Cuvînt înainte

Deloc întîmplător, muntele a fost numit, în mod metaforic, „marea catedrală a pămîntului". În realitatea completă şi complexă, pe care o creează, muntele este un factor permanent de atracţie, cu implicaţii turistice de prim rang, în care coexistă, în acelaşi timp, atît sursa cît şi partenerul de muncă, de odihnă, agrement sau competiţie.

Care din nenumăratele-i atuuri să le menţionăm acum pentru a sublinia importanţa fenomenului şi rolul turismului?

Poate, mai întîi, diversitatea ofertei. Aparent doar elementul de agrement şi odihnă, contactul cu muntele, este în realitate un util instrument al educaţiei intelectuale, morale, a celei estetice. Acceptînd invitaţia la drumeţie şi stimulînd fapta, acţiunea — nu de puţine ori temerară — stă sub semnul dorinţei permanente de cunoaştere a omului modern, căci muntele incită şi formează un anume fel de a gîndi, de a simţi. În acelaşi timp, impunînd cu stricteţe cunoaşterea şi respectarea „adevărurilor vieţii de munte", facilitînd un real proces de cunoaştere şi autocunoaştere, întîlnirea şi apoi prietenia cu muntele este făuritoare de caractere noi şi, nu de puţine ori, chiar de destine.

Aşadar, să pornim cu încredere şi voie bună pe potecile şi cărările şerpuitoare ale Munţilor Ciucului. Străjuiţi în nord de trufaşa cetate de piatră a Hăşmaşului, cu inegalabilele chei ale Bicazului, terminîndu-se în sud, exact acolo unde Muntele Ciomatul (Ciumatul), lacul Sfînta Ana şi Tuşnadul polarizează iarăşi toată atenţia, între orogenul vulcanic din vest şi împărăţia a tot stăpînitoare a flişului din est, Munţii Ciucului par a fi aruncaţi iretnediabil într-un con de umbră, pe care-l acceptă în aparenţă, dar îl contrazic prin însăşi frumuseţile şi tainele nebănuite, care se lasă descoperite şi admirate.

Lipsiţi de înălţimi ameţitoare, creste alpine şi forme de relief spectaculoase, Munţii Ciucului te aşteaptă cu privilegiul formelor blînde şi armonia interioară a peisajelor. Cu toate că nu şi-au cîştigat un prestigiu binemeritat în rîndul iubitorilor de drumeţie, acest ansamblu montan posedă un potenţial turistic ridicat. Constituţia lor geologică reprezintă o fericită îmbinare a marilor structuri geologice din Carpaţii Orientali, dată de prezenţa şisturilor cristaline, calcarelor şi dolomitelor mezozoice, flişului cretacic şi paleogen şi, local, în vest, a, rocilor şi aglomeratelor vulcanice.

Culmile rotunjite şi prelungi, formate pe roci cristaline, amintesc de peisajele din munţii Bistriţei şi Suhardului, pereţii abrupţi, stîncile izolate şi formele bizare, formate pe calcarele şi dolomitele sedimentare, sînt asemănătoare celor din masivele Hăşmaş şi Rarău, pe cînd fragmentarea intensă şi dinamica accentuată a proceselor actuale de modelare este specifică munţilor flişului din est (Tarcău, Goşman, Nemira, Munţii Vrancei).

Densitatea reţelei hidrografice şi adîncirea puternică a văilor, mai ales în rocile flişului, creează iluzia unor munţi mult mai înalţi, cu peisaje ce se modifică uimitor, pe distanţe scurte. Pe aceleaşi criterii, sistemul de văi, mult adîncit în masa flişului, determină nota de sălbăticie, de labirint montan fără sfîrşit, dar de o frumuseţe stranie. Fiecare vale, versant, culme, abrupt sau platou ascunde o taină, o legendă, un rost.

Codrii nesfîrşiţi de culoarea jadului sau malahitului, unduitori şi demni în bătaia vîntului, se asociază şi se armonizează minunatelor pajişti montane, de o fermecătoare prospeţime. La primele ore ale dimineţii, în pragul amiezii, său la căderea crepusculului, plaiurile şi abrupturile, culmile şi văile sînt cuprinse de boarea de răşină sau de parfumul delicat al florilor, ce se pierd uşor în susurul izvoarelor sau clinchetul apelor. Pale de vînt, strunite de cetini, pornesc adeseori Colindînd platourile, şchifuind culmile sau bîntuind văile.

Asemănîndu-se uneori pînă la identificare, alteori cu valenţe de unicitate, munţii, în general, şi Munţii Ciucului, în special sînt indisolubil legaţi şi marcaţi de trecerea şi semnele lăsate de om. Selectîndu-şi sau formîndu-şi partenerul (muntele nu acceptă orice om!), vom constata cu plăcere adevărul fundamental al „universalităţii limbajului său". Legătura cu muntele este un prilej de stimulare specifică pentru fiecare vîrstă. Căldură şi diversitate pentru copil, temeritate şi forţă pentru tînăr, complexitate şi stabilitate pentru matur, calm şi seninătate pentru senectute, sînt atribute care se probează din plin, cutreierînd catenele muntoase ale Ciucului.

Cîntat ca fiind: „confident al stelelor", „uimitoare revolte ale pămîntului", „împietriri veşnice în drumul către soare", muntele predispune la visare şi înţelegere, la aspiraţie şi devoţiune, convinşi fiind că pentru noi românii, munţii dragi nouă tuturor sînt, după versul lui Labiş, „Natalii mei bătrîni".Cu aceste gînduri, adresăm un călduros îndemn la drumeţie tuturor celor pasionaţi, temerari, cunoscători sau novici, căci Munţii Ciucului aşteaptă. să fie descoperiţi şi admiraţi.

Deci.. să pornim la drum!

Caracterizare fizico-geografică

AŞEZARE ŞI LIMITE

Asupra denumirii acestei unităţi muntoase există încă păreri împărţite. Vintilă Mihăilescu (1963) se opreşte asupra denumirii de Munţii şi Munceii Trotuşului, pentru toată regiunea dintre Trotuş şi Oituz. În ceea ce ne priveşte, optăm pentru denumirea de Munţii Ciucului, întrucît bazinul hidrografic al Trotuşului este mult mai extins, cuprinzînd şi alte unităţi (munţii Tarcăului, Goşmanului şi Berzunţ, la nord de rîul Trotuş, iar la sud munţii Ciucului şi Nemirei); depresiunea intramontană a Ciucului constituie o limită naturală extrem de clară ce corespunde integral regiunii de care ne ocupăm; particularităţile morfometrice, morfologice şi orohidrografice sînt, pe ansamblu, asemănătoare.

Munţii Ciucului aparţin grupei centrale a Carpaţilor Orientali, fiind situaţi în partea central-sudi-că a acesteia, unde se constituie într-o unitate muntoasă delimitată pe flancul vestic de aproape toată Depresiunea Ciucului. Această grupare montană are o orientare generală nord—sud, conformă, în î ini i mari, structurilor majore ale flişului carpatic. În teritoriu, se prezintă sub forma unui imens triunghi isoscel, cu baza spre depresiunea intramontană a Ciucului. În linie dreaptă (pe direcţia nord—sud) ating peste 50 km lungime, iar în lăţime înregistrează aproape 44 km, în dreptul latitudinii oraşului Miercurea-Ciuc. Suprafaţa totală â acestui ansamblu montan este de aproximativ 1 250 km2.

Coordonatele geografice ale Munţilor Ciucului sînt cuprinse între 46°11' şi 46°40' latitudine nordică şi 25°48', respectiv 26°25' longitudine estică, ocupînd o parte din teritoriile administrative ale judeţelor Bacău şi Harghita.

Compartimentele depresionare ale Ciucului, Caşinului Nou şi Comăneştilor, pasurile, unele şei său curmături adînci, valea largă a Pîrîului Rece, continuată cu cea a Trotuşului şi valea Uzului, reprezintă arii de „discontinuitate geografică relativă", ce separă aceşti munţi de unităţile vecine.

Limita nordică porneşte din valea superioară a Oltului (confluenţa cu pîrîul Fîntîna lui Gal), trece prin înşeuarea frumos conturată din Poiana Tarcău (1 300 m altitudine), apoi pe la obîrşia pîrîului Iavardi şi se termină în valea superioară a Pîrîului cu Fagi. În lungul acestei linii de demarcaţie se face trecerea, aproape pe nesimţite, spre Munţii Hăşmaş.

Limita de vest este clar exprimată şi urmăreşte cursul Oltului superior, din aval de oraşul Bălan pînă la Sîndominic; mai la sud, culmile prelungi ale muntelui pierd treptat din altitudine, iar formaţiunile flişului se afundă sub depozitele pleistocenului superior şi holocenului inferior din bazinul Ciucului, pe o linie ce trece prin apropierea localităţilor Mihăileni, Frumoasa, Delniţa, Pău-leni-Ciuc, Miercurea-Ciuc, Sîncrăieni, Ciucsîngeorgiu, Sînmartin şi Cozmeni.

În sud, prin intermediul pasului Caşin (870 m) şi al Depresiunii Caşinul Nou, se face trecerea spre Munţii Bodoc, îngustarea ariei montane sub 5—6 km, corelată cu o lăsare axială generală a acestor munţi ai flişului din sud, constituie criterii clare de separare a grupei centrale de cea de la curbura Carpaţilor Orientali.

În sud-est, valea superioară a Caşinului (tributar Oltului prin intermediul Rîului Negru), cît şi cea a Uzului (aval de punctul „La Ocoliş") formează limita cu Munceii Repatului şi, respectiv. Munţii Nemira.

În est, ultimele culmi şi ramificaţii ale Masivului Cărunta coboară progresiv, formaţiunile litologice ale flişului oligocen fiind prinse sub depozitele depresiunii tectono-erozive a Comăneştilor, pentru că pe rama nord-estică, Trotuşul, între Ghimeş-Făget şi Asău, să se interpună între domeniul Munţilor Ciucului şi cei ai Tarcăului.

Unitari pe ansamblu, Munţii Ciucului se împart în următoarele compartimente cu valenţe turistice proprii: Munţii Ciucului de Nord (cunoscuţi şi sub denumirea de Culmea Noşcolatului), Munţii Ciucului Mijlociu, Munţii Ciucului de Sud şi Masivul Cărunta.

Munţii Ciucului de Nord sînt limitaţi pe flancul vestic de valea superioară a Oltului şi compartimentul Dăneşti al Depresiunii Ciucului, iar pe ce] estic de Valea Rece şi afluentul său Pîrîul cu Fagi. Prin intermediul înşeuării foarte largi de la Poiana Tarcău se face trecerea spre Munţii Hăşmaş. În sud, această subunitate se opreşte în pasul Ghimeş (1 155 m) şi valea superioară a Trotuşului.

Munţii Ciucului Mijlociu se află în partea centrală a regiunii, prezentîndu-se sub forma unor culmi sinuoase, dominate de culmea principală orientată pe direcţia generală nord—sud. Relieful pierde din masivitate, dar cîştigă în fragmentare, din culmea principală desprinzîndu-se unele ramificaţii secundare prelungi, care se estompează, treptat, în preajma Depresiunii Ciucului. Valea Ciugheşului şi seria înşeuărilor dintre Ciugheş şi Coşnea îi separă de Masivul Cărunta, iar la sud, pîraiele Ciobănu-şul (afluent al Trotuşului) şi Topliţa (afluent indirect al Oltului), cu înşeuarea dintre ele, îi despart de compartimentul sudic.

Munţii Ciucului de Sud sînt mai reduşi sub aspect altitudinal, afundarea axială a munţilor flişului de la curbură fiind evidentă chiar din acest sector. În ansamblu, acest compartiment se prezintă

sub forma unor culmi puţin masive şi uşor accesibile.Masivul Cărunta, bine împădurit, ocupă extremitatea estică a regiunii, acoperind teritoriul

dintre Trotuş şi Uz, fiind străbătut de văile transversale ale Suitei şi Ciobănuşului.

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ

Relieful Munţilor Ciucului poartă, în mare parte, amprenta structurii geologice de ansamblu, care dirijează de fapt şi evoluţia formelor sale majore. Sub aspect geologic, acest masiv prezintă mai multe unităţi structurale, ce se succed de la vest la est. Cea mai mare parte a regiunii este constituită din depozitele sedimentare ale flişului, de vîrstă cretacică şi paleogenă. Acestea aparţin mai multor u-nităţi tectonice, a căror structură este dispusă îi pînze de şariaj. În nord-vestul ariei flişului apar la zi formaţiuni ale zonei cristalino-mezozoice, care cuprind depozite sedimentare mezozoice şi roci metamorfice foarte vechi (anteproterozoic — paleozoic). Ele sînt dispuse într-o structură de tip alpin, cu mai multe pînze de şariaj suprapuse. Cu totul local, la contactul cu Depresiunea Ciucului,, între Livezi — Mihăileni şi Sîncrăieni — Şumuleu, aflorează depozite ale vulcanitelor neogene, ce reprezintă produsele unei activităţi vulcanice de natură andezitică, dispuse sub forma unor formaţiuni vulcanogen-sedimentare.

Zona cristalino-mezozoică corespunde, aproape în totalitate, compartimentului Ciucului de Nord, ea reprezentînd, de fapt, continuarea spre sud a cristalinului şi cuverturii sedimentare din Munţii Hăşmaş. Formaţiunile cristaline, alcătuite din şisturi epi şi mezometamorfice, constituie fundamentul cuvetei mezozoice în care s-au depus roci sedimentare de vîrstă triasică, jurasică şi cretacică.

Rocile cristaline epimetamorfice sînt formate, în principal, din şisturi clorito-sericitoase, sericito-cuarţitice, filite şi cuarţite negre, dispuse la contactul cu depozitele sedimentare şi vulcanogen-sedimentare ale bazinului Ciucului. Rocile cristaline mezometamorfice ocupă o arie mai largă şi sînt situate între cele epimetamorfice din vest şi dolomitele triasice din cuvetă. Această serie este alcătuită din gnaise cuarţo-feldspatice, gnaise oculare de tip Rarău şi, mai rar, amfibolite. Reprezintă cele mai vechi roci ale regiunii (anteproterozoic superior) şi se întîlnesc în perimetrul vîrfurilor Buciul, Livezi şi Lacrima.

Depozitele sedimentare ale sinclinalului mezozoic prezintă o structură dispusă în pînzs de şariaj de tip alpin. Rocile de vîrstă triasică sînt reprezentate prin conglomerate, gresii cuarţitice şi dolomite. Acestea din urmă au cea mai largă răspîndire pe flancul vestic al sinclinalului, unde o-cupă o bandă continuă, începînd cu nordul regiunii pînă în Muntele Păgînilor, aflat în apropierea izvoarelor Trotuşului. Pe flancul estic, dolomitele apar disparat în valea Iavardi, apoi între Valea Întunecoasă şi Antaluc, cît şi între pîrîul Rama Mare şi Muntele Frumos.

Calcarele, roci cu o puternică personalitate în relief, ocupă suprafeţe ceva mai restrînse, comparativ cu Masivul Hăşmaş şi zona Cheilor Bicazului. Grosimea acestor depozite este mult diminuată, întîlnindu-se sub forma unor lambouri, olistolite şi megabreccii în Vîrful Stîncilor, culmea înaltă Noşcolat — Sălămaş — Crucea Condra şi pe valea Iavardi. Pe suprafeţe mai mici, calcarele neojurasice şi cretacice sînt diseminate în tot Ciucul de Nord.

Umplutura cuvetei este alcătuită din seria wildflişului, de vîrstă cretacică, constituită din depozite cu o sedimentaţie haotică. În alcătuirea acestei serii iau parte argile, marne, gresii şi mai ales conglomerate şi breccii calcaroase.

Zona flişului are cea mai largă răspîndire, alcătuind aproape în întregime Munţii Ciucului Mijlociu, de Sud şi Masivul Cărunta. Depozitele de vîrstă cretacică şi paleogenă sînt răspîndite inegal, aparţinînd atît flişului intern, cît şi celui extern.

Flişul intern cuprinde o succesiune de trei unităţi tectonice cu rang de pînze de şariaj, suprapuse succesiv de la vest către est (pînza de Ceahlău, flişul curbicortical şi pînza de Audia). Pînza de Ceahlău reprezintă o alternanţă : de orizonturi marnoase, marno-calcaroase, calcaroase şi marno-argiloase cu intercalaţii de gresii; flişul curbicortical cuprinde şisturi şi gresii, iar pînza de Audia este alcătuită din şisturi negre şi gresii cu glauconit.

Flişul extern aflorează în Masivul Cărunta, fiind reprezentat prin depozitele pînzei de Tarcău, de vîrstă paleogenă, mai rar cretacică. Cea mai importantă formaţiune lito-stratigrafică o constituie gresia de Tarcău (paleocen-eocen), alcătuită din plachete groase de gresii cu intercalaţii de fliş argilo-grezos. Rezistenţa mare la eroziune a rocilor în cauză contribuie la menţinerea în relief a unor culmi şi vîrfuri izolate, care atinft, înălţimi de peste 1 500 m în vîrfurile Cărunta şi Gura Muntelui, stabilindu-se astfel o punte de legătură între Munţii Tarcăului şi cei ai Nemirei, cu altitudini de peste 1600 m.

RELIEFUL

Priviţi sub aspect morfometric, Munţii Ciucului au altitudini medii în jur de 1 100—1200 m,

caracteristice munţilor mijlocii şi joşi. Particularitatea acestor munţi este marea lor fragmentare, fapt explicat prin apropierea de puternica coborîre axială a Carpaţilor de Curbură, de nivelele de bază ale principalelor rîuri colectoare, precum şi de preponderenţa rocilor flişoide puţin rezistente şi supuse, mult mai uşor, afecţiunii factorilor denudaţionali. Dacă exceptăm compartimentul nordic, Munţii Ciucului păstrează în esenţă orientarea nord—sud impusă de direcţia specifică cutării flişului. Adaptarea la structura geologică are un caracter parţial, fiind pregnantă în Masivul Cărunta, unde înălţimile proeminente ale vîrfiurilor Gura Muntelui şi Cărunta se mulează pe axul unor anticlinale bine exprimate.

Culmea principală a Ciucului are un contur sinuos, cu numeroase inflexiuni şi înşeuări coborîte, ca urmare a dezvoltării unei reţele hidrografice cu caracter transversal, ce a dat naştere interfluviilor secundare prelungi. Deşi energia medie de relief nu depăşeşte decît rareori valorile de 200—300 m, mai mult în Ciucul de Nord şi Masivul Cărunta, impresia generală de masivitate este infirmată de puternica fragmentare a reliefului.

În liniile majore ale reliefului se disting trei suprafeţe de nivelare, clar exprimate. Cea superioară, care este foarte veche, se păstrează pe arii limitate şi apare sub forma unor mici platouri şi culmi netezite, grupate în jurul altitudinii de 1 500 m, fiind caracteristică Ciucului de Nord (perimetrul Sălămaş - Crucea Condra) şi Masivului Cărunta. Este asimilată suprafeţei Cerbu din Carpaţii Orientali, cu care este sincronă (de vîrstă miocen superior).

Partea centrală a regiunii se prezintă sub forma unor culmi prelungi şi platouri întinse, ce se menţin în jurul altitudinii de 1200—1300 m, reprezentînd a doua suprafaţă de nivelare, cunoscută sub numele de Mestecăniş. De vîrstă pliocenă, ea este şi cea mai tipică pentru ansamblul Carpaţilor Orientali.

Pe rama vestică a regiunii se pune în evidenţă şi al treilea nivel de eroziune, specific bordurii Carpaţilor, aliniat în jurul altitudinii de 1000 m, dominînd cu circa 300 m Depresiunea Ciucului.

Munţii Ciucului de Nord aparţin sub raport structural zonei cristalino-mezozoice. Văile adînci ale Oltului, Trotuşului superior, precum şi cea a Văii Reci îi individualizează şi delimitează net de unităţile şi subunităţile muntoase din jur. În partea sudică, prin intermediul pasului Ghimeş (1 155 m), se poate trece în compartimentul Ciucului Mijlociu. Ciucul de Nord prezintă gradul, cel mai ridicat de masivitate, sectorul central menţinîndu-se la altitudini situate peste 1 500 m. Orientarea generală a culmii principale este . nord-nord-vest — sud-sud-est, pînă la obîrşia Văii Întunecoase, după care se dirijează pe direcţia nord—sud, atingînd o lungime de circa 20 km.

Marile înălţimi se înşiruie în lungul culmii axiale, fiind dezvoltate pe calcare, dolomite şi conglomerate de vîrstă mezozoică şi sînt reprezentate de vîrfurile Noşcolat 1553 m, Sălămaş 1551 m, Crucea Condra 1 501 m. La sud de obîrşia Văii Întunecoase, formele ceva mai pronunţate ale reliefului sînt modelate în roci cristaline mezometamorfice. Nivelul reliefului coboară cu circa 200 m şi de la nord la sud se înşiră vîrfurile Buciul 1372 m, Livezi 1290 m, Muntele Dulce 1231 m, Lacrima 1315 m, apoi Muntele Frumos 1336 m şi Muntele Păgînilor 1351 m, care suportă la partea superioară şi depozite dolomitice de vîrstă triasică.

Calcarele, dolomitele şi conglomeratele calcaroase se impun cel mai mult în aspectul reliefului, contribuind la conturarea unui peisaj dominat de culmi înguste, abrupturi, turnuri, piramide, stîncării şi grohotişuri. Sub raport tipologic, relieful carstic se detaşează atît ca importanţă, cît şi ca valoare turistică. Sectoarele de văi care străbat aceste roci prezintă cascade şi repezişuri, că cele de pe Rama Mare, Gîrbea şi Valea Întunecoasă, sau mici chei cum sînt pe pîrîul Iavardi. Calcarele şi dolomitele la zi sînt brăzdate de lapiezuri, iar la nivelul platourilor structurale apar cîmpuri de doline cu dimensiuni reduse (Poiana Tarcău şi perimetrul de La Crucea Condra).

Relieful format pe şisturi cristaline are un aspect greoi, cu forme masive, vîrfuri aplatizate şi pinteni interfluviali prelungi, lăsîndu-se acoperiţi treptat de aglomeratele vulcanice de pe rama vestică a regiunii. Reţeaua hidrografică densă, reprezentată de afluenţii direcţi ai Oltului, precum văile Fîntîna lui Gal, Lăcaşul lui Baboş, Şoarecul şi altele, a ferestruit adînc masa cristalină, împingîndu-şi izvoarele pînă în preajma culmii principale. Versanţii din jumătatea estică, cît şi cei cu orientare sudică (ce privesc spre Trotuş) sînt mult mai repezi şi cu diferenţe altitudinale apreciabile.

Munţii Ciucului Mijlociu constituie subunitatea cea mai reprezentativă pentru tot Masivul Ciucului. Principala trăsătură caracteristică a acestui compartiment o reprezintă înălţimea relativ redusă a reliefului. Culmea principală, modelată în rocile preponderent grezoase ale flişului intern, prezintă o altitudine medie cuprinsă între 1300 şi 1 350 m, ce scade uşor spre sud. Prezenţa bancurilor groase ale gresiei de Bistra, adaptarea reliefului major la structura geologică de ansamblu, cît şi evoluţia reţelei hidrografice au determinat menţinerea în relief a culmii principale, care în anumite sectoare capătă aspectul unui vast platou structural.

Altitudini mai semeţe se înregistrează în unele vîrfuri izolate, care se comportă ca martori de eroziune, precum Vîrful Ascuţit (1 516 m) şi vîrful Viscol (1 493 m). Energia medie a reliefului,

calculată pentru întreaga suprafaţă, este de circa 500 m, iar cea maximă atinge 800 m (faţă de nivelul Trotuşului în acest sector). Impresia generală de masivitate este întărită de denivelarea contactului morfologic dintre aria montană şi cea depresionară a Ciucului (500—600 m), cît şi de abruptul puternic de la curbura Trotuşului (Ghimeş-Făget).

Culmea principală a Ciucului Mijlociu începe din nord, cu Vîrful Ascuţit, care domină cu peste 700 m valea Trotuşului, se continuă pe direcţia nord-nord-vest — sud-sud-est pînă în Muntele Alb, după care se îndreaptă spre vest, ca urmare a o-voluţiei regresive a văii superioare a Ciugheşului. Din Muntele Nilinc, se revine la direcţia nord—sud, care se prelungeşte pînă dincolo de vîrful Viscol. Această culme montană, ce constituie cumpăna de ape dintre Trotuş şi Olt, este segmentată de numeroase şei, curmături şi zone mai coborîte, rezultate în urma unei evoluţii puternice a obîrşiilor de văi. Din culmea respectivă se desprind, spre vest, numeroase culmi secundare, separate de văi adînci cu versanţi puternic înclinaţi, situaţie specifică, mai ales, în cadrul „stratelor de Sinaia" (culmile Ugra, Gozorul Mare, Gozorul Mic). Dimpotrivă, ramificaţiile care pornesc către est sînt mult mai scurte, terminîndu-se brusc către văile afluente Trotuşului, trecînd treptat în zona flişului extern din Masivul Cărunta.

Adaptarea la structura geologică este parţială, cea mai evidentă situaţie de această natură fiindîntre Fitod şi izvoarele Trotuşului, unde culmea secundară, alcătuită din Vîrful lui Alexandru — Vîrful Înalt — Gozorul Mare, corespunde unei structuri anticlinale de mari proporţii.

Nota generală a acestui relief evoluat este dată de fragmentarea laterală puternică, energia de relief mijlocie şi numărul mare al curmăturilor şi înşeuărilor de obîrşie ce separă şiruri succesive de culmi şi măguri. Versanţii se găsesc, în cea mai mare parte, într-un echilibru relativ stabil, deoarece procesele de versant sînt diminuate prin protecţia învelişului vegetal.

Poienirea masivă, în detrimentul pădurilor de răşinoase şi amestec, conferă peisajului o nuanţă aparte de frumuseţe şi pitoresc, fapt ce a determinat pe unii autori să-l numească Munţii Poienile Trotuşului.

Munţii Ciucului de Sud se întind la sud de înşeuarea dintre pîrîul Topliţa (afluent indirect al Oltului) şi obîrşia Ciobănuşului, coborînd în trepte succesive spre Depresiunea Caşinul Nou. Se prezintă sub forma a două şiruri de măguri şi muncei, cel nordic, cu altitudini cuprinse între 1 200 şi 1 300 m, şi cel sudic, între 1 700 şi 1 100 m. Intre ele se interpune valea superioară a Uzului, care-şi modelează cursul din amonte în complexele lito-stratigrafice alei flişului curbicortical. Ultimul şir de înălţimi, orientat pe direcţia nord-est — sudvest, între culmea Cotorca şi Vîrful Caprei, coboară treptat, suferind o afundare axială spre Depresiunea Caşinul Nou. Cele două şiruri de culmi se leagă prin intermediul pasului Uz (1 085 m).

Aspectul general al reliefului este dat de formele blînde, cu vîrfuri domoale şi o energie de relief maximă ce abia depăşeşte 409 m. Deşi lipsită de înălţimi ameţitoare, această subunitate are totuşi un pitoresc şi farmec aparte, constituind o atracţie şi o tentaţie permanentă pentru drumeţie.

Depresiunea Caşinul Nou aparţine Munţilor Ciucului, fiind situată la limita cu cei ai Bodocului şi Nemirei. Acest compartiment depresionar intramontan s-a format prin eroziunea diferenţială la contactul dintre gresiile dure, paleocene, ale flişului extern şi rocile marno-argiloase ale pînzei de Audia. Formarea bazinetului depresionar, de vîrstă pliocenă, este legată de fenomenele tectonice, fapt indicat de unele deranjamente ale formaţiunilor geologice. Se întinde pe circa 15 km lungime, din apropierea văii Uzului pînă în aval de localitatea Iacobeni, cu' o lăţime maximă de aproape 10 km.

Relieful are un aspect colinar, înălţimile oscilînd de la 640—650 m, în ax, pînă la 900—950 m, pe bordurile de vest, nord şi est. Versanţii sînt slab înclinaţi, iar văile largi, însoţite frecvent de terase.

Prin intermediul acestui compartiment depresionar se face trecerea atît spre Munţii Nemira, situaţi în est-sud-estul Masivului Ciucului, cît şi spre Munţii Bodocului, aflaţi la sud de pasul Caşin. De asemenea, prin intermediul pasurilor joase, curmăturilor şi unor sectoare de' vale se întreţin legături lesnicioase cu zonele învecinate, intens populate (depresiunile Ciucului şi Tîrgu Secuiesc, valea Uzului şi bazinul Comăneşti).

Munceii Repatului sînt situaţi în sud-sud-estul Munţilor Ciucului, dar apartenenţa lor este la cei ai Nemirei. Dispuşi între valea cu caracter tectonic a Bărzăuţei (la est), traversaţi longitudinal de pîrîul Başca şi limitaţi spre vest de rîul Caşin, sînt reprezentaţi prin două culmi prelungi, paralele, cu altitudini ce scad de la nord (vîrful Bobişca 1 456 m, Vîrful Roşu 1358 m) la sud (vîrful Polia 1199 m). Această subunitate asigură legătura traseelor turistice dintre Munţii Ciucului şi ai Nemirei.

Masivul Cărunta, alcătuit preponderent din gresii masive de vîrstă paleocen-eocenă (de tip Tarcău), este aşezat în extremitatea estică a Munţilor Ciucului, cuprins între văile Trotuş, la nord, Uz, la sud, şi Depresiunea Comăneşti, la est. Dominat de vîrfurile Cărunta (1 517 m) şi Gura Muntelui (1 553 m), reprezentative pentru tot ansamblul Munţilor Ciucului, masivul are un potenţial turistic ridicat.

Structurile anticlinale şi sinclinale, cu orientare nord-sud, sînt străbătute de puternice cursuri de apă, cu caracter transversal, precum Suita şi Ciobănuşul. Energia de relief maximă atinge aproape 900 m, constituind valoarea absolută pentru Munţii Ciucului. Văile sînt mult mai strîmte, îndeosebi la traversarea perimetrelor în care aflorează rocile grezoase, dînd naştere la numeroase praguri, repezişuri şi cascade. Această subunitate poate fi privită ca o punte de legătură între Munţii Tarcăului şi cei ai Nemirei. Poziţia fizico-geografică, particularităţile orohidrografice şi existenţa celor două rîuri. Trotuşul şi Uzul, cu valoare de limită naturală, pledează pentru încadrarea Masivului Cărunta la Munţii Ciucului.

CLIMA

Munţii Ciucului se află în ţinutul climatic de tip boreal montan, caracterizat prin valori moderate ale principalelor elemente climatice. Dinamica sezonieră şi anuală a acestora este în strînsă corelaţie cu poziţia fizico-geografică în cadrul Carpaţilor Orientali, fiind generată de radiaţia solară, circulaţia generală a atmosferei şi suprafaţa subiacentă activă.

Clima regiunii se caracterizează printr-un grad moderat de continentalism, în care iernile sînt lungi şi bogate în zăpezi, verile sînt răcoroase şi relativ umede; temperaturile medii anuale prezintă valori coborîte, iar precipitaţiile atmosferice sînt bogate.

