581
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ TEZĂ DE DOCTORAT Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. MIHAI COMAN Doctorand: ION GHERGHIŢĂ

Comunicarea Cu Societatea Civila

Embed Size (px)

DESCRIPTION

cumicare

Citation preview

Page 1: Comunicarea Cu Societatea Civila

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:Prof. univ. dr. MIHAI COMAN

Doctorand: ION GHERGHIŢĂ

BUCUREŞTI2008

Page 2: Comunicarea Cu Societatea Civila

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

COMUNICAREA CU SOCIETATEA CIVILĂ

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR

PUBLICE

Conducător ştiinţific:Prof. univ. dr. MIHAI COMAN

Doctorand: ION GHERGHIŢĂ

2

Page 3: Comunicarea Cu Societatea Civila

BUCUREŞTI 2008

C U P R I N S

ARGUMENT…………………………………………………………………… 5

Cap .I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA

CU SOCIETATEA CIVILĂ ………………………………………………. 9

1.1. Conceptul şi componentele comunicării ……………………………….. 9

1.1.1. Structura sistemului de comunicare …………………………….. 11

1.1.2. Caracteristici ale comunicării …………………………………… 15

1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime ……………………………. 17

1.2. Teorii ale comunicării …………………………………………………….. 19

1.2.1. Teoriile informaţionale ........................................................................... 19

1.2.2. Teoriile constructiviste ........................................................................... 20

1.2.3. Teoriile semiotice ................................................................................... 21

1.2.4. Teoria comportamentală ........................................................................ 22

1.2.5. Teoria psihosocială ................................................................................. 22

1.3. Modalităţi de comunicare………………………………………………... 24

1.3.1. Canale de comunicare……………………………………………… 24

1.3.2. Reţele de comunicare……………………………………………... 39

1.3.3. Barierele comunicării…………………………………………… 43

1.4. Conceptul de societate civilă şi de spaţiu public……………………….. 47

1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public……………………… 54

1.4.2. Un spaţiu public mediatizat……………………………………… 56

1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public…………… 57

1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic……………………… 59

1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat………………………… 62

1.5. Rolul mass-media în spaţiul public……………………………………… 66

1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii………………………………… 68

3

Page 4: Comunicarea Cu Societatea Civila

1.5.2. Caracteristicile comunicării de masa - tip specific de

comunicare interumană…………….……….……………………. 70

1.5.3. Mesaje ale comunicării………………………………………….. 76

1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor……………………………... 80

1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media…………………………….. 82

1.5.6. Comunicarea cu mass-media…………………………………… 88

1.5.6.1. „Inventarul” presei………………………………………... 89

1.5.6.2. Revista presei……………………………………………... 90

1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie ……………… 91

1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public……………………………. 103

Cap . II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN PROCESUL COMUNICĂRII…… …………………………………. 106

2.1. Fundamentele teoretice privind relaţiile publice……………………….. 106

2.1.1. Ce sunt relaţiile publice?................................................................. 106

2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice…………………………….. 109

2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice………………………………………… 119

2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice………………………… 122

2.1.4.1. Publicitatea……………………………………………….. 123

2.1.4.2. Reclama………………………………………………….. 125

2.1.4.3. Afacerile publice…………………………………………. 126

2.1.4.4. Promoţiunea……………………………………………… 128

2.1.4.5. Lobby-ul…………………………………………………. 128

2.1.4.6. Strângerea de fonduri……………………………………. 129

2.1.4.7. Marketingul……………………………………………… 130

2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale…………………….. 132

2.1.5.1. Rolul departamentelor…………………………………… 132

2.1.5.2. Ce speră conducerea?......................................................... 133

2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice ………… 134

2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra într-un departament 138

2.1.5.5. Delimitări teoretice…………………………………….. 139

2.1.5.7. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice……….. 141

4

Page 5: Comunicarea Cu Societatea Civila

2.2. Rolul relaţiilor publice în democraţiile moderne……………………. 143

2.3. Comunicarea instituţiilor de stat cu societatea civilă .......................... 146

2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării……. 148

2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei……………………. 150

2.4. Principii şi valori în relaţiile publice…………………………………. 156

2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice…………………… 158

2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice…………… 163

2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a lucrătorilor

Ministrului Internelor şi Reformei Administrative(M.I.R.A)…… 164

2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează activitatea de relaţii

publice în M.I.R.A. …………………………………………….. 166

Cap . III . TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI

ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII ÎN PERIOADA

POST- DECEMBRISTĂ……………………………………………………..167

3.1. Organizarea şi activitatea M.I.R.A. în societatea democratică…………… 170

3.2. Comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

cu societatea civilă……………………………………………………….. 175

3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative…………………………… 175

3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii publice…… 175

3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice în

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative………… 176

3.2.1.3. Organizarea activităţii de Relaţii Publice. Cadrul general… 177

3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice………………………………… 178

3.2.1.5. Structuri ale unităţilor centrale şi teritoriale………………. 180

3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale…… 180

3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului are următoarele atribuţii: 181

3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice……………………... 182

3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice………………… 183

3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media…………………….. 184

3.2.2.1. Comunicarea internă………………………………………. 185

5

Page 6: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea…………………………………… 186

3.2.2.3. Comunicarea externă………………………………………. 187

3.2.2.4. Comunicarea internaţională………………………………… 188

3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului……………….. 189

3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a ministerului.. 190

3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică…. 192

3.2.2.8. Mesajul comunicării publice……………………………….. 193

3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea Strategiei de

Comunicare şi Relaţii Publice ……………………………… 194

3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică…………………………. 196

3.3. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Poliţia Română………… 203

3.3.1. Structura organizatorică a departamentelor de relaţii publice …….. 204

3.4. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Jandarmeria Română….. 210

3.5. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratele pentru Situaţii

de Urgenţă………………………………………………………………… 218

3.6. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratul General al

Poliţiei de Frontieră……………………………………………………….. 220

3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră …………………………. 221

3.7. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în cadrul instituţiei

prefectului…..……………………………………………………………… 223

3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică……… … … …224

3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice……………………… .226

3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni………………… … 226

Cap . IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI EXTERNE

ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR

ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE (APLICAŢIE)…..…..………....230

CONCLUZII……………………………………………………………………..333

PROPUNERI…………..……………………………………..…………………336

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….338

6

Page 7: Comunicarea Cu Societatea Civila

ARGUMENT

,,Pentru a da o existenţă publică unei activităţi,

unei idei sau unui produs, nu este suficient doar ca

aceste elemente să existe, trebuie ca ele să fie şi

cunoscute... O teorie care nu este împărtăşită

celorlalţi, pur şi simplu nu există.” 1

Bernard Dagenais

Într-adevăr, în absenţa unor strategii de comunicare adecvate, produsele şi

serviciile oferite de o organizaţie, fie ea publică sau privată, nu sunt cunoscute

publicului larg sau sunt cunoscute parţial, neconform cu realitatea.

,,Deformarea” imaginii acestora este determinată de o serie de factori cum ar

fi: lipsa informaţiei de la sursă, mentalităţi şi idei preconcepute, zvonuri şi atacuri

lansate de organizaţii concurente etc. Pentru promovarea acţiunilor lor şi crearea unei

imagini pozitive în rândul opiniei publice, firmele şi instituţiile folosesc relaţiile

publice. Se poate spune că “relaţiile publice fac parte din strategia de management.

Domeniul are două funcţii: să răspundă aşteptărilor acelora ale căror

comportamente, judecăţi şi opinii pot să influenţeze existenţa şi dezvoltarea unei

instituţii, pe de o parte, şi să-i motiveze, pe de alta…Stabilirea de politici de relaţii

publice înseamnă, în primul rând, armonizarea intereselor unor întreprinderi cu

interesele acelora de care depinde dezvoltarea lor. Următorul pas este punerea în

practică a acestor politici. Aceasta înseamnă dezvoltarea unei politici de comunicare

care să stabilească şi să menţină o relaţie de încredere mutuală cu multiplele

categorii de public.”2

Din această perspectivă, departamentul de relaţii publice şi comunicare

reprezintă o resursă esenţială pentru o organizaţie, o funcţie strategică de management.

1 Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 19;2 Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg - Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.18;

7

Page 8: Comunicarea Cu Societatea Civila

De modul cum este organizată activitatea de relaţii publice în cadrul instituţiei,

începând de la poziţia departamentului în cadrul organigramei, continuând cu resursele

umane, materiale şi financiare alocate acestui domeniu şi cu realizarea unor strategii şi

campanii de relaţii publice în acord cu specificul şi nevoile instituţiei, depinde

propagarea în rândul publicului larg a imaginii sale.

Sfera relaţiilor publice a cunoscut, în ţara noastră, după anul 1990, o

dezvoltare puternică, în condiţiile proliferării libertăţii de expresie, a apariţiei şi

dezvoltării pieţei libere, a preluării conceptelor occidentale de ,,promotion”, ,,public

relation”, etc. Înţelegând necesitatea şi importanţa relaţiilor publice, firmele şi

instituţiile s-au adaptat ,,din mers” acestui nou domeniu, încercând, cu mai mult sau

mai puţin succes să-şi dezvolte structuri specifice, să atragă personal calificat (puţin

numeros la început, în creştere la acest moment, graţie adaptării învăţământului

universitar la necesităţile de formare reclamate de societatea actuală) şi să

fundamenteze planuri proprii.

La nivel guvernamental, au fost promovate politici de relaţii publice şi

campanii de comunicare menite a asigura informarea oportună a populaţiei cu privire

la politicile publice implementate, priorităţile naţionale şi demersurile întreprinse în

acest sens, cunoaşterea structurilor şi instituţiilor aflate în subordine etc. La rândul

său, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, s-a integrat acestui demers de

consolidare a comunicării publice şi de creştere a transparenţei instituţionale, care a

caracterizat şi continuă să definească politica sa de comunicare. O instituţie de

importanţă naţională, aflată în serviciul cetăţeanului, aşa cum este Ministerul

Internelor şi Reformei Administrative, nu poate permite ca imaginea sa să fie

deformată sub impactul unor factori disturbatori, ci trebuie să acţioneze susţinut pentru

promovarea unei politici de relaţii publice şi comunicare adecvate, care să reflecte în

mod obiectiv eforturile instituţionale de realizare a reformei şi aliniere la standardele

europene, în interesul societăţii civile.

Aşa cum precizam însă, şi în cazul Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative, ca şi în cazul altor instituţii, măsura în care activitatea de relaţii

publice este eficientă, e dată, printre altele, de următorii factori determinanţi:

poziţia şi structura departamentului de relaţii publice;

resursele umane implicate în această activitate;

profesionalismul acestora;

8

Page 9: Comunicarea Cu Societatea Civila

documentele interne care reglementează această activitate;

resursele materiale şi resursele financiare alocate domeniului.

Dincolo de conceperea unor strategii de relaţii publice pertinente, de

identificarea celor mai bune metode de promovare a imaginii instituţiei şi de evaluare

a impactului acestora, o analiză a activităţii de relaţii publice în Ministerul Internelor

şi Reformei Administrative trebuie să pornească de la aspectele ce vizează

managementul acestei activităţi, ,,bucătăria internă”, respectiv aspectele menţionate

mai sus. De modul cum sunt gestionate aceste probleme la nivel instituţional,de

importanţa acordată de conducerea instituţiei şi de întreg personalul acestei activităţi,

depinde conceperea şi implementarea unor campanii de relaţii publice şi comunicare

eficiente şi, în definitiv, crearea unei imagini corespunzătoare a instituţiei în rândul

publicurilor sale.

De aceea, consider că este imperios necesară realizarea unei analize a

modului cum este organizată activitatea de relaţii publice în Ministerul Internelor şi

Reformei Administrative, atât la nivel central cât şi teritorial, pe baza unor cercetări

ştiinţifice care să reliefeze aspectele pozitive şi negative existente şi să orienteze

eforturile de eficientizare a acestui domeniu, pe viitor.

Din păcate, în încercarea de optimizare a acestei activităţi, de multe ori nu se

porneşte de la identificarea problemelor existente, urmărindu-se găsirea unor

modalităţi de remediere a lor, astfel încât prin rezultatele obţinute să tindem către

îndeplinirea unor obiective şi scopuri specifice, ci se propune atingerea unor

deziderate fără a se analiza capacitatea instituţională şi resursele existente pentru

materializarea lor în practică.

An de an ne propunem să creştem procentul de încredere pe care cetăţenii îl

acordă Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Să nu uităm însă, faptul

că ,,relaţiile publice încep de acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul

rând, a comunicării interne şi crearea unei veritabile culturi organizaţionale,

înţelegerea rolului activităţii de relaţii publice şi a importanţei departamentului

respectiv de către întreg personalul, sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea

cadrului necesar unei funcţionări optime. Nici un plan de relaţii publice, cu etapele

sale specifice (definirea problemelor, analiza situatiei, stabilirea obiectivelor,

identificarea diferitelor categorii de public, stabilirea strategiilor, stabilirea

tacticilor, fixarea calendarului de lucru, stabilirea bugetului, stabilirea procedurilor

9

Page 10: Comunicarea Cu Societatea Civila

de evaluare3) nu poate fi conceput şi implementat dacă departamentul de specialitate

nu beneficiază de resursele umane necesare (calitativ şi cantitativ), de proceduri

interne bine stabilite, de logistica şi resursele financiare corespunzătoare. Cum acestea

reprezintă condiţii sine-qua-non ale eficienţei activităţii de relaţii publice, iar de

eficienţa acesteia depinde în mare măsură imaginea instituţiei şi procentul de încredere

şi simpatie acordat de populaţie, este evident că o ,,investiţie” la nivelul acestor

aspecte ar aduce ,,beneficii” pe termen lung.

Iată de ce, această lucrare îşi propune să analizeze, într-o abordare departe de

a fi exhaustivă, comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative cu

societatea civilă şi nu numai, în contextul în care consider că nu s-a acordat o atenţie

suficient de mare realizării unor cercetări şi lucrări teoretice pe această temă. Totodată,

apreciez că abordarea ,,de la cauză la efect” ar contribui într-o măsură mai mare la

îmbunătăţirea activităţii de relaţii publice a instituţiei în care îmi desfăşor activitatea,

ce trebuie să recunoaştem, suferă de un deficit de imagine ce îşi găseşte explicaţia, pe

de o parte, în neajunsuri ale activităţii propriu-zise, dar şi în deficienţele de

promovare prin activităţi de relaţii publice a ,,serviciilor” oferite.

Autorul

3 Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 50;

10

Page 11: Comunicarea Cu Societatea Civila

Cap. I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA

CU SOCIETATEA CIVILĂ

1.1. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE COMUNICĂRII

Ştiinţele comunicării, ca ştiinţe închegate şi autonome, sunt relativ noi, datând

de cel mult o jumătate de secol. Putem însă afirma că preocupările vizând

comunicarea interumană, ideile ce-i stau la bază au cunoscut o anumită permanenţă,

urcând departe în timp, unele chiar spre începuturile civilizaţiei umane. Secolul nostru

înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării, preocupări intense

manifestându-se mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuţii substanţiale în ceea

ce priveşte: structura actului comunicării, factorii implicaţi direct şi de context,

principiile care guvernează activităţile umane de acest fel, tipurile de comunicare etc.

Este îndeobşte acceptat ca în definirea unui concept să se recurgă şi la

explicarea etimologică a denumirii acestuia. În cazul nostru originea termenului de

„comunicare” posedă valenţe ce ne oferă posibilitatea prezentării unor interpretări şi

conexiuni interesante. Originea cuvântului se găseşte în verbul „comunico-are” ce

provine la rândul său din adjectivul „muni,-e” cu semnificaţia de „care îşi face

datoria, îndatoritor, serviabil”. Include deci, ideea unei aplecări, deschideri către un /

alţi indivizi. Analiza relaţiilor de comunicare interpersonală evidenţiază faptul că

acestea sunt interacţiuni psihologice desfăşurate pe fondul unui schimb de mesaje

care intermediază şi condiţionează raporturile umane4.

Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a pătruns în

limba română mai întâi preluat din latina populară (cu transformări fonetice specifice

tranziţiei), cu forma „cuminecare”, preluând, se pare, un sens mai profund al

cuvântului, acela de a „împărtăşi, a face ceva să devină prin luarea de cunoştinţă un

bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”5.

Deci, sensul lui este de a se împărtăşi de la, împărtăşi întru ceva. Pe lângă acest

cuvânt străvechi, cu încărcătura sa de sacralitate, există în limba română şi dubletul

etimologic „comunicare” preluat din limba franceză, o dată cu valul de neologisme

4 Dumitru Cristea - „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, Cluj-Napoca, 2000, pg. 179;5 Idem, pg. 188;

11

Page 12: Comunicarea Cu Societatea Civila

din ultimul secol şi jumătate şi care defineşte acţiunea ce stă la baza organizării

întregii existenţe sociale prin realizarea mijlocirii raporturilor între fiinţele umane.

Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este

dependentă. Tocmai datorită rolului ei major, existenţial, problema definirii

comunicării umane a suscitat şi continuă să suscite interesul cercetătorilor care au

propus diferite rezolvări, de la cele mai simple – comunicarea considerată ca

transmitere şi schimb de informaţii – până la cele mai ample, punând în lumină imensa

complexitate a actului comunicării. Astfel, în limba de toate zilele, folosirea

cuvântului comunicare nu se loveşte de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se

gândesc la „a aduce la cunoştinţă, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre

oameni, comunităţi sociale etc.) a se pune în legătură, în contact cu, a vorbi cu, a

duce la6 ... La rândul său, Webster, 1981, defineşte termenul de comunicare ca fiind

„un act / situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii,

un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui

sistem comun de simboluri”7. Referindu-se la definirea comunicării, R. Adler şi G.

Rodman o consideră „un proces ce implică răspunsul fiinţelor umane la

comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi8”. Definiţia introduce

relaţia „proces – interacţiune comportamentală” ca fiind existentă în procesul de

comunicare.

Fără a ne propune să surprindem totalitatea diversităţii punctelor de vedere

exprimate în această problemă, am încercat să punctăm câteva înţelesuri ale

conceptului de comunicare. În acest sens, Level şi Galle încearcă o comprimare a

multitudinii de aspecte îmbinate în sistemul procesului de comunicare, considerând

comunicarea eficientă ca fiind „o comunicare a inteligenţilor cu scopul de a transmite

informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un

comportament9”. Această definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare ce se

doreşte eficientă trebuie considerată atât ca proces (schimb de simboluri şi stimuli

6 DEX, 1979, pg. 205;7 Webster, apud. Sergiu Tămaş, „Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Editura Academiei Române , Bucureşti, 1993, pg. 120;8 R. B. Adler, B. Ronald şi G. Rodman, „Understanding Human Comunication” – Ed. Harcourt College, New York, 1985, pg. 4;9 D.A. Level, David Jr, W.P.Galle si P. William Jr - „Managerial Communication”, Ed. Plano, Texas, 1988, pg. 11;

12

Page 13: Comunicarea Cu Societatea Civila

scrişi/vizuali / non-verbali-vocali/ auditivi etc.), cât şi ca interacţiune comportamentală

considerată ca rezultat al acestui proces.

Încercând un demers de compatibilizare şi de sintetizare a diverselor definiţii,

considerăm oportună evidenţierea notelor definitorii ale acestui fenomen, mai ales a

celor care interesează analiza noastră. În consecinţă, comunicarea presupune

transmiterea de informaţie, interacţiune umană şi influenţare reciprocă în cadrul unui

proces complex şi de o mare amplitudine.

1.1.1. Structura sistemului de comunicare

Definiţiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat

un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între

care există desigur relaţii de interdependenţă, având ca obiectiv transmiterea de

informaţii. Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, aşa cum a

fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon şi Weaver, constatăm în

structura sistemului existenţa următoarelor elemente:

a) Sursa emiţătoare / Emiţător;

b) Aparatul şi canalul de transmitere / Transmiţător;

c) Semnalul transmis / Mesajul;

d) Aparatul de recepţie / Receptor10.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei.

Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau

comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al

comunicării. Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie unui receptor, aceasta

trebuie să fie inteligibilă. Emiţătorul trebuie să-şi găsească cuvintele, să se exprime.

Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el trebuie să-şi codeze mesajul. O dată codat,

mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul

trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze. În fine,

comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie sau de zgomotul

de fond. Un exemplu îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive

atmosferice.

10 C.E. Shannon şi W. Weaver - „The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of Illinos Press, Illinos, 1949, pg. 188;

13

Page 14: Comunicarea Cu Societatea Civila

Modelul elementar al comunicării11

informaţie informaţie

emiţător canal receptor efect

zgomot de fond

(fig. 1)

Aşadar, sub aspectul interacţiunilor elementelor care participă la actul

comunicării, acesta cuprinde:

1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării;

2) transmiţătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal,

grafic, impuls etc.;

3) canalul / calea de comunicaţii prin care pătrund şi se propagă semnalele;

4) aparatul de recepţie care preia semnalele şi le codifică;

5) destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul dat.

Cu alte cuvinte, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţii este

codificat de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la

receptorul care îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcând să

parvină la receptor, deci la destinaţie (fig. 1).

