35
COMPETITIVITATEA ECONOMIEI EUROPENE Structura cursului 1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi 2. Locul UE în competiţia globală 3. Strategia UE de creştere a competitivităţii 4. Perspectivele competitivităţii europene 1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi Competitivitatea a devenit una dintre preocupările centrale ale guvernelor şi firmelor din aproape orice ţară. Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziţionează mai favorabil decât altele în competiţia internaţională sunt subiecte importante de studiu şi analiză pentru economişti. În literatura de specialitate, competitivitatea este privită fie la nivel de firmă, fie la nivel de economie naţională. Ne vom ocupa în continuare doar de competitivitatea internaţională a unei economii naţionale, perspectivă ce concordă cu intenţia studiului nostru – analiza poziţiei Uniunii Europene în competiţia economică globală. Deşi conceptul de competitivitate nu are în vedere strict poziţionarea unei ţări în comerţul internaţional, el s-a dezvoltat în special în legătură cu această activitate. Fenomenul nu este dificil de înţeles dacă avem în vedere faptul că pentru unii autori competitivitatea se reduce la capacitatea unei ţări de a-şi impune propriile produse pe piaţa mondială. Astfel, R. Carbaugh

Competitivitatea Economiei Europene

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Competitivitatea Economiei Europene

COMPETITIVITATEA ECONOMIEI EUROPENE

Structura cursului

1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi

2. Locul UE în competiţia globală

3. Strategia UE de creştere a competitivităţii

4. Perspectivele competitivităţii europene

1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi

Competitivitatea a devenit una dintre preocupările centrale ale guvernelor şi firmelor din

aproape orice ţară. Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziţionează mai favorabil decât

altele în competiţia internaţională sunt subiecte importante de studiu şi analiză pentru economişti.

În literatura de specialitate, competitivitatea este privită fie la nivel de firmă, fie la nivel de

economie naţională. Ne vom ocupa în continuare doar de competitivitatea internaţională a unei

economii naţionale, perspectivă ce concordă cu intenţia studiului nostru – analiza poziţiei Uniunii

Europene în competiţia economică globală.

Deşi conceptul de competitivitate nu are în vedere strict poziţionarea unei ţări în comerţul

internaţional, el s-a dezvoltat în special în legătură cu această activitate. Fenomenul nu este dificil

de înţeles dacă avem în vedere faptul că pentru unii autori competitivitatea se reduce la capacitatea

unei ţări de a-şi impune propriile produse pe piaţa mondială. Astfel, R. Carbaugh definea

competitivitatea internaţională drept “capacitatea unei ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei

concurenţe corecte, de a concepe, produce şi comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate

superioară, fie la un preţ inferior faţă de produsele şi serviciile oferite de alte ţări.” Dacă în ceea ce

priveşte calitatea bunurilor comercializate suntem de acord cu rolul acesteia în competitivitatea

unei economii, în ceea ce priveşte preţul, trebuie făcută precizarea că acesta nu mai reprezintă

întotdeauna un factor important al competitivităţii unei ţări. Dimpotrivă, în prezent, economiile

cele mai competitive sunt cele ale căror produse se situează în sectorul tehnologiilor de vârf, unde

predomină inovaţia şi preţurile ridicate. Capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la produsele

comercializate pe piaţa externă reprezintă un obiectiv mai important şi o dovadă mai puternică a

competitivităţii sale, decât vânzarea la preţuri scăzute. Pentru ţările cele mai dezvoltate, avantajul

competitiv se situează în ramurile de vârf, în care tehnologia avansată impune şi preţuri pe măsură.

Page 2: Competitivitatea Economiei Europene

În plus, competitivitatea bazată pe costul factorilor de producţie a devenit extrem de fragilă.

Oricând, într-o altă ţară pot apărea factori mai ieftini sau subvenţionaţi de guvern, iar activităţile

bazate pe costuri reduse cu factorii de producţie sunt, de obicei, cele care aduc şi profiturile cele

mai scăzute.

Piaţa mondială reprezintă, într-adevăr, un test al competitivităţii unei ramuri, dar nu unicul

factor de influenţă. Principalul scop al unei naţiuni este un nivel de trai ridicat şi în creştere pentru

cetăţenii săi. Capacitatea de a face acest lucru depinde de productivitatea cu care resursele

naţionale (muncă şi capital) sunt folosite. În opinia lui Michael Porter, productivitatea este

determinantul principal, pe termen lung, al nivelului de trai, întrucât este baza venitului naţional pe

locuitor, iar competitivitatea la nivel naţional îşi găseşte expresia cea mai potrivită, în opinia

aceluiaşi autor, în productivitatea naţională. Analiza competitivităţii prin prisma productivităţii

arată clar faptul că balanţa comercială excedentară nu înseamnă automat economie competitivă.

Creşterea exporturilor ca urmare a salariilor scăzute şi a monedei depreciate, în condiţiile

importurilor de produse din ramurile de vârf, poate determina o balanţă comercială excedentară,

dar nivelul de trai al populaţiei se deteriorează. Capacitatea de a exporta bunuri produse la un nivel

ridicat al productivităţii este mult mai benefică economiei, exemplul Japoniei fiind elocvent în

acest sens – exporturile de produse industriale provin din ramurile cu productivitate ridicată, în

timp ce importurile sunt reprezentate de materii prime şi produse inferior prelucrate, care necesită

forţă de muncă mai puţin calificată şi un nivel scăzut de tehnologie. Componenţa exporturilor unei

ţări este mai importantă decât ponderea lor pe piaţa mondială.

OECD defineşte competitivitatea drept “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor,

statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod

susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit

superior din valorificarea forţei de muncă”. Această definiţie surprinde nu doar aspectele de

ordin strict economic, ci şi finalitatea socială a competitivităţii, aceea de creştere a veniturilor

forţei de muncă şi, implicit, a nivelului de trai, idee susţinută şi de Michael Porter şi de

International Institute for Management Development. Într-adevăr, competiţia globală între ţări este,

în ultimă instanţă, o competiţie pentru cerşterea nivelului de trai.

Competitiveness Advisory Group, grupul de experţi desemnaţi de Comisia Europeană

pentru a studia căile de creştere a competitivităţii europene, apreciau că noţiunea de competitivitate

implică elemente de productivitate, eficienţă şi profitabilitate şi reprezintă un mijloc important de

creştere a nivelului de trai, a bunăstării sociale şi a nivelului veniturilor indivizilor într-o manieră

Page 3: Competitivitatea Economiei Europene

neinflaţionistă. Competitivitatea trebuie privită ca o cale de creştere a numărului de locuri de

muncă şi de eradicare a sărăciei.