În timpul anului cele mai puternice influenţe sînt date de circulaţia maselor de aer vestice, vara, determinînd o instabilitate accentuată a vremii şi precipitaţii sub formă de ploaie, iar în timpul iernii temperaturi sub limita de îngheţ, nebulozitate accentuată şi precipitaţii solide. Circulaţia polară este specifică sezonului rece, manifestîndu-se prin scăderea temperaturii, creşterea nebulozităţii şi precipitaţii sub formă de zăpadă. Circulaţia de tip tropical, sud-estică, şi influenţele continentale esticesînt mai puţin frecvente, datorită poziţiei pe care aceşti munţi o au în cadrul Carpaţilor Orientali. Stabilitatea cea mai mare a vremii se înregistrează la sfîrşitul verii şi toamna, în intervalul august—octombrie, perioadă în care se cumulează un număr mare de zile senine. Instabilitatea pronunţată se manifestă în lunile de primăvară, dar poate continua şi la începutul verii, pe fondul unei circulaţii vestice.

Temperatura medie a aerului oscilează în funcţie de altitudine, fiind cuprinsă între 2°C, la peste 1400 m, şi 6 pînă la 7°C, la poalele Munţilor Ciucului. Cele mai scăzute temperaturi se înregistrează în luna ianuarie, minim termic care, de multe ori, se prelungeşte pînă în februarie, cînd valorile medii lunare sînt cuprinse între —4 şi —6°C, la altitudini sub 1400 m, şi —6 pînă la —8°C, la peste 1400 m. Caracteristic pentru sezonul rece este fenomenul inversiunilor de temperatură, cu cea mai mare frecvenţă în depresiunile Ciucului şi Caşinului, dar şi pe văile Trotuş, Frumoasa, Fişag şi Valea Rece. Inversiunile termice au pe lîngă o frecvenţă ridicată şi o intensitate sporită, drept dovadă fiind constanţa foarte mare a temperaturilor minime absolute zilnice, înregistrate în localităţile din depresiuni şi, mai ales, la Miercurea-Ciuc. Temperaturile negative durează circa 6 luni, din noiembrie pînă în aprilie, inclusiv, primul îngheţ producîndu-se încă din septembrie, iar ultimul în luna mai.

Temperaturile ridicate se înregistrează în lunile de vară, iulie şi august, cînd valorile medii lunare de 14—15°C se instalează la poalele Munţilor Ciucului, pentru ca la nivelul culmilor înalte să atingă doar 8—10°C.

Regimul anual al duratei de strălucire a soarelui este în strînsă corelaţie cu regimul şi distribuţia nebulozităţii în domeniul montan, la care se adaugă frecvenţa ceţurilor pentru compartimentele depresionare. În aceste condiţii, durata medie anuală de strălucire a soarelui este în jur de 1 800 ore/an, la peste 1300 m altitudine atingînd chiar 1900 ore/an. Nebulozitatea cea mai mare se înregistrează în intervalul februarie—aprilie, iar cea mai mică este caracteristică perioadei august—octombrie. Cantitatea anuala de precipitaţii oscilează în funcţie de altitudine. Astfel, dacă în Depresiunea Ciucului, pe valea Trotuşului, sau Valea Rece se înregistrează valori cuprinse între 540 şi 700 mm/an, în zona înaltă, la peste 1200 m altitudine, aflată în calea maselor de aer umed, din vest şi nord-vest, cantităţile anuale de precipitaţii ating sau depăşesc uşor 1000 mm/an. Regimul pluviometric indică un maxim în lunile mai—iunie, uneori întins pînă în iulie, şi un minim în intervalul februarie—martie. Deşi procentual predomină precipitaţiile sub formă de ploaie, de mare însemnătate sînt şi cele sub formă de zăpadă. Numărul zilelor cu strat de zăpadă la sol este de 130—140/an. Grosimea stratului de zăpadă depăşeşte frecvent 30 cm, ceea ce face ca regiunea să fie căutată pentru practicarea sporturilor de iarnă mai ales în valea superioară a Trotuşului (între Lunca de Sus şi Ghimeş-Făget) şi în jumătatea vestică a Ciucului Mijlociu (între vîrful Viscol şi Depresiunea Ciucului).

Regimul anual al vînturilor este legat de circulaţia generală a atmosferei şi de particularităţile reliefului. Vînturile dominante sînt cele de vest şi nord-vest, care au cea mai mare frecvenţă şi intensitate în tot timpul anului. Vînturile de est sînt uscate şi calde, vara, în timp ce iarna sînt uscate şi reci, constituind de fapt caracteristicile crivăţului. În sezonul rece, vîntul de est se insinuează pe firul

văilor şi, prin compartimentele depresionare, ajunge la periferia estică a Munţilor Ciucului, fiind cunoscut sub numele local de Nemira, după masivul cu acelaşi nume situat în apropiere.

Frecvenţa calmului atmosferic atinge uneori 40% în depresiuni, contribuind la apariţia ceţii care persistă uneori zile în şir. În aria montană propriu-zisă frecvenţa ceţurilor este mult mai redusă, ca de altfel şi pe văi, unde se face simţită prezenţa brizelor. Climatul lipsit de contraste puternice, tonic şi reconfortant, contribuie din plin la favorizarea fenomenului turistic, practicat sub diferite forme, în toate anotimpurile anului.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Apele care-şi au obîrşia în Munţii Ciucului sînt tributare bazinelor hidrografice Trotuş şi Olt. Axul culmii principale din Ciucul Mijlociu, în special sectorul dintre vîrful Viscol şi Muntele lui Petru, reprezintă nodul hidrografic al regiunii. De aici pleacă radiar numeroase cursuri de apă, care sînt tributare, direct sau indirect, celor doi colectori principali.

Oltul, cu obîrşia în munţii Giurgeului şi Hăşmaş, colectează o reţea hidrografică de pe circa 35% din suprafaţa Munţilor Ciucului. De la izvoare şi pînă la intrarea în defileul de la Tuşnad are o orientare nord—sud, constituind limita dintre Munţii Giurgeului, pe de o parte, şi munţii Hăşmaş şi Ciucului, pe de altă parte. În dreptul localităţii Sîndominic îşi face intrarea în marea depresiune a Ciucului, ferestruind apoi pragurile de la Racu şi Jigodin, alcătuite din aglomerate vulcanice, după care se angajează în defileul de la Tuşnad. Pînă la intrarea în marea depresiune a Ciucului, Oltul culege cîţiva afluenţi de mici dimensiuni (8—10 km lungime), precum văile Fîntîna lui Gal şi Sedloco, iar în compartimentul Dăneşti primeşte pîraiele Lăcaşul lui Baboş, Şoarecul şi Cadul. Aceste cursuri de apă au un caracter permanent şi sînt aproape paralele, ele au săpat văi adînci, cu versanţi puternic abrupţi, atît în rocile cristaline, cît şi în aglomeratele vulcanice de la contactul cu depresiunea.

În partea centrală a Depresiunii Ciucului, Oltul adună cîţiva afluenţi de pe stînga (Racul, Frumoasa, Delniţa, Pustnicul, Şumuleul şi Fitodul), toţi cu caracter permanent şi debit constant în timpul anului. La sud de pragul de la Jigodin, Oltul colectează apele pîrîului Fişag, unul dintre cei mai importanţi afluenţi ai săi din acest sector.

Pîrîul Caşin, tributar Rîului Negru, iar acesta afluent al Oltului, izvorăşte de sub vîrful Bobişca (Munceii Repatului), drenează Depresiunea Caşinul Nou, pe o lungime de peste 20 km, croindu-şi o vale largă, parţial înmlăştinită. În cuprinsul depresiunii primeşte numeroşi afluenţi de mici dimensiuni. Pe unele din aceste văi, precum Repatul Mare sau Borvizul, se întîlnesc importante izvoare de apă. minerală) mai cunoscute fiind cele de ]a Izvorul „Perla Caşinului".

Trotuşul constituie colectorul principal al regiunii, drenînd circa 65% din teritoriu. Izvorăşte de pe versantul nordic al Muntelui lui Petru. În cursul superior, din dreptul localităţii Izvoru Trotuşului, valea capătă un caracter longitudinal, străbătînd depozitele pînzei de Ceahlău. În acest sector, valea Trotuşului este intens populată, iar localităţile Lunca de Sus şi Lunca de Jos se numără printre cele mai pitoreşti aşezări, cu vechi tradiţii folclorice şi etnografice.

În aval de Lunca de Jos, Trotuşul îşi schimbă brusc cursul, de la vest la est, tăindu-şi transversal albia în rocile grezoase ale „stratelor de Bistra". De la Ghimeş, sectoarele mai largi alternează cu îngustările accentuate ale văii, pe direcţia nord-vest — sud-est. Străbate la început o zonă ceva mai largă, între Ghimeş şi confluenţa cu Ciugheşul, pentru că, imediat, în aval, să ferestruiască structura anticlinală a gresiei de Cotumba. La Brusturoasa îşi croieşte drum prin rocile mai puţin dure ale pînzei de Audia, iar după confluenţa cu Suita caracterul transversal al văii devine iarăşi evident, versanţii laterali, ce corespund gresiei de Tarcău, a-propiindu-se foarte mult. Începînd de la Asău, valea" se lărgeşte considerabil şi Trotuşul intră în Depresiunea Comăneşti.

Pînă la confluenţa cu Valea Rece afluenţii Trotuşului sînt mici, sub 10 km lungime. În aval, reţeaua hidrografică de pe dreapta Trotuşului, reprezentată de Ciugheş, Suita, Ciobănuş, Uz, a evoluat transversal faţă de liniile majore ale structurii geologice. Avînd în vedere nivelul de bază mai coborît cu circa 100 m al Trotuşului, în Depresiunea Comăneşti, faţă de cel al Oltului, din Depresiunea Ciucului, rîurile de pe faţada estică a regiunii au înaintat puternic prin eroziune regresivă, în dauna celor de pe flancul vestic. În acest context, cumpăna morfologică a fost depăşită de către emisarii săi mai importanţi.

Ciugheşul ajunge la confluenţa cu Trotuşul în dreptul localităţii Palanca şi izvorăşte de pe flancul estic al Ciucului Mijlociu. În cursul superior are o direcţie est—vest, după care se îndreaptă spre nord, unde valea capătă un caracter longitudinal, alcătuind limita dintre Masivul Cărunta şi Ciucul Mijlociu.

Suita, cu o lungime de circa 20 km, îşi adună apele prin intermediul cîtorva izvoare situate sub culmea principală a Ciucului. Cursul său este transversal faţă de liniile structurale majore. Prin evoluţie regresivă a depăşit cumpăna morfologică, înaintînd în detrimentul afluenţilor din bazinul Oltului.

Ciobanului este al doilea rîu interior ca importanţă, după Uz. Ca şi ceilalţi afluenţi de pe dreapta Trotuşului, îşi are izvoarele în sectorul median al Munţilor Ciucului, adunîndu-şi apele de pe flancul estic al culmii Viscolul—Tomatul. Întreaga sa vale are un caracter transversal, cu lărgiri specifice structurilor sinclinale ce alternează ritmic cu sectoarele înguste, ca urmare a traversării anticlinalelor- pînzei de Tarcău. Numeroase praguri şi repezişuri îi sporesc din plin farmecul şi pitorescul. Uzul, cel mai important afluent al Trotuşului, constituie limita dintre Munţii Ciucului şi cei ai Nemirei, în aval de punctul numit „La Ocoliş". Izvorăşte din Munţii Ciucului, colectează numeroase pîraie, situate de o parte şi de alta a pasului Uz, după care îşi dirijează cursul spre est, traversînd frontal succesiunea de structuri anticlinale şi sinclinale ale flişului extern. Bazinul său hidrografic cuprinde o suprafaţă de circa 475 km2, iar lungimea totală a rîului atinge 46 km.

Tectonica regiunii şi caracterul transversal al văii au contribuit la formarea unor sectoare înguste, cu aspect de defileu, care alternează cu mici bazinete de eroziune. În cursul superior, Uzul traversează structurile flişului cretacic (intern), valea este largă, iar relieful are aspect depresionar, cu munţi teşiţi, dispuşi în trepte etajate. Acest sector se încheie în punctul numit „La Ocoliş", unde se află o exploatare forestieră cu cîteva cabane şi dotări de profil.

Aval de bazinetul de „La Ocoliş", Uzul intră în primul defileu, care se întinde pînă în apropierea localităţii Valea Uzului, sculptat în gresiile dure ale flişului extern (de tip Tarcău). Aici valea se îngustează brusc, unele sectoare capătă aspect de chei, iar pragurile şi repezişurile din albia rîului se succed la mici intervale.

După ieşirea din acest defileu, valea se lărgeşte în dreptul localităţii Valea Uzului şi rîul intră în contact cu rama nordică a Munţilor Nemira, îndreptîndu-se apoi spre est către al doilea defileu, ceva mai scurt dar cît se poate de spectaculos. Versanţii abrupţi, cu trene mari de grohotişuri şi blocuri imense, străjuiesc de o parte şi de alta Uzul care-şi schimbă din loc în loc direcţia, în funcţie de alternanţa rocilor cu durităţi diferite. Cascadele Uzului de la Nasolea Mare şi Nasolea Mică, modelate în aceleaşi gresii dure ale flişului extern, constituie un spectacol captivant, greu de uitat. Zona este puternic împădurită, cu excepţia micii poieni de la „Chibritărie", unde se află o frumoasă cabană de vînătoare.

Bazinetul de la Poiana Uzului adăposteşte lacul de acumulare cu acelaşi nume, după care valea se îngustează iarăşi, străbătînd scurtul defileu de la „Pivniceri", unde s-a construit barajul lacului de acumulare. În aval de baraj, în dreptul localităţii Sălătruc, Uzul iese din zona montană propriuzisă, unindu-se cu Trotuşul în Depresiunea Comăneşti.

Apele subterane sînt constituite din depozite acvifere, situate la diferite adîncimi, care ies la zi sub formă de izvoare. Cantonate în straturile deluviale de la baza versanţilor, ele sînt însă frecvent stocate şi la adîncimi mai mari. Pe văile principale, apele freatice sînt dispuse în cuvertura de depozite aluviale, avînd debite constante şi un grad redus de mineralizare. Întreaga regiune dispune de o reţea bogată de izvoare de cea mai bună calitate.

Apele minerale se- întîlnesc frecvent la marginea aureolei mofetice din Carpaţii Orientali. Izvoarele cu cele mai mari mineralizaţii .şi debite constante se întîlnesc în Depresiunea Caşinul Nou. Renumite sînt cele de pe Pîrîul Vinului, afluent al Borvizului, cunoscute sub numele de „Perla Caşinului".

O serie. de izvoare minerale, cu valoare terapeutică, sînt valorificate local, astfel de situaţii întîlnindu-se pe valea Fişagului, în localităţile Armă-şeni, Ciucsîngeorgiu şi Bancu, apoi în bazinul superior al Trotuşului, pe Valea Întunecoasă şi Valea Rece, sau în depresiunea Ciucului la Sîncrăieni, Jigodin, Cîrţa, Dăneşti, Păulesti-Ciuc.

Lacurile naturale lipsesc din Munţii Ciucului, singurul bazin de retenţie a apei fiind acumularea de la Poiana Uzului, care a luat fiinţă prin construirea, în defileul Uzului de la „Pivniceri", a barajului de greutate cu contraforţi, încastrat în gresiile dure de tip Tarcău. Această lucrare, încheiată în anul 1972, are o înălţime maximă de 80,5 m, lungimea maximă la coronament atinge 500 m, iar volumul total al betoanelor turnate în corpul barajului însumează 720 000 m3. În spatele acestui baraj a luat naştere un lac de acumulare cu o lungime de circa 5 km, adîncimea maximă de 75 m, cu o suprafaţă de 335 ha şi un volum de apă ce atinge 96 milioane m3. Scopul amenajării este complex, atît pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a aşezărilor urbane din valea Trotuşului (Tîrgu Ocna şi Oneşti), cît şi pentru producerea de energie electrică. Capacitatea uzinei electrice, de la baza barajului, are o putere instalată de 4,1 MW. Pe lîngă funcţiile amintite, lacul de acumulare de la Poiana Uzului prezintă o mare importanţă turistică, constituindu-se într-un puternic factor de dinamizare ă acestei activităţi. În acest sens, a fost realizată o bază materială specifică (cazare, masă, agrement).

SOLURILE

Marea varietate a rocilor, alcătuirea mineralogică complexă, diversitatea formelor de relief şi

condiţiile climatice au determinat formarea unui înveliş de soluri bine închegat şi diversificat sub aspect tipologic. Desigur, ele se află într-un echilibru dinamic cu factorul climatic şi covorul vegetal, iar etajarea altitudinală fito-pedo-climatică reprezintă o caracteristică a Munţilor Ciucului.

Sub aspectul repartiţiei solurilor, cambisolurile au frecvenţa cea mai mare, spodosolurile sînt răspîndite neuniform în teritoriu, iar solurile litomorfe şi cele neevoluate ocupă suprafeţe reduse.

VEGETAŢIA

Alcătuirea învelişului vegetal al Munţilor Ciucului este deosebit de interesantă, de o mare varietate floristică, determinată de factorul relief, climă şi soluri. Prin intervenţia omului s-a modificat sensibil nu numai compoziţia floristică ci şi structura etajelor de vegetaţie. Pe ansamblu, se întîlnesc e-tajul pădurilor de foioase (nemoral) şi etajul pădurilor de molid (boreal), la care se adaugă pajiştile secundare. Primul etaj este reprezentat prin făgete pure, întîlnite ceva mai rar, şi păduri de amestec.

Deşi pădurea constituie formaţiunea vegetală cea mai reprezentativă, ocupînd pe ansamblul regiunii doar 50—55%, totuşi, din acest punct de vedere, Munţii Ciucului prezintă un grad ridicat de despădurire în comparaţie cu celelalte unităţi montane din Carpaţii Orientali. Mari suprafeţe despădurite sînt în Munţii Ciucului Mijlociu, unde pădurea reprezintă abia 25—30%. În Ciucul de Nord şi de Sud procentul pădurilor creşte uşor, atingînd valoarea de 50%. Pentru Masivul Cărunta ponderea pădurilor este mult mai mare (75—80%), rezultat al condiţiilor de relief (terenuri accidentate, versanţi puternic înclinaţi, energie de relief apreciabilă etc.).

Etajul pădurilor de foioase (nemoral) cuprinde pădurile de joasă altitudine din jumătatea estică a Munţilor Ciucului, cu rare apariţii în restul teritoriului.

Făgetele pure sînt slab reprezentate, întîlnindu-se sub forma unor mici enclave în arealul pădurilor de amestec, cel mai adesea la poalele munţilor, spre contactul cu Depresiunea Comăneşti.

Pădurice de amestec de fag cu răşinoase sînt specifice regiunilor estice şi sudice ale Munţilor Ciucului, ocupînd formele de relief coborîte, sub altitudinea de 1 000—l 100 m. Acest tip de pădure este alcătuit din specii de fag (Fagus silvatica), în amestec cu bradul (Abies alba) şi molidul (Picea abies), mai rar apare pinul (Pinus sylvestris), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), paltinul (Acer platanoides), teiul (Tilia cordata), zada (Larix decidua)t ulmul (Ulmus glabra) şi scoruşul (Sorbus aucuparia). Datorită caracterului umbros al arboretului nu se poate constitui un strat de arbuşti, totuşi întîlnim apariţii locale cu tulichină (Daphne mezereum), soc (Sambucus nigray, soc roşu (Sambucus racemosa) etc.

Stratul ierbos se dezvoltă neuniform, în funcţie de vîrsta arboretului şi lumina care pătrunde pînă la sol, caracteristice fiind mierea ursului (Pulmonaria rubra), brusturele negru (Symphytum cordatum), piciorul cocoşului (Ranunculus carpaticus), gălbeniţa (Lamium galeobdolon), aliorul de pădure (Euphorbia amygdaloides), năprasnicul (Geranium robertianum), rogozul (Carex silvatica), slăbănogul (Impatiens nolitangere) etc.

Etajul pădurilor de molid (boreal) este bine reprezentat atît în jumătatea estică a Munţilor Ciucului, unde se instalează la peste 1100 m altitudine, cît şi în partea vestică, începînd de la nivelul depresiunii şi pînă pe cele mai înalte vîrfuri. Arboretele sînt alcătuite aproape în exclusivitate din molid (Picea abies), cu rare exemplare de scoruş (Sorbus aucuparia) şi mesteacăn (Betula pendula). Subarbuştii se localizează cu precădere în luminişuri, instalîndu-se, mai ales, în urma defrişării. Specii des întîlnite sînt: socul roşu (Sambucus racemosa), cununiţa (Spirarea ulmifolia), zmeurul (Ru-bus idaeus), murul (Rubus hirtus). În unele molidişuri sau în pajiştile debazificate, aflate la peste 1200 m, solul este acoperit cu un strat compact de subarbuşti, precum afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis idaea).

Vegetaţia ierboasă din pădurile de molid este compusă din măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), vulturică (Hieractum transsilvanicum), horşti (Luzula silvatica), degetăruţ (Soldanella hungarica), trepâ-dătoare (Mercurialis perennis), părăluţa de munte (Pirola uniflora), sor cu frate (Melampyrum silvati-cum), precum şi cîteva specii de muşchi verzi.

Pajiştile au un caracter secundar şi s-au instalat în locul pădurilor defrişate. Sînt răspîndite inegal în teritoriu şi se diferenţiază destul de mult sub aspect tipologic.

Tipul predominant de pajişte din perimetrul pădurilor de amestec este cel cu iarba vîntvilui (Argostis tenuis) şi păiuş roşu (Festuca rubra), la care se asociază şi alte specii: lacrimile miresei (Briza media), pieptănăriţa (Cynosurus cristatus), trifoiul de munte (Trifolium montanum). Foarte numeroase sînt şi speciile cu un colorit divers, în perioada mai—august alcătuind un covor multicolor, oglica (Filipendula vulgaris), pojarniţa (Hypericum perforatum), sipica (Scabiosa ochroleuca), iarba o-sului (Helianthemum numularium), coada şoricelului (Achillea mtllefolium), margareta (Chrisantemum leucanthemum), clopoţei (Campanula abietina) etc.

Compoziţia floristică a pajiştilor din etajul molidului este deosebit de bogată, alături de

gramineele şi leguminoasele edificatoare la nivel de asociaţie (Festuca rubra şi, respectiv, Trifolium repens) la alcătuirea covorului ierbaceu participă o multitudine de specii mezofile montane, precum pojarniţa (Hypericum maculatum), genţiana (Genţiana desclepiadaea, Genţiana praecox), creţişoara (Alche-milla vulgaris), vulturica (Hieracium aurantiacum), margareta (Chrisantemum corimbosum) etc.

Cu cît urcăm în altitudine, ca urmare a debazificării treptate a solurilor şi a păşunatului neraţional, acest tip de pajişte este parţial înlocuit. Specia dominantă devine ţepoşica (Nardus stricta), căreia i se asociază horştiul (Luzula luzuloides), sclipeţii (Potentilla erecta), şopîrliţa (Veronica officinalis) şi altele. Tufărişurile apar cu o frecvenţă destul de ridicată, în toate compartimentele, în componenţa acestora intrînd alunul (Coryllus auellana). cornul (Cornus sanguinaea), murul (Rubus hirtus), mai rar măceşul (Roşa canina) şi, cu totul izolat, la peste 1400 m, se întîlneşte ienupărul (Juniperus communis).

Dintre speciile rare şi endemice ale vegetaţiei ierboase enumerăm pe cele mai cunoscute şi deosebit de reprezentative: clopoţeii (Campanula carpatică), garofiţa (Dianthus superbus, Dianthus spicui-folius), sîngele voinicului (Nigritella rubra), vulturica (Hieracium pojoritense), floarea miresei (Gypsophilla petraea), crinul de munte (Lilium martagon), bulbucii (Trollius europaeus), vineţele (Centaurea pinnatifida), ovăsciorul carpatic (Avenastrum decoram), omagul (Aconitum moldavicum) etc.

Destul de rar şi numai în locurile retrase, mai puţin umblate, se întîlneşte floarea de colţi (Leonthopodium alpinum) şi papucul doamnei (Cypripedium calceolus).

FAUNA

Principalele caracteristici ale faunei sînt asemănătoare cu ale altor unităţi muntoase, cu unele diferenţieri în funcţie de altitudine, condiţii climatice şi etajul de vegetaţie.

În pădurile de amestec, fără a face o delimitare strictă, întîlnim dintre mamifere lupul (Canis lupus), mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), vulpea (Vulpes vulpes), viezurele (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa (Scirus vulgaris), pîrşul (Glis glis) şi altele.

Lumea păsărilor este extrem de diversificată, aici găsesc adăpost privighetoarea (Luscina megar-hynchos), cinteza (Fringila coelebis), sturzul (Turdus viscivorus), gaiţa (Garrulus glandarius), ciocănitoarea (Picoides tridactylus), corbul (Corvus corax), bufniţa (Bubo bubo) şi multe altele. De-a lungul pîraielor de munte, pe arborii doborîţi şi pietre, poate fi întîlnită codobatura (Motacilla alba) şi mierla de piatră (Monticola saxatilis).

Dintre reptile mai frecvente sînt şopîrla (Lacerta agilis), guşterul (Lacerta viridis) şi şarpele orb (An-guis fragilis).

În zona pădurilor de conifere, mamiferele sînt reprezentate prin urs (Ursus arctos), foarte des întîlnit în jumătatea estică a Munţilor Ciucului, apoi prin cerb (Cervus elaphus), rîs (Linx linx), jder (Mar-tes martes).

Păsările sînt numeroase şi felurite ca specii, întîlnim frecvent cocoşul de munte (Tetrao urogal-lus), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), găinuşa de munte (Tetrastes bonasia), mierla (Turdus merula), piţigoiul de brădet (Parus ater), auşelul (Regulus regulus), forfecuţa (Loxia curvirostra)t gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes) şi altele.

Reptilele sînt reprezentate prin şopîrla de munte (Lacerta vivipara), tritonul de munte (Triturus alpestris) şi salamandra (Salamandra salamandra).

Fauna piscicolă caracteristică apelor de munte este alcătuită în principal din mreană (Barbus /Zu-viatilis), clean (Leuciscus cephalus), scobar (Chondronul nassus), boiştean (Phoxinus phoxinus) şi zglăvoc (Cottus gobio). Pe valea superioară a rîului Trotuş, Ciobănuş, Suita, Uz, Valea Rece, Başca şi Bărzăuţa se întîlneşte păstrăvul indigen (Salmo iruta fario), iar în apele lacului de acumulare de la Poiana Uzului se încearcă aclimatizarea păstrăvului curcubeu (Salmo irideus sharta).

Turismul în Munţii Ciucului

POTENŢIALUL TURISTIC

Munţii Ciucului se includ în aria turistică a Carpaţilor Orientali. Desigur, existenţa în apropiere a unor zone cu o mare afluenţă şi convergenţă turistică, precum Ceahlăul (cu lacul Izvorul Muntelui — Bicaz, staţiunea Lacu Roşu — Cheile Bicazului), apoi masivul înalt al Hăşmaşului şi perimetrul Tuşnad — lacul Sfînta Ana, au aruncat multă vreme un con de umbră micşorînd, oarecum, interesul a-supra acestei unităţi muntoase lipsită de înălţimi semeţe şi forme naturale deosebit de

spectaculoase.Cu toate acestea, pentru Munţii Ciucului, fiecare element al cadrului natural contribuie la a-

pariţia unor obiective turistice, armonizate într-un peisaj încîntător, cu valenţe de unicitate. Astfel, relieful, în aparenţă fără spectaculozitate, este armonios conceput, cu forme şi procese extrem de variate. Culmile prelungi, cu contur sinuos sau liniar, sectoarele de creastă îngustă, vastele platouri structurale, de la 1 200—l 300 m altitudine, punctate din loc în loc cu forme mai zvelte, văi în chei sau defileuri, în alternanţă cu porţiuni mai lărgite, bazinetele de eroziune său compartimentele depresionare constituie suficiente motive de atracţie.

Codrii nesfîrşiţi de răşinoase sau foioase, uneori cu aspect aproape sălbatic, ca cei din Masivul Cărunta, sînt întrerupţi de adevărate „păduri-parc" sau chiar înlocuiţi de păşuni şi fîneţe de o rară frumuseţe. Toată această armonie naturală se desfăşoară într-un climat sănătos şi tonifiant, ce predispune la relaxare, odihnă, drumeţie şi la practicarea sporturilor de iarnă. Dar multitudinea elementelor peisagistice naturale se îmbină armonios cu cele făurite de mîna omului, precum şi cu vestigiile timpurilor trecute, conturînd regiunea ca o zonă turistică cu personalitate distinctă şi farmec aparte.

Aşezările de pe latura estică a Munţilor Ciucului ilustrează originalitatea arhitecturii populare româneşti, tradiţionale. Ea denotă o deosebită măiestrie a prelucrării lemnului, cu forme şi motive diversificate, ingenios realizate din punct de vedere artistic.

Operele de artă ale creatorilor anonimi pot fi admirate pretutindeni, începînd de la porţile de lemn, acoperişuri, ornamentele şi încrustaţiile locuinţelor, prispele şi cerdacurile caselor vechi de munte şi continuînd cu diferitele piese de uz gospodăresc. Gospodăria, care străjuieşte una sau mai multe curţi, este înconjurată de gardul streşinit şi de porţile sculptate în lemn masiv. Asemenea frumoase porţi pot fi admirate în localităţile Asău, Agăş, Brusturoasa şi Dărmăneşti.

De cealaltă parte a muntelui, pe latura vestică, spre Depresiunea Ciucului, pe lîngă meşteşugul prelucrării lemnului, se constată o bună cunoaştere a pietrei. Aici, locuinţele sînt închise de garduri masive din piatră, cu porţi înalte din lemn decorate cu încrustaţii specifice. Pentru acoperişuri se folosesc materialele ceramice, în tonuri de roşu şi cărămiziu. Unele elemente ceramice decorative, cu motive geometrice şi culori pastelate, sînt întrebuinţate pentru înfrumuseţarea faţadelor.

La fel de reprezentativă este şi arta cusăturilor, a ţesăturilor şi a portului popular care s-au păstrat în bună parte nealterate. În pînza de bumbac sau de in, în stofa de lînă, creatorii populari au strecurat modele luate din natura înconjurătoare, într-o gamă nelimitată de forme, dar cu o sobrietate a-tentă şi un bun gust deosebit. Centrele tradiţionale pentru ţesături, cusături şi costume populare sînt localităţile Agăş, Brusturoasa, Lunca de Jos, Ghimes-Făget, Ciucsîngeorgiu etc.

Fondul etnografic şi folcloric este deosebit de preţios şi interesant, cu particularităţi specifice pentru cele două mari axe de convergenţă a aşezărilor omeneşti, valea Oltului şi a Trotuşului. Indiferent de tezaurul etno-folcloric, care s-a conservat, bogăţia formelor de manifestare exprimă perenitatea valorilor autentice ale culturii materiale a poporului român, pasiunea şi dăruirea pentru autentic şi frumos, ceea ce denotă o deosebită înzestrare artistică şi, mai ales, o mare sensibilitate. Centrele artizanale de artă populară, tradiţiile legate de sărbători şi obiceiurile care însoţesc unele momente mai importante din viaţa omului conservă un tezaur preţios îmbogăţit continuu şi păstrat cu pioşenie din generaţie în generaţie.