Din punct de vedere al relaţiilor de interdependenţă ce se realizează între

elementele sistemului putem semnala:

între emiţător şi receptor se stabileşte o relaţie reversibilă, esenţa comunicării

umane fiind dialogul;

mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conţinând

informaţia;

existenţa în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar

conştientizate de aceştia;

rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde

fenomenul dependenţei de context şi / sau necesitatea adaptării la acesta;

11 I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;

14

Page 15: Comunicarea Cu Societatea Civila

implicarea experienţei anterioare a emiţătorului / receptorului în codificarea /

decodificarea mesajului.

Comunicarea ca proces se desfăşoară în patru etape succesive ce pot fi uşor

determinate:

codificarea mesajului de către sursă;

transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;

recepţionarea mesajului de către receptor;

decodificarea mesajului de către receptor.

După cum spune I. Ursu12 „rezultatul final al comunicării este marcat prin

semnul întrebării. Este întrebarea pe care şi-o pune atât sursa, dacă a fost înţeleasă,

cât şi receptorul, dacă a înţeles ceea ce i s-a spus”.

Alături de aspectele procesuale şi comportamentale prin care se caracterizează

actul comunicării, trebuie menţionat şi rolul interpretării. Prin interpretare ne referim

la ceea ce, în termeni comuni, numim „înţelegerea” mesajului, a ceea ce este

comunicat.

Ion Ovidiu Pânişoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informaţii

obiecticve, judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri

personale în afara acestor informaţii13”.

Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj şi reacţia

comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context

a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanţele în care

se situează comunicarea respectivă, normele şi valorile implicate (atât interne,

personale, cât şi externe, sociale).

Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise şi codul de

simboluri care intenţionează să ofere un înţeles specific, particular acestor date14”.

La rândul lor, T.K. Gamble şi M. Gamble afirmă că mesajele „sunt transmise

prin mai multe canale; astfel nivelul şi forma interacţiunii sunt diferite de

caracteristicile contextului”15

Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ şi

12 I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşri, 1980, pg. 25;13 I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48;14 D. Hellriegel, J.W. Slocum & R.W. Woodman – “Management des organisations” – Ed. DeBoeck Universite, Paris, 1992, pg. 131;15 T.K. Gamble şi M. Gamble – “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New York, 1993, pg. 126;

15

Page 16: Comunicarea Cu Societatea Civila

caracterul interactiv-comportamental şi dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este

necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă şi care poate fi

prezentată astfel:

Interpretarea şi interacţiunea comportamentală sunt reprezentate de feed-

back-ul ce ajunge la emiţător şi care evidenţiază eficienţa comunicării.

„Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente

procesului de comunicare face obligatorie exitenţa, în cadrul respectivului sistem a

posibilităţilor de reglare de adaptare şi de transformare16”

Cunoaşterea scopurilor comunicării este determinantă. O înţelegere a ei

independent de scopurile pe care le sprijină, şi în virtutea cărora există, ar fi limitativă

şi inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi funcţia acestui

act: de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra - şi inter-comunitare (atât la scară

macro, cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării,

acestea pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor

(în special, ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari

categorii de scopuri:

achiziţionarea de informaţii;

procesarea de informaţii;

generarea de informaţii;

diseminarea de informaţii.

Informaţia este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce

trebuie transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care

face comunicarea să existe. Conform DEX „informaţia constă în comunicare, veste,

ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie ...”17

16 I. Chiru – “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 11;17 DEX, 1979, pg. 491;

16

Page 17: Comunicarea Cu Societatea Civila

Dacă nu ar fi informaţia, ce ar fi de comunicat? Aşa cum vom vedea mai

departe, informaţia îmbracă mai multe forme şi influenţează în mod direct caracterul

comunicării.

1.1.2. Caracteristici ale comunicării

În definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici:

conţinutul activităţii de comunicare;

caracterul procesual al comunicării18.

Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul

porneşte de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, şi

asimilează prin mesaje noi cunoştinţe ce vor prezenta un fundament pentru

următoarele, realizând astfel o înaintare în cunoaştere.

Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin

gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente

atitudinale complexe etc. Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au

caracter simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie învăţat de fiecare persoană

printr-un proces de asimilare activă şi de selecţie, care va duce la constituirea unui

sistem individual, reţinând ceea ce este esenţial, astfel ca procesul de comunicare să

aibă o bază comună. Astfel, în continuare, fiecare partener foloseşte „limba

internalizată” pentru a transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în

măsura în care se bazează pe codul comun, dar sunt adaptate şi situaţii de comunicare

dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este

echilibrul în ceea ce este stabilit şi ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi

corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă

stăpânesc acelaşi sistem de semnale.

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează

schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială

dată. „Comunicarea între autorii implicaţi facilitează circulaţia informaţiilor pentru

ca prin interacţiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele

18 I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 16;

17

Page 18: Comunicarea Cu Societatea Civila

în comun”19. Alţi autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul

operaţiunilor de transmitere şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor”20.

Comunicarea ca funcţie a managementului – „include aspecte complexe

corelate cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci

şi în comunicarea externă, naţională şi internaţională, cu clienţii, furnizorii,

investitorii sau cu orice grup care are vreun interes în ceea ce priveşte organizaţia”.21

Orice comunicare este o interacţiune. Fiind o interacţiune, ea se prezintă ca un

fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui

proces de influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali. Prin urmare nu avem de-a

face cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune (doi

interlocutori). Comunicarea reprezintă, aşadar, „un act social, deliberat sau

involuntar, conştient sau nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza

legăturii sociale”22. Din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi

conceput decât avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător şi receptor.

Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esenţială a comunicării.

În organizarea sa, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând

semnele din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute

ca fiind înţelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, şi anume,

adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de

adaptare, emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, însă,

receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul

de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către

acesta. Adaptarea partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării

eficiente. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător / receptor

sunt complementare şi reversibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca

emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel

puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată pe de o

parte de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le

produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă

19 E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115;20 E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 422;21 R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 59;22 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 15;

18

Page 19: Comunicarea Cu Societatea Civila

caracteristică a comunicării: bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanţa acestei

caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl

presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) apare mai

puţin pregnant”23.

Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la

comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării

are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi implicit a

comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei

uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate,

indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această

uniformitate” 24.

Un alt aspect demn de menţionat este că din comportamentul sau din cuvintele

partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la

ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul în care îi este

propriu. Altfel spus, există o anumită intenţionalitate, aceasta constituind o nouă

caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de

emiţător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emiţător ca o

potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaştere reciprocă a informaţiei. Deci, emiţătorul

acţionează ca şi cum obiectivele sale proprii ar fi mulţumitoare dacă, atât el cât şi

receptorul, ar dispune după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Egalizarea

informaţiei reprezintă deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de

satisfacere a anumitor trebuinţe. „Orice individ care comunică este direct implicat în

situaţia de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem

de nevoi care îi determină motivaţiile” 25.

1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime

În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o

importanţă covârşitoare o au condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim.

„Situaţia cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este aşadar situaţia în care el

23 I Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 14;24 P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136;25 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16;

19

Page 20: Comunicarea Cu Societatea Civila

nu se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi şi nici manipulat şi

hărţuit prin întrebări”. 26

Astfel, pentru a realiza o comunicare optimă, partenerii vor trebui să

îndeplinească o serie de cerinţe / condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului

comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menţiona:

activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală, electronică etc.)

considerată cea mai adecvată conţinutului mesajului / tipului de interacţiune dorit.

Se ştie faptul că metoda de comunicare influenţează interacţiunea;

realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;

considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în momentul

comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat etc.) şi

realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia;

considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesităţi vizând

existenţa unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri;

transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată transmis şi

receptat în unele cazuri acesta este ireversibil;

consistenţa în conţinut a mesajului – realizarea acestei cerinţe este dată de

cantitatea de informaţie de bază cuprinsă în mesaj şi care trebuie să fie

semnificativă pentru ambii parteneri;

inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea informaţiilor,

coeziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea,

de compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor;

expresivitatea comunicării – este asigurată prin calităţile de stil, intonaţie, pauze

logice ale partenerilor;

receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan/alternativ cu

cele verbale;

interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare

intenţionat/neintenţionat;

decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.

În concluzie se poate constata complexitatea şi amploarea procesului comunicativ

cu tot atâtea condiţii ce trebuie simultan şi spontan îndeplinite în scopul obţinerii unei

comunicări optime.

26Idem, pg. 49;

20

Page 21: Comunicarea Cu Societatea Civila

1.2. TEORII ALE COMUNICĂRII

Complexitatea activităţii de comunicare impune folosirea unor concepte

complementare, capabile să evidenţieze multiplele dimensiuni ale acestui proces:

dimensiunea informaţională, praxiologică, psihologică, sociologică, culturală.

1.2.1. Teoriile informaţionale27 abordează comunicarea interpersonală din

perspectiva ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor. Din această perspectivă,

comunicarea este înţeleasă ca un proces bilateral de transmitere şi recepţie de informaţie,

în care sunt implicate patru componente principale: (1) emiţătorul, care codifică

informaţia pe care doreşte să o transmită sub forma unui mesaj; (2) receptorul, cel

care primeşte mesajul şi îl decodifică; (3) limbajul, constând dintr-un sistem de semne

împreună cu regulile de combinare şi utilizare a acestora; (4) canalul, adică sistemul prin

care circulă masajele.

Studiul unui proces de comunicare implică identificarea emiţătorilor şi

receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea

caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informaţiei. Din analiza acestor

elemente, rezultă că pentru realizarea unei comunicări eficiente se impun câteva reguli de

bază:

existenţa unor coduri comune ale emiţătorului şi receptorului, implicând

atât repertoriul de semne, cât şi regulile de codificare a informaţiei sub

formă de mesaje;

mesajul trebuie să fie expresia unei noutăţi informaţionale pentru receptori,

astfel încât asimilarea acesteia să conducă la reducerea gradului de

nedeterminare pentru o anumită situaţie, problematică;

costurile comunicării să fie cât mai reduse, fără ca acest lucru să afecteze

acurateţea procesului de transmitere şi recepţionare a informaţiei (pentru

aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanţă a mesajului în

condiţiile utilizării unui anumit tip de limbaj, adecvat situaţiei concrete);

sistemului de comunicaţie trebuie să i se asigure un cât mai înalt grad de

rezistenţă la perturbaţii, astfel încât să asigure o înaltă fidelitate a

informaţiei vehiculată în sistem.27 D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca, 2004, pg. 175;

21

Page 22: Comunicarea Cu Societatea Civila

După cum se poate observa, teoria generală a informaţiei pune accentul pe

aspectele formale ale procesului de comunicare şi pe modalităţile logice de structurare

a mesajului, fără a acorda o importanţă similară semnificaţiei acestora şi mecanismelor

psihologice implicate în desfăşurarea procesului. Deşi o asemenea perspectivă de

abordare se dovedeşte utilă în unele împrejurări, este necesar ca ea să fie dublată de o

analiză psihosocială a comunicării.

1.2.2. Teoriile constructiviste28 pun accentul asupra proceselor psihice prin care

informaţia structurează sau modifică sistemul de reprezentări ale subiectului,

intervenind direct în activitatea de construire a realităţii sociale. Din această

perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii, în care

locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un anumit sector al

realităţii, constituind astfel chiar obiectul comunicării interpersonale. Legătura dintre

reprezentările sociale şi comunicare este atât de strânsă încât, după cum remarca

Moscovici, în absenţa comunicării, posibilitatea apariţiei şi vehiculării reprezentărilor

ar fi practic imposibilă, reprezentarea constituind cea mai importantă componentă

psihologică a informaţiei.

În acest context teoretic, B. Rime evidenţiază câteva dintre cele mai importante

aspecte ale procesului de comunicare:

Factorii personalizării exprimării. Chiar în condiţiile echivalenţei

limbajelor şi informaţiilor disponibile, interlocutorii nu se vor

exprima niciodată la fel, personalizarea depinzând de o variabilă

numită gradul de libertate a locutorului. Libertatea locutorului este

condiţionată de obiectivele urmărite, raporturile dintre parteneri,

constrângerile normative ale situaţiei, distanţa faţă de referent, canalul

de informaţie utilizat.

Modelul activităţii de codare-decodare. În cadrul comunicării are

loc o elaborare progresivă a structurilor de semnificaţii printr-

un proces continuu de traducere, construcţie, resemnificare şi acord

al reprezentărilor interlocutorilor. Reprezentarea apare ca principalul

element al schimbului informaţional în care reconstrucţia

intersubiectivă a câmpului de reprezentări este condiţionată şi de o

28 Idem, pg. 183;

22

Page 23: Comunicarea Cu Societatea Civila

serie de factori afectiv-emoţionali, socio-culturali şi contextuali, alături

de cei logico-formali şi conceptuali.

Nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor. Comunicarea

reprezintă un act creator, în măsura în care locutorii îşi aleg, în

funcţie de obiectivul urmărit şi particularităţile interlocutorului,

repertoriul lingvistic, modalităţile de codificare verbală, nonverbală

şi paraverbală a informaţiei, precum şi formele de exprimare adecvate

situaţiei. Astfel, mesajele apar structurate pe mai multe niveluri

semantice, permiţându-se în acest fel controlul nuanţat al situaţiei

comunicative şi ghidarea comportamentului partenerului.29

1.2.3. Teoriile semiotice30 pun accentul asupra structurii şi funcţiilor limbajelor

ca instrumente esenţiale ale comunicării. Limba este definită ca un sistem complex de

comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale a unei comunităţi. Fiind un

rezultat natural al coexistentei membrilor unei comunităţi, limba acumulează în

structura şi dinamica sa întreaga experienţă a generaţiilor care s-au succedat în plan

istoric, fiind atât consecinţa cât şi condiţia esenţială a oricărui progres social, cultural

sau tehnologic.

Structura limbii implică două dimensiuni principale: (1) lexicul, care reprezintă

un ansamblu de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având

corespondenţe semantice determinate cu obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le

desemnează; (2) sintaxa, constituită din regulile de combinare a elementelor lexicale în

procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare, orală sau scrisă. Lexicul

împreună cu sintaxa formează un cod prin care se asigură transformarea informaţiei în

mesaj. În practica raporturilor umane, limba se particularizează în act după anumite

criterii profesionale, de grup sau individuale, căpătând forma limbajului. Acestea sunt

constructe psihosociale, constând din sisteme naturale sau convenţionale de semne,

semnale sau simboluri care mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea

informaţiilor din mediul extern, precum şi exprimarea stărilor, intenţiilor şi

atitudinilor subiective. Din perspectiva semiotică, comunicarea presupune punerea în

legătură a două „universuri semantice", funcţionalitatea relaţiei depinzând în mod

esenţial de compatibilitatea limbajelor utilizate de colocutori, de universul lor 29 B. Rime, apud. D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania,Cluj-Napoca,2004, pg. 18730 D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca,2004, pg. 183

23

Page 24: Comunicarea Cu Societatea Civila

existenţial, precum şi suportul fizic utilizat.

1.2.4. Teoria comportamentală31 fundamentată de Şcoala de la Palo Alto, (un

orăşel situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din diferite

domenii care s-au aplecat asupra studiului comunicării, care presupune semnul

egalităţii între comunicare, mesaj şi comportament „Dacă amintim că, în cadrul unei

interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare,

reiese că, vrem nu vrem, nu putem să nu comunicăm32”. În această viziune, în cadru

interacţiunii umane, orice comportament capătă valoare de mesaj, transmiţând implicit

informaţii pe cale verbală, paraverbală sau nonverbală. Comunicarea este un proces

social permanent şi integrativ, care înglobează o mare varietate de forme

comportamentale: cuvântul, gestul, privirea, mimica, pantomimica. Mesajele rezultate

din integrarea dinamică a tuturor componentelor menţionate, capătă sens numai în

context relaţional, reprezentând simultan atât un conţinut informaţional cât şi o forma de

relaţie, desfăşurată la un anumit nivel al unei structuri sociale. Şcoală de la Palo Alto

proiectând organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: “totul este comunicare”.

Comunicarea este noul termen care exprimă relaţia omului cu lumea. Comunicarea

furnizează regulile de înţelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece ştiinţa, arta sau

practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea ce le înglobează.

Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei.

1.2.5. Teoria psihosocială33 prezintă comunicarea ca una dintre dimensiunile

oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan

componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste

componente este influenţată interactiv de celelalte componente, orice situaţie socială

având un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o

serie de factori psihoindividuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socio-culturali şi

contextuali. În acest cadru teoretic, limbajul ca instrument esenţial de comunicare,

indiferent de forma sa, îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale complementare:

1. Funcţia cognitivă. Limbajul intervine nemijlocit în activitatea de

cunoaştere, atât în plan individual, cât şi în plan interpersonal şi de grup. Pe de

o parte, prin intermediul limbajului informaţia se prelucrează, se păstrează, se

transmite selectiv şi adecvat cu situaţia problematică, iar pe de altă parte asigură 31Idem, pg. 183-185;32 I.O. Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27;33 D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj- Napoca, 2004, pg. 183-186;

24

Page 25: Comunicarea Cu Societatea Civila

elaborarea în comun a unor strategii rezolutive şi de cunoaştere, care vor

conduce la obţinerea de noi informaţii.

2. Funcţia comunicativă.. În cadrul oricărei situaţii sociale, prin intermediul unui

sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit şi se recepţionează

continuu mesaje între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale,

fundamentându-se astfel principalul mecanism al coeziunii şi funcţionarii

sistemului social.

3. Funcţia expresivă. Prin intermediul limbajului se exteriorizează stările

emoţionale ale persoanelor aflate într-o anumită situaţie, realizându-se astfel

o „semnalizare socială" indispensabilă dezvoltării normale a raporturilor

interpersonale şi activităţilor de grup.

4. Funcţia persuasivă.. Relaţiile interpersonale, precum şi cele de grup sau de

masă, presupun exercitarea implicită a unor influenţe mai mult sau mai puţin

conştientizate asupra celor aflaţi în contact psihologic.

5. Funcţia reglatorie. Prin caracterul său discursiv analitic, limbajul este

implicit şi un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se

formulează scopuri şi etape în activitate, se elaborează strategiile de acţiune, se

formulează criterii, se evaluează eficienţa şi se impun modificări în

desfăşurarea acţiunilor, intervenind astfel nemijlocit în structurarea

conduitelor şi activităţilor individuale sau de grup.

6. Funcţia axiologic-existenţială.. Din perspectivă culturală, limba oferă cea mai

înaltă şi subtilă formă de valorizare existenţială a omului.

Deci, din perspectiva psihosocială, actul comunicării semnifică mult mai mult

decât simpla transmitere de informaţie. Prin intermediul limbajului interior, trăirile

psihologice cele mai subtile capătă consistenţă, formă şi valoare.

1.3. MODALITĂŢI DE COMUNICARE

1.3.1. Canale de comunicare

În vederea asigurării unui proces eficace şi eficient de comunicare, studiul şi

analiza diferitelor categorii şi forme de comunicare sunt importante. Folosind drept prim

criteriu scopurile comunicării în mediul organizaţional, comunicarea poate fi grupată

în următoarele categorii:

25

Page 26: Comunicarea Cu Societatea Civila

operaţională internă;

operaţională externă;

interpersonală.

Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în

interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Într-o organizaţie se

pot identifica două tipuri de canale de comunicare: formale şi informale, acestea fiind

mediile (căile) prin care mesajele ajung de la emiţător la receptor.

Termenul formal este folosit pentru „a desemna faptul că există un sistem de

reguli sau pentru a arăta că acţiunile unui grup se conformează unui asemenea

sistem”34. Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canele

prestabilite. Atunci când informaţiile circulă pe canale „fără reglementări precise35”,

ce nu se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, comunicarea este informală.

Comunicarea operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i

leagă pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional,

respectiv totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de

activitate. Comunicarea operaţională internă cuprinde:

ordine şi instrucţiuni date de supraveghetori lucrătorilor;

dialogul oral între lucrători pe probleme de muncă;

situaţii întocmite de personalul operativ în diferite domenii - producţie,

vânzări, finanţe, stocuri, întreţinere etc., prin care se raportează

îndeplinirea sarcinilor de muncă.

Comunicarea operaţională externă face legătura organizaţiei cu oameni şi

grupuri din afara ei, dar legat de misiunea şi obiectul activităţii sale, respectiv cu

furnizori, prestatori de diverse servicii, cu publicul. Procedurile de comunicare în

tranzacţiile directe de vânzare sau cumpărare, diferitele materiale scrise de prezentare

a produselor şi serviciilor, răspunsurile la solicitările telefonice, publicitatea şi

reclama prin toate mediile, utilizate potrivit specificului activităţii, sunt exemple ale

comunicării operaţionale externe. În această categorie se includ şi acţiunile pe care

organizaţia le întreprinde pentru a îmbunătăţi relaţiile sale publice, imaginea unui

comportament plin de solicitudine faţă de clienţi, responsabilitatea civică a

managementului. Cu certitudine, „succesul oricărei organizaţii, este dependent de

34 C. Zamfir, E. Vlăsceanu „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pg. 258;35 Idem, pg. 258;

26

Page 27: Comunicarea Cu Societatea Civila

oamenii şi grupurile din afara ei. Satisfacerea nevoilor beneficiarilor trece obligatoriu

prin abilitatea de a comunica efectiv cu ei. Ca şi comunicarea operaţională internă, cea

externă este vitală pentru organizaţie”36.