Este clar că nu putem vorbi despre o definiţie unanim acceptată a competitivităţii. Nu

putem vorbi despre o teorie general acceptată a competitivităţii, în ciuda importanţei în creştere a

acestui subiect, şi nici despre existenţa unui set de factori clar delimitaţi, care să permită aprecierea

obiectivă a competitivităţii unei ţări sau firme

Michael Porter afirmă, pe baza datelor analizate pe o perioadă mai mare de timp şi pentru

mai multe ţări, că putem totuşi vorbi despre stabilitatea determinanţilor competitivităţii. Michael

Porter este unul dintre cei care au studiat competitivitatea unei naţiuni din perspectivă

multicauzală, încercând să delimiteze factorii determinanţi ai acesteia, în urma unui studiu de 4

ani, asupra a 10 economii majore ale lumii.

Porter consideră că determinaţii ai avantajului competitiv naţional sunt reprezentaţi de

situaţia factorilor de producţie, situaţia cererii, sectoarele din amonte şi aval şi strategia şu

structura firmelor, precum şi competiţia dintre acestea. Toţi aceşti factori sunt în interdependenţă,

formând un sistem cunoscut în literatura de specialitate ca diamantul competitivităţii. Alături de

aceşti determinanţi, competitivitatea este influenţată, în anumite condiţii, şi de acţiunea guvernului

si de factorii aleatori.

Strategia firmei, structura si concurentaStrategia firmei,

structura si concurenta

Situatia factorilor

de productie

Situatia factorilor

de productie

Situatia cereriiSituatia cererii

Sectoarele din amonte si din

aval

Sectoarele din amonte si din

aval

FactoriialeatoriFactorii

aleatori

Actiunea guvernuluiActiunea guvernului

Page 4: Competitivitatea Economiei Europene

Factorii de producţie au un rol important în competitivitatea unei naţiuni, dar stocul de

factori este mai puţin important decât capaciatea de creare şi îmbunătăţire continuă a lor. În

categoria factorilor de producţie, Michael Porter include:

- resursele umane, analizate prin prisma cantităţii, calificărilor, costului, eticii muncii

- resursele fizice – cantitate, calitate, accesibilitate, cost. Resursele fizice includ reţeaua

hidraografică, clima, localizarea geografică, mărimea teritoriului.

- resursele informaţionale – cunoştinţele ştiinţifice, tehnice, legate de piaţă existente în

plan naţional, în reţeaua de universităţi, institute de cercetare private sau guvernamentale, birouri

statistice, baze de date etc.

- resursele de capital – volumul şi costul capitalului disponibil pentru finanţarea

activităţii economice

- infrastructura – tipul, calitatea, costul utilizării. Infrastructura include sistemul de

transport, de comunicaţie, dar şi sistemul sanitar şi instituţiile de cultură, care influenţează calitatea

vieţii şi atractivitatea ţării respective.

Avantajul competitiv nu depinde doar de existenţa acestor factori, ci mai ales de cât de bine

sunt ei utilizaţi

Cererea internă este un alt determinant al competitivităţii, care îşi păstrează importanţa,

în ciuda globalizării, întrucât orientează firmele cu privire la preferinţele consumatorilor. Cu cât

consumatorii interni sunt mai sofisticaţi si mai pretenţioşi, cu atât efectul asupra

producătorilor este mai favorabil. Cererea internă poate anticipa, în acst caz, nevoile

consumatorilor externi.

Importanţa dimensiunii pieţei interne a fost un subiect îndelung dezbătut. O piaţă de mari

dimensiuni aduce cu sine avantajul economiilor de scară, dar o piaţă de dimensiuni mai reduse

forţează agenţii economici să se orienteze către export, aşa cum s-a întâmplat în cazul Elveţiei,

Suediei, Coreei sau Japoniei.

Sectoarele înrudite (din amonte şi din aval) – avantajul competitiv într-un sector oferă un

avantaj potenţial firmelor care folosesc în procesul productiv inputuri din sectorul respectiv.

Strategia, structura firmei şi concurenţa au în vedere contextul în care firmele sunt

create, organizate şi conduse, precum şi situaţia concurenţei interne. În ceea ce priveşte sistemul de

management, trebuie precizat că nu există un sistem universal valabil, ci acesta trebuie adaptat în

funcţie de mediul naţional şi de sectorul în discuţie. În ceea ce priveşte concurenţa internă,

dovezile empirice demonstrează o legătură strânsă între aceasta şi avantajul competitiv în plan

internaţional. Competiţia internă stimulează inovarea şi progresul, costuri scăzute, calitate

Page 5: Competitivitatea Economiei Europene

crescută şi apariţia unor noi produse. întărite cu ajutorul competiţiei interne, firmele sunt

mult mai capabile să facă faţă celei externe.

Guvernul nu este considerat de către Porter un al cincilea determinat al competitivităţii, ci

doar un factor important de influenţă a celoralţi determinanţi. Astfel, spre exemplu, guvernul

poate influenţa situaţia factorilor de producţie prin subvenţii, politici care influenţează piaţa

de capital, educaţia etc. La rândul său, cererea poate fi influenţată prin standarde şi reguli

sau prin însăşi calitatea guvernului de consumator.

Factorii aleatori (şocuri petroliere, războaie, decizii politice ale guvernelor străine,

evoluţii neaşteptate ale pieţelor financiare, modificări tehnologice majore etc.) sunt

importanţi, întrucât determină discontinuităţi care pot modifica poziţia competitivă, fie prin

anularea unor unor avantaje anterioare, fie prin crearea de oportunităţi suplimentare.

Determinanţii competitivităţii în viziunea World Economic Forum:

- instituţiile

- infrastructura

- mediul macroeconomic

- sănătatea, educaţia şi formarea profesională

- eficienţa pieţei

- adaptabilitatea tehnologică

- complexitatea activităţii economice a întreprinderilor

- inovaţia

Page 6: Competitivitatea Economiei Europene

2. LOCUL UE ÎN COMPETIŢIA GLOBALĂ

Prosperitatea economică a unei ţări sau regiuni este privită în prezent în mod diferit decât era

în urmă cu câteva decenii. Anterior manifestării tendinţelor de globalizare economică, fiecare ţară

îşi aprecia prosperitatea prin prisma propriei evoluţiii faţă de situaţia anterioară. Creşterea

economică sau a standardului de viaţă a populaţiei însemna prosperitate, iar comparaţiile cu alte

ţări erau mai puţin semnificative. Globalizarea a facilitat accesul la informaţiile legate de situaţia

celorlalte ţări şi a modificat maniera de a aprecia prosperitatea. În prezent, populaţia nu mai este

satisfăcută de faptul că trăieşte mai bine decât în urmă cu 30 de ani, ci doreşte să beneficieze de

cele mai înalte standarde de viaţă existente la nivel mondial. Comparaţiile internaţionale au

devenit, prin urmare, mult mai importante şi mai uzitate, iar benchmarkingul – comparaţia cu

liderul – nu mai este o strategie folosită pe scară largă doar în lumea afacerilor, ci şi la nivel

macroeconomic, pentru a scoate în evidenţă diferenţele şi pentru a determina cauzele lor.