Datinile şi obiceiurile legate de sărbătorirea Anului Nou (pluguşorul, colindul, ursul, capra, cerbul etc.), indiferent de sensul strict pe care-l reprezintă, au o deosebită valoare artistică, rafinament şi simţ al esteticului. Spectacolele care au loc la Agăş (balada lui Iancu Jianu), Brusturoasa (ursul), Ghimeş-Făget, dar mai ales cele de la Dărmăneşti sînt de neuitat. Obiceiurile vechi, legate de nunta ţărănească, se mai păstrează intacte doar în satele mici de munte şi presupun un ceremonial aparte, cu rădăcini în negura vremurilor.

Patrimoniul folcloric se constituie într-o adevărată sinteză a genului (că şi în cazul portului, artei şi arhitecturii populare), pentru acest sector al Carpaţilor.

Artistul popular, cîntînd bucuriile dar şi necazurile vieţii, proslăvind binele şi satirizînd rău!, a scos la iveală numeroase creaţii izvorîte din sufletul său, generos şi nobil. Pentru a păstra şi perpetua creaţiile vechi, autentice, anual, în cîteva localităţi, se desfăşoară festivaluri folclorice de tradiţie. Astfel, în a treia duminică a lunii mai se organizează la Miercurea-Ciuc (în amfiteatrul natural de la Jigodin) festivalul folcloric „Primăvara Harghiteană"; la Dărmăneşti, tot în mai, au loc „Serbările Uzului", pentru ca în luna octombrie, în localitatea Lunca de Jos, să se organizeze festivalul folcloric „La izvoarele Trotuşului".

Contemporaneitatea asimilează şi pune în valoare specificul tradiţional, dar maj ales întemeiază noi zidiri, făureşte noi opere de artă capabile să dureze peste veacuri.

CĂI DE ACCES

Munţii Ciucului sînt străbătuţi, din toate direcţiile, de o reţea densă de căi de comunicaţie, reprezentată prin drumuri (naţionale, judeţene, comunale, forestiere, poteci) şi căi ferate, permiţînd turistului diferite combinaţii pentru trasee cît mai interesante. Cele mai importante artere de comunicaţie se dirijează cu precădere pe văile Oltului (în vest) şi Trotuşului (în est şi nord-est).

Reţeaua rutieră este alcătuită din cîteva şosele naţionale din care se desprind numeroase drumuri judeţene, comunale şi forestiere. Astfel, pentru jumătatea vestică a regiunii accesul se face -prin drumul naţional Braşov — Miercurea-Ciuc — Gheorgheni (DN 12). El trece pe la poalele vestice ale Munţilor Ciucului, urmărind îndeaproape valea Oltului.

Pe valea Trotuşului, drumul naţional Oneşti — Miercurea-Ciuc (DN 12A) constituie una dintre cele mai importante căi de legătură dintre Moldova şi Transilvania. Şoseaua urmăreşte cursul Trotuşului pînă în localitatea Făgeţel, după care, prin pasul Ghimeş (1 155 m), se îndreaptă spre Frumoasa şi, de aici, către Miercurea-Ciuc.

Legătura cu Depresiunea Caşinul Nou este asigurată prin intermediul drumului naţional Cozmeni — pasul Caşin (870 m) — Caşinu Nou — Tîrgu Secuiesc (DN 11B).

În est, accesul este înlesnit de drumul naţional Moineşti — Comăneşti (DN 2G).De-a lungul văilor, ce pătrund radiar spre inima muntelui, cît şi la periferia regiunii s-au

construit numeroase drumuri judeţene, mijlocind accesul în interior sau favorizînd apropierea de unele obiective turistice. Cel mai important este drumul judeţean Dărmăneşti — Valea Uzului — Sînmartin (DJ 123), modernizat în prima sa parte (pînă în amonte de confluenţa cu Bărzăuţa), care străbate integral valea Uzului, trece prin pasul Uz (1 085 m), după care coboară spre Depresiunea Ciucului. Prin intermediul acestei căi de comunicaţie se facilitează străbaterea cu mijloace auto a părţii central-su-dice a Munţilor Ciucului.

Şoselele judeţene modernizate, Sîndominic — Bălan (DJ 125), Caşinu Nou — Plăieşii de Jos — Iacobeni (DJ 12îG), Tuşnad — Sînsimion — Sîntimbru — Sîncrăieni (DJ 123A), dar şi cele parţial modernizate, Sînmartin — Ciucsîngeorgiu — Misen-tea — Miercurea-Ciuc (DJ 123B), Ciucsîngeorgiu — Armă seni — Potiod — Hosasău — Fitod (D J 123G), sînt zilnic parcurse de autobuze, cu plecări din localităţile Miercurea-Ciuc şi, mai rar, Gheorgheni. Celelalte drumuri judeţene, Lunca de Jos — Valea Rece (DJ 127A), Bălan — Poiana Tarcău — Valea Rece (DJ 127B) şi Racu — Văcăreşti — Mihăileni — Nădejdea — Livezi (DJ 124), sînt nemodernizate şi însoţesc unele trasee turistice sau favorizează apropierea de unele obiective de interes social-economic.

Drumurile comunale pătrund adînc în munte, unele fiind construite pe amplasamentul fostelor căi ferate cu ecartament îngust, precum Palanca — Ciugheş — Coşnea (DC 137) şi Suita — Coşnea (DC 135). Alte asemenea căi de comunicaţie înlesnesc accesul spre unele obiective turistice, precum sectoarele Iacobeni — Izvorul „Perla Caşinului" (DC 8), Lunca de Jos — Valea Întunecoasă (DC 10), Dărmăneşti — Sălătruc (DC 132), Dărmăneşti — Tabăra pentru copii Dărmăneşti (DC 133), său asigură legătura între unele localităţi rurale şi urbane de pe partea vestică a Munţilor Ciucului: Frumoasa — Mihăileni (DC 3), Şumuleu — Delniţa (DC 4), Frumoasa — Văcăreşti (DC 6), Miercurea-Ciuc — Păuleni-Ciuc -Şoimeni (DC 5).

Drumurile forestiere întregesc reţeaua căilor rutiere, unele fiind construite pe locul unor foste căi ferate forestiere, precum cel de pe valea Ciobănuş, iar altele, mult mai numeroase; urmăresc afluenţii principalelor văi, înaintînd, cît mai mult cu putinţă, spre culmile muntoase aferente.

Activitatea silvo-pastorală a determinat apariţia unei vaste reţele de drumuri locale (nemodernizate), care traversează culmi, plaiuri, versanţi şi obîrşii de văi, înlesnind amatorilor de drumeţie accesul direct său apropierea de obiectivele turistice. În bună parte, această categorie de drumuri se constituie în poteci turistice (marcate şi nemarcate) care' favorizează, prin diferite combinaţii, realizarea unor circuite locale.

Reţeaua feroviară este orientată pe două direcţii principale.Prima — calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501) — urmăreşte valea Trotuşului pînă în

localitatea Lunca de Sus, trece prin valea şi tunelul Gîrbea (1 250 m lungime) şi coboară apoi spre Ciceu. Între oraşul Comăneşti şi localitatea Mihăileni, situată pe faţada vestică a muntelui, se înşiruie mai multe staţii şi halte, cele mai importante pentru accesul în zonă fiind: Asău, Brusturoasa, Ghimeş, Lunca de Mijloc, Tarcău, Păltiniş-Ciuc, Livezi-Ciuc, Nădejdea şi Mihăileni.

Cea de-a doua — calea ferată Braşov — Ciceu — Deda (linia 400) — se foloseşte pentru sectorul dintre Miercurea-Ciuc şi halta Izvoru Oltului (26 km lungime). Are cîteva staţii ce pot constitui puncte de plecare în drumeţie: Ciceu, Dăneşti, Cîrţani şi Izvoru Oltului.

Dacă drumurile interioare înlesnesc accesul şi apropierea de obiectivele turistice, cele

exterioare asigură cicloturiştilor şi automobiliştilor turul complet al Munţilor Ciucului, prin intermediul următoarelor şosele: DN 12, DN 12 A, DN 11B şi D J 123.

Reţeaua căilor de comunicaţie oferă posibilităţi rapide de deplasare şi în regiunile turistice limitrofe, spre Masivul Hăşmaş, Lacu Roşu şi Cheile Bicazului (în nord), Bălan, Izvoru Mureşului, Miercurea-Ciuc şi Jigodin (în vest). Munţii Bodoc, lacul Sfînta^ Ana şi staţiunea Tuşnad (în sud), Munţii Nemira şi staţiunea Slănic-Moldova (în sud-est). :

LOCALITĂŢI DE PLECARE ÎN DRUMEŢIE

Aşezările din preajma Munţilor Ciucului, ca şi cele din spaţiul montan, înlesnesc abordarea diferitelor trasee turistice.

Intrucît accesul în regiune se dirijează în special pe văile Oltului, Trotuşului, Uzului şi Caşinului, prezentarea principalelor puncte de plecare în drumeţie se vă face ţinîndu-se cont de acest criteriu.

Valea Oltului este o adevărată „poartă" vestică de intrare în Munţii Ciucului. În sectorul dintre localitatea minieră Bălan şi defileul de la Tuşnad, de-a lungul rîului sau lateral, se înşiruie numeroase localităţi de interes turistic, recomandate atît pentru turismul de tip staţionar, cît şi pentru plecarea în drumeţii pe diferite trasee.

Miercurea-Ciuc reprezintă principala bază pentru turismul staţionar şi pentru practicarea sporturilor de iarnă. Oraşul — cu peste 60 000 locuitori — este situat la o altitudine de 720 m, pe. stînga Oltului, în Depresiunea Ciucului, amonte de pragul de la Jigodin. Acest important centru urban, cunoscut ca aşezare x omenească încă din cele mai vechi timpuri, a apărut la întretăierea drumului militar care venea din Transilvania, peste pasul Vlăhiţa şi cel al Uzului, şi ajungea în Moldova, cu drumul din lungul Oltului. Cetatea Miercurei, construită în secolul al XIV-lea, dăinuie şi astăzi, mărturie a importanţei strategice şi militare a acestei încrucişări de drumuri.

Turistul sosit în acest oraş poate vizita Muzeul judeţean, cu secţiile de istorie, ceramică şi etnografie (care ocupă clădirea vechii cetăţi feudale „Miko", cu patru turnuri şi şanţ de apărare, construită în 1714), clădirea vechiului Scaun Ciuc (monument de arhitectură), casa lui Nagy Imre, Monumentul soldatului român, statuia lui Nicolae Bălcescu şi cea a lui Petofi Şandor, complexe de agrement, izvoare de apă minerală etc. Pasionaţii istoriei vor putea găsi vestigii arheologice la Palatul Jigodin, Cetatea flaram, Piscul Cetăţii Mici şi multe altele.

Reţeaua hotelieră cuprinde patru unităţi complexe, de cazare şi masă, cele mai importante fiind hotelurile „Harghita" şi „Bradul".

Din autogara Miercurea-Ciuc pornesc, în primele ore ale dimineţii, curse spre toate localităţile de la baza şi din interiorul Munţilor Ciucului. Transportul se mai poate asigura şi prin intermediul liniilor de cale ferată Braşov — Ciceu — Deda (linia 400) şi Adjud — Ciceu (linia 501).

Bălan (15 000 locuitori), oraş situat în extremitatea nord-vestică a Munţilor Ciucului, pe valea superioară a Oltului, la 875 m altitudine şi la capătul drumului judeţean modernizat Sîndominic — Bălan (DJ 125). De aici se poate pleca atît în Masivul Hăşmaş, de unde prin Piatra Unică, Muntele Fratele şi Piatra Ascuţită se ajunge în Poiana Tarcău, folosindu-se traseul l, apoi în Munţii Ciucului, pe traseele 7 şi 8, cît şi în Munţii Giurgeului, spre Muntele Negru şi Izvoru Mureşului. Turistul are la dispoziţie izvoarele minerale, lacul de baraj artificial „Mesteacănul", păstrăvăria, precum şi complexul de restaurante, cofetării şi linii de autoservire.

Sîndominic (peste 6 800 locuitori), centru de comună, situat pe valea Oltului, în partea nordică a Depresiunii Ciucului, este un important nod rutier, localitatea fiind traversată de DN 12 şi de drumul judeţean Sîndominic — Bălan (DJ 125). Pe calea ferată legătura este asigurată prin intermediul staţiei Izvoru Oltului, de pe linia 400 (Miercurea-Ciuc — Gheorgheni). Aşezarea este deosebit de pitorească, adăposteşte o importantă colecţie muzeală sătească, fiind în acelaşi timp un important centru artizanal pentru cusături şi ţesături. Din Sîndominic se poate pleca în drumeţie spre Munţii Ciucului, pe traseele 7 şi 8.

Mihăileni (peste 3 100 locuitori), localitate amplasată în bazinul Racului (afluent al Oltului), j la poalele ramificaţiilor sud-vestice ale Ciucului de Nord. Este servită de calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501), de drumul judeţean nemodernizat Racu — Mihăileni — Nădejdea — Livezi (DJ 124) şi de cel comunal Frumoasa — Mihăileni (DC 3). Aşezarea este cunoscută pentru centrul artizanal şi neîntrecuta măiestrie a realizatorilor de instrumente muzicale populare (ţitere). De la Mihăileni, prin localitatea Livezi şi apoi peste vîrful cu acelaşi nume, se poate aborda cu uşurinţă catena nordică a Munţilor Ciucului, folosindu-se traseul 1.

Frumoasa (3 766 locuitori), comună situată la 780 m altitudine, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, se află la limita dintre depresiunea intramontană a Ciucului şi munte, pe DN 12A. Localitatea dispune de izvoare cu apă minerală şi diferite monumente de arhitectură. De aici, într-un

timp scurt, cu mijloace auto, pe DN 12A, se ajunge în pasul Ghimeş, de unde se poate opta perftru traseele 1 şi 2. Localitatea Frumoasa constituie totodată punctul de plecare şi pentru traseul 11, spre vîrful Viscol, din inima Munţilor Ciucului.

Păuleni-Ciuc (1745 locuitori), comună aşezată în. nordul localităţii Miercurea-Ciuc, la o altitudine de 720 m, dispune de cîteva obiective de importanţă turistică, remarcîndu-se rezervaţia arheologică de pe Dealul Cetăţii. Situată la numai 2 km de Miercurea-Ciuc, această frumoasă aşezare poate constitui punctul de plecare pentru traseul 12, utilizîndu-se în acest scop drumul comunal Păuleni-Ciuc — Miercurea-Ciuc (DC 5).

Ciucsingeorgiu (5 552 locuitori), localitate aflată la 740 m altitudine, pe valea Fişagului, oferă numeroase obiective de interes turistic. Pot fi vizitate ruinele vechii cetăţi săteşti, diferite monumente de arhitectură, casa lui Gal Ioszef, apoi colecţia muzeală sătească, centrul artizanal şi binecunoscutele izvoare de apă minerală însoţite de mofete. Drumurile judeţene modernizate şi parţial modernizate, DJ 123B şi D J 123C, asigură o legătură rapidă cu oraşul Miercurea-Ciuc, precum şi cu celelalte localităţi din Depresiunea Ciucului. De aici porneşte traseul 13 prin intermediul căruia se poate ajunge atît în Ciucul Mijlociu, cît şi în Munţii Ciurului de Sud.

Valea Caşinului asigură, pătrunderea în Munţii Ciucului de Sud, dinspre Tîrgu Secuiesc, iar pasul Caşin face legătura cu Depresiunea Ciucului.

Plăieşii de Jos (peste 3 000 locuitori), comună răsfirată de-a lungul văii Caşinului şi pe afluenţii acestuia. Obiectivele de interes turistic sînt numeroase: tinovul „Kicsi Romasmezo" (monument al naturii), izvoarele cu ape minerale „Perla Caşinului", colecţia muzeală sătească de la Iacobeni, diferite monumente de arhitectură, centrul artizanal şi de artă populară. De aici se pot organiza drumeţii în Ciucul de Sud (traseele 3 şi 5), Munceii Repatului (traseele 4, 19 şi 20) şi Munţii Bodocului (traseul 5).

Valea Uzului, limita geografică dintre Munţii Nemirei şi ai Ciucului, dispune de un potenţial turistic deosebit de interesant, cu posibilităţi multiple de drumeţie şi agrement. Principalul punct de plecare îl constituie localitatea Dărmăneşti, situată în zona de confluenţă a Trotuşului cu Uzul.

Dărmăneşti (peste 13600 locuitori), localitate aşezată pe terasele văii Uzului, la o altitudine de 360 m, prezintă frumoase tradiţii folclorice şi de artă populară, o istorie străveche şi un cadru natural cu valenţe deosebite pentru practicarea turismului.

Dispune de cîteva obiective turistice demne de interes, dintre care menţionăm Castelul de la Dărmăneşti, construit în secolul trecut de familia Ştirbei, care adăposteşte astăzi o cunoscută tabără pentru copii şi tineret, apoi lacul, barajul şi hanul de la Poiana Uzului, dotat cu 84 locuri de cazare. Din satul Sălătruc, aflat la mică distanţă de centrul de comună (7 km), se fac drumeţii spre lacul de baraj natural de la Bolătău, din Munţii Nemirei, sau pe valea Uzului, pe traseul 17. Localitatea Dărmăneşti dispune de o reţea comercială diversificată, cu restaurante, cofetării, baruri şi linii de autoservire. Ac- | cesul în zonă este asigurat de DN 12A, DJ 123, de pe valea Uzului, şi linia de cale ferată 501, Adjud — Ciceu, prin gara Dărmăneşti.

Valea Trotuşului sub aspect turistic este extrem de generoasă, dar prea puţin cunoscută şi integrată circuitului turistic. Prin intermediul ei se asigură accesul dinspre Moldova.

Comăneşti, oraş cu peste 20 250 locuitori, este situat, în partea nordică a depresiunii intramontane cu acelaşi nume, pe stînga rîului Trotuş, la o altitudine de 400 m. Străveche vatră de locuire, oraşul de astăzi se prezintă cu 6 înfăţişare modernă, în plin avînt economic şi edilitar.

Potenţialul turistic este ridicat, dar slab pus în valoare. Cel ce poposeşte pe aceste meleaguri descoperă vestigiile timpurilor de mult apuse de la Comăneşti şi Vermeşti, biserica caimacanului Spiridon ridicată între 1810 şi 1815, bisericile din lemn aflate în cartierele Şupan şi Leurda (anul 1751), apoi cele din Lăloaia (1750) şi Vermeşti, precum şi numeroasele monumente de artă feudală.

Oraşul reprezintă principalul punct de abordare a munţilor Ciucului (prin Masivul Cărunta), Nemirei (pe valea Uzului), precum şi a părţii sudice a Munţilor Tarcăului. În primul caz, de aici porneşte traseul 14, care urmăreşte valea Şupanului, de unde, în scurt timp, se poate ajunge pe valea Uzului şi a Ciobănaşului, după cum, la fel de bine, se poate opta pentru o altă variantă, urmîndu-se cursul superior al Trotuşului.

Asău, localitate cu o populaţie de aproape 7100 locuitori, este aşezată pe valea Trotuşului, amonte de Comăneşti, la confluenţa cu Asăul. De-a lungul văii principale se dirijează două căi moderne de comunicaţie, DN 12A şi calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501), înlesnind accesul şi apropierea de obiectivele turistice. Aici se pot admira elementele de arhitectură populară (porţi de lemn sculptate) _ şi diferitele obiceiuri tradiţionale.

În extremitatea vestică a teritoriului comunal, pe valea Trotuşului, amonte de Straja, se află localitatea Ciobănuş, sat component al comunei Asău. De aici porneşte traseul 15 spre Masivul Cărunta. Halta Caraliţa (linia 501) constituie punctul de plecare pe traseu, fiind situată în imediata apropiere a locului de unde, din DN 12A, se desprinde drumul forestier de pe valea Ciobănuşului.

Brusturoasa (3 656 locuitori) constituie un alt punct de interes turistic de pe valea Trotuşului, situat la o altitudine de circa 620 m. Localitatea dispune de un popas turistic cu 24 locuri de cazare în căsuţe, izvoare de apă minerală şi centru artizanal. Accesul se realizează atît pe DN 12A, cît şi pe calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501), din halta Brusturoasa. De aici pot fi făcute drumeţii în Munţii Tarcăului şi în Masivul Cărunta, mai ales spre vîrful Cotumba.

Palanca (3690 locuitori), situată în valea Trotuşului la 640 m altitudine, este una dintre cele mai tipice aşezări montane din zona etnografică a Trotuşului, cu elemente specifice în arta construcţiilor, decoraţiunilor interioare şi exterioare, a ocupaţiilor şi meşteşugurilor, activităţi care se regăsesc în cadrul colecţiei etnografice din Palanca.

Din această localitate, pe drumul forestier de pe valea Coşnei şi poteca nemarcată din amonte de Cădăreşti, sau pe poteca nemarcată de la vest de localitatea Popoiu, se poate ajunge în traseul 9-

Ghimeş-Făget (5 380 locuitori), centru comunal situat pe valea Trotuşului, la o altitudine medie de 750 m, constituie un important punct de atracţie turistică, fiind cunoscut pentru izvoarele minerale, dar mai ales pentru monumentul ridicat în memoria sublocotenentului Emil Rebreanu, fratele marelui nostru romancier, care a fost spînzurat aici, de austro-ungari, pentru refuzul său de a lupta împotriva fraţilor săi români.

Mormîntul eroului se află pe un promontoriu pe stînga Trotuşului, aproape de locul unde se mai păstrează şi astăzi ruinele fostului zid al fortificaţiei de tristă amintire Râkoczy Francisk, semnificînd graniţa artificială de atunci dintre Moldova şi Transilvania. Acest eveniment, de o însemnătate a-parte, a constituit pentru Liviu Rebreanu sursa de inspiraţie în elaborarea romanului „Pădurea spînzuraţilor". În acest loc a fost înălţat un frumos obelisc simbol al curajului şi demnităţii umane, omagiu a-dus celui ce nu şi-a trădat patria.

De aici se pot organiza excursii în împrejurimi, în special spre Vîrful Ascuţit, din Munţii Ciucului Mijlociu, prin intermediul unei poteci nemarcate care urcă pe unul din afluenţii de dreapta ai Trotuşului.

Lunca de Jos (5 285 locuitori) este una dintre cele mai frumoase aşezări montane din valea Trotuşului, situată la o altitudine de 800 m, în amonte de confluenţa cu Valea Rece. Cadrul natural, deosebit de atrăgător, este completat de multe alte obiective de atracţie turistică. Unele sate componente ale comunei s-au dezvoltat liniar, cu uşoare tendinţe de risipire pe versanţi, în micile bazine hidrografice tributare Trotuşului, precum Valea Capelei, Valea Întunecoasă, sau valea Boroşului. Îmbinarea armonioasă a tuturor factorilor de mediu creează premize favorabile înfiinţării unor sate de vacanţă, avînd în vedere prezenţa izvoarelor minerale, climatul tonifiant, dar mai ales posibilitatea practicării turismului sub diferite forme. Se face însă simţită lipsa posibilităţilor de cazare, cele cîteva locuri puse la dispoziţia amatorilor de drumeţii, în centrul comunei şi la Valea Întunecoasă, sînt insuficiente. Din această localitate, ca şi din satele componente, se poate pleca pe traseele 6, 7 şi 9.Lunca de Sus (3 325 locuitori) reprezintă ultima aşezare importantă de pe cursul superior al Trotuşului; este situată la o altitudine de 890 m, avînd un potenţial turistic deosebit. Prezenţa drumului naţional 12A şi staţia de cale ferată Păltiniş-Ciuc, de pe linia 501, uşurează accesul în zona de la o-bîrsia Trotuşului. Această frumoasă localitate de munte, înzestrată cu un eadru natural fermecător, forme de relief spectaculoase, „păduri-parc" şi izvoare minerale, reprezintă pentru turistul aflat în drumeţie un loc de neuitat. De aici porneşte traseul 10, iar din pasul. Ghimeş se poate intra pe traseele de culme 1 şi 2.

UNITĂŢI DE CAZARE

Marile unităţi de cazare se grupează în localităţile Miercurea-Ciuc, Comăneşti, Poiana Uzului, Brusturoasa. Pe ansamblu, baza materială de cazare este compusă din hoteluri, hanuri, popasuri turistice, vile, cabane pastorale şi forestiere, cantoane silvice şi case de vînătoare. În zona montană propriu-zisă, cazarea turiştilor se face în cîteva mici. unităţi din localităţile Bancu, Valea Întunecoasă, Valea Uzului. În situaţii critice, turiştii găsesc posibilităţi de găzduire la stînele şi locuinţele sezoniere risipite în golul muntelui.

Hotelul „Harghita" (categoria I), ridicat în ultimii ani în noul centru civic al municipiului Miercurea-Ciuc, dispune de 320 locuri de cazare, în camere confortabile, cu unul, două şi trei paturi. Acest complex hotelier este însoţit de o gamă largă de unităţi de alimentaţie publică (restaurant, cofetărie, bar, linie de autoservire).

Hotelul „Bradul" (categoria I) este situat lîngă patinoarul artificial din Miercurea-Ciuc, cu o capacitate de cazare de 218 locuri. Dispune de unităţi proprii de alimentaţie publică (restaurant, bar, cofetărie).

Hotelul „Jigodin" (categoria a II-a), amplasat pe malul Oltului, în frumosul amfiteatru natural de la Jigodin, localitate componentă a municipiului Miercurea-Ciuc, are 58 locuri de cazare şi un

restaurant în exterior.Hotelul Asociaţiei sportive „Voinţa" (categoria a II-a), situat în cartierul Tudor Vladimirescu

din Miercurea-Ciuc, dispune de 49 locuri de cazare.Hanul (Motelul) „Poiana Uzului", aşezat pe un pinten stîncos deasupra barajului de la Poiana

U-zului, are o capacitate de 46 locuri în motel (confort categoria I), 14 locuri în căsuţe şi un restaurant. Vilele de la Sîncrăieni, dotate cu 125 locuri de cazare, restaurant şi cantină, aparţin micii staţiuni balneoclimaterice, de interes local, de la Sîncrăieni; avînd o activitate sezonieră din iunie pînă în septembrie.

Popasul turistic „Dăneşti", care îşi leagă existenţa de prezenţa apelor minerale, dispune de o vilă cu 10 locuri, căsuţe în camping cu 14 locuri de cazare şi restaurant.

Vila „Valea Întunecoasă", situată în localitatea cu acelaşi nume, are în dotare clădirea pentru băi, o vilă cu 14 locuri de cazare şi un bufet.

Cabana „Brădet" aparţine localităţii Miercurea-Ciuc, avînd o capacitate de cazare de 26 locuri, bufet şi bar.

Cabana „Bancu", situată în raza localităţii Bancu (comuna Ciucsîngeorgiu), pe Pîrîul Bisericii, la circa 2 km de drumul judeţean 123B, poate asigură cazarea pentru 28 de persoane. Băile, mofetele şi cabana au o funcţionalitate sezonieră, în perioada iunie —septembrie.

Popasul turistic „Brusturoasa", aşezat în locali-. ta tea cu acelaşi nume. la confluenţa pîrîului Ca-menca cu valea .Trotuşului, dispune de 24 locuri de cazare în căsuţe şi un restaurant.

Cantonul pastoral nr. 3 „Tarcău", aparţinînd întreprinderii pentru executarea lucrărilor de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor Harghita, se găseşte în Poiana Tarcău, aproape de drumul de pe valea pîrîului Iavardi (DJ 127B), pe traseul 7, la mică distanţă de poteca de creastă din Ciucul de Nord (traseul 1). Această unitate, cu funcţionalitate continuă, oferă găzduire pentru circa 20 persoane (cu aprobare din partea întreprinderii mai sus menţionată). În caz de nevoie, sălaşele şi locuinţele sezoniere din Poiana Tarcău pot constitui adăposturi pentru noapte.

Cantoanele silvice şi casele de vînătoare sînt în administraţia diferitelor ocoale silvice aflate pe raza comunelor Agăş (Cotumbiţa, Goioasa, Coşnea), Asău (Ciobănuş, Tulburea, Căşărie, Cărunta), Ciucsîngeorgiu (Cinod), Dărmăneşti (Valea Uzului, Chibritărie. Copurta), Ghimeş-Făget (Ghimeş, Răchitiş), Palanca (Ciugheş), Sînmartin (pe văile Uzului şi Başcăi) şi pot găzdui mici grupuri de turişti.

Cabanele forestiere oferă la nevoie loc de popas şi de odihnă pe timpul nopţii. De regulă, sînt amplasate de-a lungul drumurilor forestiere. În ultimul timp asemenea cabane nu s-au mai construit, iar cele existente sînt astăzi în bună parte părăsite sau într-o fază avansată de degradare.

POTECI ŞI MARCAJE

Numeroase poteci, care străbat culmile principale şi ramificaţiile laterale ale Munţilor Ciucului, asigură accesul şi legătura între diferitele obiective turistice.

Prin munca neobosită a elevilor şi cadrelor didactice din judeţele Harghita şi Bacău, în cadrul acţiunii „Asaltul Carpaţilor", s-au făcut progrese remarcabile în activitatea de marcare şi întreţinere a traseelor turistice.

Atragem atenţia că, de cele mai multe ori, semnele de marcaj bandă verticală roşie (traseele . l, 2, 3, 4) sau albastră (traseul 5), cruce roşie (traseele 6, 7, 8, 12, 15, 19) sau albastră (traseul 18), punct roşu (traseele 13, 20), triunghi roşu (traseul 14) sînt mult prea rare, mai ales în poienile de culme, puţin vizibile în pădure, sau şterse de intemperii (în ambele cazuri). Deoarece nu întotdeauna există marcaje indicatoare, trebuie acordată atenţie punctelor cheie, cum sînt ramificaţiile de poteci, intersecţiile cu drumurile forestiere, intrările şi ieşirile de pe traseu, pentru a nu se genera situaţii confuze, ca în cazul traseului 15, sub vîrful Piciorul Lat

Pe traseele de culme său de legătură lipsesc stîlpii cu indicatoare de timp şi direcţie, iar săgeţile aplicate pe stînci, pietre sau copaci sînt destul de rare. Cu excepţia traseelor de culme, în toate celelalte cazuri, punctele de plecare sînt deficitar marcate, lipsesc stîlpii indicatori de la intrarea pe traseu, iar primele semne ale marcajului se regăsesc, uneori, abia la cîteva sute de metri după pornirea la drum.

Asemenea situaţii se întîlnesc pe traseele 14 (de la plecarea din Comăneşti şi pînă la Podul de Piatră) şi 15 (de la halta Caraliţa şi pînă la părăsirea drumului forestier, în apropiere de Cantonul silvic „Tulburea").

Traseele propuse au fost judicios alese, cu dirijarea turiştilor spre obiectivele de maximă atracţie şi interes. În descrierea intinerarelor s-a plecat de la abordarea, celor de culme, pentru a oferi posibilitatea racordării la restul traseelor turistice, care urmăresc linia înălţimilor maxime din masivele mediane ale grupei centrale din Carpaţii Orientali. Respectîndu-se acest criteriu, Munţii Ciucului pot fi parcurşi de la nord la sud (său invers) de turiştii care vin din Masivul Hăşmaş, poposesc aici şi se

îndreaptă, apoi, spre Munţii Nemirei, cu staţiunea Slănic-Moldova (traseele l, 2, 3, 4), sau către Munţii Bodoc şi zona Tuşnad — lacul Sfînta Ana (traseele l, 2, 5).

