată de Nicu Steinhardt, se spune acolo că acest pelerin se întâlneşte cu un monah la o mânăstire şi îl întreabă: „tu ce ai fost?” „-am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.” „dar ce-ai fost?” „am fost pictor

abstract”.  Ar mai fi de vorbit aici şi despre arta autonomă: când omul, din creaţie, se dă drept creator. Acum tendinţele acestea au murit dar n-au murit gratuit, au luat cu ele generaţii întregi de oameni în forul cărora s-a petrecut un dezechilibru. Ce varietate imensă şi infinită are drumul omului către Dumnezeu! Atunci de ce să cauţi invers? Într-un jurnal al lui Brâncuşi am găsit un aforism extraordinar, scris cu cerneală pe colţul unui

ziar: „de ce complică omul lucrurile când Dumnezeu le-a dat atât de clare?” Există vreun filosof sau gânditor care v-a influenţat mai mult?

D.P.: Filosofii sunt trepte de adevăr sau spre adevăr, bucăţele. Te pot încânta dar nu te pot monopoliza. Cine te monopolizează este bunul Dumnezeu; dar nu poţi să nu te bucuri când găseşti un om deştept care îţi

luminează pentru încă 200 de ani existenţa. Să ne gândim la această sincronizare pe care a dat-o Dumnezeu: cu 400 de ani înaintea venirii lui Hristos omenirea a avut parte de Socrate, Budha, Confucius, Lao Zi într-un

paralelism fascinant. Toate aceste minţi care au căutat să afle ceva asupra condiţiei umane, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, sunt extraordinare. Şi e bine să recunoaştem că ne folosim de ei în sensul

în care şi Newton spunea: „stau pe umerii unor uriaşi”. Newton nu era de capul lui, nu era generaţie spontanee cum sunt ăştia de la PSD sau PD sau PNL. Ăştia au furat numele partidelor istorice dar ei sunt spontani. N-au cum să fie PNL; aceia erau Brătieni, oameni care

ţineau la ţară, erau imenşi. Ăştia sunt din şoimii patriei, ăştia-s crescuţi din pepiniera Comitetului Central. Ce este PSD-ul decât o generaţie spontanee din CC? Ce legătură are cu istoria neamului ăstuia? Newton se sprijinea pe umerii unor uriaşi, nu pe I. C. Frimu. De ce folosesc oamenii ăştia vila Mircea Eliade? Au vreo

legătură cu Mircea Eliade? Să folosească vila Emil Bobu!

Ştergerea frontierelor poate duce la o schismă în mintea oamenilor, la demenţă. De exemplu şi parada homosexualilor... Ieri am aflat că în Olanda se luptă

pentru legitimarea partidului pedofililor. 5% dintre ei sunt genetic, restul sunt contaminaţi. Aceste drepturi ale omului nu trebuie să încalce drepturile lui

Dumnezeu. Dacă am avea un dialog cu ei, să încercăm să le explicăm că ei au o cruce de dus. Noi, aşa cum suntem, avem soluţii uluitoare faţă de o societate falimentară de tip occidental. Sunt atâtea minţi luminate la noi... Şi poate vă

gândiţi şi voi, la Filosofie, cum să rezolvaţi chestia aceasta a homosexualităţii. Dar să nu veniţi cu soluţii mimetice, de tip occidental. Eu nu vreau să fac parte dintr-o societate ca aceea din Spania sau Olanda care a legiferat aşa ceva, mai bine mor la Feteşti, cu baba Neaga care se roagă la biserică dar lucrurile merg spre normal. Cum poţi să numeşti anormalul normalitate? Hai să reconstituim

bunul-simţ, echilibrul sau, cum zice ţăranul român, rostul lucrurilor....

Mircea Eliade considera că reprezentaţia teatrală ar trebui sa aiba o funcţie hierofanică, de revelare a sacrului în profan. Aveţi o intenţie

conştientă de merge într-o asemenea direcţie? D.P.: Da. A devenit cu timpul conştientă. La început n-aveam program. Eu sunt artistul fără program. Singurul

28

meu program genetic este să nu fiu imoral, să nu fiu vulgar, să nu mint. Dar ăsta nu e un program, cred că e o determinaţie a firii. Mi-am dat seama pe parcurs că divertismentul, dimensiunea psihologică a actului teatral sunt doar două dimensiuni în treapta infinită care te duce spre Dumnezeu. Arta vine de la Dumnezeu, de la

încercarea preoţilor de a explica poporului prin imagini ideea de divinitate. Acuma trebuie făcut drumul invers. Marii artişti au subliniat de multe ori lucrul ăsta. Dar arta şi-a rupt cordonul ombilical şi a devenit cât se poate de profană, de divertisment. Asta nu înseamnă că dimensiunea profană trebuie neglijată, trebuie plecat de la

nivelul ăsta.