Un prim criteriu de comparaţie poate fi reprezentat de produsul intern brut, care măsoară

totalitatea producţiei anuale finale a unei ţări, fiind, din acest motiv, folosit pe scară largă în

comparaţiile internaţionale, pentru a surprinde capacitatea productivă a unei economii.

Tabelul nr. PIB şi PIB/loc în principalele regiuni economice

PIB (mld. USD) PIB/loc (USD)Total mondial 70.806,59 -UE 27 14.518,5 29800Zona Euro (13 state) 10.070,9 31.910,26SUA 13.675,129 45.175,59Japonia 4.346 34.011Noile ţări industrializate din Asia

2.402,05 n.a.

China 11.206,8 8.485,7India 4.555,3 4.031,3

Sursa: Fondul Monetar Internaţional, estimări pentru anul 2007.Noile state industrializate din Asia sunt Hong Kong, Coreea, Singapore, Taiwann.a. – date nedisponbile pentru grupul respectiv de ţăriPIB şi PIB/loc sunt calculaţi la paritatea puterii de cumpărare

Situaţia UE în ceea ce priveşte PIB s-a modificat în urma aderării celor 10 noi membri, Uniunea

reuşind să obţină un uşor avantaj faţă de SUA în această privinţă. PIB/loc reprezintă însă o

reflectare mult mai fidelă a performanţelor unei economii, întrucât ia în calcul şi potenţialul

acesteia, sub raportul numărului de locuitori. Din acest punct de vedere, avansul SUA este

Page 7: Competitivitatea Economiei Europene

considerabil, iar poziţia acesteia de lider este incontestabilă. PIB/loc pentru UE a scăzut în urma

aderării celor 10 state cu un nivel de dezvoltare mai scăzut

Statisticile arată că doar un singur stat european, şi anume Luxemburgul, poate rivaliza cu orice

stat din componenţa SUA, în ceea ce priveşte nivelul PIB/loc. Performanţa acestei ţări poate fi

pusă, în mare măsură, pe seama intrărilor masive de capital străin, toate celelalte ţări fiind depăşite

de cel puţin jumătate din statele americane în ceea ce priveşte acest indicator.

Decalajele în ceea ce priveşte PIB şi PIB/loc între UE şi SUA apar cu atât mai importante cu ratele

de creştere a economiei americane sunt constant mai ridicate decât cele europene.

Rata de creştere a PIB

2004 2005 2006

UE 25 2,3% 2,0% 2,3%

SUA 4,4% 3,5% 3,3%

Japonia 2,7% 1,1% 1,7%

estimări

Sursa: Statistici FMI, Eurostat

Un alt criteriu important de comparaţie îl reprezintă resursele de care dispun în prezent polii

de putere, categorie în care poti fi incluse o mare varietate de elemente. Sub aspectul suprafeţei,

SUA, cu peste 9,6 milioane km², dispută poziţia a treia mondială cu China, după Rusia şi Canada.

Uniunea Europeană, deşi şi-a extins suprafaţa prin aderarea celor 10 state în 2004, se situează în

continuare la mare distanţă de SUA, cu aproximativ 4 milioane km², iar Japonia oupă o suprafaţă

de doar 377.800 km². Cu siguranţă că nici suprafaţa şi nici populaţia nu constituie, în sine, criterii

esenţiale în dezvoltarea economică a unei ţări (Japonia este un exemplu elocvent în acest sens), dar

alături de alte criterii, pot reprezenta un factor important de influenţă, prin potenţialul economic pe

care îl conferă (bază de resurse naturale, piaţă de desfacere, forţă de muncă etc).

În ceea ce priveşte populaţia, UE27, cu 494 milioane de locuitori, se află pe locul 3 mondial,

după China şi India, devansând SUA, care are numără aproximativ 300 miloane locuitori şi

Japonia, cu aproximativ 128 milioane.

Page 8: Competitivitatea Economiei Europene

Populaţia însă comportă o discuţie mai amplă, atât în ceea ce priveşte rolul ei în dimensiunea

cererii interne, cât şi ca forţă de muncă. Diagrama 1 ilustrează situaţia consumului privat,

comparativ pentru SUA şi ţările cele mai dezvoltate din Europa, la nivelul anului 2003.

Diagrama 1 Consumul privat (USD), în SUA şi ţările europene, ajustat la paritatea puterii de cumpărare

Sursa: F. Bergstrom, R. Gidehag, Europe versus USA, Timbro, Stockholm, iunie 2004, www.timbro.com

Consumul privat este strâns legat de valoarea PIB/locuitor. În ţările cu un PIB/loc ridicat,

veniturile sunt ridicate şi aceasta determină creşterea consumului privat. PIB/loc nu este, însă,

singurul factor de influenţă şi de diferenţiere între ţări. Un rol important îl are politica fiscală şi

cheltuielile publice.

Aşa cum se observă şi din graficul anterior, consumul privat în SUA este mult mai ridicat

decât în ţările europene. În SUA o persoană cheltuie în medie cu peste 9700 USD mai mult decât

media UE 15, ceea ce înseamnă o diferenţă de 77%. Această diferenţă este detrminată atât de

Page 9: Competitivitatea Economiei Europene

nivelul mai ridicat al PIB/loc, cât şi de nivelul mai redus al impunerii şi dezavantajează

companiile europene printr-un nivel al cererii mai mic decât cel potenţial.

Problemele UE în ceea ce priveşte populaţia nu se opresc la dimensiunea consumului privat.

Cel puţin două merită, de asemenea atenţie: şomajul şi îmbătrânirea populaţiei.

În ceea ce priveşte şomajul, acesta reprezintă o problemă cronică a economiei UE, situându-

se la nivele ridicate de peste 30 de ani. Cu toate acestea, până în anii 1960, şomajul în Europa era

foarte redus şi se vorbea ciar despre „miracolul ocupării europene”. Acest miracol a luat sfârşit în

anii 1970, când şomajul a început să crească, urmând aceeaşi tendinţă şi în anii 1980 şi, cu unele

întrruperi, 1990. În prezent, rata şomajului la nivelul UE se situează în jurul valorii de 8%, un

procent mult mai ridicat decât cel întregistrat de SUA, 5,1%, Japonia, 4,4% sau noile ţări

industrializate din Asia, 3,7% . Acest procent ascunde diferenţe destul de importante între ţări.

Ţările mari – Franţa, Germania, Spania, Italia – se confruntă cu rate constant ridicate, de

apoximativ 10%, în timp ce Irlanda şi Olanda înregistrează rate mai scăzute, de aproximativ 5%.

De asemenea, în ţări precum Suedia şi Danemarca, şomajul s-a menţinut constant la niveluri

scăzute, de sub 5%.

Pe lângă diferenţele în ceea ce priveşte nivelul ratei şomajului între UE şi SUA, trebuie

făcută precizarea că durata şomajului este mai lungă în UE, în Germania şi Italia, spre exemplu,

peste jumătate din populaţia şomeră se află în această situaţie de peste un.