Comunicarea interpersonală este schimbul de informaţii şi simţăminte pe care

oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat

scopuri sau obiective precum cele ale organizaţiei. Tendinţa de comunicare, determinată

de natura socială a fiinţei umane, se manifestă chiar şi atunci când oamenii sunt complet

străini unul altuia, dar se află temporar împreună. De asemenea, nevoia de comunicare

îi face pe oameni să comunice şi în situaţii în care au puţin sau nimic de spus. Cheltuim

adesea mult timp comunicând cu prieteni sau cunoscuţi. Cu toate că această categorie

de comunicare nu face parte din planurile operaţionale ale organizaţiei, ea are influenţă

asupra atitudinilor lucrătorilor şi, prin urmare, un semnificativ efect asupra succesului

acestor planuri. După direcţia în care circulă informaţia, comunicarea poate fi

ascendentă, descendentă şi pe orizontală. În primul caz, informaţia circulă de la bază

spre vârful organizaţiei; li se oferă astfel angajaţilor posibilitatea de a transmite propriile

lor păreri sau soluţii cu privire la problemele puse în discuţie la vârf. În comunicarea

descendentă, informaţia circulă de la nivelurile superioare ale organizaţiei spre bază;

ea permite explicarea regulamentelor, obiectivelor şi politicii organizaţiei, transmiterea

dispoziţiilor etc. Comunicarea pe orizontală permite circulaţia informaţiilor între

departamentele organizaţiei, în scopul coordonării activităţilor, sau între organizaţie şi

alte entităţi.

După modul de transmitere a informaţiilor, comunicarea poate fi scrisă,

orală şi non-verbală. Comunicarea scrisă constă în note, planuri, decizii, rapoarte,

referate etc. Are avantajul de a fi bogată în informaţii sau doar concisă, de a fi

diseminată cu uşurinţă şi, spre deosebire de comunicarea orală, documentele scrise pot

fi consultate şi folosite în orice moment; mai mult, poate fi stocată în baze de date,

în schimb, are un caracter formal şi nu există un feed-back rapid. Comunicarea orală

poate avea loc faţă în faţă sau la telefon. Prezintă avantajele că este rapidă, feed-back-ul

fiind asigurat imediat, permite manifestarea şi receptarea sentimentelor, este directă şi

neprotocolară, creează participanţilor sentimentul de implicare la actul decizional etc.

Are însă dezavantajul că informaţiile transmise pot fi distorsionate sau incomplete, poate 36D.A.Level, David Jr. & W.P. Galle –„Managerial Communications”, Plano, Texas, Business Publications Inc., 1998, pg. 89;

27

Page 28: Comunicarea Cu Societatea Civila

avea un caracter puternic subiectiv. Comunicarea non-verbală constă în aspecte precum:

expresia corporală, tonul vocii, înălţimea vocii, tăcerea şi pauzele etc. şi însoţeşte

de obicei comunicarea orală. În scris, comunicarea non-verbală este reprezentată de

stilul de exprimare, volumul informaţiilor etc.

După relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de

comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare),

centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în

cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi,

existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor)37.

A. Comunicarea formală

În raport cu sensul circulaţiei mesajelor şi poziţia emitentului faţă de receptor,

tipurile de comunicare formală în organizaţii sunt: descendente, ascendente şi

orizontale/oblice38.

Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea

unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele

sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe

verticală) şi departamente (pe orizontală). Astfel, direcţiile formale de comunicare

respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în

general, pe trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta

este situaţia ideală de comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate

în plin proces de schimbare, comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este

foarte lentă şi ineficientă. De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv

canalele informale, ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor.

Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se

conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca

fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă

parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru

specialişti în comunicare.

37Idem, pg. 97;38 O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 467;

28

Page 29: Comunicarea Cu Societatea Civila

Comunicarea de „sus în jos" este iniţiată de manageri (care de cele mai multe

ori sunt de formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de

modul în care circulă informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De

obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea

regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea

responsabilităţilor salariaţilor.

În cadrul organizaţiilor, comunicarea formală de sus în jos are ca scop atât

motivarea angajaţilor, cât şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi

strategia aleasă. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o

anume permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în

tranziţie, chiar şi comunicarea de sus în jos suferă sincope, ea îndreptându-se

preferenţial spre anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau

care, dimpotrivă, au un anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu se

produce decât atunci când managerul consideră că are de transmis ordine şi directive

subordonaţilor, fără a se preocupa de informarea permanentă a acestora cu privire la

deciziile luate de eşaloanele de conducere referitor la activităţile, politica şi strategiile

organizaţiei.

În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare

(lucru inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în

jos ar trebui folosită în principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile

în conformitate cu noua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa

generate de dezinformare sau de insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii

cu privire la schimbările din organizaţie.

Comunicarea de „sus în jos" trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă

pericolul desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de

feed-back.

Din acest motiv, comunicarea de „sus în jos” trebuie să fie completată de

comunicarea de „jos în sus", care are ca emiţători salariaţii şi ca receptori managerii.

„Aceştia din urmă intră în posesia reacţiei, a modului de receptare de către

subordonaţi, a mesajelor transmise de sus în jos, pe verticala sistemului de

management”39.

39 Idem, pg. 467;

29

Page 30: Comunicarea Cu Societatea Civila

În acest sens, receptorul (managerul) trebuie să cântărească foarte atent

informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a subordonaţilor este

de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât mai

favorabilă în faţa şefilor, în plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul

dezinformării intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte

managerii trebuie să promoveze un flux comunicaţional constant care să

favorizeze crearea unei culturi organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul

valorii personale a salariaţilor şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele

organizaţiei.

Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală,

ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul

organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente, în

general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor

dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce

priveşte comunicarea orizontală (în cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai

simulată), este constant trecută cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a

ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii de departamente, în plus, comunicarea între

departamente este, de obicei, mediată (pe cale formală), aproape în exclusivitate de

manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din ignorarea faptului că salariaţii

sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior. Insuficienţa comunicării formale

nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor interne şi lipsa de eficienţă la

nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în exterior. Acest lucru

este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insuficient informaţi asupra scopurilor, politicii

şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii nu se

pot constitui în transmiţători ai acestora..

B. Comunicarea orală, comunicarea în scris,

comunicarea non-verbală

O altă grupare, al cărei criteriu este media de transmitere a mesajelor, distinge:

„comunicarea orală, în scris şi non-verbală”. Analiza caracteristicilor, avantajelor şi

limitelor utilizării acestor forme, în diferite şi variate situaţii din activitatea

organizaţiilor, oferă multiple şi valoroase elemente de perfecţionare, selecţie,

30

Page 31: Comunicarea Cu Societatea Civila

combinare, elemente ce pot contribui substanţial la eficacitatea comunicării, a

managementului în ansamblul său.

Comunicarea orală este principala formă de comunicare, ca pondere, într-o

organizaţie. „Comunicaţiile verbale – cele mai frecvente pun în valoare capacitatea

managerilor de a se exprima şi de a asculta şi îmbracă forma unei comunicaţii

individuale sau colective”40. Circa trei pătrimi din schimburile totale de informaţii al

managerilor se realizează oral; multe din ele sunt informale, de la individ la individ, însă

la acestea se adaugă variate tipuri formale de comunicare orală. Oamenii de afaceri

au de făcut, din când în când, prezentări formale (cuvântări, rapoarte orale, etc). De

asemenea participă şi conduc şedinţe ale diferitelor comitete, conferinţe şi discuţii de

grup. Uneori îi intervievează pe candidaţi la angajare, pe cei care părăsesc organizaţia

sau pe lucrătorii aflaţi în evaluare. Chiar şi o scrisoare sau un raport încep adesea prin

dictare orală. Conform opiniilor unor autori, comunicarea orală îndeplineşte şase

funcţii: „funcţia referenţială, funcţia expresivă, funcţia conativă, funcţia fatică,

funcţia metalinvistică şi funcţia poetică”41

Formele obişnuit utilizate în comunicarea orală interpersonală includ:

individ - individ (faţă în faţă);

telefonul;

şedinţa;

prezentarea (expunerea).

Comunicarea individ - individ, directă, faţă în faţă, pentru un manager, este

potrivită în cazurile: delegarea sarcinilor, instruire (pregătire), disciplinare, informare,

dare de instrucţiuni, răspunsuri la întrebări, controlul progreselor în realizarea

obiectivelor, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor umane.

Telefonul, ca medie de comunicare, este folosit în proporţii foarte

diferite de la un tip de muncă la altul, făcând posibil un rapid schimb de

informaţii prin economisirea timpului necesar deplasării. Comunicarea prin

telefon (primirea unui apel, a unui mesaj, apelarea cuiva), în interiorul

organizaţiei şi în afara ei, necesită respectarea unor reguli şi proceduri,

importante atât pentru eficacitatea comunicării, cât şi pentru imaginea

percepută de interlocutor. De exemplu, la primirea unui apel, ridicarea receptorului la nu

40 Idem, pg. 468;41 A.R. Stăiculescu şi D. Jelev - “Sociologie”, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2002, pg. 498;

31

Page 32: Comunicarea Cu Societatea Civila

mai mult de trei semnale şi exprimarea formulei: "Aici este compartimentul ...

(organizaţia, dacă apelul vine din afară), cu ce vă putem fi de folos?", este o procedură

folosită de cei instruiţi, formaţi să comunice într-o manieră profesională.

Şedinţele sunt forme de comunicare directă în cadrul organizaţiilor, de o mare

varietate. Tipice pentru manageri sunt şedinţele scurte, informale, cu doi sau mai mulţi

salariaţi. Coordonarea activităţii lor, delegarea de sarcini unui grup, soluţionarea

conflictelor dintre ei, schimbul de informaţii, coordonarea resurselor, dezvoltarea

înţelegerii reciproce şi a relaţiilor umane sunt obiectivele obişnuite ale acestei forme

de comunicare. Şedinţa, ca metodă managerială, poate fi definită ca fiind reunirea a mai

multor persoane pentru un scurt interval de timp, sub conducerea unui manager în

vederea soluţionării în comun pe baza comunicării a unor sarcini cu caracter

informaţional sau decizional42

Prezentările pe care managerii trebuie să le facă din când în când sunt, de

regulă, formale spre deosebire de sintagmele analizate anterior care, cel mai adesea, sunt

informale. Şansele de a avea o expunere ori cuvântare care să mărească audienţa şi

interesul publicului sau grupului vor spori cu siguranţă dacă este pregătit cu atenţie

conţinutul mesajului, în toate cele trei părţi ale sale: introducere, cuprins, încheiere.

Pregătirea începe cu colectarea informaţiilor necesare pentru întreaga expunere.

Introducerea are drept scop pregătirea auditoriului pentru primirea mesajului.

Totodată, introducerea vizează şi creşterea interesului. Un interes scăzut la începutul

prezentării măreşte sensibil probabilitatea ratării comunicării efective a mesajului.

Tehnicile de sporire a interesului iniţial sunt limitate doar de imaginaţia noastră. O

scurtă poveste interesantă, un caz, o glumă, o snoavă, un proverb, o declaraţie de

început ( o cifră, o situaţie) sunt doar câteva modalităţi de a începe prezentarea.

Urmărind captarea atenţiei încă de la începutul expunerii, este potrivit să fie

supusă audienţei tema. În cazul în care audienţa este deja interesată de ceea ce se va

spune, se poate intra direct în subiect, sărind peste procedura de captare a atenţiei.

Conţinutul sau corpul prezentării va fi organizat, ca şi mesajele (rapoartele) scrise,

în părţi comparabile. Nivelul diviziunii va servi nevoii practice de sistematizare a

informaţiilor şi de comunicare coerentă şi va depinde de timpul disponibil, locul

expunerii şi numărul de probleme pe care tema le ridică.

42 O. Niculescu, M. Năstase - “Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 427;

32

Page 33: Comunicarea Cu Societatea Civila

Încheierea trebuie să reafirme, în final, scopul comunicării şi va include obişnuit trei

elemente: reamintirea temei (subiectului); o sinteză a punctelor cheie ale expunerii şi

concluzia, principalul mesaj al expunerii. Ca şi începutului comunicării, încheierii i se

cere să reţină atenţia auditorului, scop care va fi servit de cuvinte pline de forţă, ce pot

rămâne în memoria participanţilor. Odată expunerea pregătită, vorbitorul trebuie să

opteze pentru metoda de prezentare, care poate fi: liberă (aparent improvizată),

memorată sau citită. Prezentarea liberă este, de departe, metoda cea mai populară şi

mai eficace. Cu expunerea bine pregătită, în maniera descrisă mai sus, vorbitorul va folosi

anumite însemnări în timpul comunicării cu auditoriul, întregul mesaj trebuie să fie clar

în mintea vorbitorului, fără a fi însă memorat. Această metodă creează impresia de

naturaleţe, de spontaneitate chiar atunci când expunerea încorporează reacţiile

ascultătorilor, deşi este sau ar trebui să fie cu atenţie planificată şi prezentată.

Memorarea este pentru mulţi oameni dificilă. De cele mai multe ori sunt

memorate secvenţe de cuvinte şi nu idei. "Şansa" de a uita cuvinte poate induce

confuzie în înţelegerea ideilor, dacă nu a întregului mesaj. Cei care folosesc această

metodă în comunicarea cu grupul, fie că nu au încredere în capacitatea de a conserva

ideile mesajului folosind propriile cuvinte, fie lipsiţi de experienţă, se străduiesc

prin memorare să fie „la înălţimea" aşteptărilor auditorului. Este probabil ca nu puţini

din cei care apelează la această metodă să nu memorează întregul text, ci numai părţi,

ajutându-se de note în expunerea lor, rezultând astfel o combinaţie cu metoda expunerii

libere. Citirea este metoda utilizată, când vorbitorul doreşte să comunice întocmai

un mesaj, atât în conţinutul cât şi în forma sa. Riscul monotoniei, în cazul unor

lectori mai puţin înzestraţi sau antrenaţi să citească într-o manieră profesională,

conduce la pierderea interesului şi scăderea eficacităţii comunicării. Chiar şi atunci

când vorbitorul alege să citească expunerea, este necesar să se pregătească. Ascultarea

propriei înregistrări este folositoare pentru perfecţionarea procesului de comunicare.

„În pregătirea sa, managerul trebuie să ţină cont şi de tipurile de şedinte: de

informare, decizionale, de armonizare, de exploatare, eterogene, precum şi de

caracteristicile acestora.” 43 În pregătirea prezentării, vorbitorul trebuie să aibă în

vedere şi alte aspecte importante pentru succesul comunicării şi anume: caracteristicile

auditoriului, prezenţa şi imaginea personală, mediul fizic în care are loc expunerea.

Analiza auditoriului, în vederea adecvării discursului la caracteristicile acestuia, se

43Idem, pg. 428

33

Page 34: Comunicarea Cu Societatea Civila

face atât înaintea prezentării, cât şi în timpul acesteia, înainte de a începe şedinţa de

comunicare, mărimea auditoriului, structura sa, sunt informaţii de mare utilitate

vorbitorului. De exemplu, în cazul în care grupul este mic, expunerea va fi mai degrabă

informală, spre deosebire de adresarea formală în situaţia unei audienţe largi. Vârsta,

sexul, educaţia, experienţa, cunoştinţele în domeniu, sunt importante pentru selecţia

cuvintelor, a ilustraţiilor şi a gradului de detaliere în prezentarea subiectului.

În timpul prezentării, atenţia, expresiile faciale şi alte elemente vizibile la

auditoriu, formează feed-back-ul ce aduce informaţii definitorii pentru

comunicare, respectiv dacă discursul prezintă interes sau nu, dacă sunt înţelese sau nu

ideile, dacă este acceptat sau nu mesajul. Se poate învăţa mult de la auditoriu, în

beneficiul unei mai bune comunicări. În ceea ce priveşte prezenţa şi imaginea

personală, vorbitorul nu poate ignora faptul că, în comunicarea orală, ele fac parte din

mesaj. Oamenii îi aud vorbele, privesc şi receptează imagini ale aspectului său fizic,

gesturilor şi mişcării sale, cât şi ale mediului fizic proxim în care se află. Sintetizând,

putem reţine că pe cale orală se realizează contactul direct între subiecţii comunicării,

comunicarea în această formă având următoarele avantaje:

rapiditate şi reacţie imediată (feed-back);

posibilitatea de a pune întrebări şi clarifica problemele;

poate fi observat efectul produs de mesaj;

sentimentul importanţei sau consideraţiei acordate interlocutorului

aflat(ţi) pe o treaptă inferioară în scara ierarhică.

Totodată, comunicarea orală are dezavantajul că deseori duce la risipă de timp şi,

desigur, de bani, iar acurateţea mesajelor nu poate fi clar şi precis (re)stabilită mai târziu.

Comunicarea în scris este potrivită pentru transmiterea informaţiilor de interes

general; a mesajelor care solicită acţiuni viitoare; a mesajelor oficiale, formale sau

pe termen lung; precum şi a mesajelor ce vizează un număr de oameni a căror

activitate este interdependentă. Cu toate că nu sunt prea mulţi cei care scriu, primesc şi

citesc cu mare plăcere mesaje, comunicarea în scris ocupă inevitabil o parte din timpul

tuturor managerilor. Şi este foarte probabil că nimic nu scoate mai clar în evidenţă

punctele slabe ale cuiva, decât carenţele evidente ale comunicării sale în scris. Abilitatea

de a exprima cu claritate şi corect gândurile într-un mesaj scris este evaluată şi judecată

de oameni.

Referate, scrisori, rapoarte, memorii, buletine de informare, circulare, postere şi,

34

Page 35: Comunicarea Cu Societatea Civila

tot mai mult în ultima vreme, ecrane legate de computer, sunt câteva dintre cele mai

utilizate forme de comunicare în scris în organizaţii. Mesajele scrise care se transmit în

afara organizaţiei (scrisori, rapoarte) sunt redactate formal, în timp ce în cadrul

organizaţiei alcătuirea informală este preponderentă. Separat de unele aspecte de formă

precum: antetul (denumirea, adresa sediului social, telefoane şi fax, coduri E-mail,

Internet), destinatarul, emitentul, subiectul sau tema comunicării, data etc., în

practica managementului, în conceperea şi redactarea mesajelor scrise nu trebuie pierdut

din vedere scopul schimbului de informaţii.

Ca şi în cazul comunicării orale, mesajul scris trebuie să fie adecvat, adaptat la

caracteristicile cititorilor. Atunci când codificăm ideile, este necesar să "vizualizăm"

cititorul, imaginând ceea ce acesta ştie, gândeşte, simte. Dacă ne adresăm unui grup

eterogen din punctul de vedere al nivelului de educaţie şi pregătire în domeniu şi dorim

să comunicăm cu toţi membrii acestuia, vom scrie la nivelul celui mai modest membru.

Scriind la cel mai înalt nivel, îi vom "pierde " pe cei mai modeşti. Nu putem ignora însă

şi posibila "ofensă'" adusă celor înalt pregătiţi, printr-un mesaj la nivelul celor mai de

jos. Selectarea cuvintelor potrivite este componenta majoră a adaptării mesajului la

caracteristicile cititorului. În categoria celor mai potrivite cuvinte ce servesc

comunicarea sunt cuvintele familiare. Adică cele folosite în conversaţiile cotidiene,

lipsite de ambiguitate, cuvinte ce comunică rapid şi precis. Un cuvânt dificil va fi desigur

folosit, dacă el este necesar atingerii scopului comunicării şi nu alterează înţelegerea

mesajului. Selecţia cuvintelor va avea în vedere semnificaţia precisă pe care acestea

trebuie să le aducă întregului mesaj al comunicării. Studierea atentă a semnificaţiei

precise a cuvintelor, a nuanţelor ce diferenţiază semnificaţia este, deasemenea, o condiţie

a calităţii mesajelor. Pot fi găsite numeroase grupuri de cuvinte ce sunt folosite ca

similare de către unii şi care au semnificaţii sau, cel puţin, nuanţe diferite pentru alţii.

Cel mai important este că mesajele scrise pot fi păstrate. Acest fapt susţine

preocuparea pentru respectarea legalităţii. Atunci când deciziile, ordinele,

instrucţiunile, rapoartele etc., sunt transmise în scris, sentimentul răspunderii în ce

priveşte corectitudinea lor este mai pregnant pentru emitenţi. Mesajele scrise

promovează uniformitatea în politici şi proceduri pentru un mare număr de oameni şi

în timp, învăţarea şi respectarea procedurilor de acţiune la parametri precizaţi, în

exercitarea sarcinilor posturilor identice sau similare, într-o organizaţie, ar fi greu de

35

Page 36: Comunicarea Cu Societatea Civila

imaginat fără existenţa unui suport scris. În unele cazuri, comunicarea scrisă

economiseşte timp şi reduce costul comunicării. Totodată, comunicarea în scris

prezintă limite care, în managementul unei organizaţii, nu pot fi ignorate. Mesajul

scris implică inevitabil existenţa unui suport, cel mai obişnuit fiind hârtia. Logistica

purtătorilor materiali de mesaje se realizează adesea cu costuri ridicate. Apelul la

comunicarea în scris în exercitarea managementului, mai ales când depăşeşte anumite

limite, este perceput ca expresie a unui stil birocratic. În cazul unor emitenţi netalentaţi,

inabili, mesajele sunt inexpresive şi puţin convingătoare. Reacţia destinatarului nefiind

imediată, comunicarea fie se va realiza cu întârziere, fie incomplet sau deloc.

