Epidemia DansuluiSe ştie deja că de-a lungul timpului omenirea a manifestat pe lângă bolile care au fost denumite obişnuite pentru că se puteau vindeca şi aveau cauze cunoscute şi rezonabile, unele afecţiuni inexplicabile care au devenit contagioase pentru o perioadă scurtă de timp şi a căror agent patogen a rămas necunoscut. Astfel, pe lângă boala râsului, boala somnului şi alte anomalii pandemice istoria menţionează şi „ciuma dansului”.Cândva, la mijlocul verii anului 1518, în cetatea Strasbourg-ului, o femeie a ieşit pe o străduţă pietruită a citadelei şi a început să danseze frenetic şi spasmodic. Ceea ce părea la început un caz izolat de nebunie sau mai degrabă posesiune diavolească, conform credinţelor vremii, a luat o amploare nebănuită transformându-se rapid într-un fenomen de masă. Dispărută aproape la fel de repede cum apăruse, „Ciuma Dansului”, cum au numit fenomenul atât clerul, cât şi autorităţile vremii, continuă să suscite interesul şi astăzi, alimentând controversele din rândul istoricilor, psihologilor, psihiatrilor şi sociologilor care cercetează acest caz istoric. Oamenii dansau până la moarte Totul a început într-o aparent banală zi de vară din mijlocul lui iulie, anul 1518. Atunci, sub ochii mai mult decât miraţi ai vecinilor săi, Frau Troffea, o femeie de vârstă medie, a început să danseze convulsiv şi fără control pe străzile înguste ale cetăţii Strasbourg, pe atunci în Franţa. Nu se auzea nicio muzică, iar grimasele, privirea fixă şi expresia feţei sale, nu arătau niciun semn de veselie sau fericire. Gândurile care fremătau în capetele mulţimii care se aduna tot mai speriată şi bănuitoare se învârteau în jurul bănuielilor de nebunie sau posesiune diavolească, singurele explicaţii din acele vremuri pentru o asemenea ieşire bizară cum avea Frau Troffea. Femeia nu părea capabilă să se oprească din dans, sau ceea ce părea a fi dans, şi începea să-i înspăimânte tot mai mult pe privitori.Documentele istorice de atunci care au înregistrat cazul din Strasbourg susţin că femeia ar fi dansat încontinuu între patru şi şase zile, după care s-ar fi prăbuşit fără suflare, răpusă fără îndoială de efort şi epuizare.Ceea ce părea un caz, fără îndoială bizar de nebunie fără motiv, avea însă să se transforme într-un fenomen terifiant pentru locuitorii cetăţii. Căci spre sfârşitul acelei săptămâni, alţi 34 de oameni au început să prezinte aceleaşi simptome.În decursul săptămînii următoare, numărul acestor dansatori aflaţi în ceea ce părea o transă incontrolabilă s-a ridicat la 100, cu toţii murind după alte câteva zile din cauza infarcturilor survenite, a deshidratării şi a epuizării terminate în stop cardio-respirator.

Autorităţile erau pe bună dreptate şocate. Nici clasa nobiliară conducătoare, nici clerul nu se mai întâlniseră cu ceva asemănător.Lucrurile mergeau din rău în mai rău, căci într-un interval de o  lună de zile, numărul celor care se apucau din senin să danseze, să ţopăie şi să sară pe loc până cădeau răpuşi de epuizare, depăşise cifra de 400 de persoane. Tratamente experimentaleMedicii din acele vremuri s-au declarat cu toţii neputincioşi, căci nefericiţii care dansau erau parcă într-altă lume, pierzându-şi capacitatea să comunice cu cei din jur. A venit în scurt timp rândul preoţilor să-şi declare ineficienţa, după ce slujbele şi şedinţele de exorcizări s-au dovedit la fel de ineficiente. Şi unii, şi alţii, la fle ca nobilii şi oamenii de rând, şi-au dat seama curând că dansatorii fără voie nu dansau din proprie iniţiativă, fapt care a alimentat părerea care viza amestecul Necuratului...Totuşi, din motive rămase inexplicabile şi în prezent, autorităţile de pe atunci ale oraşului Strasbourg au hotârât că singurul leac pentru dansatorii spasmodici fără motiv ar fi fost...încă mai mult dans! Probabil credeau că într-un final, victimele se vor sătura de dansat şi se vor linişti de la sine. În această direcţie, nobilimea a ordonat construirea urgentă a unei uriaşe scene publice de dans, din lemn. Au fost angajaţi şi muzicieni care trebuiau să bată din tobe şi să sufle în fluiere şi cimpoaie. Doar că în zilele care au urmat, au început să moară primele victime. Cei în vârstă sau cu inimi mai slabe...Deja la sfârşitul lui septembrie 1518, cei peste 400 de oameni au murit cu toţii, lăsând o populaţie uluită şi înspăimântată, precum şi un mister care durează de aproape o jumătate de mileniu.Puţină istorie şi nicio explicațieNici măcar nu fusese prima epidemie de dans convulsiv în Europa. De fapt, pe baza evidenţelor istorice, fuseseră zece astfel de evenimente înainte de anul 1518, doar că evenimentul din anul 1518 a fost cel mai bine documentat dintre ele. Nu a fost deci prima epidemie de dans convulsiv fără motiv, dar a fost cu siguranţă ultima din Europa.