Cauze:

- problemele structurale

- flexibilitatea pieţei muncii

- socurile externe

- protectia sociala

O altă problemă de ordin demografic ce preocupă UE este îmbătrânirea populaţiei, care va

afecta în viitor puternic cheltuielile publice pentru pensii şi asistenţă medicală. Din acest motiv,

statele membre pregătesc sau implementează deja măsuri de reformă a sistemului de pensii, în

scopul creşterii sustenabilităţii finanţelor publice, prin creşterea treptată a vârstei de pensionare (în

Estonia, Austria, Ungaria, Letonia, Lituania, Germania) sau prin stimularea persoanelor în vârstă

pentru a rămâne active pe piaţa muncii (Franţa, Marea Britanie). Chiar şi în aceste condiţii însă,

problemele de pe piaţa muncii afectează competitivitatea europeană în plan global.

Page 10: Competitivitatea Economiei Europene

În ceea ce priveşte nivelul înzestrării cu resurse naturale, situaţia comparativă dintre cele

trei puteri economice pentru patru materii prime de bază (cărbune, minereu de fier, gaze naturale şi

ţiţei) este prezentată în tabelul urmator.

Dotarea cu resurse a centrelor de putere

UE SUA Japonia

Cărbune (kg/loc) 1341 3317 80

Minereu de fier (kg/loc) 7,6 213 -

Gaze naturale (GJ/loc) 19 78 0,7

Ţiţei (kg/loc) 252 1336 -

Sursa: V. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 325

Şi în ceea ce priveşte acest criteriu, UE este depăşită de SUA, diferenţele fiind, în majoritatea

cazurilor, considerabile. În economia contemporană, înzestrarea cu resurse naturale nu mai

reprezintă un factor la fel de important pentru dezvoltare, ca în trecut. Accentul pus pe producţia

din sectoarele de vârf, pentru care consumul de resurse este mic şi preţul de vânzare este mare face

ca deficitul UE să nu fie considerat un handicap hotărâtor în dezvoltarea sa. Exemplu Japoniei este

iarăşi elocvent – cu o dotare în resurse naturale mult inferioară UE, ea a reuşit performanţe

economice remarcabile. Lipsa unor resurse poate chiar stimula inovarea pentru depăşirea acestui

handicap, aşa cum remarca Michael Porter. Totuşi, economia americană, dezvoltată, modernă şi

inovatoare are un atu în plus prin resursele naturale de care dispune, în timp ce economia

europeană trebuie să facă faţă creşterii preţurilor reusrselor, în special în domeniul energetic, şi al

instabilităţii aprovizionării.

Mai important pentru dezvoltarea economică decât înzestrarea cu resurse naturale este

capacitatea economiei respective de a inova, de a se menţine în trendul curent al dezvoltării

tehnologice. La nivel global, cheltuielule cu activităţile de cercetare-dezvoltare (C&D) au crescut

rapid în ţările industrializate, de la aproximativ 1,5% din PIB în 1980, la peste 2,2% în prezent.

SUA continuă să deţină supremaţia în termenii investiţiilor totale în C&D, cu aproximativ

265 miliarde USD în 2005. Ca procent din PIB (2,6%), este însă depăşită de Japonia, cu 3,2%.

Pentru SUA, investiţiile guvernamentale în acest sector joacă un rol important, cifrându-se la 127

miliarde USD, din care 74 miliarde sunt cercetări în domeniul militar. UE se află la acest capitol în

urma celor doi competitori, cu doar 1,86 din PIB, chletuieli de C&D, iar obiecticul Agendei

Lisabona, de a ridica acest procent la 3% din PIB până în 2010, pare greu de realizat.

Page 11: Competitivitatea Economiei Europene

Cheltuielile de cercetare dezvoltare ca procent din PIB (2005)

Şi China are unul dintre cele mai dinamice bugete pentru cercetare, propunându-şi ca

obiectiv creşterea procentului de investiţii în C&D la 2,5% din PIB până în anul 2020. În 2005,

duvernul chinez a investit 29,4 miliarde USD în C&D, aproximativ 1,3% din PIB, procent care nu

include cheltuielile similare realizate de companiile străine

Diferenţele în ceea ce priveşte cheltuielie pentru C&D între UE şi principalii competitori nu

sunt de dată recentă, ceea ce reprezintă una din explicaţiile decalajelor de competitivitate.

În ceea ce priveşte activitatea comercială, UE este liderul mondial, cu un procent de 18,1%

din exporturile mondiale, urmată de SUA, cu 12,3%, China cu 8,9%, Japonia cu 8,5% şi Canada cu

4,8%.1 Procentul UE nu include însă schimburile intra-comunitare, care i-ar asigura un avans mai

important.

18,1

12,3

8,9

8,54,84

3,8

2,8

2,8

2,7

31,3

EU25

SUA

China

Japonia

Canada

Hong Kong

Coreea

Mexic

Fed. Rusa

Singapore

Restul lumii

1 conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului, date la nivelul anului 2004 (ultimile date disponibile).

Page 12: Competitivitatea Economiei Europene

Per ansamblu, însă, diferenţele între UE şi liderul mondial, SUA, sunt incontestabile,

deşi UE are rezultate importante în anumite domenii. O lungă perioadă de creştere

economică a făcut din SUA cea mai bogată regiune a lumii. Deşi pentru câteva secole,

Europa a fost liderul lumii în ceea ce priveşte progresul şi prosperitatea, ea a fost în prezent

depăşită din punct de vedere economic la aproape toate capitolele. Menţinerea nivelelor

tradiţionale ale prosperităţii, coeziunii sociale şi nivelului de trai necesită reforme

importante. În prezent, UE este o regiune a contrastelor – pe de o parte deschidere şi

inovare, pe de altă parte şomaj masiv, stagnarea creşterii economice, sărăcie şi excludere

socială. Dacă politicile şi cadrul general de funcţionare al Uniunii au fost suficiente şi

adecvate timp de câteva decenii, în prezent situaţia nu mai este aceeaşi. Creşterea economică

este încetinită, şomajul structural rămâne ridicat, iar inegalităţile sociale sunt în creştere. În

aceste condiţii, status quo-ul nu este o opţiune. În lipsa unor reforme ferme, forţele

competiţiei globale, impactul noilor tehnologii şi populaţia îmbătânită vor accentua

decalajele din interiorul UE şi dintre aceasta şi restul lumii.

Nevoia de schimbare este recunoscută la scară largă şi la nivelul Uniunii. Expresie a acestei

recunoaşteri sunt încercările ultimilor ani de găsire a unor soluţii viabile la problema

competitivităţii şi a creşterii, precum şi la celelalte probleme cu care se confruntă în prezent

Uniunea.