Celelalte trasee au fost grupate pe mari subunităţi de relief, în ideea valorificării întregului potenţial turistic al fiecărui compartiment, oferind amatorilor de drumeţii variante de întoarcere în localităţile cu posibilităţi de cazare. Iubitorii muntelui, echipaţi corespunzător, se pot încumeta şi în parcurgerea transversală a Munţilor Ciucului (de la Comăneşti la Miercurea-Ciuc, sau invers), prin îmbinarea a două trasee (15 şi 12).

Uneori, în afara traseelor marcate rămîn sectoare întregi de culmi înalte (între 1200 şi peste 1 500 m), cu vîrfuri piramidale, plaiuri intens poieniţe, locuri de belvedere şi cu valenţe peisagistice unice. Aşa este de pildă ramificaţia principală a Ciucului Mijlociu — din Vîrful Ascuţit pînă în Vîrful lui Petru — traseu nou, propus a fi marcat cu bandă verticală albastră sau galbenă. Ca de altfel şi culmea Muntele Şoveto — Gura Muntelui — unde se atinge maximul altitudinal din Munţii Ciucului —». care poate sta la îndemîna turiştilor aflaţi în Tabăra pentru copii „Valea Uzului" (alt traseu nemarcat). Intrucît, potecile marcate care asigură o legătură rapidă între unele localităţi de vale şi principalele culmi sînt insuficiente pentru atingerea în cel mai scurt timp a unor obiective de interes pri-oritar, cît şi pentru scurtarea drumului de întoarcere, s-au propus şi descris traseele 10 şi 11 sau varianta de coborîre de pe vîrful Livezi, la staţia C.F.R. Livezi-Ciuc, de pe linia 501.

Alegerea traseului se se facă în funcţie de anotimp, starea vremii, dotarea cu echipament, de iniţierea în tainele muntelui şi antrenamentul turistului, fără a neglija însă dorinţa de a vedea şi cunoaşte cît mai mult din frumuseţea acestui colţ de ţară. Iubitorii înălţimilor semeţe vor putea opta pentru traseele de culme (l, 2, 3, 4, 5), cei care preferă turismul de tip staţionar au la îndemînă traseele mai scurte (6, 8, 10, 11, 13, 16, 20), fiind posibilă însă şi îmbinarea a două sau trei trasee.

În perioada caldă a anului, cînd se recomandă a fi străbătute majoritatea traseelor, întreaga arie a Munţilor Ciucului este intens populată, localnicii, oameni harnici şi primitori, oferă informaţii preţioase privind potecile şi cărările muntelui, cît şi găzduire, în caz de nevoie. În sezonul rece starea potecilor nu permite decît abordarea unor trasee mai scurte, cu întoarcere în localităţile de plecare (6, 13, 12, 20).

Loc de întretăiere a unor drumuri transcarpatice, posesori ai unor privelişti încîntătoare, Munţii Ciucului — pe nedrept, mult prea puţin cunoscuţi — oferă un permanent îndemn la drumeţie.

Trasee turistice

TRASEE DE CULME

1. Poiana Tarcău (1 306 m) — cota 1491 m — vîrful Noşcolat (1 553 m) — vîrful Sălămaş (1 551 m) — Crucea Condra (1 501 m) — Vîrful Buciului (1 372 m) — Muntele Dulce (1 231 m) — vîrful Lacrima (1 315 m) — Muntele Păgînilor (1 351 m) — pasul Ghimeş (1 155 m)Marcaj: bandă roşie Diferenţă de nivel: 400 m Timp de parcurs: 11—12 ore Trasee de legătură: 6, 8 Recomandări: traseu uşor accesibil în timpul verii; iarna numai pentru turiştii antrenaţi şi echipaţi corespunzător

Este cel mai important traseu din Ciucul de Nord, constituind primul tronson al drumului de culme care traversează longitudinal toţi Munţii Ciucului, cu posibilităţi de continuare atît spre nord, cît şi spre sud, în unităţile montane limitrofe. La nord de Poiana Tarcău, prin Vîrful Stîncilor (1 462 m) — Muntele Fratele — cabana „Piatra Singuratică", se ajunge în Munţii Hăşmaş.

Spre Poiana Tarcău se pot folosi , două căi-în primul caz, prin intermediul drumului judeţean Bălan — Valea Rece (DJ 127B), iar în cel de-al doilea, de la Lunca de Jos (DJ 127A). Prin mijlocirea drumului forestier care leagă Poiana Tarcău de localitatea Trei Fîntîni (din valea superioară a Bicăjelului) se ajunge cu uşurinţă în Munţii Tarcău.

Cadrul natural este neasemuit de frumos; înzestrat şi cu prezenţa unor izvoare minerale. Pajiştile multicolore alternează ritmic cu ochiurile de pădure şi pîlcurile izolate de molizi. Platoul în sine adăposteşte un relief carstic, extrem de interesant, în care dolinele de diferite forme şi adîncimi sînt separate de praguri calcaroase, brăzdate adînc de numeroase lapiezuri. În apropiere, pe clina estică a Muntelui Fratele, din Masivul Hăşmaş, o peşteră recent descoperită poate satisface curiozitatea celor atraşi de liniştea adîncurilor. Din Poiana Tarcău, intrarea în traseul se face în două moduri. Prima variantă are ca punct de plecare Cantonul pastoral nr. 3 „Tarcău", cu parcurgerea celor cîteva sute de metri pe direcţia sud, însoţiţi de semnul de marcaj punct roşu, aplicat intermitent. A doua alternativă

continuă traseul turistic care coboară din Hăşmaş, traversează drumul judeţean Bălan — Valea Rece (DJ 127B), ocoleşte pe la vest un grup de gospodării individuale; în dreptul înşeuării, şi apoi se uneşte cu poteca menţionată anterior. Din acest punct, marcajul bandă roşie însoţeşte poteca de plai orientată pe direcţia nord-vest — sud-est, trece pe lîngă o stînă, se orientează spre dreapta, în sensul de mers, şi se începe urcuşul pe marginea unui sector împădurit.

După o ascensiune lejeră de 8—10 minute, se traversează o mică curmătură situată pe clina nordică a vîrfului marcat cu cota 1491 m. De aici surprindem cu privirea micul cîmp de doline şi panorama impunătoare a Muntelui Fratele, ce se termină la sud cu Vîrful Stîncilor (în spatele direcţiei de mers). Ocolim prin est vîrful menţionat anterior, cotim uşor în acelaşi sens, parcurgem într-un coborîş domol cîteva sute de metri, după care vom poposi pe un frumos platou carstic, format, de aceasta dată, pe dolomite. Ajunşi în acest loc, spre est, putem admira splendida deschidere către pîrîul Iavardi şi Valea Rece, iar în depărtare se desluşesc contururile culmilor împădurite ale Tarcăului.

În axul acestui platou întîlnim un saivan pe care-l ocolim, după care, urmărind marcajul aplicat pe pietrele izolate, începem urcuşul spre vîrful Noşcolat (1 553 m). Pe direcţia vest şi către sud-vest privirea coboară spre valea cu acelaşi nume, apoi întîlneşte culmile domoale şi prelungi ce se afundă treptat spre contactul cu Depresiunea Ciucului. Pîlcuri compacte de molizi falnici îmbracă înălţimile semeţe, iar pajiştile, viu colorate, te ademenesc cu parfumul lor suav.

Drumul continuă pe culmea care se îngustează vizibil, apoi poteca marcată trece pe versantul vestic al vîrfului Noşcolat (1 553 m). După traversarea unei mici porţiuni împădurite (250 m), continuăm drumul pe curba de nivel (în jurul altitudinii de 1 500 m) şi ne apropiem de culmea principală a Noşcolatului, care în, acest sector prezintă un aspect tipic de creastă.

Urmărind direcţia sud-sud-est, în scurt timp se atinge flancul nordic al Muntelui Sălămaş, se intră într-un sector împădurit, pentru că, apoi, brusc, priveliştea să se deschidă spectaculos, o dată cu intrarea în pajiştea multicoloră de sub vîrful Sălămaş (1 551 m). Popasul pe care ni-l îngăduim ne oferă prilejul să admirăm, în toată măreţia sa, ampla perspectivă ce se deschide de jur împrejur.

Spre est, Valea Rece şerpuieşte printre munţi, croindu-şi drumul spre confluenţa cu Trotuşul. Dincolo de această vale se înalţă, semeaţă, culmea principală a Munţilor Tarcăului, linia orizontului fiind punctată, din loc în loc, de vîrfurile Grinduşul (1 664 m), Ciudomirul (1 649 m) şi Borţoaia (1 605 m).

În vest, privirea cuprinde culmile laterale ale Ciucului de Nord, se opreşte asupra vastei arii depresionare intramontane a Ciucului, sfîrşind departe în zare, unde prind contur craterele vulcanice, stinse, din Munţii Harghitei.

Într-adevăr, natura ne răsplăteşte cu generozitate pentru tot efortul depus. Şi parcă, pentru a întări cele spuse, nicăieri vîrfurile sub formă de piramide, ţancurile izolate cu abrupturile şi stîncăriile de sub ele nu contrastează atît de mult cu liniile mult mai domoale ale reliefului din zonele învecinate. Acumulînd cu sete atîta frumuseţe rămîi mirat cum falnicii codri de molid se retrag discret, în locuri mai greu accesibile, făcînd loc poienilor viu colorate.

Cu această irnagine de ansamblu, definitorie pentru tot traseul dintre Muntele Sălămaş şi Crucea Condra, pornim iarăşi la drum. În continuare, urmărim poteca ce coboară uşor, trece apoi prin preajma vîrfului Sălămaş (marcat prin punctul de triangulaţie, cu cota 1 551 m), şi ajungem pe platoul de la Crucea Condra (1501 m). În acest moment ne aflăm aproximativ la jumătatea drumului. Aici, încîntaţi de frumuseţea locului, sîntem tentaţi să poposim ceva mai mult. În preajmă întîlnim o stînă, un saivan, parţial distrus, şi o clădire cu patru camere, aflată într-o stare avansată de degradare, motiv pentru care nu poate fi folosită drept adăpost.

În punctul numit Crucea Condra se întîlnesc traseele 6 (de la Lunca de Jos, prin Valea Întunecoasă) şi 8 (din valea superioară a Oltului, aval de Bălan). Pentru a ne angaja în străbaterea celei de-a doua jumătăţi a traseului nostru, marcat cu bandă roşie, vom mări atenţia asupra marcajului. De la cruce, poteca coteşte brusc spre dreapta (vest), coborînd pe direcţia înşeuării de la obîrşia Văii întunecoase. Marcajul bandă roşie este dublat de cel cu cruce roşie (traseul 6), care la un moment dat, în axul înşeuării, se dirijează spre sud (stînga, în sensul de mers).

Mai departe, trecem printr-o rarişte de pădure, după care ieşim clin nou în pajişte, la nivelul cel mai coborît al înşeuării, unde cele două marcaje se despart. Poteca marcată cu semnul cruce roşie virează brusc spre sud, coborînd către Valea Întunecoasă, pe cînd cea cu bandă roşie străbate longitudinal înşeuarea, pe direcţia sud-vest. Urmărim acest din urmă marcaj, începem urcuşul pe direcţia menţionată, circa 10 minute, pentru ca poteca să-şi schimbe uşor orientarea către sud-sud-vest. Trecem pe lîngă un fînar şi după 200 m ne angajăm în traversarea unui sector împădurit. Ieşind din pădure, ne orientăm spre latura vestică a unei întinse poieni, de la nivelul culmii principale. În continuare, traseul alternează porţiunile de urcuşuri lejere şi coborîşuri uşoare, iar după aproape ½ oră poposim pe Vîrful Buciului (1 372 m). Natura îşi etalează frumuseţea deosebită, oferindu-şi culmile prelungi, larg ondulate, modelate în şisturile cristaline. Pădurile umbroase se retrag treptat, în faţa

noastră răsfirîndu-se splendide pajişti montane în care culorile contrastează plăcut, iar mirosurile atrăgătoare îmbie la odihnă.

La sud de Vîrful Buciului, traseul continuă alegîndu-şi drumul pe la marginea estică a unei păduri de conifere (pe dreapta, în sensul de mers), apoi urmăreşte culmea pe circa 1 km, după care se îndreaptă spre sud-est, lăsînd în lateral, dreapta, cărarea nemarcată care porneşte către vîrful Livezi (1 290 m).

Pentru turiştii aflaţi în criză de timp, sau ajunşi în pragul oboselii, se poate recurge la o soluţie pentru scurtarea traseului de culme. În acest sens, părăsind poteca marcată, ne angajăm către sud-sud-vest, în cîteva minute ajungem pe un platou situat la poalele estice ale vîrfului Livezi, unde vom descoperi cu uşurinţă drumeagul care, în coborîre, urmăreşte pintenul cu expoziţie sudică al muntelui. Pe această cale coborîm prin fîneţe cu tufărişuri de alun, scoruş şi alte specii lemnoase, preţ de 30 — 40 minute, după care interceptăm calea ferată Adjud — Ciceu -(linia 501). Cîteva sute de metri în amonte se află staţia Livezi-Ciuc, de unde, prin intermediul căii ferate, se poate asigura o legătură rapidă cu localităţile din valea Oltului (în vest) sau a Trotuşului (în est).

De la ramificaţia către vîrful Livezi ne angajăm pe direcţia sud-est, indicată de marcajul bandă roşie, coborîm domol prin pajişti multicolore, fiind însoţiţi, pe aceeaşi parte (stînga, în sensul de mers), de valea adîncă a Gîrbei. După 20—25 minute trecem pe deasupra tunelului de cale ferată de la Valea Gîrbei şi începem traversarea platoului Muntelui Dulce (1 231 m). Lăsăm în stînga o porţiune împădurită, trecem de cele cîteva saivane şi fînării, risipite prin pajişti, şi menţinînd direcţia sud ne îndreptăm către vîrful Lacrima (1 315 m). Posibilităţile de rătăcire sînt minime, chiar dacă marcajul este foarte rar şi aplicat în locuri puţin vizibile. Important este să urmărim culmea principală, fără a ne abate pe pintenii laterali, spre stînga fiind situată valea superioară a Trotuşului, iar către dreapta cîţiva afluenţi ai Oltului.

De la vîrful Lacrima, splendid punct de belvedere, se coboară într-o nouă curmătură, pentru ca apoi traseul să ne conducă la Muntele Frumos (1 336 m). Spectaculozitatea reliefului creşte, urmare firească a reapariţiei rocilor calcaro-dolomitice. Formele măreţe sînt încadrate pe flancuri de versanţi puternic înclinaţi şi văi adînci. Poienirea capătă spaţiu, făcînd posibilă apariţia locurilor de belvedere.

După ce am depăşit Muntele Frumos (situat în estul potecii marcate, la circa 250 m de aceasta), ne orientăm spre sud-vest, străbatem un sector despădurit al culmii principale, după care, revenind la direcţia sud, traversăm longitudinal ulucul dispus imediat la est de Vîrful Fagului, la o altitudine cuprinsă între 1250 şi 1280 m. Ne îngăduim un ultim popas sub Muntele Păgînilor (1 351 m), pentru a putea coborî pe ultima porţiune a traseului, spre pasul Ghimeş (1 155 m). Fermecaţi de frumuseţea şi armonia peisajului, vom păstra în memorie zona de obîrşie a Trotuşului, în lungul căruia se înşiruie localităţile Făgeţel, Izvoru Trotuşului, Comiat şi Lunca de Sus, cu oameni harnici şi gospodari, bucuroşi să ofere găzduire pentru un popas de lungă durată.

Odată ajunşi în pasul Ghimeş, ne putem aşeza corturile pentru noapte, în eventualitatea continuării, a doua zi, a periplului prin Munţii Ciucului. În caz contrar, ne vom retrage către Miercurea-Ciuc sau spre localităţile din valea Trotuşului.

Aşa cum arătam şi la început, acest traseu de culme se recomandă, cu precădere, în sezonul cald. Iarna, el este accesibil, numai turiştilor antrenaţi şi echipaţi corespunzător, abordîndu-se pe sectoare, de la cele două capete (Poiana Tarcău şi, respectiv, pasul Ghimeş). Parcurgerea lui în întregime presupune două etape. Fragmentarea lui cuprinde în prima zi tronsonul Poiana Tarcău — Crucea Condra — Valea Întunecoasă — Lunca de Jos (folosindu-se de la Crucea Condra traseul 6, în sens invers), iar în cea de-a doua sectorul pasul Ghimeş — vîrful Lacrima — Muntele Dulce — Vîrful Buciului, de unde se vă coborî pe poteca nemarcată de pe valea pîrîului Gîrba. În primul caz, timpul de parcurs pentru sezonul rece este de 7—8 ore, iar pentru cel de-al doilea de 6—7 ore. Alegerea acestor variante a fost dictată de dorinţa de a oferi turiştilor, la căderea serii, un adăpost pentru noapte, în localităţile din valea superioară a Trotuşului.

2. Pasul Ghimeş (1 155 m) — vîrful Viscol (1 493 m) — vîrful Tomatul (1402 m) — vîrful Ghiurchc (1367 m) — vîrful Agăş (1369 m) — Vîrful lui Andrei (1 259 m) — pasul Uz (1 085 m)Marcaj: bandă roşie Diferenţă de nivel: 410 m Timp de parcurs: 9—10 ore Trasee de legătură: 9, 11, 12, 15, 18, 3 Recomandări: accesibil numai vara, neindicat iarna; lipsesc posibilităţile de cazare

Traseul 2 aparţine Munţilor Ciucului Mijlociu (pînă la Ghiurche) şi Ciucului de Sud, fiind marcat cu semnul bandă roşie. Intrucît, pe parcurs, marcajul este rar şi puţin vizibil (în mare parte şters de intemperii), itinerarul necesită o atenţie sporită în urmărirea elementelor de orientare şi ghidaj.

Plecarea pe traseu se face din pasul Ghimeş (1 155 m). Pe aici trece moderna şosea asfaltată

DN 12A, ce leagă oraşul Miercurea-Ciuc de salba de localităţi înşirate pe valea Trotuşului. În acest sector, cumpăna de ape dintre Olt şi Trotuş este îngustă şi oarecum asimetrică. De o parte şi alta a pasului, plaiurile prelungi, separate de văi adînci şi povîrnişuri repezi, coboară în trepte.

Fără a exagera, se poate afirma că această parte a Munţilor Ciucului, deşi nu oferă un relief spectaculos, este unică în Carpaţii Orientali. În locul pădurilor falnice de molid s-au dezvoltat pajiştile.care, treptat, au devenit suverane, determinînd i-maginea actuală, aceea a unor adevărate „păduri-parc". Pe verdele crud al primăverii, pe culorile vesele din timpul verii sau pe albul imaculat al zăpezii, se suprapune imaginea sobră, în nuanţe închise, a falnicilor molizi ce sînt aranjaţi în forme şi contururi, geometrice, precise.

Aerul înmiresmat de balsamul răşinilor şi parfumul delicat al florilor întregesc frumuseţea acestor meleaguri, sădind în sufletul drumeţului dorinţa reîntoarcerii. Cu aceste gînduri începem descrierea traseului propriu-zis.

În pasul Ghimeş întîlnim marcajul bandă roşie, ce străbate tot Căucul de Nord. Traversăm şoseaua asfaltată şi urmăm străvechiul drumeag de culme folosit de veacuri ca potecă pastorală, înaintăm pe direcţia sud-est cu sectoare în pantă şi mici coborîşuri, care alternează în funcţie de topografia locului. Ponderea pădurii este mică, doar 10—15%, ceea ce face ca vizibilitatea să fie ideală în toate direcţiile. Coborîm într-o mică înşeuare unde intersectăm o potecă laterală, care se îndreaptă către sudvest şi coboară, pe un pinten de munte, spre localitatea Frumoasa. În această ramificaţie apare semnul de marcaj aplicat pe molizii din stînga drumului (în sensul de mers), iar traseul continuă pe direcţia est, în lungul curbei de nivel. Pe parcurs, depăşim rînd pe rînd cîteva mici înălţimi mamelonare înşirate pe culmea ce constituie cumpăna de ape dintre izvoarele Trotuşului şi valea Frumoasa.

Traseul urmăreşte cu consecvenţă drumul de plai, trece pe lîngă o troiţă unde apare din nou semnul de marcaj, apoi urcă uşor pînă atinge altitudinea de 1300 m. Schimbările de direcţie, est-sud-est şi sud-sud-est, sînt în consens cu orientarea văii super rioare a Trotuşului ale cărui izvoare, dispuse pe clina nord-vestică a Muntelui lui Petru, răsplătesc cu frumuseţea lor oboseala acumulată. De cealaltă parte se deschide o amplă perspectivă asupra văii şi localităţii Frumoasa.

După ce lăsăm în urmă intersecţia cu drumul forestier, nou croit, care leagă valea superioară a Trotuşului cu partea înaltă a Ciucului Mijlociu, la circa 200 m, poposim pe versantul nord-vestic al Muntelui lui Petru, unde se intersectează traseul 9. De la această ramificaţie ne angajăm pe direcţia vest, trecem pe lîngă un parapet de beton, unde este aplicat marcajul traseului, lăsăm în urmă poteca ce urcă din valea Frumoasa şi, imediat, schimbăm direcţia de mers spre sud-est după care coborîm în larga înşeuare de la obîrşia rîului Suita. De aici, urmărind marcajul aplicat pe unele pietre izolate, în lungul noului drum de exploatare pentru tractoare, începem urcuşul spre vîrful Viscol, care la început este moderat, timp în care depăşim o măgură cu altitudinea de 1400 m, apoi poposim la stîna de sub vîrf. După ce ne împrospătăm rezerva de apă de la izvorul aflat lîngă stînă, începem ascensiunea spre vîrful Viscol (1 493 m), pe care-l atingem urcînd accentuat, preţ de aproape ¼ oră. Efortul depus ne vă fi deplin răsplătit, vîrful Viscol fiind un excelent punct de belvedere.

Perspectiva foarte largă, ce se deschide din inima Munţilor Ciucului, cuprinde spre nord culmea principală a Ciucului Mijlociu, în nord-est localitatea Coşnea, din cursul superior al Suitei, văile Ciugheşului şi Trotuşului, iar mai departe culmile sudice ale Tarcăului. Valea Ciobănuşului şi Masivul Căruntă ne reţin atenţia către est, pentru ca spre sud-est' să desluşim, cu claritate, culmea prelungă şi înaltă a Nemirei.

Perimetrul Muntele lui Petru — vîrful Viscol — Muntele Tomatul este un adevărat castel de ape. De aici îşi adună apele atît pîrîul Fişag, ajutat de afluenţii săi Topliţa şi Bradul, apoi văile Suita şi Ciobănuş, cît şi văile Frumoasa şi Trotuşul. Pentru drumeţie, vîrful Viscol constituie punctul de întîlnire a cîtorva trasee turistice. Aici sfîrşeşte atît traseul 15 care pleacă din valea Trotuşului, prin Masivul Cărunta, peste Obcina Coşnei, cît şi traseul 12 care porneşte din Miercurea-Ciuc, trecînd prin Vîrful lui Alexandru (cruce roşie).

Coborîrea de pe vîrful Viscol se face folosind pintenul sudic, după care se reintră în traseul de culme. Intrucît semnele de marcaj sînt rare, aplicate în locuri puţin vizibile sau parţial degradate de intemperii, se recomandă o mare atenţie pentru alegerea corespunzătoare a direcţiei de mers. Astfel, după ce se lasă în urmă poteca marcată cu cruce roşie (traseul 12), care se îndreaptă spre vest, către Miercurea-Ciuc, se înaintează pe direcţia sud şi, ocolind flancul vestic al Muntelui Tomatul de Sus, coborîm aproape 120 m pe umărul de versant, străjuit în est de un puternic organism torenţial, pînă în dreptul înşeuării (1 260 m) situată în sud-vestul muntelui anterior menţionat. Traseul intersectează, în punctul cel mai de jos al înşeuării, poteca de legătură dintre obîrşiile Bradului şi Ciobănuşului, după care urcă spre vîrful Tomatul (1 402 m), înainte de a ajunge pe această înălţime intrăm într-o altă înşeuare, străbătută longitudinal de o potecă nemarcată care asigură legătura dintye localitatea Potiond şi valea superioară a Ciobănuşului (prin Muntele Mic). Pentru orientare, cît şi pentru a contempla împrejurimile, se poate urca pe vîrful Tomatul (1 402 m), excelent punct de belvedere. Avînd în vedere

continuarea traseului, din axul acestei înşeuări ne vom îndrepta pe direcţia est.Poteca coboară pe versantul stîng al unei văiugi din zona de obîrşie a Ciobănuşului, pe care-l

părăseşte după cîteva sute de metri. Trecem pe celălalt versant, traversăm în urcare un mic sector împădurit, schimbînd direcţia de mers către sud-est. La ieşirea din pădure sîntem la 1200 m altitudine, urcăm printr-o pajişte, depăşim un promontoriu, apoi, urmărind curba de nivel orientată pe direcţia est-sud-est, ne îndreptăm spre zona mai coborîtă de la obîrşia Topliţei. În acest sector vom avea ca punct de reper, pe direcţia nord, zona de confluenţă de la obîrşia Ciobănuşului, dincolo de care se ridică Obcina Coşnei. Curmătura de la izvoarele Topliţei este străbătută de o potecă nemarcată, prin intermediul căreia se asigură legătura dintre localitatea Armăşeni şi micul grup de case aferent satului Ciobăniş.

Atenţie! Din greşeală, urmînd această cale se părăseşte traseul şi se poate ajunge în bazinele Ciobănuşului sau Topliţei.

Din acest punct, fără a schimba direcţia anterioară (est-sud-est), urcăm transversal pintenul nord-vestic al Muntelui Trecătorii, pe culmea căruia se află o lizieră, apoi coborîm într-o altă curmătură, cea de la obîrşia Fişagului, marcată prin cîteva case de vară şi sălaşe. Ne găsim la aproape 1 200 m altitudine, ca şi în precedentul caz, această porţiune mai joasă, este traversată de o potecă nemarcată, care urmăreşte cursul superior al Fişagului şi trece în bazinul Ciobănuşului. Noi străbatem transversal acest sector coborît, după care înfruntăm urcuşul spre vîrful Ghiurche (1 367 m), trecînd printr-o pajişte presărată cu arbori izolaţi şi tufărişuri, într-o armonie cromatică cu totul remarcabilă.

După o pauză, menită a ne reface forţele, continuăm străbaterea ultimei porţiuni a traseului. În acest sens, urmărim culmea prelungă a Muntelui Ghiurche, orientată către sud, ce ajunge în vîrful Agăş (1 369 m), de unde se desprinde lateral (spre est-sud-est) o altă potecă turistică, care, prin vîrful Cristur (1 378 m), pe traseul 18, cruce albastră, asigură legătura cu valea Uzuldi. În ceea ce ne priveşte, păstrăm orientarea spre sud şi coborîm lent pe poteca de culme, dispusă între văile superioare ale Fişagului şi Eghersecului. Rînd pe rînd, depăşim case izolate, stîne şi fînării, într-o alternanţă permanentă de urcuşuri şi coborîşuri, pînă atingem Vîrful lui Andrei (1 259 m).

Traseul se orientează apoi spre sud-vest, într-o succesiune continuă de mici vîrfuri aplatizate ce culminează la sub 1300 m altitudine, după care se atinge platoul din estul Vîrfului Alb (1 291 m), înălţimile semeţe sînt suplinite de pajiştile viu colorate şi pădurile umbroase la adăpostul cărora trăiesc numeroase specii de păsări şi mamifere.

Fără a mai urca pe Vîrful Alb, străbatem flancul lui estic şi coborîm uşor într-o nouă înşeuare alăturată, situată la izvoarele unui mic afluent din zona de obîrşie a Uzului. Traversăm un vechi drum de căruţe, apoi, în urcuş, ne îndreptăm către vîrful Cicinda (1 197 m). Mai departe, trecem peste cota 1 180 m şi urmînd firul potecii şerpuitoare, în. lungul căreia s-a tăiat un drum de acces pentru tractoare, coborîm pe nesimţite în pasul Uz (1 085 m). Mult mai îngust decît pasul Ghimeş, acesta marchează frumoasa poartă de trecere între Moldova şi Transilvania. Pe aici se înscrie DJ 123, ce coboară spre vest, în serpentine, către localitatea Sînmartin, asigurînd în sens opus, pe valea Uzului, legătura cu localitatea Dărmăneşti. În ultima parte a traseului 2 din Vîrful Alb se desprinde traseul 13 (punct roşu) care coboară spre Ciucsîngeorgiu.

3. Pasul Uz (1 085 m) — curmătura Botşarca — culmea Cotorca — vîrful Bobişca (1 456 m) — Vîrful Repatului (1 292 m)Marcaj: bandă roşie Diferenţă de nivel: 475 m Timp de parcurs: 7 ore Trasee de legătură: 4, 5, 19, 20 Recomandări: traseu accesibil numai vara.

Acest traseu de culme străbate Munţii Ciucului de Sud, pînă în pasul de la obîrşia Caşinului Nou, situat între culmea Cotorca şi vîrful Bobişca. Aici se intersectează drumul forestier ce leagă valea Uzului (în punctul „La Ocoliş") de cea a Caşinului Nou (traseul 18). Mai departe, traseul se continuă în Munceii Repatului, ce constituie puntea de legătură între Munţii Ciucului şi cei ai Namirei.

Plecarea pe traseu se face din pasul Uz (1 085 m), atît pentru turiştii care sosesc prin valea Uzului, cît şi pentru cei care vin de pe traseul 2 său din Depresiunea Ciucului. În toate cazurile, din DJ 123 care traversează pasul, se pleacă către sud, avînd obîrşia Uzului în est. Se evită poteca din dreapta, care trece pe sub vîrful Gruiul Mare (traseul 5) şi se urmăreşte îndeaproape cealaltă potecă, de lîngă obîrşia Uzului, după care, schimbînd direcţia către est, se ajunge foarte repede în curmătura Botşarca. În continuare, traseul urmează cu fidelitate poteca din lungul culmii principale, orientată pe direcţia nord-est, avînd ca punct de reper limba de pădure care îmbracă versantul cu cădere spre valea Uzului (spre nord). Mai departe, poteca, pentru scurt timp, capătă direcţia nord, apoi nord-est, străbătînd la nivelul culmii o vastă suprafaţă despădurită aferentă bazinului Uzului. În timp ce, pe partea cealaltă, spre sud, versanţii care coboară în trepte, către bazinul depresionar al Caşinului Nou, sînt ceva mai bine împăduriţi.

După ce am lăsat lateral o potecă secundară, care porneşte către sud, urcăm o mică înălţime împădurită. La ieşirea din pădure coborîm uşor, pentru ca apoi să recîştigăm în altitudine cele cîteva zeci de metri, traversînd sectorul de culme orientat vest— est. Priveliştea nordică dezvăluie splendida imagine a localităţii Eghersec, cu gospodăriile frumos aşezate într-un mic bazinet din valea Uzului, natura avînd grijă să-i completeze din plin frumuseţea. Cîteva sălaşe sînt răsfirate - pînă spre 1 100 m altitudine în lungul drumului silvo-pastoral, ce se îndreaptă spre Depresiunea Caşinului Nou, pe care-l traversăm fără a ne abate de la culmea principală, cu orientare nord-estică, înaintăm pe lîngă marginea unei păduri, spre sud-est, lăsînd în urmă, pe aceeaşi parte, un grup compact de gospodării şi ajungînd pe vîrful Ciucsîngeorgiu (1 147 m) ne îngăduim un mic popas pentru odihnă şi orientare.

