COMISIA EUROPEANĂ

1. Evoluţia comisiei- Scurt istoric

Comisia europeană, instituţia cu caracterul cel mai explicit supranaţional al

Uniunii Europene, a reprezentat de la înfiinţare şi până în prezent, în calitate de

organ executiv, unul dintre cele mai importante motoare ale integrării şi extinderii

europene. Instituţie de prim rang a Europei unite, Comisia a suferit de-a lungul

timpului numeroase transformări, legate atât de strucura sa intimă, cât şi de rolul şi

locul său în complexul mecanism de elaborare a politicilor şi legislaţiei Uniunii

Europene, evoluţia sa reprezentând un barometru fidel al paşilor realizaţi în

ultimele decenii înspre îndeplinirea visului „părinţii fondatori”- unificarea

economică şi politică deplină a continentului. Spectaculoasa extindere spre est a

Uniunii Europene impune realizarea unor noi reforme instituţionale, menite să

faciliteze integrarea noilor state membre şi să asigure funcţionarea eficientă a

instituţiilor comunitare în viitoarea configuraţie. În aceste condiţii una dintre cele

mai vizate instituţii este desigur Comisia Europeană, a cărei structură actuală nu va

mai corespunde solicitărilor noului context şi de a cărei reformă va depinde în bună

măsură viitorul preconizatei Uniunii a întregii Europe. Comisia Europeană s-a

format în urma fuziunii a organelor administrative separate ale Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunităţii Economice Europene

(CEE) şi EURATOM.

Organul administrativ al CECO1 era reprezentat de Înalta Autoritate cu sediul al

Luxemburg. În compoziţia sa figurau nouă membri, desemnaţi pentru o perioadă

de 6 ani de către guvernele celor şase state fondatoare. Principala atribuţie a acestui

organism era de a superviza înlăturarea barierelor din calea liberei circulaţii a 1 Tratatul CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, de către Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. CECO şi-a încheiat activitatea conform Tratatului semnat în 23 iulie 1992, la 50 de ani de la intrarea în vigoare.

1

cărbunelui şi oţelului, iar activitatea sa- independentă faţă de guvernele statelor

membre- era supusă controlului din partea Consiliului special al Miniştrilor şi a

Adunării Parlamentare Comune.

În baza Tratatelor de la Roma2 s-au creat Comisii separate (cu sediul la

Bruxelles) pentru CEE şi EURATOM, formate tot din 9 membri, numiţi de către

guvernele naţionale pentru o perioadă de 4 ani. Comisia CEE, spre deosebire de

Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de

miniştri, asigurând şi executarea dispoziţiilor prevăzute în Tratat. Potrivit

prevederilor art.9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965), cele trei Comisii

s-au contopit la 1 iulie 1967, formând o nouă instituţie- Comisia Comunităţilor

Europene, cunoscută sub denumirea de „Comisia Europeană”, cu sediul al

Bruxelles. Această denumire a fost menţinută prin Tratatele de la Maastricht

(noiembrie 1993) şi Amsterdam (mai 1999) şi Nisa3( februarie 2003).

Cea mai gravă criză cu care s-a confruntat de-a lungul existenţei sale Comisia a

reprezentat-o însă nu confruntarea cu celelalte instituţii europene pentru

dobândirea supremaţiei interne, ci puternicul curent popular care contesta deciziile

venite de la Bruxelles, considerându-le prea birocratice şi elaborate adesea fără o

atentă observare a specificităţilor culturale şi economice ale diferitelor regiuni ale

Europei unite. Comisia a încercat să se apropie de cetăţeni printr-o mai bună

politică de comunicare, prin regândirea organizării sale interne şi prin elaborarea

unui cod de conduită a funcţionarului public european, măsuri cu efecte benefice

dar care nu au reuşit să elimine în totalitate sentimentul cetăţenilor europeni că nu

sunt sufucient de bine reprezentaţi de către executivul european.