3. STRATEGIA UE DE CREŞTERE A COMPETITIVITĂŢII

În ciuda progreselor tehnologice şi industriale postbelice care au contribuit la recâştigarea

poziţiei economiei europene în plan mondial, anii ’80 au fost marcaţi de o lipsă de dinamism

generalizată, cunoscută şi sub numele de euroscleroză. Modificările produse în mediul

economic global nu au făcut decât să accentueze problemele europene, aşa cum am văzut în

capitolul anterior. SUA şi-au extins dominaţia asupra sectorului high-tech şi asupra multor pieţe

internaţionale, poziţia Japoniei pe piaţa mondială s-a consolidat, iar în sectoarele cu un nivel

tehnologic mai scăzut, noile ţări industrializate şi-au consolidat avantajele competitive. Pierderea

din ce în ce mai vizibilă a competitivităţii Uniunii a determinat reacţii şi elaborarea unor strategii

de contracarare a acestei situaţii.

Revitalizarea proiectului pieţei unice europene a constituit o soluţie pentru problemele cu care se

confrunta Comunitatea Europeană în competiţia globală.

Page 13: Competitivitatea Economiei Europene

Începuturile unei abordări mai coerente în direcţia îmbunătăţirii competitivităţii europene datează

din anul 1990, îmbrăcând forma unui studiu al Comisiei Europene, intitulat Politica

industrială într-un mediu deschis şi competitii. Scopul principal al acestui document a fost acela

de a stabili o împărţire clară a responsabilităţilor între sectorul public şi cel privat în ceea ce

priveşte crearea unui mediu dinamic, favorabil dezvoltării industriale. În plus, documentul a atras

atenţia asupra necesităţii renunţării la abordările defensive şi protecţioniste îmbrăţişate anterior de

Comunitate.

A urmat, în 1993, la cererea Consiliului European, întocmirea de către Comisie a unei strategii pe

termen mediu, pentru competitivitate, creştere economică şi ocupare. Strategia a reuşit să surprindă

problemele structurale cu care se confrunta economia europeană şi să ofere un cadru de măsuri

pentru rezolvarea lor. Documentul a pus un accent special pe problema ocupării, văzută ca o

componentă cheie a strategiei de creştere a competitivităţii. Performanţele europene în acest

domeniu au fost şi au continuat să rămână modeste, comparativ cu principalii săi competitori. În

aceste condiţii, rata înaltă a şomajului la nivel european nu reprezintă doar o risipă considerabilă a

potenţialului de creştere, ci o presiune importantă asupra costurilor sociale la nivel european., iar

soluţiile oferite de Comisie prin acest document au vizat:

- modificări în managementul resurselor umane printr-o organizare mai flexibilă a

muncii;

- proiecte de infrastructură la scară mare care să contribuie la o mai bună exploatare a

beneficiilor integrării regionale şi la creşterea coeziunii economice şi sociale, cu scopul principal

de a accelera crearea reţelelor transeuropene în domeniile transportului, energiei şi comunicaţiilor;

- politici macroeconomice coordonate la nivel european, vizând recâştigarea încrederii

în stabilitatea economiei europene. Criteriile de convergenţă stabilite în cadrul proiectului Uniunii

Economice şi Monetare urmau să contribuie la realizarea acestui obiectiv.

Obiectivele ambiţioase ale acestei strategii s-au regăsit într-o măsură insuficientă în plan practic,

iar persistenţa decalajelor de competitivitate dintre UE şi principalii competitori a continuat să

stârnească îngrijorări.

Un moment important în cadrul preocupărilor UE pentru creşterea competitivităţii l-a

reprezentat Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000. Recunoscând provocările cu care

Uniunea Europeană se confruntă ca urmare a globalizării şi a noii economii bazate pe cunoaştere,

Consiliul European de la Lisabona, din 23-24 martie 2000, a convenit fixarea unui nou obiectiv

strategic pentru Uniune, acela de a deveni „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe

Page 14: Competitivitatea Economiei Europene

cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe

şi mai bune, în condiţiile unei mai mari coeziuni sociale”

Agenda Lisabona stabileşte următoarele direcţii principale de acţiune:

- dezvoltarea societăţii informaţionale, în scopul îmbunătăţirii nivelului de trai, cu

aplicaţii în domeniile educaţiei, serviciilor publice, comerţului electronic, sănătăţii şi

managementului urban, pentru stimularea difuzării tehnologiilor informaţionale la nivelul

companiilor, dezvoltarea reţelelor avansate de telecomunicaţii şi facilitarea accesului la Internet.

Economiile care integrează aceste noi tehnologii în procesele productive (aşa cum e cazul SUA)

obţin productivităţi mai ridicate;

- dezvoltarea unui Spaţiu European al Cercetării şi Inovării. Acest spaţiu vizează

reunirea programelor comunitare şi naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării şi acordarea unei

priorităţi speciale politicii în domeniul inovării, având în vedere impactul activităţilor de cercetare-

dezvoltare asupra creşterii economice, ocupării şi coeziunii sociale. Pe lângă folosirea la maximum

a tehnologiilor existente, o economie competitivă trebuie să fie lider în procesul de inovare, ceea

ce presupune investiţii în C&D, institute de cercetare de nivel înalt, colaborare între universităţi şi

sectorul productiv, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală;

- crearea unui mediu atractiv pentru iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, în special

pentru întreprinderile mici şi mijlocii, întrucât competitivitatea şi dinamismul afacerilor depinde în

mod direct de reglementările cu privire la investiţii, inovare şi antreprenoriat. Agenda îşi propune

reducerea obstacolelor din calea iniţierii afacerilor şi creşterea calităţii cadrului legislativ;

- definitivarea pieţei interne, în scopul obţinerii beneficiilor maxime de pe urma

liberalizării, precum şi îmbunătăţirii climatului competitiv. Deşi definitivarea pieţei unice a

înregistrat progrese importante, rămân în continuare sectoare unde piaţa este încă fragmentată, ca

de exemplu în cazul serviciilor sau a unor industrii protejate. În condiţiile în care sectorul

serviciilor reprezintă aproximativ 70% din economia europeană, liberalizarea în acest domeniu

determină importante câştiguri de productivitate;

- pieţe financiare eficiente şi integrate, care să stimuleze creşterea şi ocuparea prin

alocarea eficientă a capitalului şi reducerea costului acestuia;

- coordonarea politicilor macroeconomice, urmărindu-se consolidarea fiscală,

calitatea şi sustenabilitatea finanţelor publice. Politicile macroeconomice trebuie să asigure

strabilitatea macroeconomică, să stimuleze creşterea, dar şi să încurajeze tranziţia către economia

bazataă pe cunoaştere;

Page 15: Competitivitatea Economiei Europene

- modernizarea modelului social european, prin investiţia în capitalul uman şi

construirea unui sistem al bunăstării bazat pe politici active. În domeniul social, Agenda pune

accent pe educaţie şi fomare profesională, politici active ale ocupării, promovarea incluziunii

sociale, modernizarea protecţiei sociale.