Din acest loc, cu atenţia mărită, vom avea grijă să nu greşim traseul. De aceea, evităm atît direcţia nordică, spre care porneşte o potecă laterală, ce urmăreşte o culme secundară, cît şi pe cea sudică, unde o altă potecă intră în pădure şi coboară în bazinul Caşinului Nou. Prin urmare, vom porni din nou la drum, către est, traversînd culmea împădurită a Cotorcii, timp de aproape 1 oră. Pe nesimţite trăsăturile reliefului se schimbă, aşa că la ieşirea din pădure formele trufaşe sînt înlocuite de coline şi dealuri blînde.

Cu această imagine coborîm în pasul de legătură (980 m), dintre văile Uzului şi Caşinului Nou, străbătut de un drum forestier. O dată cu traversarea drumului, intrăm din, nou în pădure şi ne angajăm în urcuşul cel mai pronunţat de pe tot traseul. La tot pasul se întîlnesc blocuri şi bancuri groase de gresie, înaintarea prin pădure este anevoioasă, dar după 1 oră de mers, timp în care ani traversat şi un sector cu pădure tînără, ieşim în pajiştea de sub vîrful Bobişca, la circa 1 400 m altitudine. Urmărim culmea presărată cu mici vîrfuri răsleţite, apoi, intrînd în pădure, virăm spre dreapta, în sensul de mers, pe direcţia culmii principale şi, la scurt timp, poposim pe cea mai semeaţă înălţime a itinerarului — vîrful Bobişca (1 456 m).

Locul fiind împădurit nu ne oferă o imagine de ansamblu asupra regiunii încojurătoare, aşa că, după ce ne-am reîmprospătat forţele, revenim la poteca marcată, care ocoleşte vîrful pe la vest şi, în cîteva minute, ajungem într-o frumoasă pajişte. De altfel, de aici şi pînă în Vîrful Repatului, traseul se desfăşoară numai prin poieni (cu două mici excepţii).

Atenţie! Pe parcurs semnele de marcaj sînt rare, se disting cu multă greutate, iar din culmea principală se desprind numeroase poteci spre văile laterale ale pîraielor Başca şi Caşinul Nou. În consecinţă, se vor evita toate cărările laterale, folosindu-se doar poteca de culme.

Odată ieşiţi în pajiştea de sub vîrful Bobişca, lăsăm în stînga direcţiei de mers o potecă laterală, care duce la o stînă, unde se află şi un izvor foarte puternic, continuînd drumul pe direcţia sud. Din loc în loc, în lungul culmii, se înşiruie numeroase puncte de belvedere de unde putem admira pe îndelete valea Başca, apoi culmea Roşu, iar în depărtare, către est. Culmea Nemirei, care îşi etalează la orizont siluetele impunătoare ale vîrfurilor Farcu Mare, Nemira Mare, Nemira Ţiganca, Şandru Mare. Spre vest se deschide o privelişte frumoasă asupra Depresiunii Caşinului Nou şi a ultimelor ramificaţii ale Ciucului, iar în depărtare, pe linia orizontului, se zăreşte conturul lanţului vulcanic al Munţilor Harghitei.

În continuare, traseul depăşeşte vîrful Capoţag, care rămîne în est, coboară într-o înşeuare largă şi, păstrînd aceeaşi direcţie sudică, într-un urcuş de minimă dificultate, ajunge pe Vîrful Repatului (1 292 m). În acest loc se întretaie mai multe trasee turistice. În primul rînd, din vest urcă poteca marcată cu punct roşu a traseului 20, iar în direcţie opusă pleacă traseul 19, marcat cu cruce roşie, care prin intermediul culmii Başca ajunge în valea Uzului, la Tabăra pentru copii „Valea Uzului".

Traseul de culme, marcat cu bandă roşie, se continuă spre Munţii Nemirei, prin Vîrful Smochinei (1 190 m) şi vîrful Polia (1 199 m), iar cel marcat cu punct roşu ne vă conduce la izvoarele minerale „Perla Caşinului", din Depresiunea Caşinul Nou- Turiştii care doresc să coboare de pe munte vor alege calea cea mai lesnicioasă, parcurgînd în sens invers, din punctul Vîrful Repatului, prima parte a traseului 20. În mai puţin de 1 oră se vă ajunge în una din localităţile Depresiunii Caşinului Nou (Plăieşii de Sus, Plăieşii de Jos, Iacobeni) unde se poate înnopta. Prin intermediul .autobuzelor se asigură o legătură rapidă cu Miercurea-Ciuc sau Tuşnad.

1. VîrfuI Repatului (1 292 m) — Vîrful Smochinei (1 190 m) — vîrful Polia (1 199 m) — continuare în Munţii NemiraMarcaj: bandă roşie Diferenţă de nivel: 275 m Timp de parcurs: 3½ — 4 ore Trasee de legătură: 3, 19, 20 Recomandări: accesibil tot timpul anului dar lipsa posibilităţilor de cazare determină evitarea acestui traseu în sezonul rece.

Itinerarul propus, reprezentînd de fapt continuarea spre sud a traseului 3, asigură legătura între Munţii Ciucului şi cei ai Nemirei, prin Munceii Repatului. Plecarea pe traseu se face din Vîrful Repatului, accesul în acest punct putîndu-se realiza şi din Depresiunea Caşinul Nou (pe traseul 19) sau

din valea Uzului (pe traseul 18).De pe Vîrful Repatului poteca face la stînga (est) şi după circa 200 m coteşte brusc către sud,

lăsînd în lateral cealaltă potecă turistică, marcată cu semnul cruce roşie, a traseului 19. Se coboară într-o curmătură scurtă, care adăposteşte o stînă, lăsînd în dreapta (spre vest) poteca ce urcă în plai de pe valea Repatul Mare. La circa 200 m depărtare de stînă se regăseşte marcajul, după care străbatem în continuare pajiştea multicoloră care se oferă privirilor noastre în toată splendoarea. Traseul continuă angajîndu-se în traversarea unui mic sector împădurit. La ieşirea din pădure ne întîmpină o poiană. Parcurgem de-a curmezişul pajiştea, trecem prin vestul unei mici înălţimi (ce abia atinge 1200 m) şi intrăm într-un codru masiv. Aici poteca coboară circa 80 m în altitudine, apoi urcă uşor pînă la ieşirea din pădure. În tot acest sector se păstrează direcţia sud-sud-vest.

Vara, pădurea umbroasă şi răcoroasă adăposteşte numeroase specii de ciuperci, iar prin tăieturile şi rariştile din jur fructele de pădure abundă la tot pasul. La stînele din preajmă, drumeţul obosit poate face mici popasuri pentru refacerea forţelor.

Ieşind din pădure, păstrăm aceeaşi direcţie de mers şi, după un urcuş scurt, se poposeşte pe Vîrful Smochinei (1 190 m). În est descoperim valea superioară a Apei Line, cu versanţii slab înclinaţi ce coboară treptat spre firul văii. Acest sector de vale capătă caracterul unei mici depresiuni intramontane, unde îşi găsesc adăpost cîteva mlaştini şi tinoave de mici proporţii. Cursul superior al Bărzăuţei (denumit Apa Roşie) nu poate fi văzut, dar ne dă satisfacţie imaginea maiestoasa a culmii înalte a Nemirei, care apare foarte clară.

Poteca ocoleşte prin dreapta Vîrful Smochinei şi coboară domol prin pajiştea străjuită pe ambele flancuri de codrii fremătători. Cîteva minute de mers şi intersectăm cărarea care vine din Piatra Piscului (în vest). Pentru noi, călătoria continuă pe direcţia sud, traversăm încă un sector împădurit, ajungînd într-o înşeuare (1 000 m). În acest punct, spre vest, se desprinde poteca turistică a traseului 20, marcată cu punct roşu, care se îndreaptă către izvoarele minerale „Perla Caşinului", iar spre est poteca ce se dirijează către mica localitate Cârpineni, situată la izvoarele Apei Line.

Depăşind acest punct de intersecţie, începem parcurgerea unui urcuş fără dificultăţi, după care, ajungînd pe limita administrativă dintre judeţele Covasna şi Harghita, ne angajăm în străbaterea ultimei porţiuni a drumului de culme. Poteca duce printr-o zonă împădurită, depăşeşte o mică înălţime (1 200 m), apoi, păstrînd aceeaşi orientare (sud), după 1 km, poposim pe vîrful Polia (1 199 m).

În acest punct se sfîrşeşte drumeţia propusă. De aici optăm pentru una din variantele aflate la îndemînă. Astfel, păstrînd aceeaşi direcţie de mers (spre sud), putem coborî în localitatea Poian, de unde se ajunge cu uşurinţă în oraşul Tîrgu Secuiesc.

Turiştii care doresc să ajungă pe plaiurile şi vârfurile Nemirei se vor înscrie pe poteca ce se dirijează către est (pe la marginea pădurii). Traseul coboară la obîrşia Apei Line, unde se intersectează cu poteca turistică ce porneşte de la Estelnic şi se continuă pînă la Cantonul silvic „Apa Roşie". De aici este posibilă ascensiunea pe culmea principală a Nemirei, avînd traseul marcat cu semnul cruce roşie, sau se poate vizita tinovul, monument al naturii, situat în apropierea cantonului menţionat.

O altă variantă presupune deplasarea pe ruta vîrful Polia—- Vîrful lui Paul — Vîrf ui Negru (1 203 m), drumeţia putînd fi continuată în Munţii Nemirei, pe traseul marcat cu semnul bandă roşie.

5. Pasul Caşin (870 m) — Vîrful Caprei (1 165 m) — Vîrful Porcului (1 106 m) - Gruiul Mare (1 192 m) — pasul Uz (1 085 m)Marcaj: bandă albastră Diferenţă de nivel: 390 m Timp de parcurs: 3½ — 4 ore Trasee de legătură: 2, 3 Recomandări: accesibil tot timpul anului.

Caracteristica generală a acestui traseu de culme din Ciucul de Sud este dată de alternanţa permanentă a urcuşurilor şi coborîşurilor de mică amploare. Are meritul că asigură cea mai bună legătură între Munţii Ciucului şi cei ai Bodocului. Continuând drumul la sud de pasul Caşin, în scurt timp, se ajunge în zona turistică tinovul Mohoş — lacul Sfînta Ana — Tuşnad. Pînă la vîrful Ţeţela se fac aproape 2 ore, apoi, după alte 2 ore, se ajunge la craterul şi lacul vulcanic Sfînta Ana. De aici, prin intermediul potecilor bine întreţinute şi marcate corespunzător, preţ de cîteva ore, se poate merge la Tuşnad, Bixad sau Turia, localităţi balneare cu multiple posibilităţi de cazare.

Itinerarul propus are de străbătut un traseu îmbietor şi foarte accesibil atît pentru cei care vor să pătrundă în inima Munţilor Ciucului, cît şi pentru cei care vor să descopere frumuseţile şi tainele văilor Uzului şi Trotuşului. Pentru aceasta, din pasul Caşin, marcat printr-un monument, canton silvic şi o fîntînă, traversat de DN 11 B, ne orientăm către nord urmărind poteca ce este întreţinută corespunzător, apoi din ce în ce mai slab marcată. Chiar de la început ne afundăm într-un codru masiv, alcătuit din brad, molid şi fag, pentru că după un urcuş, nu prea greu, să cîştigăm în altitudine aproape 100 m. Pădurea se termină şi traseul pătrunde într-o poiană vastă care adăposteşte cîteva stîne.

Continuăm urcuşul domol, fără probleme, păstrînd direcţia iniţială (nord), apoi, după cîteva

minute, schimbăm direcţia de mers, orientîndu-ne spre est-nord-est, după ce în prealabil am lăsat în lateral poteca nemarcată ce duce pe Dealul din Faţă. La puţin timp atingem cota de 1056 m. De aici, pornim pe direcţia est, depăşim o uşoară inflexiune a reliefului, străbătută nord—sud de un drum de exploatare forestieră (pentru tractoare), şi terminăm cu uşurinţă urcuşul din faţă, care este urmat de o coborîre de aceeaşi amploare. Ajunşi pe curmătura traversată de un alt drum forestier ne angajăm, în urcuş, către Vîrful Caprei. Atît în est, cît şi în nord, avem ca punct de reper cioatele arse şi resturile lemnoase ale unei păduri recent tăiată.

Marcajul traseului, bandă albastră, urmăreşte liziera pădurii pînă în apropiere de Vîrful Caprei (1 165 m), după care coteşte brusc spre stînga şi coborînd pe versantul nordic al muntelui ne vă conduce într-un mic bazinet depresionar. Dacă timpul ne permite, merită să facem un prim tur de o-rizont din preajma Vîrfului Caprei. Deschiderea amplă apare pe latura vestică, unde se pot urmări culmile joase, dar pitoreşti, ale Ciucului de Sud. Bazinetul de care aminteam se prezintă sub forma unui platou de dimensiuni apreciabile, spart pe margini de mici cursuri de apă,. Străbatem transversal această porţiune de „cîmpie înaltă", după care ne angajăm în urcuş spre Vîrful Porcului (1 106 m).

Ocolim prin partea estică Vîrful Porcului, trecem pe lîngă vîrful cu cota 1 094 ni, urmărind în permanenţă cărarea şerpuitoare ce străbate înmiresmatele poieni de pe plai. Povîrnişurile scurte alternează cu contrapante de aceeaşi amplitudine, cea mai pronunţată fiind aceea de la obîrşia văii Ciucani (afluent al Uzului de Olt). Ulterior, ne angajăm în traversarea vîrfului Gruiul Mare (1 192 m), prima porţiune a urcuşului este şi cea mai severă. Totul este o încîntare dacă această drumeţie se face în prima jumătate a toamnei, cînd dealurile şi plaiurile sînt îmbrăcate în haină policromă, ce variază de la verdele intens al molizilor la albul imaculat al mesteacănului, trecînd, bineînţeles, prin nuanţe diferite de galben şi ruginiu, specifice tufărişurilor şi pădurilor de foioase.

Înainte de a ajunge pe vîrf, din poteca turistică se desprinde o ramificaţie. În ceea ce ne priveşte, ne vom angaja pe poteca de pe latura vestică a vîrfului Gruiul Mare, care ne poartă în lungul curbei de nivel. Ieşim astfel pe versantul nordic al muntelui, de unde paşii ne poartă cu iuţeală către pasul Uz, aflat în imediata apropiere. Dacă nu sîntem presaţi de timp, se poate urca pe vîrful Gruiul Mare, urmînd ceafâltă cale de acces. Vom zăbovi mai îndelung cu privirea asupra nesfîrşitelor culmi şi vîrfuri răzleţite care se întind pînă spre linia orizontului.

Coborîrea se vă face tot pe versantul nordic al muntelui (pe la marginea pădurii), avînd în faţă pasul Uz, care este de fapt şi punctul terminus al călătoriei noastre. De aici se poate opta pentru traseul 2 (Ciucul Mijlociu), 3 (Ciucul de Sud) sau se va coborî către Sînmartin (Depresiunea Ciucului), folosind DJ 123. Plină de farmec şi inedită este şi drumeţia pe valea Uzului, de unde se poate aborda una dintre variantele descrise pentru Masivul Cărunta (în special traseele 14, 16, 17).

TRASEE ÎN CIUCUL DE NORD

6. Halta Tarcău — Lunca de Jos — Valea Întunecoasă — Crucea Condra (1501 m) — vîrful Trei Pietre (1472 m) — Lunca de Jos (staţia C.F.R. Lunca de Mijloc)Marcaj: cruce roşie pînă la Crucea Condra, în rest nemarcat Diferenţă de nivel: 700 m Timp de parcurs: 6—7 ore Traseu de legătură: 1 Recomandări: accesibil tot timpul anului, iarna indicat doar în grup şi pe vreme bună

Punctul de plecare pe traseu îl constituie halta Tarcău, situată pe calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501), la circa 120 km depărtare de Adjud şi 29 km de Ciceu.

Primul semn al marcajului începe chiar din stâna de cale ferată şi intrăm pe DN 12A, care urmăreşte valea Trotuşului, îndreptîndu-se în amonte către Miercurea-Ciuc. După circa 1 km, părăsim şoseaua principală şi ne angajăm pe drumul comunal din dreapta (vest), ce duce la Valea Întunecoasă, unde reîntîlnim marcajul plasat pe parapetul podeţului din dreptul bifurcaţiei. Pornim pe drumul pietruit, traversăm podul peste rîul Trotuş, facem la stînga (sud-vest) şi după cîteva minute părăsim .valea principală. Conduşi de semnele de marcaj, care sînt destul de rare, intrăm într-un sector rnult îngustat al Văii întunecoase, străjuit de o parte şi de alta de versanţi puternic înclinaţi, acoperiţi de pajişti, pe stînga direcţiei de mers (sud), şi de păduri, pe dreapta (nord).

Drumul se continuă prin localitatea Valea Întunecoasă, avînd posibilitatea să admirăm pitoreasca aşezare cunoscută pentru izvoarele minerale şi pentru băile de interes local. Lîngă clădirea băilor se află instalată o morişcă hidraulică (roată de apă), prin intermediul căreia se asigură aducţiunea la băi. Pe partea opusă, la nord, se găseşte vila de cazare, aparţinînd Consiliului Popular Lunca de Jos, şi bufetul sătesc.

După acest prim şi scurt popas, parcurgem în amonte alte cîteva sute de metri şi, la un moment dat, lingă una din locuinţe (pe stînga, în direcţia de mers), se desprinde o uliţă strîmtă (cu pîrleaz), care ne vă îndrepta spre izvorul mineral feruginos de la poala dealului. Prin grija localnicilor, acest izvor cu

o mineralizaţie foarte puternică şi cu un debit constant a fost amenajat corespunzător, asigurîndu-i-se un caracter permanent.

Revenind la drumul comunal, continuăm traversarea satului pe direcţia vest-nord-vest, lăsăm în urmă ultimele case frumos rînduite şi ne angajăm în parcurgerea unei poieni, cu largă desfăşurare de o parte şi de alta a firului de apă, după care, urmărind de această dată drumul forestier din lungul Văii întunecoase, străbatem aproape 3 km prin pădure. Treptat, ne orientăm către nord, urcăm uşor pînă la confluenţa cu apele pîrîului Hotarul (dreapta). Malul stîng al Văii întunecoase este străbătut de un drum pentru căruţe în lungul căruia ne angajăm, parcurgînd într-un urcuş prelung, dar extrem de accesibil, Un pinten interfluvial acoperit cu păduri de molid şi poieni, presărat cu numeroase sălaşe şi colibe izolate.

La capătul acestui urcuş se ajunge la Chinga Şeii, pe cumpăna de ape dintre afluenţii Trotuşului şi Oltului, unde întîlnim marcajul bandă roşie al traseului 1. Ne orientăm către dreapta (est), în lungul unui drum de căruţă, trecem pe la marginea unei păduri şi atacăm urcuşul pieptiş care ne vă scoate la Crucea Condra (1 501 m). Denumirea este legată de numele unui cioban vestit din Lunca de Jos, care, în acest loc, ar fi fost ucis într-o dispută aprigă pentru stabilirea hotarelor. Principal punct de belvedere, Crucea Condra dezvăluie privirilor noastre imagini unice, de neuitat. Admirăm perspectiva amplă şi extrem de clară a satului Valea Rece, culmile prelungi ale Munţilor Tarcău (spre est), apoi zona puternic despădurită cu plaiuri de o frumuseţe aparte (în sud), iar spre vest vîrfurile piramidale, în tonuri închise, ale lanţului vulcanic al Harghitei.

Din acest punct, traseul se desprinde de poteca marcată cu bandă roşie a traseului 1. În acest sens, de la crucea de le'mn pornim către sud, urmărind poteca de culme. Trecem prin stînga vîrfului Trei Pietre (1 472 m), coborînd treptat în lungul cărării de culme, nemarcată dar bine întreţinută. După ce am depăşit vîrful menţionat, schimbăm direcţia de mers, ne orientăm către est, trecînd pe lîngă un pinten stîncos ce atinge 1300 m altitudine. Aici ne situăm pe interfluviul dintre Valea lui Antaloc şi ultimul afluent de pe dreapta al Văii Reci. Coborîm cîteva zeci de metri, prin fîneţele cu contururi geometrice riguroase, apoi urcăm pe o mică înălţime insulară, după care traversăm o formă uşor negativă de relief, la o altitudine de circa 1050 m, apoi, în urcuş lejer, intrăm într-un sector împădurit.

La ieşirea din pădure întregul munte îşi schimbă brusc înfăţişarea, profunda metamorfoză a peisajului fiind extrem de relevantă, mai ales în planul percepţiilor vizuale. Pajiştile, care se răsfaţă în căldura blîndă a soarelui şi tresaltă în unduirea vîntului, devin stăpîne absolute, întinzîndu-se fără sfială de pe culme şi pînă în valea Trotuşului. Versanţii pufernic înclinaţi par a fi trasaţi cu riglă unui arhitect iscusit, iar parcelarea loturilor este identică cu un caroiaj rectangular. De pe culme, imaginea văilor din jur este încîntătoare, natura a fost cît se poate de darnică, făcînd din aceste plaiuri un colţ de neuitat.

Fermecaţi de dulcea armonie cromatică, de aerul înmiresmat cu parfumul discret al pajiştilor şi purtînd în suflet farmecul locurilor, continuăm traseul, urmînd aceeaşi direcţie estică. Înainte de a ajunge pe ultimul promontoriu al acestei culmi secundare (circa 1 100 m altitudine), părăsim treapta superioară de relief şi după o coborîre spectaculoasă (circa 300 m pe distanţa de 1 km) poposim în valea Trotuşului, la Lunca de Jos. După traversarea rîului se poate ajunge cu uşurinţă în staţia de cale ferată Lunca de Mijloc (linia 501).

Traseul poate fi parcurs în toate anotimpurile, iarna este cam anevoioasă coborîrea spre final. Cele mai mari satisfacţii sînt oferite de sezonul cald, cînd peisajul extrem de atrăgător se poate admira în toată splendoarea sa.

Orientarea pe traseu este lesnicioasă, aşa că se poate modifica varianta de întoarcere, alegînd poteca din lungul Văii lui Antaloc sau coborînd către localitatea Valea Rece, pe pîrîul de la sud de vîrful Band (1 133 m).

7. Lunca de Jos — Valea Rece — pîrîul Iavardi — Poiana Tarcău (1 300 m) - pîrîul Fîntîna lui Gal — oraşul BălanMarcaj: cruce roşie între Bălan şi Poiana Tarcău; restul traseului este nemarcat Diferenţă de nivel: 500 m Timp de parcurs: 6—7 ore Traseu de legătură: 1 Recomandări: accesibil tot timpul anului (iarna numai pe vreme bună)

Drumeţia poate fi efectuată pe jos, cu bicicleta, moto sau auto. Locul de plecare îl constituie localitatea Lunca de Jos, din valea superioară a Trotuşului. Accesul în zonă se face pe DN 12A, Oneşti — Miercurea-Ciuc, sau pe calea ferată 501, Adjud — Ciceu (staţiile Lunca de Mijloc sau Tarcău).

Indiferent de mijlocul de transport, pentru a porni în drumeţie ne îndreptăm spre aval, pe valea Trotuşului, pînă la confluenţa cu Valea Rece. Aici părăsim Trotuşul, care, schimbîndu-şi brusc direcţia, se angajează în străbaterea defileului de la Ghimeş. Traseul face la stînga, în sensul nostru de mers, şi intrăm în localitatea Valea Rece. Lărgimea deosebită a văii a permis instalarea acestei aşezări montane. Casele mari şi gospodăriile frumos întreţinute ne întîmpină de o parte şi de alta a şoselei (DJ 127A),

întrecîndu-se în bun gust şi rafinament coloristic.Valea este străjuită pe dreapta (în sensul nostru de mers) de culmea Orodicul, iar pe stînga de

interfluviile şi ramificaţiile secundare care coboară sub forma unor pinteni din catena principală a Ciucului de Nord.

După ce am parcurs circa 7 km, părăsim Valea Rece şi ne angajăm pe DJ 127B, din lungul pîrîului Iavardi, orientat la început pe direcţia vest. Înfăţişarea reliefului se modifică aproape brusc, valea se îngustează, versanţii abrupţi se apropie foarte mult, traseul cîştigînd în spectaculozitate. Drumul intră rapid într-un sector de chei „în miniatură", modelate în dolomitele de vîrstă triasică. În amonte, valea se deschide din nou, parcurgem o porţiune cu numeroase păşuni şi fîneţe, prin care sînt răsfirate sălaşe şi saivane, după care, urmînd firul apei, străbatem un sector împădurit.

Înaintînd treptat, către obîrşia pîrîului Iavardi, constatăm cu plăcere că o dată cu apariţia calcarelor aspectul monoton dispare, aşa că se impun formele zvelte, remarcîndu-se uşor vîrful Iavardi (1 435 m), situat pe dreapta direcţiei de înaintare. Fără a depune un efort deosebit, după circa 3 ore de mers, atingem capătul estic al Poienii Tarcău, unde Cantonul pastoral nr. 3 „Tarcău" ne îmbie la un popas binevenit. De aici, în circa 10 minute, ajungem în dreptul înşeuării de la baza Vîrfului Stîncilor, situată la o altitudine de 1300 m. În acest loc intersectăm traseul de culme (numărul 1), marcat cu bandă roşie.

Turiştii care doresc să ajungă în staţiunea Lacu Roşu şi Cheile Bicazului, fără a traversa culmea înaltă a Hăşmaşului, pot recurge la varianta care-i va conduce în localitatea Trei Fîntîni, prin intermediul unei poteci de legătură, nemarcată (circa 2 ore de mers). Pentru aceasta, după ce am ajuns la nivelul şeii, cotim brusc la dreapta şi urmărim poteca de plai care se orientează către est. După cîteva sute de metri, lăsăm lateral poteca ce asigură legătura cu Plaiul Dămucului (în est), pornim către nord-nord-est, apoi, la prima ramificaţie a potecilor, ne orientăm către dreapta, în sensul de mers (est), după care, schimbînd iarăşi direcţia către nord, coborîm într-o poiana întinsă situată la izvoarele Bicăjelului. De aici, prin intermediul drumului forestier (accesibil doar pentru tractoare), traversăm o pădure şi poposim la capătul din amonte al satului Trei Fîntîni. Mai departe, prin intermediul drumului forestier, care traversează o succesiune de chei şi sectoare depresionare, avînd permanent în vestul nostru Masivul Hăşmaş, cu silueta impresionantă a Hăghimaşului Negru, în prim plan, după alte 3—3½ ore, vom ajunge în staţiunea Lacu Roşu. Urmînd firul Bicăjelului, vom intra în zona carstică a Cheilor Bicazului, pe cînd drumul forestier ne vă scoate deasupra complexului turistic „Raza Soarelui".

Reluăm traseul urmărind drumul judeţean nemodernizat, care, orientîndu-se către vest, coboară de cealaltă parte a muntelui, spre valea Oltului. Intrăm într-o falnică pădure de molid şi străbatem cîteva sectoare cu pantă accentuată, pe circa 3 km se coboară de la 1300 m la 900 m altitudine. Ajungem în valea Fîntîna lui Gal şi, după circa 400 m, intersectăm drumul asfaltat al şoselei Bălanului (DJ 125). Imediat, la nord (în dreapta direcţiei de mers), identificăm cu uşurinţă halda de steril de la exploatările miniere din zonă. Traseul se finalizează în oraşul Bălan, sau, continuînd drumul spre stînga, în lungul Oltului, se ajunge la staţia de cale ferată Izvoru Oltului (linia 400) şi la DN 12, în dreptul localităţii Sîndominic.

8. Şoseaua Sîndominic — Bălan (DJ 125) — vîrful Fagul Ciobanului (1 231 m) — Muntele Noşcolat — Crucea Condra (1501 m)Marcaj: cruce roşie Diferenţă de nivel: 790 m Timp de parcurs: 5—6 ore Trasee de legătură: l, 6 Recomandări: accesibil tot timpul anului (iarna numai pe vreme bună şi în grup organizat)

Punctul de plecare în această călătorie îl constituie drumul judeţean modernizat ce leagă localitatea Sîndominic de oraşul Bălan (DJ 125). Această variantă este avantajoasă atît pentru turiştii care se deplasează de la Bălan, cît şi pentru cei care sosesc din Depresiunea Ciucului.

În cazul în care se foloseşte calea ferată, atunci, de la staţia CFR. Izvoru Oltului, se traversează localitatea Sîndominic şi se porneşte pe drumul Bălanului (DJ 125), cale de 5 km.

Pentru a evita mersul pe şosea, se poate folosi o variantă mai scurtă. Astfel, la ieşirea din Sîndominic, ne vom orienta către est pornind pe poteca nemarcată de pe dealul Cere. Poteca angajată în urcuş pronunţat în prima sa parte, orientată pe direcţia nord-nord-est, apoi către est, se vă uni la un moment dat cu cea marcată prin cruce roşie, a traseului 8 (la sud-vest de vîrful Fagul Ciobanului).

Prin urmare, marcajul urmăreşte din start un scurt sector de drum forestier, care se desprinde din drumul judeţean modernizat, apoi versantul stîng al pîrîului Sabo. Urcuşul este domol, iar peisajul atrăgător îmbie la drumeţie. Poteca traversează, mai întîi, pajiştea de la baza versantului, apoi un sector împădurit. La ieşirea din pădure trecem pe sub linia de înaltă tensiune, înaintînd spre obîrşia pîrîului Sabo. După un urcuş mai pronunţat, traseul se uneşte cu poteca nemarcată de culme, de pe dealul Cere. Spre sud (dreapta, în sensul nostru de mers), versantul abrupt al pîrîului Sedloco contrastează cu

relieful domol, în linii blînde, îmbrăcat cu falnice păduri sau pajişti, care precumpănesc către nord. Drumeţia continuă pe direcţia nord-est, cărarea se angajează în străbaterea unei porţiuni cu pantă accentuată, cîştigînd aproape 200 m altitudine în circa 20 minute. La capătul acestui urcuş ajungem sub vîrful Fagul Ciobanului (1 231 m). Lăsăm poteca şi urcăm spre vîrf, unde un scurt popas este binevenit. De pe această înălţime se poate admira perspectiva văii superioare a Oltului (spre vest) şi contururile uşor bombate ale ramificaţiilor sudice ale Munţilor Giurgeului, dominaţi de silueta masivă a Muntelui Negru, situat în preajma staţiunii climaterice Izvoru Mureşului.

Revenind de pe vîrf în traseul marcat, urmam îndeaproape poteca care ţine plaiul Muntelui Noşcolat, orientat pe direcţia nord-vest — sud-est, la o înălţime cuprinsă între 1200 şi 1250 m. Frumuseţea pajiştilor, parfumul delicat al unor specii de orhidee, coloritul viu al speciilor ierboase sînt completate de cromatica întunecoasă a falnicilor şi tainicilor codrii de molid ce străjuiesc văile Fîntîna lui Gal şi Sedloco.