Comunicarea non-verbală este a treia formă prin care sunt transmise mesaje.

Eficacitatea sa implică faptul că a comunica înseamnă ceva complex, cu mult mai mult

decât a selecta cuvintele potrivite. În sens larg, „comunicarea nonverbală constă în

orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială

(persoană, grup, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”44. De fiecare dată,

în comunicarea orală, directă, faţă în faţă, oamenii transmit mesaje prin

intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi poziţiei (posturii),

care generic mai sunt numite "limbajul corpului". „Termenul de comunicare nonverbală

are o sferă mai largă decât cel de comportament nonverbal care exprimă modificarea

intenţionată sau neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un

sistem de repere spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale

acesteia (cap, trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare în

afara acţiunii directe a altor persoane”45.

Un aspect al strategiei comunicaţionale îl reprezintă adoptarea deciziei de a

comunica oral, în scris sau în ambele moduri. De asemenea, se pune problema

deciziei de a comunica faţă în faţă/unu la unu sau într-un grup mai larg. De exemplu,

este posibilă transmiterea unui mesaj personal, în scris fiecărei persoane cu care se

doreşte a se comunica, dar acest lucru cere mult timp. Alternativa este trimiterea

aceluiaşi mesaj scris tuturor persoanelor. Cu echipamentele de procesare actuale,

această din urmă procedură necesită puţin timp, dar are drept efect pierderea

impactului personal pe care îl produce un mesaj faţă în faţă/unu la unu. Pe de altă

parte, este posibil, dacă se alege o strategie comunicaţională orală, ca managerul să

44 S. Chelcea - “Comunicarea non-verbală în spaţiul public”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 9;45 Idem, pg. 9-10;45

36

Page 37: Comunicarea Cu Societatea Civila

vorbească cu fiecare subaltern în parte. De asemenea, managerul ar putea decide să îi

adune pe oameni laolaltă şi să le furnizeze informaţiile în cadrul unei şedinţe. Enunţând

aceste aspecte, observăm că există argumente pro şi contra acestor strategii - comunicare

scrisă sau orală, faţă în faţă/unu la unu sau în grup. Astfel, dacă există o procedură

deschisă, orală de discutare cu grupul, avantajul evident al comunicării în ambele sensuri

este însă pierdut dacă nu este permis angajaţilor să pună întrebări pentru clarificare.

Managerul ar trebui să ţină cont de următorii factori în luarea unei decizii cu privire la

această strategie:

timpul disponibil;

importanţa mesajului;

gradul de receptivitate/deschidere a receptorului;

abilitatea managerului de a prezenta în scris sau verbal.

Uneori este recomandabilă transmiterea unor anumite mesaje importante

oamenilor înaintea unei întâlniri deschise; acest lucru le permite să citească mesajul şi să

se pregătească pentru întâlnire. O astfel de procedură ar putea fi folosită şi în cazul

întâlnirilor faţă în faţă/unu la unu. O altă procedură des utilizată o reprezintă purtarea

unei discuţii deschise asupra unui aspect, clarificarea nelămuririlor şi încheierea unei

înţelegeri, urmate de redactarea rezumatului acestei înţelegeri.

C. Comunicarea informală

Comunicarea informală aşa cum am menţionat, se poate defini drept schimbul de

informaţii care are loc în afara canalelor oficiale de comunicare. Comunicarea

informală se desfăşoară în general prin canale şi contexte create spontan. Acestea

apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate

nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele formale de comunicare, mai

ales dacă acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe

această cale este săracă. Este din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale

de comunicare trebuie să funcţioneze fără greşeală pentru că informaţia circulă oricum.

Insă, dacă este mediată de canalele informale de comunicare, există pericolul ca

informaţia să se transforme în zvon sau în bârfă ceea ce nu este de dorit nici pentru

mediul intern de lucru, nici pentru funcţionarea de ansamblu a organizaţiei. Ceea ce

trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise, nici

37

Page 38: Comunicarea Cu Societatea Civila

desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate

de informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie

încurajate pentru că oferă un feed-back optim. Este evident că şi canalele de comunicare

formală de jos în sus sunt purtătoare de feed-back; aceasta însă are o altă natură, oferind

date despre activitatea organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia,

despre rezultatele obţinute în urma adoptării unei noi strategii etc. Dimpotrivă,

canalele informale au cel mai activ rol, mai ales în situaţii de reproiectare a organizaţiei.

Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare

practică pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de

altă parte are un rol „ terapeutic ". Contactele de tip informal sunt cele care asigură în

modul cel mai eficient legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între

departamente diferite; astfel, comunicarea informală în acest caz merge în paralel cu

unele canale transversale de comunicare, îndepărtându-se însă de circuitele

complexe şi lente ale comunicării formale. Salariatul va căuta informaţia de care are

nevoie acolo unde ştie că o poate găsi, fără a apela la reţelele formale pentru a ajunge

la interlocutorul potrivit, care nu este întotdeauna acelaşi cu cel stabilit de

organigramă. Comunicarea informală permite în acelaşi timp exploatarea ocaziilor de

comunicare eficientă care se pot ivi şi evitarea unor anumite riscuri legate de

incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din organizaţie. Acest tip de

comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează

iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul „de joc" al fiecărui „actor" al organizaţiei.

Promovarea comunicării informale reduce riscurile legate de conflictele de muncă, de

greve, de fenomene de tipul contra-puterii, generate, de obicei, de excesul de formalism.

În concluzie, pentru a funcţiona eficient, comunicarea organizaţională trebuie

să acopere atât registrul formal, cât şi pe cel informal. 46 Dacă informalul este

încurajat, el poate deveni sursă de inovaţie pentru formal, lucru foarte profitabil mai ales

în momente de restructurare a organizaţiei. Invers, promovarea exclusivă a comunicării

formale va avea ca efect dezordinea, dezorganizarea, imposibilitatea formulării de

obiective pe termen lung. În aceste condiţii, trebuie în primul rând create cadre

formale de comunicare, suficient de suple însă, pentru a putea permite fluxurile

informale purtătoare de feed-back şi de noutate.

46 R. Cândea şi D. Cândea – „Comunicarea managerială”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 47-49;

38

Page 39: Comunicarea Cu Societatea Civila

D. Feed-back-ul în comunicare

„Feed-back-ul este procesul de verificare a mesajelor, a înţelegerii corecte a

semnificaţiei lor”47. În viaţa organizaţională actuală, angajaţii au învăţat să îşi mascheze

şi să îşi ascundă sentimentele, în special faţă de cei care ocupă poziţii ierarhice înalte. De

aceea, este dificil de ştiut care a fost adevăratul impact al mesajului asupra celorlalţi.

Rezultatul poate fi numai un zâmbet politicos, acordul verbal sau consensul aparent,

emiţătorul presupunând, în mod eronat, că aceste semne de feed-back extern din partea

receptorului reprezintă adevărul. Petre Anghel, defineşte feed-back-ul „ca fiind reacţia

de răspuns a receptorului la mesajul primit de la iniţiator. Este un mod de a ajuta pe

cineva să înţeleagă efectele pe care le produce un mesaj (acţiune, atitudine,

comportament etc.) asupra celui căruia i-a fost adresat mesajul respectiv”48. O persoană

care dispune de bune abilităţi de comunicare interpersonală poate determina şi verifica

impactul real pe care mesajele sale 1-au avut, putând stabili dacă eventuala problemă

derivă dintr-o inabilitate de comunicare sau din sistemul de filtrare al celorlalţi.

În procesul îmbunătăţirii performanţele legate de comunicare, probabil că nici o

abilitate nu este mai importantă decât aceea de a primi feed-back precis şi corect

în ceea ce priveşte impactul propriului mesaj asupra celorlalţi. Acest

lucru necesită sensibilitate, datorită faptului că, cei mai mulţi oameni se

tem în faţa confruntării directe cu cineva care îi întreabă despre

performanţele lor. Nu este uşor pentru o persoană aflată pe o poziţie ierarhică inferioară

într-o organizaţie să se confrunte cu o persoană cu un statut mai înalt, pentru a-i acorda

un feed-back nesolicitat şi probabil nedorit. Riscurile implicate, din perspectiva

persoanei de pe nivelul mai scăzut, sunt atât de mari, încât, dacă situaţia rămâne

intolerabilă, cea mai sigură strategie este aceea de a tăcea şi de a spera că trecerea

timpului va îmbunătăţi condiţiile existente. Această strategie tăcută a schimbării

minimale, larg utilizată pentru rezolvarea problemelor cu cei care au un impact negativ

asupra noastră, maschează realitatea şi ţine ascunse frustrările, însă, până în momentul în

care adevărul iese la iveală, consecinţele negative ale unei relaţii slab dezvoltate sunt

dificil de monitorizat. Rolul consultanţilor în comunicare poate fi uneori acela de a-i

convinge pe membrii organizaţiei să adune date care să reprezinte feed-back-ul necesar

efortului de a scoate adevărul la suprafaţă. De aceea, vorbitorul, emitentul mesajului,

47 I. Stăncioiu şi G. Militaru –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 388;48 P. Anghel - “Stiluri şi metode de comunicare”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003, pg. 61;

39

Page 40: Comunicarea Cu Societatea Civila

trebuie să încerce măcar să obţină feed-back-ul. Cum ar putea să facă acest lucru? Întâi,

printr-o atitudine deschisă pentru feed-back. Răspunsurile date cu răbdare la

întrebări şi explicarea lucrurilor îl fac pe interlocutor să se simtă confortabil psihic şi

emoţional. Tot astfel, prin toate formele comunicării non-verbale, vorbitorul trebuie să

încurajeze feed-back-ul şi nu să-l inhibe.

O altă cale de a obţine feed-back este aceea ca vorbitorul să pună întrebări

după ce a transmis mesajul, întrebări precise, ce vizează o anumită informaţie sau

întrebări indirecte, de genul "dacă aţi fi în locul meu cum aţi explica ...?" Răspunsurile

primite vor atesta dacă audienţii au ascultat şi înţeles destul de bine ceea ce li s-a

comunicat, în cazul unor răspunsuri inadecvate, vorbitorul va repeta anumite părţi sau

întregul mesaj, va da mai multe exemple sau va aprofunda unele aspecte.

Modalitatea cea mai potrivită de a verifica dacă mesajul a fost recepţionat

şi înţeles corect este parafraza, adică, a solicita primitorului să reformuleze mesajul

cu propriile sale cuvinte. Modalitatea în care va fi formulată întrebarea va determina

atitudinea interlocutorului faţă de mesaj şi emitentul său. Spre exemplu, întrebarea

"Vreţi să-mi spuneţi ce urmează să faceţi pentru a fi sigur că am fost clar şi explicit?"

va conduce, foarte probabil, la o atitudine pozitivă.

Oferirea feed-back-ului. Salariaţii vor să ştie dacă lucrează bine sau nu, dacă

munca sau performanţele lor sunt apreciate. De aceea, ei aşteaptă să primească reacţia

managerului, reacţie ce joacă un rol esenţial în motivaţie.

Fiind unul din elementele cheie ale performanţelor înalte, feed-back-ul trebuie

să fie49:

imediat - cât mai apropiat de momentul realizării performanţei. Impactul

asupra comportamentului se reduce pe măsura trecerii timpului. Recompensa

oferită la sfârşit de an, pentru o realizare a salariatului la începutul anului, va

avea un efect cu mult mai firav decât dacă ar fi fost acordată imediat;

concret şi precis - generalităţile nu sunt de mare folos pentru salariaţi. De

exemplu, în loc de formularea: "întotdeauna dvs. faceţi erori", o mai mare

utilitate ar avea: "faceţi de obicei două erori şi anume...". Feed-back-ul vag,

general, cu deosebire când este negativ, poate crea probleme managerului în

relaţiile cu subordonaţii;

49 I. Petrescu, Gh. Seghete - „Fundamentele practicii manageriale", Editura Maiko, Bucureşti, 1994, pg. 308;

40

Page 41: Comunicarea Cu Societatea Civila

centrat pe performanţă - feed-back-ul trebuie să se concentreze pe sarcină

şi nu pe persoană. Se va face distincţie între salariat şi performanţa sa; De

exemplu, adresarea: "Sunteţi leneş (ă)", care este un atac la persoană, poate

fi înlocuită cu: "Performanţa dvs. în muncă este cu 20% sub normă".

pozitiv - un feed-back pozitiv produce efecte superioare faţă de cel negativ. De

aceea, se recomandă ca feed-back-ul pozitiv să deţină ponderea (cca. 80%).

Recompensarea salariaţilor pentru lucrurile bine făcute, conforme cu ceea ce

managerul le cere, îi încurajează să repete comportamentul performant.

Aşadar, comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune

reciprocă bazată pe feed-back, în care managerii de orice fel, transmit idei, mesaje, decizii

subordonaţilor cu posibilitatea verificării manierei de receptare a mesajului de către

aceştia. Ea influenţează şi modifică percepţii, atitudini, comportamente, sentimente,

opinii ale indivizilor şi grupurilor, constituind astfel o cale prin care oamenii îşi

controlează în mod sinergie eforturile.

1.3.2. Reţele de comunicare

O analiză structurală a sistemului de comunicare dintr-o organizaţie pune în

evidenţă existenţa de grupuri de persoane ce comunică între ele. Reţelele de comunicaţii

implică fluxuri de informaţii sau de date existente între două sau mai multe persoane50.

Un manager trebuie să stabilească legături de comunicare cu o varietate de

persoane din interiorul organizaţiei cât şi din exteriorul acesteia. Caracterul dinamic al

reţelelor de comunicare în care managerul este implicat pune în evidenţă tendinţele de

extindere laterală şi verticală a lor. Mărimea grupului limitează posibilităţile de

comunicare prin reţelele configurate în cadrul lui.

În principiu, mărimea grupului poate creşte aritmetic, însă numărul relaţiilor de

comunicare ce pot să apară creşte exponenţial. Reţelele de comunicare sunt diferite şi

complexe într-un grup format din douăzeci de persoane faţă de un grup compus din trei

persoane. Teoretic, fiecare membru din grup poate comunica cu ceilalţi. Practic,

numărul canalelor de comunicare este limitat.

Reţelele de comunicare ce se pot configura, de exemplu, într-un grup compus

din cinci membri, cum ar fi o echipă de lucru, sunt:

50 I. Stăncioiu, G. Militaru – „Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 391;

41

Page 42: Comunicarea Cu Societatea Civila

reţeaua „în cerc" - în acest tip de reţea, fiecare comunică cu alte două

persoane. Un nivel sensibil al descentralizării este asociat cu stilul participativ

de management:

reţeaua „în lanţ” – nu există restricţii, toţi membrii putând comunica între ei

simultan;

reţeaua în „Y" - un membru al reţelei, nu comunică direct cu şeful, ci prin

intermediul altui salariat. Astfel, se remarcă primul pas al descentralizării în ce

priveşte comunicarea, în ansamblu, sistemul centralizat şi stilul predominant

autocratic se menţin.

reţeaua „în stea" - este cea mai restrictivă, toate fluxurile sunt controlate de

42

Reţea în cerc Reţea în lanţ

Reţea în Y Reţea în stea

Page 43: Comunicarea Cu Societatea Civila

persoana de la centru, în reţeaua stea, satisfacţia medie a membrilor grupului este,

probabil, cea mai redusă în comparaţie cu celelalte reţele, dar nivelul de

satisfacţie al fiecărui membru variază de la un individ la altul, astfel încât

fluctuaţia este cea mai ridicată în raport cu celelalte reţele.

După cum am mai arătat, după relaţiile dintre participanţii la procesul de

comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în

procesul de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare,

mijloc care se regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare

comunică cu toţi ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor).

Reţelele descentralizate pot fi, la rândul lor, în cerc (apare în cazul stilului de

conducere democratic participativ, în cadrul lucrului în echipă, când părerea fiecărui

membru contează în mod egal) sau în lanţ (corespunde stilului de conducere laissez-

faire, când activităţile se desfăşoară de la sine). Şi reţelele centralizate pot fi, la rândul

lor, de două feluri: în Y (apare atunci când stilul de conducere este slab centralizat) şi în

stea (când stilul de conducere este puternic centralizat).

Sintetizând, reţinem că tipurile de reţele ce se pot forma într-un grup la nivel

organizaţional configurează diverse uniuni în raport cu structura firmei

(departamentul), pe de o parte, şi în raport cu interesele indivizilor (grupurile

informale), pe de altă parte.

Avem astfel51:

TIP DE REŢEA CARACTERISTICI

Tip LANŢ

dezavantaj – distorsiunea mesajului datorată serialităţii fluxului informaţional

51 Paul Marinescu - „Managementul instituţiilor publice", Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, pg 199-214;

43

Page 44: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tip Y

două persoane au acelaşi statut feed-back rapid, eficient număr redus de legături există un grad de centralizare

Tip Cerc

reducere grad de interacţiune grup – un membru comunică doar cu alţi doi

feed-back dificil organizare stabilă, satisfacţie mare

Tip Roată

model centralizat de comunicare în grup dependenţă mare de leader la calitatea

deciziei structură stabilă dar rapidă

Tip STEA

descentralizare comunicare informaţie liberă implicare egală între membrii – decizii

bune feed-back rapid şi eficient viteză transmitere informaţie mică

44

Page 45: Comunicarea Cu Societatea Civila

1.3.3. Barierele comunicării

Funcţionarea eficientă a procesului de comunicare este adesea influenţată de

apariţia şi manifestarea a numeroase bariere, circumscrise factorilor perturbatori,

„generaţi de manageri (insuficienta documentare; tendinţa de supradimensionare a

explicaţiilor introductive; tendinţa de a transforma dialogul în monolog; utilizarea unui

ton ridicat şi marcat de iritare; limbaj neadecvat; rezistenţă la introducerea unei noi

idei), precum şi de subordonaţi (neimplicare, rezerva de a exprima opinii, convinderea

că problemele lor nu interesează pe şefi, lipsa de obişnuiţă în comunicare)”. 52

În opinia altor autori,aceste bariere îşi au originea în caracteristicile psihologice

ale emiţătorului şi receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspiraţiile şi

motivaţiile acestora, precum şi în caracteristicile situaţiilor concrete în care se derulează

comunicarea.

Astfel, „cauzele care generează asemenea bariere sunt legate de emiţător, de

receptor, de mesaj, de canalul de comunicare, precum şi de contextul în care se

desfăşoară procesul de comunicare”53. Altfel spus, atât perturbaţiile externe, care ţin

de mediul fizic de comunicare, distanţă, timp, structura reţelelor de comunicare etc., cât

şi perturbaţiile interne care sunt legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de

evaluare a mesajelor, limitele individuale etc., trebuie identificate, analizate, şi

diminuate prin măsurile adoptate în organizaţie, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea

comunicării.

Aşadar, principalele bariere care apar în toate componentele procesului

de comunicare includ: percepţia; emoţiile; încrederea şi credibilitatea; dificultăţile de

ascultare; filtrajul; supraîncărcarea; locul şi timpul; zgomotele şi media selectată.

Percepţia este o barieră de natură semantică ce apare datorită limitelor în

interpretarea codurilor prin care se comunică. Imperfecţiunile sistemului nostru

senzorial şi opţiunea pentru o semnificaţie inadecvată dată unui simbol într-o situaţie

anume conduc la înţelegerea greşită sau pur şi simplu la neînţelegerea mesajului.

Interesele, cunoştinţele, experienţele şi valorile proprii oamenilor afectează interpretarea

mesajului. De obicei, oamenii au tendinţa să perceapă mesajele din punctul lor de

vedere. De exemplu, schimbarea unei proceduri este văzută de manager ca un fapt

52 C. Voicu şi F. Sandu – ‚Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 21-22;53 O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, pg. 469;

45

Page 46: Comunicarea Cu Societatea Civila

pozitiv, o cale de creştere a productivităţii, în timp ce lucrătorul poate să o perceapă

negativ, ca efort suplimentar ce nu va fi compensat.

Pentru a depăşi această barieră, este necesar ca emitentul să codifice şi să

transmită mesajul în maniera cea mai favorabilă percepţiei primitorului. Controlul

înţelegerii prin feed-back poate ajuta la eliminarea problemelor create de percepţie.

Emoţiile oamenilor acţionează ca filtru aproape în întreaga lor comunicare.

Vedem şi auzim ceea ce suntem pregătiţi să vedem şi să auzim. Prin urmare,

comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Fiecare trăieşte stări

precum: mânie, jignire, teamă, tristeţe, bucurie etc. Stăpânit de astfel de emoţii, este

dificil să fii obiectiv şi capabil să asculţi. Când comunicăm, trebuie să rămânem calmi

şi atenţi pentru a nu transmite interlocutorului(lor) stări emoţionale prin

comportamentul nostru. Dacă inevitabil subiecţii comunicării ajung la stări

emoţionale este mai productiv ca discuţia să fie amânată până ce le revine calmul.