Aceste direcţii de acţiune reflectă, de fapt, patru domenii majore în care UE a dorit să elimine

deficienţele existente şi decalajele cu principalii competitori, până în 2010: nivelul de trai,

productivitatea, ocuparea forţei de muncă şi mediul.

Obiectivul fixat prin Agenda Lisabona a fost din start unul nerealist, nu doar pentru îşi

propunea eliminarea, în doar zece ani, a decalajelor ce separă economia europeană de cea a SUA,

ci şi pentru că alătură obiectivul de a deveni cea mai competitivă economie a lumii de cea de a crea

locuri de muncă mai multe şi mai bune şi de a spori coeziunea socială, creând iluzia că nu va fi

nevoie, la un moment dat, de o decizie între aceste obiective.

Agenda Lisabona conţinea, iniţial, 24 de obiective principale, 128 de obiective secundare

(majoritatea necuantificabile) şi 117 indicatori, ceea ce nu era de natură să faciliteze nici

înţelegerea, nici implementarea sa. În 2004, Comisia Europeană a recunoscut, în cele din urmă,

această problemă, restrângând lista la doar 14 de indicatori structurali care să fie folosiţi pentru

monitorizarea progreselor.

O altă critică ce poate fi adusă Strategiei este aceea că s-a inspirat, într-o măsură prea

mare, din optimismul exagerat al anilor 1990, legat de potenţialul economiei bazată pe

cunoştere, neglijând importanţa industriilor tradiţionale care reprezentau puncte tari ale

economiei europene. Pentru Uniunea Europeană, menţinerea unei baze industriale puternice

reprezintă un factor esenţial al unei creşteri economice echilibrate. Strategia Lisabona,

subestimează însă rolul acestui sector în atingerea obiectivului prioritar.

Limitele Strategiei Lisabona şi relansarea acesteia

Dificultăţile în atingerea obiectivelor Strategiei Lisabona şi progresele lente în această

direcţie au fost vizibile la scurt timp după lansarea sa. Această situaţie a fost recunoscută şi la nivel

oficial, prin aşa-numitul Raport Kok, întocmit în 2004, în scopul evaluării progreselor Agendei la

jumătatea perioadei. Raportul a consfinţit ceea ce devenise de mult evident, iar criticii susţinuseră

încă de la început, şi anume că UE nu va putea atinge, până în 2010, obiectivul central al Agendei,

acela de a deveni cea mai competitivă economie a lumii.

Page 16: Competitivitatea Economiei Europene

Perioada 2000-2004 a adus o creştere economică reală de 1,4% pentru UE 15 şi 1,5% pentru

UE 25. PIB/loc a crescut, în aceeaşi perioadă, cu 1,11%, respectiv 1,14%. În condiţiile în care,

pentru SUA, creşterea economică în aceeaşi perioadă a fost de aproximativ 2,7%, aceste cifre arată

că decalajele economice nu sunt nici pe departe resorbite, ci dimpotrivă.

Pentru decalajul de productivitate, unde obiectivul era şi cel mai ambiţios – de a deveni cea

mai competitivă economie a lumii – rezultatele au fost şi mai slabe şi ele sunt prezentate grafic,

comparativ cu SUA, în fig. următoare

Rata de creştere anuală a productivităţii pe salariat

Realizări modeste s-au înregistrat în ceea ce priveşte creşterea gradului de ocupare de la

62,5% în 1999, la 64,3% în 2003, departe însă de obiectivul iniţial de 70%. În plus, aceste creşteri

nu au vizat doar ocuparea full-time. La aceste rezultate se face cel mai mult apel de către oficialii

europeni, în dorinţa de a prezenta şi o faţă mai luminoasă a Agendei. Singurele obiective reale

atinse în acest domeniu, au fost, însă, cele legate de ocupare femeilor şi persoanelor în vârstă şi

aici cu decalaje mari între UE 15 şi UE 25. Întrebarea care se pune este în ce măsură aceste

rezultate sunt durabile, având în vedere că ele s-au înregistrat, în mare parte, pe seama celorlalte

categorii de forţă de muncă, a căror ocupare a rămas, în cel mai bun caz, constantă, în perioada

analizată.

Nici în problemele de mediu performanţele UE la jumătatea perioadei nu erau mai

încurajatoare, progresele în direcţia dezvoltării sustenabile şi în atingerea obiectivelor stabilite la

Kyoto fiind lente şi instabile.

Page 17: Competitivitatea Economiei Europene

Trebuie spus de la început că nici mediul extern nu a fost favorabil implementării unei

strategii de asemenea anvergură. La scurt timp după lansarea Agendei, piaţa financiară mondială

a suferit un şoc, în urma colapsului acţiunilor supravaluate ale firmelor americane Dot.com şi

Telecom, pe fondul unor suspiciuni de fraudă financiară şi managerială. Încrederea în potenţialul

economiei bazată pe cunoaştere a fost clătinat. Recesiunea care a afectat economia americană

timp de doi ani, şi-a pus amprenta şi asupra economiei europene, cu efecte negative asupra

obiectivului de creştere a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare. Atacurile teroriste din septembrie

2001 şi evenimentele care au urmat au afectat şi mai mult climatul internaţional. Eşecul

negocierilor comercilale multilaterale de la Doha, creşterea îngrijorătoare a acordurilor

bilaterale în detrimentul celor multilaterale, tensiunile comerciale dintre SUA şi UE au afectat

schimburile internaţionale. Efectul tuturor acestor evenimente a fost negativ nu numai direct

asupra creşterii economice, ci şi în ceea ce priveşte comportamentul consumatorilor şi

întreprinzătorilor.

Nici în plan intern, situaţia economică nu a fost mai favorabilă atingerii obiectivelor

Agendei Lisabona. Uniunea şi-a revenit din şocul extern mai greu decât SUA şi Asia, îndeosebi

din cauza problemelor structurale şi a cererii publice şi private reduse. Pactul de Stabilitate şi

Creştere nu a avut o acţiune foarte eficientă, întrucât o parte a ţărilor membre înregistrau deja o

situaţie bugetară precară, ce făcea imposibilă utilizarea instrumentelor politice de acest tip.

Performanţele economice slabe au creat dificultăţi suplimentare în implementarea Strategiei

Lisabona.

Dincolo de aceşti factori perturbatori interni şi externi, Raportul Kok acuză în primul rând

statele membre că nu au luat în serios implementare măsurilor convenite, ceea ce a împiedicat

atingerea obiectivelor Agendei. Raportul nu oferă, însă, propuneri concrete pentru îmbunătăţirea

funcţionării Strategiei. Importanţa Raportului şi publicitatea de care el s-a bucurat provine

mai degrabă din recunoaşterea slăbiciunilor Strategiei, decât din soluţiile oferite.

Rezultatele modeste ale implementării obiectivelor Strategiei Lisabona au pus problema

revizuirii acesteia, dintr-o perspectivă mai realistă.