2 Tratatul CEE şi EURATOM a fost semnat şa 25 martie 1957 de către Franţa , Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, fără limită de durată.3 Prevederile referitoare la Comisia europeană ale Tratatului de la Nisa se vor aplica deplin începând cu 1 noiembrie 2004, odată cu începerea mandatului unei noi comisii.

2

2. Constituire

Comisia poate fi considerată organul executiv comunitar, având un caracter

supranaţional, care a evoluat odată cu progresul construcţiei europene. Comisia a

fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale

Comunităţiilor europene, exprimând interesul comun, independent de poziţia

statală a acestor organe. În conformitate cu reglementările comunitare, Comisia

Europeană are numeroase şi importante atribuţii în structurile Uniunii Europene,

acţionând în conlucrare cu Parlamentul şi Consiliul European.

Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din

8 aprilie 1965, care reglementează existenţa unei singure comisii pentru cele trei

Comunităţi, realizându-se fuziunea celor trei organe similare existente (Înalta

autoritate prevăzută în Tratatul CECO şi cele două Comisii prevăzute în Tratatele

CEE şi CEEA). Tratatul de la Maastricht menţine denumirea stabilită prin Tratatul

de la Bruxelles.

Prin Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană s-a consacrat „locul şi

rolul Comisiei în sistemul decizional european”. Astfel, în Tratat se precizează că

„membrii Comisiei îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul

general al Comunităţii”. Locul şi rolul Comisiei în structurile europene a fost

precizat prin dezvoltările stipulate în Tratatul de la Amsterdam, considerate un

progres în raport cu reglementările anterioare4.

3. Alcătuire

4 Aducând precizări necesare privind „modalităţi de structurare”; desemnarea comisarilor şi independenşa lor în îndeplinirea funcţiilor comunitare.

3

Componenţa Comisiei este stabilită prin art.157- Tratatul CE, art.9- Tratatul

CECO şi art. 126- Tratatul CEEA. Fiecare stat membru trimite, în prezent, câte un

membru în Comisie. Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit şi Spania au avut, până

la data de 30 aprilie 2004, câte doi membri în Comisie. Conform Tratatului CE,

începând cu data de 1 ianuarie 2005, fiecare stat trimite câte un singur reprezentant

în Comisie5. După admiterea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană la 1

ianuarie 2007, numărul membrilor Comisiei a ajuns la 27. Deşi sunt numiţi de

statele membre, comisarii europeni nu pot accepta sau solicita instrucţiuni de la

statele membre sau de la alte instituţii(art. 231 din Tratatul CE). Ei au obligaţia să

se abţină de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiei lor. Independeţa

membrilor Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în sensul că

fiecare stat membru se angajează să respecte această independenţă şi să nu caute

să-i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor. Independenţa

Comisiei este garantată de faptul că, din punct de vedere politic, răspunde numai în

faţa Parlamentului European. Pe durata exercitării funcţiei lor, membrii Comisiei

nu pot să exercite vreo activitate profesională, remunerată sau nu.

Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de cetăţeni ai statelor membre.

Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru, fără ca

numărul membrilor având cetăţenia aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi.

Tratatul de la Maastricht aduce modificări în privinţa modalităţii de desemnare a

membrilor Comisiei şi în privinţa duratei mandatului lor. Tratatul realizează o

legătură politică directă între Comisie şi Parlamentul European. Dacă, conform

procedurii anterioare prevăzută în art.11 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles,

membrii comisiei erau numiţi de comun acord de guvernele statelor membre,

Tratatul de la Maastricht introduce o nouă procedură. Astfel că, Parlamentul 5 Pornind de la prevederea legală că fiecare comisar este independent şi nu depinde de statul său, nu se justifică prezenţa mai multor comisari din partea statelor mari.