După un urcuş scurt trecem peste o mică înălţime insulară, coborînd apoi într-o curmătură, după care ne afundăm într-un codru masiv de conifere. La adăpostul pădurii urcuşul modest urmăreşte culmea îngustă străjuită de versanţi abrupţi. Traversarea pădurii durează cam 40 — 45 minute şi poteca de culme iese la poalele vestice ale platoului de la Crucea Condra. De aici ne angajăm în străbaterea ultimului urcuş, care este şi capătul călătoriei propuse. Platoul şi abruptul estic şi sud-estic al acestuia este acoperit în cea mai mare parte de pajişti. Locul ne permite un tur de orizont, în cîmpul nostru vizual intrînd vîrful Viscol (în sud), Munţii Tarcăului (în est) şi Munţii Harghitei (în vest).

La Crucea Condra se întîlnesc traseele 1 şi 6, marcate cu bandă roşie şi cruce roşie. De aici, după o mică pauză, se poate continua drumeţia pe traseul de culme, spre nord şi sud, sau se poate coborî, prin Valea Întunecoasă (traseul 6), în localitatea Lunca de Jos.

TRASEE ÎN CIUCUL MIJLOCIU

9. Lunca de Jos — Valea Capelei — Vîrful Ascuţit (1516 m) — vîrful Popoiul (1397 m) — Muntele Alb — Muntele Nilinc — Muntele Lung (1403 m) — culmea Păltiniş (1 412 m) — vîrful Viscol (1 493 m)Marcaj: nemarcat pînă pe versantul vestic al Muntelui lui Petru, bandă roşie pînă pe vîrful Viscol Diferenţă de nivel: 700 m Timp de parcurs: 9—10 ore Trasee de legătură: 2, 10, 11, 12, 15 Recomandări: accesibil doar în sezonul cald.

Plecarea pe traseu se face din localitatea Lunca de Jos. Accesul în zonă este asigurat atît de DN 12A, cît şi de calea ferată Adjud — Ciceu, linia 501, halta Tarcău.

Abordarea itinerarului se face părăsind şoseaua modernizată şi intrînd pe Valea Capelei, care este şi ultimul afluent mai important de pe dreapta Trotuşului, înainte de intrarea în defileul de la Ghimeş-Făget. Satul, dispus în lungul văii, într-o zonă extrem de pitorească, oferă posibilitatea efectuării unor trasee turistice spre Munţii Ciucului.

Ascensiunea propriu-zisă începe de la intersecţia drumului naţional cu cel comunal, peste drum de biserica din Lunca de Jos. În spatele caselor de pe dreapta văii (în, sensul de curgere) vom descoperi poteca ce urcă frontal pe pintenul dealului de pe aceeaşi parte a Capelei. Turiştii vor fi cu siguranţă impresionaţi de frumuseţea cu totul deosebită a pajiştilor din jur care, pînă spre sfîrşitul verii, încîntă şi desfată pe orice trecător.

Prima porţiune a urcuşului este cea mai grea, valoarea medie a pantei depăşind frecvent 25° sau chiar 30°. Cu cît cîştigăm în altitudine, perspectiva care se deschide asupra văii Trotuşului este tot mai cuprinzătoare. Trecem pe la marginea unei păduri (pe stînga direcţiei de mers) şi după aproape Va oră, de la plecare, urcuşul se mai domoleşte, înaintînd, treptat, pe direcţia Vîrfului Ascuţit (est) lăsăm în urmă sălaşele şi fînăriile răsfirate prin pajiştea cu orientare sud-vestică, de pe versantul drept al Văii Capelei. După circa 1½ oră învingem dificultatea maximă a traseului şi atingem nivelul culmii principale, situată la o înălţime de 1 450 — 1 460 m.

Din acest punct, Vîrful Ascuţit (1 517 m) — valoare maximă altitudinală din Ciucul Mijlociu — este situat lateral faţă de traseul propus. Dacă dorim să ajungem pe această înălţime ne vom orienta spre nord şi în 15 minute atingem punctul geodezic. Pentru că zona este împădurită şi nu se poate beneficia de un punct de belvedere corespunzător, ne întoarcem la potecă şi continuăm traseul de culme, orientat pe direcţia sud. Treptat, culmea se lărgeşte şi capătă forma unui platou suspendat, cu o uşoară înclinare spre sud. Trecem pe lîngă un grup de sălaşe şi saivane, apoi, după cîteva minute, întîlnim o stînă însoţită de cîteva construcţii sezoniere. Poteca urmăreşte clina estică a vîrfului Popoiul (1 397 m), după care se orientează către sud-est, făcînd o buclă foarte largă, pentru. a ocoli bazinele hidrografice ale Boroşului şi văii Ugra.

De pe culme, valea Trotuşului, între Ghimeş şi Palanca, nu se lasă neobservată, ea se deschide

cu măreţie în admiraţia călătorului. Lăsăm în lateral (pe direcţia est) o cărare, care printr-o ramificaţie ulterioară se îndreaptă spre localităţile Popoiu (comuna Palanca) şi Ghimeş, după care intrăm într-un sector împădurit la capătul căruia întîlnim ca reper o baracă.

Ulterior, traversăm un platou cu o slabă înclinare. Dacă nu ne-am situa la peste 1200 m altitudine am fi tentaţi să credem că ne aflăm într-o zonă colinară şi nu în plin domeniu montan! În continuare, poteca trece pe la vest de vîrful Ciugheş (1 330 m) şi se îndreaptă către sud, pe direcţia Muntelui Alb. Pe acest imens platou sînt răsfirate, la tot pasul, numeroase case izolate, fînării şi saivane care, la nevoie, pot constitui refugii, în caz de vreme rea sau pentru înnoptare.

De la Muntele Alb schimbăm iarăşi direcţia de mers (spre vest), lăsăm în sud Muntele Voica (1 306 m) şi ne îndreptăm pe direcţia Muntelui Drept, în sensul arătat anterior. În această porţiune a traseului se constată evidenta asimetrie a versantului est-sud-estic, care coboară spre valea Ciugheş, mult mai abrupt şi accidentat, faţă de cel cu orientare nord-nord-vestică, ce coboară lirt, în trepte succesive, către valea Ugra. Această porţiune a traseului, cu înclinare foarte redusă, se desfăşoară fără dificultăţi. În respectivele condiţii vom străbate un scurt sector împădurit, apoi începem urcuşul în pantă domoală spre Muntele Drept.

După cum atestă şi toponomia locală (Muntele Drept,- Muntele Lung), relieful acestei culmi se prezintă sub forma unor întinse platouri structurale dezvoltate pe rocile grezoase ale flişului intern („strate de Bistra"). Plaiurile sînt acoperite, în cea mai mare parte, de pajişti secundare, care au determinat apariţia în timp a unor aşezări temporare şi a unor vetre de sat.

Drumeţia se continuă înaintînd spre vest, prin poieni întinse străjuite de pîlcuri de molizi, arbori izolaţi şi tufărişuri. Înainte de a atinge plaiul Muntelui Drept, poteca se dirijează către sud-sud-vest, pentru a poposi pe Muntele Nilinc, unde se intersectează cu traseul 10, ce pleacă din Lunca de Sus (traseu nemarcat). În continuare, traseul, deşi păstrează orientarea generală nord—sud, prezintă numeroase sinuozităţi cu o succesiune permanentă de mici urcuşuri său coborîşuri, specifice culmii principale, din care se desprind numeroase ramificaţii laterale.

Pornind din nou la drum, după ce am lăsat în urmă Muntele Nilinc, coborîm puţin, pe direcţia sud-vest, în curmătura largă dispusă între obîrşiile văilor Ciugheş (est) şi Bothavaş (vest). După traversarea acesteia cotim la stînga, în sensul de mers (sud-est), şi începem un urcuş scurt care ne vă scoate pe o mică protuberantă a reliefului, marcată printr-o troiţă. Pe direcţia vest se desprinde poteca de culme, bine întreţinută, din lungul dealului Comiat. Ocolim pe la vest vîrful Comiat (1 402 m) şi traversăm o altă curmătură, de mică amploare, pentru a urca apoi pe Muntele Lung (1 403 m).

De-a lungul acestui munte se înşiruie cîteva vîrfuri aplatizate, continuate lateral de culmi secundare din care pleacă numeroase cărări şi poteci, atît spre localităţile din bazinele Ciugheşului şi Suitei (Cădăreşti, Coşnea), cît şi spre cele din bazinul superior al Trotuşului (Comiat, Izvoru Trotuşului, Făgeţel).

Mai departe, traseul urmăreşte linia înălţimilor maxime şi, după ce a depăşit o nouă înşeuare, urcă domol spre Muntele Beneş, situat în extremitatea nordică a culmii Păltiniş. Traversăm longitudinal această culme molcomă, orientată nord—sud, după care vom ieşi în zona de obîrşie a Trotuşului. Dacă parcurgem cîteva sute de metri pe versantul nordic a'î Muntelui lui Petru ajungem chiar la izvoarele acestui rîu. Un urcuş scurt ne poartă pînă pe culmea Muntelui lui Petru, unde un mic popas este binevenit.

După ce ne-am potolit setea şi ne-am refăcut forţele, continuăm străbaterea ultimei porţiuni a traseului. De la izvoarele Trotuşului ne angajăm spre vest şi, după cîteva minute, intersectăm poteca marcată cu bandă roşie a traseului 2, pe care o urmăm pînă în vîrful Viscol. Restul itinerarului, pînă la vîrful Viscol, este descris în cadrul traseului 2, aşa că vom avea de urmărit numai punctele mari de reper ale traseului menţionat anterior: flancul vestic al Muntelui lui Petru, înşeuarea de la obîrşia Suitei şi stîna de sub vîrful Viscol (1 493 m).

Odată ajunşi pe vîrf, care este şi capătul călătoriei noastre, lipsa posibilităţilor de cazare impune luarea unei decizii rapide, în cazul cînd nu dispunem de cort. Prin urmare, din punctul de intersecţie cu traseul 2 (colţul nord-vestic al Muntelui lui Petru), recomandăm coborîrea în localitatea Frumoasa, folosindu-se poteca nemarcată care coboară în valea şi, apoi, în localitatea cu acelaşi nume. Din vîrful Viscol se poate urma, în coborîre, şi traseul 11, care, prin vîrful Gozorul Mare, ne vă conduce tot în comuna Frumoasa.

Această drumeţie, nu tocmai dificilă dar destul de lungă, se recomandă numai în zilele lungi de vară. În timpul iernii, tronsonul iniţial poate constitui un loc ideal pentru iubitorii schiului.

10. Lunca de Sus — valea Ugra — dealul Bot-havaş (1 173 m) — Muntele Drept (1 375 m) — Muntele NilincMarcaj: traseu nemarcat Diferenţă de nivel: 480 m Timp de parcurs: 2—2½ ore Traseu de legătură: 9 Recomandări: accesibil tot timpul anului

Varianta pe care o propunem, ca traseu turistic, reprezintă modalitatea cea mai simplă de abordare a Munţilor Ciucului Mijlociu. Punctul de plecare în drumeţie îl reprezintă localitatea Lunca de Sus, care dispune de un potenţial turistic cu valenţe deosebite. Turiştii pot ajunge în această localitate utilizînd DN 12A sau calea ferată Adjud—Ciceu (linia 501), locul cel mai indicat de oprire fiind staţia Păltiniş-Ciuc.

Traseul porneşte din faţa Consiliului Popular al comunei Lunca de Sus, mergînd pe şoseaua principală (DN 12A), aproape 250 m în amonte (pe direcţia sud), după care foloseşte un scurt sector al drumului comunal de pe valea Ugra (pe stînga direcţiei de mers). Parcurgem 100 m, trecem pe sub podul de cale ferată şi imediat cotim spre dreapta (pe direcţia sud-est), avînd ca punct de orientare marginea de sud a cimitirului. În continuare poteca urcă, urmărind cu fidelitate drumeagul de căruţe care traversează fîneţele localnicilor presărate cu molizi, mesteceni, scoruşi şi aluni, dispuşi în pîlcuri sau izolaţi.

Prima porţiune a urcuşului este mai dificilă, dar după 40—45 minute panta versantului se mai domoleşte. Primul popas îl facem pe dealul Bothavaş, la altitudinea de 1173 m. De aici cuprindem cu privirea o bună parte din valea superioară a Trotuşului, unde este situată pitoreasca aşezare Lunca de Sus. Cu multă personalitate se impune silueta zveltă a viaductului care traversează rîul Trotuş şi calea ferată, dirijată pe valea superioară a Gîrbei, ce se pierde, mai apoi, în direcţia tunelului Gîrbea—Livezi. Urmărim cu interes şi admiraţie liniile abrupte, adevărate jocuri de volume diferite, ale versanţilor şi culmile din împrejurimi, modelate cu migală de natura foarte generoasă şi dispusă în a face noi legături armonioase cu larga zare. Imediat, în stînga noastră (pe stînga direcţiei de mers), frumuseţea tulburătoare a văii Ugrn se lasă îndelung contemplată, creată parcă anume pentru a oferi neuitate clipe de linişte şi visare.

După popas, pornim iarăşi la drum, străbatem un alt sector în pantă, trecînd pe lîngă liziera unei păduri (pe dreapta sensului de mers). Continuăm traversarea culmii secundare desprinsă din Muntele Drept, avînd ca trăsătură definitorie alternanţa, aproape ritmică, a porţiunilor cu urcuşuri accentuate urmate de sectoare mai aşezate, însoţiţi de pîlcuri de arbori sau ochiuri de pădure, care contrastează cu nuanţele cromatice mult mai vesele ale pajiştilor, la scurt timp, întîlnim nivelul superior al culmii, avînd că punct de reper cîţiva molizi răzleţi.

În continuare, drumul se orientează către est şi trece prin imediata apropiere a Muntelui Drept (1 375 m), care se înalţă puţin deasupra nivelului platoului superior al Ciucului Mijlociu. În scurtul popas, localizăm cu uşurinţă,, către vest, văile aproape paralele ale pîraielor Ugra, Boroş, Bothavaş şi Co-miat, despărţite de culmi secundare care sfîrşesc în valea Trotuşului. Pe direcţia sud reţin atenţia culmea Păltiniş şi vîrful Viscol, în est silueta mai înaltă a Masivului Cărunta închide orizontul, pentru că, în nord, privirea să cuprindă culmea prelungă a Ciucului Mijlociu, pînă în Vîrful Ascuţit.

De la Muntele Drept, poteca de culme se orientează către sud, cale de aproape 1 km, iar în preajma Muntelui Nilnic se dirijează către vest (dreapta, în sensul deplasării), unindu-se cu poteca de culme care vine din Vîrful Ascuţit (traseul 9). Aici sfîrşeşte traseul 10, conceput ca o modalitate extrem de avantajoasă de abordare a Ciucului Mijlociu. Din acest loc, turiştii pot continua drumeţia folosind traseul 9, nemarcat, atît într-un sens, cît şi-n celălalt.

Itinerarul descris satisface dorinţa cunoaşterii acestor plaiuri şi în cazul practicării turismului de tip staţionai', într-o astfel de situaţie varianta de întoarcere poate fi aceeaşi, sau folosindu-se cele două culmi limitrofe, respectiv Ugra sau Comiat. În sezonul rece, traseul poate fi utilizat cu rezultate meritorii pentru practicarea sporturilor de iarnă, avînd ca punct de plecare localitatea Lunca de Sus.

11. Frumoasa — valea Frumoasa — Gozorul Mare (1229 m) — cota 1287 m — vîrful Viscol (1493 m)Marcaj: nemarcat pînă la cota 1287 m, cruce roşie pînă la vîrful Viscol Diferenţă de nivel: 710 m Timp de parcurs: 4½ — 5 ore Trasee de legătură: 12, 2, 15 Recomandări: accesibil doar în sezonul cald

Turiştii care folosesc ca bază de plecare una dintre localităţile Depresiunii Ciucului (compartimentul mijlociu) au la dispoziţie acest traseu, considerat ca cea mai scurtă cale de acces spre vîrful Viscol. Ajungem aici pe drumul naţional Miercurea-Ciuc— Comăneşti (DN 12A), oprindu-ne în localitatea Frumoasa sau pe calea ferată Adjud—Ciceu (linia 501), staţia Mihăileni.

Plecarea pe traseu se face din centrul localităţii Frumoasa. Pentru început, parcurgem în amonte cam 2,5 km, pe şoseaua asfaltată, spre pasul Ghimeş (în est), după care, înainte de podul peste pîrîul Frumoasa, intrăm pe drumul forestier care se desprinde spre sud-est. După circa 600 m părăsim acest drum, ne orientăm către est (stînga, în sensul de mers), trecem podul peste valea cu acelaşi ijume şi pornim pe un alt. drum forestier, îndreptîndu-ne către grupul de case din faţa noastră.

Poteca se înscrie pe firul văii Frumoasa (în amonte de confluenţa cu Solonca), vale care se prezintă sub forma unui larg culoar, cu fundul plat. Înainte de a ajunge la grupul de case, traversăm iarăşi pîrîul, trecînd pe malul său stîng (în sensul de curgere), după care părăsm drumul de vale şi urmărim poteca ce se angajează în traversarea culmii dintre Frumoasa şi Paloş. Urcuşul, lent în prima sa parte, devine mai anevoios, deoarece vom urca de la 860 m la 1120 m, cîştigînd astfel în altitudine, pe circa 1,5 km, peste 250 m. La început, străbatem pajişti multicolore şi parfumate. Abia după ce atingem Culmea Gozorului trecem pe lîngă o pădure de molid. În cele din urmă urcuşul se domoleşte, poteca păstrînd în permanenţă direcţia est, şi în scurt timp atingem altitudinea de 1200 m. Trecem peste o mică ridicătură urmată de o uşoară inflexiune a reliefului, după care, cucerind alte cîteva zeci de metri, poposim pe vîrful Gozorul Mare (1 229 m).

De aici surprindem imagini inedite, mai ales în zilele cu o vizibilitate bună. Pe direcţia sud, peste valea pîrîului Pustnicul, identificăm Vîrful Înalt, iar spre est Muntele lui Petru şi vîrful Viscol. La nord, privirea se desfată cu splendidele imagini ale zonei din preajma pasului Ghimeş şi cu siluetele zvelte ale Muntelui Păgînilor şi Muntelui Frumos. În vest se desfăşoară în voie depresiunea intramontană a Ciucului, drenată de la nord la sud de valea Oltului. Pornim din nou la drum, păstrînd aceeaşi direcţie estică, cale de 1 km, timp în care sectoarele în pantă alternează cu coborîşurile scurte. Poteca se orientează pe direcţia sud-est, angajîndu-se într-o ascensiune domoală, către cota 1287 m. Înainte de a atinge punctul de triangulaţie, intersectăm frontal poteca de culme marcată cu semnul cruce roşie a traseului 12. De aici încolo, călăuziţi de acest semn, depăşim vîrful în cauză, ne orientăm spre stînga (est) şi începem urcuşul către vîrful Viscol. Pe nesimţite, înfioraţi de aerul tare al înălţimilor, după aproape 2 km, ne vom situa la baza vîrfului piramidal. O ascensiune de 10—15 minute ne poartă paşii pe vîrful Viscol (1 493 m), unde vom intersecta atît traseul 2 de culme, din Ciucul Mijlociu, cît şi traseul 15, cu semn de marcaj cruce roşie, care se dirijează spre Masivul Cărunta.

Din vîrful Viscolite poate continua călătoria către Miercurea-Ciuc (pe traseul 12, cruce roşie), pasurile Ghimeş şi Uz (traseul 2, bandă roşie în ambele sensuri) sau Masivul Cărunta (traseul 15, cruce roşie), întoarcerea la Frumoasa se face folosind acelaşi itinerar său, la fel de bine, coborînd pe drumul de căruţe înscris pe firul văii cu acelaşi nume. Pentru aceasta, după ce revenim din vîrful Viscol trecem pe lîngă stîna situată pe versantul nord-vestic, apoi prin înşeuarea de la obîrşia Suitei. Ocolim clina vestică a Muntelui lui Petru (pe traseul 2), după care, înainte de atingerea parapetului din beton armat, părăsim marcajul turistic şi, intrînd pe drumul orientat pe direcţia" vest, ajungem în valea Frumoasa, care ne scoate în scurt timp în localitatea cu aceeaşi denumire.

12. Miercurea-Ciuc — Şumuleu — dealul Potiond — Vîrful lui Alexandru (1 170 m) — Vîrful Înalt (1 247 m) — cota 1 287 m — vîrful Viscol (1 493 m)Marcaj: cruce roşie Diferenţă de nivel: 805 m Timp de parcurs: 6—61/2 ore Trasee de legătură: 11, 2, 15 Recomandări: accesibil doar în sezonul cald

Drumeţii aflaţi în oraşul Miercurea-Ciuc pot aborda acest traseu cu ferma convingere că osteneala le vă fi pe deplin răsplătită în momentul atingerii obiectivului final, şi anume vîrful Viscol. Prin urmare, din centrul oraşului, se porneşte către nord, pe DN 12. Înainte de.podul construit peste rîul Şu-muleu, părăsim această modernă arteră de circulaţie şi o luăm pe drumul asfaltat ce duce la Pău-leni-Ciuc, pe direcţia nord-est. La aproape 2 km întîlnim izvorul mineral de la Şumuleu, situat la baza versantului nord-vestic al dealului Miercurea-Ciuc, cu înălţimea maximă de 1 033 m.

După un scurt popas, în care ne-am aprovizionat cu apă pentru traseu, putem urca pe micul promontoriu al dealului mai sus menţionat, conturat ca un martor de eroziune sculptat în roci şi aglomerate vulcanice. Aici, în jurul altitudinii de 800 m, a fost construită o frumoasă şi interesantă biserică, adevărat monument de arhitectură feudală şi, tot de aici, putem cuprinde cu privirea imaginea modernă, atrăgătoare, a oraşului de la „polul frigului", Miercurea-Ciuc, amplasat în partea sudică a compartimentului central al Depresiunii Ciucului, în faţa pragului de la Jigodin.

Reintrăm pe traseu, coborîm pe firul văii Şu-rhuleu care în amonte de Păuleni-Ciuc primeşte un afluent mai important. Traversăm pîrîul şi ne continuăm drumul prin pajiştile naturale de la baza versantului adiacent. O dată cu trecerea noastră printr-o falnică şi unduitoare pădure de molid începe şi urcuşul pe direcţia dealului Potiond. La început urcăm domol, apoi panta se accentuează, fără a deveni dificilă. Trecem prin cîteva poieni de mici dimensiuni, depăşim din nou un sector cu panta accentuată, pentru ca la ieşirea din pădure să atingem altitudinea de 1040 m. Rînd pe rînd, lăsăm în urmă cele trei mici înălţimi mamelonare, înşirate în lungul culmii, precum şi ramificaţia principală a dealului Potiond, care apare pe dreapta faţă de direcţia de mers. De pe platoul din faţa noastră, spre sud-est şi est, surprindem atît valea largă a Fişagului, cu afluenţii din bazinul său superior (Topliţa şi Pîrîul Bradului), cît şi sectoare întregi din localităţile Armăşenii Noi, Armăşeni şi Potiond. Din acest punct drumul vă

continua pe poteca marcată, care urmăreşte culmea interfluvială cu o orientare sud-vest — nord-est, avînd permanent în dreapta noastră bazinul hidrografic al Bradului. Trecem pe la izvoarele Silaşului, după care intrăm într-un sector împădurit (spre vest un molidiş tînăr, apoi un molidiş compact).

La ieşirea din pădure intersectăm o potecă nemarcată, care urcă de la Potiond (în est), şi timp de ¼ oră străbatem o poiană întinsă, cu arbori şi tufărişuri. Înainte de a purcede la trecerea pe lîngă marginea unei păduri, care ocupă versantul cu înclinare sud-estică (spre-Pîrîul Bradului), poteca marcată se uneşte cu o alta, nemarcată, care urcă din valea Orociul (în vest). După mai bine de 1 km, de la această ramificaţie, traseul marcat se orientează pe direcţia nord, lasă către vest izvoarele Pustnicului, trece pe lîngă nişte saivane şi o stînă, după care ajunge pe Vîrful lui Alexandru, situat la 1170 m altitudine. Chiar înainte de vîrf, vom avea grijă să evităm drumeagul de căruţe, ce se lasă spre stînga, pentru a nu coborî la Delniţa sau Nicoleşti.

Treptat, aspectul general al reliefului se schimba. Energia de relief creşte considerabil, iar văile limitrofe, devenite mult mai adînci, reuşesc să determine un joc deosebit al volumelor, remarcat mai ales sub aspectul neuniformităţii şi asimetrici culmilor şi văilor.

Odihniţi şi cu forţe proaspete continuam parcurgerea traseului, urmărind, fără dificultăţi, drumul ele plai orientat de această dată pe direcţia nord-est. După ce am depăşit şi lăsat în stînga Vîrful lui Alexandru, ocolim obîrşia pîrîului Solonca, schimbăm direcţia către nord şi după străbaterea unui sector ,în pantă ne vom afla la înălţimea de 1247 m, în Vîrful Înalt. Respectivul are darul de a se constitui într-un excelent punct de belvedere pentru domeniul montan înconjurător. Între Vîrful lui Alexandru şi Vîrful Înalt peisajul plaiurilor montane este dominat de armonia dintre pajiştile bogate, viu colorate, şi „pădurile-parc", relieful fiind variat şi cu un climat tonifiant.

Din acest punct, poteca îşi schimbă iarăşi direcţia către est, înscriindu-se pe cumpăna de - ape dintre pîrîul Paloşul (afluent al Frumoasei) şi Pîrîul Bradului (afluent al Fişagului). După aproape 2 km, trecînd mai mult prin pajişti, atingem cota 1 287 m şi, imediat pe stînga, intersectăm poteca turistică a traseului 11, dirijat dinspre localitatea Frumoasa.

Continuarea drumeţiei către vîrful Viscol nu pune probleme deosebite de orientare. Trecem printr-o adevărată „poartă" naturală, avînd ca element de ghidaj, în est, promontoriile nord-vestice ale vîrfului Tomatul de Sus. Ascensiunea vîrfului Viscol se realizează destul de repede, ne sînt necesare doar 10—15 minute pentru a ne afla pe punctul terminus al călătoriei, adevărată „răscruce de vînturi". Coborîrea se poate face pe acelaşi traseu sau pe varianta nemarcată a traseului 11, prin Frumoasa. În vederea continuării, călătoriei, turiştii se pot îndrepta către pasul Ghimeş (folosind traseul 2, jumătatea nordică, pasul Uz (pe traseul 2, jumătatea sudică), valea Trotuşului, prin Masivul Cărunta (traseul 15), sau spre localitatea Lunca de Sus (prin intermediul traseelor 9 şi 10). Toate aceste cazuri impun rămînerea peste noapte la stîna de sub vîrf sau în corturile proprii.

13. Ciucsîngeorgiu — Dealul Capelei — Vîrful Alb (1297 m)Marcaj: punct roşu Diferenţă de nivel: 560 m Timp de parcurs: 2—2½ ore Traseu de legătură: 2 Recomandări: accesibil doar vara.

Turiştii care sosesc de la Tuşnad au la îndemînă un traseu foarte comod prin intermediul căruia se asigură legătura atît cu compartimentul median al Munţilor Ciucului, cît şi cu valea superioară a Uzului. Pentru aceasta pot folosi DN 12 pînă la Sînmartin şi, în continuare, D J 123 (modernizat). Înainte de a pleca pe traseu nu putem trece cu vederea apele minerale de la Bancu şi mofetele de la Armăşenii Noi. Pentru izvoarele minerale de la Bancu se pleacă din localitatea cu acelaşi nume, urmîndu-se drumul lateral (spre est) de pe Pîrîul Bisericii, cale de aproape 2 km. În poiana de la baza pădurii se întîlnesc respectivele izvoare minerale, însoţite de mofete. În incinta băilor sînt şi posibilităţi de cazare (28 de locuri).

Pentru a pleca pe traseu revenim în şoseaua judeţeană modernizată (DJ 123B) şi de la intersecţia din localitatea Bancu ne înscriem în amonte, pe D J 123C, către Ciucsîngeorgiu. La aproximativ 1 km părăsim şoseaua şi pornim spre est, pe uliţa care trece dincolo de Fişag. După traversarea pîrîului abordăm poteca ce duce pe Dealul Capelei. Prima porţiune a urcuşului este slab pronunţată, înaintăm pe marginea unui organism torenţial, după care panta versantului creşte constant. În tot acest interval admirăm păşunile şi fîneţele din jur cu pîlcuri de arbori, copaci izolaţi şi tufărişuri, trecem peste un pinten şi, după 20—25 minute de la traversarea Fişagului, ne oprim pe Dealul Capelei.

În vale se înşiră vetrele satelor Bancu, Ciucsîngeorgiu şi Armăşenii Noi. Spre sud, dincolo de Bancu, se distinge Depresiunea Ciucului de Sud. Mai departe, pe linia orizontului, se zăreşte culmea principală a munţilor vulcanici, din lanţul Harghitei, cu versanţi puternic împăduriţi şi vîrfuri frumos înşirate, din care se remarcă Vîrful Cucului (1 558 m).

De aici, urmărind poteca angajată în urcuş continuu (pe direcţia est), ajungem la poalele pădurii. Spre sud, pe Valea Bisericii, ascunse privirilor noastre, se află izvoarele minerale şi mofetele

de la Bancu, mică staţiune balneoclimaterică de interes local. Falnică, pădurea de conifere, în care ne pierdem, alcătuită cu precădere din molid asociat cu brad şi, destul de rar, cu pin, ne întîmpină severă, dar ademenitoare pentru cei care vor să-i desluşească tainele. Urcuşul se mai domoleşte, dar pe ansamblu este anevoios. Călăuziţi de poteca marcată intermitent, înaintăm constant pe umărul de versant, denumit Dealul Rîpelor. După ½ oră de efort prelungit ne apropiem de punctul terminus al traseului nostru. Urcuşul se mai domoleşte şi poposim în poiana din jurul Vîrfului Alb. Această poiană, înconjurată din toate părţile de păduri, adăposteşte o bogată floră de interes terapeutic.

Sectorul dintre Vîrful Alb (1 297 m) şi traseul 2, de culme, din Ciucul Mijlociu, este nemarcat. Pentru a parcurge această distanţă ne orientăm pe direcţia est-sud-est şi căutăm să prindem poteca de coastă, care coboară pieziş prin pădure. După 15 minute de la plecarea din Vîrful Alb ieşim la poalele acestuia, într-o vastă suprafaţă uşor înclinată, ocupată cu păşuni şi fîneţe. De la marginea pădurii zărim traseul de culme care traversează Ciucul Mijlociu. Coborîm uşor pînă în curmătura din faţa noastră, intrînd pe traseul 2 de culme, marcat cu semnul bandă roşie.

Atenţie! în acest sector marcajul, bandă roşie, este întrerupt şi trebuie să urmărim cu atenţie elementele de ghidaj. Pentru a ajunge în pasul Uz ne înscriem către sud-sud-est, pe poteca de la poalele Vîrfului Alb, după care, prin vîrful Cicinda, coborîm spre pas. Dimpotrivă, urmînd varianta spre vîrful Viscol, ne vom orienta către nord-est, urcînd puţin, apoi, păstrînd direcţia nord, parcurgem şirul de înălţimi modeste, care se înşiruie pînă la Ghiurche (bandă roşie).