Încrederea şi credibilitatea, înţelesul şi valoarea mesajului sunt influenţate de

încrederea în emitent şi de credibilitatea lui. Încrederea faţă de un lider sau un şef este

determinată de integritatea lor. Receptorii vor accepta sau respinge mesajul, după cum

au sau nu încredere în emitentul său. Lipsa de încredere nu face mesajul plauzibil, mai

mult acesta poate fi interpretat drept demagogie. Credibilitatea priveşte cunoştinţele,

expertiza în domeniu ale celui ce oferă mesajul. Un expert recunoscut are mai mari

şanse să fie ascultat şi crezut decât un novice neexperimentat.

Ridicarea nivelului de încredere necesită un comportament deschis şi onest în

comunicarea cu oamenii. Odată dovedit nesincer, este puţin probabil că oamenii îţi vor

mai acorda încredere, iar câştigarea credibilităţii necesită fapte ce probează

profesionalismul şi abilităţi într-un domeniu.

Ascultarea. O barieră importantă în comunicarea orală este incapacitatea de a

asculta, asociată deseori cu evaluarea prematură a mesajului şi emitentului. Sunt mulţi cei

ce vorbesc şi puţini cei ce ascultă. A asculta cere atenţie totală şi autodisciplină; a asculta

nu înseamnă numai a auzi. Ascultarea este un act conştient, pozitiv, care cere voinţă şi

nu o simplă şi pasivă descifrare de sunete. Ascultarea este esenţială pentru înţelegere,

deci pentru comunicare.

Filtrajul este procesul de alterare sau distorsiune a informaţiei, cu scopul

proiectării unei imagini mai favorabile. Mai concret, accentuarea aspectelor pozitive

şi subaprecierea, chiar trecerea sub tăcere, a părţilor negative ale unei situaţii.

46

Page 47: Comunicarea Cu Societatea Civila

Salariaţii filtrează adesea informaţiile, încercând astfel să tăinuiască problemele

unui şef, care critică aspru aspectele negative din activitatea lor.

Distorsiunea prin filtraj sau erori datorate altor cauze este cu atât mai mare cu

cât informaţia traversează mai multe niveluri ierarhice. Se apreciază, pe baza

cercetărilor empirice, că se pierde aproximativ 10% din volumul informaţiilor în

transmiterea de la un nivel ierarhic la altul. Intr-o structură cu şase niveluri ierarhice, de

exemplu, 41% din volumul iniţial al informaţiei se va pierde, aşa cum rezultă din

reprezentarea următoare:

PIERDEREA DE INFORMAŢIE

PRIN DISTORSIUNE ÎNTR-O STRUCTURĂ IERARHICĂ

1._______________100% informaţie iniţială

2.____________________90% percepţie

3.___________________________81% redare

4.__________________________________75%

5._______________________________________66%

6._____________________________________________ 59%

În general, greşelile, erorile sunt descoperite şi este mai bine ca acest lucru să

se întâmple cât mai devreme. Pentru aceasta, oamenii trebuie eliberaţi de teama de a

releva în comunicarea cu şefii lor şi aspectele şi rezultatele mai puţin reuşite din

activitatea lor. Managerul îi poate încuraja în această direcţie pe salariaţii săi, tratând

erorile ca experienţe din care se poate învăţa, decât ca ocazii de blamare şi critică la

adresa lor. Politica „ uşilor deschise " şi educarea capacităţii de a primi şi trata cu calm

veştile negative contribuie la dezvoltarea comunicării în ambele sensuri.

În opinia unor autori, o politică a uşii deschise trebuie să se ocupe de detalii,

deoarece simpla sa implementare nu va rezolva problemele comunicaţionale, mai ales

în următoarele condiţii:

lipsa de încredere. Dacă subalternii nu au încredere în şeful lor, vor ezita

să treacă prin „uşa deschisă". Oamenii trebuie să simtă că managerul

doreşte cu adevărat să îi asculte, să le acorde timp şi să le dea răspunsuri la

47

Page 48: Comunicarea Cu Societatea Civila

întrebări; Dacă angajaţii nu au încredere în intenţiile managerului de a

elabora o politică a uşii deschise sau nu au încredere în implicarea

managerului în implementarea acestei politici, atunci această politică nu

va conduce la îmbunătăţirea comunicării.

inaccesibilitatea. Dacă oamenii simt că managerul nu este niciodată

liber/disponibil să îi asculte sau este tot timpul prea ocupat, atunci

această politică nu are nici un impact real asupra activităţilor. Un

manager trebuie să-şi programeze timpul astfel încât să îşi

îndeplinească sarcinile şi să poată discuta şi cu subalternii săi;

subminarea lanţului de comandă. Politica „uşii deschise” poate distruge

lanţul de comandă. „Dacă oamenii de pe orice nivel dintr-o organizaţie

simt că această politică le dă dreptul de a trece peste poziţia şefilor lor

direcţi, managerii pot fi supraaglomeraţi cu solicitări, fiind subminată, în

acelaşi timp, autoritatea şefilor direcţi”.54

Lanţul de comandă reprezintă un aspect real atunci când este folosită o

politică a uşii deschise. Dacă oamenii simt că nu sunt trataţi corect de către şeful lor

direct, atunci trebuie să existe posibilitatea de a fi primiţi în audienţă de către o

persoană situată mai sus în ierarhia organizaţiei. O politică des utilizată în cadrul

marilor corporaţii este aceea de a permite ca un angajat să poată discuta cu cineva

situat mai sus în ierarhie în situaţia în care îşi exprimă din timp această dorinţă. Uneori

este necesar ca şeful direct să fie înştiinţat de această întâlnire.

Supraîncărcarea informaţională. Toţi oamenii au o capacitate limitată de a

recepţiona, decodifica şi înţelege un volum de informaţii, într-un timp dat. Managerii

operează uneori cu filosofia că mai multă comunicare înseamnă o comunicare mai

bună.55 Ei oferă salariaţilor un volum enorm de informaţii, până ce aceştia găsesc că

sunt copleşiţi de date, fără ca înţelegerea să se îmbunătăţească. Cheia unei comunicări

mai bune este calitatea, nu cantitatea.

Minimizarea supraîncărcării informaţionale este posibilă prin transmiterea

mesajelor în cantităţi ce pot fi decodificate de primitor. Verificarea din când în când, în

cazul unui mesaj lung, a decodificării de către primitor, prin întrebări şi parafraze,

serveşte la evitarea supraîncărcării şi, prin aceasta, la creşterea eficacităţii comunicării.

54 Viorel Cornescu, Paul Marinescu, Doru Curteanu, Sorin Toma “Management de la teorie la practică”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.208-214;55 Idem, pg.211;

48

Page 49: Comunicarea Cu Societatea Civila

Media de comunicare. Dintotdeauna, managerii au fost preocupaţi de

eficacitatea comparată a diferitelor medii de comunicare. Folosirea unei medii inadecvate

poate duce la nerealizarea comunicării.

1.4. CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ ŞI SPAŢIU PUBLIC

Termenul de societate civilă, era folosit, iniţial, pentru a desemna o anumită

parte a societăţii, care nu cuprindea organizaţiile militare şi era sinonim cu cel de

„societate politică”. Odată cu evoluţia componentei politice, termenul care provine din

limba latină (civilis societas) cunoaşte şi el modificări de esenţă, desemnând acele

instituţii sociale şi economice, diferite de cele statale.

O primă definiţie a conceptului de societate civilă este dată de către Cicero, el

consideră că „nu trebuie să cuprindă numai statul şi indivizii, dar şi condiţiile de viaţă

ale comunităţii suficient de civilizate şi dezvoltate care să cuprindă oraşe şi legi

proprii, relaţii sociale cu deliciile şi libertăţile unei „vieţi civilizate” şi unei economii

de piaţă”56.

Pentru John Locke societatea civilă sau politică se „opune autorităţii paternale şi

stării de natură ce este un factor, generator de progres şi de ordine bazată pe lege”. 57

O definiţie ştiinţifică a Societăţii Civile este cea dată de Sergiu Tamaş. În

viziunea lui „Formarea Societăţii Civile este rezultatul unei mişcări spontane şi

creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere

politică, economică, culturală. În cadrul Societăţii Civile cetăţenii intră într-o

ţesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de

asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi

interese.58”

În prezent, „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială şi economică

ce se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerinţele etice ale

asociaţiilor legaliste sau politice. În societăţile pluraliste, societatea civilă deţine un

56 Cicero, apud. S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 112;55 S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 123;57 John Locke, apud. C Beciu – „Comunicarea politică”, Ed. comunicare. ro, Bucureşti, 2002,pg.56;58

49

Page 50: Comunicarea Cu Societatea Civila

loc foarte important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor şi grupurilor umane

în faţa expansiunii statale şi care are un rol primordial în influenţarea deciziilor

politice”59. Definiţia cea mai simplă, direct şi intuitiv evidentă este că „societatea

civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii neguvernamentale diverse, suficient de

puternice pentru a contrabalansa statul şi care fără al împiedica să-şi îndeplinească

rolul de menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privirele la interesele majore,

este totuşi capabilă să-l împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii”60.

Activitatea de reglare a mecanismelor care stau la baza organizării şi

funcţionării societăţii umane, cu toate sferele ei componente (socială, economică,

politică, culturală etc.) este lăsată de obicei în seama oamenilor politici şi a celor de

afaceri. Aceştia sunt cei care iau deciziile cu privire la administrarea societăţii, ei fiind

aleşi de cetăţeni pentru realizarea acestei activităţi.

Dacă la prima vedere, suntem tentaţi să credem că votul cetăţeanului este

numai pentru omul politic, la o analiză mai atentă, putem spune că a cumpăra produse

ale unor companii poate fi asimilat cu „a vota” – compania, trustul, concernul şi

implicit a acorda încrederea patronilor şi echipelor manageriale ale acestora. Din

această perspectivă, putem face fără teama de a greşi afirmaţia că şi oamenii politici,

dar şi cei de afaceri au un interes comun, şi anume stabilitatea, însă pentru a beneficia

de ea trebuie să nu înşele încrederea cetăţeanului şi să asigure o administrare politică

şi economică de calitate care să ducă la realizarea aşteptărilor acestora.

Administrarea defectuoasă a societăţii, interesul personal sau de grup, precum

şi interesul clientelar determină disfuncţionalităţi ale sistemului ce impun intervenţia

pentru corectare prin folosirea unor metode violente şi non-violente.

Folosirea uneia sau a altei metode necesită un comentariu, şi anume:

În societatea modernă, metodele violente (revoluţii, lovituri de stat, distrugerea

bunurilor unor companii) nu sunt acceptate deoarece există riscul de a

destabiliza şi mai mult societatea putând genera anarhie şi chiar conflicte

armate care duc la pierderi materiale şi victime omeneşti.

Faţă de aspectul de mai sus, metodele non-violente (paşnice) se bucură de o

atenţie sporită şi chiar de o încurajare. Aceste metode (manifestaţii, campanii

de presă, manifestări paşnice de nesupunere civică) au avut rezultate pozitive

59 C. Zanfir şi E. Vlăsceanu - „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pg. 559;60 E. Gellner - „Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 28;

50

Page 51: Comunicarea Cu Societatea Civila

în menţinerea sau obţinerea unor drepturi egale, precum şi în încetarea unor

conflicte armate între state şi evitarea intervenţiilor străine în numite situaţii de

criză.

Totuşi, aceste metode au şi dezavantajul că elaborarea lor presupune un proces

laborios care uneori poate scăpa de sub control şi poate genera metode violente. Acest

lucru presupune o gestionare organizată de către unele structuri bine stabilite şi

conturate. Structurile despre care este vorba mai sus, sunt în fapt organizaţiile non-

guvernamentale care alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă.

Dincolo de aspectul instituţional „societatea civilă este formată din cetăţeni,

care asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa politică, influenţează politicile,

apără şi promovează interesele populaţiei”61.

Rolul Societăţii Civile este de a conlucra cu structurile implicate în

administrarea societăţii umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru

îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii.

Societatea Civilă trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de

probleme, cum ar fi: aspecte legate de guvernarea ţării, de relaţiile internaţionale cu

alte ţări, dar şi de aspectele legate de dezvoltarea economică sau de protejarea

mediului înconjurător.

Pentru a-şi desfăşura eficient activitatea, Societatea Civilă trebuie să înţeleagă

problemele cărora doreşte să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorităţii

populaţiei. Ca urmare, Societatea Civilă trebuie să fie constituită dintr-un număr cât

mai mare de organizaţii „specializate”, în cât mai multe domenii care privesc

organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste organizaţii „specializate”,

trebuie să fie la curent cu politicile existente şi cele preconizate pentru domeniile lor

de activitate în aşa fel încât să supravegheze continuu modul în care politicienii sau

oamenii de afaceri respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Organizaţiile Societăţii Civile sunt autonome în raport cu statul reprezentând o

multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale. Aceste forme de

asociere (independente de asociaţiile permanente create prin lege cum sunt unităţile

teritorial-administrative etc.) realizate pe plan naţional sau local, având obiective

61 S. Tămaş - „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 114;

51

Page 52: Comunicarea Cu Societatea Civila

politice, profesionale, culturale, religioase, morale proprii reprezintă nu numai un

cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, ci şi o contrapondere în

raport cu forţa statului sau diversele combinaţii de interese ale instituţiilor politice

oficiale.

Datorită specificului său, Societatea Civilă întăreşte legitimitatea democraţiilor,

multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea

cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. Într-un anumit

sens, Societatea Civilă pare a se susţine pe sine însăşi şi nu are nevoie de stat. În

realitate însă, numeroase fenomene nedorite în societate (mafia, crima organizată etc.)

impun existenţa statului. Societatea politică întruchipată de stat apare în ipostaze de

reprezentant al societăţii civile, în calitate de mandatar al contractului social, atât

societatea civilă, cât şi statul au fiecare raţiunea lor de a fi şi propria realitate

autonomă, ceea ce nu exclude existenţa interacţiunilor.

Persoanele active în cadrul Societăţii Civile, în calitate de patroni, muncitori

din sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsite ca

agenţi ai societăţii politice îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar

agenţi ai Societăţii Civile.

În ţările în care există dictaturi militare sau în ţările conduse de partide unice

nu poate fi vorba de nici o influenţă a organizaţiilor Societăţii Civile (în măsura în

care au dreptul să existe) asupra activităţii şi deciziilor luate de politicieni.

Rolul Societăţii Civile este însă foarte important în ţările care au adoptat

sistemul de guvernare democratic şi economia de piaţă, de puţină vreme, ţări în care

există pericolul instaurării unei societăţi administrată de politicieni corupţi şi

incompetenţi şi în care sistemul economic să se apropie de „capitalismul sălbatic”. În

aceste ţări este extrem de importantă influenţa organizaţiilor Societăţilor Civile asupra

politicienilor şi oamenilor de afaceri pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma

deciziilor incompetente sau interesate ale politicienilor ori de pe urma abuzurilor

marilor corporaţii economice sau a instituţiilor financiare.

La mai bine de 17 ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în

România se poate spune fără a greşi că democraţia nu şi-a intrat pe deplin în drepturi.

Deciziile politice şi economice majore sunt luate fără asentimentul populaţiei, fiind

52

Page 53: Comunicarea Cu Societatea Civila

uneori în contradicţie flagrantă cu interesele acesteia şi cu promisiunile făcute în

campaniile electorale de către partidele aflate la guvernare. Deşi această modalitate de

luare a deciziilor este o caracteristică a guvernărilor totalitare, iată că este posibil ca ea

să supravieţuiască şi în condiţiile în care conducerea politică a ţării este desemnată

prin alegeri libere. Vina pentru comportamentul politicienilor şi al oamenilor de

afaceri români se datorează într-o oarecare măsură şi absenţei unei Societăţi Civile

bine structurate.

În fapt, evoluţia dezastruoasă a societăţii şi economiei româneşti de după 1989

a fost însoţită de o evoluţie la fel de dezastruoasă a Societăţii Civile, în special după

1996. După alegerile din 1996 se părea că organizaţiile Societăţii Civile, care au avut

parte de o relaţie extrem de tensionată cu guvernanţii de până atunci, vor avea

posibilitatea, în sfârşit să se implice în luarea deciziilor politice şi economice care să

redreseze societatea românească, însă lucrurile au stat exact pe dos. Deşi dezvoltarea

Societăţii Civile a fost evocată în campania electorală din 1996 ca o necesitate pentru

instituirea unui sistem democratic puternic în România, guvernarea nu a acordat nici

un sprijin dezvoltării sănătoase a germenilor Societăţii Civile, deja existenţi. Noţiunea

de „Reformă Morală” atât de dragă organizaţiilor civice şi partidelor din opoziţie până

în 1996 a devenit o altă promisiune neîndeplinită, sacrificată pe altarul înfrăţirii dintre

politicienii şi oamenii de afaceri, aliaţi ai guvernanţilor corupţi, mai vechi sau mai noi,

în scopul câştigării de foloase materiale.

Evoluţia Societăţii Civile româneşti nu poate fi imputată însă doar

politicienilor, principalii vinovaţi sunt cei care s-au aflat şi se află în fruntea

organizaţiilor care se afişează ca reprezentante ale Societăţii Civile. Nu este o noutate

că românii nu mai au demult încredere în Parlament sau în Instituţia Prezidenţială.

Ceea ce este cu totul inedit este faptul că au ajuns să nu mai aibă încredere nici în

organizaţiile civice, văzând că acestea au ajuns să se comporte la fel ca partidele

politice. Reprezentantele Societăţii Civile îşi trec în statute tot felul de cauze nobile

pentru care pretind că luptă, principala lor preocupare fiind însă obţinerea de foloase

materiale prin scutiri de taxe, găsirea de slujbe cât mai bănoase pentru liderii lor şi

activitatea de amăgire a populaţiei, prin intermediul mass-media, cu discursuri care au

ca subiect faptul că lucrurile nu stau atât de rău pe cât se pare şi că nu există nici un

motiv ca la următoarele alegeri populaţia să nu voteze iarăşi cu guvernanţii aflaţi în

53

Page 54: Comunicarea Cu Societatea Civila

funcţii. Renaşterea României va putea avea loc doar în situaţia în care partidele

politice actuale vor dispare de pe scena politică împreună cu personajele care le

conduc. Dar odată cu acestea, trebuie să dispară şi actualele organizaţii care se

autointitulează reprezentante ale Societăţii Civile şi care s-au dovedit în cele din urmă

a fi doar nişte apendice însărcinate cu propaganda în favoarea unor partide politice. Pe

locul lăsat liber trebuie să apară o reţea de organizaţii care să-şi ia rolul în serios, acela

de a supraveghea modul în care se i-au deciziile politice şi economice.

Conceptul de spaţiu public constituie obiectul cercetărilor din ştiinţele

sociale de mai bine de treizeci de ani. Ca atare, noţiunea de spaţiu public a cunoscut,

în 1962 un aport semnificativ, odată cu teza lui Jurgen Habermas: „Spaţiul public.

Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”. Filosoful

german „analizează procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care îşi

folosesc raţiunea, îşi apropie sfera publică aflată sub controlul autorităţii şi o

transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva puterii statului; este acea

sferă publică politică apărută mai târziu şi denumită sferă publică burgheză”62.

Astfel, sfera publică burgheză poate fi iniţial percepută ca sferă a persoanelor private

reunite ca public; curând după ce au revendicat sfera publică reglementată de

autorităţi, ele o îndreaptă chiar împotriva puterii publice…mijlocitorul acestei

despărţiri politice este în mod original şi fără precedent istoric, aşa-numitul

„raisonnement” (raţionamentul) public. Provenită din păturile mijlocii cultivate,

avangarda burgheză învaţă arta „raisonnement”-ului public în contactul ei cu lumea

elegantă, provenită dintr-o societate nobiliară de Curte .Mai mult decât atât, „oraşul nu

este numai din punct de vedere economic centrul vital al societăţii burgheze; aflat într-

o opoziţie cultural-politică faţă de „Curte”, el desemnează în primul rând o sferă

publică literară, care-şi va afla propriile instituţii în cafenele, saloane şi reuniuni.

Habermas explică acest proces de construcţie: „În contactul lor cu intelectualii

burghezi şi prin intermediul discuţiilor de societate…moştenitorii fostei societăţi

umanist-aristocratice pun bazele unor punţi de legătură între rămăşiţele unei sfere

publice în descompunere – cea de la Curte – şi prototipul unei noi sfere: sfera publică

burgheză”. Întregul proces este prezentat de Jurgen Habermas în schema de mai jos63:

62 J. Habermas - „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 9;63 Idem, pg. 73;

54

Page 55: Comunicarea Cu Societatea Civila

Domeniul privat Sfera puterii publice

Societate civilă Sfera publică Stat

(domeniu al schimbului politică (domeniu al „poliţiei”)

de mărfuri şi al munci sociale)

Sfera publică literară

(cluburi, presă)

Spaţiu intern mic-familial Piaţa bunurilor culturale Curtea

(intelectualitatea burgheză) („Oraşul”) (Societatea nobiliară de Curte)

Schiţa sferei publice burgheze din secolul al XVIII-lea

„Sarcina politică a sferei publice burgheze este reglementarea societăţii civile.