4

aprobă numirea Preşedintelui Comisiei ( art.214 din Tratatul CE).În acest mod,

desemnarea Preşedintelui Comisiei primeşte din partea Parlamentului European o

legitimitate democratică directă Numirea celorlalţi candidaţi pentru funcţia de

comisar se face de guvernele naţionale, de comun acord cu Preşedintele Comisiei

şi după ce aceştia au fost votaţi de Consiliu cu majoritate calificată (art.214 alin.2

şi 3 din Tratatul CE)6. Preşedintele comisiei se numeşte vice-peşedinte7 şi decide

asupra competenţei fiecărui membru. Mandatul membrilor comisiei este de 5 ani.

De asemenea şi mandatul preşedintelui Comisiei e tot de 5 ani.8 Preşedintele

Comisiei este, aşa cum prevede art.4 alin.2 din Tratatul UE, şi membru al

Consiliului European.

Mandatul unui comisar poate înceta prin destituire de Curtea de Justiţie, la

cererea Comisiei sau a Consiliului, care hotărăşte cu majoritate simplă. Astfel, cu

ocazia instalării în funcţie, ei îşi iau angajamentul solemn să respecte, pe durata

funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile ce decurg din aceste funcţii şi în

special datoria de onestitate şi de atenţie în raport cu acceptarea anumitor funcţii

sau avantaje după încetarea mandatului. În cazul violării acestor obligaţii, Curtea

de Justiţie la sesizarea Comisiei sau a Consiliului, poate să denunţe demiterea din

oficiu sau pierderea de către persoana în cauză a dreptului de pensie sau a altor

avantaje care îi ţin locul.

Încetarea mandatului membrilor mai poate avea loc prin: reînnoirile Comisiei (la

expirarea mandatelor), prin demisie voluntară, demisie din oficiu sau deces. În

cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o

6 În practică se constată că numai preşedintele Comisiei face obiectul negocierilor interguvernamentale, restul membrilor Comisiei fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de guverne.7 Numărul de vice-preşedinţi ai Comisiei nu este stabilit în niciun document comunitar. Comisia Barroso (2004-2009) are 5 vice-preşedinţi.8 Durata mandatului membrilor Comisiei şi a Preşedintelui Comisiei a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht. Prin tratatul de fuziune durata mandatului membrilor Comisiei era de 4 ani, iar a Preşedintelui Comisiei limitată la 2 ani.

5

demisie în bloc a Comisiei, ea având responsabilitate politică. Membrii Comisiei

sunt protejaţi prin imunităţiile prevăzute în Protocolul cu privire la privilegiile şi

imunităţiile care se aplică funcţionarilor şi agenţilor comunitari (din 8 aprilie

1965)9.

4. Organizare

În limbajul curent, termenul Comisie este folosit pentru a desemna atât Colegiul

celor 27 de comisari, care conduc instituţia, cât şi cei circa 22.000 de birocraţi, care

constituie corpul acesteia.

Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspecte: sub aspect static,

prin identificarea elementelor sale structurale, cât şi sub aspect dinamic, prin

stabilirea raporturilor existente între elementele strucurale.

Concepută iniţial ca o administraţie de misiune, Comisia e evoluat spre o

gestiune economică şi ulterior spre o gestiune politică. Structura Comisiei

Europene având ca model iniţial de organizare administraţia germană (Tratatul CE)

şi suferind influenţe franceze (Tratatele CECO şi CEEA) prezintă un grad sporit de

verticalitate, permiţând o ierarhizare suplă. În cadrul acestei structuri fiecare

element are obiective precise, importanţa sa fiind pusă în valoare în contextul

ansamblului. În cadrul acestei orientări de verticalizare a structurii organizatorice a

Comisiei, principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul

membrilor Comisiei, întrucât numai comisarii se reunesc într-un colegiu cu

caracter orizontal.

I. Cabinetele comisarilor

9 Aceste privilegii şi imunităţi cuprind: Imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea atibuţiilor comunitare (această imunitate

se extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă cu menţinerea responsabilităţii de către foştii funcţionari sau agenţi comunitari).

Scutirea de impozite naţionale asupra salariilor şi altor sume băneşti acordate de comunităţi.