TRASEE ÎN MASIVUL CĂRUNTA

14. Comăneşti — valea Şupanul — Podul de Piatră — Obcina Lapoşul (1 337 m) — Muntele Muieruşul (1 372 m) — Tabăra „Valea Uzului"Marcaj: triunghi roşu Diferenţă de nivel: 970 m Timp de parcurs: 6½—7 ore Trasee de legătură: 17, 19, 16. Recomandări: accesibil doar vara

Punctul de plecare pe traseu îl constituie oraşul Comăneşti, cunoscut ca important centru minier. Aici se pot vizita cîteva monumente istorice şi de arhitectură, care denotă vocaţia constructivă a oamenilor din această parte a ţării.

Din centrul oraşului ne îndreptăm către vest, traversăm podul peste rîul Trotuş şi intrăm pe strada ce însoţeşte valea Şupanului. Lăsăm în urmă cartierul Podei, trecem de pe stînga pe dreapta pîrîului (în sensul de curgere), depăşim sectorul de vale îngustă din dreptul dealului Ţigla Mică, urmărind îndeaproape drumul minier care-şi croieşte loc cînd pe un mal, cînd pe celălalt. La început a-cesta are o înclinare redusă, timp în care străbatem , o regiune alcătuită în cea mai mare parte din păşuni, fîneţe, pîlcuri de arbori şi parcele izolate cu pădure. Cu cît înaintăm în amonte, cu atît panta se accentuează. Se traversează apoi o zonă mai împădurită, avînd pe stînga direcţiei de mers cîteva parcele forestiere unde pădurea a fost exploatată în totalitate. Astfel, după 7—8 km de la plecare, poposim în dreptul barăcilor de la mina Filigeni. Tot acest sector al traseului este nemarcat. Drumul, destul de bine întreţinut, oferă condiţii optime şi pentru deplasarea cu mijloace auto, moto sau velo. Cele cîteva construcţii ale minei Filigeni se găsesc înşirate pe dreapta drumului, în sensul de mers, şi anume clădirea administrativă, chioşcul alimentar, iar ceva mai sus cabana forestieră. De cealaltă parte, pe stînga, observăm clădirea care adăposteşte vestiarele, baia şi cantina minerilor. În amonte, drumul minier se continuă în serpentine, pe versantul drept al văii Şupanul. Pentru scurtarea traseului ne abatem temporar de la drum, trecem pe la colţul clădirii în care se găseşte cantina şi pornim pe poteca în pantă pronunţată de pe acelaşi versant drept al Şupanului. Interceptăm iarăşi drumul amintit anterior, după care vom ajunge la Podul de Piatră. În apropiere, acum cîteva decenii se afla în exploatare mina Lapoşul de Sus.

De la Podul de Piatră părăsim drumul de acces spre minele de cărbuni şi ne angajăm pe drumul forestier de tractoare (în stînga faţă de direcţia de mers), care urmăreşte îndeaproape firul de apă. După un urcuş de cîteva minute ieşim la baza poienii cu acelaşi nume, unde facem un popas pentru a ne completa rezerva de apă.

După ce ne-am odihnit pornim iarăşi la drum, urmînd să parcurgem ultima porţiune a urcuşului spre Obcina Lapoşul. Din acest loc avem posibilitatea să continuăm drumeţia fie folosind drumul forestier de tractor, de la marginea poienii, fie să luăm drept reper stîlpii de înaltă tensiune, care ne vor călăuzi pînă la releul de televiziune de pe vîrf. În ambele cazuri, urcuşul este anevoios, dar nu durează mai mult de 40—45 minute (de la Podul de Piatră). Pînă pe vîrf marcajul, triunghi roşu, se regăseşte rareori aplicat pe copacii de la marginea pădurii.

Ajungînd în cele din urmă pe Obcina Lapoşu, cu o altitudine de 1337 m, facem un scurt tur de orizont către Depresiunea Comăneşti şi spre masivele muntoase înconjurătoare. Localizăm cu uşurinţă aşezările Comăneşti şi Asău, ce stau frumos rînduite de-a lungul văii Trotuşului, chiar şi o bună parte

din Moineşti, situat în şeaua cu acelaşi nume. Pe direcţia nord se identifică culoarul îngust al văii Asăului, limită între munţii Tarcăului şi Goşmanului.

După popasul de la releu drumeţia se continuă pe culmea principală, care se orientează către vest. Trecem pe lîngă un teren de tenis, situat imediat la nord de amplasamentul releului, şi imediat intrăm în pădure. După un scurt drum prin pădurea deasă de pe culme, ajungem într-o poieniţă pe care o traversăm pe toată lungimea sa. Reintrăm din nou în pădure, urcînd şi coborînd la intervale regulate în funcţie de topografia culmii, înaintarea prin pădure este mult îngreunată de copacii căzuţi în cale şi de lăstărişul care invadează poteca. Atenţie! Primul semn al marcajului, după plecarea de la releu, se regăseşte cam la 400—500 m în interiorul pădurii.

După aproximativ 40 minute, măsurate de cînd am plecat din Obcina Lapoşul, coborîm în larga înşeuare a culmii, în dreptul obîrşiei pîrîului Tulburea (afluent al Ciobănuşului) şi a unui mic emisar al Copurtei (afluent al Uzului). Aici traseul de culme, marcat cu semnul triunghi roşu, se uneşte cu o potecă de coastă, care porneşte din poiana de la Obcina Lapoşul, urmărind, curba de nivel. În axul înşeuării avem ca element de reper un fag şi o masă din bîrne, la care vom poposi pentru cîteva minute. Pădurea tăiată din stînga (în sud şi sud-vest) descoperă privirilor noastre, în prim plan, versanţii prăpăstioşi ai văii Copurta, iar mai departe nesfîrşitele culmi împădurite, aparţinînd terminaţiei sudice a Obcinei Lapoşului şi părţii nordice a Nemirei.

Sectorul cuprins între Obcina Lapoşul şi Muieruşul are marcajul rar, parţial degradat şi amplasat în locuri puţin vizibile. Pentru orientare vom- urmări şi semnele silvice, respectiv „H", de culoare roşie, reprezentînd limită de canton silvic, şi linia verticală, tot de culoare roşie, semnificînd limită de parcela. Din înşeuarea de care aminteam anterior, ne vom orienta către dreapta (vest), folosind poteca croită în lungul curbei de nivel („drumul ruşilor"). După cîteva minute de mers cotim brusc la stînga (în sensul de mers), ocolim vîrful cu altitudinea de 1246 m şi poteca ne vă scoate într-un luminiş (cu pădurea tăiată, stînga). De aici, continuăm parcurgerea traseului marcat, fără a ne abate de la culmea principală. În drum spre cota 1224 m poteca şerpuieşte prin pădure, ocolind adesea exemplare uriaşe de fagi şi molizi seculari. Ajungînd în dreptul acestei înălţimi ne vom angaja într-o coborîre u-şoară pe flancul drept, al culmii (partea superioară a versantului nordic). Pe traseu vom avea, din cînd în cînd, ca element de ghidaj şi vechile fortificaţii militare din timpul celor două războaie mondiale. Coborîrea se face treptat prin pădure, trecem pe lîngă o stînă (situată la marginea pădurii), apoi traversăm o poiană foarte îngustă, axată pe nivelul culmii. De aici coborîm într-o nouă curmătura şi poteca se dirijează uşor către sud-vest (spre stînga, în sensul de mers), în lungul curbei de nivel, evitînd astfel creasta Muieruşului.

Dacă dorim să urcăm pe vîrful Muieruşul (1 372 m) ne orientăm către dreapta, ţinînd nivelul culmii. Ieşim din pădure, trecem, printre două mici vîrfuleţe, cotim spre nord-vest, urmărind poteca foarte bine conturată în lungul curbei de nivel. După o mică buclă ajungem pe un pinten al muntelui şi, de aici, pînă pe vîrf mai sînt doar cîţiva metri. Deşi ne situăm la o altitudine mijlocie, structura geologică şi litologia determină spectaculozitatea formelor şi măreţia deosebită a reliefului. Culmea montană îngustă are aspect tipic de creastă, sprijinită de contraforţi stîncoşi şi versanţi abrupţi. În zilele senine privirea aleargă pînă departe, putîndu-se zării munţii Tarcăului, Nemirei, Ciucului şi Harghitei.

Pentru a reveni pe traseu folosim acelaşi drum, coborînd pe pintenul care adăposteşte o stînă. La capătul de jos al poienii, sub nivelul stînei, prindem drumul de căruţe care în 30 minute ne vă scoate la confluenţa pîraielor Aluniş şi Mogheruş. Coborîm circa 2 km pe direcţia sud, în lungul drumului forestier al Mogheraşului. Înainte de intersecţia cu drumul judeţean Dărmăneşti — Sînmartin (DJ 123) trecem pe lîngă o capelă (pe stînga direcţiei de mers), apoi, de la bifurcaţie, parcurgem în amonte ultimul kilometru, poposind în cele din urmă la Tabăra „Valea Uzului", care este şi capătul traseului descris.

15. Halta Caraliţa — valea pîrîului Ciobănuşul — Cantonul „Tulburea" — Piciorul Lat (1224 m) — Muntele Cărunta (1517 m) — Muntele Solitar (1343 m) — Muntele Crucii (1383 m) — vîrful Burda (1 379 m) _ Obcina Coşnei — vîrful Viscol (1 493 m)Marcaj: cruce roşie (halta Caraliţa — Cantonul „Tulburea", drum forestier nemarcat) Diferenţă de nivel: 1 000- m Timp de parcurs: 12—12½ ore Trasee de legătură: 2, 11, 12 Recomandări: accesibil doar vara, în grupuri organizate

Traseul propus este accesibil doar vara, în grupuri organizat şi cu echipament corespunzător, inclusiv corturi şi saci de dormit. Lipsa unei cabane sau chiar a unui refugiu impune rămînerea peste noapte în corturi sau la stînele şi sălaşele din preajmă. Drumeţia propusă se adresează numai turiştilor bine instruiţi, antrenaţi şi echipaţi corespunzător. Cu aceste condiţii îndeplinite, itinerarul se recomandă atît iubitorilor muntelui care pleacă la drum din Depresiunea Comăneşti, cît şi celor care, după traversarea Munţilor Tarcăului, doresc să se angajeze frontal către inima Munţilor Ciucului. Pentru

acest din urmă caz, se coboară pe valea Trotuşului, de la Brusturoasa, pînă la confluenţa cu pîrîul Ciobănuş.

Plecarea pe traseu se face chiar din halta Caraliţa, calea ferată Adjud — Ciceu (linia 501) urmărind în continuare drumul forestier de pe pîrîul Ciobănuş. Dacă venim de pe şosea (DN 12A), atunci trecem pe sub podul de cale ferată de peste Ciobănuş, după care intrăm pe traseu, călăuziţi la început de drumul forestier angajat într-un urcuş foarte domol. Depăşim succesiv cele cîteva case, micui parc dendrologic (pe stînga direcţiei de mers, în spatele cantonului silvic), apoi Cantonul silvic VI, staţia de pompare (dreapta) şi priza de apă de pe firul văii. Drumul forestier, bine întreţinut, construit pe amplasamentul fostei căi ferate forestiere, ne poartă paşii printr-un sector de vale largă, cu pajişti şi arbori izolaţi, mărginită de versanţi înclinaţi dar puternic împăduriţi. După străbaterea primilorl 4 km ajungem în dreptul unei bifurcaţii şi vom lăsa în stînga drumul forestier de pe valea pîrîului Lapoş.

Înaintăm treptat pe valea principală, care se îngustează din ce în ce mai mult. Rîul îşi croieşte cu greu drumul printre blocurile mari de gresie. Strînsoarea devine tot mai pronunţată, versanţii abrupţi se apropie foarte mult, iar cursul de apă, prins ca într-o capcană, devine din ce în ce mai tumultuos. Aici se traversează sectorul din aval al defileului Ciobănuşului. Înfioraţi uşor de grandoarea peisajului, cu gîndul la lupta titanică a acestui firav curs de apă, aflat în competiţie perpetuă cu duritatea pietrei, surprindem cu nesaţ tot ce ascunde în acest colţişor natura. Codrii nesfîrşiţi, fremătători şi reci, îmbracă în totalitate versanţii, coborînd uneori pînă la nivelul albiei. Din loc în loc izbucnesc spre cer stînci golaşe, iar pe unele uluce de vale trene imense de grohotişuri consfinţesc bătălia nesfîrşită a naturii în a atinge perfecţiunea. Ieşim în cele din urmă la capătul din amonte al defileului. Intrucît nu se întîlnesc încă semnele de marcaj, ne vom mari considerabil atenţia pentru a intercepta, la timp, ramificaţia spre Piciorul Lat.

La circa 200 m aval de Cantonul silvic „Tulburea", din drumul forestier se desprinde un altul, tot de exploatare forestieră, dar practicabil doar pentru tractoare, spre dreapta în sensul de mers. Tăiată în taluzul drumului forestier, din lungul Ciobănuşului, această ramificaţie porneşte în pantă, intră imediat în pădure şi urmăreşte cu fidelitate versantul lateral al unui mic afluent al pîrîului principal. Desprinderea drumului de exploatare se face din dreptul blocului muncitorilor forestieri, care se zăreşte printre copaci, dincolo de apa Ciobănuşului (blocul este amplasat pe locul fostei halte Tulburea). Convinşi că sîntem pe drumul cel bun, ne îngăduim cîteva minute de răgaz, atît pentru odihnă, cît şi pentru a ne aproviziona cu apă, după care începem să urcăm pe drumul de exploatare, orientat către nord, pornind pieziş spre dreapta.

Prima porţiune a urcuşului este moderată ca dificultate, într-un sfert de oră cîştigăm în altitudine peste 150 m (de la 600 la 750 m). Lipsa semnelor de marcaj nu trebuie să ne alarmeze, primul semn, cruce roşie, apare în plină pădure. Continuăm urcuşul, sectoarele în pantă accentuată alternează cu cele mai domoale în funcţie de configuraţia versantului.

Atenţie! Pe parcurs, avem grijă să lăsăm în stînga direcţiei de mers o ramificaţie a drumului de exploatare, care se înfundă la un moment dat. De la bifurcaţie, traseul se înscrie pe poteca din dreapta. Direcţia este indicată de reîntîlnirea cu semnul de marcaj în imediata apropiere. Mergînd mai departe, spre treimea superioară a versantului, la un moment dat panta se domoleşte brusc, poteca se orientează cu 90° către stînga (pe direcţia sud-vest) şi, înscrisă aproximativ pe curba de nivel, ne scoate în 10 minute pe pintenul sudic al Piciorului Lat.

Amplasarea defectuoasă a unui semn de marcaj (lateral stînga), în acest, punct de ramificaţie, ne vă solicita din nou atenţia. Pentru exploatarea judicioasă a pădurii, în sistem „grădinărit", s-au croit mai multe căi de acces pentru tractoare şi alte utilaje forestiere. Pentru înscrierea corectă pe poteca turistică, vom evita un astfel de drum de exploatare, ce coboară pintenul sudic al muntelui (stînga), cît şi pe cel orientat pe direcţia înainte (pe curba de nivel). Prin urmare, traseul se angajează pe drumeagul din dreapta noastră (orientat pe direcţia nord-nord-vest).

În continuare, străbatem ultima porţiune a urcuşului spre Piciorul Lat, intrăm într-o poiană şi poposim în cele din urmă la stîna de sub vîrf. Din spatele stînei lăsînd în dreapta vîrful Piciorul Lat (1 224 m), reintrăm pe poteca turistică (orientată aici est—vest), pătrundem din nou în pădure, coborînd pînă la nivelul înşeuării dintre Piciorul Lat şi Cărunta. O dată cu începerea unui nou urcuş, poteca marcată părăseşte nivelul culmii şi se înscrie în lungul curbei de nivel, la început pe direcţia sud-vest (stînga, în sensul de mers), ocolind Muntele Cărunta.

Ascensiunea pe Muntele Cărunta (1 517 m) este destul de anevoioasă, dar plină de neprevăzut. Urcuşul este foarte pronunţat, iar relieful accidentat, cu povîrnişuri repezi, stînci şi torenţi de pietre. Pentru a ajunge pe cel mai înalt vîrf al traseului ne desprindem de poteca marcată, urmărind cărarea de pe linia înălţimii maxime. După un povîrniş anevoios (250 m în altitudine pe circa 750 m) ne aflăm la cota 1441 m, de unde schimbăm brusc direcţia de mers (spre nord). Atingem astfel axul culmii principale (orientat sud—nord). Urcăm progresiv şi, în sfîrşit, poposim pe vîrful Cărunta. Întregul

munte este sălbatic, dar de o măreţie impunătoare. Masivitatea reliefului este explicată prin structura geologică anticlinală şi prezenţa rocilor grezoase dure, dispuse în plachete foarte groase. Codrii sînt întunecoşi şi tainici, aerul tare al muntelui este puternic îmbălsămat de parfumul coniferelor. Sălbăticia regiunii, depărtarea de{ aşezările omeneşti explică prezenţa unui bogat şi preţios fond cinegetic, începînd cu specii de păsări rare (găinuşe şi cocoşi de munte) şi terminînd cu specii de mamifere mari (urşi, cerbi şi căprioare).

Întoarcerea pe traseu, de pe vîrful Cărunta, se face urmînd aceeaşi cale, în sens invers, sau se poate coborî pe pintenul sudic (eventual vestic), folosind cărările de animale.

Poteca marcată (la început foarte bine întreţinută) se dirijează în lungul curbei de nivel (la altitudinea de 1200—1220 m), traversînd falnicii codri de molid, de pe clina sudică a muntelui. Treptat înclinarea versantului devine tot mai accentuată, înaintarea făcîndu-se uneori prin adevărate mări de pietre. Din loc în loc, prin rariştile pădurii, desluşim valea adîncă a Ciobănuşului şi Culmea Muie-ruşului, situate la sud.

După 35—40 minute, de la plecarea de pe Piciorul Lat (cînd nu se urcă pe vîrf), ajungem într-o frumoasă poieniţă. Poteca este din ce în ce mai puţin conturată, aşa că vom urmări marginea de sus a poienii (dreapta, în sensul de mers), reintrînd în pădure pe lîngă un molid secular. De aici, parcurgerea traseului devine din ce în ce mai anevoioasă, în condiţiile în care marcajul este tot mai rar. Traversăm un versant stîncos, depăşim apoi un mic promontoriu, după care ne îndreptăm către faţada vestică a masivului. Apariţiile stîncoase, copacii căzuţi şi pietrele îngreunează înaintarea. Treptat, depăşind toate aceste obstacole, ajungem în dreptul înşeuării dintre Masivul Cărunta şi Muntele Şolintar. De aici, reintrăm pe poteca de culme şi, traversînd înşeuarea menţionată (1 125 m), zăbovim într-o poiană situată în partea estică a Muntelui Şolintar, trecînd prin preajma cîtorva sălaşe şi a unei stîne. În drumul nostru, către vest-sud-vest, străbatem un alt sector împădurit şi poposim pe vîrful cu acelaşi nume, ocupat de o pajişte montană prin care sînt împrăştiate cîteva sălaşe, construcţii agrozootehnice şi o stînă.

Continuăm călătoria pe direcţia vest, coborîm în curmătura dintre Muntele Şolintar şi Muntele Crucii, intrăm iarăşi în pădure, după care ne angajăm în urcuş pe clina nord-estică a Muntelui Crucii, lăsînd în lateral, dreapta (spre nord), vîrful cu altitudinea de 1 448 m, de unde se desprinde o potecă, nemarcată, care, prin Muntele Pilişca (1 321 m), duce în localitatea Suita. De la bifurcaţie ne vom orienta uşor către sud-vest, în lungul culmii principale, şi, în scurt timp, ajungem în pajiştea de pe Muntele Crucii (1 383 m). Situată într-un atrăgător cadru natural, această poiană îmbie la un popas binemeritat pe care-l vom face la stîna din preajmă. Atenţie! Aflaţi pe Muntele Şolintar şi Muntele Crucii, vom evita cărările care pornesc pe interfluviile laterale. Ele sfîrşesc în văile Sulţa (nord) şi Ciobănuş (sud).

Plecînd de la stînă intrăm iarăşi pe poteca de culme ce coboară treptat şi de la altitudinea de 1210 m ne afundăm într-un alt sector împădurit, cale de 3,5 km. Urmărim în permanenţă poteca ce se menţine pe culme, iar după o succesiune de mici vîrfuleţe şi scurte curmături atacăm urcuşul de pe direcţia vest-nord-vest a vîrfului Burda. Pe nesimţite liniile reliefului se modifică, devenind mai blînde, uşor estompate şi larg ondulate la partea superioară.

Vîrful Burda (1379 m) este un important punct de reper al traseului şi loc ideal de belvedere. Spre nord, în valea superioară a Sultei, se vede localitatea Cosnea; în vest se profilează silueta tronconică a vîrfului Viscol, iar spre sud privirea întîlneşte culmile molcome de la obîrşia Uzului, avînd în prim plan vîrful Cristur.

După acest scurt popas ne pregătim să întîmpinăm ultima parte a traseului, menţinînd aceeaşi direcţie generală vestică. Trecem iarăşi printr-o pădure, pentru că, în pajiştea imediat următoare, să intersectăm frontal drumeagul de căruţe care asigură legătura între valea superioară a Ciobănuşului şi cea a Suitei. După o călătorie lungă, dar nu lipsită de frumuseţe, ajungem pe obcina prelungă a Coşnei, situată în estul vîrfului Viscol. Traversarea Obcinei Coşnei, adevărat contrafort natural al vîrfului piramidal amintit anterior, nu pune probleme deosebite, aşa că din extremitatea sa vestică ne angajam spre ultimul obiectiv al traseului, poposind în final pe vîrful Viscol (1 493 m).

Ca şi în cazul Nemirei, toponimia locului aminteşte de nedoritul vînt de iarnă, însoţit frecvent fie viscole şi temperaturi foarte scăzute. În contradicţie cu denumirea „geroasă" pe care o poartă, vîrful Viscol, precum şi împrejurimile sale, oferă turistului amator de locuri mai puţin umblate un peisaj pe cît de armonios, pe atît de fermecător. Important nod orografic, cu izvoare puternice care se organizează într-o reţea hidrografică radiară, cu pajişti în care se regăsesc numeroase specii relicte terţiare, codrii falnici şi tenebroşi, cu un aer curat şi puternic ozonificat, vîrful Viscol, prin frumuseţea şi măreţia sa, stă alături, cu cinste, de celelalte înălţimi de legendă ale Carpaţilor Orientali. Aici se încheie descrierea celui mai lung traseu din toţi Munţii Ciucului, cu speranţa de a fi descoperit şi cunoscut de toţi prietenii adevăraţi ai muntelui.

16. Tabăra „Valea Uzului" — pîrîul Şoveto — Muntele Şoveto (1 463 m) — Gura Muntelui (1 553 m) — pîrîul Raţa — Tabăra „Valea Uzului"Marcaj: traseul este nemarcat Diferenţă de nivel: 890 m Timp de parcurs: 6—6½ ore Trasee de legătură: 14, 17, 19 Recomandări: accesibil doar vara.

Invitaţia pe acest traseu se face în ideea de a cunoaşte cît mai mult frumuseţea muntelui. Traseul stă la îndemîna copiilor aflaţi în Tabăra „Valea Uzului" şi a turiştilor, amatori de drumeţii, sosiţi la odihnă pe aceste meleaguri.

Plecarea începe chiar din dreptul taberei. Coborîm pe DJ 123 circa 300 m (spre est) şi ne înscriem pe drumul forestier de pe pîrîul Şoveto (pe stînga direcţiei de mers, la capătul din aval al micii localităţi Valea Uzului). Odată angajaţi pe această cale de acces, schimbăm direcţia de înaintare către nord şi parcurgem cam 3 km. La prima bifurcaţie părăsim drumul forestier şi prindem poteca dintre cei doi afluenţi ai pîrîului Şoveto, din zona de obîrşie. În acest loc avem ca punct de reper o fostă cabană forestieră, aflată într-un stadiu avansat de degradare.

Urcuşul pe piciorul de plai este uşor şi antrenant, mai ales că străbatem o splendidă pădure de fag, cu exemplare de brad, scoruş, molid şi paltin de munte. Pe parcurs sîntem însoţiţi, din cînd în cînd, de semnul forestier marcat prin bandă roşie verticală, care ne conduce pînă la ieşirea din pădurea masivă. La un moment dat, trecem pe la marginea unei păduri tinere (în stînga direcţiei de mers), apoi printr-o plantaţie. Intre timp am cîştigat considerabil în altitudine, iar panta versantului se accentuează progresiv. Cu toate acestea, fără un efort prea mare, ajungem în plaiul Muntelui Şoveto, la altitudinea de 1 320 m.

De aici, orientaţi pieziş (pe direcţia vest), continuăm ascensiunea însoţiţi şi de semnul silvic „H", aplicat pe copaci (limită de canton silvic). După ce depăşim o mică înălţime cu altitudinea de peste 1400 m ne vom afla pe Muntele Şoveto, care se înfăţişează împădurit şi lipsit de perspectivă. Continuăm traseul pe direcţia sud-vest, pentru că imediat să intrăm în poiana cu acelaşi nume. În partea centrală a poienii sîntem nevoiţi să coborîm destul de mult, traversînd curmătura adîncă care separă Muntele Şoveto de Gura Muntelui, după care pornim din nou în urcuş.

Fără a ne abate de la drumul de plai, care se orientează treptat către sud, trecem succesiv prin cîteva sectoare împădurite sau recent exploatate, a-poi escaladăm cele două vîrfuri cu altitudinea de peste 1 500 m, situate în nord-estul catenei principale. Astfel ne-am apropiat de Gura Muntelui (1 553 m), înălţimea maximă de pe traseu, pe care o vom ocoli prin dreapta (în sensul de mers), foarte aproape de vîrf. Printre molizii rari reuşim să zărim baliza de la cota maximă. Pentru moment, prezenţa pădurii ne împiedică să admirăm frumuseţile din jur. Efortul ne vă fi răsplătit după cîteva sute de metri, cînd la ieşirea din pădure se deschide o splendidă perspectivă, mai ales pe direcţia vest.

În prim plan, la picioarele noastre, stă valea Oregul, apoi valea Uzului, cu cele cîteva case din bazinetul de la Eghersec. Mai departe, apare în toată măreţia sa culmea principală a Munţilor Ciucului, începînd din nord cu vîrful Viscol (dreapta) şi continuînd spre sud (stînga) pînă în depresiunea intramontană a Caşinului Nou. În ultimul plan, linia orizontului este închisă de culmea vulcanică a Harghitei, iar spre sud-vest localizăm Muntele Ciomatul (Ciumatul), care adăposteşte lacul vulcanic Sfînta Ana, dominînd cu peste 100 m culmile mai scunde ale Bodocului. În zilele senine, către nord-vest, se poate distinge silueta maiestuoasă a Hăşmaşului.

Din acest interesant punct de belvedere, situat pe clina sudică a masivului, începem coborîşul, atenţia urmînd a fi sporită pentru a nu încurca drumul. După 250 m, spre sud-vest, porneşte o potecă nemarcată, bine întreţinută, care coboară spre valea Uzului, în punctul numit „La Ocoliş" (pe dreapta, în sensul de mers). De la această bifurcaţie a potecilor, virăm brusc spre est (stînga), coborîm treptat prin pădure, . pe piciorul sud-estic al vîrful lui Gura Plaiului, apoi traversăm pajiştea de la nivelul culmii şi după aproape 10 minute ajungem într-o mică înşeuare unde intersectăm un drum de tractor, recent construit.

Din această înşeuare există două variante de coborîre: -una, pe drumul de exploatare forestieră pe care circulă numai tractoare, continuat cu drumul forestier de pe valea Raţa; alta, pe poteca de culme, nemarcată, care ajunge în DJ 123, în apropiere de confluenţa Uzului cu Başca.

În primul caz, părăsim poteca de culme şi ne angajăm pe drumul forestier, de care aminteam anterior, urmărind direcţia est-sud-est (stînga). La început, înaintăm cu uşurinţă în lungul curbei de nivel, apoi parcurgem cele cîteva serpentine, foarte strînse, urmate de un coborîş pronunţat, care în final ne vă scoate pe unul din afluenţii de dreapta ai pîrîului Raţa, din sectorul de obîrşie. Coborîrea pînă la drumul forestier de pe valea Raţa este ceva mai anevoioasă, din pricina pantei accentuate şi a bolovanilor antrenaţi de firavul curs de apă, în cazul unor precipitaţii abundente. Terminînd coborîrea pe văiugă, ne vom afla la confluenţa cu pîrîul menţionat mai sus, de unde, parcurgînd ultimii 3 km pe vale, ieşim în drumul judeţean Dărmăneşti — Sînmartin (DJ 123), aval de confluenţa cu Uzul. Din acest loc şi pînă la tabără mai sînt doar cîteva sute de metri, pe care-i străbatem orientîndu-ne în sensul

de curgere al rîului.Pentru cea de-a doua variantă, coborîm pe poteca de culme (nemarcată) de pe pintenul sud-

estic al vîrfului Gura Plaiului. După un traseu de circa 4 km prin pădure, poteca iese la confluenţa Uzului cu Başca, în DJ 123. Ultimii 5 km, pînă la tabără, îi vom parcurge pe valea Uzului, în aval.

17. Sălătruc — lacul Poiana Uzului — cascadele Uzului — Tabăra „Valea Uzului"Marcaj: traseul este nemarcat Diferenţă de nivel: 220 m Timp de parcurs: 3—3½ ore Recomandări: accesibil tot timpul anului

Traseul poate fi parcurs pe jos, cu bicicleta1 sau cu maşina, întrucît corespunde unui sector deosebit de pitoresc al drumului judeţean Dărmăneşti — Sînmartin (DJ 123). Punctul de plecare în drumeţie este localitatea Sălătruc, cu bogate tradiţii folclorice şi de artă populară. În apropiere se află rafinăria Dărmăneşti, iar ceva mai departe Castelul Ştirbei, monument de arhitectură, situat într-un frumos cadru natural, ce găzduieşte în prezent o tabără şcolară.

Aflaţi pe DJ 123, de la ramificaţia din aval de baraj începem călătoria înscrindu-ne pe drumul din dreapta, ce se angajează în serpentine pe versantul stîng al văii Uzului. După ce am parcurs primii 2 km ne oprim în dreptul popasului turistic „Poiana Uzului", situat chiar deasupra barajului.

Această construcţie, amplasată în dreptul defileului de la „Pivniceri" şi încastrată adînc în gresiile dure ale flişului extern, ocupă bazinetul de eroziune din amonte de „Pivniceri" şi a necesitat strămutarea localităţii Poiana Uzului.

Deasupra barajului cocoţat pe un pinten stîncos, aidoma unei cetăţi medievale, s-a construit un frumos complex turistic, avînd în componenţă un motel şi un camping. Pe versantul stîng al văii Uzului (în sensul de curgere), deasupra nivelului lacului de acumulare, s-a construit un drum modernizat, ce străbate pe 5 km pădurea de protecţie din jurul lacului. Din loc în loc, printre copaci, se zăreşte oglinda lucitoare a apei, de un albastru intens. Aproape pe nesimţite, furaţi de farmecul locului şi pitorescul împrejurimilor, ajungem la capătul din amonte al lacului, Uzul avînd grijă să-şi facă o apariţie maiestuoasă.

