Codul Deontologic Al Magistratilor Ghid de Aplicare

Codul deontologic al magistraţilor Ghid de aplicare

La elaborarea acestei lucrări au participat: Colegiul de lucru desemnat de Consiliul Director al Asociaţiei Magistraţilor din România:

Prof. univ. dr. Maria Mona Pivniceru, vicepreşedinte al Asociaţiei Magistraţilor din România, judecător la Curtea de Apel Iaşi

Judecător Paul Florea – preşedinte de onoare al Asociaţiei Magistraţilor din România, fost preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Judecător Mihaela Liţu – Curtea de Apel Târgu-Mureş Judecător Adrian Toporăscu – vicepreşedinte Tribunalul

Botoşani Judecător Banciu Cristina – Judecătoria Zimnicea Judecător Iuliana Dicu – preşedinte Judecătoria Slatina Procuror Katalin-Barbara Kibedi – Procuror şef secţie

judiciară – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, detaşat la Ministerul Justiţiei

Consiliul Superior al Magistraturii - consultant: Judecător lector univ. dr. Angela Hărăstăşanu – Curtea de Apel Braşov Institutul Naţional al Magistraturii - consilier Nadia Roman Fundaţia Konrad Adenauer - dr. iur. Stefanie Ricarda Roos – Director, Programul Statul de Drept Europa de Sud-Est Partener de program : Centrul de Resurse Juridice, Av. Georgiana Iorgulescu – director executiv

ASOCIAŢIA MAGISTRAŢILOR DIN ROMÂNIA

Codul deontologic al magistraţilor Ghid de aplicare

Proiect coordonat de Judecător drd. Florin Costiniu Preşedintele Secţiei civile şi de proprietate

intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2007

Copyright © 2007 Editura Hamangiu SRL

Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Codul deontologic al magistraţilor / Asociaţia Magistraţilor din România. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-1836-31-7 I. Asociaţia Magistraţilor din România (Bucureşti) 17:34

Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeea nr. 43, sector 5 O.P. 5, C.P. 91 Tel./Fax: 021.336.04.43 031.805.80.20 031.805.80.21

Vânzări: 021.336.01.25 0788.854.348 0788.724.564 0724.364.369 0747.952.461 E-mail: [email protected] [email protected]

Cuvânt înainte

S-a vorbit şi se vorbeşte, încă, foarte mult în aceşti ani ai “tranziţiei noastre nesfârşite” despre reforma justiţiei.

După părerea noastră, pe cât de mult s-a vorbit, pe atât de puţin s-a realizat pe fond.

Nu este aici locul adecvat pentru a încerca să demonstrăm ceea ce am spus în repetate rânduri: adevărata reformă a justiţiei române încă nu şi-a stabilit reperul de bază, anume, însuşi sistemul judiciar.

Totuşi, chiar dacă exprimăm un truism, sistemul judiciar român, din păcate confuz şi incoerent, cuprinde instanţe şi parchete în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, în primul rând, judecători şi procurori. Ei sunt chemaţi să interpreteze şi să aplice legea, care la rându-i, este, nu de puţine ori, lipsită de necesara-i claritate.

Dincolo însă de aceste aspecte, este de domeniul evidenţei că în cadrul exercitării activităţii lor, judecătorii şi procurorii, adică magistraţii, în concepţia constituantului român, trebuie să se supună unor reguli de conduită determinate, adică unor cerinţe etice, specifice profesiei, ca formă a eticii sociale. Iată de ce elaborarea unui Cod deontologic al magistraţilor se impune cu necesitate, am spune, obiectivă. Că el, un asemenea cod provine, cum este cazul de faţă, din interiorul profesiei, este un fapt cu totul remarcabil.

De aceea, iniţiativa Asociaţiei Magistraţilor din România (A.M.R.) de a purcede la elaborarea lui trebuie să fie salutată şi apreciată ca atare. De asemenea, trebuie subliniat că preocu-pările A.M.R. sunt constante în materie, pentru că ea este organi-zaţia profesională care, încă din 1994, cu ajutorul unor experţi

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare VI

din 6 ţări europene, a elaborat primul Cod deontologic al magistraţilor din România.

Două sunt ideile majore pe care am dori să le subliniem privitor la prezentul cod.

Prima, este aceea că el face necesară o distincţie între “normele” deontologiei profesionale care îşi găsesc sorgintea în morala socială şi normele ce reglementează răspunderea discipli-nară a magistraţilor, de natură statală, menite a sancţiona abate-rile disciplinare ale acestora. În această din urmă situaţie suntem în prezenţa unei răspunderi juridice, pe când, în prima, răs-punderea pentru încălcarea normelor deontologiei profesionale este de natură morală.

O a doua idee este aceea că “normele” prezentului Cod urmăresc implicarea magistraţilor, deopotrivă judecători şi procurori, în mod individual, dar ca exponenţi ai unor nobile profesii, în viaţa socială, în însăşi viaţa cetăţii, cu scopul evident de a conduce la îmbunătăţirea imaginii justiţiei ca activitate socială în rândul justiţiabililor, al întregii societăţi, în general.

Toate acestea, adăugate însuşi conţinutului substanţial al Codului, racordat la cerinţele internaţionale în materie, ne fac să credem că aplicarea dispoziţiilor sale va fi în măsură să spo-rească, în chip substanţial, încrederea cetăţeanului în magistratul român care, prin înfăptuirea actului de justiţie, dă expresie, în mod convingător, echidistanţei şi imparţialităţii sale; convingător însă nu numai prin argumentarea soluţiei date, ci chiar şi prin modul său de comportare exemplară atât profesională cât şi socială.

Prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan

Judecător, Vicepreşedintele celei de a III-a Camere – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg

Membru de onoare al Asociaţiei Magistraţilor din România

Câteva gânduri pentru magistraţii români

Judecătorii au rolul de a stabili standarde în societate. Ei

interpretează şi dezvoltă norma juridica pe baza căreia este structurată societatea şi se desfăşoară relaţiile sociale. Acţiunile şi comportamentul lor, atât în interiorul cât şi în afara instanţei, trebuie să fie în orice moment mai presus de orice suspiciune şi trebuie să inspire respectul şi încrederea publicului. Într-adevăr, independenţa justiţiei se bazează pe încrederea publică. Drept consecinţă, cei numiţi într-o asemenea poziţie înaltă de consi-deraţie şi respect trebuie să fie oameni cu competenţă dovedită, integritate, probitate şi independenţă. Nu ar trebui să existe niciun compromis cu privire la aceste standarde.

După numire şi pe parcursul carierei lor judiciare, se aşteaptă de la judecători să îşi menţină standardele înalte care impun respect public pentru fiecare dintre ei, în mod individual, şi colectiv, pentru întreaga instituţie.

Pe parcursul anilor '70 şi '80, organizaţii nonguvernamen-tale internaţionale s-au preocupat de stabilirea unor standarde pentru judecători, avocaţi şi procurori pentru protejarea propriei lor independenţe. Aceasta a condus la crearea unor documente ale Naţiunilor Unite, precum: Principiile fundamentale ale inde-pendenţei puterii judecătoreşti, Principiile fundamentale cu privire la rolul avocaţilor şi Ghidul privind rolul procurorilor, primul datând din 1985 şi ultimele două din 1990.

În timp ce independenţa puterii judecătorii a fost consi-derată ca fiind în mod corespunzător reflectată prin aceste docu-mente universale menite a ghida statele în structurarea sistemelor lor de drept, în anii '90, au început să se manifeste preocupări faţă de nevoia unei răspunderi a autorităţii judecătoreşti. În unele ţări, s-a considerat că judecătorii au abuzat de starea lor de izo-lare pentru protejarea independenţei lor. Existenţa unor acte de corupţie înăuntrul sistemului judiciar a fost semnalată în unele

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare VIII

ţări. Au fost necesare măsuri adecvate pentru oprirea acestei ten-dinţe nesănătoase înainte ca publicul să îşi piardă încrederea în justiţie. În multe ţări, s-a manifestat dorinţa de aderare la structu-rile internaţionale constituite în materia conduitei şi integrităţii sistemului judiciar.

În ultima perioadă a anilor '90, Grupul Judiciar pentru Întă-rirea Integrităţii Judiciare, (JGSJI) cuprinzând şefii justiţiei din Asia, Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu, în colaborare cu Con-siliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Baroul American/Ini-ţiativa legală pentru Europa Centrală şi de Est (ABA/CEELI) au decis elaborarea Principiilor de Comportament Judiciar de la Bangalore. Redactarea s-a finalizat şi a fost aprobată în noiembrie 2002 la Haga, unde au participat şi câţiva judecători ai Curţii Interna-ţionale de Justiţie. Principiile au fost încorporate în Rezoluţia Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului din aprilie 2003 iar în 2006 de ECOSOC. În martie 2007, JGSJI a publicat un set de comentarii asupra Principiilor. Aceste comentarii cu privire la fiecare dintre principii ilustrează, în măsura posibilului, cele mai bune practici ale comportamentului judecătorilor.

Principiile de la Bangalore sunt cuprinzătoare şi stabilesc ceea ce astăzi se consideră a fi standarde universale de compor-tament pentru judecătorii care activează în tribunale naţionale, regionale sau internaţionale. Din ce în ce mai multe state introduc Principiile în codurile deontologice naţionale pentru judecători. Respectarea unui cod al valorilor etice va potenta integritatea puterii judecătoreşti.

Cele şase valori ale comportamentului judecătorilor enun-ţate în Principiile de la Bangalore, care constau în: independenţă, imparţialitate, integritate, proprietate, egalitate, competenţă şi diligenţă ar putea fi adoptate spre aplicare şi de către procurori, mai ales în sistemele de drept continental, unde magistraţii sunt judecători şi procurori.

În timp ce orice cod de conduită al unei profesii trebuie în mod necesar perceput ca un ghid de comportament pentru

Câteva gânduri pentru magistraţii români IX

profesia respectivă dar fără un mecanism de implementare şi executare, în aceeaşi măsura codul va fi interpretat şi ca un simplu set de platitudini pioase. Judecătorii buni nu se tem de analiza publică a activităţii şi comportamentului lor. Ei se tem de existenţa unor judecători aflaţi în sistem care încalcă normele de comportament. Abaterile grave ale unui singur judecător care rămâne în sistem fără să se ia nicio măsura împotriva lui pot afecta imaginea întregii instituţii, inclusiv imaginea fiecărui judecător individual. Probabil că, pentru acest motiv, Asociaţia Baroului American a inserat următoarea regulă în Modelul Codului pentru Comportamentul Judiciar (1990): „3(D)(1) Un judecător care primeşte informaţii care indică în mod substanţial posibilitatea ca un alt judecător să fi comis o încălcare a acestui cod va lua toate măsurile corespunzătoare. Un judecător care cunoaşte că un alt judecător a comis o încălcare a acestui cod, care pune în discuţie calitatea sa pentru ocuparea în continuare a funcţiei respective trebuie să informeze autoritatea responsabilă”.

Adoptarea Codului deontologic al magistraţilor sub auspi-ciile Asociaţiei Magistraţilor din România nu va intensifica doar integritatea judecătorilor şi procurorilor români individual şi colectiv, la nivelul întregii magistraturi, dar va reprezenta şi o piatră de hotar pentru toţi romanii în ceea ce priveşte protejarea independenţei şi a imparţialităţii magistraturii, care este esenţială pentru statul de drept. Înfiinţarea conform aceluiaşi Cod a Con-siliilor de Onoare cu obiective specifice va reprezenta un meca-nism important pentru inocularea valorilor reflectate de acelaşi Cod, mai ales pentru magistraţii nou numiţi în această funcţie.

Param Cumaraswamy

Raportor Special al Naţiunilor Unite pentru Independenţa Judecătorilor şi Avocaţilor

Octombrie 23, 2007

Cuprins

Prolog sau„Pentru ce sunt necesare modificarea actualului cod şi elaborarea unui ghid de aplicare?”.............1

Capitolul I. Valorile etice fundamentale în activitatea magistraţilor..........................................................................9

Consideraţii generale .............................................................9

Valoarea 1 INDEPENDENŢA................................................12 Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a independenţei..................................................................15

1.1. Judecătorul îşi va exercita funcţia judiciară în mod independent, pe baza evaluării faptelor şi în conformitate cu o înţelegere conştiincioasă a legii, liber de orice influenţe străine, tentaţii, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din orice parte sau din orice motiv........................15

1.2. Judecătorul este independent în relaţia cu societatea, în general, şi în relaţiile cu diferitele părţi dintr-un litigiu pe care trebuie să îl soluţioneze ..................17

1.3 Judecătorul trebuie nu doar să nu aibă nici o legătură necorespunzătoare sau vreo influenţă din partea executivului şi legislativului, ci trebuie să şi apară ca fiind liber de vreo astfel de legătură sau influenţă pentru un observator rezonabil .............................21

1.4. În derularea sarcinilor judiciare, judecătorul este independent de colegi în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le ia............................................24

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare XII

1.5. Judecătorul va încuraja şi sprijini măsuri de protecţie pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare, pentru a menţine şi extinde independenţa instituţională şi operaţională a sistemului ......................................25

1.6. Judecătorul va demonstra şi promova înalte standarde de conduită judiciară pentru a consolida încrederea publicului în justiţie, care este fundamentală pentru menţinerea independenţei sistemului.............................................................26

Valoarea 2: IMPARŢIALITATEA...........................................29 Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a imparţialităţii ...................................................................31

2.1. Judecătorul îşi va îndeplini sarcinile judiciare fără favoruri, părtinire sau prejudecăţi....................31

2.2. Prin conduita sa în cadrul şi în afara instanţei, magistratul va asigura menţinerea şi creşterea încrederii publicului, a profesiunii judiciare şi a justiţiabililor în imparţialitatea sa şi a puterii judecătoreşti .........................................................34

2.3. Magistratul se va comporta, de o manieră rezonabilă, astfel încât să reducă la minimum numărul de situaţii în care este necesar ca el să fie recuzat sau să se abţină de la instrumentarea ori soluţionarea unor cazuri........................................37

2.4. Magistratul nu va face în mod conştient, în timpul derulării unui proces, sau într-un caz ce poate fi adus în faţa sa, niciun comentariu ce poate fi privit în mod rezonabil ca afectând rezultatul sau subminând corectitudinea procedurilor. De asemenea, el se va abţine de la orice comentariu în public sau în alt mod ce ar putea afecta judecarea corectă a oricărei persoane sau probleme ..............40

Cuprins XIII

2.5. Magistratul va fi incompatibil în cazurile în care nu este capabil să soluţioneze chestiunea în mod imparţial sau pare astfel pentru un observator rezonabil ..............................................................42

Valoarea 3: INTEGRITATEA ................................................51 Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a integrităţii ........................................................................52

3.1. Magistratul trebuie să asigure că, în percepţia observatorului rezonabil, conduita sa este ireproşabilă ...........................................................52

3.2. Comportamentul şi conduita unui magistrat trebuie să confirme încrederea populaţiei în integritatea sistemului judiciar. Actul de justiţie nu trebuie doar îndeplinit, ci trebuie şi să fie văzut ca fiind îndeplinit ..................................................55

Valoarea 4: DECENŢA (BUNA-CUVIINŢĂ)..........................57

Aspecte specifice ale aplicării valorii f undamentale a decenţei ..........................................................................57

4.1. Magistratul va evita indecenţa şi aparenţa de indecenţă în toate activităţile sale ..........................57

4.2. Fiind obiectul cercetării publice constante, magistratul trebuie să accepte restricţii personale ce pot fi privite de cetăţenii obişnuiţi ca fiind apăsătoare, şi trebuie să facă aceasta în mod liber şi voluntar. El este dator mai ales să se comporte într-un mod consecvent cu demnitatea serviciului judiciar .................................................................58

4.3. În relaţiile sale personale cu membrii profesiei juridice ce practică frecvent în faţa instanţei/ parchetului, magistratul va evita situaţiile ce pot genera în mod rezonabil suspiciunea sau aparenţa de favoritism ori părtinire ...........................................61

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare XIV

4.4. Judecătorul nu va participa la soluţionarea unei cauze în care un membru al familiei sale reprezintă un împricinat sau este asociat în vreun fel litigiului respectiv ...............................................................65

4.5. Magistratul nu trebuie să permită utilizarea reşedinţei sale de către un membru al profesiei juridice pentru a primi clienţi sau alţi practicanţi ai profesiei juridice................................................66

4.6. Magistratul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire, însă în exercitarea acestor drepturi el se va comporta întotdeauna în aşa fel încât să păstreze demnitatea serviciului judiciar şi imparţialitatea şi independenţa sistemului .............................................................67

4.7. Judecătorul se va informa cu privire la interesele sale financiare personale şi va face eforturi rezonabile pentru a cunoaşte interesele financiare ale membrilor familiei sale ....................................70

4.8. Judecătorul/procurorul nu vor permite familiei, relaţiilor sociale sau de altă natură să-i influenţeze conduita judiciară şi discernământul ca magistrat ...............................................................70

4.9. Magistratul nu va folosi sau împrumuta prestigiul serviciului judiciar pentru a urmări interesele sale private, ale unui membru al familiei sau altei persoane, şi nici nu va transmite sau permite altora să transmită impresia că o persoană este într-o poziţie specială de a-l influenţa în îndeplinirea sarcinilor judiciare ...............................................................71

4.10. Informaţiile confidenţiale pe care le dobândeşte magistratul în calitatea sa judiciară nu vor fi folosite sau dezvăluite de către acesta în nici un scop care nu este legat de sarcinile sale profesionale.............75

Cuprins XV

4.11. Cu condiţia îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor judiciare, un magistrat poate: .................76

4.11.1. scrie, ţine prelegeri, cursuri şi participa în activităţi legate de drept, sistemul judiciar, administrarea justiţiei şi probleme asociate .......................................................76

4.11.2. apărea la o audiere publică în faţa unui organism oficial cu privire la probleme de drept, sistemul juridic, administrarea justiţiei sau chestiuni asociate.......................77

4.11.3. activa ca membru al unui organism oficial, al unor comisii, comitete sau organisme consultative guvernamentale, dacă statutul de membru nu este în contradicţie cu percepţia de imparţialitate şi neutralitate politică a magistraţilor.................................................77

4.11.4. să deruleze alte activităţi, dacă acestea nu afectează demnitatea serviciului judiciar sau nu interferează nici un mod cu îndeplinirea sarcinilor judiciare ....................80

4.12. Magistratul nu va „practica juridic” în timpul exercitării serviciului judiciar.................................83

4.13. Judecătorul şi procurorul poate forma sau se pot alătura unor asociaţii de magistraţi sau participa în alte organizaţii ce reprezintă interesele acestora.....84

4.14. Magistratul şi membrii familiei sale nu vor solicita şi nici nu vor accepta vreun cadou, moştenire, împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în desfăşurarea sarcinilor judiciare.............................85

4.15. Magistratul nu va permite în mod conştient personalului instanţei/parchetului sau altor persoane supuse influenţei, coordonării sau autorităţii sale, să

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare XVI

solicite ori accepte niciun cadou, moştenire, împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în cadrul sarcinilor sau funcţiilor acestora..................85

4.16. În conformitate cu legea şi cerinţele legale privind informaţiile publice, magistratul poate primi un cadou, premiu sau beneficiu după cum este potrivit ocaziei, cu condiţia ca acel cadou, premiu sau beneficiu să nu fie perceput în mod rezonabil ca fiind destinat să influenţeze îndeplinirea sarcinilor judiciare şi să nu creeze în niciun fel aparenţa de parţialitate.............................................................87

Valoarea 5: EGALITATEA....................................................89 Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a egalităţii ..........................................................................91

5.1. Magistratul trebuie să fie conştient şi să înţeleagă diversitatea din societate şi diferenţele generate de aplicarea a numeroase criterii, ce includ, dar nu se limitează, la rasă, culoare, sex, religie, origine naţională, dizabilitate, vârstă, stare civilă, orientare sexuală, statut social şi economic şi alte cauze similare („baze irelevante”)....................................91

5.2 În îndeplinirea sarcinilor sale judiciare, magistratul nu va manifesta, prin limbaj sau conduită, părtinire sau prejudecată vădită faţă de persoane sau grupuri pe baze irelevante......................................................92

5.3. Magistratul îşi va îndeplini atribuţiile judiciare cu consideraţie adecvată pentru toate persoanele, precum părţi, martori, avocaţi, personalul instanţei şi colegii din judiciar, fără diferenţiere pe baze irelevante, pentru îndeplinirea corectă a acestor atribuţii .................................................................93

Cuprins XVII

5.4. Judecătorul nu va permite în mod conştient personalului instanţei sau altor persoane aflate sub influenţa, coordonarea sau controlul său, să diferenţieze între părţile în litigiu ...........................93

5.5. Judecătorul le va cere avocaţilor în cadrul procedurilor în faţa instanţei să se abţină de la manifestarea, prin limbaj sau conduită, a părtinirii sau prejudecăţilor, cu excepţia cazului în care acestea sunt relevante juridic pentru o problemă din cadrul procedurilor şi pot face obiectul unei apărări legitime .....................................................94

Valoarea 6: COMPETENŢĂ ŞI SÂRGUINŢĂ ........................95 Aspecte specifice ale aplicării valorilor fundamentale ale competenţei şi sârguinţei ............................................97

6.1. Sarcinile judiciare ale magistratului au prioritate faţă de celelalte activităţi .......................................97

6.2. Magistratul îşi va dedica activitatea profesională funcţiilor judiciare, ce cuprind nu doar îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor din cadrul instanţei/parchetului şi luarea deciziilor, ci şi alte sarcini relevante pentru sistem...............................97

6.3. Judecătorul/procurorul va lua toate măsurile rezonabile pentru a-şi menţine şi extinde cunoştinţele, abilităţile şi calităţile personale necesare pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare, profitând în acest sens de instruire şi alte facilităţi ce ar trebui să fie disponibile, sub control judiciar, pentru magistraţi ...................................................99

6.4. Magistraţii trebuie să se informeze cu privire la evoluţia relevantă a dreptului internaţional, inclusiv referitor la convenţiile internaţionale şi alte instrumente ce stabilesc norme vizând drepturile omului ................................................................102

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare XVIII

6.5. Magistratul trebuie să-şi îndeplinească toate sarcinile judiciare, inclusiv emiterea deciziilor şi a celorlalte acte procesuale, în mod eficient, corect şi cu promptitudine rezonabilă ....................................103

6.6 Judecătorul va menţine ordinea şi solemnitatea în procedurile instanţei şi va fi îngăduitor, demn şi politicos în relaţie cu împricinaţii, martorii, avocaţii şi alte persoane cu care tratează în calitate oficială. Judecătorul va cere o conduită similară personalului instanţei şi altor persoane supuse influenţei, coordonării sau controlului său ...........................104

Capitolul II. Proiectul noului Cod deontologic al magistraţilor. Succintă prezentare pe articole ...................109

Articolul 1 .........................................................................109

Articolul 2 .........................................................................111 Articolul 3 .........................................................................116

Articolul 4 .........................................................................123

Articolul 5 .........................................................................125 Articolul 6 .........................................................................130

Articolul 7 .........................................................................134

Capitolul III. Analiza unor studii de caz ................................137 Consideraţii generale .........................................................137 Studiul de caz nr. 1............................................................138 Studiu de caz nr. 2.............................................................142

Studiu de caz nr. 3.............................................................146

Studiu de caz nr. 4.............................................................149

Cuprins XIX

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ..........................................................151 Rugăciunea unui judecător ................................................151

Despre justiţie, legi, adevăr, dreptate... ...............................154

ANEXE ..................................................................................163 1. Codul deontologic al magistraţilor – Proiect – .........................................................................163

2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor ..........165 3. Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară – 2002 ...........................................................169 4. Cod de conduită ............................................................174

5. Codul conduitei judiciare al judecătorilor americani .....179 6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Extras – ...........................................................................179

7. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – Extras – ...........................................................................185

8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii ..................................................................187

9. Regulamentul din 22 septembrie 2005 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti – Extras – ...........................................................................192

10. Regulament privind organizarea şi funcţionarea Consiliilor de Onoare ale magistraţilor – Proiect – .........................................................................197 11. Statut A.M.R.

– Extras – ...........................................................................201

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare XX

12. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Etică Profesională (CNEP) ........................................................................203 13. The magistrates’ deontological code.............................208

Bibliografie ...........................................................................217

Prolog

sau

„Pentru ce sunt necesare modificarea actualului cod şi elaborarea unui ghid de aplicare?”

1. Preocupările constante în ultimele decenii, pe plan mon-dial, vizând elaborarea, perfecţionarea şi aplicarea unor coduri deontologice pentru magistraţi, dar şi pentru alţi participanţi la fenomenul judiciar, îşi au originea în realitatea incontestabilă pentru orice sistem de drept modern, că profesia de judecător şi procuror reprezintă acea coordonată profesională a socialului fundamentată în cel mai înalt grad pe responsabilitate, probitate şi credibilitate. Statutul social şi moral al magistratului implică şi presupune un mare număr de restricţii, limitări, constrângeri şi riscuri asumate, o conduită generală constantă la standarde etice şi profesionale de cea mai înaltă valoare, cu aplicabilitate perma-nentă, atât în exercitarea propriu-zisă a funcţiilor cât şi în com-portamentul relaţional social-privat.

Asemenea particularităţi sunt unice în orice societate. Ele fac ca înăuntrul acestei colectivităţi profesionale, restrânse nume-ric şi elitiste în cel mai valoros sens al noţiunii, să se simtă nevoia elaborării unor precepte morale comune, acceptate benevol, a căror respectare să se impună fără constrângeri normativ-juridice.

În acest context, existenţa unui set de norme deontologice ale magistraţilor ar trebui să constituie parte componentă a unui cod general deontologic al profesiilor juridice, care să statueze caracterul benevol al respectării cerinţelor de exercitare a fiecă-reia (judecător, procuror, avocat, notar, consilier juridic) şi al

Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare 2

conduitei ca standard de viaţă în general acceptat de practicienii dreptului.

„Justiţia nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar să se şi perceapă acest lucru”, spune un dicton celebru. Pentru pro-fesie, dar şi pentru societate, sunt esenţiale imaginea şi credibi-litatea, ca şi menţinerea unui înalt nivel de exemplaritate. În acest scop, colectivitatea profesională însăşi trebuie să-şi edifice şi consolideze standardele morale, iar sancţiunea încălcării lor să se exprime printr-o atitudine tranşantă de blam şi dezaprobare din partea celor în mijlocul cărora s-a produs abaterea.

2. Desigur că şi în ghidul de aplicare a unui cod deon-

tologic, lucrare cu pronunţat caracter practic, definirea exactă a noţiunilor şi proprietatea termenilor sunt absolut necesare. Făcând distincţiile cuvenite între „etică” şi „deontologie profe-sională”, vom remarca faptul că „etica” reprezintă componenta morală în cultura şi civilizaţia unei colectivităţi, cuprinzând ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi în raport cu societatea, a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.

Teoreticienii disting, la nivelul eticii judiciare, cinci nivele componente semnificative:

- principiile fundamentale ale unei etici minime, valabile pentru orice fiinţă umană;

- etica aplicată la nivel profesional numită şi „etica responsabilităţii”;

- etica funcţiei publice, desemnată ca fiind „etica politică”;

- etica dreptului practicat de profesionişti; - etica judecătorilor, a magistraţilor în general, în acele

sisteme de drept, cum este şi cel românesc, în care procurorii sunt consideraţi magistraţi.

Ultimele două nivele, cele mai înalte, configurează dimen-siunea etică a dreptului, în sensul că un grup profesional adoptă

Prolog 3

ca ideal o formă de convieţuire socio-profesională de un anumit standard, cu care se identifică şi pe care în mod benevol se obligă să o respecte, astfel încât să fie exemplară şi să nu intre în contra-dicţie cu principiile morale generale şi cu drepturile celorlalţi.

În teoria etică modernă se face distincţia între substratul filozofic şi cel moral al comportamentului uman şi se eviden-ţiază, pornind de la realităţi incontestabile, că această compo-nentă etică are o pondere maximă în profesiile care presupun o implicare socială mai pronunţată şi o responsabilitate aparte (medici, jurişti, cadre didactice).

În privinţa „deontologiei profesionale”, aceasta este definită ca o componentă a eticii, care se distinge prin normele morale aplicabile la nivelul unei profesii şi pentru toate circumstanţele în care ea se exercită pe plan public şi privat.

Or, deosebirile esenţiale de statut, drepturile şi obligaţiile specifice, particularităţile privind exercitarea profesiei, limitările şi restricţiile la care sunt supuşi, influenţa specială pe care o exer-cită judecătorii şi procurorii asupra derulării relaţiilor sociale, fac din corpul magistraţilor o entitate guvernată nu numai de norme juridice, ci şi de reguli morale unice, deosebite de cele aplicabile oricărei alte categorii profesionale. Din acest motiv, elaborarea unui cod deontologic cu totul specific este nu numai posibilă, ci şi absolut necesară.

S-a mai pus problema, şi ea este încă dezbătută, dacă un astfel de set de principii şi norme speciale trebuie să fie comun pentru judecători şi procurori. În ceea ce ne priveşte, răspunsul este în mod cert afirmativ. Asemănările de statut şi funcţie socială sunt mai mari şi mai importante decât deosebirile, iar noţiunea de „magistrat”, deşi uneori pusă în discuţie, înglobează, în datele ei esenţiale, ambele categorii profesionale. Oricum, de lege lata, faţă de dispoziţiile constituţionale în vigoare, distincţia, posibilă din punct de vedere doctrinar, nu are temei legislativ.

În acelaşi timp, normele morale în general şi cele deonto-logice profesionale, în special, necesită un climat propice pentru


practicarea, respectarea lor şi ridicarea standardelor de conduită. Un astfel de deziderat presupune, între altele, ca societatea – de data aceasta prin norme legale – să reglementeze organizarea şi funcţionarea instituţiilor ce compun sistemul judiciar (instanţe, parchete) şi să asigure condiţiile necesare şi criteriile obiective de selectare a celor care au vocaţia, pregătirea, educaţia morală şi ţinuta culturală de a susţine demnitatea şi credibilitatea profesiei.

3. În acest context este cazul să subliniem deosebirile esen-ţiale – din păcate uneori ignorate – dintre normele deontologice profesionale şi cele care reglementează şi sancţionează abaterile disciplinare. Sub un prim aspect, natura juridică a normelor şi izvorul acestora sunt diferite: ele provin din morala societăţii (pentru codul deontologic), respectiv din voinţa de stat transpusă în lege pentru abaterile disciplinare.

Sub aspectul sancţiunilor posibile, diferenţele sunt la fel de pregnante: încălcarea normelor deontologice are ca efect blamul profesional, moral, dezaprobarea colegilor cu privire la conduită, în timp ce abaterea disciplinară poate conduce, în funcţie de gra-vitate, la cu totul alte consecinţe, sub forma răspunderii juridice, până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie.

În prezent, între cele două forme de răspundere există o anumită confuzie, exprimată printr-o lipsă de coerenţă a regle-mentărilor.

Nu se face distincţia necesară dintre un Cod deontologic, care este un îndrumar în probleme morale, şi normele disci-plinare prevăzute de lege. Un cod moral nu trebuie confundat cu îndatoririle profesionale a căror încălcare atrage sancţiuni puni-tive. Acestea din urmă este necesar să fie detaliate şi specificate, în timp ce Codul ar trebui să se limiteze la principii de bază. Este edificator în acest sens Codul deontologic al jurnalistului1, care

1 http://crji.org/content.php?id=36&l=1

Prolog 5

conţine un număr de 8 reguli generale, unanim acceptate şi uşor de aplicat.

Actualul Cod deontologic, elaborat sub egida Consiliului Superior al Magistraturii – organ administrativ cu atribuţii în materie disciplinară – se referă, în cele 23(!) de articole, în mod neunitar, la încălcări ale unor norme morale şi la abateri disci-plinare. La rândul ei, practica în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii oferă numeroase exemple în care magistraţii au fost sancţionaţi disciplinar pentru încălcarea unor norme morale ale profesiei. Or, principiile de conduită judiciară sunt proiectate să fie obligatorii pentru judecători, însă ar fi exce-sivă şi nejustificată intenţia ca orice presupusă abatere a acestora să ducă la acţiuni şi sancţiuni disciplinare. Nu toate problemele de conformare a magistraţilor cu principiile menţionate sunt de natura conduitei necorespunzătoare. Punerea în mişcare a unei acţiuni disciplinare poate depinde de o multitudine de factori, precum gravitatea abaterii, existenţa unor antecedente de acti-vităţi incorecte, efectele produse asupra altora şi a sistemului judiciar în ansamblu.

Tocmai natura juridică preponderent administrativă a activităţii şi funcţiilor Consiliului Superior al Magistraturii ne determină să considerăm absolut necesară înfiinţarea unor Consilii de Onoare, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al curţilor de apel, precum şi al parchetelor de pe lângă acestea. Consiliile de Onoare, distincte de Consiliul Superior al Magistra-turii şi de orice alte structuri administrative, vor avea atribuţii exclusive în materia deontologiei profesionale2.

4. De ce este necesară modificarea actualului Cod deon-tologic?

2 Aspectele referitoare la structura, atribuţiile şi membrii Consi-

liilor de Onoare vor fi detaliate în capitolul consacrat propunerilor con-crete de modificare a Codului deontologic.


Considerăm că actualul Cod deontologic, elaborat sub egida Consiliului Superior al Magistraturii, configurează de o manieră necorespunzătoare şi administrativistă sfera normelor etice specifice activităţii magistraţilor.

Stufos şi pe alocuri prolix, el reia principii constituţionale şi dispoziţii legale într-un mod general, redundant, întreţinând, aşa cum am arătat, confuzia între deontologia profesională şi răspun-derea pentru abateri disciplinare.

De altfel, şi la nivelul membrilor C.S.M. este împărtăşită opinia că se impun modificarea şi actualizarea Codului, dat fiind şi faptul că de la data adoptării formei actuale – mai 2005, au intervenit modificări în legislaţia referitoare la statutul magistra-ţilor şi organizarea judiciară. Noul Cod ar trebui să ţină seama într-o măsură mult mai mare de evoluţia reglementărilor euro-pene în materie, precum şi de sugestiile şi propunerile magistra-ţilor, multe dintre ele fiind în consens cu modelul european de deontologie adoptat la recomandarea Comitetului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE). Consiliul Superior al Magistraturii a părut să înţeleagă aceste tendinţe, însă diversele versiuni succe-sive sunt la fel de exhaustive, cu reluări inutile ale unor dispoziţii legale şi aceeaşi lipsă de rigoare în privinţa delimitării între etica profesională şi abordarea ei din perspectivă strict disciplinară.

Noi propunem o variantă de Cod care să se caracterizeze prin concizie, simplitate, acurateţe a noţiunilor şi conceptelor, acceptabilitate. El va trebui să cuprindă, în viziunea noastră, câteva principii de bază, a căror detaliere şi explicitare, împreună cu cazuistica pe care o generează, fac obiectul acestui ghid de aplicare.

Ghidul îşi propune să abordeze în primul rând aspectele referitoare la aplicarea coerentă a normelor de deontologie profe-sională şi la unitatea de practică în materie.

Se va încerca exemplificarea cât mai exactă a situaţiilor de respectare a normelor deontologice, dar şi a posibilelor încălcări ale acestora.

Prolog 7

În acest mod magistraţii, ceilalţi practicanţi ai profesiilor juridice, dar şi justiţiabilii, vor putea avea acces la o informaţie corectă, de la o sursă credibilă, validată prin competenţă profe-sională şi experienţă acumulată.

Ghidul urmăreşte, aşa cum am menţionat deja, decelarea şi diferenţierea aspectelor deontologice de cele disciplinare şi sim-plificarea înţelegerii generale a normelor deontologice prin exemple edificatoare. El va potenţa capacitatea sistemului de a se autoregla, de a-şi rezolva problemele ce nu produc consecinţe deosebite şi sunt practic inerente într-o activitate atât de complexă, fără afectarea nejustificată a prestigiului justiţiei şi a demnităţii profesiei. În acelaşi timp, prin caracterul său practic, aplicat, ghidul va fi util şi celorlalţi profesionişti ai dreptului, care vor cunoaşte mai bine statutul, restricţiile şi riscurile la care sunt supuşi judecătorii şi procurorii, preîntâmpinându-se astfel posibile conduite discutabile, nepotrivite ori susceptibile de a fi interpretate cu rea-credinţă.

Sub aspectul structurii sale, ghidul cuprinde, în afara acestor consideraţii prealabile cu caracter general, un capitol consacrat valorilor etice fundamentale pentru magistraţi şi un altul care îşi propune prezentarea proiectului noului Cod deontologic.

Partea sa finală este consacrată unor studii de caz menite să exemplifice şi să concretizeze regulile de conduită şi standardele morale specifice profesiei.

5. În fine, de ce este atât de preocupată Asociaţia Magistra-ţilor din România de problematica deontologiei profesionale, inclusiv prin modificarea actualului Cod deontologic şi elabo-rarea unui ghid de aplicare?

Credem că un astfel de demers este absolut firesc pentru prima – în ordine cronologică – şi de departe cea mai cuprin-zătoare asociaţie profesională a judecătorilor şi procurorilor,


membră a Uniunii Internaţionale a Magistraţilor şi a Asociaţiei Europene a Magistraţilor. În toamna anului 1994, încă înainte de aderarea României la Consiliul Europei, AMR a fost prima entitate nonguvernamentală din ţara noastră care a organizat o conferinţă internaţională împreună cu Consiliul Europei iar tema a fost, nu întâmplător, axată pe problemele deontologiei profesionale. AMR este cea care, beneficiind de aportul mai multor experţi din 6 ţări europene, a elaborat primul Cod deontologic al magistraţilor din România. Preocupările constante în această direcţie s-au concre-tizat şi printr-o recentă finanţare PHARE care a permis desfăşu-rarea mai multor întâlniri de lucru, elaborarea de studii, pro-curarea de materiale documentare la nivel naţional şi interna-ţional, inclusiv cele mai recente, cum sunt aşa-numitele „Principii de la Bangalore ale Codului deontologic”, precum şi Codul de conduită al judecătorilor de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, adoptat în iulie 2007.

AMR nu îşi propune să elaboreze un set de norme etice şi un ghid care să fie aplicabile doar magistraţilor care îi sunt membri, ci susţine şi promovează un proiect unitar, la nivelul întregii magistraturi. Credem că o abordare segmentată, secto-rială, a unui domeniu de activitate care este, prin natura sa, coerent şi unitar, ar fi nepotrivită şi neproductivă.

Pe de altă parte, AMR, în cei 15 ani de activitate, şi-a câştigat autoritatea, respectul şi credibilitatea prin promovarea cu onestitate a celor mai importante valori: echidistanţa, adevărul, echitatea, justiţia. Iată de ce AMR se simte îndreptăţită şi onorată să propună, după experienţa acumulată în timp, un nou proiect de Cod deontologic şi un ghid de aplicare a lui. Acest document este pus cu încredere şi speranţă la dispoziţia tuturor celor interesaţi să-l cunoască şi să contribuie la perfecţionarea lui.

Judecător Florin Costiniu Membru fondator al AMR

Capitolul I Valorile etice fundamentale în activitatea magistraţilor

Consideraţii generale

În cele ce urmează sunt prezentate valorile ce au fost proiectate să stabilească standarde pentru conduita etică a magistraţilor. Aceste valori şi principii au menirea să ofere un set de îndrumări pentru judecători şi procurori şi să-i permită siste-mului judiciar un cadru pentru reglementarea conduitei în inte-riorul său. De asemenea, se intenţionează ca aceste valori să influenţeze membrii executivului şi ai legislativului, avocaţii şi publicul în general, în vederea unei mai bune înţelegeri şi sprijinirii sistemului judiciar. Ele pleacă de la premisa că judecă-torii şi procurorii sunt responsabili pentru conduita lor în faţa unor instituţii specifice care au fost înfiinţate pentru a menţine standardele judiciare, ce sunt la rândul lor independente şi imparţiale şi care sunt proiectate să completeze şi nu să deroge de la legile existente şi conduita stabilite pentru magistraţi.

Expunerea celor şase valori fundamentale şi universale are drept scop să ofere un set de îndrumări pentru judecători şi procurori şi un cadru de reglementare a conduitei judiciare printr-un cod deontologic naţional. Formulările privind aplicarea fiecărui principiu au fost elaborate astfel încât să nu fie prea generale (şi să ofere astfel îndrumări insuficiente) şi nici prea specifice (şi deci irelevante pentru problemele numeroase şi variate cu care se confruntă un magistrat în activitatea cotidiană).

Valorile etice fundamentale în activitatea magistraţilor 10

Este important de subliniat că înţelegerea rolului puterii judecătoreşti în statele democrate, în special conştientizarea că responsabilitatea judecătorului este de a aplica legea într-un mod corect şi imparţial, fără a ţine cont de posibile presiuni sociale sau politice, variază considerabil în diferite state, iar nivelul de încredere în activitatea sistemului este, în consecinţă, foarte divers. Informarea corespunzătoare cu privire la funcţiile siste-mului judiciar şi la rolul său poate de aceea contribui efectiv la creşterea gradului de înţelegere a instanţelor şi parchetelor ca bază a sistemelor constituţionale democratice, precum şi a limitelor activităţilor lor. Aceste principii sunt menite să sprijine reprezentanţii celorlalte puteri ale statului, participanţii la proces şi publicul în a înţelege natura şi specificul puterii judecătoreşti, standardele înalte de conduită pe care judecătorii trebuie să le menţină atât în cadrul instanţelor cât şi în afara acestora, precum şi constrângerile în exercitarea funcţiilor, în viaţa socială şi privată.

Necesitatea de a identifica standarde de conduită cores-punzătoare pentru sistemul judiciar a fost explicată chiar de un judecător în aceşti termeni:

„Nu se îndoieşte nimeni de faptul că există aşteptări ca judecătorii să se comporte în conformitate cu anumite standarde în cadrul şi în afara curţii. Sunt aceste aşteptări doar de decenţă voluntară, exercitate la nivel personal, sau sunt aşteptări ca un anumit standard de conduită să fie respectat de un anumit grup profesional în interesul său şi al comunităţii? Fiind o întrebare fundamentală, este necesar să facem câteva observaţii elemen-tare. Formăm un grup aparte în comunitate. Cuprindem o parte aleasă a unei profesii onorabile. Ne este încredinţată, zi după zi, exercitarea unei puteri considerabile. Exercitarea acesteia are un efect dramatic asupra vieţilor şi averilor celor care vin în faţa noastră. Cetăţenii nu pot fi siguri că vieţile şi averile lor nu vor depinde într-o zi de judecata noastră. Aceştia nu vor dori ca o asemenea putere să fie încredinţată unei persoane ale cărei

Consideraţii generale 11

onestitate, abilitate şi standarde personale sunt discutabile. Pentru continuitatea sistemului legii, aşa cum este în prezent, este nece-sară existenţa unor standarde de conduită, atât în cadrul cât şi în afara curţii, proiectate să menţină încrederea în acele aşteptări1”.

1 J.B. Thomas, Judicial Ethics in Australia, Sydney, Law Book Com-

pany, 1988, p. 7.

Valoarea 1 INDEPENDENŢA

Principiu: Independenţa judiciară este o cerinţă de bază pentru apli-

carea legii şi o garanţie fundamentală pentru un proces corect. Prin urmare, judecătorul va sprijini şi exemplifica independenţa judiciară în aspectele sale individuale cât şi instituţionale.