6

Activitatea comisarilor se realizează atât pe orizontală ( în cadrul Comisiei, ca

instituţie colegială) cât şi pe verticală ( fiecare fiind responsabil unui sector din

activitatea Comisiei în ansamblul său). Această dublă funcţie a comisarilor a făcut

ca în fapt, Comisia să funcţioneze pe baza unui sistem de „portofolii”. Dâfuncţia

de comisar este comparabilă cu cea a miniştrilor din guvernele statelor membre,

deoarece îşi asumă responsabilitatea colectivă pentru deciziile lor.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, comisarii erau numiţi de către

guvernele naţionale – de către primul-ministru sau, în cazul Franţei, de către

preşedinte- în urma consultării cu preşedintele Comisiei şi, de regulă, în acord cu

ceilalţi comisari, celelalte guverne şi cu Parlamentul European. Tratatul de la Nisa

modifică substanţial procedura de numire a comisarilor: Consiliul statuând cu

majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat al Comisiei,

adoptă lista celorlalţi membri ai Colegiului, conform propunerilor făcute de către

statele membre, noua Comisie urmând să fie supusă aprobării Parlamentului

European.

Deşi, iniţial pentru postul de comisar erau propuşi politicieni minori sau

indezirabili pentru partidele de guvernământ- numirea echivalând cu un exil din

planul vieţii politice interne- în ultimul deceniu, odată cu sporirea puterilor

Comisiei şi cu transformarea UE, într-un actor semnificativ al politicilor europene

şi mondiale, funcţia a devenit mult mai dezirabilă, fapt ce a comdus la o competiţie

reală pentru ocuparea ei, şi evident, la creşterea interesului comisarilor pentru

reînnoirea mandatului.

La începutul mandatului, preşedintele Comisiei îi încredinţează fiecărui comisar

un portofoliu. Această operaţiune, de o deosebotă importanţă politică, este

precedată de consistente acţiuni de lobby desfăşurate atât de către comisari, cât şi

7

de către guvernele naţionale. Miza o reprezintă ocuparea portofoliilor celor mai

influente ale ierarhiei interne ale Comisiei – cel al agriculturii, al bugetului şi al

relaţiilor externe. În general atunci când se încredinţează portofoliile se ţine cont de

vechimea în serviciu a comisariilor, de competenţă şi de eficienţă, dar şi de factori

subiectivi, cum sunt abilităţiile politice şi reputaţia candidaţiilor. Nu sunt de

neglijat nici factorii care ţin de influenţa politică a guvernelor statelor membre,

care în ciuda independenţei de care se bucură comisarii- au interesul ca naţionalii

lor să ocupe portofolii strategice, din care să le poată promova interesele.

Fiecare comisar are propriul său cabinet care îl ajută la îndeplinirea sarcinilor,

acesta fiind format din asistenţi şi consilieri, coordonaţi de către un şef de cabinet.

Fiecăruia din aceştia li se încredinţează responsabilitatea supravegherii unei părţi

din domeniul ce constituie portofoliul comisarului, şeful de cabinet având în plus

responsabilitatea coordonării şi arbitrajului. Membri cabinetului sunt specialişti,

putând fi comparaţi cu consilierii tehnici din administraţiile naţionale care răspund

de activitatea unui anumit sector din minster. Şefii de cabinet se întâlnesc în fiecare

zi de luni pentru a pregăti întâlnirile săptămânale ale Colegiului. Membri

cabinetului provin în general din aceeaşi ţară ca şi comisarul, dar această situaţie

nu constituie o regulă.

Regimul lor juridic diferit de cel al funcţionarilor comunitari se remarcă şi prin

faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleaşi reguli ca cele

aplicabile pentru desemnarea funcţionarilor comunitari în general. Cabinetul

comisarului formează echipa care dispare odată cu încetarea mandatului

comisarului, ceea ce presupune că relaţiile dintre comisar şi membri cabinetului

său trebuie să fie bazate pe încredere totală şi reciprocă.