Strategia revizuită, prezentată de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso,

afirma continuarea angajamentului Uniunii în direcţia dezvoltării economice durabile, „bazată pe

creştere economică echilibrată şi stabilitate a preţurilor, economie socială de piaţă competitivă,

orientată către ocupare deplină şi progres social, cu un nivel ridicat al protecţiei şi îmbunătăţirii

calităţii mediului

Page 18: Competitivitatea Economiei Europene

Strategia revizuită lansează ideea creării unui Parteneriat pentru Creştere şi Ocupare, susţinut

de Programul de Acţiune al Uniunii şi de Programele Naţionale de Acţiune, care să conţină

angajamente ferme. Acest parteneriat are la bază trei direcţii principale:

- necesitatea unor acţiuni mai concentrate, care să vizeze obiectivele cu cel mai mare

impact. În locul unui mare număr de obiective, care nu pot fi urmărite şi realizate practic şi care

disipează eforturile Uniunii şi ale statelor membre, se doreşte stabilirea unei ordini de prioritate şi

urmărirea unui număr restrîns de obiective prioritare. Ca urmare, numărul de obiective al Strategiei

Lisabona s-a redus la două – creştere economică şi crearea de locuri de muncă.

- mobilizarea sprijinului în direcţia schimbării, prin stabilirea clară a responsabilităţii

pentru obiectivele stabilite şi implicarea cât mai largă în susţinerea lor, atât la nivel naţional, cât şi

la nivel supranaţional.

- simplificarea Strategiei Lisabona, prin stabilirea clară a celor implicaţi în realizarea

acţiunilor stabilite şi simplificarea raportării.

Strategia Lisabona Revizuită şi-a propus următoarele acţiuni pentru atingerea celor două

obiective:2

1. Crearea unui Program de Acţiune pentru Uniune şi pentru statele membre

2. Măsuri de creştere a atractivităţii pieţei europene pentru investitori şi forţa de muncă

3. Dezvoltarea activităţilor de cercetare şi inovare

4. Crearea de locuri de muncă

Realizarea unui Program de Acţiune cu obiective clare pentru Uniune şi pentru statele

membre se include în efortul de a refocaliza şi simplifica Agenda iniţială. Acest program

vizează distribuirea clară a responsabilităţilor, termene limită şi modalităţi de măsurare a

progreselor, precum şi o distincţie netă între acţiunile ce trebuie întreprinse la nivel naţional

şi cele care urmează a fi abordate la nivel comunitar.

În ceea ce priveşte a doua direcţie de acţiune, creşterea atractivităţii pieţei europene pentru

investitori şi forţa de muncă, Agenda îşi propune încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii,

care reprezintă 99% din totalul întreprinderilor europene şi asigură două treimi din locurile

de muncă, prin reducerea obstacolelor din calea demarării unei afaceri, promovarea unei atitudini

antreprenoriale şi creşterea capitalului disponibil pentru investiţii.

De asemenea, extinderea şi adâncirea Pieţei Unice în domeniile serviciilor, energiei,

transportului, serviciilor financiare, achiziţiilor publice poate reprezenta un stimulent deosebit

pentru economia europeană. Sectorul serviciilor, în mod special, are un rol foarte important în

2 Commission of the European Communities, Working together for growth and jobs. A new start for the Lisbon Strategy, Communication to the Spring European Council, Brussels, 2.2.2005

Page 19: Competitivitatea Economiei Europene

economia UE, el fiind responsabil pentru cea mai mare parte a locurilor de muncă noi, create în

perioada 1997-2002 şi reprezentând, în prezent, aproximativ 70% din valoarea adăugată. Oficialii

europeni se aşteaptă la crearea de 600.000 de locuri de muncă o dată cu liberalizarea acestui sector.

Agenda revizuită reafirmă importanţa competiţiei pentru realizarea obiectivelor propuse. Pieţele

competitive în interior şi deschise în exterior reprezintă o cale importantă de dezvoltare a firmelor

europene, de sporire a competitivităţii şi de creştere economică.

În plan legislativ, Agenda îşi propune simplificarea şi adaptarea legislaţiei pentru

stimularea întreprinzătorilor şi creşterea încrederii consumatorilor. Deşi afirmă importanţa

impactului cadrului legislativ asupra creşterii economice, a ocupării şi productivităţii, obiectivul

îmbunătăţirii acestuia rămâne vag în Strategia revizuită, în lipsa precizării concrete a domeniilor şi

măsurilor vizate.

Modernizarea infrastructurii este o altă acţiune vizată în scopul stimulării comerţului şi

mobilităţii. Progresele înregistrate în acest domeniu au fost sub aşteptări, iar Strategia revizuită

acordă o responsabilitate sporită în această privinţă statelor membre. Infrastructura modernă este

un factor general recunoscut al competitivităţii unui economii şi care determină creşterea

atractivităţii pentru investitori.

Cea de a treia direcţie de acţiune a Strategiei revizuite o reprezintă stimularea activităţilor

de cercetare şi inovare. Activităţile de cercetare-dezvoltare, inovarea şi educaţia sunt, pentru

economiile dezvoltate, factori cheie ai competitivităţii, iar oficialii europeni speră ca aceste

activităţi să asigure succesul Europei într-o competiţie globală în care ceilalţi se bazează pe forţa

de muncă ieftină sau pe resursele primare. La acest capitol, însă, situaţia UE nu este, cel puţin

deocamdată, una favorabilă. În ciuda obiectivelor Strategiei iniţiale, UE încă investeşte în

activităţile de cercetare-dezvoltare cu o treime mai puţin decât SUA. 80% din acest decalaj este

cauzat de investiţiile insuficiente ale sectorului privat. Investiţiile curente ale UE în acest domeniu

se ridică la doar 2% din PIB, sub nivelul de 3% stabilit prin Strategia Lisabona. Este de la sine

înţeles că Strategia revizuită menţine această ţintă, care reprezintă unul dintre factorii foarte

importanţi ce ar putea asigura succesul Uniunii în competiţia globală. Pentru atingerea acestui

nivel, se propune creşterea cheltuielilor publice, crearea unor condiţii mai favorabile pentru

implicarea sectorului privat şi atragerea unui număr mai mare de cercetători bine pregătiţi şi

motivaţi.

Şi în acest domeniu, responsabilitatea principală revine statelor membre care trebuie să

găsească modalităţi de implicare mai puternică a sectorului privat. La nivel comunitar se urmăreşte

îmbunătăţirea cadrului fiscal pentru C&D, cu acelaşi scop, de a încuraja sectorul privat să

sporească cheltuielile pentru aceste activităţi.

Page 20: Competitivitatea Economiei Europene

Comisia Europeană îşi propune, de asemenea, să găsească modalităţi de creştere a

potenţialului şi calitaţii cercetării în universităţi şi dezvoltarea unor legături mai puternice între

universităţi şi sectorul productiv. Strategia revizuită recunoaşte faptul că, în contextul situaţiei

actuale privind finanţarea, guvernarea şi calitatea, universităţile europene nu fac faţă competiţiei

academice internaţionale, atrăgând atenţia asupra necesităţii unei reforme în acest domeniu.