Comentariu: Independenţa judiciară nu este un privilegiu sau o prero-

gativă a unui judecător. Ea semnifică responsabilitatea impusă fiecărui judecător pentru a-i permite acestuia să soluţioneze un litigiu în mod onest şi imparţial în baza legilor şi a probelor, fără presiune sau influenţă externă şi fără teamă de intervenţie din partea nimănui. Esenţa principiului independenţei judiciare este libertatea deplină a judecătorului de a audia şi decide în cazurile ce vin în faţa instanţei. Niciun factor extern – fie guvern, grup de presiune, individ sau chiar alt magistrat, nu trebuie să intervină sau să încerce să intervină în modul în care un judecător sau procuror soluţionează un caz şi ia o decizie.

Astfel, s-a decis1 că discuţiile purtate de vicepreşedintele tribunalului, separat, înainte de termen, cu judecătorii învestiţi cu soluţionarea unei cauze constituie imixtiune în activitatea altui magistrat.

O asemenea faptă constituie o încălcare evidentă a princi-piilor independenţei şi imparţialităţii magistraţilor. De altfel, Codul deontologic prevede, în art. 16 alin. (2) că „judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe

1 C.S.J, decizia nr. 10/1999, în Răspunderea disciplinară a judecă-torilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 91 şi urm.

Valoarea 1. Independenţa 13

care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi solu-ţionarea cauzelor”.

Într-o altă speţă aflată pe rolul Curţii Supreme de Justiţie – decizia nr. 6/20012, s-a reţinut că judecătorul X de la tribunalul Z i-a solicitat judecătorului Y de la judecătoria Z să pronunţe o anumită soluţie într-un dosar ce avea ca obiect o cerere de revizuire, implicându-se în întocmirea minutei şi oferindu-se să-l ajute la redactarea hotărârii.

Acelaşi judecător a intervenit pe lângă preşedintele tribu-nalului, în sensul ca acesta să dispună prin rezoluţie restituirea garanţiei depuse de societatea comercială parte în dosar, interesându-se de circuitul cererii şi modul ei de rezolvare.

Curtea Supremă de Justiţie a statuat că astfel de fapte repre-zintă abateri disciplinare, constituind imixtiune în activitatea altui judecător şi respectiv încălcare a principiului secretului deliberării.

În ceea ce priveşte faptele aceluiaşi judecător de a furniza presei date tendenţioase, de natură să afecteze imaginea justiţiei şi a magistraţilor, precum şi de a denigra public pe colegi, s-a reţinut că reprezintă încălcări ale normelor deontologice.

Independenţa judiciară se referă atât la independenţa indi-viduală cât şi la cea instituţională, necesare în procesul de luare a deciziilor. Independenţa judiciară este aşadar atât o stare de spirit cât şi un set de aranjamente instituţionale şi operaţionale. Primul considerent este legat de independenţa de facto a judecătorului. Cel de al doilea priveşte definirea relaţiilor dintre judiciar şi alte sisteme, în special cu alte organisme guvernamentale, pentru a asigura atât realitatea, cât şi forma independenţei. Legătura dintre aceste două aspecte constă în faptul că un judecător poate avea acea stare de spirit specifică, dar dacă instanţa din care face parte nu este independentă de alte organisme guvernamentale în funcţiile sale esenţiale, nu se poate spune că judecătorul este independent.

2 Nepublicată.


Foarte strâns legat de conceptul de „independenţă” este cel de „imparţialitate”. Ele sunt totuşi separate şi distincte. „Imparţia-litatea” se referă la starea de spirit sau atitudinea instanţei în raport cu problemele şi părţile dintr-un anumit caz. Termenul „imparţial” se referă la absenţa părtinirii, reale sau doar percepute. Conceptul de „independenţă” reflectă sau materializează valoarea constituţio-nală tradiţională a lipsei oricărei ingerinţe în activitatea judiciară. Astfel, conotaţia acesteia nu este doar o stare de spirit sau atitudine în exercitarea curentă a funcţiilor judiciare, ci un statut al relaţiilor cu alţii, în special cu ramura executivă a puterii, ce se bazează pe condiţii sau garanţii obiective.

În acest context este de subliniat că proclamarea constitu-ţională a independenţei judiciare nu creează şi nici nu menţine puterea judecătorească independentă în mod automat3. Indepen-denţa judiciară trebuie să fie recunoscută şi respectată de toate organismele guvernamentale. Dar în primul rând puterea judecă-torească însăşi trebuie să statueze şi recunoască faptul că judecă-torii nu au obligaţii faţă de guvernul în funcţie. În acest sens, cu deplin temei, se spunea: „Aceştia văd guvernele venind ca apa şi plecând ca vântul. Nu datorează loialitate miniştrilor, nici chiar loialitatea temporară pe care o datorează funcţionarii publici.

(...) Judecătorii sunt, de asemenea, leii de sub tron, însă acea poziţie este ocupată în ochii lor nu de Primul Ministru ci de lege şi concepţia lor cu privire la interesul public. Faţă de această lege şi concepţie datorează ei supunere. În aceasta rezidă puterea şi slăbiciunea lor, valoarea şi ameninţarea4”.

Pentru a stabili dacă puterea judecătorească poate fi con-siderată „independentă” de guvern, se iau în considerare de obicei, printre altele, modul de desemnare a membrilor săi,

3 Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” iar art. 133 alin. (1) prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul inde-pendenţei justiţiei”.

4 J.A.G. Griffith, The Politics of the Judiciary, 3rd ed., 1985, p. 1996.


durata exercitării funcţiei, condiţiile serviciului, existenţa unor garanţii împotriva presiunilor externe. Se apreciază în general că există minimum două condiţii pentru independenţa judiciară:

a) Securitate financiară, respectiv dreptul la salariu şi pensie stabilit prin lege, şi care nu face obiectul intervenţiei din partea executivului într-o manieră care să afecteze independenţa siste-mului. În limitele acestei cerinţe însă, guvernele pot deţine auto-ritatea de a proiecta planuri specifice de remunerare, corespun-zătoare diferitelor tipuri de instanţe şi parchete. În consecinţă, o varietate de planuri pot satisface cerinţa de siguranţă financiară în egală măsură, cu condiţia ca esenţa acestei protecţii să fie asigurată.

b) Independenţa instituţională, respectiv libertatea de decizie cu privire la probleme de administraţie ce au legătură directă cu exercitarea funcţiei judiciare. Nicio forţă externă nu trebuie să fie în poziţia în care să intervină în probleme ce sunt direct şi imediat relevante pentru activitatea de judecată – de exemplu desemnarea judecătorilor, şedinţele şi listele instanţelor. Deşi este necesar să existe unele raporturi instituţionale între sistemul judiciar şi executiv, astfel de relaţii nu trebuie să inter-fereze cu libertatea magistraţilor în judecarea litigiilor şi în aplicarea legii şi a valorilor Constituţiei.

Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a independenţei

1.1. Judecătorul îşi va exercita funcţia judiciară în mod independent, pe baza evaluării faptelor şi în conformitate cu o înţelegere conştiincioasă a legii, liber de orice influenţe străine, tentaţii, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din orice parte sau din orice motiv

Încrederea în justiţie este erodată dacă luarea deciziilor în sistemul judiciar este percepută ca fiind supusă unor influenţe


externe. Este esenţial pentru independenţa judiciară şi pentru menţinerea încrederii publicului în sistem ca nici executivul, nici legislativul şi nici judecătorul să nu creeze percepţia că deciziile pot fi afectate de astfel de influenţe. Ingerinţele şi presiunile la care poate fi supus un judecător sunt foarte variate. Responsa-bilitatea lui este de a aplica legea aşa cum el o înţelege, pe baza evaluării faptelor, fără teamă sau favoruri şi fără a ţine cont de popularitatea deciziei. De exemplu, în legătură cu percepţia populaţiei în Africa de Sud asupra pedepsei cu moartea, preşedintele Curţii Constituţionale din această ţară arăta: „Chestiunea pe care o analizăm nu este însă ce crede majoritatea sud-africanilor că ar trebui să reprezinte o sentinţă potrivită. Problema este dacă şi în ce măsură Constituţia permite soluţia respectivă. Opinia publică poate avea o anumită relevanţă, dar nu este în sine un substitut pentru responsabilitatea cu care sunt învestite Curţile de a interpreta Constituţia şi de a-i aplica prevederile fără teamă sau favoruri”5.

Deseori un caz poate produce controverse în rândul publicului, cu largă acoperire mediatică iar judecătorul se poate regăsi „în mijlocul furtunii”. Sunt situaţii când presiunea publi-cităţii poate fi îndreptată considerabil către un rezultat dorit. În exercitarea funcţiei judiciare însă, magistratul trebuie să fie imun la efectele acestui tip de publicitate. El nu va ţine cont de popularitatea legilor ce trebuie aplicate sau a părţilor în rândul publicului, presei, funcţionarilor guvernamentali, a prietenilor sau a familiei sale. El nu trebuie să fie influenţat de interese partizane, agitaţia publicului sau critici. Independenţa judiciară înseamnă libertatea deplină de a lua decizii pe baza legii, în afara oricărei forme de influenţă externă.

Orice tentativă de influenţare a instanţei trebuie să fie făcută doar în public, în sala de judecată, de către părţi sau avocaţii acestora. Judecătorul poate fi supus ocazional, în afara

5 S. Makwanyane, Constitutional Court of South Africa, 1995.


instanţei, eforturilor altora de a influenţa deciziile în problemele în curs de soluţionare. Fie că sursa este ministerială, politică, oficială, jurnalistică, familială sau de altă natură, toate încercările de acest gen trebuie să fie respinse ferm. Aceste ameninţări la adresa independenţei judiciare pot lua uneori forma unor tenta-tive subtile de a influenţa modul în care un magistrat abordează un anumit caz sau a încercărilor de a intra în graţiile sale într-o anumită formă. Orice astfel de tendinţe externe, directe sau indirecte, de a-l influenţa vor fi respinse. În unele cazuri, în special dacă tentativele sunt repetate, judecătorul este ţinut să le raporteze autorităţilor competente. El nu trebuie să permită familiei, relaţiilor sociale sau politice să influenţeze nicio decizie judiciară.

În practică este deseori dificilă determinarea a ceea ce constituie „influenţă nepotrivită”. În procesul de stabilire a unui echilibru corespunzător între, de exemplu necesitatea de a proteja procesul judiciar de ingerinţe şi distorsiuni (din partea sferei politice, a presei sau din alte surse) şi interesele discutării deschise a problemelor de interes public în viaţa socială şi într-o presă liberă, judecătorul trebuie să accepte faptul că este o persoană publică şi nu trebuie să aibă o fire prea susceptibilă sau prea fragilă. Criticile la adresa deţinătorilor unor funcţii publice sunt obişnuite într-o democraţie. În limitele stabilite de lege, magistraţii nu trebuie să se aştepte la imunitate faţă de criticile aduse deciziilor, motivelor şi a modului de soluţionare a unui caz.

1.2. Judecătorul este independent în relaţia cu societatea, în general, şi în relaţiile cu diferitele părţi dintr-un litigiu pe care trebuie să îl soluţioneze

S-a pus deseori în discuţie cât de independent şi „desprins” de societate trebuie să fie un magistrat? Vocaţia sa a fost descrisă


la un moment dat ca fiind „asemănătoare preoţiei”6. Un alt judecător a scris că: „Preşedintele Curţii se duce la o mănăstire şi se închide pentru a munci”7. Astfel de constrângeri pot fi considerate mult prea severe în zilele noastre, deşi regimul impus judecătorului este probabil „monahal în multe dintre aspectele sale”. Unui judecător fiindu-i cerut să menţină un mod de viaţă şi o conduită mai severe şi mai restrictive decât altor persoane, ar fi excesiv să ne aşteptăm să se retragă din viaţa publică în totalitate, într-o existenţă privată axată pe familie şi prieteni. Izolarea completă a unui judecător sau procuror de comunitatea în care trăieşte nu este nici posibilă şi nici benefică.

Dacă magistratul nu va trebui să rămână închis ermetic în casa sa după orele de program, el va fi expus, ceea ce este de dorit, unor forţe formatoare de opinie şi îşi poate chiar crea percepţii şi impresii în contextul relaţional cu prietenii, colegii şi media. Aşa cum s-a observat în mod repetat, cunoaşterea realităţilor, a publicului, este esenţială pentru un act corect de justiţie. Magistratul nu este doar îmbogăţit de perceperea lumii reale; natura dreptului modern cere ca el să „trăiască, respire, gândească şi să împartă opiniile din acea lume”8. În zilele noastre, funcţia socială a magistratului se extinde dincolo de rezolvarea litigiilor. Din ce în ce mai mult, el este chemat să abordeze probleme cuprinzătoare legate de valori sociale şi drepturile omului, să decidă asupra unor probleme morale controversate, şi să facă aceasta în societăţi pluraliste. Este improbabil ca un judecător sau procuror, izolaţi de mediul social, să fie eficienţi. Nici dezvoltarea sa personală şi nici interesul public nu vor fi realizate dacă magistratul este izolat excesiv de comunitatea pe care o serveşte. Standardele legale cer adesea, ca un criteriu important, aprecierea „persoanei rezonabile”. Cerce-

6 Lord Hailsham, Judicial conduct ethics and responsibilities,

2001. 7 William H. Taft, Judicial ethics: A discussion paper, 1996. 8 Michael D. Kirby, Judicial ethics: A discussion paper, 1996.


tarea judiciară, o parte importantă a muncii magistratului, nece-sită evaluarea probelor prin prisma bunului simţ şi a experienţei. De aceea el trebuie să menţină legături strânse cu comunitatea, într-o măsură adecvată rolului său special. În acest context sunt discutate în literatura de specialitate aşa-numitele „cazuri de dilemă etică”. Astfel, s-a pus problema dacă „ne putem aştepta ca judecătorii să fie, pe de o parte, impregnaţi sau să fi dezvoltat într-o mare măsură calităţi precum tact, modestie, hotărâre, sensi-bilitate, bun simţ şi rigoare intelectuală, fără a părea, pe de cealaltă parte, distanţi, mecanici, limitaţi, lipsiţi de umor sau înguşti la minte? Desigur, a avea simultan rolul de cetăţean exemplar şi de cetăţean obişnuit pare un act dublu imposibil. O conduită pe care unii o vor lăuda ca fiind civilizată şi politicoasă va fi denigrată de către alţii ca rigidă şi formală. Şi invers, ceea ce unii condamnă ca fiind comportament nedemn, demonstrând lipsă de respect pentru judiciar, va fi aplaudat de alţii pentru că arată că judecătorii au simţul umorului şi capacitatea de a nu se lua prea în serios9.”

Oliver Wendell Holmes a fost probabil mult înaintea timpului său când recomanda judecătorilor să „împărtăşească pasiunea şi acţiunea timpului lor, existând pericolul de a fi judecaţi pentru a nu fi trăit”10.

Este edificator din acest punct de vedere un exemplu de bună practică referitor la modul în care judecătorul trebuie să răspundă în general la cererile comunităţii, cuprins în următorul set de îndrumări al unui comitet consultativ privind conduita judiciară dintr-o jurisdicţie în care judecătorii sunt adesea contactaţi de membri ai unor grupuri speciale de interese pentru întâlniri închise11.

9 David Wood, Judicial ethics: A discussion paper, 1996. 10 Oliver Wendell Holmes Jr., Speech, May 30, 1884, US jurist

(1841-1935). 11 Vezi Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory

Committee, Opinion 1998-13.


1. Nu este obligatoriu ca un judecător să răspundă unei cereri de întâlnire privată.

2. Se recomandă ca judecătorul să cerceteze care este scopul întâlnirii înainte de a decide dacă răspunde pozitiv solicitării.

3. Judecătorul poate lua în considerare ca întâlnirea să includă membri ai Parchetului şi ai apărării. În mod frecvent, întâlnirea solicitată include probleme din ramura penală a Curţii (de exemplu, reprezentaţi ai „Mothers Against Drunk Driving” – „Mame împotriva Şofatului sub influenţa Alcoolului”).

4. Solicitarea din partea grupului special de interese trebuie să fie în formă scrisă astfel încât să nu apară nicio neînţelegere, iar judecătorul va confirma întâlnirea şi regulile de bază pentru discuţie tot în scris.

5. Va fi respectată interdicţia absolută a comunicărilor „ex parte” pentru cazurile particulare, iar aceasta trebuie comunicată clar solicitantului înainte de începerea întâlnirii.

6. Judecătorul poate lua în considerare prezenţa unui grefier al Curţii în cadrul întâlnirii. Acest fapt ar proteja de asemenea judecătorul de orice probleme dacă ulterior este citat greşit ori răstălmăcit.

Independenţa puterii judecătoreşti presupune imparţialita-tea totală din partea judecătorului. În cadrul procesului, judecă-torul trebuie să fie liber de orice legătură, înclinaţie sau părtinire care îi afectează – sau poate fi considerat că îi afectează – capacitatea de a judeca în mod independent. În această privinţă, independenţa judiciară este axată pe principiul fundamental că „nicio persoană nu poate judeca în propriul său caz”. Acest principiu are, de asemenea, o semnificaţie mult peste cea ce afectează părţile dintr-un litigiu, societatea ca întreg trebuind să aibă încredere în puterea judecătorească.


1.3 Judecătorul trebuie nu doar să nu aibă nici o legătură necorespunzătoare sau vreo influenţă din partea executivului şi legislativului, ci trebuie să şi apară ca fiind liber de vreo astfel de legătură sau influenţă pentru un observator rezonabil

Esenţa conceptului de independenţă judiciară este teoria separării puterilor: cea a judiciarului, ce reprezintă unul dintre cei trei stâlpi fundamentali şi egali dintr-un stat democratic modern, trebuie să funcţioneze independent de celelalte două: legislativul şi executivul. Relaţia dintre cele trei ramuri ale puterii trebuie să fie una de respect reciproc, fiecare recunoscând şi respectând rolul celorlalte. Acest fapt este necesar deoarece puterea judecătorească are rol şi funcţii importante în relaţia cu celelalte două ramuri. Ea asigură că guvernul şi administraţia sunt responsabile pentru acţiunile lor şi, cu privire la legislativ, că este implicat în aplicarea legilor în vigoare şi într-o mai mică sau mai mare măsură, verifică dacă acestea sunt conforme cu Constituţia naţională şi, acolo unde este cazul, cu tratatele regionale şi internaţionale ce reprezintă parte a legislaţiei interne. Pentru a-şi îndeplini rolul în aceste privinţe şi pentru a asigura exercitarea deplină şi nerestricţionată a judecăţii independente, puterea jude-cătorească trebuie să fie liberă de orice legături necores-punzătoare şi influenţe din partea celorlalte ramuri ale puterii. Independenţa funcţionează astfel drept garanţie a imparţialităţii.

Este important ca sistemul judiciar să fie perceput ca fiind independent, şi ca testul de independenţă să confirme această viziune. Este vorba de reprezentarea cu privire la condiţiile obiective sau garanţiile independenţei judiciare, şi nu de percepţia cu privire la cum va acţiona în fapt, indiferent dacă se bucură de condiţiile şi garanţiile menţionate. Un individ care doreşte să conteste independenţa unui tribunal nu trebuie să dovedească o lipsă reală de independenţă, deşi, dacă este probat, acest fapt este decisiv pentru contestaţie. În schimb, testul în acest scop este acelaşi cu cel pentru determinarea părtinirii unui factor de decizie. Întrebarea este dacă un observator rezonabil ar


(sau în unele jurisdicţii „ar putea”) percepe tribunalul ca fiind independent. Deşi independenţa judiciară este o stare sau o relaţie ce se bazează pe condiţii sau garanţii obiective, precum şi o stare de spirit sau atitudine în exercitarea funcţiilor judiciare, testul de independenţă este apt să stabilească dacă tribunalul poate fi perceput în mod rezonabil ca independent.

În cele ce urmează prezentăm o serie de exemple de „legături improprii” şi de „influenţă” din partea ramurilor execu-tive şi legislative, aşa cum au fost determinate de instanţe sau comitete consultative privind etica judiciară. În fiecare caz, rezultatul depinde de toate circumstanţele concrete ale situaţiei respective, în conformitate cu modul în care aceste împrejurări pot fi privite de un observator rezonabil:

a) În cazul în care un parlamentar îi scrie unui judecător şi îl informează despre interesul său de partea unui împricinat pentru un rezultat rapid şi corect în dosarul de divorţ şi custodie al împricinatului, judecătorul nu poate răspunde scrisorii decât informând parlamentarul (sau preferabil ca altcineva să informeze parlamentarul din partea judecătorului), că principiile conduitei judiciare îi interzic să primească, să ia în considerare sau să răspundă unor astfel de comunicări. Domeniul interdicţiei inclu-de răspunsul la solicitarea de informaţii cu privire la stadiul unui caz sau data la care se preconizează să fie luată o decizie, deoarece aceasta ar crea aparenţa că parlamentarul este capabil să influenţeze judecătorul să accelereze o decizie şi astfel să obţină tratament preferenţial pentru una dintre părţi.

b) Acceptarea de către un judecător, într-o perioadă de concediu prelungit, a unui serviciu cu program întreg la un nivel înalt, de elaborare a politicilor, dintr-o ramură executivă sau legislativă (de exemplu consultant special pe probleme legate de reforma administrării justiţiei) este neconformă cu independenţa sistemului judiciar. Mişcarea dintre poziţiile de nivel înalt din executiv/legislativ şi judiciar promovează acel amestec de funcţii pe care încearcă să îl evite separarea puterilor. Această situaţie


este foarte probabil să afecteze percepţia judecătorului şi a funcţionarilor cu care el lucrează, cu privire la rolul său inde-pendent. Chiar dacă nu se întâmplă acest fapt, un astfel de serviciu va afecta negativ percepţia publicului cu privire la inde-pendenţa instanţelor faţă de ramurile executivă şi legislativă. Aceste situaţii sunt diferite de cazurile în care judecătorul a lucrat în domeniile respective înainte de a avea o astfel de postură, sau lucrează în acele poziţii după ce a părăsit magistratura. În aceste cazuri, procesul de desemnare şi renunţare oferă o linie de demar-caţie clară pentru judecător şi pentru observatorii sistemului judiciar cu privire la activitatea dintr-o anumită ramură sau alta.

c) În cazul în care soţul/soţia unui judecător sau procuror este politician activ, magistratul trebuie să menţină o separaţie suficientă de conduita membrilor familiei sale pentru a asigura că percepţia publicului nu este în sensul că ar sprijini un candidat politic. Soţul/soţia poate frecventa adunări politice, însă judecă-torul nu îl/o poate însoţi. În casa judecătorului nu pot fi organi-zate astfel de întruniri. Dacă soţul/soţia insistă asupra organizării unor astfel de evenimente, el trebuie să ia toate măsurile rezo-nabile pentru a se disocia, inclusiv în scopul de a nu fi văzut de participanţi, dacă este necesar prin părăsirea incintei pe durata întrunirilor. Orice contribuţii politice făcute de soţ/soţie trebuie efectuate din fondurile proprii, menţinute separat, şi nu, de exemplu, dintr-un cont comun cu judecătorul. Trebuie menţionat că astfel de activităţi nu aduc beneficii imaginii publice a siste-mului judiciar sau a administrării justiţiei. Pe de altă parte, într-un astfel de caz, prezenţa magistratului împreună cu soţul/soţia la o întrunire pur ceremonială, protocolară, de exemplu deschiderea Parlamentului sau o recepţie cu ocazia vizitei unui şef de stat, poate să nu fie improprie, în funcţie de circumstanţele concrete.

d) Practica prin care Ministerul Justiţiei oferă o distincţie sau recomandă acordarea ei pentru a onora un magistrat pentru activitatea sa profesională încalcă principiul independenţei judi-ciare. Recunoaşterea discreţionară a activităţii profesionale a


acestuia de către executiv, fără consultarea sistemului în care el este încă în funcţie, periclitează independenţa puterii judecăto-reşti. Pe de altă parte, acordarea unei distincţii civile unui jude-cător sau procuror de către sau la recomandarea unui organism stabilit ca fiind independent de către guvernul în funcţie nu poate fi considerată improprie, în funcţie de circumstanţe.

e) Plata de către executiv a unor „prime” (adică a unui anumit stimulent) către un magistrat în legătură cu administrarea justiţiei este incompatibilă cu principiul independenţei judiciare.

f) Acolo unde, în procedurile din faţa instanţei, apare o controversă cu privire la interpretarea unui tratat internaţional, iar magistraţii declară că interpretarea tratatelor nu intră în domeniul funcţiilor lor judiciare şi solicită opinia ministerului afacerilor externe, iar apoi judecă în consecinţă, ei în fapt s-au adresat unui reprezentant al executivului pentru soluţionarea unei probleme legale dinaintea lor. Implicarea ministerului, ce este decisivă pentru rezultatul procedurilor legale, şi care nu poate fi contes-tată de către părţi, semnifică faptul că acea cauză nu a fost solu-ţionată de o instanţă independentă cu jurisdicţie deplină.

1.4. În derularea sarcinilor judiciare, judecătorul este inde-pendent de colegi în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le ia

Sarcina de a judeca presupune o plenitudine de autonomie care implică doar conştiinţa judecătorului12. De aceea, indepen-denţa judiciară necesită nu doar independenţa sistemului, ca instituţie, faţă de celelalte ramuri ale puterii, ci de asemenea, ca judecătorii să fie independenţi unul faţă de celălalt. Cu alte cuvinte, independenţa se referă şi la protejarea în raport de influenţele improprii care pot proveni în unele situaţii din acţiu-nile sau atitudinile altor judecători. Un judecător poate considera

12 Roger Perrot, The role of the Supreme Court in guaranteeing

the uniform interpretation of the law, Sixth Meeting of the Presidents of European Supreme Courts, Warsaw, October 2000.


ca fiind de ajutor să se consulte cu un coleg pe o bază ipotetică. Luarea deciziilor judiciare este însă responsabilitatea magistratu-lui respectiv, inclusiv a fiecărui judecător dintr-un complet de judecată în compunere colegială.

În îndeplinirea funcţiilor sale, judecătorul nu este angajatul nimănui. El răspunde doar în faţa legii şi a conştiinţei sale, pe care trebuie să o cerceteze constant.

Este axiomatic faptul că atunci când judecătorul decide asupra unui caz, acesta acţionează fără niciun ordin sau indicaţie din partea unei terţe părţi, din cadrul sau din afara sistemului judiciar. Nicio organizare ierarhică a instanţelor şi nicio diferenţă de grad sau rang nu va interfera cu dreptul unui judecător de a se pronunţa în mod liber, neinfluenţat de consideraţii sau influenţe extrinseci.

Răspunderea faţă de orice persoană, în special către cea care poate fi afectată de acţiunea judecătorului, este neconformă cu independenţa judiciarului. Cu excepţia motivelor judiciare sau a altor proceduri stabilite prin lege, judecătorul nu este obligat să raporteze cu privire la calitatea unui caz, nici chiar către alţi membri ai judiciarului.

Sistemele de inspecţie ale Curţii, în statele în care acestea există, nu ar trebui să se ocupe de calitatea sau corectitudinea unor anumite decizii şi nu ar trebui să determine judecătorul, pe motive de eficienţă, să favorizeze productivitatea în detrimentul îndeplinirii adecvate a rolului său, care este de a ajunge la o decizie analizată cu atenţie în fiecare caz, în conformitate cu legea şi împrejurările pricinii.

1.5. Judecătorul va încuraja şi sprijini măsuri de protecţie pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare, pentru a menţine şi extinde independenţa instituţională şi operaţională a sistemului

Magistratul va fi extrem de vigilent cu privire la orice tenta-tive de subminare a independenţei sale instituţionale sau opera-


ţionale. Urmează să fie luat în considerare şi evitat riscul de a trivializa independenţa judiciară prin invocarea acesteia fără discriminare în opoziţia faţă de fiecare propunere de schimbare a aranjamentelor instituţionale ce afectează puterea judecătoreas-că, însă judecătorul şi procurorul trebuie să fie apărători fermi ai independenţei lor.

Judecătorul urmează să aibă în vedere faptul că nu toată lumea este familiarizată cu aceste concepte şi impactul lor asupra responsabilităţilor judiciare. Educarea publicului cu privire la sistemul judiciar şi independenţa acestuia devine astfel o funcţie importantă, atât a guvernului şi instituţiilor sale cât şi a puterii judecătoreşti, deoarece înţelegerea greşită poate submina încre-derea publicului în actul de justiţie. Cetăţenii nu pot obţine o perspectivă complet echilibrată asupra principiului indepen-denţei judiciare din presă, care o poate descrie incorect, ca prote-jând judecătorii de verificarea şi dezbaterea publică a acţiunilor lor. Magistraţii ar trebui, aşadar, în interesul publicului, să fructi-fice orice oportunităţi adecvate de a ajuta cetăţenii să înţeleagă importanţa fundamentală a independenţei judiciare.

1.6. Judecătorul va demonstra şi promova înalte standarde de conduită judiciară pentru a consolida încrederea publicului în justiţie, care este fundamentală pentru menţinerea independenţei sistemului

Acceptarea şi sprijinul din partea opiniei publice pentru deciziile judecătoreşti depind de încrederea acesteia în integri-tatea şi independenţa magistraţilor. Acestea, la rândul lor, depind de promovarea de către judecători şi procurori a unui înalt stan-dard de conduită în cadrul instanţei/parchetului. Magistraţii ar trebui, aşadar, să demonstreze şi să promoveze un comportament ireproşabil ca element de asigurare a independenţei justiţiei.

Acest standard înalt de conduită judiciară necesită respec-tarea unor garanţii minime pentru un proces corect, echitabil şi


care respectă un set de principii fundamentale. De exemplu, jude-cătorul trebuie să recunoască faptul că orice parte are dreptul la:13

a) înştiinţare corespunzătoare cu privire la natura şi scopul procedurilor;

b) oportunitate corespunzătoare de a-şi pregăti apărările şi excepţiile;

c) prezentarea argumentelor, a probelor şi răspunsul la argumentele şi dovezile contrare, fie în scris, verbal, sau prin ambele căi;

d) consultare şi reprezentare prin avocat sau altă persoană calificată la alegerea sa, în toate etapele procedurilor;

e) consultarea unui interpret în toate etapele procedurilor, dacă el/ea nu poate înţelege sau vorbi limba utilizată în cadrul Curţii;

f) drepturile şi obligaţiile sale să fie afectate doar de o decizie bazată exclusiv pe probe cunoscute părţilor în proceduri publice;

g) eliberarea unei decizii fără întârzieri nepotrivite şi despre care părţile sunt înştiinţate corespunzător, inclusiv cu privire la motive;

h) cu excepţia cazului instanţei finale de recurs, atacarea hotărârii la un tribunal mai înalt, în ierarhia sistemului judiciar.

Un judecător nu trebuie să priveze o persoană de libertate decât pentru motivele şi în concordanţă cu procedurile stabilite de lege. De asemenea, nu va fi emis un ordin judecătoresc de privare a unei persoane de libertate fără o evaluare obiectivă a necesităţii şi caracterului rezonabil al acestei măsuri. În mod similar, detenţia dispusă cu rea-credinţă sau neglijând aplicarea legislaţiei relevante este arbitrară, la fel ca şi arestul pentru

13 Vezi Draft UN Body of Principles on the Right to a Fair Trial

and a Remedy, UN document E/CN.4/Sub.2/1994/24 of 3 June 1994.


perioada procesului fără o evaluare obiectivă a probelor perti-nente.

Dreptul la un proces corect şi echitabil recunoaşte că „toate persoanele” sunt „egale” în faţa instanţei şi au dreptul la „audiere corectă şi publică” pentru determinarea oricărei „acu-zaţii penale” sau a „drepturilor şi obligaţiilor într-un proces” de către un tribunal „competent, independent şi imparţial”, stabilit prin lege.14

14 Conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

România a ratificat această convenţie prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).

Valoarea 2: IMPARŢIALITATEA

Principiul: Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea corectă a

actului de justiţie. Aceasta nu se aplică doar deciziei în sine, ci şi procesului prin care este luată decizia.

Comentariu: Independenţa şi imparţialitatea sunt valori separate şi dis-

tincte. Acestea sunt însă legate între ele ca atribute ale actului de justiţie care se consolidează reciproc. Independenţa este pre-con-diţia pentru imparţialitate, o cerinţă pentru atingerea obiectivului imparţialităţii. Un judecător poate fi independent şi să nu fie im-parţial (de la caz la caz), însă un judecător care nu este indepen-dent nu poate fi, prin definiţie, imparţial (pe bază instituţională).

Imparţialitatea este calitatea fundamentală cerută unui judecător şi atributul esenţial al sistemului judiciar. Imparţia-litatea poate exista ca stare de fapt şi ca problemă de percepţie rezonabilă. Dacă părtinirea este percepută pe baza unor indicii temeinice, această imagine va lăsa probabil sentimentul că sunt comise nedreptăţi, distrugând încrederea în sistemul judiciar. Impresia de imparţialitate este măsurată de standardul observa-torului rezonabil. Opinia că un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin impresia generată de un conflict de interese, de comportamentul acestuia în tribu-nal, sau de asocierile şi activităţile lui în afara instanţei.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omu-lui, imparţialitatea se defineşte ca „fiind absenţa oricărei preju-decăţi ori idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces şi ea


reflectă un element important al preeminenţei dreptului, anume că verdictul instanţei are forţă obligatorie, afară dacă este infirmat de o jurisdicţie superioară” (cauza De Cubber împotriva Belgiei1). Imparţialitatea „se prezumă până la proba contrarie, indiferent dacă este vorba despre un magistrat de profesie, despre un membru al unui juriu sau de persoane specializate în diverse domenii de activitate, care participă, alături de magistraţii de profesie, la soluţionarea unor categorii de litigii” (cauza Ettll împotriva Austriei2).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai explicat că există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate. Mai întâi, instanţa trebuie să fie imparţială în mod subiectiv, respectiv nici un membru al său să nu exprime vreo prejudecată sau părtinire personală. Imparţialitatea personală este presupusă în absenţa unor probe contrare. Apoi, instanţa trebuie să fie imparţială şi din punct de vedere obiectiv, în sensul de a oferi garanţii suficiente pentru a exclude orice suspiciuni legitime de lipsă a echidistanţei. În cadrul acestei aprecieri, trebuie să se determine dacă, indiferent de conduita personală a judecătorului, sunt constatate fapte care pot genera bănuieli cu privire la imparţialitatea sa. În acest sens, chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă. La mijloc se află încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire publicului, inclusiv persoanei acuzate. În consecinţă, orice magistrat în legătură cu care există motive legitime de a se suspecta o lipsă de imparţialitate trebuie să se abţină de la judecată ori de la instrumentarea cauzei.

Atunci când se ia decizia dacă într-un caz penal există motive legitime de a suspecta că un anumit judecător nu este imparţial, punctul de vedere al acuzatului este important însă nu decisiv. Ceea ce este relevant este dacă această temere poate fi susţinută ca justificată în mod obiectiv în faţa observatorului rezonabil care este opinia publică.

1 http://www.echr.coe.int/echr/ 2 http://www.echr.coe.int/echr/

Valoarea 2. Imparţialitatea 31

Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a imparţialităţii

2.1. Judecătorul îşi va îndeplini sarcinile judiciare fără favoruri, părtinire sau prejudecăţi

Dacă un magistrat apare ca fiind părtinitor, încrederea publicului în sistemul judiciar este erodată. De aceea, el trebuie să evite toate activităţile care sugerează că decizia sa poate fi influenţată de factori externi, precum relaţia personală cu o parte sau interesul în rezultat.

Astfel, într-o speţă3 s-a reţinut ca situaţie de fapt că judecătorul X s-a implicat în aplicarea unor operaţiuni de natură a pune serios la îndoială imparţialitatea şi corectitudinea sa, procedând altfel decât ar fi făcut-o un magistrat care cunoaşte şi respectă legea.

S-a constatat că la rugămintea numitului G.C. i-a acordat lămuriri şi sprijin în rezolvarea unei probleme juridice, respectiv constituirea titlului de proprietate pentru o suprafaţă de teren. Apoi s-a ocupat de înregistrarea, pe rolul instanţei la care funcţiona, a unei acţiuni în justiţie privind terenul în litigiu, a plătit taxa judiciară de timbru şi şi-a repartizat dosarul spre soluţionare, motivând ulterior, pe timpul cercetărilor disciplinare, că a dorit doar „să-şi sporească astfel procentul de operativitate”.

Consiliul Superior al Magistraturii şi apoi Curtea Supremă de Justiţie au considerat că astfel de manifestări aduc atingeri grave onoarei şi probităţii profesionale, normelor cuprinse în Codul deontologic şi, în acelaşi timp, reprezintă încălcări ale obligaţiilor decurgând din legea de organizare judecătorească, fiind abateri disciplinare sancţionate ca atare (este evident că

3 C.S.J., decizia nr. 8/2003, în Răspunderea disciplinară a jude-

cătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 84 şi urm.


împrejurările de fapt ale cauzei sunt anterioare dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 304/2004 cu privire la distribuirea aleatorie a dosarelor şi la continuitatea completelor de judecată).

Imparţialitatea nu este legată doar de percepţie, ci în mod fundamental de absenţa părtinirii şi a prejudecăţii. Acest aspect dual este redat în sintagma des repetată că „justiţia nu trebuie doar să fie făcută, ci şi să fie văzută efectiv ca fiind făcută”. Testul adoptat de obicei este dacă un observator rezonabil, care anali-zează problema în mod realist şi practic, poate (sau ar putea) percepe lipsa imparţialităţii judecătorului. Existenţa unei suspi-ciuni de părtinire este evaluată din punctul de vedere al observatorului rezonabil.

Părtinirea sau prejudecata au fost definite adeseori ca o înclinaţie sau predispoziţie către una din părţi sau un anumit rezultat. În aplicarea acestei definiţii la procedurile judiciare, predispoziţia înseamnă a decide asupra unei chestiuni sau cauze într-un anumit mod ce nu lasă intelectul judiciar complet deschis la convingere. Părtinirea este o tendinţă sau stare de spirit, o atitudine ori un punct de vedere care clatină sau nuanţează jude-cata şi face judecătorul incapabil de a-şi exercita funcţiile sale în mod imparţial într-un anumit caz. Acest fapt nu poate fi însă stabilit fără a ţine cont de împrejurările cauzei. Dacă, de exemplu, un judecător are o înclinaţie mai accentuată către respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în afara cazului în care legislaţia cere în mod clar şi vădit o anumită nuanţare, aceasta nu va da naştere unei percepţii rezonabile de părtinire interzisă de lege.

Părtinirea se poate manifesta fie verbal, fie în mod fizic. Epitetele, insultele, poreclele degradante, stereotipurile negative, tentativele de umor, ironiile bazate pe prejudecăţi, legate posibil de sex, cultură sau rasă, actele de ameninţare, intimidare sau ostile, sugerând o legătură dintre rasă sau naţionalitate şi infrac-ţiune, precum şi referirile irelevante la caracteristici personale, sunt exemple în acest sens. Părtinirea sau prejudecata se pot


manifesta de asemenea prin limbajul corpului, înfăţişare sau comportament în tribunal sau în afara acestuia. Purtarea fizică poate indica neîncredere într-un martor, iar expresia feţei comu-nică părţilor sau avocaţilor, presei şi altora aspectul de părtinire. O astfel de atitudine poate fi direcţionată împotriva unei părţi, a unui martor sau avocat.

Pe de altă parte, abuzul de putere privind infracţiunile de audienţă este o manifestare a părtinirii sau prejudecăţii.

Posibilitatea de a constata infracţiuni de audienţă şi de a exercita „poliţia şedinţei” dau puterea judecătorului de a controla sala de judecată şi de a menţine ordinea. Deoarece această putere poate presupune sancţiuni penale ca natură şi efect, ea ar trebui să fie folosită ca ultimă măsură, numai din motive legale valide şi strict în conformitate cu cerinţele de procedură. Este o putere care trebuie folosită cu prudenţă, discernământ şi atenţie, iar abuzul constituie o manifestare a părtinirii. Aceasta poate apărea atunci când judecătorul şi-a pierdut controlul şi încearcă să puncteze o „victorie” personală, în special ca represalii împotriva unei părţi, a unui avocat sau martor cu care a intrat în conflict.

Valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea ale unui judecător nu pot constitui părtinire. Faptul că acesta are o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată direct de un caz, nu îl face recuzabil. Opinia, care este accep-tabilă, trebuie diferenţiată de părtinire, ce este de neadmis. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este „tabula rasa” ar fi lipsa de calificare, nu lipsa părtinirii”. Deciziile judiciare în alte pricini sau comentariile legale asupra probelor, făcute în cursul procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire, cu excepţia cazului în care pare că judecătorul are „mintea închisă” şi nu mai ia în considerare toate dovezile.


2.2. Prin conduita sa în cadrul şi în afara instanţei, magistra-tul va asigura menţinerea şi creşterea încrederii publicului, a pro-fesiunii judiciare şi a justiţiabililor în imparţialitatea sa şi a puterii judecătoreşti

Magistratul este obligat să se asigure că procedurile judi-ciare sunt îndeplinite într-un mod ordonat şi eficient şi că nu apar abuzuri în proces. În acest sens, este necesar un nivel corespun-zător de fermitate. Judecătorul este dator să stabilească un echilibru delicat, aşteptările fiind ca el să deruleze procesul cu atenţie şi celeritate şi în acelaşi timp să împiedice crearea în mintea observatorului rezonabil a vreunei impresii de lipsă de imparţialitate. Trebuie evitată orice acţiune care dă naştere la suspiciuni temeinice cu privire la lipsa imparţialităţii în îndepli-nirea funcţiilor judiciare. Atunci când sunt create astfel de impre-sii, acestea afectează nu doar justiţiabilii din faţa instanţei ci şi încrederea publicului în sistemul judiciar şi în justiţie în general.

Uneori lipsa imparţialităţii este, din păcate, nu doar suspi-cionată, ci are la bază împrejurări reale. Astfel, de pildă, prin Hotărârea C.S.M. nr. 1/2000 şi decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 3/20014 s-a reţinut, între altele, că în perioada 1995-1999, judecătorul X a primit un număr de trei cereri de chemare în judecată formulate de numiţii S.M şi G.M., prieteni ai săi, cereri cărora le-a fixat termen în şedinţele sale de judecată şi le-a soluţionat favorabil.

Într-o altă speţă s-a stabilit (Hotărârea C.S.M. nr. 2/20055, definitivă prin neexercitarea contestaţiei) că atitudinea judecă-torului de a nu se abţine de la judecarea unei cauze, deşi anterior soluţionase un litigiu între aceleaşi părţi iar soţia sa avea un interes major în pronunţarea unei anumite soluţii, constituie nu doar o încălcare a normelor deontologice, ci şi o abatere disci-plinară.

4 Nepublicate. 5 Nepublicată.


Părţile dintr-un proces au aşteptări şi speranţe ridicate. Unii dintre aceştia vor suspecta rapid părtinirea, în mod nejustificat, când o decizie nu este în favoarea lor. De aceea, trebuie depuse eforturi pentru a asigura că sunt cel puţin minimizate toate bazele rezonabile pentru o astfel de percepţie. Judecătorul va urmări să menţină o stare de alertă pentru a evita comportamentul care poate fi perceput drept expresie a părtinirii sau prejudecăţii. El va evita admonestarea nejustificată a avocaţilor, insultele şi remar-cile nepotrivite la adresa părţilor şi a martorilor, declaraţiile ce evidenţiază prejudecăţi, comportamentul necumpătat şi nerăb-dător putând distruge aparenţa de imparţialitate.

Astfel, s-a reţinut (Hotărârea C.S.M. nr. 6/2001, definitivă prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2/2003)6, că judecătorul X se manifesta abuziv, şicanator şi părtinitor în şedinţele de judecată, acest comportament nefiresc făcându-i pe mulţi avocaţi să refuze să primească termen la completele pe care le prezida. S-a creat astfel o puternică stare de neîncredere în justeţea soluţiilor pronunţate. Instanţele disciplinare au tras concluzia, pe baza probatoriilor administrate, că această conduită întruneşte elemen-tele caracteristice ale unor abateri nu numai deontologice, ci şi disciplinare, constând în atitudini irevenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu şi manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale, conform prevederilor Legii nr. 92/1992, în vigoare la acel moment.

Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru a clarifica problemele. În cazul în care el intervine excesiv şi preia derularea procesului civil sau rolul procurorului într-o cauză penală, utilizează rezultatele întrebărilor sale pentru a ajunge la o concluzie dinainte preconizată în soluţionarea pricinii, acesta devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar inculpatul nu beneficiază de un proces corect. Rolul activ este necesar, dar excesele, ca în orice domeniu, devin dăunătoare. Cu sute de ani

6 Nepublicată.


în urmă, Francis Bacon observa, ironic, că „procesul avansează foarte repede când judecătorul a stabilit dinainte sentinţa”.

Principiul imparţialităţii interzice în general comunicarea privată dintre judecători şi oricare dintre părţi, reprezentanţii lor legali, martori şi alţi participanţi la proces. În cazul în care instanţa primeşte o astfel de comunicare privată, este important să se asigure că celelalte părţi implicate sunt informate pe deplin şi prompt iar registrele sale sunt completate în consecinţă.

Există însă, din păcate, relativ numeroase situaţii când regula de bază a imparţialităţii este încălcată.

Astfel, prin Hotărârea C.S.M. nr. 6/2003, definitivă prin decizia nr. 2/20057 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că relaţiile de prietenie, îndelungate şi statornice, dintre judecător şi o persoană care a fost desemnată în repetate rânduri în dosare în calitate de lichidator judiciar, a generat serioase şi justificate suspi-ciuni asupra conduitei şi probităţii profesionale a magistratului.

S-a mai decis că raporturile dintre un judecător şi o parte dintr-un dosar nu trebuie să depăşească în niciun caz cadrul rela-ţiilor normale dintre magistrat şi justiţiabil. Deşi relaţiile jude-cătorului cu reclamanta au trecut cu mult dincolo de acest nivel, el nu s-a abţinut de la judecarea dosarului de divorţ al acesteia, aducând astfel atingere onoarei şi probităţii profesionale (hotărârea C.S.M. nr. 1/20018, definitivă prin neexercitarea contestaţiei).

Şi în afara instanţei/parchetului, magistratul trebuie să fie prudent în utilizarea unor exprimări sau a unui comportament ce poate da naştere în mod rezonabil unei suspiciuni de absenţă a imparţialităţii. De la asocierile sau interesele de afaceri ale sale la remarci pe care judecătorul le poate considera „cuvinte goale”, totul poate diminua imparţialitatea sa percepută. Toate activităţile şi asocierile partizane politic trebuie să înceteze odată cu asuma-rea serviciului judiciar. Astfel de manifestări ale unui magistrat, în

7 Nepublicată. 8 Nepublicată.


cadrul şi în afara instanţei ori parchetului, cu privire la contro-verse politice publice, pot submina imparţialitatea. Aceasta poate duce la confuzie în cadrul comunităţii cu privire la natura relaţiei dintre puterea judecătorească, pe de o parte, şi executiv şi legis-lativ pe de altă parte. Acţiunile şi declaraţiile cu tentă politică, prin definiţie, implică alegerea de către un magistrat a unei părţi dintr-o dezbatere. Percepţia de părtinire va fi consolidată dacă - şi este aproape inevitabil - activităţile sale atrag critici şi/sau res-pingere. Pe scurt, un magistrat care utilizează platforma privi-legiată a serviciului judiciar pentru a intra în arena politică pune într-o situaţie de risc încrederea publicului în imparţialitatea puterii judecătoreşti. Există unele excepţii. Acestea se referă, de pildă, la comentariile unui judecător, în ocazii potrivite, în apă-rarea instituţiei judiciare, sau explicarea unor probleme legale specifice sau a deciziilor către o comunitate sau un public spe-cializat, ori promovarea drepturilor fundamentale ale omului şi a aplicării legii. Chiar şi în aceste situaţii însă, magistratul trebuie să fie foarte atent pentru a evita pe cât posibil complicaţii legate de controverse actuale ce pot fi privite în mod rezonabil drept partizanat politic. Judecătorul şi procurorul sunt în slujba comu-nităţii, indiferent de puncte de vedere politice sau conflicte sociale. De aceea, el va încerca să menţină încrederea tuturor persoanelor, în măsura în care acest fapt este posibil, în impar-ţialitatea şi eficienţa justiţiei.

2.3. Magistratul se va comporta, de o manieră rezonabilă, astfel încât să reducă la minimum numărul de situaţii în care este necesar ca el să fie recuzat sau să se abţină de la instrumentarea ori soluţionarea unor cazuri

Judecătorul trebuie să fie în măsură să decidă în proble-mele prezentate în faţa instanţei. Pentru a proteja drepturile părţilor însă, şi pentru a menţine încrederea publicului în inte-gritatea sistemului judiciar, vor exista situaţii în care este necesară recuzarea sau abţinerea. Pe de altă parte, recuzarea şi abţinerea


frecvente pot aduce discreditarea profesiei şi a magistratului respectiv şi vor impune sarcini sporite colegilor celui în cauză. Se poate crea aparenţa că justiţiabilul poate alege judecătorul ce va decide în cazul său, iar acest fapt nu ar fi de dorit. Este necesar, aşadar, ca magistraţii să-şi organizeze chestiunile personale şi de afaceri astfel încât să minimizeze potenţialul de conflict cu părţile din procese.

Posibilul conflict poate apărea atunci când interesele personale ale magistratului (sau ale celor apropiaţi lui) intră în coliziune cu sarcina de a instrumenta ori soluţiona imparţial o cauză. Imparţialitatea judiciară se referă atât la imparţialitatea de facto cât şi la cea existentă în percepţia unui observator avizat şi de bună-credinţă. În termeni judiciari, testul privind conflictul de interese trebuie să cuprindă atât coliziunea reală dintre interesul propriu al judecătorului şi sarcina judecării imparţiale, cât şi circumstanţele în care un observator rezonabil ar putea percepe în mod întemeiat o asemenea contradicţie. De exemplu, deşi membrii familiei unui magistrat au tot dreptul să fie activi politic, acesta ar trebui să recunoască faptul că astfel de activităţi ale celor apropiaţi lui pot uneori, chiar dacă în mod eronat, să aibă un impact negativ asupra percepţiei publicului faţă de imparţia-litatea sa şi a justiţiei în general.

În mod similar, judecătorul nu trebuie să permită ca activi-tăţile sale financiare să interfereze cu sarcina sa de a judeca în cazurile ce vin în faţa instanţei. Deşi sunt inevitabile unele recu-zări sau abţineri, magistratul este dator să minimizeze conflictele de interese inutile ce pot apărea atunci când el menţine interese financiare în organizaţii şi alte entităţi ce apar frecvent faţa justiţiei, renunţând la acestea. De exemplu, simpla deţinere a 1% sau mai puţin din acţiunile unei companii cotate public este de obicei considerat interes „de minimis” şi nu necesită abţinerea judecătorului în cazuri ce privesc acea companie. Adeseori însă, problema recuzării implică mai multe considerente, oricare dintre acestea necesitând o analiză atentă. Acţiunile pe care le


deţine un judecător pot avea o asemenea însemnătate pentru acesta, indiferent de valoarea lor „de minimis”, având în vedere dimensiunea companiei, încât este necesară recuzarea. În mod similar, judecătorul trebuie să fie conştient că publicul poate percepe deţinerea de acţiuni drept interes ce conduce la incompatibilitate. El nu trebuie însă să folosească acţiunile „de minimis” ca o modalitate de a evita judecarea unor cazuri. Dacă deţinerea de acţiuni duce la recuzare frecventă a judecătorului, acesta trebuie să renunţe la ele.

Pe de altă parte, exemplul următor este elocvent pentru modul în care o anumită atitudine a unui magistrat creează părţilor implicate şi publicului suspiciune şi neîncredere cu privire la realizarea actului de justiţie.

Astfel, s-a reţinut că judecătorul X a soluţionat un dosar de partaj, atribuind imobilul în litigiu uneia dintre părţi. Ulterior, pe rolul aceleiaşi instanţe au mai existat două procese privind imobilul respectiv, soluţionate de alte complete de judecată.

Deşi cunoştea situaţia litigioasă a bunului, în cursul anului 2001 judecătorul şi-a manifestat intenţia de a-l cumpăra şi, deşi nu a încheiat contractul, s-a prezentat ca proprietar şi a efectuat o serie de reparaţii şi îmbunătăţiri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 14/20039, a apreciat că aceste manifestări aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale, de natură a atrage răspunderea disciplinară. Ele creează în rândul publicului o puternică suspiciune privind lipsa de obiectivitate şi un sentiment de neîncredere în activitatea justiţiei.

Magistratul este dator să descurajeze angajarea membrilor familiei în activităţi ce par în mod rezonabil să exploateze poziţia sa judiciară. Acest fapt este necesar pentru a evita crearea unei aparenţe de folosire în interes personal a serviciului sau de favoritism şi pentru a reduce potenţialul de incompatibilitate.

9 Nepublicată.


2.4. Magistratul nu va face în mod conştient, în timpul derulării unui proces, sau într-un caz ce poate fi adus în faţa sa, niciun comentariu ce poate fi privit în mod rezonabil ca afectând rezultatul sau subminând corectitudinea procedurilor. De asemenea, el se va abţine de la orice comentariu în public sau în alt mod ce ar putea afecta judecarea corectă a oricărei persoane sau probleme

Se consideră în general că o procedură judiciară se află „în faţa magistratului” ori „este pendinte” tot timpul derulării ei, până la finalizarea definitivă (irevocabilă). Ea poate fi privită ca fiind „pe rol” oricând există un motiv de a crede că poate fi depusă o sesizare a organelor judiciare; de exemplu, când au loc investigaţii privind o infracţiune dar nu s-au formulat încă acuzaţii, sau când reputaţia unei persoane a fost pusă sub semnul întrebării iar pro-cedurile privind calomnia, deşi anunţate, nu au fost încă iniţiate.

Un anunţ al judecătorilor unei instanţe că au căzut de acord să condamne la închisoare toţi făptuitorii unui anumit tip de infracţiuni, dar că perioada de detenţie este lăsată în sarcina fiecărui judecător, în funcţie de împrejurările şi legea aplicabilă faptei respective, poate da dreptul acuzatului, în funcţie de cir-cumstanţe, să recuze pe magistrat. Anunţul are caracter impro-priu, sugerând că judecătorii au fost influenţaţi de opiniile publi-cului sau de teama de criticile sale. Aceasta ar reprezenta, de asemenea, un comentariu public nepermis cu privire la procedurile în derulare.

O astfel de interdicţie nu se extinde la declaraţiile publice efectuate în cursul îndeplinirii sarcinilor judiciare ale magistra-tului prin care sunt explicate procedurile instanţei/parchetului, sau la prezentarea ştiinţifică efectuată în scop educativ. De ase-menea, nu îi este interzisă magistratului comentarea procedurilor în care el este parte în proces ca persoană fizică, însă în cauzele în care participă în calitate oficială, nu trebuie să facă niciun fel de declaraţii sau remarci.

Dacă după încheierea unui caz judecătorul ori procurorul primesc scrisori sau alte forme de comunicare din partea părţilor


dezamăgite sau a publicului, critici ale soluţiei sau ale deciziilor luate de colegi, el nu trebuie să intre în corespondenţă litigioasă cu autorii acestor mesaje.

În ceea ce priveşte relaţia cu mass-media, este funcţia şi dreptul presei de a colecta şi transmite informaţii publicului şi de a comenta cu privire la administrarea justiţiei, inclusiv situaţiile dinaintea, din timpul şi de după proces, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie. Acest principiu trebuie folosit doar în circumstan-ţele stipulate în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice elaborat sub egida Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite10. Dacă există critici în presă cu privire la o decizie sau reproşuri aduse de membri interesaţi ai publicului, judecătorul trebuie să se abţină de la a răspunde, scriind presei, sau prin comentarii ocazionale cu privire la astfel de opinii în timpul procesului. Judecătorul trebuie să vorbească doar prin prisma motivelor sale de drept în ceea ce priveşte cazurile în curs de soluţionare. În general este impropriu ca el să-şi apere moti-vele judiciare în public şi să-şi argumenteze decizia în presă.

Dacă presa relatează greşit cu privire la procedurile instanţei/parchetului iar un magistrat consideră că ar trebui corectată o eroare, biroul de presă al instituţiei poate emite un comunicat pentru a expune poziţia factuală sau lua măsurile necesare în sensul efectuării unei precizări.

În relaţia cu presa pot fi identificate cel puţin trei aspecte de posibil interes:

a) Primul este utilizarea presei (în cadrul şi în afara instanţei/parchetului) pentru a promova imaginea şi cariera publică a magistratului, sau invers, există temeri ale acestuia faţă de reacţia presei la o anumită decizie. Dacă un magistrat ar permite să fie influenţat în oricare din aceste direcţii de către presă, ar încălca în mod sigur regulile anterioare cu privire la independenţă.

10 România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul

nr. 212, publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.


b) Cel de al doilea aspect este chestiunea contactului cu media în afara instituţiei judiciare.

În majoritatea ţărilor, presa adună informaţii din registrele oficiale şi documentele disponibile, precum şi din natura publică a procedurilor. În unele state (în special în cele în care registrele instanţei nu sunt publice), există un sistem prin care un magistrat este mandatat să informeze presa privind stadiul actual în fiecare caz ce interesează media.

Pe lângă furnizarea informaţiilor în acest fel, orice comen-tariu al unui magistrat în afara instanţei/ parchetului privind cazurile de care se ocupă sau dosarele altor colegi, este în general nepotrivit şi trebuie evitat.

c) Un al treilea aspect se referă la comentariile, chiar într-un articol ştiinţific, privind decizia judecătorului sau a altui magistrat. Acestea sunt în general permise doar dacă reprezintă puncte de vedere pur legale, de interes general, decise sau luate în considerare într-un anumit caz. Concepţia privind discuţiile asupra deciziilor definitive într-un context pur ştiinţific, doctrinar, pare însă a fi într-un proces de modificare. Diferiţi judecători vor avea puncte de vedere divergente cu privire la această temă şi nu pot fi stabilite norme absolute. În general, o regulă de prudenţă stabileşte că magistratul nu trebuie să intre în controverse inutile cu privire la deciziile pronunţate, în special atunci când dezba-terea poate fi considerată o tentativă de adăugare a unor motive la cele cuprinde în decizia sa publică.

2.5. Magistratul va fi incompatibil în cazurile în care nu este capabil să soluţioneze chestiunea în mod imparţial sau pare astfel pentru un observator rezonabil

„Principiile de la Bangalore11” au făcut referire la o „per-soană rezonabilă şi informată” care „ar putea crede” că magistra-

11 www.inm-lex.ro/file.php?FileID=397


tul nu este capabil să soluţioneze cazul în mod imparţial. Această formulare – „poate apărea pentru un observator rezonabil” – a fost stabilită pe baza faptului că termenul defineşte o persoană onestă, diligentă şi informată.

Principiul fundamental în această materie este că o per-soană nu poate fi judecător în propria cauză. Această regulă, aşa cum a fost dezvoltată de instanţe şi doctrină, are două implicaţii asemănătoare, însă nu identice. Primul poate fi aplicat literal: dacă un judecător este în fapt parte într-un litigiu sau are interese economice în rezultatul procesului, atunci acesta este într-adevăr judecător în propria cauză. În acest caz, simplul fapt că el este parte în proces sau are un interes economic legat de rezultatul acestuia, este suficient pentru a conduce la incompatibilitate.

Cea de a doua aplicare a principiului este în cazul în care magistratul nu este parte în proces şi nu are un interes economic legat de rezultatul acestuia, însă conduita sau comportamentul său pot genera în alt fel suspiciunea că nu este imparţial; de exemplu, din cauza prieteniei cu o parte sau avocatul ei. Acest caz nu este în mod strict o aplicare a principiului conform căruia o persoană nu poate fi judecător în propria cauză, având în vedere că magistratul nu are avantaje în mod direct, ci furnizează beneficii unei persoane, nefiind imparţial.

Practica în materie a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României (fosta Curte Supremă de Justiţie), în calitatea sa de instanţă disciplinară pentru magistraţi, relevă câteva soluţii interesante.

Astfel, s-a decis (Hotărârea C.S.M. nr. 5/2001, definitivă prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 4/2002)12 că judecă-torul era obligat să se abţină în dosarul în care, deşi socrii săi nu aveau calitatea de părţi, aceştia purtaseră anterior numeroase procese cu pârâtul iar el cunoştea în mod nemijlocit implicarea lor în litigiu.

12 Nepublicată.


În altă cauză (Hotărârea C.S.M. nr. 3/2003 şi decizia nr. 10/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)13 s-a reţinut că atât anterior înregistrării dosarului pe rolul instanţei, cât şi pe parcursul judecăţii, judecătorul a purtat mai multe convorbiri telefonice cu inculpata. El nu s-a abţinut de la judecarea cauzei respective, creând părţii vătămate o suspiciune puternică de lipsă de obiectivitate în soluţionarea cauzei, ceea ce constituie nu numai o încălcare a normelor deontologice, ci şi o abatere disciplinară, care a fost sancţionată ca atare.

S-a mai decis (Hotărârea C.S.M. nr. 9/1999, definitivă prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 8/2001)14 că întrucât soţia judecătorului era şef al serviciului de personal al firmei debitoare, acesta avea obligaţia, pentru a nu da naştere niciunei suspiciuni, să se abţină de la judecarea cauzei în care era parte persoana juridică respectivă.

Consimţământul părţilor nu va justifica menţinerea unui judecător într-o situaţie în care acesta consideră că abţinerea era calea corectă. Există un alt interes, superior, în astfel de decizii, respectiv cel public, în administrarea imparţială a justiţiei. În majoritatea ţărilor însă, părţile pot renunţa la orice chestiuni legate de imparţialitate. Această renunţare, dacă este în cunoş-tinţă de cauză, reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii şi trebuie luată în considerare. În general se apreciază că magistratul în legătură cu care există suspiciuni, trebuie să facă în astfel de situaţii o declaraţie formală şi să invite părţile să depună note scrise în două cazuri. Într-o primă situaţie, dacă el are vreo îndoială cu privire la motive discutabile pentru recuzare. În cea de a doua ipoteză, dacă apare o împrejurare neprevăzută cu puţin înainte sau în timpul procesului. Cererea de depunere a unor note scrise trebuie să scoată în evidenţă faptul că nu se intenţionează obţinerea de la părţi sau avocaţii acestora a consimţământului, ci, de pildă, în circumstanţele date, să se afle

13 Nepublicate. 14 Nepublicată.


care este opinia doctrinei şi practica instanţelor. În orice caz, dacă există un dubiu, el trebuie întotdeauna interpretat în favoarea părţii care recuză.

S-a pus problema adeseori care trebuie să fie gradul de credibilitate al susţinerilor celui care formulează o cerere de recuzare.

S-au folosit termeni ca „o mare probabilitate”, „o puternică suspiciune”, „o posibilitate rezonabilă”. Şi, aşa cum s-a arătat, este vorba despre presupunerea unei persoane oneste, cu mintea deschisă şi informată, care va gândi că există destule riscuri ca judecătorul să nu fie imparţial; practica judiciară este de a proteja părţile, care pot îndeplinii sarcina mai puţin dificilă de a arăta că există un pericol real de părtinire, fără a le pretinde să arate că această părtinire există în fapt.

Pe de altă parte, magistratul nu trebuie să fie excesiv de sensibil şi nu trebuie să privească o cerere de recuzare ca pe un afront personal. Dacă el face aceasta, judecata este probabil să fie afectată de emoţii, iar când judecătorul transmite această indignare în mod deschis părţilor, rezultatul va fi probabil ali-mentarea suspiciunii solicitantului. În cazul în care este susţinută o suspiciune rezonabilă de părtinire, magistratul este preocupat în principal de percepţiile solicitantului pentru recuzarea sa. Este la fel de important ca judecătorul şi procurorul să se asigure că actul de justiţie este văzut ca fiind îndeplinit, acesta constituind un principiu fundamental al dreptului şi al politicii publice. El trebuie să deruleze procesul astfel încât deschiderea, impar-ţialitatea şi corectitudinea să fie evidente pentru toţi cei interesaţi de proces şi rezultatul acestuia, în special faţă de solicitantul recuzării. Un judecător pentru care se solicită recuzarea trebuie să ţină cont de faptul că ceea ce se cere, în special în rezolvarea cererii de recuzare, este imparţialitate evidentă, echidistanţă, obiectivitate.

În evaluarea imparţialităţii unui judecător, trebuie luate în considerare responsabilităţile şi interesele pe care acesta le-ar fi


putut avea în cursul carierei sale profesionale dinaintea desem-nării în sistemul judiciar. În acele state în care judecătorii provin din profesia de avocat, el a ocupat în mod cert o poziţie în care s-a exprimat public cu privire la anumite probleme sau a acţionat pentru diferite părţi sau interese. Este evident cazul atunci când magistratul a fost implicat în viaţa politică. Experienţa în alte domenii decât cel juridic, în politică sau orice alte activităţi, poate fi privită în mod justificat ca amplificând şi nu invalidând calificarea judiciară. Trebuie însă recunoscut şi acceptat că aşteptările sunt ca judecătorul şi procurorul să renunţe la afilierile politice sau interesele partizane atunci când depun jurământul judiciar şi confirmă că-şi vor îndeplini atribuţiile de magistrat în mod independent şi cu imparţialitate. Aceasta trebuie să fie una din consideraţiile pe care trebuie să le aibă în vedere persoana rezonabilă, onestă şi informată, atunci când apreciază dacă există o percepţie justificată de părtinire.

Pe de altă parte, religia, apartenenţa etnică sau naţionali-tatea, sexul, vârsta, clasa socială, averea sau orientarea sexuală ale unui judecător nu pot constitui în sine o bază solidă pentru o obiecţie întemeiată. De asemenea, de regulă, o cerere de recu-zare nu se poate baza pe serviciul anterior al magistratului din domeniul social sau educaţional; nu prezintă relevanţă deosebită statutul de membru al magistratului în organisme sociale, sportive sau caritabile şi nici deciziile judiciare anterioare ori declaraţiile extracurriculare. Aceste observaţii generale depind însă de cir-cumstanţele concrete ale cazurilor particulare.

În funcţie de împrejurări, o percepţie rezonabilă de părti-nire poate fi considerată a apărea (a) dacă există prietenie sau animozitate între judecător şi un membru al publicului implicat în cauză; (b) dacă judecătorul se cunoaşte bine cu unul din membrii publicului implicat în cauză, în special când credi-bilitatea persoanei respective poate fi importantă pentru rezultatul cauzei; (c) dacă într-o cauză anterioară judecătorul a negat credi-bilitatea unei persoane şi a respins mărturia ei în termeni atât de


deschişi încât generează îndoieli cu privire la capacitatea sa de a aborda ulterior mărturia aceleiaşi persoane fără prejudecăţi; (d) dacă judecătorul şi-a exprimat opinii, în special în cursul audierii, cu privire la orice problemă relevantă, în termeni atât de puternici şi dezechilibraţi încât generează suspiciunea rezonabilă cu privire la capacitatea lui de a cerceta problema obiectiv; sau (e) dacă, din orice cauză, poate exista un motiv real de a pune la îndoială capacitatea judecătorului de a ignora consideraţii externe, prejudecăţi şi predilecţii, afectând posibilitatea sa de a lua o decizie obiectivă în cazul respectiv. În condiţiile în care alte fapte au pondere egală, suspiciunea va deveni progresiv mai slabă, se va estompa cu trecerea timpului dintre evenimentul susţinut a da naştere pericolului de părtinire şi procesul în care este făcută cererea de recuzare.

O serie de chestiuni asociate, ce necesită abordări similare, pot apărea în relaţie cu propunerile oficiale de angajare post-judiciară făcute unui magistrat în timp ce acesta se află în funcţie. Astfel de propuneri pot veni de la firme de avocatură sau anga-jatori din sectorul privat sau guvernamental. Există riscul ca inte-resul şi sarcina magistratului să pară a fi în conflict pentru o per-soană rezonabilă, imparţială şi informată ce analizează această problemă. Judecătorul şi procurorul trebuie să examineze astfel de propuneri din această perspectivă, în special datorită faptului că adeseori conduita unor foşti magistraţi afectează percepţia publicului cu privire la membrii în funcţie ai sistemului judiciar.

De asemenea, este important de reţinut că părtinirea în fapt trebuie să fie personală şi direcţionată către una dintre părţi, fie individual, fie ca reprezentant al unei anumite categorii. Pentru ca un magistrat să fie recuzat din cauza părtinirii, trebuie să existe probe obiective care să arate că acesta nu poate soluţiona cauza în mod imparţial. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii se pune întotdeauna întrebarea: ar avea un observator rezonabil, care cunoaşte toate circumstanţele, îndoieli cu privire la impar-ţialitatea judecătorului ori a procurorului?


În privinţa cunoştinţelor personale cu privire la fapte din litigiu, se au în vedere în primul rând informaţiile dobândite înaintea investirii ca judecător în cazul respectiv, precum şi cunoştinţele acumulate din surse extrajudiciare sau investigaţii personale din timpul derulării procesului. Această suspiciune este incidentă şi în cazurile în care au fost dobândite astfel de cunoştinţe prin cercetare independentă efectuată într-un scop străin de litigiu (de exemplu în timpul scrierii unei cărţi) şi nu au fost notificate părţilor afectate acolo unde este relevant. Recu-zarea nu este necesară dacă acele cunoştinţe au fost dobândite din decizii anterioare din acelaşi dosar, sau deoarece partea a apărut în faţa magistratului într-o cauză anterioară. Există limitări evidente cu privire la cerinţele rezonabile în acest sens. În cursul audierilor, magistratul nu este ţinut, de exemplu, să menţioneze toate articolele de lege pe care le cunoaşte şi sunt relevante pentru cauza respectivă sau fiecare fapt ce ţine de cunoştinţele obişnuite şi poate fi important pentru judecată.

Limita aplicabilă este ceea ce este rezonabil în confor-mitate cu percepţia observatorului imparţial şi informat.

În cazul în care judecătorul a practicat anterior profesia de avocat, statutul său de avocat independent înlătură respon-sabilitatea lui faţă de acţiunile altor membri ai aceluiaşi barou, şi de obicei şi orice cunoştinţe detaliate cu privire la acestea.

Pe de altă parte însă, un avocat pledant sau un avocat similar ce practică profesia într-o firmă de avocatură poate fi responsabil legal pentru acţiunile şi activităţile judiciare ale partenerilor. El poate astfel avea o responsabilitate faţă de clienţii firmei, chiar dacă nu a acţionat niciodată pentru ei personal şi nu cunoaşte cazurile lor. În consecinţă, un magistrat care a fost membru al unei astfel de firme nu trebuie să accepte niciun caz în care el, sau firma la care a lucrat, a fost direct implicat în orice calitate înainte de numire, cel puţin pentru o perioadă de timp după care este justificat să se presupună că a dispărut orice suspiciune de cunoştinţe astfel dobândite.


În evaluarea potenţialului de părtinire ce reiese din servi-ciul anterior al magistratului într-un departament guvernamental sau birou de asistenţă juridică trebuie luate în considerare caracteristicile practicii judiciare din cadrul departamentului sau biroului în cauză, precum şi rolul administrativ, consultativ sau de control pe care el l-a avut.

Foarte discutate în practică sunt problemele legate de „interesul economic”.

În mod obişnuit magistratul trebuie să se abţină să solu-ţioneze orice cauză în care el (sau un membru al familiei sale) este în situaţia de a avea câştiguri sau pierderi financiare de pe urma soluţiei pronunţate. De exemplu, este posibil ca judecătorul să deţină o parte substanţială din acţiunile unei companii parte la proces iar rezultatul cauzei poate afecta în mod real interesul său ori o astfel de suspiciune apare în mod îndreptăţit. Atunci când litigantă este o companie listată public iar judecătorul deţine o parte relativ redusă din acţiunile acesteia, el poate să nu se abţină, având în vedere că rezultatul cauzei nu i-ar afecta în mod normal interesele. Situaţia poate fi însă diferită atunci când litigiul implică viabilitatea şi supravieţuirea companiei, caz în care, în funcţie de circumstanţe, rezultatul poate fi privit ca afectând în mod real interesul judecătorului.

Interesul economic nu cuprinde însă acele posesiuni sau interese pe care le poate avea de exemplu un magistrat în fonduri mutuale sau comune de investiţii, depuneri la instituţii financiare, asociaţii mutuale de economii sau sindicate de credit, ori obliga-ţiuni guvernamentale, decât dacă procedura ar putea afecta substanţial valoarea acestor bunuri sau interese. Nu este necesară abţinerea nici dacă judecătorul sau procurorul este implicat doar ca un client, având relaţii obişnuite cu o bancă, firmă de asigu-rări, companie de cărţi de credit, sau altele similare, ce sunt părţi ale unei cauze, dacă nu există nicio dispută sau tranzacţie spe-cială care îl implică pe magistrat. Faptul că garanţiile financiare pot fi gestionate de o organizaţie educaţională, caritabilă sau


civică în serviciul căreia se află soţul/soţia, părintele sau fiul/fiica magistratului ca director, funcţionar, consultant sau altfel de participant, nu oferă judecătorului ori procurorului, în funcţie de circumstanţe, un interes economic într-o astfel de organizaţie. În mod similar, în cauzele ce au implicaţii financiare neprevăzute şi îndepărtate de momentul deciziei, e de aşteptat ca aplicarea testului să nu ducă în general la recuzare. Poate fi prudent totuşi ca, în astfel de situaţii, magistratul să notifice părţile cu privire la aceste circumstanţe şi să înregistreze considerentele în şedinţă publică, astfel încât părţile şi nu doar avocaţii să le ia la cunoş-tinţă. Uneori clienţii sunt mai suspicioşi decât colegii de breaslă ai magistraţilor.

Valoarea 3: INTEGRITATEA

Principiul: Integritatea este esenţială pentru îndeplinirea corectă a

actului de justiţie.

Comentariu: Integritatea este un atribut al corectitudinii şi dreptăţii.

Componentele integrităţii sunt onestitatea şi moralitatea judiciară. Un judecător trebuie să acţioneze onorabil întotdeauna, nu doar în îndeplinirea sarcinilor judiciare, şi într-o manieră potrivită pentru funcţia judiciară, să nu aibă implicări în acte de fraudă, înşelăciune sau uz de fals şi să fie bun şi virtuos în comportament şi caracter. Nu există grade de integritate conform definiţiei. Ea este absolută ori lipseşte. În judiciar, integritatea este mai mult decât o virtute, este o necesitate.

Idealul de integritate este uşor de declarat în concepte generale. Este însă dificilă, şi poate fi chiar nepotrivită definirea în termeni mai specifici. Efectul conduitei asupra percepţiei comu-nităţii depinde în mare măsură de standardele acesteia, ce pot varia în spaţiu şi timp. Este deci necesară analiza mediului în care o anumită conduită poate fi percepută de către membrii rezo-nabili, imparţiali şi informaţi ai comunităţii, şi dacă această impresie este probabil să afecteze respectul pentru magistrat şi sistemul judiciar în ansamblu. Dacă o conduită este probabil să diminueze prestigiul şi respectul în conştiinţa acestor persoane, ea trebuie evitată.


Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a integrităţii

3.1. Magistratul trebuie să asigure că, în percepţia observatorului rezonabil, conduita sa este ireproşabilă

Un magistrat este dator să menţină standarde înalte în viaţa publică precum şi în cea privată. Raţiunea acestui fapt rezidă în gama largă de experienţă umană şi conduită la care el trebuie să apeleze atunci când se pronunţă într-o cauză. Dacă judecătorul trebuie să condamne public ceea ce el practică în viaţa privată, va fi privit ca fiind ipocrit şi făţarnic. Aceasta duce inevitabil la pierderea încrederii publicului în magistratul respectiv, ceea ce poate afecta sistemul judiciar în ansamblu.

Unui magistratul nu îi este permis să încalce standardele universal acceptate ale comunităţii sau să fie antrenat în activităţi care aduc în mod clar o proastă reputaţie pentru instanţa ori parchetul şi pentru sistemul judiciar în ansamblu. În încercarea de a ajunge la un echilibru, judecătorul şi procurorul pot analiza dacă în percepţia unui membru onest, imparţial şi informat al comunităţii, conduita adoptată este probabil să pună sub semnul întrebării integritatea sa, sau să diminueze respectul pentru el ca magistrat.

În anumite situaţii însă, lucrurile sunt clare, nesusceptibile de interpretări.

Astfel s-a considerat (decizia nr. 3/1996 a Curţii Supreme de Justiţie)1 că fapta unui magistrat de a conduce autoturismul sub influenţa băuturilor alcoolice îl face răspunzător de încălca-rea normelor referitoare la onoarea şi probitatea profesională de care judecătorii şi procurorii trebuie să se bucure în mod necon-diţionat, indiferent de ierarhie.

1 Nepublicată.

Valoarea 3. Integritatea 53

Tot astfel (decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie2) s-a apreciat că refuzul nejustificat al procurorului de a se pre-zenta la laboratorul medico-legal pentru recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei şi discuţiile contra-dictorii cu poliţiştii, în prezenţa altor persoane, adresându-li-se cuvinte jignitoare, constituie încălcări evidente ale normelor deontologice referitoare la integritatea magistraţilor.

Este însă important de subliniat că, având în vedere diversi-tatea culturală şi evoluţia constantă a valorilor morale, standar-dele ce se aplică vieţii private a unui magistrat nu pot fi stabilite precis3. Însă principiul nu ar trebui să fie interpretat într-un mod atât de rigid încât să cenzureze sau să sancţioneze un judecător pentru un stil de viaţă nonconformist sau pentru interese sau activităţi din viaţa privată care pot fi discutabile pentru anumite segmente ale comunităţii. Deciziile în privinţa unor astfel de probleme sunt strâns legate de societatea şi timpul în cauză. Există puţine aplicaţii universale în privinţa acestor subiecte.

2 Nepublicată. 3 Acest fapt este evident în special în ceea ce priveşte activitatea

sexuală. De exemplu, în Filipine, în cazul unui judecător care se lăuda cu o relaţie extraconjugală s-a constatat că acesta eşuase în întruchi-parea integrităţii judiciare, necesitând eliberarea din funcţie. În Statele Unite, în Florida, un judecător a fost mustrat pentru întreţinerea unei activităţi sexuale cu o femeie ce nu îi era soţie, într-un autovehicul parcat. În Connecticut, un judecător a fost sancţionat pentru o aventură cu un stenograf al Curţii căsătorit. În Cinncinati, un judecător căsătorit, despărţit de soţia sa, a fost sancţionat pentru că şi-a dus prietena (cu care s-a căsătorit între timp) în trei călătorii externe, deşi nu au ocupat niciodată aceeaşi cameră. În Pensylvannia însă, tot în Statele Unite, Curtea Supremă a refuzat să sancţioneze un judecător care întreţinuse relaţii sexuale extraconjugale care incluseseră călătorii în timpul nopţii şi o vacanţă de o săptămână în străinătate. În anumite societăţi, unele dintre exemplele de mai sus nu ar fi percepute ca influenţând sarcinile publice ale judecătorului ci ca fiind relevante doar pentru zona privată a comportamentului adult consensual noninfracţional.


S-a sugerat că cercetarea corectă nu este în privinţa morali-tăţii sau imoralităţii unui act în conformitate cu convingerile reli-gioase sau etice, nici în privinţa acceptabilităţii sau inacceptabi-lităţii conform standardelor comunităţii (care pot duce la impune-rea arbitrară şi inconstantă a unei moralităţi înguste), ci în raport cu modul în care actul se reflectă asupra componentelor centrale ale capacităţii magistratului de a-şi îndeplini funcţia pentru care a fost împuternicit: corectitudine, independenţă şi respect pentru public, şi asupra percepţiei comunităţii cu privire la modul în care acesta corespunde sarcinii. În consecinţă, s-a sugerat că trebuie luaţi în considerare şase factori în luarea unei decizii în acest sens:

I. natura publică sau privată a actului şi, mai important, dacă este contrar unei legi în vigoare;

II. măsura în care conduita este protejată ca un drept individual;

III. nivelul de discreţie şi prudenţă a magistratului;

IV. dacă a fost vătămătoare conduita pentru cei direct implicaţi sau jignitoare într-o măsură apreciabilă pentru alţii;

V. nivelul de respect sau de lipsă de respect pentru public pe care-l demonstrează conduita;

VI. gradul în care comportamentul indică părtinire, prejudecată sau influenţă incorectă în îndeplinirea funcţiilor judiciare.

S-a susţinut că utilizarea acestor factori şi a unora similari ar fi de folos în realizarea unui echilibru între aşteptările publi-cului şi drepturile magistratului.4

Atunci când însuşi magistratul încalcă legea, aceasta afec-tează grav credibilitatea şi prestigiul justiţiei, încurajează neres-pectarea ordinii de drept şi subminează încrederea publicului în integritatea puterii judecătoreşti. Această regulă nu poate fi însă

4 Shaman, Lubet and Alfini, Judicial Conduct and Ethics, pp. 335-353.

Valoarea 3. Integritatea 55

pronunţată în mod absolut. Este astfel posibil ca un judecător din Germania nazistă să nu fi încălcat principiile generale, universale ale dreptului atunci când, în cazuri concrete, a atenuat rigorile şi excesele „Legilor de la Nϋrenberg” privind discriminarea rasială5. În mod similar, judecătorul din Africa de Sud din perioada segregaţiei rasiale. Un magistrat se poate confrunta uneori, în funcţie de natura serviciului judiciar, cu sarcina de a aplica legi care sunt contrare drepturilor fundamentale ale omului şi demnităţii umane. În această situaţie, el se va vedea nevoit să renunţe la funcţia sa decât să compromită sistemul judiciar prin aplicarea legii. Magistratul este obligat să aplice legea. De aceea, el nu trebuie pus într-o situaţie conflictuală prin respectarea legii. Ceea ce unii pot considera o încălcare relativ minoră poate însă atrage publicitate, emoţie şi dezaprobare în cadrul comunităţii, afectând reputaţia judecătorului şi ridicând semne de întrebare cu privire la integritatea lui şi a întregului sistem judiciar.

3.2. Comportamentul şi conduita unui magistrat trebuie să confirme încrederea populaţiei în integritatea sistemului judiciar. Actul de justiţie nu trebuie doar îndeplinit, ci trebuie şi să fie văzut ca fiind îndeplinit

Încrederea în judiciar se bazează nu doar pe competenţa şi vrednicia membrilor săi, ci şi pe integritatea şi probitatea morală a acestora. Magistratul nu trebuie să fie doar un „judecător ori procuror bun”, ci şi o „persoană bună”, deşi înţelesul acestor sintagme poate varia în diferitele cercuri ale societăţii. Din perspectiva publicului, magistratul nu a depus doar un jurământ de a servi idealurile de dreptate şi adevăr pe care sunt construite statul de drept şi fundamentul democraţiei, ci a promis să le şi întruchipeze. În consecinţă, calităţile personale, conduita şi imaginea pe care le proiectează magistratul le afectează pe acelea ale sistemului judiciar în ansamblu, şi astfel şi încrederea

5 Adoptate la 15 septembrie 1935.


oamenilor în justiţie. Publicul îi pretinde judecătorului şi procu-rorului să aibă o conduită mult mai înaltă decât cea cerută cetăţenilor obişnuiţi, standarde de conduită mai riguroase decât cele ale societăţii în ansamblu; în fapt, o conduită efectiv ireproşabilă. Este ca şi cum funcţia judiciară, de a judeca pe alţii, a impus cerinţa ca magistratul să rămână deasupra judecăţii rezo-nabile a altora pe probleme care pot, într-o măsură considerabilă, afecta rolul şi funcţia puterii judecătoreşti.

Deoarece aparenţa este la fel de importantă ca realitatea în îndeplinirea funcţiilor judiciare, magistratul trebuie să fie mai presus de orice suspiciuni. El trebuie nu numai să fie cinstit, ci să şi pară astfel. Judecătorul are datoria nu numai de a lua decizii corecte şi imparţiale, ci şi să facă aceasta în aşa fel încât să fie mai presus de orice bănuieli cu privire la corectitudinea şi impar-ţialitatea acestora şi, de asemenea, referitor la integritatea sa. De aceea, pe lângă faptul că magistratul trebuie să fie calificat în domeniul dreptului pentru a interpreta şi aplica legea în mod competent, este la fel de important să acţioneze şi să se comporte în aşa fel încât părţile implicate în litigiu să aibă în vedere impar-ţialitatea sa.

Valoarea 4: DECENŢA (BUNA-CUVIINŢĂ)

Principiul: Decenţa şi aparenţa de decenţă sunt esenţiale pentru deru-

larea tuturor activităţilor magistratului.

Comentariu: Decenţa şi aparenţa de decenţă, atât profesională cât şi

personală, sunt elemente esenţiale ale vieţii unui magistrat. Nu ceea ce face sau nu face acesta contează cel mai mult, ci ceea ce gândesc ceilalţi despre ce a făcut sau ar putea face. De exemplu, un judecător care are o discuţie îndelungată cu o parte dintr-un proces în derulare va părea că acordă acelei părţi un avantaj, chiar dacă de fapt conversaţia este complet străină de cauza respectivă. Având în vedere că publicul se aşteaptă la un înalt standard de conduită din partea judecătorului, atunci când acesta are îndoieli cu privire la participarea la un eveniment sau accep-tarea unui cadou, oricât de nesemnificativ, trebuie să-şi pună întrebarea „Cum va arăta aceasta în ochii publicului, care este imaginea care se creează?”

Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a decenţei

4.1. Magistratul va evita indecenţa şi aparenţa de indecenţă în toate activităţile sale

Impresia de indecenţă este dată în situaţiile în care con-duita compromite abilitatea judecătorului de a-şi îndeplini res-


ponsabilităţile judiciare în condiţii de integritate, imparţialitate, independenţă şi competenţă, sau este probabil să creeze în conştiinţa observatorului rezonabil percepţia că posibilitatea sa de a-şi îndeplini responsabilităţile în această manieră este submi-nată. De exemplu, tratarea unui reprezentant guvernamental în mod diferit de un membru al publicului, oferindu-i-se un loc preferenţial, creează aparenţa pentru observatorul obişnuit că acesta are acces special în instanţă şi la mecanismele sale de luare a deciziilor. Pe de altă parte, au loc adesea vizite ale elevilor la tribunal, şi aceştia sunt aşezaţi în locuri speciale. Copiii nu sunt într-o poziţie de putere şi de aceea nu creează aparenţa unei influenţe improprii, în special când se explică faptul că prezenţa lor este în scopuri pur educaţionale.

Judecătorul trebuie să acorde atenţie evitării contactelor ce pot da naştere la speculaţii cu privire la existenţa unei relaţii speciale cu cineva căruia ar fi tentat să-i confere un avantaj. De exemplu, judecătorul şi procurorul trebuie să evite în general să fie transportaţi de ofiţeri de poliţie sau avocaţi, iar atunci când utilizează transportul în comun este indicat să nu se aşeze lângă un împricinat sau un martor.