Care este rolul tainei în teatru? D.P.: Într-un fel mai laic a subliniat-o Blaga când a spus „eu nu

distrug corola de minuni a lumii”. Arta este un act de amplificare a misterului, dar în acelaşi timp ea nu creează

necunoaşterea, ci creează o cunoaştere de tip specific, nu una de tip ştiinţific. Cunoaşterea de tip ştiinţific este întotdeauna devansată de cea de tip artistic. Pentru că în sistemul artistic

mergi pe alte sinapse, mergi pe inspiraţie, pe revelaţie. Bine, şi în ştiinţă se poate petrece revelaţia. Dar paşii de cunoaştere, de

contactare a spiritului întotdeauna vor fi net superiori în actul artistic pentru că arta este vectorul imediat următor al religiei. Ştiinţa este rodul spiritului analitic; chinezii aveau o expresie:

„una este furnica ce merge pe jos şi culege tot, alta e vulturul care planează pe deasupra şi vede” sau Khalil Gibran care spunea că diferenţa între filosofie sau ştiinţă şi artă e ca acel vultur care stă închis într-o cuşcă, îşi poate deschide aripile dar nu poate zbura. În artă te conectezi la divin, te conectezi la taină, faci parte din ea,

o trăieşti fără să ţi-o explici. De asta Hristos nu a dat legi. Hristos este deasupra legii şi oamenii n-o ştiu. Cică „nimeni nu este deasupra

legii”. Ba da, trebuie să fii deasupra legii tot timpul; legea este stupidă şi pentru oamenii inferiori. Hristos nu zice: să nu ucizi, să nu furi... ăsta e Decalogul. El zice „iubeşte”. Iubind, toate lucrurile alea se topesc în

ordonanţe de urgenţă. Într-un moment de dragoste este inclusă şi datoria şi totul. Şi chinezii spun: Tao, calea fără de nume. Toate popoarele ajung, la un moment dat, în dialogul lor cu absolutul, la această nedefinire. Noi

ne grăbim să definim. Gabriel Marcel spunea foarte bine că Occidentul are probleme pe care le rezolvă iar Răsăritul are taine. Taina nu se rezolvă, taina nu e o problemă de matematică. Taina este o îmbrăţişare, este

harul lui Dumnezeu, este revelaţia Lui; de asta nu poţi să ai noutăţi teologice, ele sunt date odată pentru totdeauna. Doar trăirea ta e nouă. De asta e bine să nu evoluăm.

Mulţi filosofi sunt nevoiţi să renunţe la multe lucruri când aleg filosofia, de pildă la o viaţă deplină. Favorizarea intelectului duce la neglijarea celorlalte facultăţi. Credeţi că artistul se

confruntă cu limitări de acelaşi gen? Are limitari condiţia de artist?D.P.: În primul rând ceea ce faceţi voi e un lucru de toaletă de gândire dar care poate să lase urme; este reflexul heliocentrist de tip grecesc. Dar reflecţia de tip indian, meditaţia orientală nu presupune această

disjuncţie. Metodologia voastră poate să ducă cu timpul la o infirmitate. Este ca şi cum aş iubi conceptual o femeie. Nu se poate. Exerciţiul în cadrul filosofiei e bun ca exerciţiu în cadrul filosofiei, dar nu în cadrul

înţelepciunii. Înţelepciunea aparţine celui păţit cum zice Noica, filosofia aparţine gândului ca gând cum zice Hegel, este un exerciţiu al gândului în sine. Toate sunt metode care intervin în specialitatea voastră, numai că

viaţa e mai mare decât metoda. Arta nu îmi permite această linişte, confort extraordinar pe care ţi-l poate crea un sistem sau o metodologie. Arta este o provocare uriaşă în faţa vieţii. Când eşti liniştit înseamnă că muzele au adormit. În artă, artiştii care s-au odihnit sunt manieriştii, meşteşugarii. Un artist trăieşte tot timpul actul de criză al confruntării.

Limitele mele sunt cele fiziologice, biologice. Cea mai mare descoperire a mea a fost a limitelor mele, care sunt corporale; dar îmi cunosc şi dezmărginirea pe care mi-o dă Dumnezeu. În sensul acesta lumea, societatea ne limitează iar creştinismul ne dezmărgineşte. Îmi aduc aminte că Ţuţea cita des acest pasaj din Evanghelie:

„fii tu desăvârşit asemeni lui Dumnezeu”. Ce şansă extraordinară ni se dă de a fi perfectibili!

29

30