Având în spate experienţele unei sfere private intimizate ea înfruntă autoritatea

monarhică stabilită şi are, în acest sens, un caracter în acelaşi timp privat şi

polemic”64 . În consecinţă, tema sferei publice moderne s-a deplasat de la sarcinile

propriu-zis politice ale comunităţii burgheze active înspre sarcinile mai degrabă civile

a unei societăţi ce-şi va pune în mod public raţiunea la lucru. Până ca sfera publică să-

şi fi asumat expres funcţii politice pe tărâmul tensiunii dintre stat şi societate,

subiectivitatea izvorând din domeniul intim al familiei restrânse şi-a creat, oricum,

propriul ei public. Înainte ca natura publică a puterii publice să fi fost pusă în discuţie

prin judecata politică a oamenilor privaţi…se constituie, sub acoperământul ei, o sferă

publică în formă apolitică – forma premergătoare a ceea ce va deveni sfera publică

funcţionând politic.

1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public

Noţiunea a reprezentat dezvoltarea unor poziţii paradoxale la majoritatea

gânditorilor şi specialiştilor, ce au tendinţa de a nu avea încredere în acest concept şi

chiar de a-l refuza. Cea mai importantă este rezerva arătată de autorul german Jurgen

64 Idem, pg. 100;

55

Page 56: Comunicarea Cu Societatea Civila

Habermas, care „la aproape treizeci de ani de la apariţia celebrei teze despre

arheologia „principiului publicităţii” şi despre dimensiunea sa constitutivă în

societăţile burgheze...resimte din când în când nevoia de a scrie un nou „spaţiu

public”, dar într-o versiune mai puţin normativă ca prima…”65, fapt constatat de

Bernard Miege cu privire la cele două ediţii scrise de Habermas: 1962 şi respectiv

1990, lucrări în care trata acest concept. Problematica noţiunii de spaţiu public s-a

dezvoltat pe baza unei „producţii ştiinţifice de mare calitate…ce încearcă să analizeze

una dintre problemele-cheie ale societăţilor contemporane: spaţiul public este un fir

roşu, care pune în joc atât acţiunea comunicaţională cât şi devenirea politicului

constituirea legăturii sociale”66. Sfera publică rămâne „un principiu de organizare al

ordinii noastre politice. Ea este „mai mult decât o zdreanţă de ideologie liberală de

care democraţia socială ar putea, fără nici o daună să se lipsească”67. Miege constata

că se observă aşadar o ambivalenţă a noţiunii de spaţiu public care delimitează

următoarele:

spaţiul public acoperă în acelaşi timp unul sau mai multe locuri, spaţii

fizice (Agora, saloanele, cafenelele, pieţele, Parlamentul), acţiunea

politică desfăşurată în unul dintre acele locuri, acţiune recunoscută

drept democratică;

spaţiul public desemnează realităţile empirice (oraşul-stat grec,

burghezia din secolul al XVIII-lea);

spaţiul public desemnează şi o normă care depăşeşte particularităţile

istorice şi tinde să conteste principiul autorităţii în toate instituţiile”68

Utilizarea noţiunii de spaţiu public se dovedeşte a fi delicată în analiza lui

Pierre Chambat şi asta deoarece „accepţiunile conceptului se împart în cei doi poli:

cel social şi cel politic”69.

„Spaţiul public este locul participării politice, înţeleasă ca expresie a

intereselor şi deliberării, al deciziilor şi al controlului puterii”70. După B. Lamizat şi

A. Silem, spaţiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spaţială, ca un loc de 65 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;66 Idem, pg. 168- 178;67 J. Habermas, „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 48;68 Idem, pg. 48;69 P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice”în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;

56

Page 57: Comunicarea Cu Societatea Civila

circulaţie, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public,

unde teritoriul sau clădirile aparţin comunităţii. În acest loc se produc schimbările de

informaţii sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acţiunile instituţiilor ce

reprezintă puterile instituţionale”71 .

În spaţiul public se realizează formarea opiniei şi a voinţei publice, în mod liber,

conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte şi interacţiuni, se

concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociaţie voluntară, care are ca

scop obţinerea înţelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuţie,

unde argumentele, în mod explicit bazate pe raţiune sunt supuse criticii de către

partenerii la dialog.

Bernard Miege recunoaşte complexitatea spaţiului public şi afirmă într-un

subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spaţiului public” că acesta „se

perpetuează (chiar dacă funcţia sa de facilitator al dezbaterii şi schimbului de opinii,

precum şi folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate);

se lărgeşte (toate clasele şi categoriile sociale iau parte la el); funcţiile sale se extind

regulat şi are tendinţa de a se fragmenta”72.

În concluzie, în teoria iniţiată de Jurgen Habermas a spaţiului public, nucleul

teoretic îl reprezintă principiul publicităţii sau a folosirii publice a raţiunii de către

indivizi reuniţi într-un public, concepţii ce au lărgit câmpul cercetării acestei noţiuni.

1.4.2. Un spaţiu public mediatizat

Comunicarea politică este cea care a permis o nouă abordare a spaţiului public,

„care nu mai e perceput ca reglementat şi structurat de diferite dispozitive juridice ci

ea elaborându-se în mod interactiv prin acţiunile conjugate ale tuturor actorilor

implicaţi în acest spaţiu” 73.

70 D. Reynie apud. M. Coman - „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003 pg.163-164;71 Lamizat, Silem apud. M. Coman – „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.163-164;72 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;73 E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001, pg.154

57

Page 58: Comunicarea Cu Societatea Civila

Astăzi, spaţiul public este configurat şi alimentat, după cum am prezentat

anterior, de apariţia publicităţii politice. În acest sens, Dominique Wolton (1992)

utilizează noţiunea de spaţiu public mediatizat pentru a sublinia că, în prezent, spaţiul

public nu mai poate fi conceput în absenţa mass-media. Astfel, prin utilizarea

strategilor tehnologice şi a unui canal mediatic se pun în circulaţie informaţiile şi sunt

interpretate. În concluzie, Wolton apreciază comunicarea mediatică şi introducerea

votului universal ca fiind procesele care au conferit spaţiului public dimensiunea

concretă şi acţiunii politice noţiunea de legitimare.

Spaţiul public mediatizat le oferă actorilor politici ocazia de a avea acces la

putere, de a cuceri popularitate mediatică prin strategii menite să influenţeze opinia

publică. Concurenţa este una foarte acerbă în rândurile oamenilor politici aspiranţi la

putere, iar politica – spectacol să cultive importante elite politice. Asistăm la o creştere

în greutate a puterii ce cultivă din ce în ce mai mult sfera spectaculară a unei politici

de comunicare bine pusă la punct şi controlată strategic. Aşadar, având drept suport

teoriile elaborate până acum, putem afirma că spaţiul public contemporan nu mai este

cel care s-a format în unele societăţi europene începând cu secolul al XVII-lea şi mai

ales de-a lungul secolului al XVIII-lea. După cum afirma Bernard Miege, a continua

să elaborezi nişte concepţii care fac din practicile comunicaţionale moştenitoare

directe ale discursului argumentativ şi ale schimburilor de opinii, aşa cum se

produceau ele în cafenelele şi saloanele literare ale epocii, în jurul unei prese pe cale

de a se naşte sau al publicaţiilor enciclopediştilor este la urma urmei un mod de a

invalida recurgerea la principiul publicităţii în efortul de a înţelege funcţionarea

comunicării publice în societăţile contemporane. „Înainte de a încheia analiza

spaţiului public, se cuvine să luăm în considerare alte câteva aspecte ale generalizării

comunicării: presa scrisă audiovizuală faţă în faţă cu comunicarea; comunicarea

ştiinţelor; organizaţiile societăţii covile seduse de comunicare”74 .

1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public

Pentru a înţelege statutul actual al spaţiului public şi a delimita principalele

schimbări care îl afectează, autorii structurează şi disting patru modele de comunicare,

74 B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 87;

58

Page 59: Comunicarea Cu Societatea Civila

ce, succesiv, s-au format şi au organizat spaţiul public al societăţilor liberal-

democratice:

presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea);

presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea);

mass-media audiovizuale şi mai ales televiziunea generalistă (a cărui

influenţă a continuat să crească de la jumătatea secolului XX);

relaţiile publice generalizate (a căror dezvoltare continuă poate fi observată

începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanţa

televiziunii generaliste).

Deoarece nu este suficient să precizăm faptul că la originea formării acestor

patru modele s-au aflat mass-media sau tehnicile de comunicare, vom trece la

dezvoltarea modelelor enumerate mai sus, pentru a observa aportul fiecărui model la

formarea spaţiului public.

Odată cu disponibilitatea „în ciuda opoziţiei mai mult sau mai puţin

permanente din partea majorităţii guvernanţilor” presa de opinie din primele societăţi

democratice (Anglia, SUA), a fost caracterizată de „stilul polemic, de o violenţă a

tonului pe care cu greu ne-o putem imagina azi”, în care discursul politic şi fervoarea

erau puternic amestecate cu abordarea literară: „scriitori deveniţi publicişti asigură

renumele ziarelor la care colaborează”. Faptul că această formă de presă i-a costat

mult pe cititori, în condiţiile în care preţurile mari ale ziarelor trebuiau să susţină atât

cheltuielile de judecată cât şi penalităţile obţinute în urma proceselor pierdute, a dus la

stabilirea unei legături puternice „între ziare şi cititorii lor, legătură care a permis

burghezilor luminaţi să practice „Aufklärung-ul”75 (utilizarea publică a raţiunii), prin

„intermediul argumentării şi al schimbului de opinii”76. Astfel s-a creat „principiul

Publicităţii, (die Publizität), faţă de care burghezii cultivaţi şi raţionali se opuneau”77,

acestui „spaţiu al medierii între stat şi spaţiul vieţii private”. În acest sistem, opiniile

(în special ale burghezilor), se vor confrunta şi înfrunta în cafenele şi saloane literare.

Ca atare, între opiniile prezentate în acele locuri privilegiate ale confruntărilor şi

interesele pe care le exprimă acele opinii se creează un arbitraj.

75 J. Habermas – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 52;76 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;77 B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 66;

59

Page 60: Comunicarea Cu Societatea Civila

Presa comercială de masă, orientată asupra profitului şi apărută la începutul

secolului al XIX-lea va aduce schimbări decisive: „se asistă la pierderea autonomiei

redacţiilor în raport cu editorii şi la separarea jurnalismului de literatură, linia

politică se afirmă într-o manieră mai puţin polemică; tot acum se formează genurile

jurnalistice, aşa cum le cunoaştem azi78.

Mass-media audiovizuale - a făcut obiectul numeroaselor lucrări de

sociologie şi antropologie care l-au direcţionat pe Jurgen Habermas asupra „acţiunii

sistemice de „administrare a culturii”, incompatibilă cu publicitatea şi cu

confruntarea de opinii referitoare la sfera publică. Dezvoltarea mass-media

audiovizuale se leagă de publicitatea comercială (investiţiile celor care fac publicitate

pentru produsele lor constituind baza economică a modelului) şi de dezvoltarea

tehnicilor de marketing în comunicarea socială (identificarea publicului ţintă,

strategiile de influenţare a grupurilor şi audienţelor, rolul crescut al imaginii….). În

final, mass-media audiovizuale pune accentul, mai mult decât presa comercială pe

divertisment, asigurând normele spectacolului şi al reprezentării în detrimentul

argumentării şi al exprimării”79.

Spaţiul public produs de mass-media este caracterizat de Mihai Coman în una

din lucrările sale ca fiind popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât

frământărilor populare, cât şi de seismele politice, spre deosebire de cel tradiţional pe

care îl cataloghează „ca un loc ezoteric al dezbaterilor raţionale şi al formării unor

opinii savante. Această strategie a presei actuale de a se detaşa oarecum de

intelectualitate şi de a acţiona pe partea cealaltă de influenţare mai ageră a Puterii,

funcţionează în contextul în care spaţiul public creat a devenit mai implicat şi mai

interesat de sfera politică, printr-o decodificare a mesajului politic care împacă întreg

spaţiul public actual.

O dată cu relaţiile publice generalizate toate instituţiile sociale folosesc

tehnicile şi tehnologiile comunicării şi informării, punând în practică strategii de

comunicare din ce în ce mai sofisticate. „Imaginile cu putere de seducţie vor face

obiectul acestor strategii, ce vor deveni mai mult decât nişte simple discursuri80.

78 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;79 Idem, pg. 171;80 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;

60

Page 61: Comunicarea Cu Societatea Civila

Autorul francez Bernard Miege puncta faptul că „tehnicile moderne de

comunicare tind în aparenţă să favorizeze iniţiativele individuale, fiecare fiind în

măsură, graţie lor, să îşi apropie informaţiile de provenienţă foarte diversă şi să îşi

creeze o opinie “independentă”81 .

În acest context, Bernard Miege adaugă: „teoreticienii susţin faptul că

apariţia unui model nou nu duce la dispariţia modelelor apărute anterior, ci asistăm,

într-un fel, mai degrabă la o juxtapunere de modele82”. Astfel, presa de opinie se

menţine, în situaţia în care televiziunea de masă nu a putut provoca dispariţia presei

comerciale, modelele de comunicare interacţionează strâns cu sfera politică,

instaurarea fiecărui model semnificând o lărgire semnificativă a publicului vizat. Toate

aceste observaţii concluzionează complexitatea spaţiului public actual.

1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic

În esenţă, rolul individului într-un stat este unul decisiv, deosebit de important

pentru bunul mers al societăţii. Înainte de definirea conceptului modern de spaţiu

public, trebuie subliniată puterea pe care o exercită individul, ca membru al societăţii.

Acţiunile sale, izvorâte din raţiune şi libertatea de expresie, fac din acestea un drept

natural al fiecărui om. Libertatea individului nu mai este acum limitată, spunea autorul

Mihai Coman, el poate participa la conducerea societăţii, poate participa la luarea

deciziilor, părerea lui contând într-o societate democratică. Această libertate de

expresie conturează egalitatea indivizilor şi face ca, într-un dialog, conversaţie,

dezbatere pe orice temă, chiar polemică, cel ce spune adevărul să nu fie unul singur.

Într-o dezbatere oarecare, o problemă diversă este analizată din toate unghiurile, se

ascultă diferite variante, se aduc critici, iar cei adunaţi pentru a lua o decizie şi a trage

o concluzie, vor judeca şi evalua chestiunile cu argumente cât mai diferite.

Regimul concurenţial şi conflictul caracterizează noul spaţiu public, diferit de

cel burghez habermasian ce era reprezentat de indivizi ce împărtăşeau idei comune. El

este plin de ritualuri politice aşteptate deja de către opinia publică, concept ce face

dinamică viaţa socio-politică, dar în acelaşi timp indică şi o transformare majoră la

81 B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 185;82 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fracmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;

61

Page 62: Comunicarea Cu Societatea Civila

nivelul regulilor de acţiune. În viziunea Cameliei Beciu, actorii politici se raportează

unii la ceilalţi de pe poziţii concurenţiale într-un spaţiu experimental ca timp şi ca mod

de organizare. Regimul concurenţial consacrat juridic este cel care reglementează

acţiunea politică în sensul că îi dictează miza, ritmul şi termenii de legitimare.

Noul spaţiu public este constituit dintr-un public variat, politizat mai degrabă

decât dintr-un public unitar, dezinteresat, din spaţiul public burghez habermasian, „la

care au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate

materială şi de o cultură adecvată exercitării unei discuţii publice elevate”83. Secolele

ce au urmat au condus la o creştere cantitativă a publicului implicat în dezbatere şi

decizie, iar viaţa politică a luat amploare o dată cu noul mod de comunicare ce va

deveni noul spaţiu public, acela al mass-media. Intrarea în scenă a presei a avut ca

efect multiplicarea părerilor, realizarea mai multor opinii, care va da expresivitate

intelectuală opiniei publice.

În spaţiul public modern “fiecare aduce argumente pregătite dinainte în care

abundă mai mult retorica şi mai puţin raţionamentul”84. Avem construită până acum o

scenă politică cu totul şi cu totul diferită decât acea care constituia obiectul cercetării

sociologilor şi teoreticienilor asupra câmpului politic. Astfel, spaţiul public are o nouă

dimensiune, iar actorii politici sunt obligaţi să acţioneze în câmpul mediatic potrivit

noilor rigori ale acestuia, asta dacă îşi doresc să capete o putere politică de orice

natură.

Faptul că televiziunea reuşeşte să aducă în casele oamenilor atât imaginea cât

şi sunetul o face să fie privită drept cel mai agreabil mijloc de informare, cel mai uşor

de înţeles este locul în care personalităţile politice se pot afirma cel mai bine. Şi totuşi,

după cum apreciază Gabriel Thoveron, „oamenilor politici nu le convine întotdeauna

să participe la emisiuni pe care nu le pot controla. Se gândesc la pericolul pe care

acestea îl pot reprezenta: îşi pot juca întreaga carieră într-o emisiune”85.

Ca atare, „spaţiul public democratic este configurat prin introducerea

vectorului televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic. Efectul

televizual îşi îndreaptă atenţia spre politica-spectacol86, care îşi delimitează liniile de

83 M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 165;84 Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 64;85 Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996, pg. 89- 90;86 Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 90;

62

Page 63: Comunicarea Cu Societatea Civila

forţă într-un spaţiu public de mediere al societăţii. „Scena democratică este

remodelată astăzi de sistemul politic care îşi etalează activităţile specializate,

ritualurile electorale, metodele de acţiune, strategiile de putere, jocurile de rol

specifice acestui câmp politic. Individul alegător urmăreşte evoluţiile, transformările,

inovaţiile sub efectul mediatizării vieţii sociale şi politice”87, constata Patrick

Lecomte.

Oamenii politici care dau bine la televiziune i-ar eclipsa pe cei care nu au acces

la ea sau care se apără prost, cu riscul de a defavoriza discursurile demagogice; cu cât

eşti mai telegenic cu atât eşti mai reprezentativ. În acest mod este repus în discuţie

sistemul democratic şi, în consecinţă, legătura dintre alegeri, mass-media şi

democraţie.

Comunicarea politică actuală caută mai degrabă credibilitatea şi verosimilul în

detrimentul adevărului. Este o „logică a seducţiei” care privilegiază vocea, gestica şi

spontaneitatea calculată. Toate aceste tehnici sunt asociate în final cu realizarea şi

publicarea periodică a sondajelor de opinie care relevă cotele de popularitate ale

oamenilor politici. Viaţa politică devine astfel mai ritmată, deoarece intenţiile de vot

ale alegătorilor, creşterea sau scăderea popularităţii unui candidat în opinia publică

sunt analizate până în cele mai mici detalii pentru a ajusta programele şi discursurile şi

a obţine rezultatul scontat.

Astfel, noul spaţiu public rămâne dominat mai mult de politic decât de sfera

socială. Totodată, pe tendinţa de autonomizare a socialului, spaţiul public pătrunde în

sfera familială privată, făcând cunoscute individului noţiuni precum integrare socială,

apartenenţa mediatizată, fiind atenţionat să se gândească la sine. Ca atare,

comunicarea mediatică necesită competenţă socială atât din partea realizatorilor cât şi

din partea publicului. În această situaţie, actorul politic are nevoie de competenţe

mediatice diverse, dacă vrea să acţioneze eficient în spaţiul public. Spaţiul public a

devenit astfel o structură specializată ce asimilează o funcţie de natură socială şi alta

de natură tehnologică.

1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat87 Idem, pg. 92;

63

Page 64: Comunicarea Cu Societatea Civila

Noţiunea de spaţiu public este ea însăşi „ridicată la rangul de mediatoare între

Societatea Civilă şi Stat”88, între sociabilitate şi cetăţenie, între privat şi public, între

moravuri şi politică.

În ceea ce priveşte sfera publică burgheză, „aceasta se dezvoltă în câmpul de

tensiune dintre stat şi societate, dar în aşa măsură, încât ea însăşi să rămână o parte

constitutivă a domeniului privat. Despărţirea fundamentală a celor două sfere are în

vedere socialul şi politicul”89. Autorul german continuă şi numeşte sfera pieţii, sfera

privată, sfera familiei.

O abordare diferită a distincţiei public – privat este dată de Pierre Chambat,

care ia în calcul medierea tehnică în constituirea spaţiului public şi defineşte în

accepţiune acest spaţiu „după criteriile material şi instituţional90”. În sens material,

natura activităţilor face ca: în plan privat, să se insiste asupra satisfacţiei personale, pe

când planul public să se delimiteze de participarea politică. După criteriul instituţional:

problemele specifice sunt calificate drept publice dacă ţin de o instituţie publică.

Noţiunea de privat se opune în acest aspect noţiunii de public: case care ţin de

autoritate privată şi străzi care ţin de o autoritate publică, unde secretul sau

inaccesibilitatea este o condiţie ce ţine de protejarea spaţiului privat. Se dezvoltă astfel

şi problema delimitării noţiunii de colectiv, deoarece se poate intra în conflict cu

accesibilitatea sau deschiderea spaţiului public. Sunt propuse delimitarea unei

frontiere sau separarea dintre un exterior de un interior, dar care permite doar

persoanelor abilitate să intervină în spaţiul public (libertatea presei la televiziune,

legătura de egalitate care caracterizează spaţiul public grec prin stabilirea excluderii).