4.2. Fiind obiectul cercetării publice constante, magistratul trebuie să accepte restricţii personale ce pot fi privite de cetăţenii obişnuiţi ca fiind apăsătoare, şi trebuie să facă aceasta în mod liber şi voluntar. El este dator mai ales să se comporte într-un mod consecvent cu demnitatea serviciului judiciar

Magistratul trebuie să se aştepte să constituie obiectul cercetării şi comentariilor publice în mod constant, să îşi asume statutul de persoană publică şi de aceea trebuie să accepte restricţii asupra activităţii sale – chiar şi asupra acelor aspecte care nu ar provoca reacţii adverse dacă ar fi desfăşurate de alţi membri ai comunităţii sau chiar ai profesiei – ce pot fi privite ca apăsătoare de cetăţenii obişnuiţi, şi trebuie să facă aceasta în mod liber şi voluntar. Acest fapt se aplică atât conduitei profe-

Valoarea 4. Decenţa (Buna-cuviinţă) 59

sionale cât şi celei personale a magistratului. Legalitatea con-duitei sale, deşi este relevantă, nu acoperă pe deplin exigenţele speciale în această materie.

Unui magistrat i se cere să aibă o viaţă exemplară în afara instanţei. El trebuie să se comporte în public cu atenţia şi auto-controlul cerut de serviciul judiciar, deoarece etalarea unui temperament nesocotit este înjositoare pentru imaginea justiţiei şi incompatibilă cu demnitatea funcţiei sale.

Astfel, referindu-ne la aspecte concrete ale vieţii cotidiene, este de semnalat că în zilele noastre, în majoritatea ţărilor, nu există o interdicţie pentru judecător să frecventeze baruri sau locaţii similare, însă aceasta este potrivit să aibă loc cu discreţie. Judecătorul trebuie să ia în considerare modul în care astfel de vizite pot fi percepute de un observator rezonabil din comunitate, de exemplu din perspectiva reputaţiei localului vizitat, a persoa-nelor ce îl frecventează şi din punctul de vedere al problemelor legate de funcţionarea lui în conformitate cu legislaţia în vigoare.

În acest sens, exemplul următor este ilustrativ.

Prin Hotărârea fostei Comisii de disciplină a Ministerului Public nr. 5/1998, definitivă prin neexercitarea contestaţiei1, s-a reţinut între altele, că în perioada 1994-1996, procurorul X de la Parchetul de pe lângă tribunalul Z a început să frecventeze în mod repetat clubul de noapte al cărui patron era numitul V.M.L. În anul 1995 el a soluţionat o cauză penală în care învinuit era V.M.L., fără ca dosarul să-i fi fost repartizat de către şefii ierarhici. Procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui V.M.L. iar ulterior a acceptat funcţia de preşedinte onorific la clubul de judo al cărui patron era acesta. În această calitate, procurorul X a încasat de la mai mulţi patroni ai altor firme, cercetaţi în cauze penale, sume de bani cuprinse între 1.000.000 şi 22.000.000 lei sub formă de sponsorizări pentru clubul de judo, semnând cinci chitanţe cu sigla clubului.

1 Nepublicată.


Comisia de disciplină a considerat că faptele procurorului reprezintă abateri disciplinare, sub forma unor manifestări care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale şi al încălcării prevederilor legale referitoare la interdicţiile ce îi privesc pe magistraţi.

Nu există o limitare expresă pentru magistraţi de a practica ocazional jocurile de noroc drept activitate de petrecere a timpului liber, însă ea trebuie exercitată cu discreţie şi măsură, având în vedere percepţia unui observator rezonabil din comu-nitate. Este normal şi absolut irelevant a vizita ocazional un hipo-drom sau un cazinou în timpul unei vacanţe în străinătate sau a juca uneori cărţi cu prietenii sau familia. Situaţia poate fi diferită însă dacă un judecător ori procuror frecventează prea des biroul de pariuri al curselor de cai, cazinourile ori alte locaţii de acest gen, devine un jucător înrăit sau joacă pe mize periculos de mari.

În România anilor '90 au existat numeroase situaţii în care magistraţii au participat la jocuri de noroc de tip piramidal. Actualul Cod deontologic prevede în art. 22: „judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii”.

Practica instanţei supreme în această materie (între altele, deciziile nr. 1 şi 2 din 1996) este constantă, arătându-se că „fap-tele magistraţilor care, în nume propriu sau al unor membri de familie, au fost înscrişi şi au depus preferenţial, în scopul obţi-nerii, prin mijloace nepermise, a unor sume de bani la un joc de tip piramidal, aduc grave prejudicii imaginii justiţiei, prin ştirbirea prestigiului şi reputaţiei magistraţilor”.

Judecătorul şi procurorul trebuie să fie precauţi şi în privinţa frecventării cluburilor sau a altor locuri de divertisment. De exemplu, este necesar să fie tratată cu atenţie participarea la evenimente organizate de sau pentru membrii ai poliţiei, ai agen-ţiei anticorupţie, vămii şi departamentului de impozite, având în


vedere că aceste instituţii sau membrii lor pot apărea frecvent în faţa instanţelor şi parchetelor. Nu există nicio obiecţie faţă de acceptarea de către magistrat a unei invitaţii la un dineu orga-nizat la cantina poliţiei; nu este însă de dorit ca magistratul să frecventeze sau să devină membru al acestor cluburi şi să fie un utilizator frecvent al unor astfel de unităţi. În majoritatea ţărilor este considerat normal ca judecătorii şi procurorii să participe la evenimente organizate de branşa juridică şi să discute cu avocaţii, socializarea fiind nu numai posibilă, ci şi necesară.

4.3. În relaţiile sale personale cu membrii profesiei juridice ce practică frecvent în faţa instanţei/ parchetului, magistratul va evita situaţiile ce pot genera în mod rezonabil suspiciunea sau aparenţa de favoritism ori părtinire

Contactele sociale cu ceilalţi membri ai sistemului judiciar şi ai branşei juridice reprezintă o tradiţie îndelungată şi sunt corecte. În funcţie de circumstanţe însă, şi potrivit bunului-simţ, magistratul trebuie să exercite prudenţă. Având în vedere că judecătorii şi procurorii nu trăiesc în turnuri de fildeş ci în lumea reală, nimeni nu se poate aştepta ca aceştia să întrerupă toate relaţiile cu branşa juridică atunci când preiau funcţia. Nici nu ar fi întru-totul benefic pentru procesul judiciar ca ei să se izoleze de restul societăţii, ceea ce include colegi de şcoală, foşti asociaţi sau colegi din profesia anterioară. Prezenţa magistraţilor la reu-niuni cu avocaţi oferă anumite beneficii. Schimburile informale pe care le facilitează aceste reuniuni pot ajuta la reducerea tensiunilor dintre magistraţi şi avocaţi şi reduce izolarea de foştii colegi la care sunt supuşi judecătorii şi procurorii la preluarea serviciului judiciar. Ca regulă de bun-simţ însă, magistraţii trebuie să manifeste reticenţă şi o anumită rezervă în ce priveşte frecvenţa exagerată a acestor contacte.

Întreţinerea unei relaţii sociale cu un avocat ce apare în mod frecvent în faţa judecătorului prezintă o serie de pericole şi necesită un proces de echilibrare. Pe de o parte, judecătorul nu


trebuie descurajat să aibă relaţii sociale sau extrajudiciare. Pe de altă parte, există problema evidentă a aparenţei de părtinire şi favoritism atunci când un prieten sau altă persoană se prezintă în faţa magistratului. Acestuia din urmă este cel care decide în final dacă are o relaţie excesiv de apropiată cu un avocat, sau dacă a creat o astfel de aparenţă. Delimitarea este la latitudinea magistratului. Testul este dacă relaţia socială interferează cu îndeplinirea responsabilităţilor judiciare, şi dacă un observator dezinteresat, informat pe deplin de natura relaţiei sociale, poate avea în mod rezonabil îndoieli semnificative în privinţa înde-plinirii actului de justiţie. Magistratul trebuie, de asemenea, să aibă în vedere pericolul de a fi expus prin neatenţie la informaţii extrajudiciare cu privire la o cauză pe care o soluţionează sau în care ar putea fi implicat. Astfel, el este dator să evite contactul cu un avocat în condiţiile în care s-ar crea o percepţie rezonabilă că au o relaţie personală apropiată la momentul derulării unui proces în care avocatul apare în faţa judecătorului.

Atunci când vecinul unui judecător este un avocat ce are frecvent procese la instanţa respectivă, judecătorul nu este obligat să se abţină de la contactul social cu avocatul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă se prezintă în faţa instanţei pentru o cauză în derulare. În funcţie de circumstanţe, un anumit nivel de socializare este acceptabil, cu condiţia ca judecătorul să nu creeze nici necesitatea de recuzare, nici aparenţa rezonabilă că imparţialitatea sa a fost compromisă.

Nu pot exista obiecţii justificate faţă de participarea unui magistrat la o recepţie organizată, de exemplu, de avocaţi proaspăt desemnaţi în poziţii superioare pentru a-şi sărbători realizările profesionale. La o astfel de reuniune, deşi este foarte probabil să fie prezenţi avocaţi ce apar în faţa instanţei/parche-tului respectiv, contactul social direct poate fi evitat în relaţie cu cauzele în derulare. Dacă are loc o astfel de întâlnire, discuţiile asupra proceselor trebuie să fie evitate. În funcţie de circumstan-ţe, unii comentatori susţin chiar că celelalte părţi din proces ar


putea fi informate cu privire la acest contact cu cea mai apropiată ocazie, ceea ce poate părea exagerat. Cel mai important con-siderent ce trebuie avut în vedere este dacă activitatea de socializare va crea sau contribui la percepţia că avocatul are o relaţie specială cu magistratul, şi dacă această relaţie specială implică o dispoziţie a judecătorului/procurorului de a accepta şi a se baza pe prezenţa şi prestaţia avocatului.

În privinţa ospitalităţii obişnuite, magistratului i se permite în mod normal să primească vizite ale avocaţilor pledanţi şi ale altor avocaţi. Socializarea cu avocaţii în aceste condiţii este încurajată datorită beneficiilor generate de discuţiile informale ce au loc în cadrul unor astfel de evenimente. Judecătorul nu poate însă primi un cadou de la un avocat ce poate apărea în faţa sa, şi nu poate participa la reuniuni organizate de o firmă de avocatură unde ospitalitatea depăşeşte un nivel modest. Criteriul este cum va părea evenimentul pentru un observator onest, ce poate să nu fie la fel de tolerant faţă de convenţiile profesiei judiciare precum membrii acesteia.

Sub un alt aspect, participarea unui magistrat la o petrecere organizată de o firmă de avocatură depinde de cine organizează petrecerea şi cine participă la aceasta, precum şi de natura evenimentului. Atunci când decide dacă va fi prezent, magistratul se va baza pe cunoştinţele sale cu privire la uzanţele locale şi evenimentele anterioare. În funcţie de circumstanţe, poate fi necesar ca judecătorul să-i solicite gazdei lista de invitaţi şi informaţii privind nivelul de ospitalitate. Trebuie tratată cu atenţie situaţia în care o firmă de avocatură poate fi percepută ca făcând reclamă serviciilor sale către clienţi sau potenţiali clienţi. Există o diferenţă evidentă între evenimentele asociaţiilor profesionale (la care judecătorii pot într-adevăr să fie invitaţi frecvent pentru a ţine prezentări pe probleme de interes general) şi cele organizate de firme de avocatură. Magistratul trebuie să se asigure că pre-zenţa la un eveniment organizat de o firmă de avocatură nu afectează aparenţa sa de imparţialitate.


Pe de altă parte, trebuie evaluată cu atenţie măsura în care judecătorul/procurorul poate face vizite la fostul barou sau fosta firmă de avocatură. De exemplu, în mod normal nu ar fi impro-priu ca judecătorul să-şi viziteze fostul barou sau fosta firmă de avocatură pentru a participa la o reuniune precum o recepţie anuală sau o petrecere aniversară ori o recepţie pentru sărbă-torirea desemnării unui membru al baroului într-o poziţie supe-rioară sau în serviciul judiciar. În funcţie de circumstanţe însă, vizitarea excesiv de frecventă de către un judecător a fostului barou pentru socializare cu foştii colegi poate să nu fie potrivită. În mod similar, un judecător ce a fost anterior procuror trebuie să evite relaţiile prea apropiate cu foştii colegi procurori şi cu ofiţerii de poliţie ce i-au fost colaboratori. Crearea chiar şi a aparenţei de prietenie poate fi imprudentă şi este de dorit să fie evitată.

Judecătorul trebuie să evite de asemenea dezvoltarea exce-sivă a unor relaţii strânse cu părţi care se prezintă frecvent în faţa instanţei – precum miniştrii sau funcţionarii acestora, reprezen-tanţi ai administraţiei locale, procurori şi avocaţi din oficiu – dacă aceste relaţii fie tind să creeze în mod rezonabil aparenţa de părtinire, fie vor necesita recuzarea. În luarea unei decizii în acest sens, judecătorul poate lua în considerare frecvenţa cu care funcţionarul sau avocatul se prezintă în faţa sa, natura şi gradul de interacţiune socială, cultura comunităţii juridice în care prezidează, sensibilitatea şi controversele cu privire la litigii prezente şi previzibile.

Nu este recomandat nici ca un magistrat să facă parte dintr-o societate secretă în care sunt membrii şi avocaţi care apar în faţa sa, putându-se presupune că acei avocaţi vor primi favoruri drept parte a codului de frăţie.


4.4. Judecătorul nu va participa la soluţionarea unei cauze în care un membru al familiei sale reprezintă un împricinat sau este asociat în vreun fel litigiului respectiv

Astfel, judecătorul trebuie să se abţină în cauza în care un membru al familiei sale (inclusiv logodnic sau logodnică) a parti-cipat sau s-a prezentat, chiar şi la o singură înfăţişare, ca avocat.

Se întâlnesc în practică situaţii în care un membru al familiei este afiliat la o firmă de avocatură.

Membrii unei firme de avocatură împart în general profitul şi cheltuielile într-un anumit mod şi sunt motivaţi să obţină clienţi, parţial prin soluţionarea cu succes a cauzelor lor. Însă faptul că un avocat dintr-un proces este afiliat unei firme de avo-catură din care face parte şi un membru al familiei judecătorului nu necesită în sine recuzarea acestuia. În anumite situaţii, faptul că imparţialitatea judecătorului poate fi pusă sub semnul între-bării în mod rezonabil, sau faptul că judecătorul cunoaşte un interes al rudei în firma de avocatură care poate fi afectată substanţial de rezultatul procesului, justifică recuzarea lui. În plus, factorii de care poate ţine cont judecătorul într-o analiză de la caz la caz cuprind, dar nu sunt limitaţi, la următorii:

a) aparenţa pentru publicul larg a lipsei recuzării;

b) aparenţa pentru alţi avocaţi, judecători şi membrii ai publicului a lipsei recuzării;

c) povara administrativă a recuzării pentru instanţă;

d) dimensiunea interesului financiar, profesional sau de altă natură a rudei în cauza respectivă.

Se întâmplă în practică uneori ca un membru al familiei este angajat al unui departament guvernamental (consilier juridic).

Deşii avocaţii guvernamentali primesc un salariu iar rezul-tatul cauzelor penale sau civile nu implică în mod obişnuit niciun motiv economic sau profit, succesul profesional este un factor ce trebuie luat în considerare. De aceea, chiar dacă un


membru al familiei este angajat în cadrul parchetului sau al unui departament guvernamental şi nu deţine o poziţie de control sau administrativă în aceste structuri, trebuie manifestată prudenţă şi luată în considerare recuzarea din toate cauzele ce implică departamentele respective, din două motive. În primul rând, deoarece membrii unui departament pot face schimb de infor-maţii cu privire la cauzele în derulare, există riscul ca, prin neatenţie, membrul familiei judecătorului să devină implicat sau să influenţeze alte cauze ce sunt repartizate departamentului respectiv, chiar fără a avea o responsabilitate directă de control. Cel de al doilea motiv pentru a lua în considerare recuzarea, strâns legat de primul, este că imparţialitatea judecătorului poate fi pusă sub semnul întrebării în mod rezonabil. Testul este: poate avea îndoieli semnificative un observator lucid şi informat cu privire la existenţa unei părtiniri conştiente sau inconştiente de partea judecătorului referitor la succesul profesional al departa-mentului în care este angajat un membru al familiei sale?

În privinţa relaţiei amoroase cu un avocat, în mod cert, judecătorul trebuie să nu judece cauzele în care este implicat avocatul, chiar dacă prezentarea acestuia este pur formală. Judecătorul nu este însă ţinut să formuleze cerere de abţinere în cauzele ce implică alţi membri ai firmei sau departamentului în care activează avocatul respectiv.

4.5. Magistratul nu trebuie să permită utilizarea reşedinţei sale de către un membru al profesiei juridice pentru a primi clienţi sau alţi practicanţi ai profesiei juridice

Este impropriu ca un judecător să-i permită unui avocat să-i folosească reşedinţa pentru întâlniri cu clienţi sau avocaţi ce au legătură cu practica juridică. În cazul în care soţul/soţia sau alţi membrii ai familiei judecătorului sunt avocaţi, judecătorul trebuie să nu folosească aceeaşi linie telefonică cu biroul juridic al acelei persoane deoarece acest fapt ar crea percepţia că judecătorul practică de asemenea activităţi juridice în cadrul biroului, şi


poate duce de asemenea, prin neatenţie, la comunicări ex parte sau la aparenţa sau suspiciunea cu privire la astfel de contacte.

4.6. Magistratul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la liber-tate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire, însă în exer-citarea acestor drepturi el se va comporta întotdeauna în aşa fel încât să păstreze demnitatea serviciului judiciar şi imparţialitatea şi independenţa sistemului

Este de principiu că magistratul se bucură de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni.

În cadrul serviciului, el nu renunţă la dreptul la libertate de expresie, la asociere sau întrunire de care se bucură ceilalţi membrii ai comunităţii, nici nu abandonează convingerile sale politice anterioare şi nici nu renunţă la interesul în probleme politice. Este însă necesară o constrângere şi limitare astfel încât să fie menţinută încrederea publicului în imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti. În definirea gradului adecvat de implicare a sistemului judiciar în dezbaterile publice, trebuie avute în vedere două aspecte fundamentale. Primul este dacă implicarea magistratului poate submina, în mod rezonabil, încrederea în imparţialitatea sa. Cel de al doilea este dacă o astfel de implicare poate expune magistratul inutil la atacuri politice sau poate fi neconformă cu demnitatea serviciului judiciar. În oricare din aceste cazuri, judecătorul trebuie să evite astfel de situaţii.

Este cert şi faptul că sarcinile magistratului sunt incompa-tibile cu anumite activităţi politice, precum statutul de membru al parlamentului sau al consiliului local.

Pe de altă parte, judecătorul şi procurorul nu trebuie să se implice în mod impropriu în controverse publice. Motivul este evident. Esenţa calităţii de judecător este de a fi capabil să abordeze diverse probleme ce fac obiectul disputelor într-o manieră obiectivă şi judicioasă. În egală măsură este important ca


judecătorul să fie perceput de către public ca etalând o abordare degajată, nepărtinitoare, fără prejudecăţi, imparţială, deschisă şi echitabilă, ce reprezintă marca judecătorului. Dacă acesta intră în arena politică şi participă la dezbateri publice, fie exprimându-şi opiniile cu privire la probleme controversate, intrând în dispute cu personalităţi ale comunităţii, fie criticând guvernul ori parlamentul, el nu va mai fi privit ca acţionând în mod judicios atunci când prezidează în cadrul instanţei şi când decide asupra disputelor care au legătură cu problemele asupra cărora şi-a exprimat opiniile public. Aceeaşi lipsă de credibilitate se va produce şi atunci când personalităţile publice sau departamente guvernamentale, pe care judecătorul le-a criticat în public, sunt părţi sau chiar martori în cauze pe care el le soluţionează.

Sub un alt aspect, este neîndoielnic faptul că membrii comunităţii, ai legislativului şi ai executivului, pot face comen-tarii publice cu privire la ceea ce consideră ei ca fiind limitări sau erori ale unui magistrat sau ale deciziilor acestuia. Judecătorul respectiv, din cauza restricţiei de ordin politic, nu dă în mod obişnuit replici. Dreptul de a critica un magistrat este supus regulilor privind calomnia, însă acestea sunt invocate mai rar în zilele noastre pentru a suprima sau pedepsi criticarea judiciarului sau a unui anumit judecător. Modalitatea mai bună şi mai înţeleaptă este de a ignora orice atac scandalos şi nu exacerbarea publicităţii prin iniţierea unor proceduri judiciare. După cum s-a observat, dreptatea nu este o virtute izolată: aceasta trebuie să fie supusă cercetării şi comentariilor decente, chiar dacă deschise, ale oamenilor obişnuiţi.

Există circumstanţe limitate în care un judecător poate vorbi deschis despre chestiuni controversate politic, respectiv când problema afectează în mod direct activitatea instanţelor şi parchetelor, independenţa judiciarului (ce poate include salariile şi statutul judecătorilor), aspecte fundamentale ale administrării justiţiei sau integritatea personală a judecătorului. Chiar şi în legătură cu aceste aspecte, magistratul trebuie să acţioneze cu


reţinere şi prudenţă. Judecătorul poate prezenta aceste probleme guvernului, însă el nu trebuie să fie privit ca derulând acţiuni de „lobby” faţă de guvern sau să indice cum ar soluţiona anumite situaţii care ar apărea în faţa instanţei. În plus, judecătorul trebuie să ţină cont de modul în care comentariile sale publice pot fi privite ca reflectând punctele de vedere ale sistemului judiciar; poate fi dificil uneori ca magistratul să-şi exprime o opinie care să fie privită drept pur personală şi nu ca cea a sistemului în general.

Un judecător/procuror poate participa la discuţii pe proble-me juridice în scopuri educaţionale sau pentru a sublinia punctele slabe ale legislaţiei şi doctrinei. În anumite circumstanţe speciale, comentariile unui judecător cu privire la un proiect de lege pot fi de ajutor sau potrivite, cu condiţia ca judecătorul să evite furni-zarea unor opinii controversate asupra constituţionalităţii. În mod normal, comentariile judiciare cu privire la proiecte legislative sau asupra altor probleme de politică guvernamentală trebuie să fie legate de implicaţii practice sau deficienţe de redactare şi trebuie să evite probleme de controversă politică. În general, astfel de comentarii judiciare trebuie să facă parte dintr-un efort colectiv sau instituţionalizat al judiciarului, şi nu să aparţină unui anumit judecător în nume propriu.

Pot apărea situaţii în viaţa unui magistrat în care, ca fiinţă umană înzestrată cu o conştiinţă, principii morale, sentimente şi valori, el poate considera drept datoria sa etică să se exprime. De exemplu, în exercitarea dreptului la exprimare, judecătorul poate participa la o ceremonie, purta un simbol sau semna o petiţie pentru a-şi exprima opoziţia faţă de un război, sprijinul pentru conservarea energiei sau independenţă sau finanţarea pentru o agenţie antisărăcie. Acestea sunt expresii ale grijii pentru comu-nitatea locală şi globală. Dacă oricare dintre aceste probleme apar în faţa instanţei/parchetului, şi dacă imparţialitatea magistra-tului poate fi pusă sub semnul întrebării în mod justificat, acesta trebuie să se abţină de la procedurile în care participarea sa


anterioară aduce îndoieli cu privire la imparţialitatea şi integri-tatea sa judiciară.

4.7. Judecătorul se va informa cu privire la interesele sale financiare personale şi va face eforturi rezonabile pentru a cunoaşte interesele financiare ale membrilor familiei sale

Dacă, în urma participării sale în procedurile din faţa instanţei/parchetului, se creează aparenţa că magistratul, un membru al familiei sale sau altă persoană cu care este într-o relaţie financiară este probabil să aibă beneficii, el nu are altă opţiune decât să se abţină. De aceea, este necesar ca judecătorul să fie întotdeauna conştient de interesele sale financiare precum şi de cele ale familiei sale.

„Interes financiar” înseamnă implicarea legală sau justă, oricât de redusă, sau o relaţie ca director, consultant, sau alt participant activ, în chestiunile patrimoniale ale unei instituţii sau organizaţii.

4.8. Judecătorul/procurorul nu vor permite familiei, relaţiilor sociale sau de altă natură să-i influenţeze conduita judiciară şi discernământul ca magistrat

Familia, prietenii şi colegii magistratului din mediul social, civic sau profesional cu care acesta se asociază frecvent, comunică pe probleme de interes comun, împarte încredere şi siguranţă, sunt în poziţia să influenţeze în mod impropriu, sau să pară a-l influenţa în exercitarea funcţiilor sale judiciare. Ei pot căuta să facă aceasta pe cont propriu sau din însărcinarea împri-cinaţilor sau mandatarilor lor. Judecătorul va trebui să acorde o atenţie specială acestor chestiuni pentru a se asigura că nu este influenţat de astfel de relaţii în mod subconştient, în conduita sau discernământul judiciar.

Un judecător abuzează de putere atunci când foloseşte serviciul judiciar pentru câştiguri sau represalii personale. Judecă-


torul trebuie să evite toate activităţile care sugerează că deciziile sale sunt afectate de interesul propriu sau favoritism, acest abuz de putere încălcând profund încrederea publicului în judiciar şi în imparţialitatea actului de justiţie.

4.9. Magistratul nu va folosi sau împrumuta prestigiul serviciului judiciar pentru a urmări interesele sale private, ale unui membru al familiei sau altei persoane, şi nici nu va transmite sau permite altora să transmită impresia că o persoană este într-o poziţie specială de a-l influenţa în îndeplinirea sarcinilor judiciare

Este foarte dezbătută obligaţia de a diferenţia între utili-zarea corectă şi cea improprie a serviciului judiciar.

Magistratul este privit în general de membrii publicului ca o persoană foarte specială şi este tratată în cadrul instanţei/par-chetului, şi probabil şi în afara acesteia, în mod respectuos, uneori servil şi cu măgulire. Judecătorul şi procurorul trebuie astfel să diferenţieze între utilizarea corectă şi cea improprie a prestigiului serviciului judiciar. Este incorect ca un magistrat să-şi folosească sau să încerce să-şi folosească poziţia pentru a obţine avantaje personale sau vreun tratament preferenţial de orice fel. De exemplu, judecătorul nu trebuie să-şi folosească antetul judiciar pentru a obţine vreun beneficiu în activităţile sale perso-nale. De asemenea, magistratul nu trebuie să-şi folosească funcţia în încercarea, sau ceea ce poate fi perceput în mod rezonabil ca o încercare, de a se degaja de dificultăţi legale sau birocratice. Dacă este oprit pentru o presupusă contravenţie rutieră, judec-ătorul nu trebuie să-şi declare voluntar statutul faţă de ofiţerul de poliţie. Un judecător care contactează telefonic un procuror pentru a întreba „dacă se poate face ceva” în legătură cu o amendă dată unui funcţionar al instanţei pentru o contravenţie rutieră creează aparenţa de atitudine improprie chiar dacă nu se încearcă utilizarea poziţiei judiciare pentru a influenţa rezultatul cauzei.


Pe de altă parte însă, nu există necesitatea de a ascunde în mod deliberat exercitarea funcţiei de judecător.

Magistratul va fi însă precaut pentru a evita să dea impresia că foloseşte statutul său pentru a obţine vreo formă de tratament preferenţial. De exemplu, dacă fiul sau fiica judecătorului este arestată, judecătorul este supus aceloraşi sentimente ca şi orice alt părinte, şi are dreptul, în acest context, să răspundă oricăror acte de nedreptate cu privire la tratamentul la care este supus copilul. Însă, dacă un judecător, în mod direct sau prin interme-diari, contactează funcţionarii de poliţie şi foloseşte poziţia sa de magistrat pentru a cere ca ofiţerul ce a operat arestarea să fie sancţionat, delimitarea dintre părinte şi judecător este estompată. Deşi judecătorul, ca orice părinte, are dreptul de a-i oferi sprijin fiului sau fiicei, şi de a folosi căile juridice pentru a-i proteja interesele, el nu are dreptul să urmeze o conduită care nu ar fi disponibilă unui părinte ce nu deţine serviciul judiciar. Folosirea serviciului judiciar în încercarea de a influenţa funcţionarii publici în îndeplinirea sarcinilor legale ale acestora presupune încălcarea demarcaţiei dintre protecţia şi intervenţia parentală rezonabilă şi întrebuinţarea greşită a prestigiului serviciului judiciar.

Chiar şi o problemă aparent măruntă, cum este utilizarea articolelor de papetărie judiciară poate fi în anumite cir-cumstanţe, relevantă.

Articolele de papetărie judiciară nu trebuie să fie folosite în moduri care să ducă la un abuz al prestigiului serviciului judiciar. În general, acestea sunt destinate a fi folosite atunci când magistratul doreşte să scrie în calitate oficială. Trebuie mani-festată atenţie în cazul în care sunt folosite articolele de papetărie judiciară pentru a scrie în calitate particulară. De exemplu, în funcţie de circumstanţe, nu este inacceptabilă trimiterea unui mesaj de mulţumire, după un eveniment social, utilizând astfel de articole de papetărie. Pe de altă parte, nu ar fi corectă utili-zarea articolelor de papetărie judiciară în cazul în care există o


percepţie rezonabilă că judecătorul caută să atragă atenţia asupra statutului său pentru a-l influenţa pe destinatarul scrisorii, de exemplu atunci când transmite o plângere cu privire la o revendicare legată de o poliţă de asigurare.

Nu există obiecţii ca un judecător/procuror să ofere scrisori de recomandare, însă şi aici trebuie exercitată prudenţă. O per-soană care solicită o astfel de scrisoare poate face aceasta deoarece este un cunoscut al judecătorului, însă doar pentru a beneficia de statutul acestuia. În relaţie cu scrisorile de recoman-dare, articolele de papetărie judiciară trebuie în general folosite doar atunci când cunoştinţele judecătorului cu privire la per-soana în cauză provin din cadrul activităţii judiciare.

Sunt oferite următoarele îndrumări:

1. Magistratul nu trebuie să scrie o scrisoare de reco-mandare pentru o persoană pe care nu o cunoaşte.

2. El poate însă, de pildă, redacta o scrisoare de recoman-dare dacă aceasta este elaborată în cursul obişnuit al activităţii (de exemplu, pentru un angajat al instanţei/ parchetului, cu privire la activitatea acestuia). Scrisoarea trebuie să includă o declaraţie a sursei şi a întinderii cunoştinţelor şi, în general, trebuie să fie adresată şi expediată direct persoanei sau organi-zaţiei pentru care este redată informaţia. În cazul unui angajat personal al judecătorului, precum şi un funcţionar juridic care este în căutarea unui alt loc de muncă, poate fi oferită o scrisoare de recomandare generală, „în atenţia persoanei interesate”.

3. Magistratul poate redacta o scrisoare de recomandare pentru o persoană pe care o cunoaşte personal dar nu profe-sional, precum o rudă sau un prieten apropriat, dacă este o scri-soare care i-ar fi solicitată în mod normal drept rezultat al relaţiei personale.

Şi depunerea unei mărturii poate fi subiect de controversă.

Depoziţia unui magistrat ca martor ocular, de pildă, intro-duce prestigiul serviciului judiciar în procedura în care el depune


mărturie şi poate fi interpretată greşit, ca depoziţie oficială. În plus, atunci când un judecător depune mărturie ca martor, un avocat ce apare în mod frecvent în faţa judecătorului poate fi pus în situaţia incomodă de a-l supune unui interogatoriu. De aceea, judecătorul/ procurorul nu trebuie în general să se ofere pentru a depune mărturie în faţa instanţei. Dacă acest fapt îi este solicitat, judecătorul trebuie să accepte doar dacă refuzul ar fi nedrept în mod evident pentru persoana care solicită mărturia; de exemplu, pentru un alt funcţionar judiciar, ce are dreptul de a avea dovezi cu privire la caracterul său din partea semenilor săi. Aceasta nu îi oferă însă judecătorului un privilegiu faţă de depunerea de mărturie drept răspuns la o citaţie obligatorie.

A scrie sau a contacta telefonic, în mod voluntar, membri ai Baroului în cadrul unei proceduri disciplinare ce implică un avocat reprezintă, în fapt, o depoziţie ca martor pe situaţii de fapt şi împrumută astfel prestigiul serviciului judiciar în sprijinul intereselor private ale avocatului. În mod similar, a contacta în mod voluntar un comitet din partea unui candidat judiciar, fără a depune o cerere oficială la acel comitet, este echivalent cu depoziţia ca martor material şi împrumută prestigiul serviciului judiciar în sprijinul intereselor private ale altei persoane.

Apar unele aspecte speciale atunci când un judecător/pro-curor scrie sau contribuie la apariţia unei publicaţii, legată sau nu de judiciar. Magistratul nu trebuie să-i permită nici unei persoane asociate publicaţiei să-i exploateze serviciul. În contractele pentru publicarea scrierilor sale, acesta trebuie să menţină suficient control asupra publicităţii pentru a evita exploatarea serviciului judiciar.

În legătură cu mass-media, apariţia unui magistrat pe posturi private de radio sau televiziune poate părea a fi în sprijinul intereselor financiare ale organizaţiei respective sau a finanţatorilor ei. Trebuie manifestată prudenţă şi reţinere în această privinţă. Pe de altă parte, mulţi cetăţeni îşi iau infor-maţiile despre evenimente, probleme sociale şi judiciare din


astfel de surse. De aceea, în funcţie de circumstanţe concrete, participarea la o emisiune legată de sistemul judiciar şi problemele justiţiei poate fi adecvată. Trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori pentru a determina dacă un magistrat ar trebui sau nu să participe la astfel de emisiuni: frecvenţa apariţiei, audienţa, tema, cine sunt ceilalţi invitaţi şi dacă emisiunea este comercială sau non-comercială. De exemplu, în funcţie de împrejurări, poate fi potrivită o discuţie cu privire la rolul puterii judecătoreşti într-un stat de drept sau relaţia instanţelor şi par-chetelor cu educaţia comunitară civică şi cu anumite instituţii din sistemul sanitar.

Sub un alt aspect, în funcţie de circumstanţele locale, un fost magistrat poate face referire la funcţia sa anterioară într-un anunţ publicitar prin care oferă servicii de mediere sau arbitraj, având în vedere că informaţia indică experienţa sa ca anchetator. Este indicat însă ca titlul să fie însoţit de cuvintele „pensionat” sau „fost” pentru a sublinia că persoana respectivă nu mai este magistrat în funcţie.

4.10. Informaţiile confidenţiale pe care le dobândeşte magistratul în calitatea sa judiciară nu vor fi folosite sau dezvăluite de către acesta în nici un scop care nu este legat de sarcinile sale profesionale

În cursul îndeplinirii atribuţiilor sale judiciare, judecătorul şi procurorul pot dobândi informaţii cu valoare comercială, finan-ciară sau de altă natură care nu sunt disponibile publicului. Ei nu trebuie să dezvăluie sau să utilizeze astfel de date pentru obţinerea unor câştiguri personale şi în niciun scop ce nu este legat de sarcinile judiciare.

Această interdicţie este legată în principal de utilizarea improprie a unor probatorii ce nu sunt făcute publice; de exemplu, dovezi ce fac obiectul unui litigiu comercial de mari proporţii.


4.11. Cu condiţia îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor judiciare, un magistrat poate:

4.11.1. scrie, ţine prelegeri, cursuri şi participa în activităţi legate de drept, sistemul judiciar, administrarea justiţiei şi probleme asociate

Magistraţii sunt în poziţia unică de a putea contribui la îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a administrării justiţiei, atât în cadrul cât şi în afara jurisdicţiei lor. Astfel de contribuţii pot lua forma prelegerilor, scrierii de lucrări ştiinţifice, ţinerii unor cursuri sau participării la alte activităţi extrajudiciare, îndeosebi în domeniul învăţământului universitar. Cu condiţia ca acestea să nu afecteze îndeplinirea obligaţiilor judiciare, şi în măsura în care timpul o permite, magistraţii trebuie încurajaţi să întreprindă astfel de activităţi, care le valorifică şi completează atât paleta pregătirii profesionale cât şi rolul social deosebit de important.

În acest sens, magistraţii pot contribui la educaţia juridică şi profesională ţinând prelegeri, participând la conferinţe şi semi-narii, prezidând audieri de pregătire a studenţilor şi activând ca examinator. Ei pot de asemenea contribui la literatura juridică, la dezvoltarea doctrinei în calitate de autori sau editori. Aceste activităţi profesionale sunt în interesul public şi sunt benefice. Acolo unde este necesar, magistraţii este bine să sublinieze însă faptul că acele comentarii efectuate în forumul educaţional nu se intenţionează să fie opinii consultative sau un angajament faţă de o anumită poziţie juridică în procedurile instanţei şi parchetului, în special deoarece judecătorii şi procurorii nu îşi exprimă opinii şi nici nu oferă îndrumări privind probleme juridice ce nu sunt prezentate în faţa instanţei ori parchetului unde funcţionează. Înainte de prezentarea probelor, audierea argumentaţiilor şi, acolo unde este necesar, finalizarea cercetării, magistraţii nu pot evalua imparţial probele şi argumentele şi nu li se permite să pronunţe o opinie judiciară definitivă. Înainte de a accepta vreo indemnizaţie pentru prestaţiile sale educaţionale ori ştiinţifice, magistraţii sunt datori să se asigure că valoarea acesteia nu o


depăşeşte pe cea primită de un alt profesor ce nu este judecător şi procuror pentru responsabilităţi educaţionale similare şi că suma respectivă este compatibilă cu toate obligaţiile constituţionale sau legale cu privire la o remuneraţie suplimentară.

4.11.2. apărea la o audiere publică în faţa unui organism oficial cu privire la probleme de drept, sistemul juridic, administrarea justiţiei sau chestiuni asociate

Magistratul se poate înfăţişa şi depune mărturie în faţa unui organism oficial în măsura în care percepţia generală ar fi că experienţa sa judiciară oferă expertiză specială în domeniul în cauză şi contribuie la soluţionarea corectă a problemei respec-tive.

Judecătorul şi procurorul se pot înfăţişa în calitatea lor de cetăţeni în faţa unor organisme oficiale pentru a depune mărturie şi înscrisuri pe probleme ce pot avea un efect special asupra sa în mod privat, precum propuneri urbanistice ce-i vor afecta proprie-tatea imobiliară, sau chestiuni legate de funcţionarea serviciilor locale de sănătate. Magistraţii trebuie să manifeste însă prudenţă şi reţinere, astfel încât să nu împrumute prestigiul sistemului judi-ciar pentru promovarea unor cauze generale în astfel de anchete publice, în legătură cu care nu posedă competenţă judiciară specială şi nici să-şi rezolve în acest mod interese personale.

4.11.3. activa ca membru al unui organism oficial, al unor comisii, comitete sau organisme consultative guvernamentale, dacă statutul de membru nu este în contradicţie cu percepţia de imparţialitate şi neutralitate politică a magistraţilor

În multe ţări, datorită reputaţiei de care se bucură sistemul judiciar în comunitate şi însemnătăţii acordate cercetărilor şi activităţii pe care magistraţii le desfăşoară, aceştia sunt adesea chemaţi să desfăşoare anchete şi să realizeze rapoarte cu privire la probleme ce sunt considerate de importanţă publică dar care nu intră în mod direct în sfera funcţiilor judiciarului. Atunci când analizează astfel de solicitări, judecătorul şi procurorul trebuie să


cerceteze cu atenţie implicaţiile acceptării unei asemenea însăr-cinări asupra independenţei sistemului judiciar. Există, din păcate, exemple de magistraţi care s-au încurcat în controverse publice şi au fost criticaţi şi stânjeniţi în urma publicării rapoartelor comisiilor de anchetă din care au făcut parte. Trebuie analizaţi cu atenţie termenii de referinţă şi alte condiţii, precum şi timpul şi resursele, pentru a evalua compatibilitatea acestora cu funcţia judiciară. Adeseori nu există nicio obligaţie pentru magistrat să facă parte dintr-o comisie de anchetă, cu excepţia poate a unui caz de importanţă naţională, apărut într-o perioadă de urgenţă. În unele state, din motive constituţionale, judecă-torilor şi procurorilor li se interzice să întreprindă anchete pentru guvernul în funcţie şi, chiar dacă li se permite, sunt descurajaţi de la aceasta, în funcţie de obiect şi procedurile pentru desemnarea magistratului în cauză.

Deşi pot fi prezentate argumente convingătoare pentru a arăta că interesele publice sau naţionale cer o anchetă completă, clară şi amănunţită a unei probleme ce afectează în mod vital publicul, şi că sarcina poate fi îndeplinită cel mai bine de un magistrat, ce a acumulat de-a lungul anilor experienţa necesară pentru a examina probe şi evalua credibilitatea martorilor, trebuie să fie avut în vedere că:

I) Funcţia legitimă şi primordială a unui judecător este de a judeca litigiile spre soluţionare. Este o funcţie pentru care foarte puţine persoane din comunitate sunt pregătite, iar numărul celor ce sunt calificate şi disponibile să îndeplinească această funcţie la un moment dat, în afară de cei deja în serviciul judiciar, este foarte limitat. Există, pe de altă parte, un număr suficient de persoane cu abilităţi şi experienţă care sunt competente pentru a servi cu onoare drept comisari, anchetatori ori experţi, fără a apela la sistemul judiciar să preia această sarcină;

II) Funcţia unei comisii de anchetă nu aparţine în mod obişnuit sferei judiciarului, ci executivului. Menirea sa este una de investigare şi constatare a informaţiilor şi dovezilor cu privire


la fapte în privinţa cărora sunt luate măsuri corespunzătoare. Aceste măsuri pot implica proceduri în justiţie, de natură civilă sau penală, împotriva persoanelor a căror conduită a fost investigată de comisia respectivă. Alternativ, ancheta poate avea drept obiect o propunere controversată precum construirea unui aeroport sau a unei autostrăzi, investigarea prăbuşirii unui avion, reforma unor anumite aspecte ale unei legi sau politici, nece-sităţile juridice ale unor grupuri speciale şi aşa mai departe. Ca orice acţiuni executive, procedurile, constatările şi concluziile unei comisii de anchetă pot fi, şi sunt frecvent, obiectul controversei publice.

În 1998, Consiliul Judiciar Canadian şi-a declarat poziţia cu privire la numirea judecătorilor federali în comisii de anchetă.

Poziţia Consiliului Judiciar Canadian este că, în lipsa unor circumstanţe extraordinare, niciun judecător federal nu ar trebui să accepte desemnarea într-o comisie de anchetă înainte ca preşedintele instanţei şi judecătorul în cauză să aibă posibilitatea să ia în considerare toate aspectele relevante. Este important să se constate că acceptarea desemnării nu va submina activitatea instanţei şi nici pe cea judiciară viitoare a magistratului.

Judecătorul şi procurorul trebuie să fie în mod normal prudenţi în acceptarea desemnării într-un comitet sau comisie guvernamentală, sau în altă poziţie legată de fapte sau politici, altele decât cele vizând îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar sau a administrării justiţiei, cu excepţia cazului în care desemnarea unui judecător este cerută prin lege. Judecătorul nu va accepta în niciun caz o astfel de desemnare dacă sarcinile sale guvernamentale ar interfera cu îndeplinirea celor judiciare sau ar tinde să submineze încrederea publicului în integritatea, impar-ţialitatea sau independenţa sistemului judiciar. În plus, dacă jude-cătorul este ţinut departe de sarcinile sale obişnuite pentru perioade îndelungate de timp, acesta poate constata că întoar-cerea la viaţa normală şi reajustarea perspectivei şi a modului de gândire la activitatea judiciară nu sunt deloc uşoare.