După traversarea podului din beton armat, ne întîmpină cîteva case şi clădiri rămase din fosta aşezare. Pe drumul lateral, spre stînga faţă de direcţia de mers (în sud), la circa 200 m, se găseşte Monumentul eroilor neamului, de pe Valea Uzului, ridicat în 1979 în memoria vitejilor ostaşi ai pămîntului românesc care s-au jertfit pentru întregirea şi neatîrnarea patriei.

Revenind la traseul nostru, vom continua drumul pe versantul drept al văii. După cîteva sute de metri sîntem martorii unui spectacol de o măreţie simplă dar cu adevărat atrăgătoare. În faţa noastră stă semeaţă intrarea în cel mai frumos defileu al Uzului; aici rîul îşi croieşte anevoie drumul, zbătîndu-se cu îndărătnicie prin valea îngustă şi adîncă, ferestruită în rocile dure ale gresiei de Tarcău. Versanţii capătă înclinaţii ameţitoare, mici turnuri din piatră, stînci izolate şi pereţi golaşi se ivesc, din loc în loc, prin pădurea care coboară pînă la firul apei.

În apropierea intrării în defileu ne reţine atenţia un alt fenomen natural interesant, cascadele Uzului, denumite Nasolea Mare şi Nasolea Mică, unde stînca şi apa stau înlănţuite într-o luptă perpetuă. Uzul, creator iscusit, îrnpingîndu-şi şuvoiul tumultuos într-o cădere liberă de cîţiva metri, a plămădit un spectacol captivant şi de neuitat, pe care-l putem privi coborînd pe o potecă firavă sau direct prin pădure, atraşi de zgomotul apei.

Revenind în şosea, ne continuăm călătoria în amonte prin defileul Uzului, poposind în mica poiană de la „Chibritărie", situată în apropierea confluenţei cu Bărzăuţa. Tot aici se întîlneşte şi casa de vînătoare cu acelaşi nume, aşezată într-un pitoresc decor natural. În acest loc putem rămîne cu plăcere un timp mai îndelungat, odihnindu-ne la umbra răcoroasă a codrului, sorbind din apa rece a izvoarelor sau culegînd fructe de pădure. În apa de cristal a Uzului sau Bărzăuţei se poate pescui, cum la fel de bine putem participa la o partidă de vînătoare (dacă avem permis!).

De aici, turistul poate prelungi drumeţia, alegînd şi varianta de pe valea Bărzăuţei, unde este posibilă deplasarea cu mijloace auto, pe drumul forestier destul de bine întreţinut. Această vale, oarecum asemănătoare văii Tarcăului, are un atractiv şi interesant traseu. Nenumăratele praguri, defileuri şi cascade, versanţi prăpăstioşi şi forme de relief cu aspecte bizare, impuse de diferenţierile de facies petrografic, poieni şi codrii fremătători constituie marea bogăţie, dar şi atracţia văii Bărzăuţa, pe care natura a modelat-o cu migală pentru a o dărui drumeţului.

Ultima parte a itinerarului urmăreşte valea Uzului, în amonte, în lungul DJ 123, dar de a-ceastă dată nemodernizat. Prin urmare, lăsăm în stînga direcţiei de mers (spre sud) gura Bărzăuţei şi, după cîteva sute de metri, trecem peste podul de pe pîrîul Copurta, în lungul căruia s-a construit un drum forestier (în dreapta noastră). Treptat, particularităţile reliefului se schimbă, valea devine largă şi cu versanţii laterali mult mai aşezaţi. Intrăm în compartimentul, cu un uşor caracter depresionar, de la Valea Uzului. Traversăm apa Mogheruşului, în lungul căreia porneşte drumul forestier utilizat de

traseul 14, după care intrăm în mica localitate Valea Uzului. În capătul din amonte al acestei minuscule aşezări de munte întîlnim Tabăra „Valea Uzului', ce constituie, de fapt, şi punctul final al călătoriei noastre.

În timpul vacanţelor şcolare tabăra poate oferi găzduire pentru grupuri mici de turişti.

18. Vîrful Agăş (1 369 m) — vîrful Cristur (1 378 m) — cota 1 271 m — valea Oregul — valea Uzului („La Ocoliş") — extremitatea estică a culmii CotorcaMarcaj: intermitent cruce albastră Diferenţă de nivel: 550 m Timp de parcurs: 5— 5½ ore Trasee de legătură: 2, 3 Recomandări: accesibil doar vara

Itinerarul de faţă reprezintă o scurtătură a traseului de culme din Ciucul Mijlociu, asigurînd cea mai rapidă legătură, prin Munceii Repatului, cu Munţii Nemirei. De asemenea, prin poziţia sa, traseul poate oferi variante diferite de abordare pentru Ciucul Mijlociu, Masivul Cărunta, Ciucul de Sud şi Munceii Repatului.

Luat ca traseu independent, poate fi abordat din mica aşezare Ciobăniş (situată în valea superioară a Ciobănuşului), său din localitatea Coşnea (de pe Suita). În primul caz, din satul Ciobăniş se porneşte pe valea Lovaşului pînă spre obîrşie, după care se intră pe traseu în dreptul vîrfului Cristur. În cel de-al doilea caz, după traversarea Obcinei Coşna (unde se intersectează traseul 15), se coboară în valea Ciobănuşului la Ghiurche şi de aici se urcă pe vîrful cu acelaşi nume (unde se intră pe traseul 2). Prin abordarea în sens invers a traseului se asigură o cale extrem de lesnicioasă de legătură între valea Uzului (.La Ocoliş") şi vîrful Viscol.

Dacă traseul este abordat de la Coşnea, drumeţia are ca punct de plecare vîrful Ghiurche, situat în bazinul superior al Ciobănuşului, imediat la sud de grupul de case şi gospodării răzleţe care formează mica localitate de munte cu acelaşi nume. De pe vîrf pornim către sud şi după cîteva minute a-jungem în vîrful Agăş, unde părăsim traseul 2, angajîndu-ne spre stînga (est-sud-est). În cazul în care este folosit ca o scurtătură a traseului de culme, itinerarul porneşte direct din vîrful Agăş (1 369 m). O-rientaţi pe direcţia menţionată anterior, de la Agăş coborîm în pas domol spre înşeuarea dintre înălţimea în cauză şi vîrful Cristur, prin mijlocirea căreia se face trecerea din bazinul Eghersecului în cel al Ciobănuşului. Refacem apoi altitudinea pierdută în urcuşul spre vîrful Cristur (1 377 m).

După ce am ocolit prin dreapta (sud) vîrful a-mintit, facem o buclă neagră spre sud şi coborîm pe pintenul sud-estic al muntelui. Se lasă pe partea dreaptă, faţă de direcţia de mers, o potecă laterală (îndreptată spre vîrful Sorocul Negru), ne orientăm către est şi într-o coborîre prelungă străbatem, pajiştile viu colorate, care ne însoţesc încă de la plecare. La un moment dat, după ce am depăşit locul de unde se desprinde o altă potecă laterală; (tot către sud), intrăm în pădure, concomitent cu schimbarea direcţiei de înaintare către est-nord-est, avînd ca punct final cota cu altitudinea de 1 271 m. În acest loc schimbăm brusc direcţia de mers către dreapta (sud), după alte cîteva minute părăsim poteca nemarcată, de plai, care se continuă spre Gura Muntelui (în est) şi traversăm în coborîre, o culme secundară cu un profil neuniform, la o altitudine medie de aproape 1 200 m. Trecem prin stînga Muntelui Popoşa şi înaintăm în diagonală, coborînd în valea Oregul, pe care o atingem în sectorul inferior, amonte de punctul„La Ocoliş". În continuare, străbatem în aval drumul forestier care însoţeşte valea şi, foarte curînd, poposim în valea Uzului, în punctul „La Ocoliş", importantă bază de exploatare forestieră.

În acest sector, valea Uzului este mult lărgită, înconjurată de culmi modeste, cu aspect deluros, care îi imprimă caracterul unui bazinet depresionar. Uzul îşi adună aici forţe proaspete pentru a se putea angaja în străbaterea sectoarelor de defileuri din aval. Pentru a ne continua călătoria spre Munceii Repatului, părăsim DJ 123 din lungul Uzului, traversăm apa şi pornim pe drumul forestier care urcă pe direcţia sud spre înşeuarea ele la obîrşia Caşinului Nou, situată în extremitatea estică a culmii Cotorca. Prin intermediul acestui drum forestier se asigură trecerea din bazinul Uzului spre localităţile din Depresiunea Caşinul Nou (Plăieşii de Sus, Plăieşii de Jos, Iacobeni, Caşinu Nou). Pentru a ajunge la nivelul înşeuării, urmărim cu consecvenţă marginea pădurii care ne însoţeşte pe flancul estic şi în dreptul cumpenei de apă dintre Uz şi Caşin, cam la 20 minute după popasul din vale, prindem poteca marcată ce intră în pădure, pe direcţia est. De aici continuăm călătoria spre Munceii Repatului, de-a lungul traseului 3, marcat cu bandă roşie, şi, mai departe, către Munţii Nemirei, prin intermediul traseului 4, marcat cu acelaşi semn.

Turiştii care doresc să ajungă în Depresiunea Caşinul Nou vor depăşi nivelul cumpenei de apă, continuînd străbaterea drumului forestier din lungul Caşinului spre localităţile din partea centrală a depresiunii.

TRASEE ÎN CIUCUL DE SUD

19. Tabăra „Valea Uzului" — Vîrful Roşa (1 358 m) — culmea Başca — Vîrful Repatului (1 292 m)Marcaj: cruce roşie Diferenţă de nivel: 700 m Timp de parcurs: 5—5½ ore Trasee de legătură: 3, 4, 20, 14, 17 Recomandări: accesibil doar vara

Punctul de plecare pe traseu este aşezarea Valea Uzului. Poteca porneşte chiar din faţa taberei pentru copii, primul semn al marcajului fiind aplicat pe linul din cei doi molizi din preajma apei. Traversăm Uzul prin vad, după care cotim la stînga (sud-est), urmînd drumul de căruţă. Trecem apoi printr-o mică poiană plantată cu molid. Înainte de a intra în pădure sărim peste un pîrîiaş firav şi zărim poteca ce porneşte în curmezişul versantului. La aproximativ 100 m mai sus reîntîlnim seninul de marcaj al traseului reprezentat prin cruce roşie.

Poteca şerpuieşte un timp prin pădure, după care ajunge într-un luminiş. Depăşim prin partea stîngă un parapet din piatră şi ne angajăm, treptat, către sud-est, evitînd cărarea din dreapta noastră. Trecem peste un alt pîrîiaş şi, mergînd două-trei minute în lungul acestuia, ieşim într-o poiană de mici dimensiuni. La marginea pădurii, în capătul de sus al poienii, întîlnim ca reper un fînar amenajat pentru vînat, mai apoi semnul de marcaj. O dată cu afundarea în pădure urcuşul se înăspreşte, fără a deveni dificil. După circa 1¼ oră de la plecare, timp în care efortul depus a fost pe măsura urcuşului, poposim pe Vîrful Roşu (1 358 m).

Puternica împădurire nu ne permite să admirăm pe îndelete împrejurimile, aşa că ne vom angaja din nou la drum, înaintînd treptat pe direcţia sud, pe culmea slab ondulată şi din ce în ce mai largă. Rînd pe rînd, în urma noastră rămîn micile vîrfuri înşirate de-a lungul culmii Başca, acoperite cu păduri masive, plantaţii de conifere, sau golaşe. În circa 40 minute străbatem distanţa dintre Vîrful Rqşu şi poiana de pe Muntele Chilişca, pe care o traversăm pe flancul său estic, pe la marginea pădurii. De la intrarea în pădure traseul urmăreşte o puternică linie de contact tectonic între flancul stîng al Bărzăuţei, foarte abrupt, şi platoul superior al culmii Başca, continuat spre vest cu un relief mult mai aşezat. Cale ele aproape 4 km vom fi mereu atraşi de versanţii prăpăstioşi, numeroasele stîncării şi pinteni pietroşi de pe partea stîngă, faţă de direcţia de mers, care ocupă întreaga arie dintre nivelul culmii Başca şi valea Bărzăuţei (sau valea Roşu). În timp ce flancul drept (vestic) este mult mai domo], terminîndu-se la partea superioară sub formă unui platou uşor înclinat către vest. În tot acest sector, înaintarea se face printre păduri masive (în dreapta) şi plantaţii, aflate în diferite stadii de creştere (în stînga).

Culmea Başca are o slabă cădere către sud, astfel că după depăşirea cotei de 1 244 m intrăm într-o poiană situată la altitudinea de 1200 m. Timp de circa 10 minute traversăm un sector împădurit, apoi ieşim într-o pajişte unde vom părăsi nivelul culmii. De aici, ne abatem spre sud-vest, către cota 1132 m, lăsînd în stînga poteca nemarcată ce duce pînă în Vîrful Fîntînii (1 232 m). În continuare, poteca ne poartă în coborîre (prin pădure) pînă intersectăm drumul forestier care traversează cumpăna de ape corespunzătoare înşeuării, mult coborîte, dintre Başca şi Apa Mare.

În cazul excursiilor cu elevi, propunem două variante de întoarcere, folosind fie valea Başca, fie valea Bărzăuţa. În primul caz, din înşeuarea menţionată se coboară spre dreapta (nord), pe drumul forestier orientat în lungul văii Başca. Pe parcurs, în principalele puncte de confluenţă, vom întîlni cabane forestiere unde se poate rămîne peste noapte, cît şi ocazii auto cu ajutorul cărora putem uşura drumul de întoarcere la tabără. Pentru cea de-a doua variantă, pornim din acelaşi loc, însă către sud (stînga), coborîm pe drumul forestier care ne duce pînă la valea Apa Lină. În continuare, mergem pe direcţia est, în lungul drumului forestier, pînă la confluenţa cu valea Roşu. Mai departe, urmărim în aval valea Bărzăuţei pînă la DJ 123, de pe valea Uzului (traseul 17).

Pentru a ne continua călătoria spre Vîrful Re-patului trecem peste drumul forestier, care asigură legătura dintre valea Başca şi Apa Lină, după care ne vom angaja în urcuş pe pintenul estic al muntelui, străbătînd o serie de pajişti prin care apar pîlcuri de copaci şi chiar ochiuri de pădure. În mai puţin de 1 oră, de la plecarea din înşeuarea de la obîrşia pîrîului Başca, finalizăm călătoria pe acest traseu în Vîrful Repatului (1 292 m), unde se întîlnesc traseele 3, 4 şi 20.

20. Plăieşii de Sus — Vîrful Repatului (1 292 m) — Vîrful Smochinei (1 190 m) — Izvorul „Perla Caşinului" — Pîrîul Borvizului — IacobeniMarcaj: punct roşu Diferenţă de nivel: 610 m Timp de parcurs: 6 ore Trasee de legătură: 3, 4, 19 Recomandări: accesibil tot timpul anului

Accesul în zonă se face cu mijloace auto prin intermediul drumului naţional Cozmeni — pasul Caşin — Caşinu Nou (DN 11 B), care se desprinde din DN 12, continuat apoi cu drumul judeţean modernizat Caşinu Nou — Plăieşii de jos — Iacobeni (DJ 121G). Plecarea pe traseu se face din localitatea Plăieşii de Sus, în amonte, pe drumul forestier de pe valea Caşinului, apoi intrăm pe drumul

forestier de pe pîrîul Repatul Mare. După aproape 2 km de la ramificaţia drumurilor, depăşim punctul de confluenţă cu valea Repatul Mic (pe stînga direcţiei de mers), traversăm un scurt sector împădurit la finele căruia întîlnim un pod de beton peste apă. Imediat, în amonte, părăsim drumul forestier de pe valea Reputul Mare şi ne angajăm pe poteca cu semnul punct roşu, ce se dirijează către est. Chiar de la început ne aşteaptă urcuşul care trece printr-o pajişte, apoi prin pădure.

Amatorii drumeţiilor scurte au la îndemînă posibilitatea unei plimbări de agrement la izvorul mineral de la obîrşia Repatului Mare. Pentru aceasta, se continuă călătoria pe drumul forestier de vale pînă în zona de obîrşie a Repatului Mare, unde, pe partea stîngă (în sensul de curgere), vom descoperi izvorul mineral. Reîntoarcerea la Plăieşii de Sus se vă face pe aceeaşi cale, drumul dus-întors măsurînd aproape 20 km. Tot de la obîrşia Repatului Mare (din apropierea izvorului mineral) porneşte o poteca nemarcată, orientată, pe direcţia est, care, în urcuş, ne vă duce pînă pe plaiul muntelui, unde vom intra pe traseul marcat cu bandă roşie (numărul 4), comun în acest sector de culme din Munceii Repatului cu traseul 20 (marcat cu semnul punct roşu).

Traseul propriu-zis (marcat cu punct roşu) urmăreşte interfluviul dintre Repatul Mare (în sud) şi Repatul Mic (în nord), înaintăm prin pădure pînă depăşim cota de 1 109 m, timp în care urcuşul este mai accentuat. În continuare panta se mai domoleşte, depăşim pe faţada nordică denivelarea apărută în faţă, apoi parcurgem un alt sector cu o panta mai pronunţată. Versantul cu orientare sudică este total împădurit, spre stînga însă (nord) pădurea este parţial poieniţă, zărindu-se valea Repatul Mic. La capătul urcuşului ajungem, fără prea mare dificultate, pe Vîrful Repatului (1 292 m). Aici se intersectează mai multe trasee turistice marcate. Spre nord porneşte traseul 3, marcat cu bandă roşie, care duce pînă în pasul Uz, în est traseul 19, marcat cu semnul cruce roşie, iar către sud-sud-est traseul 4 (marcat tot cu bandă roşie), prin intermediul căruia se asigură legătura cu Munţii Nemirei.

Din Vîrful Repatului şi pînă la sud de Vîrful Smochinei, drumeţia este comună cu traseul 4, marcat cu bandă roşie. Nu vom mai face precizări asupra itinerarului, punctînd doar că vom urmări cu perseverenţă nivelul culmii principale, evitînd toate potecile şi cărările laterale care sfîrşesc în văile limitrofe (Caşin, în vest, şi Apa Lină, în est).

La circa 1,5 km sud de Vîrful Smochinei, coborîm în curmătura foarte frumos conturată de la obîrşia pîrîului Borviz, unde părăsim traseul de culme. Pentru aceasta, din axul curmăturii ne vom apropia de marginea vestică a pădurii (pe dreapta, în sensul de mers), după care sporim atenţia pentru a prinde poteca ce porneşte către vest. Pe nesimţite, ne afundăm tot mai adînc în inima pădurii, purtaţi de numeroasele inflexiuni ale reliefului, după care atingem nivelul unui mic curs de apă, în lungul căruia înaintăm mai bine de 1 km, ajungînd la izvoarele minerale „Perla Caşinului".

În trecut, apele minerale din Depresiunea Caşinului Nou au fost folosite — într-o oarecare măsură — în balneologie. Încă din secolul al XVIII-lea izvoarele „Salutaris", „Perla Caşinului", „Scaunul Roşu" şi „Plăieşi" erau întrebuinţate pe plan local şi apreciate pentru valoarea lor terapeutică. Cu timpul, datorită concurenţei Tuşnadului şi lipsei căilor moderne de comunicaţie, diferitele proiecte de amenajare a unei staţiuni balneoclimaterice au fost abandonate. Astăzi, aceste ape sînt valorificate insuficient, fiind folosite doar pentru cura externă. Reorganizarea băilor, construirea unui sat de vacanţă ar contribui la punerea în valoare a regiunii şi la dinamizarea activităţii turistice.

Întoarcerea la Iacobeni, sau în altă localitate din Depresiunea Caşinului Nou, nu mai constituie o problemă. Pentru aceasta, de la izvoarele „Perla Caşinului", se urmează în aval drumul comunal, cale de 4,5 km. Prin intermediul autobuzelor se asigură o legătură rapidă cu Miercurea-Ciuc.

Glosar

Abrupt — porţiune de teren, verticală sau puternic înclinată, perete stîncos.Amonte — sector situat în susul unei văi; cursul dinspre izvor a unui rîu.Ariisian — subdiviziune (etaj) a perioadei triasice.Anticlinal — partea ridicată a unei cute geologice (cu convexitatea în sus).Antropic — datorat acţiunii omului, creat sau declanşat de om, cu urmări asupra reliefului, climei, vegetaţiei şi solurilor.Aval — parte a unui curs de apă situată spre vărsare; punct din lungul unei văi situat mai jos, în raport cu un reper dat.Aven — puţ natural dezvoltat în calcare sau dolomite, gips şi sare, format prin dizolvare, prăbuşire etc.Bazin (hidrografic) — suprafaţa scoarţei terestre de pe care îşi adună apele un rîu.Cambisoluri — clasă de soluri reprezentativă pentru zona montană inferioară.Campilian — subetaj al perioadei triasice.Carstic — relief format pe roci uşor dizolvabile (calcar, sare, gips), atît la suprafaţă (exocarst), cît şi în interior (endocarst).

Chei — sector de vale îngustă şi adîncă cu versanţi mai mult sau mai puţin verticali, dăltuiţi în roci dure.Coasta — partea înclinată a unui munte, versant posibil a fi urcat.Creastă — porţiunea superioară, îngustă, a unui munte, continuată de versanţi relativ abrupţi.Cretacic — ultima perioadă a erei mezozoice (141 milioane ani — 65 milioane ani).Cuaternar — perioadă a erei neozoice dominată de apariţia glaciaţiunilor şi a omului.Culme — spinarea principală a unui deal sau munte, alungită, ondulată sau uşor înclinată.Cumpăna apelor — linia care delimitează două bazine hidrografice vecine; corespunde cu un masiv muntos, creastă, culme etc-, dirijînd apele în sensuri opuse.Curătură — poiană de pe care copacii au fost scoşi sau arşi.Curbă de nivel — linia de pe un plan sau de pe o hartă topografică ale cărei puncte sînt situate la aceeaşi altitudine absolută; a merge pe curba de nivel este echivalent cu a te deplasa pe un versant fără a urca sau coborî.Curmătură — mic loc depresionar sau înşeuare pe culmea unui munte prin care trece de obicei un drum.Cuvetă (în sens geologic) — element structural al scoarţei terestre reprezentat printr-o depresiune alungită, în care se acumulează pachete de sedimente, care sînt apoi cutate, exondate şi înălţate sub formă de munţi.Deluviu — material provenit prin dezagregarea şi alterarea rocilor de pe versanţi.Defileu — porţiune de vale îngustă şi adîncă, care traversează un munte sau catenă muntoasă, sculptată în roci dure de o apă curgătoare.Degradarea terenurilor — proces complex de distrugere (parţială sau totală) a solului, eventual a unei părţi din roca în loc, prin procese geomorfologice (eroziune, prăbuşiri, alunecări, a-cumulări etc.).Dolina — depresiune închisă, de mici dimensiuni, uneori sub forma unei pîlnii, formată prin procese de dizolvare (a calcarului, gipsului, sării).Ecosistem — sistem ecologic unitar rezultat prin in-, teracţiunile dintre organismele vii şi mediul înconjurător. Endemism — specie de plante sau animale care trăieşte numai într-un anumit loc, într-o regiune izolată său pe un areal restrîns.Epimetamorjic — referitor la rocile cristaline supuse unui metamorfism de intensitate scăzută.Fliş — formaţiune geologică de sinclinal cu grosime mare, caracterizată din punct de vedere litologic prin alternanţa repetată a depozitelor detritice marine (gresii, marne, argile, şisturi argiloase, conglomerate).Glacis — formă de relief uşor înclinată care mărgineşte un versant de munte, deal, cuestă etc-; poate fi de eroziune şi de acumulare.Holocen — ultima diviziune a cuaternarului, după retragerea ultimei glaciaţiuni cuaternare, a-proximativ acum 10 mii de ani.Jurasic — perioada mijlocie a erei mezozoice.Lapiez — şănţuleţ format prin dizolvarea în suprafaţă a calcarului, sării sau gipsului (microforme ale reliefului carstic).Măgură — deal mare, eventual masiv conic montan săltat deasupra unor culmi joase, formă de relief, de cele mai multe ori despădurită.Mezometamorfic — supus unui metamorfism de intensitate moderată (şisturi cristaline).Mezozoic — etapă (eră) din istoria geologică a Pămîntului (230 milioane ani — 65 milioane ani).Muncel — munte cu altitudinea medie sau mică; poate fi izolat sau în mici grupuri.Neogen — perioadă a ultimei ere geologice: neozoicul.Neozoic — ultima mare eră geologică (65 milioane ani — actual).Paleozoic — etapa (era) din istoria geologică a Pămîntului, anterioară mezozoicului (570 milioane ani — 230 milioane ani).Paleogen — prima perioadă a neozoicului (se compune din următoarele epoci: paleocen, eocen, oligocen).Pas — partea mai joasă a unei culmi, sub formă de şa, prin care se face trecerea dintr-o parte în alta a muntelui.Pedologic — care se referă la sol.Peşteră — gol subteran natural, născut în urma acţiunii de dizolvare a apelor subterane asupra rocilor carstificabile.Picior de munte — culme muntoasă secundară, sub formă de umăr sau contrafort, ce coboară dintr-o culme principală.Platou — suprafaţă plană, uşor înclinată sau larg vălurită, mărginită de versanţi înclinaţi său de abrupturi.

Relict — individ, specie sau comunitate de plante sau animale caracteristice unei perioade geologice trecute şi care a supravieţuit pînă în prezent.Rendzină — sol format pe calcare, dolomite sau alte roci puternic carbonatate.Sinclinal — parte a unei cute geologice, coborîtă, concavă.Spodosoluri — clasă de soluri montane, caracteristică etajului montan superior, cu un orizont intermediar de acumulare a compuşilor fierului şi aluminului sau a materiei organice, migrate din orizontul superior.Şa — porţiune mai coborîtă a unei culmi muntoase care pune în legătură două văi opuse sau obîrşiile lor.Şariaj — (pînză de ~) — structură geologică specifică lanţurilor muntoase caracterizată prin încălecarea pe distanţe mari (zeci de km) a unor pachete de roci mai vechi (pînze alohtone), peste roci mai noi (autohtone), în cadrul mişcărilor tectonice.Şisturi cristaline — roci care au proprietatea de a se desface în foi subţiri, iniţial de natură sedimentară sau eruptivă, dar care în condiţii de temperatură şi presiune s-au transformat (metamorfozat).Tinov — mlaştină turboasă oligotrofă din regiunile montane, cu o vegetaţie specifică. Triasic — prima mare subdiviziune (perioadă) a erei mezozoice.Versant — Suprafaţa sau ansambluri de suprafeţe înclinate, orientate în acelaşi sens faţă de o vale, deal sau munte, care se termină în partea de jos într-o vale, depresiune, cîmpie etc.Viitură — creşterea bruscă şi puternică a nivelului unei ape curgătoare, pentru un interval scurt de timp.Vulcanite — roci specifice puse în legătură cu erupţia unui vulcan.Wildfliş — formaţiune geologică de vîrstă cretacică caracterizată printr-o sedimentare haotică a depozitelor pelitice şi psamitice.

Cuprins

CUVÎNT ÎNAINTE

CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂAşezare şi limite

Alcătuirea geologicăReliefulClima

Reţeaua hidrograficăSolurile

VegetaţiaFauna

TURISMUL ÎN MUNŢII CIUCULUI .Potenţialul turistic

Căi de accesLocalităţi de plecare în drumeţie

Unităţi de cazarePoteci şi marcaje

TRASEE TURISTICE

Trasee de culme1. Poiana Tarcău — cota 1491 m — vîrful Noşcolat — vîrful Sălămaş — Crucea Condra — Vîrful

Buciului —. Muntele Dulce — vîrful Lacrima — Muntele Păgînilor — pasul Ghimeş2. Pasul Ghimeş — vîrful Viscol — vîrful To-matul — vîrful Ghiurche — vîrful Agăş — Vîrful lui

Andrei — pasul Uz3. Pasul Uz — curmătura Botşarca — culmea Cotorca — vîrful Bobişca — Vîrful Repatului.

4. Vîrful Repatului — Vîrful Smochinei — vîrful Polia — continuare în Munţii Nemira5. Pasul Caşin — Vîrful Caprei — Vîrful Porcului — Gruiul Mare — pasul Uz

Trasee în Ciucul de Nord6. Halta Tarcău — Lunca de Jos — Valea Întunecoasă — Crucea Condra — vîrful Trei Pietre — Lunca

de Jos (staţia C.F.R. Lunca de Mijloc)

7. Lunca de Jos — Valea Rece — pîrîul Iavardi — Poiana Tarcău — pîrîul Fîntîna lui Gal — oraşul Bălan.

8. Şoseaua Sîndominic — Bălan — vîrful Fagul Ciobanului — Muntele Noşcolat — Crucea Condra.

Trasee în Ciucul Mijlociu9. Lunca de Jos — Valea Capelei — Vîrful Ascuţit — vîrful Popoiul — Muntele Alb— Muntele Nilinc

— Muntele Lung — culmea Păltiniş — vîrful Viscol10. Lunca de Sus — valea Ugra — dealul Bothavaş — Muntele Drept — Muntele Nilinc

11. Frumoasa — valea Frumoasa — Gozorul Mare — cota 1 287 m — vîrful Viscol12. Miercurea-Ciuc — Şumuleu — dealul Potiond — Vîrful lui Alexandru — Vîrful Înalt — cota 1

287 m — vîrful Viscol13- Ciucsîngeorgiu — Dealul Capelei — Vîrful Alb

Trasee în Masivul Cărunta14- Comăneşti — valea Şupanul — Podul de Piatră — Obcina Lapoşul — Muntele Muieruşul —

Tabăra "„Valea Uzului"15. Halta Caraliţa — valea pîrîului Ciobănuşul — Cantonul „Tulburea" — Piciorul Lat — Muntele Cărunta — Muntele Şolintar — Muntele Crucii — vîrful Burda — Obcina Coşnei — vîrful Viscol16. Tabăra „Valea Uzului" — Muntele Şoveto — Gura Muntelui — pîrîul Raţa — Tabăra „Valea

Uzului"17. Sălătruc — lacul Poiana Uzului — cascadele Uzului — Tabăra „Valea Uzului"

18. Vîrful Agăş — vîrful Cristur — cota 1 271 m — valea Oregul — valea Uzului („La Ocoliş") — extremitatea estică a culmii Cotorca

Trasee în Ciucul de Sud19. Tabăra „Valea Uzului" — Vîrful Roşu — culmea Başca — Vîrful Repatului

20. Plăieşii de Sus — Vîrful Repatului — Vîrful Smochinei — Izvorul „Perla Caşinului" — Pîrîul Borvizului — Iacobeni

GLOSAR

Redactor: GETTA POPESCU Tehnoredactor: ECATERINA ALBICIBun de tipar: 14 V 1992 Coli de tipar: 5,33 + 1 hartă Tiparul executat la POLSIB S.A. sub c-da nr. 019177

Şoseaua Alba Iulia, nr. 40 Sibiu — România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea Horatiu E. Popa.