Dificultatea distincţiei dar şi a definirii celor două noţiuni nu apare la

delimitările spaţiale, ci la nivelul legăturii, a naturii comerciale a comunicării, ce se

stabileşte în rândul publicului sau al unei populaţii, care concretizează principiul

publicităţii.

Efectele tehnicii sunt direcţionate către preferinţele individuale ale

consumatorilor, un proces natural, rezultat din comportamentul privat al individului.

88 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;89 Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 195 ;90 P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice” în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;

64

Page 65: Comunicarea Cu Societatea Civila

Spaţiul public devine astfel absorbit de piaţa liberă, bazată pe libera alegere. Clasele

dominante pun în scenă emanciparea politică prin tehnicizare. Modelul voluntarist

apare şi el în acest context, aducând în prim-plan responsabilitatea colectivă în

construirea societăţii, fiind o misiune în serviciul public. Şi totuşi, să nu uităm că

„informaţia este în mintea individului, în mai mult decât spaţiul său privat, de unde

ajunge mai apoi, să invadeze spaţiul public91 .

În contextul interferenţei spaţiului public cu cel privat, Patrice Flichy confirmă

această evoluţie plasându-se într-o perspectivă istorică destul de îndepărtată: autorul

apelează la teoria lui Richard Sennett („Les Tyrannies de l’intimite”, Le Senil, Paris,

1979) care a analizat evoluţia vieţii publice şi acelei private în secolul al XVIII-lea şi

secolul al XIX-lea şi face următoarea observaţie în legătură cu cafenelele pariziene la

sfârşitul secolului: „Pentru prima dată, există în cafenele un număr mare de oameni

care se odihnesc, beau, citesc, dar rămân separaţi de pereţi invizibili92”.

Patrice Flichy, consideră că Edgar Poe a fost în anii 1840, unul dintre primii

care a observat această mulţime solitară. În „Omul mulţimilor” este prezentat un astfel

de studiu: „un convalescent este aşezat în spatele geamului unei cafenele şi observă

trecătorii. În majoritatea lor, trecătorii aveau o ţinută hotărâtă afacerilor şi nu

păreau preocupaţi decât de a-şi croi un drum prin mulţime. Îşi încruntau sprâncenele

şi aruncau în jur priviri vii; când se loveau de alţi trecători nu dădeau nici un semn de

iritare, ci îşi îndreptau hainele şi treceau mai departe. Alţii, o clasă încă şi mai

numeroasă, aveau mişcări neliniştite, figuri indignate, vorbeau de unii singuri şi

gesticulau ca şi cum s-ar fi simţit izolaţi prin însăşi existenţa mulţimii care îi

înconjura. Când erau opriţi din mers, încetau brusc să mai bombăne, dar gesticulau şi

mai mult şi aşteptau cu un surâs distrat şi exagerat trecerea persoanelor care îi

împiedicau să meargă93”.

Patrice Flichy a analizat modul în care tehnicile de comunicare erau strâns

legate de modificările graniţelor sociale dintre sfera publică şi cea privată:

„Comunicarea mobilă constituie punctul final al unei transformări de lungă durată a

spaţiului public şi a spaţiului privat. Spaţiul privat a devenit principalul loc destinat

divertismentului, al consumului de muzică şi de spectacole (numite „la domiciliu”).

91 Idem, pg. 67- 99;92 Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;93 Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;

65

Page 66: Comunicarea Cu Societatea Civila

Acest spaţiu s-a sfărâmat el însuşi în mai multe celule mici, juxtapuse. Dar închiderea

spaţiului privat nu înseamnă dispariţia spaţiului public94”.

În final, singura accepţie valabilă ce reiese din teoriile amintite este că spaţiul

privat îl conţine şi pe cel public, unde activităţile personale, referitoare la interesele

care ne privesc în primul rând propria persoană, se răsfrâng şi asupra sectorului public.

Ca o sinteză a teoriei habermasiene referitoare la relaţia dintre spaţiul public şi

privat, putem afirma că noile locuri publice (apărute în Europa în sec. al XVII-lea) de

dezbatere şi de exprimare a conştiinţei individuale–saloanele şi cafenelele literare,

academiile, cluburile şi ulterior, presa – devin locurile în care este exersată, în mod

colectiv, abilitatea de a raţiona, de a dezbate o problemă şi de a stabili un consens

asupra căilor de acţiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme, constituie

teoria ce a dat naştere multor alte studii. „Toate aceste locuri publice sunt în final

expresia libertăţii individuale – ele funcţionează ca asocieri voluntare ale unor

indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlalţi, să ajungă

la un anume consens. Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea aduce o

fuzionare a opiniei personale, locale, fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Spre

deosebire de mulţime, care acţionează impulsiv şi dezordonat, opinia (publicul) este

mai structurată şi mai inventivă. Spaţiul public era la început unul de natură

aristrocratică, întrucât aveau acces doar indivizii care aveau o situaţie materială

prosperă şi care era dublată de o cultură destul de vastă care să facă faţă discuţiilor

publice elevate. Ca urmare, era nevoie de o lărgire a publicului interesat de dezbateri

ale problemelor de interes comun. Acest lucru a fost posibil prin instituirea unor

activităţi intelectuale de educare a acestui public, iniţiativa aparţinând grupurilor de

indivizi educate, deci elitelor”95 .

Acestea, permiteau includerea mai multor indivizi în discuţiile şi frământările

vremii şi mai mult decât atât, o lărgire a spaţiului public. Astfel, grupurile părtaşe la

dezbateri devin eterogene, se diversifică, ca de altfel şi valorile, concepţiile, ideile apar

acum puncte de vedere diferite, deoarece păturile sociale încep să atingă în discuţie

probleme din ce în ce mai diverse (elitele sunt preocupate de cultură, în timp ce alţii

94 Idem, pg. 194;95 M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 166;

66

Page 67: Comunicarea Cu Societatea Civila

aduc în prim plan probleme de interes comun). Se consolidează în acest context

“opinia publică”, ca expresie a spaţiului public.

„A înţelege ceea ce consimţim să numim opinie publică este un lucru, dar e cu

totul altceva a decide ce trebuie să se facă cu ea în plan politic”96. Spaţiul politic,

fiind greu de descifrat de plebea societăţii, trebuia mai întâi să fie interpretat în

dezbaterile elevate de către elite, pentru ca mai apoi, să se poată constitui legitimarea

opiniei publice. Opinia publică era aşadar o ideologie profesională, fiind opinia pe

care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie să conducă

opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic; „ei îşi transfigurau opiniile lor de

elite cultivate în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii”97..

Mai ideologic, Habermas susţine “cristalizarea conştiinţei de sine a funcţiei sferei

publice burgheze în opinia publică, denumită „topos”98 .

1.5. ROLUL MASS-MEDIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC

Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără mass-

media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a

mesajelor. Sute de milioane de oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată,

participă simultan la acelaşi spectacol şi împărtăşesc aceleaşi reacţii şi emoţii, vin în

contact cu aceleaşi informaţii şi opinii.

Deţinând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită

versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor şi conjuncturilor social-

istorice. Oferind informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă

oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe

apropierea spaţială, valori religioase şi culturale, ci pe cea informaţională.

Mass-media este peste tot în jurul nostru. A trăi o zi fără acest nou tip de

comunicare a devenit imposibil pentru marea majoritate a persoanelor. În cadrul

societăţii de masă, mass-media dirijează opiniile şi le uniformizează, transformă

spiritele individuale în spirit de masă.

96 Champagne Patrick “ “ Opinia publică” şi dezbaterea publică”în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 19-36;97 Champagne Patrick apud. M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 151;98 Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 40 ;

67

Page 68: Comunicarea Cu Societatea Civila

Mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice

moderne de comunicare, producere, difuzare şi receptare de mesaje, de limbaje

specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată

geografic.

„Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informaţii,

modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii

specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de

tip nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni

urmăresc simultan mesajul transmis şi socializează pentru că emiţătorul şi receptorul

au un caracter social. Comunicarea de masă este unidirecţională, dominând şi chiar

monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass-

media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică - orală,

scrisă, luminoasă, gesturi - în care emiţătorul codifică informaţia. Mass-media nu

numai că însoţesc mesajul ci îl şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în

funcţie de tehnica care îi este proprie”99.

Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali

informaţiile pe care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia. Dintre teoriile privind

receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două

etape: de la mass-media către indivizii bine informaţi care urmăresc frecvent

comunicările de masă prin canalele interpersonale şi de la indivizi care sunt lideri de

opinie, către persoanele expuse mai puţin mass-mediei şi care depind de alte persoane

pentru a fi informate.

Receptarea mesajului mass-media este condiţionată de experienţa personală, de

comportament, de factori psihologici şi sociali cum este apartenenţa la un grup.

Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau

conţinutul comunicării.

Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass-media

este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar

comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătăţit-o şi a

diversificat-o. Ea a amplificat conţinutul conversaţiilor, a relaţiilor interpersonale

influenţând deciziile indivizilor.

99 M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 19-20;

68

Page 69: Comunicarea Cu Societatea Civila

„Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată

asupra realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere

raportată la realitate. Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă

neutră şi are resurse persuasive putând influenţa comportamentul indivizilor în

funcţie de interesele politice sau economice”100.

Se poate totuşi concluziona că nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi

a expresiei pentru că ea ar duce la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale.

Dar nici limitarea accesului la informaţie nu este posibilă pentru că omul are nevoie să

fie informat pentru a putea face faţa schimbărilor rapide din societatea actuală.

Consideram că pentru a face faţă procesului de globalizare care a cuprins societatea

contemporană trebuie să fim informaţi, iar singura soluţie capabilă să satisfacă această

nevoie este fenomenul mass-media.

Există totuşi o serie de dezavantaje în cazul mass-media întrucât individul

poate vedea, poate auzi, însă nu poate riposta. Singura soluţie este apariţia mass-

mediei interactive. Începutul deja este făcut prin apariţia şi dezvoltarea internetului

care a reuşit să conecteze oamenii prin acţiune dându-le posibilitatea să intervină , să

se integreze activ.

O alta problemă a mass-mediei este că a diminuat ocaziile de întâlnire şi de

dezbatere. Comunicarea interpersonala s-a intensificat dar în grupuri din ce în ce mai

restrânse. Oamenii se întorc dinspre viaţa publică către cea privată.

1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii

„Mass-media a devenit astăzi un fel de centru gravitaţional în raport cu care

se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, politic,

ideologic, cultural, tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”101.

Mass-media sunt totalitatea mijloacelor de informare a maselor şi este o

expresie formată din două cuvinte, primul termen „mass”este un atribut al celui de al

doilea termen „media”.

Termenul de bază “media” provine din pluralul cuvântului latinesc medium

care semnifică mijlocul de transmitere a ceva şi s-a consacrat în limba engleză având

două semnificaţii:

100 Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;

101 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 59;

69

Page 70: Comunicarea Cu Societatea Civila

o tehnologie specifică de comunicare în raport cu un canal;

un limbaj specific de comunicare ,fiind mai degrabă vorba de un set de

tehnologii şi nu de una singura : tehnologiile de elaborare şi producere a

mesajelor (camera de luat vederi), mesajele ca purtătoare de informaţii

(imagini, sunete) şi tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radio,

televizor).

Media este nu numai un mijlocitor tehnic al comunicării ci şi unul de

semnificaţii; la nivelul comunicării interumane termenul are conotaţia de limbaj.

Fiecărui canal de comunicare îi corespund un limbaj specific, un cod, o gramatică

anume. Cuvântul media a fost folosit de Marshall McLuhan pentru a desemna

simultan “ansamblul tehnicilor, inclusiv al suporturilor de comunicare şi ansamblul

instituţiilor şi produselor create în cadrul sistemului comunicării de masă”102.

Termenul de „mass” se traduce din limba engleza „în masă” şi reprezintă un

conglomerat uriaş de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de

proximitate spaţială, nu comunică, nu au valori şi scopuri comune şi pe care nu-i leagă

decât un singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural distribuit pe scara largă prin

tehnici moderne.

De obicei cuvântul „mass” este utilizat la modul cel mai general în sensul de

public, dar are şi alte accepţiuni ca:

mărimea audienţei mijloacelor de comunicare modernă, amplitudinea socială a

mesajului transmis;

simultaneitatea transferului de informaţii spre o largă audienţă;

societatea de masă – este un tip de societate ce se defineşte în raport cu practicarea

unui consum de cultură de masă.

Expresia „mass-media” a fost lansată în studiile de specialitate din literatura

americană fiind preluate şi de alte state. În literatura europeană în general şi în Franţa

în special se foloseşte expresia de comunicare în masă „communication de masse”. În

România se foloseşte atât termenul de mass-media cât şi termenii de media şi

comunicare de masă.

Noţiunea de „mass-media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei

unde apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă.

Haralamb Culea definea mass-media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă

102 Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 37;

70

Page 71: Comunicarea Cu Societatea Civila

ca un conglomerat de mesaje, de procedee de comunicaţii, de atitudini, de reacţii şi

conduite proprii producătorului sau destinatarului comunicaţiei”103.

La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass-media se defineşte prin

cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine şi cu ce efect. 104” Remy Rieffel

definea într-o lucrare de specialitate mass-media „ca suporturi tehnice care servesc la

transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi.105”

Mass-media poate fi repartizată în trei categorii:

mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe)

mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful)

mijloace electronice (radio, televiziune, videotext, videocasetofon,

fax, calculator, CD-ROM, etc.).

Ca o concluzie putem spune că mass-media constituie un sistem complex de

mijloace şi modalităţi tehnice moderne de comunicare, producere şi difuzare,

receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă,

eterogenă şi disparată geografic. Mass-media reprezintă principala sursă de informare

asupra actualităţii şi evenimentelor politice, sociale şi culturale.

1.5.2. Caracteristicile comunicării de masă - tip specific

de comunicare interumană

Din cele prezentate până acum se pot evidenţia o serie de caracteristici ale

comunicării de masă. Comunicarea de masă este mijlocită, multidirecţională în care un

sistem, care este emiţătorul, pentru a se adresa altui sistem, reprezentat de receptor, se

foloseşte de diferite canale de difuzare. Receptorul primeşte, asimilează mesaje, dar

feed-back-ul nu se mai produce în acelaşi circuit ca în cazul comunicării directe sau

interpersonale. Comunicarea de masă ,se realizează prin intermediul unor tehnologii

de comunicare. Tehnicile de difuzare de masă extind comunicarea în situaţia în care

contactul direct nu mai este posibil. Ele sunt mijloace indirecte de comunicare.

Acestea nu comunică ci doar mijlocesc comunicarea, reprezintă suportul comunicării 103 Haralamb Culea, apud. Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 34;104 Ziandidin Sardar apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 163;105 Riffel, Remi – “L elite des journalistes”, Paris, PUF, 1984, pg. 87 ;

71

Page 72: Comunicarea Cu Societatea Civila

şi nu conţinutul ei. Constituită ca modalitate specifică de comunicare, aceasta

înglobează şi concretizează în principii specifice de construire a propriilor valori,

condiţiile realizării oricărei comunicări.

Mesajul trebuie să fie constituit din elemente simple, distincte şi uşor

identificabile;

Aceste elemente trebuie structurate într-un repertoriu;

Repertoriul celui care emite şi al celui care receptează trebuie să fie comune în

parte sau în total. Dacă repertoriile nu se potrivesc deloc atunci comunicarea este

imposibilă.

Comunicatorul este selectiv în raport cu conţinutul difuzat şi cu receptorul

căruia i se adresează. Pe de altă parte receptorul este la rândul său selectiv atât în

raport cu informaţiile primite cât şi cu comunicatorul. Originalitatea mesajului receptat

este în funcţie de nivelul la care se realizează compatibilitatea receptorilor în sistemul

de comunicare.

Procesul de comunicare presupune urmărirea unor elemente specifice106:

o comunicatorii sau emiţătorii se constituie ca o instituţie, sistem

organizaţional;

o primitorul sau receptorul este publicul. El poate fi un individ sau un grup de

indivizi care primeşte şi utilizează informaţii despre mediu prin comunicator şi

prin canalele de difuzare. Feed-back-ul, reacţia receptorului la mesajele

primite, nu are loc în acelaşi circuit.

o canalele care funcţionează ca agenţi de selectare şi difuzare a informaţiilor

sub formă de mesaje. Informaţiile selectate sunt transformate în forme cu sens

pentru receptor şi transmise prin limbaje specifice. Canalele sunt sisteme care

cuplează cei doi poli ai comunicării, emiţătorul şi receptorul.

o sistemul constituit din totalitatea obiectivelor, fenomenelor şi proceselor care

vor fi transformate în informaţii difuzabile de către emiţător prin canale spre

receptor.

o modul în care are loc perceperea mesajelor în comunicarea de masă. Nu este

o receptare directă şi nici pasivă. Ea se realizează ca un proces interpretativ

106 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 21-27;

72

Page 73: Comunicarea Cu Societatea Civila

de decodificare, selectare, raportare, corelare şi integrare a semnificaţiilor.

Recepţionarea este codificată psihologic în funcţie de experienţa personală, de

comportament şi condiţionată social în funcţie de apartenenţă la un anumit

grup.

Primul proces de receptare este selectarea mesajelor şi presupune dubla

orientare a receptorului către informaţii şi către emiţător. Selecţia este determinată de

factori structurali şi factori funcţionali. Factorii structurali sunt dependenţi de

personalitatea receptorului. El, receptorul, se va orienta spre acele mesaje care

corespund nivelului său de înţelegere. Factorii funcţionali derivă direct din nevoile,

stările sufleteşti, experienţa trăită şi memoria individului. Receptorul va selecta

mesajele în funcţie de nevoile sale culturale sau sociale.

Cerinţa informării corecte şi complete a opiniei publice nu se referă numai la

volumul informaţiilor şi mesajelor difuzate, ci se referă mai ales la conţinutul lor.

Mesajele difuzate de mass-media nu au voie să se abată de la sensurile de bază ale

informaţiei. Comunicarea de masă devine o parte din ce în ce mai importantă în

întregul proces de comunicare având o influenţă crescândă asupra vocabularului. Ea

creează cuvinte noi cu înţelesuri asociate, extinde înţelesul termenilor existenţi şi

substituie noi înţelesuri înlăturându-le pe cele vechi.

Comunicarea este omniprezentă. Ea invadează toate locurile în care viaţa

socială se organizează şi este determinată de cerinţele informative şi cognitive ale

individului precum şi de nevoile societăţii de autoreglare. Generalizarea comunicării

mediatizate nu este decât o prelungire şi o adaptare, care se foloseşte de structurile

sociale şi de resursele tehnologice actuale ale comunicării obişnuite. Comunicarea de

masă a facilitat difuzarea mai intensă a informaţiilor, amplificând conţinutul

conversaţiilor, al relaţiilor interpersonale şi influenţând deciziile membrilor grupului

în sfere ale activităţii lor.

„Mass-media are o poziţie ambivalentă: exercită acţiunea educativă neutră şi

are resurse persuasive, adică puterea de a influenţa comportamentul indivizilor din

grupurile cu interese politice sau economice”107.

107 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 25;

73

Page 74: Comunicarea Cu Societatea Civila

Este recunoscut rolul deosebit al informării de masă în viaţa colectivităţilor

naţionale şi internaţionale. Faptul că acestea reprezintă o uriaşă forţa economică,

socială, tehnico-ştiinţifică şi politică în plan naţional şi în relaţiile internaţionale.

Comunitatea internaţională este din ce în ce mai preocupată de promovarea unui nou

tip de informare care urmăreşte nu numai vehicularea de ştiri dar şi de idei, cunoştinţe

şi tehnici, de valori autentice în sprijinul dezvoltării şi participării la decizii.

Informaţiile furnizate de mass-media reprezintă o modalitate de reducere a

incertitudinii în procesele sociale, un instrument de dezvoltare şi creştere a conştiinţei

publice. Mijloacele moderne de comunicare prin impactul asupra publicului, asupra

maselor, acţionează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele

economice, sociale, politice, ideologice, culturale şi opinia publică. Opinia publică se

manifestă şi acţionează în legătură cu probleme aduse la cunoştinţa oamenilor de

mass-media. Mijloacele de comunicare în masă interesează opinia publică nu numai în

măsura în care îşi îndeplinesc funcţia de informare, de transmitere de ştiri, de

semnalare de evenimente. Ele privesc opinia publică mai ales din perspectiva unei alte

funcţii: de exprimare şi cristalizare a opiniilor. Publicul vrea să aibă o atitudine, o

orientare clară în interpretarea tuturor evenimentelor şi urmăreşte articolele sau

emisiunile care promovează idei noi şi care stimulează gândirea, astfel încât alături de

informaţii şi în directă legătură cu ele mass-media vehiculează şi opinii. Mijloacele

comunicării de masă determină cu mai multă regularitate şi forţă efecte de consolidare

decât efecte modificatoare.