În timpul exercitării funcţiilor, judecătorul nu trebuie să fie implicat în activităţi executive ori legislative. Însă, dacă sistemul o permite, după finalizarea activităţii sale din sistemul judiciar, judecătorul poate exercita funcţii într-un departament administra-tiv al unui minister (de exemplu, un departament de legislaţie civilă sau penală din ministerul de justiţie). Problema este mai delicată în cazul în care un judecător devine parte a personalului unui birou al ministrului. Deşi aceasta nu ar putea fi considerată o funcţie adecvată pentru un judecător într-o ţară cu practici obişnuite în domeniul dreptului, poziţia este diferită în unele state. În anumite circumstanţe, înainte ca un judecător să intre în serviciu în cadrul biroului unui ministru trebuie să fie obţinut un aviz de la un organism responsabil pentru desemnarea judecă-torilor şi de la colegii din sistemul judiciar, astfel încât să fie stabilite regulile de conduită aplicabile în fiecare caz. Înainte de a se întoarce la activitatea sa iniţială, judecătorul trebuie să renunţe la toate implicările în funcţiile executive sau legislative.

Pe de altă parte însă, un magistrat îşi poate reprezenta ţara, statul sau localitatea la ceremonii sau în legătură cu activităţi naţionale, regionale, istorice, educaţionale sau culturale.

4.11.4. să deruleze alte activităţi, dacă acestea nu afectează demnitatea serviciului judiciar sau nu interferează nici un mod cu îndeplinirea sarcinilor judiciare

Un magistrat poate derula activităţi extrajudiciare adecvate astfel încât să nu devină izolat de comunitate. Astfel, judecătorul poate scrie, ţine prelegeri, cursuri, poate ţine discursuri pe teme nonjudiciare, poate derula activităţi din domeniul artelor, sportului şi ale domeniului social şi recreaţional, atât timp cât acestea nu-i subminează demnitatea funcţiei şi nu interferează cu îndeplinirea sarcinilor sale judiciare. Activitatea în diverse domenii îi oferă magistratului oportunitatea de a-şi lărgi orizontul şi îi permite conştientizarea problemelor societăţii, ceea ce îi completează cunoştinţele dobândite în exerciţiul sarcinilor profesiei juridice. Trebuie însă stabilit un echilibru rezonabil între


gradul în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca aceştia să fie priviţi ca fiind independenţi şi imparţiali în îndeplinirea sarcinilor lor. În analiza finală, trebuie întotdeauna să fie pusă întrebarea dacă în contextul social specific şi din perspectiva observatorului rezonabil magistratul s-a implicat într-o activitate ce poate să-i compromită, în mod obiectiv, inde-pendenţa sau imparţialitatea, sau poate părea în acest fel.

Judecătorul poate participa în organizaţii comunitare, nonprofit de diverse tipuri, devenind membru al unei organizaţii sau al forului său de conducere. Exemplele includ organizaţii caritabile, universităţi şi consilii şcolare, organisme religioase laice, consilii ale spitalelor, cluburi, organizaţii sportive şi aso-ciaţii ce promovează interese culturale sau artistice. În privinţa unei astfel de participări, trebuie însă avute în vedere următoarele aspecte:

a) Ar fi impropriu ca un magistrat să participe într-o orga-nizaţie dacă obiectivele acesteia sunt politice sau dacă activităţile acesteia îl pot expune controversei publice, ori în situaţia în care este probabil ca organizaţia să fie implicată în litigii în mod frecvent;

b) Magistratul trebuie să asigure că participarea nu-i solicită prea mult timp;

c) El nu trebuie în niciun caz să activeze ca un consultant juridic. Aceasta nu-l împiedică să-şi exprime un punct de vedere ca membru al organismului în cauză, cu privire la o problemă ce poate avea implicaţii juridice; este însă subliniat că aceste puncte de vedere nu trebuie tratate drept consultanţă juridică. Orice astfel de prestaţie juridică de care este nevoie va fi obţinută de la un avocat;

d) Magistratul va manifesta o extremă prudenţă cu privire la implicarea sau asocierea numelui său în activităţi de colectare de fonduri;


a) Magistratul nu trebuie să participe personal în aducerea de membri, dacă acest fapt poate fi perceput în mod rezonabil ca fiind în esenţă un mecanism de colectare de fonduri.

Judecătorii şi procurorii nu trebuie să deţină statutul de membri în nicio organizaţie care practică discriminarea pe bază de rasă, sex, religie, origine naţională, sau alte criterii irelevante, contrare drepturilor fundamentale ale omului, deoarece statutul de membru poate determina percepţia că le este subminată imparţialitatea. Determinarea faptului că practicile unei organi-zaţii sunt discriminatorii este adesea o problemă complexă. În general, se spune despre o organizaţie că este discriminatorie dacă aceasta exclude în mod arbitrar de la obţinerea statutului de membru pe bază de rasă, religie, sex, origine naţională, etnie sau orientare sexuală, acele persoane care altfel ar fi admise. Magistraţii pot însă deveni membri ai unei organizaţii dedicate păstrării valorilor religioase, etnice sau culturale legitime, de interes comun, pentru membrii săi. În mod similar, magistraţii nu trebuie să stabilească întâlniri la un club despre care se ştie că practică discriminarea şi nici să le viziteze frecvent.

Magistraţii au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii obişnuiţi cu privire la chestiunile financiare private, cu excepţia acelor limitări necesare pentru a proteja îndeplinirea corespunzătoare a sarci-nilor judiciare. Ei pot deţine şi administra investiţii, inclusiv imobiliare, însă nu trebuie să activeze ca funcţionari, directori, parteneri activi, manageri, consultanţi sau angajaţi ai vreunei companii. Participarea magistraţilor într-o afacere trebuie evitată. Este interzis ca ei să facă parte din consiliul director al unei socie-tăţi comerciale, respectiv al unei companii ale cărei obiective sunt legate de profit. Acest fapt se aplică atât companiilor private cât şi publice, fie că directoratul este executiv sau non-executiv, şi indiferent dacă este remunerat sau nu.

În cazul în care judecătorul sau procurorul deţin sau ocupă un imobil într-o clădire ce are o asociaţie de proprietari sau locatari, ei pot activa în cadrul comitetului său de conducere însă


nu trebuie să ofere consultanţă juridică. Aceasta nu-l împiedică pe judecător sau procuror să-şi exprime punctul de vedere, ca membru al organismului respectiv, cu privire la probleme ce pot avea implicaţii juridice; aceste puncte de vedere nu trebuie tratate drept consultanţă juridică. Orice consultanţă juridică de care are nevoie organismul respectiv va fi obţinută de la un avocat. Dacă pare că o problemă poate fi sau poate deveni controversată, este prudent ca magistratul să nu-şi exprime niciun punct de vedere cu privire la aspectele contestate. Astfel de opinii pot fi difuzate, punând magistratul respectiv şi instanţa în situaţii dificile.

4.12. Magistratul nu va „practica juridic” în timpul exercitării serviciului judiciar

Practica juridică este definită ca reprezentând activităţi în afara unei instanţe/parchet şi fără legătură imediată cu procedu-rile judiciare. Ea include pregătirea actelor juridice, consultanţă juridică pe o gamă largă de probleme, pregătirea şi executarea instrumentelor juridice ce acoperă un domeniu vast de afaceri, relaţii şi alte chestiuni. Un an petrecut de magistrat ca angajat cu normă întreagă drept consultant special într-o ramură a guver-nului pe probleme legate de instanţe şi administrarea justiţiei poate fi considerat ca „practică juridică”. Punctele de vedere cu privire la limitele acestei interdicţii variază semnificativ între diferitele tradiţii locale. În unele state, judecătorii, chiar într-o instanţă de grad înalt, pot desfăşura activităţi ca arbitri sau mediatori. Uneori, înainte de pensionare, li s-au permis chiar activităţi remunerate ca arbitru internaţional într-un organism înfiinţat de un guvern străin.

În mod obişnuit, legislaţia celor mai multe state este în sensul că judecătorul nu trebuie să activeze ca arbitru sau mediator şi în general să nu desfăşoare funcţii judiciare în calitate privată decât în cazurile autorizate prin lege. Se consideră, în general, că integritatea şi autoritatea puterii judecătoreşti sunt


subminate dacă un magistrat obţine avantaje financiare de pe urma îndeplinirii serviciului judiciar, prestând activităţi de solu-ţionare a disputelor private pentru câştiguri pecuniare şi ca activitate extrajudiciară. Chiar şi atunci când aceste servicii sunt desfăşurate gratuit, acestea pot interfera cu îndeplinirea cores-punzătoare a funcţiilor judiciare şi este bine să fie evitate.

Judecătorul nu trebuie să ofere consultanţă juridică. În cadrul membrilor familiei sau al prietenilor apropiaţi însă, el poate oferi opinii personale într-un regim prietenesc, informal, fără remuneraţie, subliniind însă că aceasta nu trebuie tratată drept consultanţă juridică, şi că, dacă este necesar, ea trebuie obţinută de la un avocat.

Sub un alt aspect, magistraţii au dreptul de a acţiona pentru a-şi proteja drepturile şi interesele, inclusiv prin litigii în instanţă. Ei vor fi însă precauţi cu privire la implicarea într-un litigiu personal. Judecătorul şi procurorul, ca parte într-un proces, se supun riscului de a părea că profită de serviciul lor, şi invers, riscului de a-i fi afectată credibilitatea de constatările şi soluţia colegilor din sistem.

4.13. Judecătorul şi procurorul poate forma sau se pot alătura unor asociaţii de magistraţi sau participa în alte organizaţii ce reprezintă interesele acestora.

În exercitarea libertăţii de asociere, magistratul poate deveni membru al unui sindicat sau al unei asociaţii profesionale, înfiinţate pentru a promova şi proteja condiţiile de lucru şi salariale, statutul profesiei, iar împreună cu alţi colegi, poate forma un sindicat sau o asociaţie de acest fel. Sunt însă posibile – ca în legislaţia românească - restricţii cu privire la dreptul la grevă, având în vedere caracterul public şi constituţional al serviciului judiciar.


4.14. Magistratul şi membrii familiei sale nu vor solicita şi nici nu vor accepta vreun cadou, moştenire, împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în desfăşurarea sarcinilor judiciare

4.15. Magistratul nu va permite în mod conştient personalului instanţei/parchetului sau altor persoane supuse influenţei, coordonării sau autorităţii sale, să solicite ori accepte niciun cadou, moştenire, împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în cadrul sarcinilor sau funcţiilor acestora

Obligaţia de a informa membrii familiei şi personalul instanţei cu privire la constrângerile etice este deosebit de importantă.

Un cadou, o moştenire, un împrumut sau o favoare către un membru al familiei magistratului sau altă persoană ce locuieşte în reşedinţa acestuia poate fi, sau poate părea să fie menită a-l influenţa. În consecinţă, acesta trebuie să-şi informeze membrii familiei cu privire la constrângerile etice relevante în această privinţă şi să-i descurajeze de la încălcarea acestora. În mod rezonabil, nu ne putem însă aştepta ca judecătorul să cunoască, şi cu atât mai puţin să controleze, toate activităţile financiare ale membrilor familiei ce locuiesc în reşedinţa comună.

Aceleaşi consideraţii se aplică personalului instanţei şi altor persoane ce sunt supuse influenţei, coordonării sau autorităţii judecătorului.

În privinţa a ceea ce poate fi sau nu acceptat, această interdicţie nu se referă la:

a) Ospitalitatea obişnuită în comunitatea judecătorului, în scopuri non-comerciale şi limitată la furnizarea unor articole modeste, precum şi alimente şi băuturi răcoritoare;


b) Articole cu valoare intrinsecă redusă destinate doar pentru prezentare, precum diplome, certificate, trofee şi felicitări;

c) Împrumuturi de la bănci şi alte instituţii financiare în termenii normali, ce sunt disponibili, pe baza unor factori uzuali, fără a ţine cont de statutul judiciar;

d) Oportunităţi şi beneficii, inclusiv dobânzi favorabile şi reduceri comerciale, ce sunt oferite pe baza altor factori decât statutul judiciar al solicitantului;

e) Recompense şi premii acordate participanţilor la tombole, concursuri sau alte evenimente deschise publicului şi sunt acordate pe baza altor factori decât statutul judiciar;

f) Burse şi stagii de cercetare acordate pe baza aceloraşi termeni şi criterii aplicate candidaţilor non-judiciari;

g) Rambursarea sau renunţarea la cheltuieli de călătorie, inclusiv costuri de transport, cazare şi masă pentru magistrat, legate de participarea lui la o întrunire sau activitate dedicată îmbunătăţirii legislaţiei, a sistemului juridic, ori a administrării justiţiei.

h) Remuneraţie rezonabilă pentru activităţile extrajudiciare legitime şi permise.

Linia de demarcaţie între „ospitalitate obişnuită” şi o încercare de a dobândi o favoare din partea judecătorului, este uneori dificil de trasat. Contextul este important, şi de obicei nu este vorba de un singur factor care determină dacă este impropriu ca magistratul să participe la eveniment. Întrebarea este dacă acceptarea unei astfel de ospitalităţi ar afecta negativ indepen-denţa, integritatea judecătorului/procurorului, obligaţia sa de a respecta legea, imparţialitatea, demnitatea, îndeplinirea la timp a sarcinilor judiciare sau ar părea să implice încălcarea celor de mai sus. De asemenea: Persoana care face invitaţia socială este un prieten vechi sau o cunoştinţă recentă? Persoana respectivă are o reputaţie nefavorabilă în comunitate? Întrunirea este mare sau intimă? Este spontană sau pregătită? Dintre cei ce participă la


eveniment, este cineva implicat într-o cauză în derulare în faţa magistratului? Primeşte magistratul un beneficiu ce nu este oferit altora, care va genera în mod rezonabil suspiciuni sau critici?

4.16. În conformitate cu legea şi cerinţele legale privind informaţiile publice, magistratul poate primi un cadou, premiu sau beneficiu după cum este potrivit ocaziei, cu condiţia ca acel cadou, premiu sau beneficiu să nu fie perceput în mod rezonabil ca fiind destinat să influenţeze îndeplinirea sarcinilor judiciare şi să nu creeze în niciun fel aparenţa de parţialitate

Aşa cum arătam anterior, un cadou către un judecător sau către un membru al familiei sale, ce locuieşte în reşedinţa acestuia, ce are o valoare excesivă, dă naştere la întrebări cu privire la imparţialitatea judecătorului şi integritatea serviciului judiciar. Se poate chiar cere recuzarea judecătorului în cazuri în care altminteri o astfel de solicitare nu ar fi fost necesară. De aceea, astfel de cadouri nu trebuie să fie acceptate, iar magistra-tul le va refuza politicos. Uneori aceste cadouri sunt oferite în mod spontan, fără a lua în considerare regulile şi convenţiile cărora i se supune magistratul. De pildă, o ofertă de abonament la un centru de sănătate, după ce judecătorul conduce o cere-monie de dobândire a cetăţeniei, poate fi bine intenţionată, însă el trebuie să refuze oferta, explicând că acceptarea poate fi descrisă ca implicând primirea unei taxe sau recompense pentru îndeplinirea unei funcţii publice. Pe de altă parte, oferirea unei sticle de whisky sau a unor cd-uri cu muzica preferată a judecătorului nu ar genera, în mod probabil, o încălcare a normelor deontologice.

Aşa cum arătam, magistratului nu i se interzice să accepte onorarii, de pildă plata pentru activitatea didactică universitară, cu condiţia ca remuneraţia să fie rezonabilă şi comparabilă cu sarcinile îndeplinite. El se va asigura însă că nu sunt create conflicte prin aranjamentul respectiv. Magistratul nu îşi va folosi – şi nici nu va lăsa această impresie – poziţia judiciară în bene-


ficiul personal. De asemenea, el nu trebuie să petreacă perioade semnificative de timp departe de sarcinile profesionale pentru a exercita activităţi de conferenţiar, expert în probleme juridice sau pentru a scrie contra unei remuneraţii. În plus, sursa plăţii nu trebuie să genereze probleme legate de vreo influenţă improprie sau de abilitatea şi dorinţa judecătorului de a fi imparţial în cauzele ce apar înaintea sa.

Valoarea 5: EGALITATEA

Principiul: Asigurarea egalităţii de tratament pentru toţi cei din faţa

instanţei este esenţială pentru îndeplinirea corespunzătoare a serviciului judiciar.

Comentariu: Judecătorul trebuie să cunoască instrumentele internaţio-

nale şi regionale ce interzic discriminarea grupurilor vulnerabile din comunitate, precum Convenţia internaţională privind elimi-narea tuturor formelor de discriminare rasială din 19651, Con-venţia internaţională privind eliminarea formelor de discriminare împotriva femeilor din 1979, Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare pe baza religiei sau credinţei din 1981 şi Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând unor minorităţi naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice din 19922. De asemenea, judecătorul trebuie să cunoas-că faptul că art. 14 pct. 1 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice garantează că „toate persoanele sunt egale în faţa instanţelor”. Articolul 2 pct. 1 din această Convenţie, coroborat cu art. 14 pct. 1, recunoaşte dreptul tuturor persoa-nelor la un proces corect, fără nicio diferenţiere în termeni de rasă, culoare, sex, limbă, religie, convingeri politice sau de altă

1 Pentru textul in limba română al convenţiei, a se vedea http://www.irdo.ro/file.php?bibl_fisiere_id=84&fmt=pdf

2 Pentru textul în limba română al acestor documente, a se vedea http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/


natură, origine naţională sau socială, mijloace materiale, statut sau alte circumstanţe. Sintagma „alte circumstanţe” (sau „alt statut”) a fost interpretată ca incluzând de exemplu, nelegiti-mitate, orientare sexuală, statut economic, dizabilitate şi statut H.I.V. Astfel este statuată obligaţia magistratului de a-şi îndeplini funcţiile judiciare respectând principiul egalităţii de tratament, evitând părtinirea şi discriminarea, menţinând un echilibru între părţi şi asigurându-se că fiecare beneficiază de o audiere corectă.

Tratamentul egal şi corect a fost considerat mult timp atributul esenţial al justiţiei, o caracteristică a procesului judiciar strâns legată de imparţialitate. Un judecător care, de exemplu, ajunge la un rezultat corect însă foloseşte stereotipuri, face aceasta în dauna imparţialităţii, reală sau percepută. El nu trebuie să fie influenţat de atitudini bazate pe stereotipuri, mit sau preju-decăţi, ci este dator să depună toate eforturile pentru a recu-noaşte şi demonstra sensibilitate la astfel de atitudini şi pentru a le corecta.

În privinţa discriminării sexuale, judecătorul are de jucat un rol în a asigura că instanţa oferă acces egal la justiţie pentru bărbaţi şi femei. Această obligaţie se aplică relaţiilor judecătorului cu părţile, avocaţii şi personalul instanţei, precum şi raporturilor personalului instanţei şi ale avocaţilor cu alţii. Cazurile de părtinire sexuală făţişe din partea judecătorilor faţă de avocaţi nu mai apar în instanţă frecvent în zilele noastre, deşi limbajul, gesturile şi alte forme de conduită pot fi uneori percepute ca hărţuire sexuală. De exemplu, utilizarea unor termeni nepotriviţi în adresările către avocaţii de sex feminin („drăguţă”, „dragă”, „fetiţo”, „surioară”) sau comentariile cu privire la înfăţişarea fizică sau îmbrăcămintea avocaţilor de sex feminin în moduri ce nu ar fi folosite, în relaţia cu un avocat bărbat. Conduita ironică din partea unui magistrat („această pledoarie trebuie să fi fost pregătită de o femeie”) afectează eficienţa femeilor ca avocaţi, uneori reducând respectul de sine sau nivelul de încredere în abilităţile proprii. Tratamentul insensibil şi grosolan al împricinaţilor de sex feminin („femeia

Valoarea 5. Egalitatea 91

aceea proastă”) poate de asemenea afecta în mod direct drepturile lor legale, în realitate şi în aparenţă. Hărţuirea sexuală a perso-nalului instanţei, a avocaţilor, a împricinaţilor sau colegilor este ilegală, precum şi non-etică.

Astfel, într-o speţă3, s-a reţinut că în cursul lunii noiembrie 1993, între procurorii X şi Y, colegi la acelaşi Parchet, a avut loc o discuţie în legătură cu o cauză penală, aflată pe rolul instanţei, în care procurorul X întocmise rechizitoriul iar procuroarea Y urma să pună concluzii. Pe fondul unor tentative anterioare de hărţuire sexuală, procurorul X i-a reproşat colegei sale că nu a studiat în mod temeinic dosarul şi este nepregătită profesional, apoi i-a adresat injurii şi ameninţări de o asemenea gravitate încât aceasta, puternic alarmată, a suferit un şoc, fiind internată în spital timp de mai multe săptămâni.

Curtea Supremă de Justiţie a considerat că prin amploarea şi gravitatea lor, aceste manifestări depăşesc nivelul unor simple încălcări a normelor deontologice, constituind abateri discipli-nare sancţionabile ca atare.

Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a egalităţii

5.1. Magistratul trebuie să fie conştient şi să înţeleagă diversitatea din societate şi diferenţele generate de aplicarea a numeroase criterii, ce includ, dar nu se limitează, la rasă, culoare, sex, religie, origine naţională, dizabilitate, vârstă, stare civilă, orientare sexuală, statut social şi economic şi alte cauze similare („baze irelevante”)

Obligaţia magistratului nu este numai de a recunoaşte şi de a fi familiarizat cu diversitatea culturală, rasială şi religioasă din

3 C.S.J., decizia nr. 1/1995, în Răspunderea disciplinară a jude-

cătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 77.


societate, ci şi de a fi liber de orice părtinire sau prejudecată pe orice baze irelevante. El va trebui să încerce, prin mijloace potrivite, să rămână informat cu privire la schimbarea atitudinilor şi valorilor din societate şi să profite de oportunităţi educaţionale adecvate (puse la dispoziţie în mod rezonabil), ce îl vor ajuta să fie şi să pară că este imparţial. Este necesară însă manifestarea prudenţei astfel încât aceste eforturi să mărească, iar nu să reducă imparţialitatea percepută a judecătorului.

5.2 În îndeplinirea sarcinilor sale judiciare, magistratul nu va manifesta, prin limbaj sau conduită, părtinire sau prejudecată vădită faţă de persoane sau grupuri pe baze irelevante

Magistratul este dator să se străduiască să aibă o asemenea conduită încât orice observator rezonabil ar avea încredere justificată în imparţialitatea sa. El trebuie să evite comentariile, expresiile, gesturile sau comportamentul ce pot fi interpretate ca demonstrând insensibilitate sau lipsă de respect faţă de o per-soană. Exemplele includ comentarii irelevante sau peiorative bazate pe stereotipuri rasiale, culturale, sexuale sau de alt gen, şi alte tipuri de conduită ce implică faptul că persoanele dinaintea instanţei nu beneficiază de consideraţie şi respect egal. Comen-tariile defăimătoare ale unui judecător cu privire la originile etnice sunt, de asemenea, nedemne şi nepoliticoase. În special, judecătorul va fi atent ca remarcile sale să nu aibă nuanţe rasiste şi să nu insulte, nici fără intenţie, grupurile minoritare din comu-nitate.

În privinţa observaţiilor şi a modului de adresare, acestea trebuie să fie moderate şi efectuate cu prudenţă şi politeţe.

Judecătorul se va abţine să facă observaţii improprii sau insultătoare cu privire la împricinaţi, avocaţi, părţi şi martori. Observaţiile judiciare trebuie să fie întotdeauna moderate cu prudenţă, şi politeţe. Condamnarea unei persoane ce a fost acuzată de comiterea unei infracţiuni este o responsabilitate

Valoarea 5. Egalitatea 93

serioasă, ce implică îndeplinirea unui act legal din partea comu-nităţii, şi nu o ocazie pentru judecător să-şi reverse resentimen-tele, fapt care ar dăuna imaginii justiţiei şi ar pune în discuţie calitatea întregii activităţi judiciare.

5.3. Magistratul îşi va îndeplini atribuţiile judiciare cu consideraţie adecvată pentru toate persoanele, precum părţi, martori, avocaţi, personalul instanţei şi colegii din judiciar, fără diferenţiere pe baze irelevante, pentru îndeplinirea corectă a acestor atribuţii

Judecătorul este cel care stabileşte tonul şi creează mediul pentru un proces corect în instanţa sa. Tratamentul inegal sau diferenţiat pentru justiţiabili, real sau perceput, este inacceptabil. Toţi cei care apar în faţa instanţei, avocaţii, consilierii, împri-cinaţii şi martorii, au dreptul de a primi acelaşi tratament care respectă demnitatea umană şi drepturile fundamentale ale omu-lui. Judecătorul trebuie să asigure că toate persoanele sunt pro-tejate de orice discriminare bazată pe rasă, sex, religie, sau alte baze irelevante.

5.4. Judecătorul nu va permite în mod conştient perso-nalului instanţei sau altor persoane aflate sub influenţa, coordo-narea sau controlul său, să diferenţieze între părţile în litigiu

Primul contact pe care îl are un membru al publicului cu sistemul judiciar este adesea cu personalul instanţei/parchetului. De aceea, este foarte important ca magistratul să asigure în cea mai mare măsură, conform atribuţiilor sale, conformarea con-duitei personalului instanţei şi parchetului, aflat în coordonarea şi sub controlul său, cu standardele de conduită de mai sus. Atitu-dinea personalului trebuie să fie întotdeauna ireproşabilă şi în special acesta trebuie să se abţină de la un limbaj nepotrivit din toate punctele de vedere, precum şi de la un comportament ce


poate fi privit drept abuziv, insultător, ameninţător, exagerat de familiar sau în orice alt fel impropriu.

5.5. Judecătorul le va cere avocaţilor în cadrul procedurilor în faţa instanţei să se abţină de la manifestarea, prin limbaj sau conduită, a părtinirii sau prejudecăţilor, cu excepţia cazului în care acestea sunt relevante juridic pentru o problemă din cadrul procedurilor şi pot face obiectul unei apărări legitime

Judecătorul trebuie să reprime în mod clar comentariile irelevante făcute de avocaţi în instanţă, ce au conotaţii de discriminare sexuală sau rasială, ori sunt în alt mod insultătoare sau improprii. Limbajul, gesturile şi inacţiunea ce pot fi interpre-tate în mod rezonabil ca aprobare tacită a unor astfel de comen-tarii sunt, de asemenea, interzise. Nu este cazul însă acelor situaţii ce privesc apărarea corespunzătoare sau a mărturiilor admisibile în cazul în care, de exemplu, problemele legate de sex, rasă sau alţi factori similari sunt aduse în faţa instanţei ca obiect al litigiilor. Acest fapt este în concordanţă cu sarcina generală a judecătorului de a audia în mod corect, însă, dacă este necesar, acesta trebuie să exercite control asupra procedurii şi să acţioneze cu fermitatea adecvată pentru a menţine o atmosferă de egalitate, solemnitatea şi ordinea în sala de judecată. „Fermi-tatea adecvată” va depinde de circumstanţe. În unele situaţii, o măsură corectivă politicoasă poate fi suficientă. O conduită răuvoitoare sau deosebit de jignitoare va necesita însă o acţiune mai consistentă, precum o admonestare privată ori consemnată în încheierea de şedinţă sau, dacă avocatul repetă conduita greşită după ce a fost avertizat, în limitele legii, sancţionarea lui pentru desconsiderarea instanţei.

Valoarea 6: COMPETENŢĂ ŞI SÂRGUINŢĂ

Principiul: Competenţa şi sârguinţa sunt cerinţe de bază pentru

îndeplinirea serviciului judiciar.

Comentariu Competenţa în îndeplinirea sarcinilor judiciare necesită

cunoştinţe juridice, abilităţi, meticulozitate şi pregătire. Compe-tenţa profesională a unui magistrat trebuie să fie evidentă în înde-plinirea atribuţiilor sale. Competenţa judiciară poate fi diminuată şi compromisă atunci când un judecător se află sub influenţa alcoolului, a drogurilor sau este în altfel afectat mintal sau fizic. Într-un număr redus de cazuri, aceasta poate fi rezultatul experienţei inadecvate, a problemelor de personalitate şi tempe-rament, al desemnării pentru serviciul judiciar a unei persoane nerecomandate pentru această funcţie şi care demonstrează nepotrivire şi incapacitate în îndeplinirea atribuţiilor. În unele cazuri, aceasta poate fi produsul necorespunderii profesionale sau a dizabilităţii, pentru care singura soluţie, una extremă, poate fi îndepărtarea legală din cadrul serviciului.

A analiza în mod cumpătat, a decide imparţial şi a acţiona rapid sunt aspecte ale sârguinţei judiciare. Sârguinţa include, de asemenea, tendinţa către aplicarea imparţială şi echitabilă a legii, precum şi prevenirea tergiversării procesului. Abilitatea de a etala sârguinţă în îndeplinirea sarcinilor judiciare poate depinde de volumul de lucru, caracterul adecvat al resurselor, inclusiv asigu-rarea personalului auxiliar şi a asistenţei tehnice, timpul pentru


cercetare, deliberare, scris şi alte sarcini judiciare, pe lângă prezi-darea şedinţelor instanţei.

Din acest punct de vedere, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, ca instanţă disciplinară, este rele-vantă.

Astfel, s-a stabilit (decizia nr. 9/19991), că fapta judecă-torului de amânare nejustificată, în mod repetat, a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, este susceptibilă de examinare prin prisma abaterii disciplinare prevăzute de lege. Însă o asemenea analiză nu trebuie să pornească de la prezumţia constatării unei abateri disciplinare, ci aprecierea trebuie să aibă în vedere întregul context al împrejurărilor de fapt, inclusiv urmările produse şi situaţia personală a celui în cauză.

În acelaşi timp (decizia nr. 7/20002), s-a arătat că nesocoti-rea dispoziţiilor procedurale privitoare la administrarea probelor, acordarea a numeroase termene fără a se dispune vreo măsură procesuală, amânarea repetată a pronunţării şi redactarea cu întârziere a hotărârii, au drept consecinţă tergiversarea judecăţii şi, în funcţie de gravitate şi de celelalte împrejurări de fapt, pot constitui nu numai încălcări ale normelor deontologice, ci abateri disciplinare, sancţionabile ca atare.

Pe de altă parte, documentele internaţionale relevante şi doctrina subliniază importanţa odihnei, a relaxării şi a vieţii de familie pentru ca magistratul să fie în măsură să-şi îndeplinească atribuţiile.

Trebuie recunoscută importanţa responsabilităţii magistra-tului faţă de familia sa. El trebuie să aibă timp suficient pentru a permite întreţinerea formei fizice şi mentale şi oportunităţi rezo-nabile pentru a-şi cultiva abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea funcţiilor judiciare. Stresul îndeplinirii servi-ciului judiciar este acum recunoscut din ce în ce mai mult. După

1 Nepublicată. 2 Nepublicată.

Valoarea 6. Competenţă şi sârguinţă 97

caz, magistratului ce suferă de stres trebuie să-i fie oferite facilităţi de consiliere şi terapie. În trecut, magistraţii şi aţi participanţi la fenomenul judiciar aveau tendinţa de a desconsidera sau mini-maliza aceste consideraţii. Cercetări empirice şi cazuri notorii de căderi nervoase ale unor magistraţi în perioada recentă au adus aceste probleme în atenţia publicului.

Aspecte specifice ale aplicării valorilor fundamentale ale competenţei şi sârguinţei

6.1. Sarcinile judiciare ale magistratului au prioritate faţă de celelalte activităţi

Principala sarcină a magistraţilor este îndeplinirea cores-punzătoare a funcţiei judiciare, ale cărei elemente principale implică instrumentarea şi soluţionarea cazurilor ce necesită interpretarea şi aplicarea legii. Judecătorul trebuie să reziste oricăror tentaţii de a acorda atenţie în mod excesiv unor activităţi extrajudiciare, atunci când acest fapt reduce capacitatea sa de a-şi îndeplini serviciul judiciar. Există evident astfel de riscuri dacă aceste activităţi sunt desfăşurate pentru o recompensă. În aceste cazuri, observatorii rezonabili pot suspecta faptul că magistratul a acceptat sarcinile extrajudiciare pentru a-şi mări veniturile oficiale. Sistemul judiciar este o instituţie în serviciul comunităţii, şi nu doar un alt segment al economiei de piaţă, astfel încât aceste activităţi trebuie privite cu prudenţă şi rezervă.

6.2. Magistratul îşi va dedica activitatea profesională funcţiilor judiciare, ce cuprind nu doar îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor din cadrul instanţei/parchetului şi luarea deciziilor, ci şi alte sarcini relevante pentru sistem

Cel puţin într-o oarecare măsură, fiecare magistrat trebuie nu numai să decidă, ci şi să administreze cazurile. Astfel, jude-


cătorul este responsabil pentru administrarea eficientă a justiţiei în instanţa sa. Aceasta implică managementul cauzei, inclusiv pregătirea dosarelor, efectuarea înregistrărilor, administrarea fondurilor şi controlul asupra personalului instanţei. Dacă el nu este sârguincios în monitorizarea şi administrarea cauzelor, ine-ficienţa va creşte costurile şi va submina administrarea justiţiei. Astfel, judecătorul trebuie să menţină competenţa profesională în administrarea justiţiei şi să faciliteze îndeplinirea responsa-bilităţilor administrative ale funcţionarilor instanţei.

Cu privire la numeroasele relatări referitoare la plăţi neofi-ciale solicitate îndeosebi şi în mod deschis de personalul instan-ţei, pentru motive precum aducerea dosarelor, emiterea de citaţii, eliberarea unor copii a unei probe, obţinerea unei cauţiuni, regăsirea unor înscrisuri pierdute, judecătorul trebuie să ia în considerare:

a) afişarea unor anunţuri în clădirea instanţei şi în alte locuri unde pot fi văzute de public, prin care sunt interzise astfel de plăţi şi sunt stabilite proceduri confidenţiale pentru reclamaţii referitoare la asemenea practici;

b) sisteme corespunzătoare de inspecţie pentru a combate astfel de plăţi informale;

c) introducerea digitalizării şi informatizării înregistrărilor instanţei, inclusiv a termenelor şi a listelor de şedinţă;

d) utilizarea unor limite temporale fixe pentru etapele legale ale punerii cauzei pe rol;

e) răspunsul prompt şi eficient al instanţei la reclamaţiile publicului.

Aceste cerinţe sunt deopotrivă valabile în cazul parche-telor.


6.3. Judecătorul/procurorul va lua toate măsurile rezo-nabile pentru a-şi menţine şi extinde cunoştinţele, abilităţile şi calităţile personale necesare pentru îndeplinirea sarcinilor judi-ciare, profitând în acest sens de instruire şi alte facilităţi ce ar trebui să fie disponibile, sub control judiciar, pentru magistraţi

Independenţa sistemului judiciar îi conferă magistratului drepturi, însă îi impune, de asemenea, obligaţi etice. Ele includ îndatorirea de a realiza activitatea judiciară cu profesionalism şi sârguinţă. Aceasta implică, în fapt, că magistratul trebuie să aibă abilităţi profesionale substanţiale, dobândite, menţinute şi dezvoltate în mod regulat prin cursuri şi stagii de instruire, pe care are datoria de a le urma. Este de dorit, dacă nu esenţial, ca la momentul învestirii în funcţie judecătorul/procurorul să fie instruit în mod detaliat şi corespunzător experienţei sale astfel încât să fie capabil să-şi îndeplinească sarcinile judiciare în mod satisfăcător. Cunoştinţele ce sunt necesare pot acoperi nu numai aspecte procedurale şi formale ale legii, ci şi impactul din viaţa reală al legii şi instanţelor.

Încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar este întărită dacă magistratul are cunoştinţe profunde şi diverse ce trec dincolo de domeniile tehnice ale legii, către aspecte de interes social impor-tant, precum şi abilităţi şi înţelegere ce-i permit să gestioneze cauzele şi să trateze cu persoanele implicate în mod corect şi cu sensibilitate. Instruirea este esenţială pentru îndeplinirea obiec-tivă, imparţială şi competentă a funcţiilor judiciare, şi pentru a proteja magistraţii de influenţe improprii.

Uneori un judecător este selectat din rândul celor mai buni şi experimentaţi avocaţi. „Un avocat bun poate fi un rău judecător, iar un avocat mediocru poate fi un bun judecător.


Calitatea discernământului şi purtării în instanţă poate fi mult mai importantă decât a fi erudit în domeniul dreptului.”3

Îndeplinirea sarcinilor judiciare este o profesie nouă atât pentru un novice cât şi pentru un avocat experimentat şi implică o abordare specială în multe domenii, în special cu privire la etica profesională a judecătorilor, organizarea instanţei şi relaţiile cu toate persoanele implicate în proceduri. În funcţie de nivelul de experienţă profesională al proaspeţilor judecători, pregătirea nu trebuie să reprezinte doar instruirea în ceea ce priveşte tehnicile de administrare a cauzelor, ci va lua în considerare necesitatea conştientizării aspectelor sociale şi înţelegerea diferitelor probleme ce reflectă complexitatea vieţii în societate. Pe de altă parte, este important de avut în vedere caracteristicile specifice ale metodelor de recrutare pentru a direcţiona şi adapta programele de instruire în mod corespunzător. Un avocat experimentat are nevoie de instruire doar cu privire la ceea ce este necesar pentru noua profesie. Avocatul poate avea cunoş-tinţe complete cu privire la procedurile instanţei, regimul probe-lor, convenţiile obişnuite şi ceea ce se aşteaptă de la un jude-cător. Este posibil însă ca o astfel de persoană să nu se fi întâlnit niciodată cu o persoană infectată cu H.I.V./S.I.D.A., sau să nu fi luat niciodată în considerare nevoile juridice sau de altă natură ale unei astfel de persoane. În acest sens, educaţia judiciară continuă poate fi revelatoare. Deşi acest fapt este nou în multe state, experienţa arată că, dacă este controlat de sistemul judiciar, acest tip de instruire poate fi benefic pentru noii judecători şi pune bazele unei cariere de succes ca magistrat.

Pe lângă cunoştinţele fundamentale pe care un magistrat trebuie să le dobândească la începerea carierei sale judiciare, acesta se angajează la studiu şi învăţare continuă. Instruirea este indispensabilă datorită schimbării permanente din domeniul

3 Sir Robert Megarry VC, The Anatomy of judicial Appointment : Change But Not Decay, The Leon Ladner Lecture for 1984, 19:1 University of British Columbia Law Review, p. 113 at p. 114.


legislaţiei, tehnologiei şi, în multe ţări, datorită posibilităţii ca judecătorul/procurorul să dobândească noi responsabilităţi atunci când preia un post nou. Programele din timpul serviciului trebuie astfel să ofere posibilitatea instruirii pentru cazul schimbării carierei, precum trecerea de la instanţe sau cazuri penale la instanţe sau cazuri civile, atribuirea unei jurisdicţii specializate (de exemplu, într-o instanţă de familie sau pentru cauze cu minori) ori atribuirea unui post precum preşedinţia unei secţii sau instanţe. Se doreşte ca instruirea continuă să acopere toate nivelurile judiciarului. Acolo unde este posibil, diferitele niveluri trebuie să fie reprezentate în aceleaşi sesiuni, oferind posibilitatea unui schimb de puncte de vedere între acestea. Se facilitează divizarea tendinţelor ierarhice excesive, se menţin informate toate nivelurile sistemului judiciar cu privire la problemele şi preocupările fiecăruia şi se promovează o abordare mai apropiată şi consecventă a serviciului în întregul sistem.

În timp ce statul are obligaţia de a asigura resursele necesare şi de a acoperi costurile, cu sprijinul comunităţii internaţionale dacă este necesar, sistemul judiciar trebuie să joace un rol major şi să fie responsabil pentru organizarea şi controlul instruirii judi-ciare. Aceste responsabilităţi este potrivit să fie încredinţate, în fiecare ţară, judiciarului sau altui organism independent, precum Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii, nu ministrului justiţiei sau altei autorităţi ce răspunde faţă de legislativ sau executiv. Asociaţiile magistraţilor pot de ase-menea juca un rol important în încurajarea şi facilitarea instruirii pentru judecătorii în funcţie. Având în vedere complexitatea societăţii moderne, nu se poate presupune că experienţa prezidării cotidiene a instanţei pregăteşte judecătorul pentru toate proble-mele ce apar şi în privinţa celei mai bune modalităţi de răspuns. Schimbările tehnologice din domeniul sistemelor informatice au pus chiar şi magistraţi foarte experimentaţi în situaţia de a necesita re-instruire şi sprijin, fapt ce trebuie încurajat să fie recunoscut şi acceptat.


Se susţine, potrivit experienţei din mai multe ţări, că pentru a asigura o separare adecvată a rolurilor, este de dorit ca auto-ritatea de instruire să nu fie aceeaşi cu cea care sancţionează judecătorii. Responsabilii cu instruirea nu trebuie să fie şi direct responsabili cu desemnarea sau promovarea judecătorilor. Sub autoritatea sistemului judiciar sau a altui organism independent, instruirea trebuie încredinţată unei instituţii speciale autonome, cu buget propriu, care să fie capabilă, în urma consultării cu judecătorii, să elaboreze programe de instruire şi să asigure implementarea acestora. Este important ca instruirea să fie oferită de judecători şi experţi pentru fiecare disciplină. Instructorii trebuie să fie aleşi dintre cei mai buni din profesie, respectiv şi selectaţi cu atenţie de organismul responsabil de instruire, având în vedere cunoştinţele lor cu privire la temele de instruire şi abilităţile lor educaţionale. În România aceste atribuţii revin în cea mai mare măsură Institutului Naţional al Magistraturii.

6.4. Magistraţii trebuie să se informeze cu privire la evoluţia relevantă a dreptului internaţional, inclusiv referitor la convenţiile internaţionale şi alte instrumente ce stabilesc norme vizând drepturile omului

În contextul globalizării, al internaţionalizării societăţilor şi creşterii relevanţei dreptului internaţional în relaţiile dintre individ şi stat, este necesar ca puterile încredinţate magistraţilor să fie exercitate nu numai în conformitate cu dreptul naţional, ci şi, în măsura permisă de legislaţia internă, într-un mod consec-vent cu principiile dreptului internaţional, recunoscut de societă-ţile democratice moderne. În funcţie de cerinţele dreptului intern, oricare ar fi natura sarcinilor sale, judecătorul/procurorul nu poate ignora sau pretinde necunoaşterea dreptului internaţional, inclusiv a legislaţiei internaţionale privind drepturile omului, chiar dacă este derivată din dreptul internaţional uzual, a trata-telor internaţionale aplicabile sau a convenţiilor regionale privind drepturile omului, acolo unde sunt incidente. Pentru a promova


acest aspect esenţial al obligaţiilor magistratului, studiul legislaţiei privind drepturile omului trebuie inclus în programele de instruire iniţială şi din timpul serviciului, în special cu privire la aplicarea practică a acesteia în activitatea obişnuită a judecătorului/procu-rorului, în măsura în care legislaţia naţională o permite.

6.5. Magistratul trebuie să-şi îndeplinească toate sarcinile judiciare, inclusiv emiterea deciziilor şi a celorlalte acte proce-suale, în mod eficient, corect şi cu promptitudine rezonabilă

În instrumentarea şi soluţionarea eficientă, corectă şi promptă a cauzelor, magistratul trebuie să demonstreze consi-deraţie pentru drepturile părţilor de a fi audiate şi de a li se soluţiona litigiile fără costuri sau întârzieri inutile. El va monito-riza şi va exercita controlul asupra cauzelor astfel încât să reducă sau să elimine practicile de tergiversare, întârzierile ce pot fi evitate şi cheltuielile inutile. Judecătorul trebuie să încurajeze şi să caute să faciliteze soluţionarea amiabilă, însă părţile nu trebuie să se simtă forţate să renunţe la dreptul de a soluţiona disputa în instanţă. Obligaţia de a parcurge toate procedurile în mod corect şi cu răbdare nu este în contradicţie cu îndatorirea de a soluţiona prompt chestiunile instanţei. Judecătorul poate să fie eficient şi expeditiv şi, în acelaşi timp, răbdător şi chibzuit.