8

Cabinetului Preşedintelui comisiei îi sunt repartizate pe lângă domeniile proprii

atribuţiilor preşedintelui şi alte sectoare de activitate ale Comisiei. Jaques Delors a

luat în responsabilitatea sa, în plus faţă de sarcinile tradiţionale ale preşedintelui,

problemele monetare şi coordonarea fondurilor structurale. Jaques Santer a avut

sub directa sa îndrumare în plus faţă de îndatoririle specifice: secretariatul general,

secretariatul juridic, biroul de securitate, celula de perspectivă, inspectoratul

general, serviciul purtătorului de cuvânt, chestiunile monetare, politica externă şi

de securitate comună, drepturile omului şi probleme instituţionale (ultimele patru

le-a coordonat împreună cu alţi comisari în competenţa cărora intra sectoarele

menţionate).

II. Preşedintele comisiei

Preşedintele reprezintă figura centrală a ierarhiei dar – în pofida influenţei sale-

nu dispune încă de puteri suficiente pentru a putea fi considerat echivalentul unui

prim-ministru al Uniunii Europene. El deţine în principal funcţii administrative, de

reprezentare şi de protocol, atribuţiile sale nefiind definite prin tratate. Fiind

considerat „primus inter pares”, teoretic deciziile sale pot fi respinse prin vot de

către ceilelţi comisari. Principala pârghie a influenţei sale o constituie participarae

la procedura de numire a comisarilor, precum şi dreptul de a distribui portofoliile.

În ceea ce priveşte procedura de desemnare a preşedintelui Comisiei, regula

nescrisă era ca şefii statelor membre să decidă asupra numirii unei persoane

acceptată de către toţi cu ocazia Consiliului European organizat în luna iunie,

înainte de încheierea mandatului Comisiei, prin vot cu majoritate calificată, supus

aprobării Parlamentului.

III. Serviciile administrative

9

Încă de la originea sa, administraţia comunitară a fost organizată în direcţii

generale, ele însele fiind alcătuite la rândul lor din alte unităţi administrative.

Direcţiile generale în număr de 23, sunt desemnate printr-un indicativ şi

desfăşoară activităţi într-un anumit domeniu. De regulă, direcţiile generale au în

fruntea lor un funcţionar de grad A1, care în principiu are o naţionalitate diferită de

cea a comisarului de care depinde,în scopul păstrării interesului comunitar şi a

coeziunii interne a Comisiei.

Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei

autoritate supremă este un director general care răsounde la rândul lui în faţa unuia

sau mai multor comisari pentru activitatea serviciilor care îi sunt subordonate.

Direcţiile generale au competenţe verticale, răspunzând de un anumit sector al

economiei.

În cadrul Comisiei îşi exercită activitatea şi o serie de servicii speciale. La

origine, acestea au fost reprezentate de aşa-numitele „Task forces”, unităţi create

de Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupunea că au un

caracter temporar. Aceste unităţi structurale fiinţează pe durata misiunii pentru care

au fost create.

În cadrul structurii organizatorice, un rol deosebit de important îi revine

Secretariatului general ( organizarea muncii, coordonarea activităţiilor, relaţii cu

statele membre şi celelalte instituţii, etc.). secretariatul general este prezent în toate

etapele activităţii Comisiei, având un rol de acumulare şi de redistribuire a

informaţiei.

De o manieră generală, Secretariatul general ajutat de Serviciul juridic, joacă un

rol esenţial în ceea ce priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept

10

comunitar în cadrul serviciilor. Această funcţie extrem de importantă tinde să

plaseze Secretariatul general în vârful ierarhizării administrative.

5. Funcţionare

Principiul de funcţionare este colegialitatea ceea ce înseamnă că horărârile sunt

luate printr-o decizie colectivă, membri comsiei fiind responsabili în comun de

măsurile adoptate. Principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor Comisiei a fost

considerat ca o garanţie a eficacităţii activităţii Conferinţei cu ocazia conferinţei

interguvernamentale ce a condus la adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.

Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în Regulamentul interior al

Comisiei.

Comisia se reuneşte în principiu, o dată pe săptămână la Bruxelles în formula sa

colegială, pentru a se pronunţa asupra textelor incluse pe ordinea de zi la

convocarea preşedintelui. La reuniunile Comisiei participă de regulă Secretarul

general al Comisiei, Directorul general al departamentului legislativ, Secretarul

general adjunct şi cu anumite excepţii şi Şeful de cabinet al preşedintelui Comisiei.

Pregătirea lucrărilor pentru reuniunile comisiei revine în sarcina şefilor de cabinet,

care se întâlnesc săptămânal în acest scop.

În procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe

niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului

normativ este avizat de Serviciul Juridic, care asigură conformitatea textului cu

ordinea juridică comunitară. Apoi, în cadrul aceluiaşi serviciu, este verificată de

către jurişti-revizori, concordanţa terminologică şi juridică a viitoarei norme în

toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

11

Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbateriile fiind confidenţiale, la şedinţe

putând participa persoanele stabilite în regulament. Activităţile comisiei se

desfăşoară pe baza unui program anual de lucru adoptat de aceasta, defalcat pe

programe trimestriale.

Secretariatul general are obligaţia de a asigura punerea în aplicare a procedurilor

decizionale şi de a veghea la executarea deciziilor. De asemenea, el va lua măsurile

necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea în JOCE10 a actelor Comisiei,

precum şi transmiterea acestora altor instituţii comunitare.

Comisia răspunde pentru activitatea sa în faţa Parlamentului European care o

poate demite în bloc prin moţiune de cenzură. Deşi cenzurată, Comisia îşi exercită

prerogativele până la numirea unei noi Comisii.

6. Atribuţii

Atribuţiile Comisiei aşa cum sunt enumerate în articolul 211 din Tratatul CE,

sunt detaliate în prevederile tratatelor. Atribuţiile şi responsabilităţile Comisiei sunt

puternic influenţate de organizarea sa internă duală- în parte organ cvasi- executiv

al Uniunii Europene, în parte corp birocratic, şi se referă la:

a. Formularea de recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul

tratatului ( Funcţia de iniţiativă);

b. Vegerea asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de

instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghere);

c. Exercitarea atribuţiilor conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor

stabilite de acesta, luarea de decizii proprii şi participarea la procesul de

adoptare a actelor Consiliului şi ale Parlamentului European ( funcţia de

execuţie);

10 Jurnalul Oficial al Comunităţiilor Europene

12

d. Reprezentarea internă şi externă a Uniunii Europene (funcţia de

reprezentare).

Funcţiile care au cunoscut un proces evolutiv mai pronunţat sunt cele referitoare

la participarea Comisiei la puterea normativă în cadrul procesului comunitar

(respectiv funcţia de decizie şi de execuţie).

A. Funcţia de iniţiativă

Conform Tratatului CE, Comisia deţine un aşa-numit monopol de iniţiativă

legislativă, Consiliul putând hotărî cel mai adesea, doar la propunerea Comisiei.

Comisia are posibilitatea de aşi retrage propunerea atâta timp cât Consiliul nu a

statuat. Modificarea se poate face de către Comisie pe tot parcursul procedurii de

adoptare a unui act comunitar.

În cazul retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată şi este necesară

informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de

consultare a acestuia, situaţie generalizată la majoritatea domeniilor comunitare.

Dacă de regulă statele membre sunt cele care fac demersuri pe lângă Comisie

pentru a face propuneri Consiliului, prin Tratatul de la Maastricht, i s-a acordat

acest drept şi Parlamentului European, care poate cu majoritatea membrilor săi să

ceară Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare asupra chestiunilor

care necesită elaborarea unui act comunitar. Consiliul poate stimula funcţia de

iniţiativă a Comisiei având posibilitatea să-i cearâ acesteia să efectuezew toate

studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune, şi să-i

prezinte toate propunerile corespunzătoare.