Strategia revizuită propune, de asemenea, crearea unui Institut European al Tehnologiei, care

să funcţioneze ca un pol de atracţie a celor mai luminate minţi, idei şi companii din toată lumea.

- Cea de-a patra direcţie de acţiune, crearea de noi locuri de muncă, reprezintă o

necesitate în condiţiile problemelor demografice cu care UE se confruntă.

Previziunile statistice cu privire la rezultatul implementării acestor măsuri sunt extrem de

încurajatoare, chiar dacă trebuie privite cu o anumită rezervă, având în vedere că ele aparţin

instituţiilor oficiale ale UE Spre exemplu, definitivarea pieţei unice în domeniul serviciilor poate

determina o creştere a PIB cu 0,6% şi a gradului de ocupare cu 0,5%. Integrarea pieţelor

financiare, pe de altă parte, ar determina o scădere a costului capitalului cu 0,5%, ceea ce ar

antrena o sporire a PIB cu 1,1% şi o creştere a gradului de ocupare cu 0,5% pe termen lung.

Sporirea cheltuielilor pentru C&D până la nivelul de 3% din PIB va avea ca rezultat o sporire a

PIB cu 1,7%. În plus, activitatea de C&D şi rezultatul ei necesită investiţii importante în capitalul

uman, întrucât persoanele cu un grad ridicat de calificare sunt cele mai pregătite pentru a face faţă

implementării noilor tehnologii. Sporirea cu un an a duratei medii de pregătire a forţei de muncă

poate spori rata de creştere economică a UE cu 0,3-0,5%3. Aceste efecte pozitive au în vedere doar

măsurile individuale incluse în Strategia Lisabona revizuită, însă este de aşteptat ca reformele

respective să se stimuleze reciproc şi să determine rezultate şi mai importante, apropiate de

aşteptările oficialilor europeni, de a spori rata de creştere economică cu 3%. Rămâne de discutat

termenul limită (anul 2010) şi capacitatea de implementare efectivă a acestor măsuri, care a

reprezentat, până în prezent, problema principală a Strategiei.

Sintetizând, multe din aspectele cuprinse în strategia reviziută fuseseră prevăzute şi în

Agenda iniţială. Reformele cele mai importante aduse Strategiei iniţiale au în vedere o mai

clară distribuire a responsabilităţilor, cu accent pe responsabilitatea statelor membre,

precum şi un mod mai simplu de raportare a stadiului reformelor.

3

Page 21: Competitivitatea Economiei Europene

4. PERSPECTIVELE COMPETITITVITĂŢII EUROPENE

Îmbunătăţirea performanţelor în ceea ce priveşte productivitatea se poate realiza, în primul

rând, prin creşterea concurenţei. Aceasta presupune, pe de o parte, o mai mare deschidere spre

competiţia externă, iar, pe de altă parte, reforme interne şi definitivarea proceselor de privatizare şi

liberalizare. Reglementările şi politicile industriale trebuie să fie revizuite pentru a creşte

intensitatea concurenţei şi a înlătura, astfel, barierele din calea creşterii productivităţii. Deşi

reglementările sunt necesare în orice economie, asigurând de la protecţia consumatorilor şi

lucrătorilor până şa protecţia sistemului financiar, în UE ele au devenit contraproductive, servind

mai curând diverselor interese, decât economiei în ansamblu.

În plus, guvernele europene trebuie să renunţe în totalitate la practica subvenţiilor pentru

menţinerea pe piaţă a întreprinderilor cu o productivitate redusă. Deşi reglementările UE par a

pune capăt acestor subvenţii, ele se practică în continuare în ţări precum Marea Britanie, Germania

sau Franţa, reprezentând una din cauzele productivităţii relativ mai scăzute.

Pe lângă aceste măsuri de creştere a productivităţii, sunt necesare şi reforme ale pieţei

muncii. Deşi oficialii europeni recunosc faptul că trebuie adoptate măsuri pentru stimularea

ocupării4, unele state membre sunt foarte reticente la implementarea unor asemenea măsuri, care

nu se bucură de sprijin popular. Se încearcă armonizarea acestor reforme cu „valorile europene”,

care includ, printre altele, stabilirea salariilor la un nivel care să permită întreţinerea unei familii.

Diminuarea salariilor se loveşte de acest principiu, fiind, din acest motiv, foarte dificil de realizat.

Cu toate acestea, stimularea ocupării nu se poate realiza fără diminuarea asistenţei acordate

şomerilor, chiar dacă acest lucru vine în contradicţie cu principiul coeziunii sociale. De asemenea,

sistemul de pensii şi de asigurări medicale încurajează pensionarea după împlinirea vârstei de 50

de ani, ceea ce reprezintă o altă problemă a pieţei muncii, în legătură cu care, însă, au început să fie

vizibile anumite reforme. Forţa de muncă europeană este caracterizată şi de o mobilitate redusă,

ceea ce contribuie la rigiditatea pieţei muncii. Indivizii nu acceptă un nou loc de muncă dacă acesta

presupune schimbarea domiciliului, navetă sau un salariu mai redus.

Protecţia valorilor europene trebuie, totuşi, privită dintr-o perspectivă mai largă. Atunci

când vorbim despre coeziunea socială, trebuie să avem în vedere presiunea pe care politicile

actuale o impun generaţiilor viitoare de salariaţi, în condiţiile creşterii speranţei de viaţă, reducerii

vârstei de pensionare şi a declinului demografic. Sistemele de pensii actuale nu sunt sustenabile,

4 Presidency Conclusions, European Council, Brussels, 12-13 dec. 2003, p. 5, http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/78364.pdf

Page 22: Competitivitatea Economiei Europene

iar coeziunea socială ar trebui pusă în legătură şi cu generaţiile viitoare, impunân reforma în acest

domeniu.

În plus, coeziunea socială trebuie să îi aibă în vedere şi pe cei neîncadraţi pe piaţa muncii,

care, deşi beneficiază de susţinere materială, sunt practic excluşi din viaţa socială activă.

Fenomenul este cu atât mai îngrijorător, cu cât ponderea creşte ponderea pesoanelor neocupate de

peste un an.

Fără îndoială că reformele în acest domeniu sunt foarte dificile, dar trebuie conştientizat

faptul că meţinerea protecţiei sociale la nivelul ultimelor două decenii, nu mai este posibilă sub

nici o formă. Reforma nu trebuie însă să însemne renunţarea la programele sociale, ci doar

modificarea lor, în aşa fel încât să asigure protecţie pe termen scurt şi să stimuleze ocuparea.

Creşterea ocupării, pe de altă parte, poate declanşa un cerc virtuos, prin reducerea impozitelor care

finanţează programele sociale şi crearea de noi locuri de muncă.