Soluţionarea promptă a chestiunilor instanţei necesită ca judecătorul să fie punctual la şedinţele de judecată şi să analizeze cu celeritate problemele prezentate, insistând ca funcţionarii instanţei, împricinaţii şi avocaţii lor să coopereze cu el în acest scop. Programul dezordonat, lipsa de rigoare, contri-buie la întârzieri şi creează o impresie negativă asupra publicului. Astfel, în statele în care este prescris un program regulat, judecă-torii trebuie să îl respecte punctual, asigurând în acelaşi timp îndeplinirea rapidă a chestiunilor din afara şedinţelor instanţei.

Judecătorul trebuie să emită deciziile cât de rapid posibil, având în vedere urgenţa problemelor şi alte circumstanţe spe-


ciale, precum durata şi complexitatea cauzei. Motivele deciziei în special, trebuie redactate fără întârzieri nerezonabile.

Judecătorul trebuie să instituie mecanisme transparente pentru a permite avocaţilor şi împricinaţilor să cunoască pro-cedurile instanţei. La rândul lor, instanţele au îndatorirea să introducă protocoale publice prin care avocaţii sau împricinaţii ce se reprezintă singuri pot înainta cereri de informaţii cu privire la decizii ce li se par a fi întârziate excesiv. Astfel de proceduri trebuie să permită înaintarea unor reclamaţii către o autoritate relevantă din cadrul instanţei în cazul în care întârzierea este excesivă sau aduce prejudicii serioase unei părţi.

6.6. Judecătorul va menţine ordinea şi solemnitatea în procedurile instanţei şi va fi îngăduitor, demn şi politicos în relaţie cu împricinaţii, martorii, avocaţii şi alte persoane cu care tratează în calitate oficială. Judecătorul va cere o conduită similară perso-nalului instanţei şi altor persoane supuse influenţei, coordonării sau controlului său

Rolul judecătorului a fost redat de un magistrat mai vârstnic în următorul mod:4 „(...) de a asculta mărturiile, chestionând martorii când este necesară clarificarea unui aspect ce a fost omis sau lăsat nelămurit, de a asigura că avocaţii se comportă decent şi respectă regulile stabilite prin lege, de a exclude aspectele irelevante şi de a descuraja repetiţia; de a asigura prin intervenţie înţeleaptă că urmăreşte argumentele avocaţilor şi poate evalua valoarea acestora; şi, la sfârşit, de a decide care este adevărul. Dacă trece mai departe de aceasta, el lasă haina judecătorului şi preia roba avocatului; iar schimbarea aceasta nu i se potriveşte (…). Acestea sunt standardele noastre”.

„Ordinea” se referă la nivelul de respectare a solemnităţii şi politeţei necesare pentru a garanta că activitatea instanţei se derulează în conformitate cu regulile ce guvernează procedura.

4 Jones v. National Court Board , Quebec, 1974, p. 55.


Solemnitatea are în vedere atmosfera de atenţie şi efort sincer, ce comunică atât participanţilor cât şi publicului că problema din faţa instanţei este tratată în mod serios şi corect. Judecătorii pot avea idei şi standarde diferite cu privire la caracterul potrivit al comportamentului, limbajului şi îmbrăcămintei avocaţilor şi împricinaţilor din faţa lor. Ceea ce un judecător poate percepe ca fiind o deviaţie de la norme, un altul o poate considera ca fiind fie excentricitate excesivă, ori irelevantă sau nici măcar abatere. De asemenea, unele proceduri presupun un caracter mai formal decât altele. Astfel, în orice moment, sălile de judecată dintr-o ţară pot prezenta în mod inevitabil o gamă largă de „variaţiuni ale ordinii” şi „solemnităţii”. Nu este de dorit, şi este imposibil în orice caz, a propune un standard uniform pentru ceea ce repre-zintă „ordine” şi „solemnitate”. Este necesar însă ca judecătorul să ia măsurile rezonabile pentru a atinge şi menţine acel nivel în sala de judecată necesar pentru desfăşurarea activităţii instanţei într-o manieră atât normală cât şi corectă, în acelaşi timp asigu-rând avocaţii, împricinaţii şi publicul de normalitatea şi corec-titudinea respectivă.

Astfel, într-o cauză5 soluţionată definitiv de Curtea Supremă de Justiţie, s-a reţinut că prin conduita adoptată în cadrul instan-ţei, pe parcursul mai multor şedinţe de judecată prezidate, jude-cătorul X a dovedit un mod greşit de înţelegere şi respectare a exigenţelor impuse, potrivit Codului deontologic al magistraţilor, conduitei acestora.

S-a constatat că prin modul inadecvat în care a condus dezbaterile în şedinţele de la 15 şi, respectiv, 25 august 2001, a produs în sala de judecată o atmosferă total improprie desfăşu-rării în condiţii de solemnitate a actului de justiţie.

5 C.S.J., decizia nr. 5/2003, în Răspunderea disciplinară a

judecătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 77.


Astfel, s-a reţinut că prin stilul de formulare a exigenţelor privind respectarea ordinii şi a disciplinei, prin discuţiile contra-dictorii angajate cu avocaţii pe această temă şi prin amenzile judiciare aplicate discreţionar, judecătorul a creat, în timpul dezbaterilor, situaţii umilitoare, vexatorii pentru mai mulţi justiţiabili şi apărători ai acestora.

Cu privire la conduita judecătorului, în cadrul instanţei s-a constatat că faţă de grefierul M.V. a adoptat, într-o împrejurare dată, o atitudine lipsită de calm, răbdare şi politeţe.

Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că aceste încălcări ale normelor deontologice au, prin intensitate, împrejurările concrete în care s-au produs şi repetabilitate, caracterul unei abateri disciplinare, sancţionându-l în consecinţă.

Comportamentul judecătorului este crucial pentru menţine-rea imparţialităţii sale, deoarece este ceea ce văd ceilalţi. Com-portamentul impropriu poate submina procesul judiciar, dând impresia de părtinire sau indiferenţă. Conduita nerespectuoasă faţă de un împricinat încalcă dreptul acestuia de a fi audiat şi compromite demnitatea şi solemnitatea sălii de judecată. De asemenea, lipsa de politeţe afectează gradul de satisfacţie al justiţiabilului faţă de modul în care a fost gestionată cauza şi creează o impresie negativă faţă de actul de justiţie şi instanţe în general.

Judecătorul trebuie să-şi direcţioneze reacţiile în mod corect. Indiferent de împrejurări, răspunsul judiciar trebuie să fie unul ponderat. Chiar dacă este provocat de conduita nepoli-ticoasă a unui avocat, judecătorul va lua măsurile corespun-zătoare pentru a ţine sub control sala de judecată fără represalii. Dacă este necesară o admonestare, uneori este indicat ca aceasta să aibă loc separat de dispunerea audierii chestiunii în faţa instanţei. Este impropriu ca judecătorul să întrerupă un avocat fără justificare, sau să insulte sau ridiculizeze conduita sau argu-mentele avocatului. Pe de altă parte, judecătorul nu este nevoit să asculte fără a întrerupe argumente în mod clar fără valoare


juridică sau abuzuri la adresa lui sau a altor avocaţi, părţi sau martori.

În sala de judecată şi în biroul său, judecătorul trebuie să se comporte întotdeauna politicos şi să respecte demnitatea tuturor celor ce desfăşoară activităţi în acest cadru. El trebuie de asemenea să solicite politeţe celor ce se prezintă în faţa sa, personalului instanţei şi altor persoane din coordonarea sau de sub controlul său. Judecătorul trebuie să fie mai presus de animo-zităţi personale şi nu trebuie să aibă favoriţi în rândul avocaţilor ce se prezintă în faţa instanţei. Admonestarea nejustificată a avocaţilor, remarcile jignitoare la adresa împricinaţilor sau marto-rilor, glumele crude, răuvoitoare, sarcasmul şi comportamentul nestăpânit din partea unui judecător subminează atât ordinea cât şi solemnitatea în sala de judecată. Atunci când judecătorul intervine într-o chestiune, trebuie să asigure că imparţialitatea şi percepţia de imparţialitate, nu sunt afectate negativ de maniera în care este făcută intervenţia.

Judecătorul trebuie să aibă reacţii corespunzătoare în cazul în care i se aduc la cunoştinţă dovezi demne de încredere ce indică o conduită neprofesionistă din partea altui judecător sau avocat. Aceste reacţii pot include comunicarea nemijlocită cu judecătorul sau avocatul despre care se presupune că a comis o încălcare a normelor, alte acţiuni directe dacă sunt disponibile şi raportarea către autorităţile competente.

Capitolul II Proiectul noului Cod deontologic al

magistraţilor. Succintă prezentare pe articole

Articolul 1

„Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabi-leşte standardele de conduită ale acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.”

Acest text se regăseşte ca atare în Capitolul I, „Dispoziţii

generale” al Codului în vigoare şi considerăm că el reflectă în mod corespunzător cel puţin două aspecte esenţiale, de princi-piu, cu privire la deontologia magistraţilor:

– justiţia ocupă un loc esenţial în orice societate aşezată pe principiile statului de drept iar judecătorilor şi procurorilor le aparţine o putere şi, corelativ, le revine o responsabilitate cu totul speciale; în exercitarea acestora, în raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi la activitatea de judecată, cu societatea în ansamblul său, a cărei încredere în independenţa şi corectitu-dinea justiţiei este prioritară, magistraţilor le revin drepturile recunoscute prin lege şi le incumbă obligaţii reglementate, de asemenea, prin lege;

– rolul Codului deontologic este acela de a formula stan-darde ale conduitei magistratului, pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea şi demnitatea profesiei sale.

Cu prilejul întâlnirilor de lucru, seminariilor şi dezbaterilor organizate de către Asociaţia Magistraţilor din România, inclusiv

Proiectul noului Cod deontologic al magistraţilor 110

cea mai recentă dintre ele, şedinţa Consiliului Naţional de Etică Profesională al A.M.R. (Bucureşti 25-26 iulie 2007), mai mulţi participanţi şi-au exprimat opinia că articolul 1 al Codului, care defineşte scopul unei astfel de reglementări, excede sfera de aplicare a noţiunii de „deontologie”, aceea referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice ale profesiei de magistrat. S-a propus chiar eliminarea acestui articol.

Un asemenea punct de vedere nu a prevalat, considerându-se în general că textul, cu valoare de principiu, trebuie păstrat, chiar în varianta de Cod mult mai concisă pe care o propunem. El este în acord şi cu sensul reglementărilor cuprinse în Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, adoptată sub egida Consi-liului Europei în anul 1998, pe baza „Principiilor fundamentale ale independenţei magistraturii”, aprobate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985. Acest document, prevede, între altele, că la nivel naţional regulile etice ale profesiei de magistrat pot lua forma unei reglementări unitare (cod deontologic), pentru a promova înalte standarde de conduită în acord cu importanţa ei socială deosebită.

Articolul 2

„Normele cuprinse în prezentul Cod deontologic constituie un etalon al integrităţii judecătorilor şi procurorilor.

Constatarea încălcării acestor norme este de competenţa Consiliilor de Onoare constituite la nivelul Înaltei Curţi de Casa-ţie şi Justiţie, al Curţilor de apel şi al Parchetelor de pe lângă acestea.

Consiliile de Onoare elaborează şi emit recomandări şi sesizări cu privire la reconsiderarea conduitei în spiritul normelor Codului deontologic.”

Textul propus marchează o diferenţiere esenţială faţă de cel al art. 2 din actualul cod, care are următorul cuprins: „(1) Res-pectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic consti-tuie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor. (2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii”.

Textul în vigoare este criticabil, în opinia noastră, sub două

aspecte: – nu operează distincţiile necesare între încălcarea nor-

melor de conduită şi faptele care constituie abateri disciplinare; – promovează o viziune exclusiv administrativistă cu

privire la constatarea încălcării normelor şi consecinţele acesteia. Iar această situaţie creează în practică dificultăţi de aplicare

a textelor şi controverse. Astfel, s-a pus problema care este natura juridică a faptei

judecătorului sau procurorului de a face afirmaţii în presă sau la emisiuni audio-vizuale cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor.


Într-o opinie, pe care o considerăm justificată, s-a motivat (decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/20051) că aceasta constituie abatere disciplinară doar dacă este săvârşită în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu.

Curtea a arătat că dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cât şi normele Codului deontologic stabilesc standarde de conduită pentru magistraţi, în cadrul colectivelor din care fac parte.

Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republi-cată2, „judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate”, text cvasiidentic cu cel al art. 17 din Codul deontologic.

Pe de altă parte, art. 90 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că: „relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă” iar art. 18 din Codul deontologic este în sensul că: „relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia acestora”.

Ca un corolar al acestui tip de comportament în relaţiile cu colegii, art. 18 alin. (2) din Codul deontologic prevede că: „judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor”.

Deşi legea conţine prevederile menţionate, care impun magistraţilor un comportament corespunzător statutului acestora, faptele de natură să aducă atingere probităţii morale nu-şi găsesc corespondent printre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată. Faptele ce constituie abateri disciplinare, aşa cum rezultă din art. 98 din aceeaşi lege, privesc neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor înda-

1 Nepublicată. 2 M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.

Articolul 2 113

toriri de serviciu precum şi manifestări care aduc atingere prestigiului justiţiei.

Deşi norma generală face referire la afectarea probităţii profesionale cât şi celei amorale, în norma specială sunt incri-minate faptele care lezează probitatea profesională iar dintre cele care aduc atingere probităţii morale şi implicit prestigiului justiţiei este sancţionată doar participarea magistraţilor la jocurile de noroc şi de tip piramidal, în cazul în care nu este asigurată transparenţa fondurilor. Orice alte manifestări care lezează probitatea morală a magistraţilor (ca de pildă atitudinea judecă-torului în speţă) nu mai sunt sancţionate disciplinar.

Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să nu mai prevadă ca abatere disciplinară nerespectarea normelor Codului deontologic sau manifestările care aduc atingere probităţii morale.

Apreciem că este justificată abrogarea textului de lege care incrimina ca abatere disciplinară încălcarea normelor Codului deontologic al magistraţilor, deoarece rolul acestuia este de a crea – aşa cum am arătat – anumite standarde de conduită pentru judecători şi procurori, conturând un model la care aceştia să aspire. Însă sancţionarea magistraţilor trebuie să intervină în cazul încălcării de către aceştia a dispoziţiilor din legi şi regulamente, şi nu a normelor din Codul deontologic.

Exemplul este ilustrativ pentru problemele deosebit de delicate pe care le pune distincţia dintre abaterile disciplinare şi faptele care nu au acest caracter, insuficient de clar conturată prin actualul Cod deontologic.

De altfel, ca o apreciere cu caracter general, se poate spune că proiectul noului Cod prezintă, în opinia noastră, patru caracteristici esenţiale:

– concizie;

– o mai riguroasă definire a noţiunilor; – evidenţierea deosebirilor între încălcarea normelor

deontologice şi abaterile disciplinare;


– înfiinţarea consiliilor de onoare. Acestor din urmă structuri, denumite într-o variantă

„Consilii de Etică Profesională”, distincte de Consiliul Superior al Magistraturii – organ cu un vădit şi preponderent caracter admi-nistrativ –, urmează să le revină atribuţii exclusive în materia deontologiei profesionale.

Conform concepţiei proiectului, consiliile vor funcţiona la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă aceasta, pentru judecătorii şi procurorii lor şi la fiecare curte de apel şi Parchetul respectiv pentru magistraţii din acea rază teritorială.

În privinţa structurii şi a membrilor, se are în vedere ca aceştia să fie aleşi prin vot de către toţi judecătorii şi procurorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Parchetului de pe lângă aceasta, respectiv de judecătorii şi procurorii din circumscripţia fiecărei curţi de apel. Pot candida judecătorii şi procurorii cu un minim de 10 ani vechime în magistratură, care se bucură de recunoaştere în cadrul colectivelor în privinţa unei moralităţi desăvârşite în viaţa profesională, publică şi privată, au experienţa de viaţă necesară şi o bună comunicare relaţională. S-ar putea preconiza ca pentru depunerea candidaturii să fie necesară susţinerea unui număr de 3-5 colegi.

În ceea ce priveşte structura, consiliile vor fi conduse de un preşedinte, desemnat prin vot, şi vor avea un secretar, ales dintre ceilalţi patru membri.

Mandatul celor ce compun consiliile va fi de 3 ani, cu posibilitatea unei singure realegeri.

Atribuţiile şi actele acestor structuri etico-profesionale vor fi în principal următoarele:

– emiterea de recomandări prin care se constată o anumită situaţie de fapt referitoare la conduita etică a unor magistraţi, în legătură cu posibile încălcări ale normelor deontologice; reco-mandările Consiliilor sunt definitive;

Articolul 2 115

– elaborarea de opinii, din oficiu sau la cerere, cu privire la aspecte şi standarde comportamentale, în legătură cu o anumită conduită în situaţii concrete;

– încunoştinţarea celor interesaţi că pot sesiza Consiliul Superior al Magistraturii pentru a lua măsurile legale, atunci când există date şi indicii temeinice că nu s-a produs doar o încălcare a normelor deontologice ci s-a comis o abatere disciplinară.

Consiliile vor organiza dezbateri, simpozioane şi mese rotunde în vederea promovării unor standarde etice şi profe-sionale la un înalt nivel moral şi vor propune modificările consi-derate necesare ale Codului deontologic. Ele vor relaţiona cu organisme şi structuri similare din alte ţări, vor coopera cu Con-siliul Superior al Magistraturii, cu reprezentanţii celorlalte profesii juridice cu atribuţii în această materie şi – nu în ultimul rând – vor avea în vedere aducerea la zi, completarea şi îmbunătăţirea ghidului de aplicare a Codului deontologic.

Articolul 3

„Judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o conduită integră şi independentă atât sub aspect individual cât şi instituţional.

Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite activitatea judiciară cu imparţialitate.”

Varianta propusă face referire, în opinia noastră, de o manieră exactă şi concisă, mai riguroasă decât a textului în vigoare1, la trei valori etico-profesionale fundamentale pentru înfăptuirea justiţiei: independenţă, imparţialitate, integritate.

Aceste principii şi valori esenţiale au fost pe larg prezen-tate, în datele lor caracteristice, în Capitolul I al ghidului. Făcând trimitere la ele, vom menţiona câteva alte aspecte în această materie, astfel cum ele rezultă din documente internaţionale relevante.

Pe plan mondial, existenţa unor preocupări referitoare la independenţa puterii judecătoreşti şi statutul magistraţilor are cel puţin două explicaţii majore.

Este vorba în primul rând despre fenomenul globalizării, care determină, între altele, şi convergenţa sistemelor judiciare, crearea unor spaţii şi instrumente juridice comune la nivel continental şi regional, intensificarea cooperării instituţionale,

1 „Magistraţii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei, descu-

rajând, prin întreaga lor conduită, orice imixtiune în activitatea judi-ciară. Magistraţii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi impar-ţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influen-ţelor de orice natură. Magistraţii au obligaţia să aducă la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerinţe în actul de justiţie, indiferent de provenienţa lor”.

Articolul 3 117

ceea ce implică în mod necesar o anumită apropiere a concep-telor privind independenţa justiţiei, inamovibilitatea judecătorilor şi rolul acestora într-un stat democratic.

Sub alt aspect, se poate constata că în toate ţările există tendinţa factorului politic şi îndeosebi a executivului, de a încerca, în forme diverse, mai directe sau mai subtile, să influen-ţeze puterea judecătorească, îndeosebi prin intermediul mecanis-melor de numire şi promovare a magistraţilor. Or, stabilirea unui set de reguli şi criterii clare în această materie, pe cât posibil unitare la nivel internaţional, ar face ineficiente astfel de tentative.

Deosebit de relevante ni se par în acest context câteva dintre ideile şi argumentele cuprinse în avizele nr. 1 şi 2 ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), emise în atenţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti, numirea, inamovibilitatea şi răspunderea disciplinară a judecătorilor.

Avizele au la bază Recomandarea nr. R (94) 12 a Comi-tetului de Miniştrii al Consiliului Europei către statele membre referitoare la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi Declaraţia privind principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti, adoptată în anul 19852.

În documentele menţionate sunt sintetizate o serie de teze importante şi argumente referitoare la necesitatea independenţei judecătoreşti, nivelul până la care ea este garantată şi libertatea faţă de influenţele ce pot interveni în actul de justiţie.

Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii „au sarcina deciziei finale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţe-nilor” (expunerea principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite,

2 http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=0701.


preluate în „Declaraţia de la Beijing” şi articolele 5 şi 6 ale Convenţiei europene privind drepturile omului). Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes ci în beneficiul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea justiţiei.

Această independenţă trebuie să existe în raport cu societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe. Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni fundamentali, egali ca importanţă, ai statului democratic modern. Ea are un rol şi funcţii importante în relaţia cu celelalte două puteri. Ea are menirea să asigure că guvernele şi administraţiile pot fi trase la răspundere pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte puterea legislativă, are sarcina de a aplica în cazuri concrete legile adoptate. Într-o mai mică sau mai mare măsură, puterea judecătorească statuează că legislaţia internă este în conformitate cu constituţia sau cu orice altă legislaţie superioară (precum cea a Uniunii Europene). Pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle pe care le are în aceste domenii, puterea judecătorească trebuie să fie independentă faţă de celelalte două puteri, fapt care implică libertate faţă de relaţiile inadecvate şi de influenţa exercitată de aceste autorităţi. Astfel, independenţa serveşte ca o garanţie a imparţialităţii. Acest lucru are, în special, implicaţii asupra tuturor aspectelor legate de cariera unui judecător, de la pregătire la numire până la promo-vare şi sancţionare disciplinară.

Independenţa judecătorească presupune imparţialitate absolută din partea judecătorilor. Când deliberează într-un litigiu între oricare părţi, judecătorul trebuie să fie imparţial, adică liber faţă de orice relaţii, subiectivism sau părtinire, care afectează – sau pot fi percepute ca afectând – capacitatea sa de a decide independent. În această privinţă, independenţa judecătorească este o dezvoltare a principiului fundamental conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces”. Acest prin-cipiu are semnificaţii mult mai extinse decât cea care afectează

Articolul 3 119

părţile dintr-un litigiu. Nu doar părţile dintr-o cauză anume, ci societatea în ansamblu trebuie să poată avea încredere în puterea judecătorească. Astfel, nu este suficient ca un judecător să fie liber faţă de orice relaţii, părtinire sau influenţă inadecvată, ci trebuie de asemenea să pară astfel în faţa unui observator rezo-nabil. În caz contrar, încrederea în justiţie poate fi subminată.

Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti, aşa cum este prezentată mai sus, oferă un etalon după care pot fi eva-luate implicaţiile practice ale acesteia. În consecinţă, ea con-turează trăsăturile care sunt necesare pentru a o asigura şi mijloa-cele prin care aceasta poate fi asigurată, la nivel constituţional sau legislativ, precum şi în practica de fiecare zi, în toate statele. Avizul menţionat pune mai degrabă accentul pe cadrul institu-ţional general şi pe garanţiile care asigură independenţa judecă-torească în societate decât pe principiul care impune imparţia-litatea personală (atât în fapt cât şi în aparenţă) a judecătorului în orice cauză particulară. Deşi are loc o suprapunere, s-a stabilit ca acest din urmă subiect să fie abordat în cadrul examinării de către C.C.J.E. a conduitei judecătoreşti şi a standardelor etice.

Independenţa judecătorească trebuie să fie garantată de standarde naţionale până la cel mai înalt nivel posibil. În conse-cinţă, statele au îndatorirea să includă conceptul de indepen-denţă judecătorească fie în Constituţie, fie printre principiile fundamentale recunoscute de statele care nu au o Constituţie scrisă dar în care respectul pentru independenţa judecătorească este garantat de o cultură şi tradiţie îndelungate. Acest fapt scoate în evidenţă importanţa fundamentală a independenţei, prin recu-noaşterea poziţiei speciale pe care o au jurisdicţiile de drept anglo-saxon (îndeosebi în Anglia şi Scoţia), cu o lungă tradiţie de independenţă, însă fără niciun fel de legi scrise.

Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează că independenţa judecătorească trebuie să fie „garantată de către stat şi consfinţită de constituţie sau de legislaţia fiecărei ţări în parte”. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede (în prima teză a


principiului I.2) că „Independenţa judecătorilor va fi garantată în conformitate cu prevederile Convenţiei (europene a drepturilor omului) şi cu principiile constituţionale prin, de exemplu, introducerea unor prevederi specifice în Constituţie sau în alt tip de legislaţie ori prin incorporarea prevederilor prezentei reco-mandări în legislaţia internă”.

Carta europeană privind statutul judecătorilor conţine prevederi încă şi mai explicite: „În fiecare stat european, princi-piile fundamentale privind statutul judecătorului vor fi prevăzute de actele normative interne cu cea mai înaltă forţă juridică, iar reglementările în acest domeniu, prin legi”. Această prevedere mai specifică din Carta europeană s-a bucurat de susţinerea unanimă a C.C.J.E.

În contextul comentariilor consacrate independenţei justi-ţiei, o atenţie specială este acordată libertăţii faţă de influenţele externe nedorite.

Libertatea faţă de influenţe externe nedorite constituie o regulă generală, unanim recunoscută [a se vedea „Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite”, alineatul (2)] şi Reco-mandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2) (d), care stipulează că: „Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze judecătorii în orice mod”. Ca principii generale, libertatea faţă de influenţe nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile. Mai mult, C.C.J.E. nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislaţia statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudenţă şi atenţie în contextul naţional existent.

Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exerci-tarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care soluţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de la o altă persoană, din afara sau din

Articolul 3 121

interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie demonstrat.

Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2) (a) (i) stipulează că „hotărârile judecătorilor nu trebuie să fie supuse niciunei reexaminări în afara procedurilor de apel şi recurs prevă-zute de lege”, iar Principiul I (2) (a) (IV) statuează că „guvernul sau administraţia nu trebuie să aibă posibilitatea de a emite niciun fel de acte care să invalideze retroactiv hotărârile judecă-toreşti, cu excepţia celor privind amnistia, graţierea sau a altor chestiuni similare”. C.C.J.E. a luat notă de faptul că răspunsurile la chestionarele naţionale au indicat faptul că aceste principii sunt respectate în general şi nu au fost propuse niciun fel de amendamente.

C.C.J.E. a luat notă de ameninţarea potenţială împotriva independenţei judiciare care ar putea apărea din cadrul ierarhiei judiciare interne. Acesta recunoaşte că independenţa judiciară depinde nu numai de libertatea faţă de influenţele externe nedorite ci şi de libertatea faţă de influenţele nedorite care ar putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători. „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit conştiinţei lor şi a modului în care interpretează faptele, în conformitate cu prevederile legale relevante.” (Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2) (d). Aceasta se referă la judecători individual. Termenii în care ea este formulată nu exclud doctrinele, precum cea a precedentului juridic, existente în ţările cu sistem de drept anglo-saxon (de pildă, obligaţia unui judecător ierarhic inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe superioare în ceea ce priveşte un principiu de drept care apare în cauza ulterioară).

Principiul I (2) (d) continuă după cum urmează: „Judecă-torii nu trebuie să fie obligaţi să informeze asupra obiectului unei cauze pe nicio persoană din afara sistemului judecătoresc”. Oricum ar fi privită, această formulare este obscură. „Infor-marea”, chiar şi a altor membri ai sistemului judiciar, asupra


obiectului unei cauze, pare de la bun început să vină în conflict cu independenţa individuală. În cazul în care o hotărâre este pronunţată cu atâta incompetenţă încât ar putea constitui o abatere disciplinară, atunci lucrurile stau altfel, însă, în acest caz foarte puţin probabil, judecătorul nu ar „informa” în niciun fel ci ar răspunde unor acuzaţii.

Puterea ierarhică pe care multe sisteme de drept o conferă instanţelor superioare ar putea, în practică, să submineze independenţa individuală a judecătorilor. O soluţie propusă în acest caz ar fi aceea de a transfera toate competenţele relevante unui consiliu judiciar superior, care ar proteja independenţa în interiorul şi în afara sistemului judiciar.

Sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care acestea există, nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corec-titudinea hotărârilor şi nu trebuie să-i determine pe judecători, din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea productivităţii, sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care aceştia îl au, acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită, dreaptă, în conformitate cu interesele legitime ale celor care apelează la justiţie.

Articolul 4

„Judecătorii şi procurorii nu se pot implica în niciun mod în viaţa politică.”

Textul pe care îl propunem este mult mai concis şi mai riguros decât actualele formulări în această materie, care au următorul conţinut, cuprins în două articole din Cod:

Art. 4: „(1)În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.

(2)Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică, nu pot participa la colec-tarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.

(3)Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic”.

Art. 5: „(1)Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.

(2)Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic”.

Aşa cum se poate uşor observa, textele sunt stufoase şi redundante, încercând să reglementeze exhaustiv toate situaţiile şi ipotezele posibile.

Pe de altă parte, norma de conduită cuprinsă în alin. (1) al art. 4 este una ce nu poate fi verificată, deoarece ţine de convingerile intime ale judecătorului şi procurorului. Mult mai


importantă – de fapt singura care contează, este atitudinea magistratului. Or, textul pe care îl propunem, cu caracter general, nesusceptibil de interpretări, pune accentul exact pe lipsa oricărei implicări a magistraţilor în viaţa politică.

Această neimplicare are la bază constatarea, verificată în practică, în sensul că acordarea sprijinului financiar sau relaţional de către o formaţiune politică unui magistrat, în vederea dobân-dirii de avantaje profesionale, ar putea determina crearea unor aşa-zise „obligaţii morale”. Judecătorul sau procurorul ar putea lua decizii favorabile unor persoane sau grupuri (formaţiuni) politice în cauze în care acestea ar fi implicate direct sau ar avea interese, pentru a-şi putea manifesta gratitudinea faţă de avan-tajele pe care le-au dobândit deja ori le-au fost promise. Pe de altă parte, o posibilă (în tot mai puţine ţări) apartenenţă politică a magistratului ar putea să creeze impresia că îi datorează acesteia ascensiunea sa profesională. Or, percepţia că deciziile judecă-torului şi procurorului nu pot fi afectate de influenţe politice menţine şi consolidează încrederea publicului în sistemul judiciar.

Pentru celelalte aspecte privind neimplicarea magistraţilor în activitatea politică, mai multe documente internaţionale, îndeosebi „Principiile de la Bangalore”, detaliază aspecte speci-fice, care au fost prezentate în capitolul I al ghidului, îndeosebi cu prilejul prezentării valorii fundamentale care este inde-pendenţa.

Articolul 5

„Judecătorii şi procurorii pot participa la activităţi vizând îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a înfăptuirii justiţiei.”

Această variantă de text este mult mai generală, explicită şi

mai exactă decât formulările din actualul Cod deontologic, care se regăsesc, disparat, în două articole şi sunt mai degrabă restric-tive şi limitative:

Art. 6: „(1)Judecătorii şi procurorii pot participa la elabo-rarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audio-vizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar putea afecta imaginea justiţiei.

(2)Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori internaţionale.

(3)Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial”.

Art. 21: „(1)Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

(2)Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea”.


Participarea magistraţilor la activităţi ca elaborarea unor proiecte de acte normative, a studiilor privind tendinţele practicii judiciare, organizarea de simpozioane, seminarii şi dezbateri pe teme profesionale, cooptarea lor în diverse comisii şi structuri menite să asigure implementarea şi aplicarea legislaţiei, au format obiectul unor discuţii şi chiar controverse în mai multe ţări ale lumii.

Este unanimă opinia că experienţa de viaţă şi profesională, competenţa, standardele morale care îi caracterizează pe magistraţi fac din ei participanţi extrem de valoroşi şi doriţi în astfel de activităţi. Unii comentatori ai fenomenului, inclusiv din cadrul sistemului judiciar, consideră însă că, de pildă, partici-parea magistraţilor la comisiile de elaborare a unor proiecte de acte normative este nepotrivită şi chiar dăunătoare prestigiului puterii judecătoreşti.

„Misiunea judecătorului, spun promotorii unei astfel de concepţii, este să judece, adică să soluţioneze litigii pe baza legii, nu să contribuie el însuşi la legiferare. Aceasta este menirea unei alte puteri a statului, cea legiuitoare. Dacă practicienii participă la elaborarea legilor iar textele rezultate sunt discutabile şi criticate, politicienii vor avea tendinţa să se disculpe, argumen-tând că au fost consultaţi şi reprezentanţii magistraturii. De mai multe ori, această consultare este şi pur formală, factorul politic impunându-şi punctul de vedere. De aceea, magistraţii ar trebui să evite angrenarea lor în astfel de activităţi.”1

O astfel de concepţie autarhică nu este însă majoritară. Cei mai mulţi dintre cei implicaţi în activitatea puterii judecătoreşti afirmă că îmbunătăţirea legislaţiei, a funcţionării sistemului judiciar, administrarea mai eficientă a justiţiei, sunt nu numai în interesul magistraţilor, ci în primul rând al societăţii în general. Or, judecătorul nu trebuie să rămână închis în „turnul de fildeş”,

1 A. Papaux et E. Wyler – “L' Ethique du droit”, Paris, Edition

Dalloz, 2001.

Articolul 5 127

insensibil la nevoile sociale şi desprins de evoluţia legislativă şi instituţională a vremurilor sale. Dacă judecătorii pot contribui la elaborarea unor legi mai bune, mai uşor de aplicat, nu trebuie să se dea la o parte, invocând principiul separaţiei puterilor în stat dus până la ultimele sale consecinţe.

Cele mai multe dintre Codurile deontologice naţionale permit magistraţilor astfel de activităţi. De pildă, Codul de con-duită judiciară american, adoptat în anul 1990, model de simpli-tate, rigoare şi concizie (5 articole !), statuează că: „un judecător poate să se angajeze în activităţi menite să ducă la îmbunătăţirea unor legi şi regulamente, a sistemului juridic în general şi admi-nistrării ramurii judiciare (regula nr. 4)”. „Principiile de la Bangalore” sunt în acelaşi sens, al implicării magistraţilor în astfel de activităţi considerate benefice atât pentru prestigiul justiţiei cât şi sub aspectul eficientizării sistemului judiciar.

Dincolo de aceste probleme de principiu, credem că merită avute în vedere cel puţin trei aspecte punctuale, ţinând şi de unele realităţi specifice României în legătură cu activităţile profesionale, dar extrajudiciare, ale magistraţilor.

Este vorba în primul rând despre practica, extrem de frecventă, îndeosebi din partea executivului, dar şi a altor autorităţi, de a coopta şi încadra în structurile lor, uneori pe perioade de timp îndelungate, magistraţi din instanţe şi parchete, folosind o gamă întreagă de mijloace – delegări, detaşări, suspendări din funcţie etc.

S-a ajuns la situaţii absolut inadmisibile ca, în condiţiile subdimensionării cronice a schemelor de personal, ale creşterii accelerate a volumului de cauze, ale unui număr de dosare repartizate pe judecători mult peste media europeană, 10% sau chiar mai mult dintre posturi să fie scriptic ocupate şi blocate de magistraţi care îşi desfăşoară în fapt activitatea la Ministerul Justiţiei, Consiliul Suprem al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Guvern, Preşedinţie, diverse structuri administra-tive. Consecinţele negative pentru sistemul judiciar ale unei


asemenea situaţii sunt evidente şi ea ar trebui curmată prin măsuri legislative mult mai restrictive.

O a doua mare problemă se referă la faptul că după anul 1989, legislaţia română a prevăzut în mod constant o gamă tot mai largă de atribuţii, îndatoriri şi competenţe pentru magistraţi, în diverse domenii, în afara activităţii judiciare propriu-zise. Incluzând aspecte privind cetăţenia, Registrul comerţului, publi-citatea imobiliară şi până la desfăşurarea, controlul şi validitatea procedurilor electorale şi a alegerilor, există zeci de exemple de atribuţii extrajudiciare conferite prin lege judecătorilor.

Mai ales în materie electorală – domeniu extrem de sensibil şi în care politizarea atinge cote maxime – reglementările actuale ar putea pune chiar probleme de neconstituţionalitate în raport de atribuţiile, natura şi funcţiile puterii judecătoreşti. Dacă este absolut normal ca instanţele să judece în materie electorală – cereri şi contestaţii de diverse feluri, contravenţii şi infracţiuni, nu mai este firesc ca magistraţii să fie angrenaţi în organizarea şi desfăşurarea efectivă a alegerilor, prin desemnarea lor ca preşe-dinţi de comisii, de birouri electorale centrale sau locale.

Suprapunerea imaginii magistraţilor din birourile electorale pe diversele jocuri, manevre şi controverse politice, aşa cum s-a întâmplat din păcate (ultima oară chiar în anul 2004), este dezastruoasă pentru prestigiul şi credibilitatea justiţiei. Acestei situaţii trebuie să i se pună capăt, din punct de vedere legislativ, cât mai curând posibil, mai ales în condiţiile în care interdicţia pentru judecători de a desfăşura alte activităţi publice sau private are forţa unui principiu constituţional.

În fine, ni se pare extrem de importantă regula ca acele activităţi extrajudiciare permise de lege să nu afecteze îndepli-nirea atribuţiilor esenţiale, strict profesionale ale magistratului şi să nu devină ele partea principală, ca timp şi volum de muncă, a programului său. De mult prea multe ori, din păcate, asistăm la situaţii în care colegi magistraţi sunt angrenaţi în tot felul de alte activităţi (didactice, ştiinţifice, sunt membri ai unor comisii,

Articolul 5 129

grupuri de lucru), ceea ce în principiu este pozitiv, dar ei ajung să îşi exercite atribuţiile judiciare în scurtul interval de timp care le-a mai rămas disponibil. S-a ajuns chiar la situaţia – în opinia noastră nefirească şi greu de admis – ca în perioada în care legea permitea acest lucru, o serie de magistraţi să-şi depună cartea de muncă la instituţiile de învăţământ superior unde predau, rămânând un fel de judecători „la fără frecvenţă”.

De altfel, majoritatea Codurilor deontologice naţionale ca şi „Principiile de la Bangalore” subliniază că preocupările extra-judiciare ale magistraţilor trebuie să rămână secundare, subsi-diare în raport cu activitatea lor specifică de bază.

O serie de alte aspecte relevante în această materie se regăsesc şi în capitolul I al ghidului, consacrat valorilor şi prin-cipiilor deontologice fundamentale ale magistraturii.

Articolul 6

„Judecătorii şi procurorii pot desfăşura alte activităţi publice şi private în măsura în care acestea nu aduc atingere demnităţii profesiei”.

Textul este în strânsă corelaţie cu cel al articolului 5 şi din acest motiv ar putea fi avută în vedere şi varianta unui articol unic, cu două alineate.

În actualul Cod există mai multe referiri disparate la activităţile extraprofesionale ale magistraţilor, cu accent pe carac-terul prohibitiv al reglementării. Textele incidente explicite în acest sens sunt:

Art. 20: „Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale”.

Art. 22: „Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii”.

Caracterul stufos al codului, excesul de reglementare, coborât până la un nivel exemplificativ, sunt evidente în aceste texte.

În ceea ce ne priveşte, am preferat o variantă mult mai simplă şi mai generală, bazată pe următoarea concepţie: judecă-torii şi procurorii sunt „oameni ai cetăţii”, fiinţe sociale, cu

Articolul 6 131

drepturi şi obligaţii, părţi componente ale unui sistem interrela-ţional uman extrem de complex, în interiorul căruia este firesc să acţioneze în diverse moduri. Singura limitare, dar esenţială, este ca în această vâltoare a relaţiilor sociale, magistratul să nu facă nimic care să afecteze (sau să pară că afectează) demnitatea profesiei şi să nu abdice de la standardele morale pe care legea, normele de conduită şi el însuşi, în mod voluntar şi liber asumat, le-au statornicit.

Această concepţie este exprimată în mai multe documente internaţionale relevante.

Astfel, Carta europeană a statutului judecătorilor, adoptată la Strasbourg în anul 1998, prevede, între altele1: „Judecătorul exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea ce exprimă statutul său de cetăţean. Această libertate nu poate fi limitată decât în măsura în care activităţile respective sunt incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este sesizat. Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lui.”

În acelaşi sens, Carta universală a judecătorului2, adoptată la reuniunea Consiliului Central al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor (UIM), desfăşurată la Taipei (Taiwan) în noiembrie 1999, statuează că „judecătorul nu trebuie să deţină nicio altă funcţie, publică sau privată, remunerată sau neremunerată, care nu este pe deplin compatibilă cu atribuţiile şi statutul unui judecător; judecătorul nu trebuie să fie subiectul unor numiri în afara instanţei, fără consimţământul acestuia.”

1 http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-

operation/legal_professionals/judges/instruments_and_documents/Charter%20Moldovan.pdf

2 http://www.csm-just.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1339_ro.doc


În „Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorilor”, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale din 29 noiembrie şi 13 decembrie 1985, se arată de asemenea că „în conformitate cu Declaraţia universală a dreptu-rilor omului, membrii corpului judecătoresc au, ca şi ceilalţi cetă-ţeni, libertatea de exprimare, convingere, asociere şi reuniune, cu condiţia ca judecătorii, atunci când îşi exercită aceste drepturi, să se comporte întotdeauna de aşa manieră încât să păstreze dem-nitatea funcţiei pe care o deţin, imparţialitatea şi independenţa sistemului judecătoresc”.

În fine, „Principiile de la Bangalore”, prezentate pe larg în Capitolul I al acestui ghid, se referă la standardele şi cerinţele activităţii extraprofesionale a magistraţilor, îndeosebi atunci când tratează valorile fundamentale ale decenţei (bunei-cuviinţe) şi integrităţii, care trebuie să caracterizeze întreaga lor viaţă publică şi privată.

Dintre Codurile deontologice naţionale, semnalăm formu-larea cuprinsă în regula nr. 4 a reglementării americane din anul 1990, model – aşa cum am mai arătat – de concizie şi simplitate: „Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea extrajudiciară de aşa manieră încât să minimizeze riscul unui conflict cu obligaţiile sale judiciare”. În comentariile la acest text se afirmă că nici în activităţile sale extrajudiciare, publice sau private, judecătorul nu trebuie nici măcar să creeze îndoiala rezonabilă cu privire la capacitatea sa de a se comporta, ca magistrat, independent, imparţial şi cu deplină onestitate.

* * *

S-ar putea pune, desigur, problema, dacă termenii folosiţi în proiect, ca şi în documentele internaţionale prezentate, nu sunt cumva prea vagi, prea generali. Noi considerăm că această

Articolul 6 133

manieră de reglementare este cea mai potrivită. Structurile sesizate cu o posibilă încălcare a normelor deontologice, fie ele „Consilii de onoare”, „Colegii de etică profesională”, „Comitete etice”, au experienţa, mijloacele şi criteriile pentru a aprecia, în fiecare caz concret, în funcţie de împrejurări, dacă s-a adus atingere demnităţii profesiei iar fapta are drept consecinţă, ca încălcare a unui standard deontologic, blamul colectivului, ori reprezintă o abatere disciplinară, sancţionabilă ca atare.

Articolul 7

„Creşterea nivelului de competenţă şi ridicarea standar-delor profesionale sunt cerinţe definitorii pentru judecători şi procurori.”

Formularea propusă îşi are corespondent în actualul Cod –

art. 12, care are următorul conţinut: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine înda-toririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter admi-nistrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu”.

Dincolo de redactarea neglijentă, cacofonică, textul expri-mă aceeaşi concepţie, în sensul că alături de moralitate, în sens larg, cuprinzând elementele la care ne-am referit deja (impar-ţialitate, onestitate, corectitudine, decenţă), preocuparea pentru o calitate mai bună a actului de justiţie reprezintă cea de-a doua componentă esenţială a standardelor deontologice specifice magistraturii.