În practică propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale

administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare. Pentru a

13

realiza o analiză tehnică a problemelor, în cadul departamentelor Comisiei se

apelează în mod frecvent la experţii independenţi, a căror competenţă este

cunoscută. De asemena, sunt solicitate să-şi exprime opiniile Comitetele

consultative.

Prin Tratatul de la Maatricht s-a adus o modificare exclusiv al Comisiei în

domeniul iniţiativei legislative, în sensul că în cadrul politicii monetare, Consiliul

se pronunţă asupra propuneriilor Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului

şi Băncii Centrale Europene sau după recomandarea BCE şi consultarea

Parlamentului European.

B. Funcţia de execuţie

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea

legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie decât

în urma unei abilitări date de către Consiliu.

Responsabilităţile executive ale Comisiei se referă în principal la elaborarea de

directive, regulamente, decizii, recomandări şi opinii, la asigurarea execuţiei

bugetului Uniunii Europene, la supravegherea implementării politiciilor Uniunii

Europene şi la urmărirea respectării principiului liberei concurenţe. În exercitarea

funcţiei de execuţie, Comisia este supravegheată de către Consiliu, prin

intermediul comitetelor consultative11, de gestiune12 şi de reglementare13.

Comitetele sunt compuse din reprezentanţi ai statelor membre şi procedura de

consultare a acestora presupune două posibilităţi:

11 Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei comune.12 Pot interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole Comune( ex. Comitetul de gestiune pentru lapte, pentru zahăr, etc.)13 Sunt active în special în domeniul reglementărilor privind produsele alimentare (ex. Comitetul permanent pentru industria alimentară, pentru probleme veterinare, pentru protecţia plantelor, etc.)

14

În cazul avizului negativ: pot să retragă în anumite cazuri dreptul de decizie

al Comisiei, pentru a-l reda Consiliului.

În cazul avizului favorabil: comisia adoptă decizia de implementare stabilă.

În cadul puterii de decizie, Comisia poate administra măsuri protecţioniste-

acestea fiind măsuri temporare ce constitie excepţii de la tratate, fiind adoptate de

statele membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite.

C. Funcţia de supraveghere

Una din cele mai importante atribuţii este cea de „gardian al tratatelor” şi

constă în principal în controlul aplicării tratatelor comunitare de către celelalte

instituţii comunitare şi de către statele membre. Astfel, Comisia este însărcinată să

vegheze la aplicarea tratatelor şi are puterea de a declanşa o acţiune în justiţie

contra statului care nu aplică tratatele.

În exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de informare

şi prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-i comunica informaţii, de a modifica

măsuri sau proiecte de măsuri, de a semnala situaţii de fapt şi de drept.

Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi sau plata

unor penalităţi) în special intreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.

D. Funcţia de reprezentare

Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Comunităţilor , atât în plan

internaţional cât şi în plan intern, comunitar. Astfel, Comisia asigură reprezentarea

Comunităţilor europene în negocierile internaţionale. Comisia îşi exercită funcţia

de reprezentare în cadrul negocierilor comerciale, de asociere sau de admitere a noi

15

membri. Acordurile de asociere sunt negociate de către Comisie care stabileşte

cadrul general al negocierilor, care cuprinde procedurile şi obiectivele urmărite.

Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată de Tratatul CE, conform

căruia în fiecare din satele membre Comunitatea beneficiază de capacitatea juridică

recunoscută persoanelor morale de către legislaţiile naţionale (putând să

dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile sau imobile, să introducă acţiuni în

justiţie), în acest scop fiind reprezentată de Comisie.

Evaluând ansamblul atribuţiilor Comisiei se poate desprinde concluzia că aceasta

evoluează spre o poziţie comparabilă cu cea a unui Executiv care dispune de

iniţiativă legislativă, execută legile şi veghează la respectarea lor sub controlul

organului care l-a investit.

16