De altfel, dezideratul unei justiţii puternice, independente şi eficiente, poate fi exprimat în doar două noţiuni: „moralitate” şi „profesionalism”. Moralitatea lipsită de competenţă este inefi-cientă iar profesionalismul fără standarde etice, de-a dreptul devastator pentru înfăptuirea justiţiei şi societate în general.

În codul de conduită judiciară american, cerinţa profesio-nalismului este cuprinsă în regula nr. 3, potrivit căreia judecă-torul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile judiciare cu imparţia-litate şi diligenţă (sârguinţă), adică „diligently”. În comentariile textului se arată, între altele, că judecătorul trebuie să-şi crească gradul de pregătire profesională. El va acţiona, în tot ceea ce priveşte atribuţiile sale judiciare, de o manieră promptă şi onestă. Aceeaşi preocupare va fi însă manifestată şi în domeniul îndato-

Articolul 7 135

ririlor sale administrative. Textele fac referire, în repetate rânduri, nu numai la „responsabilitate” şi „diligenţă”, ci şi la „perfor-manţă”, ceea ce este edificator.

Documentele internaţionale relevante promovează aceeaşi concepţie.

Astfel, Carta europeană privind statutul judecătorilor preve-de că aceştia „trebuie să se preocupe de menţinerea celui mai înalt nivel de competenţă cerut de judecarea litigiilor”, iar Carta universală a judecătorului se referă la îndeplinirea atribuţiilor „cu diligenţă şi eficacitate, fără întârzieri nejustificate”.

Pe de altă parte Recomandarea Nr.R (94) 12 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei statuează că magistraţii au îndatorirea „să urmeze orice formă de pregătire profesională necesară pentru exercitarea funcţiilor, în mod adecvat şi cu eficienţă”.

Dar preocuparea magistraţilor pentru nivelul lor de pregă-tire profesională constituie numai o latură a problemei. Aşa cum s-a arătat în cadrul comentariilor referitoare la principiul funda-mental al competenţei (sârguinţei), astfel cum este configurat în „Principiile de la Bangalore”, la fel de important este ca şi statul să-şi îndeplinească obligaţiile de a asigura condiţiile necesare, din punct de vedere material, financiar, logistic şi uman în acest sens. Fără a relua aspectele deja menţionate, vom sublinia, în context, că aceeaşi Recomandare a Consiliului Europei se referă la faptul că, pentru a asigura calitatea actului de justiţie, statele trebuie să creeze, între altele, condiţii adecvate de muncă, ce permit judecătorilor să lucreze în mod eficient. În acest scop, se consideră că este absolut necesar:

„a. Să se recruteze un număr suficient de judecători, să li se permită să dobândească pregătirea profesională necesară şi să li se asigure instruirea, formarea continuă specifică, în tot cursul carierei lor; această pregătire trebuie să fie gratuită şi să pună accent mai ales pe legislaţia recentă şi pe jurisprudenţă; eventual,


instruirea poate include vizite de studiu la autorităţile şi instanţele internaţionale relevante.

b. Să se prevadă o structură a carierei bine definită pentru a se recruta şi menţine judecători competenţi.

c. Să se pună la dispoziţia magistraţilor personal auxiliar şi echipamente adecvate, în special de birotică şi informatică, pentru ca aceştia să poată acţiona eficient şi fără întârzieri nejustificate.

d. Să se ia măsuri corespunzătoare pentru a se încredinţa sarcinile nejurisdicţionale/administrative altor persoane, în vede-rea prevenirii ori reducerii supraîncărcării activităţii instanţelor”.

În acelaşi sens Carta europeană a statutului judecătorilor stabileşte că statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, în special pentru rezol-varea litigiilor într-un termen rezonabil. Această obligaţie este cuprinsă şi în Carta universală a judecătorului, unde se prevede îndatorirea celorlalte puteri ale statului de a-i asigura sistemului judiciar „mijloacele necesare pentru a se dota corespunzător în vederea îndeplinirii funcţiilor sale; sistemului judiciar trebuie să i se asigure posibilitatea de a lua parte sau a fi consultat în legătură cu deciziile care se iau în acest domeniu.”

În cei aproape cei 150 de ani de activitate, Asociaţia Magistraţilor din România a desfăşurat o activitate constantă pentru a determina autorităţile competente ale Statului Român să-şi îndeplinească îndatorirea constituţională de a asigura puterii judecătoreşti mijloacele necesare pentru o activitate normală.

Aceste eforturi, doar parţial încununate de succes, sunt cunoscute opiniei publice, atât pe plan naţional cât şi interna-ţional, receptivitatea guvernanţilor, de toate culorile politice, la aceste demersuri fiind însă departe de aşteptările justificate ale societăţii. Doar târziu, cu mari eforturi, sub presiunea opiniei publice şi mai ales a forurilor europene, s-au luat o serie de măsuri parţiale în direcţia reformei sistemului judiciar şi asigurării unui statut demn pentru magistraţi.

Capitolul III Analiza unor studii de caz

Consideraţii generale

Caracterul practic, aplicativ al ghidului va rezulta – sperăm – şi din analiza unor studii de caz în materia regulilor deonto-logice. Cele câteva exemple au fost dezbătute şi cu prilejul seminariilor şi simpozioanelor organizate de Asociaţia Baroului American – Iniţiativa Legală Central şi Est Europeană (ABA – CEELI), care a desfăşurat o activitate notabilă în acest domeniu. Cazurile prezentate, pornind de la situaţii reale, constituie un bun prilej de reflecţie nu numai pentru magistraţi, ci şi pentru toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în fenomenul judiciar, deoarece evidenţiază constrângerile, rigorile şi interdicţiile specifice acestei activităţi, standardele de conduită acceptate în profesie, implicaţiile profunde ale interferenţelor cu factorii politici, cu media şi societatea în general.

Am preferat să nu dăm soluţii şi „reţete” în aceste situaţii, ci doar să subliniem câteva puncte de interes şi posibilele lor conotaţii, îndemnând astfel la reflecţie şi autoanaliză.

Studiul de caz nr. 1

Judecând recursul, curtea de apel a casat hotărârea tribu-nalului şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând încălcarea normelor de procedură cu privire la citarea părţilor.

Într-un ziar central a apărut chiar a doua zi un articol prin care este criticată această soluţie, deoarece a condus la desfiin-ţarea unei hotărâri prin care se dăduse câştig de cauză unei agenţii guvernamentale în dauna unui om de afaceri, membru al unui important partid politic. Se conchide că acea hotărâre constituia un act de dreptate iar decizia instanţei de recurs este eronată şi pune în pericol soluţionarea corectă a fondului cauzei.

Se mai insinuează lipsa de imparţialitate a membrilor completului de judecată, care sunt nominalizaţi în cuprinsul articolului, iar ziaristul afirmă că a studiat personal dosarul şi procedurile de citare erau corect îndeplinite în faţa tribunalului. Se evocă, de asemenea, declaraţia unui membru al guvernului, că este nemulţumit de decizia instanţei de recurs, pentru că duce la tergiversarea cauzei şi că va cere tribunalului să rejudece în regim de urgenţă.

După trimiterea dosarului spre rejudecare, urmare a articolului din presă, Ministerul Justiţiei a solicitat preşedintelui tribunalului printr-o adresă ca, după fiecare termen, să se comu-nice măsurile dispuse de instanţă şi motivul pentru care s-a amânat judecata.

Ziaristul care semnase articolul respectiv a continuat să scrie despre acest dosar după fiecare termen, lansând în mod voalat suspiciunea că soluţia va fi în favoarea omului de afaceri.

Fiind înştiinţat despre solicitarea Ministerului Justiţiei şi citind articolele din presă, judecătorul cauzei a formulat cerere

Studiul de caz nr. 1 139

de abţinere, cu motivarea că nu poate fi independent şi imparţial în astfel de condiţii. Cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.

*

* *

Cazul prezentat pune, în opinia noastră şi a participanţilor la dezbateri, mai multe probleme:

1. Este vorba în primul rând despre modul în care ziaristul a făcut aprecieri cu privire la soluţia instanţei şi la părţile din cauză.

2. Se pune problema dacă articolul din ziar poate constitui un factor de presiune care afectează independenţa şi imparţia-litatea judecătorilor.

3. Dacă este corectă nominalizarea în presă a membrilor completului şi ce consecinţe poate avea.

4. Dacă este admisibil ca un jurnalist să facă aprecieri cu privire la legalitatea actelor de procedură.

5. Dacă declaraţiile unui membru al guvernului, reluate în articol, pot constitui o formă de ingerinţă în activitatea de judecată şi în ce constă ea.

6. Comentarii distincte merită şi demersul Ministerului Justiţiei de a „monitoriza” desfăşurarea judecăţii.

7. Sunt de discutat şi efectele pe care le pot avea asupra independenţei şi imparţialităţii instanţei comentariile făcute de ziarist după fiecare termen.

8. Cazul prezentat are conotaţii şi cu privire la natura raporturilor dintre Ministerul Justiţiei şi instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei.

9. Este de comentat care ar trebui să fie atitudinea judecă-torilor cauzei, a preşedintelui instanţei şi a asociaţiei profe-

Analiza unor studii de caz 140

sionale. De asemenea, o atenţie aparte merită poziţia judecă-torului care a formulat cerere de abţinere.

10. Importante sunt şi mentalitatea, independenţa interioară a fiecărui judecător, stabilirea unor relaţii corecte cu celelalte puteri în stat şi cu mass-media.

În cazul dezbaterilor acestor probleme cu magistraţii s-au conturat câteva opinii importante, inclusiv din punctul de vedere al percepţiei judecătorilor şi procurorilor asupra standardelor atice proprii.

Astfel, s-a considerat în mod unanim că – deşi libertatea presei este garantată de articolul 30 al Constituţiei – aceasta nu le dă jurnaliştilor dreptul de a face judecăţi de valoare asupra cauzelor aflate pe rol sau de a face comentarii cu privire la corectitudinea procedurilor desfăşurate într-un anumit dosar.

S-a susţinut chiar că a fost încălcat Codul deontologic al jurnalistului (art. 3 şi 5), ceea ce este inacceptabil şi ar putea chiar da naştere unei răspunderi civile, fapta constituind un delict.

În privinţa menţionării numelor judecătorilor ce formau completul, aceasta este în sensul prevederilor Legii nr. 544/2001 referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public1, fără însă a se putea face aprecieri asupra competenţei ori priorităţii magistraţilor. S-a subliniat impactul acestor presiuni, resimţite îndeosebi de judecătorii mai puţin experimentaţi şi s-a reamintit că – potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului – magistraţii trebuie să reziste unor asemenea manifestări („Imparţialitatea este capacitatea lor de a decide liber şi fără restricţii”).

În mod unanim s-a apreciat că declaraţiile şi comentariile reprezentantului guvernului reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat (Principiul I – Recomandarea 94(12) a

1 M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001.


Consiliului Europei; Articolul 4 – Carta universală a jude-cătorului).

Referitor la măsurile luate de Ministerul Justiţiei, de a solicita de la preşedintele instanţei informaţii asupra evoluţiei cauzei pe parcursul rejudecării, s-a desprins concluzia că acest demers este ilegal. În afară de încălcarea principiului separării puterilor în stat, el constituie şi o violare a art. 2 şi 4 din Princi-piile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorească, a art. 1 alin. (3) din Statutul magistratului, a art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului. S-a mai afirmat că o asemenea monitorizare ar fi la fel de inacceptabilă chiar dacă ar veni din partea C.S.M. – instituţia principală care guvernează în prezent puterea judecătorească. În orice caz, este cert că relaţia dintre instanţe şi Ministerul Justiţiei trebuie să fie strict administrativă.

În fine, majoritatea celor care au comentat cazul a fost de acord că judecătorul căruia i s-a repartizat dosarul spre rejude-care nu trebuia să formuleze cerere de abţinere. S-a exprimat şi opinia că acesta ar fi fost în măsură mai întâi să solicite sprijin de la C.S.M. şi de la asociaţiile profesionale ale judecătorilor.

Studiu de caz nr. 2

Sunt de comentat, din perspectiva codului deontologic, următoarele situaţii:

1. Un judecător participă la o masă festivă, cu prilejul botezului copilului unui avocat care îi este afin şi care susţine interesele unei părţi într-o cauză ce i-a fost repartizată spre rejudecare.

2. Cum trebuie să procedeze un judecător căruia i s-a repartizat o cauză penală având ca inculpat un notar care i-a fost coleg de an la facultate?

3. Fiul preşedintelui instanţei merge într-o excursie a clasei, sponsorizată de un patron care este tatăl unuia dintre copii şi este parte într-un litigiu comercial de răsunet în mass-media, aflat pe rolul acelei instanţe.

4. Judecătorul este acţionar cu 7% la o societate comer-cială pe acţiuni. Se pune problema dacă poate să participe la judecarea unui litigiu în care este parte respectiva societate comercială.

5. Preşedintele unui tribunal primeşte cadou, cu dedicaţie, o carte cu conţinut juridic de la un fost coleg de an, care este avocat şi are mai multe cauze pe rolul instanţei. Primirea cărţii se face cu ocazia lansării acesteia la sediul partidului politic din care face parte avocatul.

6. Unui judecător i se sugerează de către preşedintele instanţei o anumită soluţie care ar trebui pronunţată într-o cauză aflată pe rol. Deşi judecătorul cauzei nu este sigur că aceasta ar fi soluţia corectă şi ştie că intervenţia preşedintelui instanţei este nelegală, el dă curs sugestiei care i se face deoarece nu este sigur


cu privire la modul în care trebui interpretate şi aplicate dispo-ziţiile legii în acel dosar.

7. În instanţă, se prezintă doi inspectori din Corpul de Control al Consiliului Superior al Magistraturii, care solicită jude-cătorilor opiniile lor personale cu privire la conduita profesională şi etică a unuia dintre colegii lor. Verificarea este determinată de o sesizare anonimă adresată conducerii ministerului. Sesizarea se referă la soluţionarea unei cauze în recurs, din complet făcând parte şi judecătorul verificat. Ceilalţi doi colegi care au făcut parte din complet sunt întrebaţi dacă în timpul deliberării li s-a sugerat o anume soluţie de către acel judecător.

Fiecare punct pune în discuţie o situaţie deosebită exempli-ficând eventuale abateri de la Codul deontologic şi de la lege. Au fost identificaţi unii factori care influenţează sau favorizează astfel de atitudini.

În privinţa primei situaţii faptice, opiniile exprimate de comentatorii – magistraţi au fost diferite. Unii dintre aceştia au fost de părere că judecătorul putea merge la petrecere dacă formula cerere de abţinere în acea cauză, invocând art. 5 alin. (3), 12 şi 22 alin. (1) ale Codului deontologic, art. 27 Cod procedură civilă şi art. 5 alin. (2) al Cartei universale a judecătorului. Alţii nu au fost de acord cu acest punct de vedere şi au susţinut că simplul fapt că judecătorul a fost la petrecere nu ar trebui să constituie motiv de abţinere, el rămâne rudă cu avocatul indiferent de o atare împrejurare şi ar trebui să formuleze cerere de abţinere numai în cazul în care ar exista alţi factori importanţi care i-ar putea influenţa imparţialitatea.

Şi în cazul celui de-al doilea exemplu părerile au fost împărţite. Cei mai mulţi dintre magistraţi au opinat în favoarea abţinerii, în timp ce alţii au conchis că ea nu era necesară, sau cel puţin atât timp cât nu erau clarificate natura şi importanţa apropierii dintre cei doi, deşi problema „aparenţei” a fost, de asemenea, foarte aprins dezbătută. Unii au subliniat faptul că


dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd abţinerea numai în anumite situaţii de incompatibilitate.

Opinii divergente s-au semnalat şi în privinţa celui de-al treilea caz. Mai mulţi comentatori au fost de părere că nu există vreo încălcare a normelor deontologice ori vreun conflict atâta vreme cât cauza respectivă nu a fost repartizată spre judecare preşedintelui instanţei – această posibilitate fiind foarte mică în cazul sistemului aleatoriu de repartizare a cauzelor. Alţii au propus ca, pentru a salva aparenţele, familia copilului ar trebui să achite costul excursiei. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că aparenţa de a beneficia de anumite avantaje prevalează asupra tuturor celorlalte considerente.

Pe de altă parte, participanţii au fost în unanimitate de acord că judecătorul căruia i se repartizează o cauză în care este implicată o companie la care el deţine acţiuni trebuie să formu-leze cerere de abţinere. Au fost invocate art. 11 alin. (2) al Codu-lui deontologic (magistraţii au îndatorirea de a informa condu-cerea instanţei/parchetului asupra oricărei situaţii în care au sau există doar aparenţa că au vreun interes de orice natură în cauză)1, art. 7 şi 27 din Legea nr. 303/2004 privind activităţile – inclusiv comerciale – interzise magistraţilor.

În cel de-al doilea caz, cei mai mulţi magistraţi au consi-derat că magistratul putea să accepte cartea în mod legitim însă ar fi trebuit să refuze invitaţia, în considerarea locului în care se desfăşura evenimentul.

De asemenea, a existat consens în privinţa situaţiei în care preşedintele instanţei îi sugerează unui judecător ce soluţie să dea într-o anumită cauză, invocându-se articolele art. 4, art. 20 alin. (1), art. 22 şi art. 23 ale Codului deontologic2 în cazul preşedintelui şi articolele 5 alin. (2) şi 19 din acelaşi cod pentru

1 Este vorba de Codul deontologic aprobat prin Hotărârea

nr. 114/2005 (M. Of. nr. 382 din 6 mai 2005), abrogat în prezent. 2 Idem.


judecător. Comentariile au conţinut critici aspre atât la adresa preşedintelui (conduită inacceptabilă) cât şi a judecătorului, unii susţinând că acesta din urmă, deoarece era nesigur asupra modului de aplicare a legii în acea cauză, este incompetent, dând dovadă de un nivel scăzut de profesionalism, care „încalcă flagrant standardele specifice magistraturii”. Au existat însă şi opinii în sensul că judecătorul nu ar trebui catalogat în mod automat ca incompetent, având în vedere haosul provocat de legislaţia în permanentă schimbare.

În fine, comentatorii au considerat, în ultimul caz, că membrii completului sunt îndreptăţiţi să ignore întrebarea inspec-torilor iar aceştia din urmă – în prezent preluaţi de C.S.M., nu ar trebui să facă investigaţii pe baza unor sesizări anonime. Mai mulţi participanţi au invocat prevederile Codului deontologic în privinţa situaţiilor în care pot fi furnizate informaţii cu privire la conduita unor magistraţi.

Studiu de caz nr. 3

Colegiul de conducere al curţii de apel a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii cu o acţiune disciplinară îndreptată împotriva judecătorului AB.

În acţiune se susţine că judecătorul a săvârşit următoarele abateri disciplinare:

– întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

– nerespectarea programului de lucru; – încălcarea conduitei generale impusă prin Codul deon-

tologic. Ca stare de fapt, s-a reţinut că judecătorul întârzie de multe

ori în redactarea hotărârilor, depăşind termenul prevăzut de lege, nu respectă întotdeauna ora de începere a programului de lucru, este cunoscut ca o persoană care îşi petrece uneori timpul liber în compania unor avocaţi care au şi cauze care se judecă pe rolul acelei instanţe şi are activitate publicistică la o revistă ce aparţine unui partid politic.

De asemenea, se mai arată că magistratul respectiv, atunci când se întâlneşte cu colegii avocaţi şi când se deplasează la redacţia revistei, obişnuieşte să facă aprecieri critice cu privire la competenţa profesională şi profilul moral al unor colegi jude-cători.

Judecătorul AB a adresat un memoriu la C.S.M. şi s-a apărat împotriva acuzaţiilor aduse cu următoarele argumente:

• are o activitate profesională extrem de încărcată, respec-tiv 2-3 şedinţe pe săptămână, cu 50-80 cauze pe rolul fiecăreia şi din acest motiv nu dispune de timpul necesar pentru a redacta toate hotărârile în termen;


• întârzierile la programul de serviciu sunt consecinţa faptului că locuieşte la o distanţă mare de sediul instanţei şi are dificultăţi în folosirea mijloacelor de transport în comun, datorită funcţionării defectuoase a acestora;

• obişnuieşte să-şi petreacă timpul în compania unor avocaţi care i-au fost colegi de facultate, în baza unor relaţii de prietenie din timpul studenţiei, fără nicio altă conotaţie;

• aprecierile critice cu privire la competenţa şi conduita unor colegi au fost determinate de unele soluţii greşite pe care ei le-au pronunţat şi care au fost reformate în căile de atac;

• articolele publicate în revistă au conţinut exclusiv ştiinţific.

Judecătorul AB a solicitat să fie citat şi audiat la C.S.M. în prezenţa unui avocat.

Asociaţia profesională a solicitat C.S.M. să i se permită să participe la dezbaterile cazului în calitate de reprezentantă a drepturilor şi intereselor profesionale ale magistraţilor.

Majoritatea comentatorilor a apreciat că există întârzieri sistematice şi repetate în redactarea hotărârilor, deşi s-a susţinut şi că o astfel de situaţie se datorează volumului exagerat al activi-tăţii instanţei. În privinţa nerespectării programului de lucru a existat consens că o asemenea împrejurare nu a fost dovedită, că nu s-a probat nici afectarea activităţii instanţei şi nici caracterul ei „sistematic”, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/20041, iar normarea muncii magistraţilor şi orarul prezenţei lor la serviciu ar trebui să ţină seama de normele legale în materie ale UE.

Pe de altă parte, publicarea unui articol de specialitate într-o revistă aparţinând unui partid politic a fost considerată de cei mai mulţi comentatori o abatere disciplinară [art. 97 al Legii nr. 303/2004], spre deosebire de petrecerea timpului liber în

1 Este vorba de varianta dinaintea republicării în M. Of. nr. 826

din 13 septembrie 2005.


compania avocaţilor şi relaţiile de prietenie cu aceştia, despre care s-a afirmat că nu există dovezi că i-ar fi afectat imparţia-litatea deciziilor.

În fine, criticile referitoare la conduita şi competenţa unor colegi s-a considerat că reprezintă încălcări ale art. 97 lit. b) din Legea nr. 303/2004 cei mai mulţi comentatori au apreciat că în cauză sancţiunea disciplinară constând în avertisment este cea mai adecvată în raport de circumstanţele cauzei.

Studiu de caz nr. 4

Judecătorul M. este membru al unei organizaţii neguver-namentale având 30 de membri.

a) Din aceeaşi asociaţie face parte un om de afaceri, AB, despre care M ştie că un coleg judecător a autorizat interceptarea convorbirilor sale telefonice, urmare a indiciilor de comitere a unor infracţiuni grave de corupţie.

b) În cadrul organizaţiei, în mod repetat a discutat cu acesta fără să-i aducă la cunoştinţă faptul că este cercetat.

c) La club, AB l-a invitat pe judecător de două ori la masa de prânz, achitând consumaţia.

d) Judecătorul a acceptat rugămintea lui AB şi a devenit naşul său de cununie.

e) În timpul unor discuţii, judecătorul a răspuns lui AB la întrebări privind legislaţia aplicabilă în domenii legate de activi-tatea societăţilor sale comerciale.

f) AB a sponsorizat o asociaţie de tineri pentru efectuarea unei călătorii în străinătate, cunoscându-i pe membrii acesteia. Printre cei cinci tineri beneficiari ai excursiei se afla şi fiul judecătorului, care ştia cine a sponsorizat excursia.

g) AB a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infrac-ţiuni de corupţie. Independent de voinţa sa, judecătorului i-a fost repartizată cauza în apel. Judecătorul nu a adus la cunoştinţa nimănui relaţia sa cu AB şi nu a formulat cerere de abţinere, apreciind că nu există temei legal. La deliberare au fost analizate probele şi s-a menţinut condamnarea inculpatului.

h) În termenul de recurs, întâlnindu-l pe AB, întâmplător la club, i-a spus că soluţia pronunţată a fost corectă, relatându-i despre


felul în care, în mod obiectiv, a analizat cu colegul său, la deliberare, toate probele.

i) A mai adăugat că, deşi colegul său uneori nu cunoaşte bine dosarele, fiind mai superficial, în cazul său a dat dovadă de temeinicie.

j) Cu acelaşi prilej, judecătorul l-a criticat pe AB pentru lipsa de inspiraţie în modul în care şi-a construit apărarea. Acesta a înţeles să-şi motiveze recursul valorificând critica.

Fiecare dintre aspectele enunţate poate şi trebuie să fie analizat din perspectiva Codului deontologic şi a standardelor de conduită ale profesiei.

Astfel, cu prilejul dezbaterilor acestui caz s-a considerat că la pct. 2 – furnizarea unor informaţii privind legislaţia – nu există o încălcare a normelor deontologice. În schimb, toate celelalte acţiuni şi activităţi au fost considerate abateri disciplinare iar mulţi dintre comentatori au apreciat că sancţiunea disciplinară cea mai severă – excluderea din magistratură – este adecvată în raport de numărul abaterilor reţinute – nouă şi de gravitatea unora dintre ele.

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Rugăciunea unui judecător

Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei.

În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor.

La semnul meu, uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate.

Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebuni şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care o simbolizez.

Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne pe umerii mei!

Ajută-mă, Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.

Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor.

Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.

În loc de postfaţă 152

Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevă-rului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?

Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nicio speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură sali-vează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă Doamne!

Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!

Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!

Rugăciunea unui judecător 153

Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în Augusta Ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!

Judecă-mă ca Dumnezeu.

Eu am judecat ca om.

Tradusă Dr. George Surdu

Despre justiţie, legi, adevăr, dreptate...

Am considerat potrivit ca într-un cod de norme etice, adresat nu numai raţiunii, ci şi sufletului, să selectăm câteva dintre cugetările memorabile ale unor iluştri filozofi, scriitori, oameni de cultură, despre lege şi morală, dreptate şi adevăr ori rolul justiţiei în societate. Aceste diamante ale spiritului, multe provenind din antichitate, îşi relevă şi astăzi frumuseţea şi valoarea universale.

- „Cea mai mare nedreptate este a părea drept fără a fi”.

(Platon) - „În dreptate se rezumă întreaga virtute. Orice om e bun

dacă e drept”. (Theognis)

- „Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să aplice legile”. (Sophocles)

- „Curţile de justiţie seamănă în general cu un tufiş; când oile caută adăpost acolo, împotriva vremii rele, e sigur că vor pierde o parte din lâna lor”. (Bacon)

-„ Cine nu pedepseşte nedreptatea, porunceşte ca ea să fie

făcută”.(Leonardo Da Vinci)

Despre justiţie, legi, adevăr, dreptate ... 155

- „Toţi aceia care deliberează asupra unor chestiuni grave, nu trebuie să fie stăpâniţi de ură, prietenie, mânie sau milă”. (Sallustius)

- „În baza cărei autorităţi, a cărei legi, putem să pedepsim la altul ceea ce îngăduim la noi?” (Corneille)

- „Datoria unui judecător este să caute totdeauna adevărul

în procese”. (Cicero)

- „Cine este judecătorul cel bun? Acela care, făcând să piară pe cei răi, lasă pe cei buni să se conducă singuri sau acela care, lăsând pe cei răi să trăiască, îi pune sub autoritatea celor buni? Judecătorul cel mai bun este al treilea fel de judecător, şi anume acela care lăsând pe toţi oamenii să trăiască, le dă legi şi veghează să rămână cu toţii prieteni”. (Platon)

- „Evită nu numai greşeala, dar şi bănuiala”. (Bacon)

- „Dacă vrei să hotărăşti cu dreptate, nu cerceta cine sunt cei care se judecă sau care pledează, ci numai pricina”. (Epictetus)

- „Legea este o formă a ordinii, şi o lege bună trebuie în chip necesar să însemne o ordine bună”. (Aristotel)

- „Mai degrabă necunoaşterea dreptului este o pricină de

procese decât cunoaşterea lui”. (Cicero)


- „Nedreptăţile, cât timp (încă) nu sunt judecate, rămân la cei care le-au săvârşit; însă după judecată (ele rămân) la acei care nu le pedepsesc potrivit cu dreptatea”. (Lycurgus)

- „Iubirea justiţiei nu este, la majoritatea oamenilor, decât

teama de suferi injustiţia”. (La Rochefoucauld)

- „Calea nedreptăţii trebuie închisă de cum se iveşte; căci odată ce s-a înrădăcinat răul şi s-a învechit, ca o boală cronică, e greu să-l înlături”. (Hyperides)

- „Legea n-are ochi, legea n-are mâini, legea nu este nimic, nimic decât o bucată de hârtie, până când opinia publică transmite suflul vieţii literelor moarte”. (T. Macauly)

- „Înaintea unui judecător drept aceeaşi greşeală la

persoane de calităţi diferite nu trebuie să primească aceeaşi pedeapsă”. (Boccaccio)

- „Conştiinţa valorează cât o mie de martori” (Quintillianus)

- „Nu e posibil ca cel care nedreptăţeşte, care jură strâmb, sau care minte, să dobândească o putere durabilă”. (Lycurgus)

- „Mai bună-i justiţia decât vitejia; căci adesea sunt viteji

oamenii răi; dar justiţia şi dreptatea se îndepărtează de cei răi”. (Ennius)

- „Cât de putred este din natură tot ce-i săvârşit împotriva dreptăţii!” (Demosthenes)


- „Temelia justiţiei este buna credinţă, adică statornicia şi sinceritatea spuselor şi a acordurilor”.

(Cicero)

- „Preceptele dreptului sunt: să trăieşti cinstit, să nu vătămi altuia, să dai fiecăruia ce i se cuvine”.

(Iustinianus) - „Să n-aveţi încredere în toţi aceia care vorbesc mult

despre justiţia lor”. (Nietzche)

- „Pentru a înfrâna trebuie legi. Dar trebuie şi oameni cari să împlinească legile”. (Mihail Sadoveanu)

- „Când judecăm prin inducţie şi fără cunoaşterea necesară a faptelor, facem uneori o mare nedreptate chiar şi unor ticăloşi”. (Manzoni)

- Nedreptatea nu se bazează numai pe puterile ei, ci şi pe credulitatea şi frica altora.

(Manzoni)

- „Nu există ceva mai bun pentru un stat, decât legi bine alcătuite”. (Euripides)

- „La uşa dreptăţii să păzească mila, dar să nu stea pe

scaunul de judecată”. (Vasile Conta)

-„Datoria judecătorului este de a cerceta atât faptele cât şi împrejurările lor”. (Ovidius)


- „Până nu asculţi pe amândoi nu poţi să judeci”. (Aristophanes)

- „Cei care nu pedepsesc pe cei răi vor să se facă nedreptate celor buni”. (Phythagoras)

- „Oamenii, după cât se pare, se mânie mai tare când sunt

nedreptăţiţi, decât atunci când sunt constrânşi”. (Thucydides)

- „Nu-i este îngăduit (nici chiar) celui mai drept om din lume să fie judecător în propria sa cauză”. (Pascal)

- „Un stat care se foloseşte de legi rele, dar respectate, stă mai presus de acela care are legi bune, dar neţinute în seamă”. (Thucydides)

- „Orice judecător corupt examinează rău adevărul”. (Horatius)

- „Orice rege trebuie cel dintâi să respecte legile făcute de

el”. (Boccaccio) - „Niciodată nu e prea târziu spre a îndrepta o eroare, spre

a constata un adevăr”. (Mihail Kogălniceanu)

- „Deliberează adesea, hotărăşte o singură dată”. (Syrus)

- „Cel care se apucă să pedepsească în mod chibzuit, nu pedepseşte pentru nedreptatea din trecut, căci nu poate desface ceea ce s-a făcut – ci pentru viitor, ca să nu săvârşească din nou


fapte rele nici acela, nici altul care a văzut cum a fost pedepsit”. (Platon)

- „Legea e moartă, când triumfă sceleraţii”. (France)

- „Judecătorul care năpăstuieşte pe un nevinovat se

condamnă singur. Când e achitat vinovatul, se condamnă judecătorul”. (Syrus)

- „Cel care seamănă nedreptate, seceră nenorocire”. (Nietzsche)

- „Va mai trece multă vreme până când nevinovăţia va găsi

tot atâta ocrotire de câtă se bucură nelegiuirea” (La Rochefoucauld)

- „A voi să dovedeşti că ai dreptate înseamnă că poţi să nu

ai” (Beaumarchais) - „Cele mai bune legi pot fid oar respectate şi temute, dar

niciodată iubite”. (Lichtenberg) - „Este mai uşor să legalizezi anumite lucruri decât să le

legitimezi”. (Chamfort) - „ Cu cât un beneficiu este mai ilegal, cu atât omul ţine

mai mult la el” (Balzac) - „Nu există lege atât de înţeleaptă încât să nu-i

nedreptăţească pe unii” (G. Elliot)


- „O eroare este cu atât mai primejdioasă cu cât conţine mai mult adevăr”. (Amiel)

- „Sistemul Curţii cu juri a pus la iudex inteligenţa şi cinstea

şi a dat un premiu ignoranţei, stupidităţii şi sperjurului”. (Mark Twain)

- „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri

aproape nimic”. (Eminescu) - „Adevărul nu e niciodată pur şi rareori simplu” (Oscar

Wilde) - „Nimeni nu este îndreptăţit să pedepsească un vinovat,

câtă vreme alţii se strecoară prin fisurile legii”. (Renard) - „Marea eroare comisă de justiţie este a-şi închipui că

oamenii acţionează întotdeauna în mod logic”. (Renard) - „În pedepsele pronunţate de oameni, aproape niciodată

nu e nici condamnare dreaptă, nici eroare judiciară, ci un soi de armonie între ideea falsă pe care şi-o face un judecător despre o acţiune nevinovată şi faptele vinovate pe care le-a ignorat.” (Proust)

- „Dreptul e un fel de ideal al omului care s-a crezut

Dumnezeu”. (Valery) - „Ambiţia nemărturisită a oricărui legiuitor este să

promulge legi scrise cu prestigiu de legendă şi eficacitate de legi nescrise”. (Blaga)

- „Câte crime nu au fost săvârşite doar pentru că autorul lor

nu mai putea suporta vinovăţia?” (Camus)


- „Crima nu iartă niciodată pe criminal”. (Hugo) - „Dreptatea nu este altceva decât folosul celui mai

puternic”.(Thrasimahos) - „Dacă îndepărtezi dreptatea, statele nu sunt decât mari

bande de tâlhari”. (Augustin) - „Dreptatea nu este altceva decât iubirea de aproape a

înţeleptului.” (Leibniz) - „Supremul drept, suprema nedreptate”. (Cicero) - „Dacă ar veni o femeie frumoasă să îţi ceară dreptate,

întoarce-ţi ochii de la lacrimile ei şi urechile de la vaietele ei şi cumpăneşte pe-ndelete temeiul cererii, dacă nu vrei ca mintea să ţi se înece de plânsul ei iar cinstea în tânguirea ei.” (Cervantes)

- „Înţeleptul să nu fugă de funcţiuni publice, căci e păcat să

nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa şi e criminal să rămână acestea pe seama răilor. Căci este absurd să primeşti cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma, îndreptând-o bine.” (Epictet)

- „Dacă vrei să ţii o cale cu adevărat dreaptă, nu descărca

asupra vinovatului tot ce e mai aspru în legi, fiindcă judecătorul neîndurat nu îşi câştigă o faimă mai mare decât cel blând”. (Cervantes)

- „Dacă se apleacă mai mult într-o parte cumpăna dreptăţii,

vezi să nu fie pe talerul darurilor, ci pe talerul milei.” (Cervantes) - „Nu poţi fi just dacă nu eşti uman”. (Vauvernagues)


- „Nici linia dreaptă nu are nevoie de îndreptate, nici justiţia de justificare.” (Epictet)

- „Justiţia fără forţă este neputincioasă iar forţa fără justiţie

este tiranică. Justiţia fără forţă este contrazisă de cei răi, forţa fără justiţie este acuzată. Justiţia şi forţa trebuie deci reunite, astfel încât ceea ce este just să fie puternic iar ceea ce este puternic să fie just.” (Pascal)

- „Justiţia este adevărul în acţiune”. (Joubert) - „Legea este o formă a ordinii şi o lege bună trebuie în

chip necesar să însemne o ordine bună” (Aristotel) - „Legile îşi dobândesc autoritatea prin trecerea timpului şi

întrebuinţare. Ele cresc şi se înnobilează curgând ca fluviile. Urmăriţi-le până la izvorul lor: abia o şuviţă de apă, care capătă prestanţă şi putere pe măsură ce îmbătrânesc”. (Montaigne)

- „Să nu faci multe legi, şi chiar de le faci, vezi să fie bune

şi mai cu seamă ai grijă să fie ascultate şi aduse la îndeplinire; fiindcă legile care nu sunt ascultate poţi să le socoteşti ca şi cum n-ar fi”. (Cervantes)

- „Care carte de legi este atât de limpede fiecărui om ca

aceea scrisă în inima lui?” (Tolstoi) - „Mila ca judecătoare strică legea.” (Syrus) - „Morala nu este decât o ştiinţă deşartă dacă n-o îmbinăm

cu politica şi cu legislaţia.” (Helvetius)

ANEXE

1 Codul deontologic al magistraţilor

– Proiect –

Art. 1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită ale acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.

Art. 2. Normele cuprinse în prezentul Cod deontologic constituie un etalon al integrităţii judecătorilor şi procurorilor.

Constatarea încălcării acestor norme este de competenţa Consiliilor de onoare constituite la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Curţilor de apel şi al Parchetelor de pe lângă acestea.

Consiliile de onoare elaborează şi emit opinii şi formulează recomandări cu privire la reconsiderarea conduitei în spiritul normelor Codului deontologic.

Art. 3. Judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o conduită integră şi independentă atât sub aspect individual cât şi institu-ţional.

Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite activitatea judiciară cu imparţialitate.

Anexe 164

Art. 4. Judecătorii şi procurorii nu se pot implica în niciun mod în viaţa politică.

Art. 5. Judecătorii şi procurorii pot participa la activităţi vizând îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a înfăptuirii justiţiei.

Art. 6. Judecătorii şi procurorii pot desfăşura alte activităţi publice şi private în măsura în care acestea nu aduc atingere demnităţii profesiei.

Art. 7. Creşterea nivelului de competenţă şi ridicarea standardelor profesionale sunt cerinţe definitorii pentru judecători şi procurori.

2 Codul deontologic al judecătorilor

şi procurorilor

publicat în

M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005

aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită a acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.

Art. 2. (1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor.

(2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii.

Anexe 166

Capitolul II. Independenţa justiţiei

Art. 3. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură.

(3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii pentru orice faptă de natură să le afec-teze independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională.

Art. 4. (1) În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică, nu pot participa la colec-tarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.

(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic.

Art. 5. (1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic.

Art. 6. (1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elabora-rea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audio-vizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar putea afecta imaginea justiţiei.

2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor 167

(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori internaţionale.

(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

Capitolul III. Promovarea supremaţiei legii

Art. 7. Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Art. 8. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea, inte-gritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.

Capitolul IV. Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor

Art. 9. (1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încre-derea în imparţialitatea lor.

Art. 10. În caz de incompatibilitate, judecătorii şi procuro-rii sunt datori să se abţină, potrivit legii.

Anexe 168

Art. 11. (1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să acorde asistenţă juridică, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela ori curatela acestora. În asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se folosească de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului ori pentru a crea aparenţa unei astfel de influenţe.

(2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procu-rorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

(3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea unor cereri, să pretindă ori să accepte rezol-varea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă.

Capitolul V. Exercitarea îndatoririlor profesionale

Art. 12. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndepli-nească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu.

Art. 13. Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenţa necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile.

Art. 14. Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi solemnitate în timpul soluţionării cauzelor şi să adopte o atitu-dine demnă şi civilizată faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi,


interpreţi ori alte persoane şi să le solicite acestora un compor-tament adecvat.

Art. 15. (1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

(2) În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să păstreze materialele respective în incinta instanţei sau a parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament.

Art. 16. (1) În exercitarea funcţiilor lor de conducere judecătorii şi procurorii trebuie să se preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi responsabilitate. În luarea deciziilor ei trebuie să acorde prioritate intereselor instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi soluţionarea cauzelor.

Capitolul VI. Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror

Art. 17. Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.

Art. 18. (1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi

Anexe 170

bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia acestora.

(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor.

Art. 19. Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea dreptului la replică în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor.

Art. 20. Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.

Capitolul VII. Activităţi incompatibile calităţii de judecător sau procuror

Art. 21. (1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea.

Art. 22. Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă partici-parea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip pirami-dal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.


Art. 23. Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a inte-reselor generale ale societăţii.

3

Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară1

2002

(Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001, adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribu-nal,care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26 noiembrie 2002)

Principiile conduitei judiciare elaborate la Bangalore 1. Justiţia independentă este o precondiţie şi o garanţie

fundamentală a statului de drept. Judecătorul, atât individual cat si instituţional, este

expresia independenţei justiţiei. 2. Imparţialitatea este esenţială pentru actul de justiţie şi ea

emană nu numai din decizia pronunţată dar şi din etapele procesuale ce o premerg.

3. Integritatea este definitorie în exercitarea funcţiei de către judecător.

1 Materialul este preluat de pe situl www.inm-lex.ro/file.php?FileI

D=397.


4. Corectitudinea este esenţială pentru performanţa profesională a judecătorului.

5. Egalitatea tratamentului aplicat justiţiabilului în activitatea judiciară este de esenţa credibilităţii justiţiei.

6. Competenţa şi sârguinţa în desăvârşirea performanţei profesionale sunt esenţiale pentru acurateţea actului de justiţie.

4 Cod de conduită1

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢIOR EUROPENE,

având în vedere deliberările Curţii de Justiţie din cadrul reuniunilor sale din 28 martie, 24 aprilie şi 3 iulie 2007,

având în vedere articolele 2, 4, 6, 18 şi 47 din Statutul Curţii de Justiţie şi articolul 5 din anexa la respectivul statut, articolele 3 şi 4 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, precum şi articolele 4 şi 5 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanţă,

întrucât, fără a aduce atingere prevederilor statutului şi regulamentelor aplicabile, este oportun să fie precizate în cadrul unui cod de conduită anumite obligaţii, care decurg din preve-derile menţionate, ce le revin membrilor Curţii de Justiţie, ai Tribunalului de Primă Instanţă şi ai Tribunalului Funcţiei Publice, după consultarea Tribunalului de Primă Instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice,

decide să adopte prezentul cod de conduită:

Articolul 1. Principii generale (1) Codul de conduită se aplică membrilor şi foştilor

membri ai Curţii de Justiţie, ai Tribunalului de Primă Instanţă şi ai Tribunalului Funcţiei Publice.

(2) Membrii se consacră în întregime îndeplinirii manda-tului lor.

1 Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 223 din

22 septembrie 2007.

4. Cod de conduită 175

(3) Membrii se abţin, în afara Curţii, de la orice comentariu care ar putea dăuna reputaţiei Curţii sau care ar putea fi interpretat drept o luare de poziţie a Curţii în dezbateri care depăşesc rolul său instituţional.

Articolul 2. Integritate Membrii nu acceptă cadouri, de orice natură ar fi, care ar

putea pune sub semnul întrebării independenţa lor.

Articolul 3. Imparţialitate Membrii evită orice situaţie de natură să determine un

conflict de interese.

Articolul 4. Declaraţie de interese financiare (1) La intrarea în funcţie, membrii transmit preşedintelui

Curţii de Justiţie o declaraţie referitoare la interesele lor financiare. (2) Declaraţia menţionată la alineatul (1) are următorul

cuprins: „Declar că starea patrimoniului meu nu indică niciun interes financiar de natură să aducă atingere imparţialităţii şi independenţei mele în exercitarea funcţiilor.”

Articolul 5. Alte activităţi (1) Atunci când doresc să participe la o activitate externă,

membrii solicită autorizarea prealabilă a instanţei de care aparţin. Aceştia se angajează totodată să îşi respecte obligaţia de dispo-nibilitate, pentru a se consacra în întregime îndeplinirii man-datului lor.

(2) Membrii pot fi autorizaţi să intervină în domeniul învăţământului, în cadrul unei conferinţe, al unui seminar sau al unui colocviu, fiindu-le interzis să primească pentru aceasta o altă recompensă financiară decât cea acordată în mod obişnuit în astfel de cazuri.

Anexe 176

(3) De asemenea, membrii pot fi autorizaţi să exercite activităţi cu caracter ştiinţific, precum şi funcţii onorifice neremunerate în cadrul fundaţiilor sau organismelor similare din domeniul cultural, artistic, social, sportiv sau caritabil, precum şi în instituţii de învăţământ sau de cercetare. În acest scop, membrii se angajează să nu exercite activităţi de administrare de natură să le compromită independenţa sau disponibilitatea sau care să dea naştere unui conflict de interese. Prin fundaţii sau organisme similare se înţeleg instituţiile sau asociaţiile fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de utilitate publică în dome-niile menţionate.

Articolul 6. Angajamentul membrilor după încetarea funcţiei lor

(1) După încetarea funcţiei lor, membrii sunt în continuare obligaţi să respecte îndatorirea de discreţie.

(2) Membrii se angajează să nu participe, după încetarea funcţiilor lor:

– în niciun mod, la cauze care erau pendinte la instanţa de care aparţineau în momentul încetării funcţiilor lor;

– în niciun mod, la cauze care au o legătură directă şi evidentă cu cauze, chiar soluţionate, la care au participat în calitate de judecător sau de avocat general şi pe o perioadă de trei ani începând de la această dată

– ca reprezentanţi ai părţilor, fie în scris, fie prin pledoarie orală, în cauze care sunt pledate la instanţele comunitare.

(3) Foştii membri pot interveni în calitate de consilier sau de expert în alte cauze sau pot exprima o opinie juridică, numai cu condiţia respectării obligaţiilor care decurg din alineatul (1).

Articolul 7. Aplicarea codului (1) Preşedintele Curţii de Justiţie, asistat de un comitet

consultativ compus din cei trei membri ai Curţii cu vechimea cea

4. Cod de conduită 177

mai mare în funcţie, veghează la buna aplicare a prezentului cod de conduită.

(2) Curtea de Justiţie asigură respectarea codului şi hotă-răşte în caz de îndoială, după consultarea Tribunalului de Primă Instanţă sau, după caz, a Tribunalului Funcţiei Publice.

Articolul 8. Intrarea în vigoare (1) Prezentul cod de conduită intră în vigoare la 1 octombrie

2007. (2) Declaraţia de interese financiare a membrilor în funcţie

la această dată trebuie transmisă preşedintelui Curţii de Justiţie cel târziu la 30 noiembrie 2007.

5 Codul conduitei judiciare al judecătorilor americani

1. Judecătorul trebuie , prin conduita sa, să promoveze integritatea şi independenţa justiţiei.

2. Judecătorul trebuie să evite un comportament necores-punzător sau aparenţa unui asemenea comportament în toate activităţile pe care le desfăşoară.

3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu imparţialitate si diligenta.

4. Judecătorul poate să desfăşoare activităţi prin care să contribuie la îmbunătăţirea calităţii legilor, a sistemului judiciar si a administrării justiţiei.

5. Judecătorul poate desfăşura activităţi extrajudiciare care să prezinte un minim risc de a intra în conflict cu obligaţiile sale judiciare.

6. Judecătorul trebuie să declare regulat veniturile realizate din activităţii cvasi şi extrajudiciare.

7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activităţi politice incompatibile cu statutul profesiei sale.

6

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005

– Extras –

Art. 4. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procu-rorilor şi să participe la formarea profesională continuă.

(2) Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Art. 5. (1) Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii.

(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun

Anexe 180

existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.

(3) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să dea, anual, o declaraţie pe propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.

Art. 8. (1) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis:

a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin per-soane interpuse;

b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comer-ciale sau de altă natură;

c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, socie-tăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, socie-tăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;

d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. c), judecă-torii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a legii privind privatizarea în masă.

6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor 181

Art. 9. (1) Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic.

(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.

Art. 10. (1) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respec-tive sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.

(3) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoa-nelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.

Art. 11. (1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elabo-rarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic.

(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale.

Anexe 182

(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

Art. 35. (1) Formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei.

(2) Formarea profesională continuă trebuie să ţină seama de dinamica procesului legislativ şi constă, în principal, în cunoaşte-rea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurispru-denţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum şi în cunoaşterea şi aprofundarea unor limbi străine şi operarea pe calculator.

Art. 73. Stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător şi procuror, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii şi urmăreşte garantarea independenţei şi imparţialităţii acestora.

Art. 75. (1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea.

(2) Judecătorii sau procurorii care consideră că indepen-denţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.

6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor 183

Art. 76. Judecătorii şi procurorii sunt liberi să organizeze sau să adere la organizaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, în scopul apărării intereselor lor profesionale, precum şi la cele prevăzute de Art. 11 alin. (3).

Art. 90. (1) Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.

(2) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă.

Art. 91. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, şi să respecte secretul profesional.

(2) Judecătorul este obligat să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea exercitării funcţiei.

Art. 98. - (1) Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.

(2) Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispoziţiilor prezentei legi.

Art. 99. Constituie abateri disciplinare:

a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;

b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal

Anexe 184

reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activi-tatea altui judecător sau procuror;

c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

d) nerespectarea secretului deliberării sau a confiden-ţialităţii lucrărilor care au acest caracter;

e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;

f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, conclu-ziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;

g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de

procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;

i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;

j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat; k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de

serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili; l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de

bază la instanţa sau parchetul la care funcţionează; m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie

a cauzelor; n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocu-

rile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.

7 Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară


– Extras –

Art. 1. (1) Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul indepen-denţei justiţiei.

(3) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

Art. 2. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecă-toreşti:

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

b) curţi de apel; c) tribunale;

d) tribunale specializate;

Anexe 186

e) instanţe militare; f) judecătorii.

Art. 6. (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.

(2) Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.

Art. 7. (1) Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deose-bire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Art. 10. Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

8 Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii


Art. 1. (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.

Art. 30. (1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta indepen-denţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.

(2) Judecătorul sau procurorul care consideră că independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii.

Anexe 188

(3) Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfă-şurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor.

(4) Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procu-rorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Art. 44. (1) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răs-punderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată.

(2) Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art. 45. (1) Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al Secţiei pentru judecători şi 2 inspectori ai Servi-ciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, un membru al Secţiei pentru procurori şi 2 inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori.

(2) Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii numesc, în fiecare an, membrii comisiilor prevăzute la alin. (1). În comisiile de disci-plină nu pot fi numiţi 2 ani consecutiv aceiaşi membri.

(3) Membrii de drept, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiţi în comisiile de disciplină.

(4) Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu.

8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 189

(5) Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, greşit îndreptată la instanţe sau parchete, va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5 zile de la înregistrare.

Art. 46. (1) În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de titularul acestei acţiuni.

(2) Cercetarea prealabilă se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, res-pectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru pro-curori.

(3) În cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.

(4) Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii, iar în următoarele 20 de zile comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.

(5) În cazul în care, înainte de sesizarea secţiei, comisia de disciplină constată că sunt necesare verificări suplimentare, desemnează un inspector din cadrul serviciului corespunzător al Inspecţiei judiciare, în vederea completării cercetării prealabile. Rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat în cel mult 30 de zile comisiei de disciplină. În acest caz, termenul de 20 de

Anexe 190

zile prevăzut la alin. (4) curge de la primirea rezultatului verifi-cărilor suplimentare.

(6) În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea.

(7) După primirea rezultatului cercetării prealabile, titularul acţiunii disciplinare sesizează secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării acţiunii disciplinare.

(8) Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.

Art. 47. (1) În procedura disciplinară în faţa secţiilor Con-siliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau pro-curorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat.

(2) Judecătorul sau procurorul şi, după caz, reprezentantul ori avocatul său au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe în apărare.

(3) Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

Art. 48. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii solu-ţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;

8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 191

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formu-late de judecător sau procuror;

d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza apli-cării acesteia;

e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanţa competentă să judece calea de atac.

Art. 49. (1) Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Compe-tenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecă-tori nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.

(3) Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consi-liului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii discipli-nare.

(4) Hotărârea prin care se soluţionează recursul prevăzut la alin. (2) este irevocabilă.

Art. 50. În cazul în care s-a dispus excluderea din magistra-tură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Preşedintelui României, în vederea emiterii decretu-lui de eliberare din funcţie.

9 Regulamentul din 22 septembrie 2005 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti

publicat în M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005

aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 387/2005; rectificat în M. Of. nr. 1018 din 16 noiembrie 2005

modificat şi completat ulterior prin: – Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 352/2006 pentru modifi-

carea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecăto-reşti (M. Of. nr. 491 din 7 iunie 2006)

– Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 46/2007 pentru comple-tarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecăto-reşti (M. Of. nr. 107 din 13 februarie 2007).

– Extras –

Art. 5. (1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate.

(2) Judecătorii au următoarele îndatoriri: a) să asigure, prin activitatea desfăşurată, respectarea legii

şi independenţa puterii judecătoreşti;

9. Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti 193

b) să respecte normele codului deontologic, prevederile legale, cele ce rezultă din regulamente, din hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere;

c) să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, conform necesităţilor de specializare;

d) să respecte programul de lucru, să aibă un compor-tament decent şi civilizat în relaţiile de serviciu;

e) să dea dovadă de competenţă profesională şi să mani-feste calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, martori, avocaţi şi alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială;

f) să participe la şedinţele de judecată, în completele de judecată stabilite conform legii şi să respecte secretul deliberării;

g) să soluţioneze într-un termen rezonabil cauzele deduse judecăţii;

h) să asigure securitatea dosarelor pe perioada în care acestea le sunt încredinţate spre studiu, soluţionare sau motivare;

i) să aducă de îndată la cunoştinţă preşedintelui instanţei în care funcţionează orice ingerinţă în actul de justiţie din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de interese, care ar putea să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea ori ar putea crea suspiciuni cu privire la acestea;

j) să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, stabilite în conformitate cu legea de conducerea instanţei.

Art. 6. (1) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii.

Anexe 194

(2) Activitatea didactică din învăţământul superior se desfă-şoară în afara programului de lucru stabilit la instanţa la care funcţionează judecătorul.

Art. 7. Judecătorii pot participa la elaborarea de publicaţii, articole, studii de specialitate, lucrări literare sau ştiinţifice ori la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic. Judecătorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale şi pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

Art. 8. Interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor sunt prevăzute de lege.

Art. 148. Personalul auxiliar de specialitate răspunde civil, disciplinar, administrativ şi penal, după caz, în condiţiile legii.

Art. 149. (1) Personalul auxiliar de specialitate răspunde disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează intereselor serviciului sau prestigiului justiţiei.

(2) Sunt abateri disciplinare ale personalului auxiliar de specialitate:

a) întârzierea nejustificată în efectuarea lucrărilor; b) absenţele nemotivate de la serviciu, precum şi încălcarea

dispoziţiilor din regulamentele privind organizarea şi funcţio-narea instanţelor judecătoreşti, referitoare la programul de lucru;

c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri privind satisfacerea unor interese personale, ale membrilor de familie sau ale altor persoane, precum şi orice alte imixtiuni în activitatea judecătorilor;

9. Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti 195

d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de judecători şi procurori, faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili sau orice altă persoană cu care intră în relaţii;

e) nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;

f) nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează modul de comunicare faţă de terţe persoane a datelor şi infor-maţiilor referitoare la activitatea instanţelor judecătoreşti;

g) manifestări care aduc atingere demnităţii sau probităţii profesionale;

h) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii şi regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti ori alte atribuţii stabilite de conducătorii instanţelor judecătoreşti;

i) neglijenţa gravă ori neglijenţe repetate în rezolvarea lucrărilor;

j) încălcarea incompatibilităţilor sau interdicţiilor prevăzute de lege;

k) omisiunea gravă de a îndeplini atribuţiile ce îi revin potrivit legii;

l) nerespectarea prevederilor cuprinse în Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

(3) Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica personalului auxiliar de specialitate în raport cu gravitatea abaterilor sunt:

a) avertismentul; b) reducerea cu 5-15% a salariului şi/sau a indemnizaţiei

de conducere pe o durată de 1-3 luni; c) retrogradarea în gradul profesional sau treapta profesio-

nală în cadrul aceleiaşi funcţii, pe o durată de 1-3 luni; d) revocarea din funcţia de conducere ocupată;

Anexe 196

e) mutarea disciplinară la o altă instanţă din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, pe o durată de 1-3 luni;

f) excluderea din profesie. (4) Sancţiunea prevăzută la alin. (3) lit. a) poate fi aplicată

şi de conducătorul instanţei în cadrul căreia îşi desfăşoară activi-tatea persoana respectivă, iar sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. b)-f) se aplică de preşedintele curţii de apel în a cărei cir-cumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză.

(5) În cazul nerespectării prevederilor cuprinse în Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, conducătorul instanţei care aplică sancţiunea poate dispune ca, pe lângă sancţiunea disciplinară aplicată, persoana sancţionată să urmeze cursuri de deontologie a profesiei organizate de Şcoala Naţională de Grefieri.

Art. 150. (1) În cazul în care există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, preşedintele instanţei, competent să aplice sancţiunea, va dispune efectuarea cercetării prealabile.

(2) Cercetarea prealabilă este obligatorie în toate cazurile, se efectuează de către un judecător desemnat de preşedintele instanţei şi se finalizează printr-un act de constatare.

(3) În vederea efectuării cercetării prealabile se va dispune citarea persoanei în cauză, ascultarea acesteia şi verificarea apărărilor formulate. Refuzul persoanei cercetate de a se prezenta la cercetări sau de a face declaraţii se constată prin proces-verbal şi nu împiedică finalizarea cercetării.

(4) Pe perioada cercetării, preşedintele curţii de apel poate dispune, în raport cu gravitatea faptei, suspendarea din funcţie a persoanei în cauză. Măsura suspendării din funcţie poate fi con-testată, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa competentă.

10

Regulament privind organizarea şi funcţionarea Consiliilor de Onoare ale

magistraţilor

- Proiect -

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 1. Se înfiinţează Consiliile de Onoare ale magistraţilor ca structuri profesionale independente în domeniul verificării respectării standardelor etice, al dezbaterii şi stabilirii încălcării normelor deontologice de către judecători şi procurori.

Art. 2. Consiliile de Onoare se constituie la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă aceasta, precum şi la Curţile de Apel şi la Parchetele respective.

Pentru fiecare dintre instanţele şi parchetele menţionate la alin. (1) se constituie câte un singur Consiliu de Onoare.

Capitolul II. Constituirea, structura şi membrii Consiliilor de Onoare

Art. 3. Consiliile de Onoare sunt formate dintr-un număr de 5 membri, judecători şi respectiv procurori, aleşi pentru un man-dat de 3 ani în Adunările Generale ale judecătorilor/procurorilor

Anexe 198

de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă aceasta, respectiv de la Curţile de Apel şi parchetelor lor.

Membrii Consiliilor de Onoare pot fi aleşi, succesiv sau intermitent, pentru cel mult două mandate.

Art. 4. Pentru alegerea primelor Consilii de Onoare, adună-rile generale ale judecătorilor/procurorilor în funcţie se convoacă în scris de către colegiile de conducere ale instanţelor şi parche-telor respective, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfă-şurării lor.

Adunările generale îşi desfăşoară lucrările în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din numărul total al magistraţilor în funcţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă aceasta, respectiv de pe raza teritorială a Curţii de Apel şi a Parchetului său.

Art. 5. Îşi pot depune candidaturile pentru a fi aleşi în Consiliile de Onoare, cu cel puţin 15 zile înainte de desfăşurarea Adunării generale, toţi magistraţii din raza teritorială a instanţei şi parchetului respectiv care îndeplinesc următoarele condiţii:

- au o vechime în magistratură de cel puţin 10 ani;

- se bucură de reputaţie şi autoritate profesională şi morală deosebite în rândul instanţei sau parchetului unde îşi desfăşoară activitatea, precum şi pe plan social.

Art. 6. Candidaţii sunt aleşi cu majoritatea simplă a voturilor celor prezenţi.

Colegiile de conducere ale instanţelor şi parchetelor centralizează rezultatele voturilor.

Art. 7. Membrii Consiliilor de Onoare îşi aleg prin vot un preşedinte şi un secretar.

Preşedintele reprezintă Consiliul în relaţiile cu terţii şi îndeplineşte activităţile curente ale acestuia.

Art. 8. Consiliile de Onoare se întrunesc în şedinţe lunare şi ori de câte ori consideră necesar. În acest din urmă caz

10. Organizarea şi funcţionarea Consiliilor de Onoare 199

convocarea şedinţei poate fi cerută de cel puţin doi dintre membri.

Art. 9. Şedinţele Consiliului se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 3 membri.

Art. 10. Şedinţele nu sunt publice, cu excepţia cazului când Consiliul hotărăşte contrariul.

Capitolul III. Atribuţiile şi actele Consiliilor de Onoare

Art. 11. Consiliul de Onoare poate fi sesizat în legătură cu încălcarea de către magistraţi a normelor etice cuprinse în Codul deontologic.

Art. 12. Consiliul ascultă pe cei în cauză şi poate dispune verificarea aspectelor pe care le consideră necesare.

Art. 13. Actele Consiliului de Onoare sunt recomandările şi sesizările.

Art. 14. În situaţia în care constată încălcări ale normelor deontologice, Consiliul adoptă o recomandare care se comunică celui în cauză precum şi instanţei sau parchetului din care face parte.

Art. 15. Dacă în urma verificărilor se constată că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare, Consiliul de Onoare comunică autorului sesizării că are posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii în vederea îndeplinirii atribuţiilor acestuia.

Art. 16. Actele Consiliului de Onoare nu sunt susceptibile de căi de atac.

Art. 17. Consiliile de Onoare vor organiza dezbateri, simpozioane şi mese rotunde în vederea promovării standardelor etice şi profesionale ale magistraţilor şi vor propune modificările considerate necesare ale Codului deontologic.

Anexe 200

În exercitarea atribuţiilor ce le revin, Consiliile de Onoare vor colabora cu organisme şi structuri similare din alte ţări, vor coopera cu Consiliul Superior al Magistraturii, cu reprezentanţii celorlalte profesii juridice.

Capitolul IV. Dispoziţii finale

Art. 18. Conducerile instanţelor şi parchetelor vor sprijini logistic desfăşurarea activităţii Consiliilor de Onoare.

Art. 19. Prezentul regulament se adoptă de Consiliul Supe-rior al Magistraturii şi se publică în „Monitorul Oficial” al României.

Art. 20. Regulamentul intră în vigoare la 3 zile după publi-care.

11 Statut AMR

– Extras –

19. Consiliul Naţional de Etică Profesională 19.1. În cadrul AMR se organizează Consiliul Naţional de

Etică Profesională, compus din 7 membri aleşi în Conferinţa Naţio-nală a AMR, dintre magistraţii cu o remarcabilă reputaţie morală şi profesională, cu o vechime de peste 10 ani ca judecător ori procuror.

19.2. În şedinţa de constituire a Consiliului, membrii îşi aleg un preşedinte şi un vicepreşedinte.

19.3 Mandatul Membrilor Consiliul Naţional de Etică Profesională este de 3 ani.

19.4. Şedinţele CNEP nu sunt publice. 19.5. Organizarea şi desfăşurarea lucrărilor CNEP sunt

asigurate de Secretariatul General al Conferinţei Naţionale.

19.6. CNEP are următoarele atribuţii: a) Promovează principiile etice şi ale deontologiei profe-

sionale în rândul magistraţilor. b) Apără reputaţia magistraţilor, la cerere sau din oficiu. c) Primeşte şi soluţionează sesizările privind încălcarea nor-

melor de conduită etică. d) Adoptă Recomandări cu privire la sesizările primite. e) Membri săi reprezintă AMR la şedinţele Comisiilor de

disciplină ale CSM. f) Cooperează cu CSM în derularea unor proiecte în

domeniul deontologiei şi responsabilităţii profesionale.

Anexe 202

g) Stabileşte contacte şi parteneriate cu organisme naţionale şi internaţionale în sfera eticii profesionale.

h) La nivelul AMR are competente exclusive de a face propuneri de modificare a Codului deontologic si a normelor de aplicare a acestuia după consultarea membrilor Asociaţiei.

19.6. Funcţionarea CNEP a. CNEP primeşte şi soluţionează sesizări privind încălcarea

normelor de conduită etică, sesizări făcute de magistraţi, de justiţiabili, instituţii publice sau private, mass-media.

b. CNEP adoptă şi emite Recomandări cu privire la sesiză-rile primite.

c. Recomandările se adoptă prin votul majorităţii simple din numărul de membri prezenţi la şedinţă.

d. Votul membrilor CNEP este valabil exprimat şi prin mijloacele de comunicare la distanţă (e-mail, telefon sau alte modalităţi), convenite de comun acord.

e. Secretariatul General al Consiliului Naţional ia măsuri pentru punerea în aplicare a Recomandărilor CNEP.

f. Recomandările sunt comunicate celui care a făcut sesizarea, magistratului vizat şi Comitetului Director al filialei din care acesta aparţine.

19.7. CNEP poate propune următoarele recomandări: - Recomandare privind aplicarea unui Avertisment - Recomandare privind excluderea unui membru, adresată

Consiliului Director - Recomandarea prin care apreciază că cele sesizate nu

constituie încălcarea normelor de conduită etică.

19.8. Modalitate de organizare şi funcţionare a CNEP se stabileşte prin Regulament, care face parte integrantă din Regulamentul de organizare şi funcţionare a AMR

12 Regulamentul de organizare şi funcţionare al

Consiliului Naţional de Etică Profesională (CNEP)

CNEP are următoarele atribuţii: 1. Promovarea principiilor etice şi a deontologiei profe-

sionale în rândul magistraţilor;

2. Apărarea reputaţiei magistraţilor, la cerere sau din oficiu;

3. Primirea şi soluţionarea sesizărilor privind normele de conduită etică.

4. Stabileşte contacte şi parteneriate cu organisme naţionale şi internaţionale în sfera eticii profesionale;

5. La nivelul AMR, are competente exclusive de a face propuneri de modificare a Codului deontologic şi a normelor de aplicare a acestuia, cu o consultare prealabilă a membrilor săi.

Mod de desfăşurare a activităţii CNEP: Sesizările CNEP se depun la Secretariatul General al Con-

ferinţei Naţionale, care ia măsuri pentru transmiterea acestora membrilor CNEP.

CNEP se pronunţă prin recomandări:

- Recomandare privind aplicarea unui avertisment;

- Recomandare privind excluderea unui membru, adresată Consiliului Director;

- Recomandarea prin care se apreciază că cele sesizate nu constituie încălcare a normelor de conduită etică.

Anexe 204

Consiliul Naţional de Etică Profesională emite recomandări pentru soluţiile date şi dispoziţii pentru activitatea curentă.

Şedinţele CNEP sunt nepublice. O persoană din Secreta-riatul General va funcţiona ca secretar al CNEP, având rolul de a stabili şi comunica ordinea de zi, a întocmi procesul-verbal al şedinţei CNEP, a redacta recomandările adoptate şi a le comunica persoanelor interesate.

Recomandările se adoptă prin votul majorităţii simple din numărul de membri prezenţi la şedinţă,

Votul membrilor CNEP este valabil exprimat şi prin mijloacele de comunicare la distanţă (e-mail, telefon sau alte modalităţi), convenite de comun acord.

Secretariatul General al Consiliului Naţional ia măsuri pentru punerea în aplicare a Recomandărilor CNEP.

Recomandările sunt comunicate celui care a făcut sesizarea, magistratului vizat şi Comitetului Director al filialei din care acesta aparţine.

Structura CNEP: CNEP este compus din 7 membri aleşi de Conferinţa

Naţională AMR dintre magistraţii cu o remarcabilă reputaţie morală şi profesională, cu o vechime de peste 10 ani în profesie. În şedinţa de constituire a CNEP, membrii îşi aleg un Preşedinte şi un Vicepreşedinte. Preşedintele CNEP va fi ales dintre membrii CNEP, de profesie judecător, iar Vicepreşedintele va fi ales dintre membrii CNEP de profesie procuror. Cei 5 membrii CNEP vor fi 3 judecători şi 2 procurori.

Procedura de selectare a membrilor:

Pot face parte din CNEP judecători şi procurori care se bucură de o remarcabilă reputaţie morală şi profesională, cu o vechime de peste 10 ani în profesie ca judecător ori procuror.

12. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNEP 205

Depunerea candidaturilor:

- Secretariatul General anunţa intervalul de depunere a candidaturilor pentru CNEP cu două luni înainte de Conferinţa Naţională.

- Candidatura pentru CNEP, constă în depunerea unui Curricuium Vitae, a unei scrisori de motivaţie şi două recomandări.

Pot candida pentru CNEP oricare dintre membrii AMR care îndeplinesc condiţiile prevăzute de statut şi regulament. Candidaţii nu reprezintă filialele, ci sunt aleşi în consi-derarea meritelor proprii.

- Candidaturile se depun la Secretariatul General al Con-ferinţei Naţionale.

- Pot depune candidaturi în mod independent membrii AMR care nu sunt incluşi în structura organizatorica a unei filiale.

- În termen de o lună, Secretariatul General face cunoscute candidaturile.

- Alegerea membrilor se va face in ordinea descrescătoare a numărului de voturi obţinute

- Candidaţii care nu au fost declaraţi admişi vor intra în categoria membrilor supleanţi

- În caz de egalitate de voturi la nivelul ultimei poziţii eligibile se va organiza un al doilea tur de scrutin la care vor participa doar candidaţii cu cel mai mic număr de voturi

Atribuţiile membrilor: Soluţionarea sesizărilor se face de Preşedinte sau de

Vicepreşedinte după caz, ori de un membru desemnat de aceştia.

Preşedintele: - Coordonează activitatea CNEP;

- Stabileşte sarcini pentru fiecare membru CNEP;

Anexe 206

- Preşedintele poate delega oricare dintre atribuţiile sale Vicepreşedintelui;

- Semnează recomandările şi dispoziţiile CNEP care vor fi contrasemnate de Secretar;

- Reprezintă CNEP în relaţiile cu terţii;

- Poate reprezenta AMR în şedinţele Comisiilor de Disci-plină ale CSM; în caz de imposibilitate de participare desem-nează un alt reprezentant CNEP judecător.

Vicepreşedintele: - Înlocuieşte Preşedintele în funcţiile sale atunci când

acesta nu îşi poate îndeplini atribuţiile.

- Poate reprezenta AMR în şedinţele Comisiilor de Disci-plină ale CSM; în cazul în care nu poate participa desemnează un alt reprezentant CNEP, procuror.

Secretarul CNEP: - Secretarul CNEP funcţionează în cadrul Secretariatului

General; - Întocmeşte procesele-verbale ale şedinţelor; - Primeşte, înregistrează şi tine evidenţa sesizărilor;

- Îndreaptă sesizările către reprezentanţii CNEP; - Asigură o bună comunicare între CNEP şi filialele AMR;

- Comunică recomandările şi dispoziţiile emise de CNEP.

Activitatea propriu-zisă:

Prima şedinţă a CNEP: - În termen de maxim o lună de la Conferinţa Naţională

va avea loc prima şedinţă CNEP;

12. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNEP 207

- Membrii CNEP vor alege prin vot secret dintre aceştia Preşedintele şi Vicepreşedintele.

- Mandatul este d 3 ani. - Şedinţele CNEP sunt statutare în prezenţa a jumătate

plus unu din numărul membrilor; - În caz de vacanţă a Preşedintelui, vor avea loc alegeri

în cadrul CNEP pentru desemnarea unui nou Preşedinte, până la o nouă întâlnire a Conferinţei Naţionale;

- În cazul în care unul din membrii CNEP nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile, poziţia vacantă va fi ocupată de unul dintre membrii supleanţi.

Şedinţele ordinare CNEP au loc trimestrial sau ori de câte ori e nevoie.

Şedinţele extraordinare se convoacă ori de câte ori este nevoie. Ele pot fi convocate de Preşedinte, de jumătate plus unul din numărul membrilor, precum şi de Consiliul Director.

Raport către Adunarea Generală CNEP va elabora un plan de activitate pe perioada

mandatului.

13 The magistrates’ deontological code

Terms of reference

SUMMARY

Following ample consultation with judges and prosecutors, the new deontological code was drafted and submitted for adoption under the patronage of the Romanian Association of Magistrates. The draft for a new deontological code, together with its terms of reference, has been initiated due to the undeniable fact that the magistrate profession represents in any modern law system that professional aspect of the social life based on the highest degree of responsibility, probity and credibility.

The social and moral statute of judges and prosecutors implies and involves a great number of restrictions, limitations, constraints and undertaken risks. In addition, the statute must demand a generally consistent and permanent conduct of high ethical and professional standards, both in exercising their functions and in the social-private environment.

Such special features of this professional community are unique in the society. Thus, within this limited but highly valued community, it is necessary to issue common moral principles which are voluntarily accepted, and whose observance should be made without any legal or normative constraint.

Under these circumstances, the set of deontological norms for magistrates should represent a basic element of a general deontological code of the legal professions. It should state the

13. The magistrates' deontological code 209

voluntary nature of observing the requirements for exercising each profession (judge, prosecutor, lawyer, notary, legal counselor) as well as describe the prescribed conduct as a generally accepted standard for all legal professions.

It has been famously stated that „[j]ustice should not only be made, but the fact that justice is made should also be perceived by everybody.” For the magistrate profession as well as for the society, the image, credibility and maintenance of a high level of exemplarity are of utmost importance. For this reason, the professional community itself must create and consolidate its moral standards, and the sanction for their breach should be expressed through a clear attitude of disapproval by those against whom such breach has occurred.

The essential characteristics of their statute, their specific rights and obligations, the particularities related to the exercise of the profession and their limitations and restrictions, coupled with the special influence that judges and prosecutors have upon the development of social relations, require that the magistracy be governed not only by legal requirements, but also by unique moral rules which are different than any other norms applicable to other professional categories. For such reasons, the drafting of a specific deontological code is not only possible, but mandatory.

An issue that has been raised, and which is still under debate, is whether such a set of principles and norms should be common for judges and prosecutors. We believe that the answer should be affirmative. The overlap between statute and social function are greater and far more important than any differences. The term „magistrate”, even if sometimes questionable, comprises both professional categories. Furthermore, de lege lata, given the current constitutional provisions, the distinction has no legal ground, even if theoretically possible.

At the same time, moral norms, in general, and the professional deontological rules, in particular, require a specific climate for their exercise, observance and increase of the

Anexe 210

standards of conduct. Such a goal implies that the society must regulate through legal provisions the organization and operation of the institutions which represent the legal system (Courts, prosecutors’ offices). At the same time, they must regulate the necessary conditions and the objective criteria to select those who have the vocation, training, moral education and cultural tenure to support the dignity and the credibility of this profession.

As discussed in the foreword and throughout this paper, it is important for us to underline the essential discrepancies, sometimes overlooked, between the professional deontological norms and those which regulate and sanction disciplinary misconduct. First, the legal nature of such norms and their origin are different: they arise out of both the society’s moral standards (in case of the deontological code) and the state’s will transposed through special provisions regarding disciplinary misconduct.

From the point of view of the applicable sanctions, the differences are just as obvious. A breach of deontological norms has the effect of the colleagues’ disapproval regarding such conduct on both a professional and moral level. The disciplinary misconduct, depending on how serious it is, may lead to a completely different type of consequence regarding the liability, including the exclusion from the magistracy.

Currently, there is a certain degree of confusion between the two types of liability due to the regulations’ lack of coherence. Thus, there is no clear distinction, even if it is necessary, between the deontological code, which is a guide used in case of moral issues, and the disciplinary regulations provided by law. A moral code must not be regarded as imposing professional duties, of which a breach results in punitive sanctions. Such sanctions should be detailed and specific, while the Code should only contain basic principles. As an example, we refer to the journalists’ deontological code which contains 8 rules which are unanimously accepted and easy to follow.


The current deontological code drafted under the auspices of the Superior Council for the Magistracy (the administrative body with powers in disciplinary matters) refers to the breach of moral norms and to disciplinary misconducts through its 23 articles (!!). The practice in disciplinary matters of the Superior Council for the Magistracy offers various examples of magistrates being sanctioned with disciplinary sanctions for the breach of moral norms of their profession. The principles of conduct for this legal profession are meant to be mandatory for judges, but it would be excessive and inappropriate for any breach thereof to result in disciplinary sanctions and acts. Not all the problems related to the conformation of judges with such principles should be seen as inappropriate conducts. The initiation of a disciplinary action may depend on many elements, such as the serious nature of the breach, precedent incorrect activities, the effects upon others and the legal system in general.

The mainly administrative nature of the functions and activities of the Superior Council for the Magistracy make it necessary to create Professional Ethics Colleges, at the level of the High Court of Cassation and Justice and the Courts of Appeal, as well as the prosecutors’ offices attached thereto. The Professional Ethics Colleges, distinct from the Superior Council for the Magistracy and any other administrative structures, shall have exclusive powers in the matters of professional deontology.

We believe that the current Deontological Code prepared under the auspices of the Superior Council for the Magistracy has an inappropriate administrative approach to the ethical norms specific to the magistrates’ activities. This code, which is very extensive and sometimes prolix, reiterates constitutional principles and legal provisions at a general level. It thus becomes redundant and maintains the confusion between professional deontology and the liability for disciplinary misconduct.

Our proposal for the deontological Code is characterized by conciseness, simplicity, accuracy of notions and concepts,

Anexe 212

and acceptability. It should contain, in our view, several basic principles whose explanations and case law are reflected through these terms of reference.

These terms of reference (hereinafter also referred to as the „guide”) aim to focus mainly on the aspects related to the coherent enforcement of the professional deontology norms and the consistent case law in this field. Practical examples of observing and breaching deontological norms should preferably be reflected by this document. Thus, magistrates, other legal professionals and litigants shall be granted access to accurate information from a credible source, validated by professional competence and expertise.

The purpose of the guide is, as previously mentioned, to discern and differentiate the deontological issues from those which bear a disciplinary nature and to simplify the general understanding of the deontological rules through practical examples. It will support the legal system’s capacity to self manage and solve its problems that do not create serious consequences and which are practically inherent throughout such a complex activity without affecting the good name of justice and the dignity of the profession. At the same time, given its practical character, the guide shall be useful for other legal professionals alike, since they will be better able to learn the statute and the restrictions and risks that judges and prosecutors face. They will also have a greater understanding of the potential debatable conducts or behaviors which may be deemed as inappropriate or bad faith and, in turn, refrain from those behaviors and conducts, themselves.

One might inquire why the Romanian Association of Magistrates („RMA”) is so concerned about the issues of professional deontology, including the amendment of the current Deontological Code and the issuance of its terms of reference. We consider that such an approach is absolutely natural for the first (chronologically speaking) and by far most comprising professional association of judges and prosecutors, member of the International


Association of Judges and the European Association of Judges. In the fall of 1994, before Romania joined the Council of Europe, RMA was the first non governmental entity in Romania which organized an international conference together with the Council of Europe. At this conference, the issues approached were not by chance focused on professional deontology.

Also, together with experts from six European countries, RMA has drafted the first Deontological code of magistrates in Romania. Its consistent concern in this field has also been supported by funding granted by PHARE which allowed for the organization of several workshops, drafting of studies, and receipt of documentation at the national and international level, including recent developments such as „Bangalore Principles of the Deontological Code”.

Moreover, since 2003, RMA has established the National Council for Professional Ethics („NCPE”). This central body is composed of seven members elected by the association’s General Assembly from among the magistrates having a remarkable moral and professional reputation. NCPE has as its main attributions the promotion of ethical and professional deontology principles to magistrates. NCPE also defends their reputation, upon request or ex officio, by receiving and solving complaints on ethical conduct, establishing working relationships and partnerships with national and international bodies acting in the field of professional ethics, and drafting proposals for the amendment of the deontological code and its terms of reference.

It is not RMA’s goal to issue a set of ethical norms and a guide applicable only to its member magistrates, but it supports and endorses a unitary project at the level of the entire magistracy. We believe that any other approach that would apply to such a coherent field of activity would be ineffective and inopportune. Furthermore, throughout its 15 years of activity, RMA has gained its authority, respect and credibility by promoting the most important values with honesty: equidistance, truth, equity, justice. This is the reason why RMA feels honored

Anexe 214

and entitled to propose, given its extensive expertise, a new draft of the deontological code and its terms of reference.

With regards to the structure of the document, after an introduction discussing general conceptual aspects, the first chapter focuses on „Fundamental ethical values in the magistrates’ activity”. Drafted based on its own doctrinal considerations and on international relevant documents such as the Bangalore Principles, this part of the study, which is the most complex, defines and discusses the six main principles and values which govern the magistrate’s activity: independence, impartiality, integrity, decency, equality and competence.

Apart from the theoretical and legal issues (either related to domestic or international law), this part of the document reflects concrete cases of breaching deontological norms and how they have been reflected in recent case law of the Superior Council for the Magistracy, as a disciplinary body and the High Court of Cassation and Justice. We have underlined mainly the legal differences and consequences in case of breach of deontological norms and disciplinary misconduct. We have, thus, highlighted the fact that the new deontological code more clearly provides for such a distinction.

The second chapter of the document illustrates the seven articles of the project which, in our opinion, are characterized by conciseness, a more accurate definition of terms, acceptability, and, for the first time, the establishment of the Councils for Professional Ethics. These bodies, sometimes called „Councils for Honor”, shall bear exclusive powers in the field of professional deontology. They are thus distinguished from the Superior Council for the Magistracy which is a body with a predominantly administrative feature

According to the concept of the project, the councils will operate at the level of the High Court of Cassation and Justice and the Prosecutors’ offices attached thereto for their judges and prosecutors. They will also operate at the level of each Court of


Appeal and Prosecutors’ offices attached thereto for the magistrates in the respective area.

With regard to its composition and structure, the members shall be elected by vote by all judges and prosecutors of the High Court of Cassation and Justice and the Prosecutors’ offices attached thereto, respectively by judges and prosecutors from the jurisdiction of each Court of appeal. Candidates shall be elected from judges and prosecutors with a minimum of fifteen years of service in the magistracy, who enjoy recognition at the level of their court/office of their morality in their professional, public and private life, who hold the necessary life experience and who have good communication skills. It may be considered for a candidate to have the support of at least 3 to 5 colleagues in order to be registered as such.

The councils shall be run by a president, who is the member with the most seniority, and a secretary, elected from among the other four members.

The mandate for the members of the councils shall be for three years, and it will be renewable only once.

The powers and acts of these ethical professional structures shall mainly consist of:

- issuing recommendations, ex officio or upon request, on the issues and standards of conduct, regarding a specific conduct in real situations;

- notifying the Superior Council for the Magistracy in order for it to take the legal measures when there exists justified data and evidence that a breach of disciplinary norms and not only of the deontological norms, has been committed.

The councils shall organize debates and round tables to promote ethical and professionals standards at a high moral level and shall propose necessary amendments of the deontological code. They will collaborate with bodies and similar structures in other countries, with the Superior Council for the Magistracy and the representatives of other legal professions. The councils will

Anexe 216

also focus on updating, completing and improving the terms of reference of the Deontological Code.

In reflecting on the articles of the Code, we have also referred to relevant international documents and other states’ experiences. We also referred to the 1990 American legal conduct code as a model of conciseness and accuracy. We also commented upon certain theoretical solutions rendered in the disciplinary field by the Superior Council for the Magistracy and the High Court of Cassation and Justice, as well as some practical aspects regarding the current status of the legal system in Romania, in the context of a contradictory reform which led to progress but also great difficulties.

The practical nature of the guide is also a result of the analysis of case law in the field of deontological rules. Such examples have been discussed on the occasion of seminars and conferences organized by RMA, the Superior Council for the Magistracy and the American Bar Association (ABA- CEELI), which carried out remarkable activity in this field. Such case law represents an important milestone for magistrates and all other involved parties, since it highlights the constraints, interdictions and limitations specific to this profession. In addition, the case law exhibited the generally accepted standards of conduct and the profound impact of political factors, media and the society in general.

We preferred to not offer solutions and advice in such circumstances, but instead to underline certain issues which are of interest along with their potential connotations thus leading to self analysis and the presentation of such opinions which appeared as notable points of view.

Finally, the legislative appendices which contain the current texts applicable in this field complete the terms of reference for the draft of the deontological code. These appendices emphasize the code’s role as an instrument and source of documentation potentially useful for all those involved in the legal system or interested in the legal world, with its unique complexity and specific features.

Bibliografie selectivă

J.B. Thomas – „Judicial Ethics in Australia”, Law Book

Company, Sydney, 1988 J.A.G. Griffith – „The Politics of the Judiciary”, 3rd ed,

London, 1985 S. Makwanyane – „Constitutional Court of South

Africa”, Boston, 1996 Michael D. Kirby – „Judicial Ethics: A discussion paper”,

Boston, 1996 David Wood – „Judicial Ethics: A discussion paper”,

Boston, 1996 Ramon Mullerat şi Rosa Maria Muñoz Rodon – „La

profesion del abogado eu Europa y Españia”, Barcelona, 1998 Ramon Mullerat şi Rosa Maria Muñoz Rodon –

„Derecho profesional para el abogado”, Barcelona, ed. Praxis, 1998;

„Code of conduct of the Bar of England and Wales” – Adopted in 1990 and amended in 1997, London, WCIR 4 DB

„Le judge et son etique” – I.H.E.J. 1993

„Rapport sur la mission de reflexion et de propositions en vue de l’ elaboration d’un code des professions judiciaries et juridique” – Jean-Marc Varant, Documentation francaise – 1998

„Códigos de ética judicial” – Stefanie Ricarda Roos / Jan Woischnik, Ed. Konrad-Adenauer-Stiftung e.V., Montevideo 2005

Daniel S. Bailis şi Robert Macloun – Judicial disqualifi-cation: What do judges think?”, London, Ed. „Harrods”, 1999

Anexe 218

Noëlle Rivero – Cabonat – „L’administration de la justice eu Europe et evaluation de sa qualité”, Paris, Ed. „Montchrestien”, 2001

A. Papaux, E. Wyler – „L’Ethique du droit”, Paris, Edition Dalloz, 2001

IMNUL ASOCIAŢIEI MAGISTRAŢILOR DIN ROMÂNIA

Noi stăm la hotarul cetăţii Cu sabia legii la şold Modeşti cavaleri ai dreptăţii, Mânaţi de un nobil imbold. În lumea măruntă şi ternă A celui umil şi înfrânt, Gândirea ne este fraternă, Cu omul căzut la pământ. Să nu judecăm inocentul Alături de cel vinovat, Memento ne e precedentul Confratelui nostru Pilat. Veghem într-o luptă ce soarbe Şi vlaga şi viaţa şi har, Balanţa Justiţiei oarbe Să nu se clintească măcar. Adesea-ntre foi de dosare, Adânc adevăru-i ascuns, Lumina sa strălucitoare Ne este răsplata de-ajuns. Iar când, după legea divină, Ne-om duce să fim judecaţi, Vom merge cu fruntea senină, C-am fost nişte demni magistraţi.

Documents

Codul Deontologic Al Magistratilor Ghid de Aplicare