Eficienţa mass-mediei ca mijloc de influenţă a opiniei publice este determinată

de natura comunicării de masă, a mass-mediei, dar şi de cea a problemelor. Este

nevoie de o anumită “concordanţă între conţinutul repertorial şi cel interpretativ

ţinându-se seamă de faptul că valenţele neraţionale ale mesajului par să aibă uneori o

influenţă mai puternică decât cele raţionale”108. Sarcina finală şi nespecifică a mass-

mediei este aceea de a contribui, alături de alte sisteme culturale la consolidarea

ideologiei dominante, exercitând asupra membrilor societăţii o influenţă informativ-

formativă deliberat orientată. Din acest punct de vedere mass-media reprezintă un

domeniu activ al vieţii sociale. Câmpul ei specific de acţiune este opinia publică.

108 Mathien, Michel , “Le systeme mediatique”, Paris, Hachette, 1989, pg. 87;

74

Page 75: Comunicarea Cu Societatea Civila

Guvernele, partidele politice, instituţiile, organele publice, instituţiile de

cultură apelează la mass-media pentru a informa, dar şi pentru a influenţa, a convinge

şi a-şi atrage adepţi, aderenţi pentru a cuceri opinia publică. Mass-media acţionează

urmărind formarea de opinii lăsând individului spaţiu de reacţii subiective şi

comportamentale. Opiniile nu pot fi formate prin constrângere. Mass-media exprimă,

comunică, formează, modelează opiniile, orientează mişcările de idei în diferite

direcţii.

Comunicarea de masă poate fi comunicare informatoare prin transmiterea de

către mass-media a ştirilor cu scopul informării opiniei publice, comunicare reglatoare

care constă în luări de atitudini critice şi de comentarii ce contribuie la formarea

opiniei publice sau poate fi comunicare stimulatoare prin materiale care oferă

publicului, opiniei publice distracţie şi cultură.

Mass-media afectează personalitatea umană atât în ce priveşte dimensiunea

cognitivă care are în vedere imaginea despre lume, dimensiunea afectivă, sentimente,

atitudini şi dimensiunea comportamentală care constă în acţiunea individuală şi

fenomenul de mobilizare socială. Se realizează o asimilare a valorilor, semnificaţiilor

şi modelelor de comportament al indivizilor. În acest fel, se atinge maximul de

influenţare. Presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la

controlul instituţiilor puterii.

Mass-media controlează activitatea puterii în interesul instituţiilor puterii.

Mass-media controlează activitatea puterii în interesul cetăţeanului, acţionând ca un

„câine de pază” (watch dog). Dacă va observa nereguli va informa publicul dând

naştere unei opinii publice adversative care va exercita presiuni asupra puterii. Cu alte

cuvinte, mass-media distribuie informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri

îşi exercită mandatul. Ea creează o opinie publică, mobilizează cetăţenii în favoarea

unei cauze, iar aceasta prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici şi

legislativi. În acest fel, se obţine modificarea atitudinii sau a comportamentului

celorlalte puteri.

Bernard Voyenne consideră că „presa contribuie la cristalizarea opiniilor, nu

numai pentru că ea raportează într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică

se întemeiază, dar şi pentru că reacţiile individului sunt de obicei nehotărâte şi

75

Page 76: Comunicarea Cu Societatea Civila

aleatorii”109. Au tendinţa de a se remodela după cele ale grupărilor opiniilor pentru

care presa reprezintă principalul vehicul. Mijloacele de comunicare în masă

îndeplinesc funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor. Mass-

media poate în acelaşi timp să înşele, să degradeze; aceasta datorită faptului că există o

tendinţă puternică a cercurilor interesate care deţine mijloace de informare colectivă,

de a da o prezentare parţială sau tendenţioasă ştirilor. Se produce astfel un fenomen

aproape inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite şi

transmise ştirile.

Se utilizează o serie de procedee ca: folosirea argumentului majorităţii,

invocarea numelor de prestigiu şi legarea lor de valorile importante ale colectivităţii,

recurgerea la clişee, la generalităţi vagi şi impresionante, la denumiri laudative sau

injurioase. O altă modalitate de influenţare se realizează prin selectarea ştirilor. „De

cele mai multe ori, editorii care selectează ştirile iau decizii să sprijine anumite

puncte de vedere.110” Se realizează prin „orientarea ştirilor care constă în influenţa

mesajului prin omiterea unor părţi din el şi a unor elemente din conţinut, pe care

vrea să le facă publice:

- influenţa prin plasarea ştirilor – reducerea la minim a atenţiei acordată

unor evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini, spaţii infime

de emisie;

- influenţa prin titluri - ele stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori ale

articolului;

- influenţa prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte alese cu

grijă ce pot discredita personalităţi sau pot contribui la creşterea

prestigiului şi respectului acestuia;

- influenţa prin explicaţiile care însoţesc fotografiile, imaginile care pot

afecta în mod semnificativ atitudinea persoanei faţă de o persoană sau un

eveniment prezentat în imagini;

109 Bernard Voyenne, apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 133;

110 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 201;

76

Page 77: Comunicarea Cu Societatea Civila

- utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc ideal

pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care

doresc crainicii111.”

În societatea de azi este necesară educaţia prin comunicare ce este inseparabilă

de educaţia prin mass-media şi care reprezintă de fapt pregătirea pentru utilizarea

noilor mijloace. Este vorba de o educaţie prin acţiune.

Mijloacele comunicării de masă participă la geneza şi manipularea opiniei

publice, dar acestea la rândul lor sunt sensibile la fenomenul opiniei publice, urmând

de multe ori curentul de opinie în activităţile lor. Fiecare comunicator este „interesat

să cunoască situaţia opiniei publice referitoare la el însuşi sau la mijlocul său de

comunicare. Îl interesează opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului faţă

de diferitele probleme sociale prezentate. Opinia publică se formează în mod spontan

pe baza condiţiilor de existenţă economico-socială şi în temeiul unor tradiţii, obiceiuri

şi stări de spirit, dar şi sub înrâurirea ideologiei statului, partidelor politice, claselor

sociale şi a acţiunilor familiei, şcolii şi a mass-mediei”112.

În opinia publică se împletesc fenomene sau acţiuni din viaţa politică,

economică şi socială care trezesc interesele generale şi atrag atenţia oamenilor

concentrând voinţa şi sentimentele lor comune.

1.5.3. Mesaje ale comunicării de masă

Comunicarea este unidirecţională emiţând, dominând şi chiar monopolizând

actul de transmitere a mesajelor. Întreaga experienţă a comunicării de masă priveşte

publicul, toată lumea având acces la mesajele transmise de mass-media. Comunicarea

de masă poate să fie recepţionată de oricine. Comunicarea este rapidă, mesajele curg

de la media la receptori, dar nu şi înapoi.

Mesajele vehiculate de sistemul mass-mediei sunt „distribuite ca bunuri de

consum”113. Mesajele sunt create şi distribuite de un ansamblu de indivizi, fiecare

dintre ei îndeplinind sarcini specifice. Mesajele create de mass-media sunt distribuite

111 Van Cuillenburg, J. J. şi alţii, “ Stiinta Comunicarii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pg. 139;112 Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg .96;113 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 45;

77

Page 78: Comunicarea Cu Societatea Civila

cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate

aferente.

La nivelul mesajului, implicaţiile s-au evidenţiat prin constituirea surselor de

comunicare ca structuri industriale puternice, ca organizaţii pentru că în comunicarea

mediată comunicatorul propriu-zis se adresează unui număr mare de oameni pe care

nu-i cunoaşte, despre care ştie foarte puţin şi care nu-i pot răspunde în mod direct

deoarece fluxul de comunicare unilaterală nu permite membrilor publicului să ofere şi

comunicatorilui un feed-back imediat şi complet.

Astfel, s-au format aceste organizaţii puternice pentru a controla fluxul

comunicării. Mesajele emise şi transmise se adresează contemporanilor având o

anumită influenţă asupra receptorului, întrucât ele transmit acestuia un conţinut

cultural. Mc.Luhan a atras atenţia atât asupra „influenţei mijloacelor de comunicare în

constituirea mesajului transmis, cât şi asupra schimbărilor produse în mentalitatea

noastră de a percepe, de a-i percepe pe ceilalţi şi de a percepe lumea, schimbările

datorate noilor tehnologii de comunicare”114.

McLuhan consideră că ”the medium is the message”115, adică mijlocul, mediul

reprezintă mesajul. Mijlocul influenţează profund modul de receptare al mesajului.

Această afirmaţie se verifică în măsură în care fiecare informaţie transmisă

concomitent prin mass-media rămâne aceeaşi. Ea se construieşte diferit pentru că

fiecare limbaj în parte presupune un cod specific, mijloace şi activităţi care îi sunt

proprii şi o structurare specifică. Fiecare mediu construieşte evenimentul în funcţie de

limbajul său specific. Informaţia transmisă poate fi diferită fiind mai degrabă o

reorganizare a cunoştinţelor decât o prelungire a lor.

Niciodată informaţia nu se reduce la o transmisie pur şi simplu pentru că

ziarul, revista, radioul, televizorul constituie imagini foarte diferite ale realităţii,

fiecare mediu având simultan o organizare, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii.

„Mass-media nu numai că însoţeşte un mesaj”, consideră McLuhan, „dar şi

structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de tehnica ce-i este

proprie”116. La rândul său, mijlocul folosit exercită şi el, deşi pe alt plan, o influenţă

formativă asupra subiectului receptor prin aceea că îi modifică deprinderile

perceptuale şi structura spirituală indiferent de conţinutul comunicat.

114 Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 54;115 Idem, pg. 58;116 Idem, pg. 64;

78

Page 79: Comunicarea Cu Societatea Civila

Canalul pe care sunt fixate mesajele, care de fapt sunt cuvinte, imagini, este de

multe ori mai important pentru calitatea comunicării decât cuvintele sau imaginile

respective. Canalul de transmitere se adresează în primul rând simţurilor prin

intermediul cărora el şi mesajul ajung la conştiinţa individului.

Apare un nou proces în cadrul comunicării de masă şi anume mediatizarea ce

se referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenţa sistemului

mass-media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific comunicării de

masă. Prin mediatizare mijloacele de comunicare furnizează o anumită perspectivă

asupra chestiunilor de ordin public în detrimentul altora.

În cadrul comunicării de masă trebuie să distingem între mesaj şi informaţii;

cantitatea de informaţii este în funcţie de valoarea semnificaţiei mesajului. Mesajul

imprevizibil aduce o cantitate mai mare de informaţii. Pentru receptor acesta este un

mesaj original în raport cu experienţa sa. Informaţia este un produs spiritual specific,

care răspunde într-o anumită măsură necesităţilor de cunoaştere ale individului şi

colectivităţii. În condiţiile cursului unidirecţional al mesajelor, valoarea informaţiei

este prejudiciată grav de fenomenul de distorsiune ale cărui consecinţe sunt

incalculabile.

Informaţia este expresia interpretării coerente a realităţii complexe într-o

anumită unitate de timp şi dintr-un anumit loc. Ea concentrează un punct de vedere

asupra lumii. Se poate spune că într-o oarecare măsură valoarea informaţiei este în

strânsă legătura cu difuzarea ei. Mass-media furnizează cea mai mare cantitate de

informaţii în aceeaşi unitate de timp decât orice altceva, fiind necesară o educaţie

pentru înţelegerea corectă a mesajului audiovizual. Pentru a înţelege cât mai exact

acest mesaj trebuie să avem în vedere următoarele repere: cui servesc aceste mesaje,

cine le difuzează şi cu ce scop.

Informarea răspunde curiozităţii umane, dorinţei de cunoaştere, de a fi la

curent, a omului. Această curiozitate umană se manifestă cu precădere în ceea ce

priveşte evenimentele şi personalităţile şi mai puţin în ceea ce priveşte ideile. Orice

comunicare presupune un transfer de informaţii. Orice informaţie reduce

incertitudinea faţă de mediu şi sporeşte capacitatea de a-l controla. Transferul de

informaţie nu poate avea loc dacă emiţătorul se rezumă să îi transmită receptorului

ceea ce el ştie pentru că în acest fel comunicarea se degradează devenind o

79

Page 80: Comunicarea Cu Societatea Civila

comunicare aparentă care îşi păstrează parametrii fizici ca durată, imagine, sunet,

pierzându-i pe cei informaţionali.

Caracteristicile informaţionale ale comunicării de masă se pot sintetiza astfel:

a. Comunicarea de masă presupune procese de elaborare prelucrare, difuzare de

mesaje;

b. Comunicarea de masă realizează un transfer informaţional prin intermediul

canalelor de difuzare de masă;

c. Comunicarea de masă influenţează receptorul117.

Receptarea nu are sensul de acceptare ci un sens activ de “răspuns la”. Ea

presupune descifrare, interpretare, integrare şi răspuns prin decizie şi acţiune.

Sarcina comunicării de masă se poate înţelege mult mai bine prin prisma unor

concepte ca informare şi eveniment. Informarea reprezintă date şi cunoştinţe furnizate

printr-un proces comunicaţional. Scopul emiţătorilor este să transmită receptorilor

potenţiali informaţiile pe care le deţin şi pe care le consideră utile pentru acestea.

Scopul receptorilor este să recepţioneze informaţiile de care sunt lipsiţi. Mesajele

transmise prin sistemul comunicării de masă se pot clasifica după mai multe criterii de

structură sau conţinut:

Din punctul de vedere al structurii lor, mesajele pot fi:

mesaje spaţiale, cu o structură de două sau trei dimensiuni cum sunt

arhitectura, desenul;

mesaje temporale, având trei dimensiuni - discurs, muzică;

mesaje spaţiotemporale: cinematografia, desen animat.

Din punctul de vedere al conţinuturilor, mesajele pot fi:

mesaje ştiinţifice şi tehnologice corespunzătoare comunicării ştiinţifice;

mesaje informative, noutăţi, publicitate folosite de comunicarea informativă;

mesaje economice şi sociale corespunzătoare comunicării de tip socio-

economic;

mesaje educative corespunzătoare comunicării pedagogice;

mesaje politice corespunzătoare comunicării politice118.

Comunicarea de masă, folosind mesaje sonore şi mesaje verbale, difuzează

îndeosebi mesaje multiple. Acestea pot fi definite ca mesaje simple, întrebuinţate însă

117 M. Coman, -“Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 27;118 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 30-34;

80

Page 81: Comunicarea Cu Societatea Civila

simultan într-o sinteză artistică ce presupune concordanţă semnificaţiilor şi stabilitate

structurală.

Pentru a fi persuasiv mesajul trebuie să atragă atenţia, să fie prezentat într-o

formă favorabilă, generatoare de interes. Imaginile manipulate trebuie să fie simple şi

precise. Ele trebuie să fie repetate într-un anumit ritm şi pe o durată limitată. Nu

trebuie să aibă caracter de pledoarie ci de simplă afirmare şi reafirmare.

Mesajele sunt primite de receptor de la emiţător prin intermediul canalelor de

comunicare ce reprezintă suporturi fizice ale comunicării.

1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor

În literatura de specialitate, s-au format o serie de teorii care privesc receptarea

mesajelor furnizate de mass-media. Cele mai importante dintre acestea sunt mesajele

văzute ca “gloanţe magice” şi teoria celor doi paşi (“the two step theory). „Teoria

mesajelor mass-media ca “gloanţe magice” s-a dezvoltat în perioada interbelică în

mod special, având o serie de influenţe şi după al doilea război mondial”119. Conform

acestei teorii, mesajele mass-mediei sunt receptate în mod uniform de către fiecare

membru al publicului şi astfel de stimuli declanşează reacţii imediate şi directe.

Teoriile mai recente despre mass-media şi comunicarea de masă pun accent mai mare

pe factorii sociali şi culturali care le limitează funcţionarea şi influenţa.

Cercetările care studiau influenţa mass-mediei asupra oamenilor au început să

o urmărească în cadrul diferenţierii sociale. Au observat că membrii publicului din

cadrul diferitelor categorii sociale distincte aveau tendinţa să selecteze mesaje diferite

din mass-media şi să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite decât cele ale altor

categorii sociale. Ei reţineau mesajele diferit şi acţionau în mod diferit. Concepţia care

consideră că publicul este pasiv s-a transformat în aceea că membrii publicului sunt

activi când selecţionează mesajul preferat transmis de comunicarea de masă.

În acest context, apare “the two step theory” (teoria celor doi paşi) prin care

cercetătorii au demonstrat că există un flux al comunicării în două etape de bază:

de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc

frecvent comunicările de masă;

119M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 162;

81

Page 82: Comunicarea Cu Societatea Civila

prin canalele interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care

erau expuse mai puţin direct comunicării de masă şi care depindeau

de alţii pentru a fi informaţi.

Indivizii care aveau contact direct cu mass-media, au fost denumiţi lideri de

opinie pentru că ei nu numai că transmiteau informaţii, dar furnizau şi interpretări ale

companiei ajutând la conturarea intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile.

Liderii de opinie care transmit ceea ce receptează prin canalele mass-mediei

persoanelor cu care au contacte zilnice şi pe care le influenţează au următoarele

particularităţi: interesul mai mare pentru un anumit domeniu, apartenenţa lor la toate

straturile sociale, apropierea lor de cei pe care îi influenţează.

S-a observat că reţeaua de influenţă potenţială a comunicării de masă este

dublată de reţeaua relaţiilor interpersonale. În unele situaţii numărul treptelor din

comunicarea de masă tinde să se mărească sau să se micşoreze, generând procese

specifice de difuzare a informaţiilor. Această tendinţă depinde de organizarea

sistemului social care poate crea condiţii de multiplicare sau de concentrare a

canalelor de comunicare, de intensificarea sau diminuarea controlului social al

mesajelor transmise sau vehiculate.

Mesajele sunt transmise de comunicarea de masă către liderii de opinie care le

transmit apoi în zonele mai puţin active ale populaţiei exercitând în acelaşi timp şi o

influenţă asupra modului lor de a recepţiona informaţia. Instituţia liderilor de opinie

serveşte la transmiterea de informaţii de la persoanele care sunt foarte interesate într-

un anumit domeniu spre alte persoane care sunt mai puţin interesate. Putem

concluziona că baza fundamentală a valorilor sunt relaţiile interpersonale. Relaţiile

interpersonale presupun în principal o comunicare directă. Înţelegem de aici că mass-

media influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale. Mesajele

mass-media sunt codate de transmiţător şi decodate de receptor. Un mesaj transmis

pentru prima dată este o informare. Prin receptarea lui, acţiunea de informare, de

comunicare tinde să se transforme în proces de manipulare. Procesul de manipulare îşi

conservă întotdeauna forma iniţială de informare. Cu cât este mai puternic impactul

evenimentului, cu atât mai apt este mesajul să stimuleze implicarea şi cu atât mai largă

este dimensiunea publicului şi mai puternică tendinţa lui spre omogenizare. Efectele

82

Page 83: Comunicarea Cu Societatea Civila

mesajului depind de conştientizarea de către receptor a intenţiei transmisiei, de

complexitatea şi repetabilitatea mesajului.

Spre exemplu, mesajele prea complexe nu produc decât efecte de suprafaţă

pentru că nu sunt decodate corect. Repetarea insistentă a aceloraşi mesaje produce o

saturare a recepţiei exprimată prin indiferenţa faţă de mesaj.

Efectele mesajelor pot fi120:

efecte de informare în care receptorul nu este implicat nemijlocit,

iar transmiţătorul nu îşi propune să îl implice;

efecte de dirijare prin mesajele în care subiectul este nemijlocit

implicat ceea ce îl determină de fapt pe comunicator să le elaboreze

şi să le transmită;

efecte de stimulare, au în vedere mesajul în care subiectul receptor

nu este nemijlocit implicat, dar în care comunicatorul îşi propune să

îl implice.

Informarea asupra unui eveniment nu poate să nu conţină şi evaluarea

evenimentului respectiv. Această evaluare decurge din durata şi dimensiunea

informării, modul cum sunt selectate şi sunt manipulate elementele componente ale

evenimentului, poziţiile de principiu de pe care cei ce informează abordează

evenimentul şi comentariile propriu-zise asupra evenimentului. Informaţia atribuie

evenimentului o importanţă mai mică sau mai mare decât cea obiectivă.

1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media

Într-un regim democratic, mass-media reprezintă în acelaşi timp o industrie, un

serviciu public şi o instituţie politică. Funcţiile care decurg de aici sunt diverse şi

contradictorii uneori. Fiecărei funcţii îi corespunde o disfuncţie determinată de natura

canalului mediatic, voinţei responsabilului acestuia sau comportamentului

utilizatorilor. Se poate afirma că mass-media are multiple funcţii între care:

Funcţia de informare121

120 Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 98;121 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 111;

83

Page 84: Comunicarea Cu Societatea Civila

În societate numai mass-media este capabilă să ne semnaleze evenimentele

plăcute sau neplăcute. Rolul mass-mediei este acela de a obţine informaţii şi de a le

face să circule. Şi cum informaţiile se găsesc din abundenţă, mass-media au rolul să le

trieze, să le ierarhizeze şi să le interpreteze. Presa este aceea care indică ce anume este

important şi ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, opiniilor, personalităţilor.

Mass-media decid să popularizeze sau nu idei noi. Fluxul continuu de informaţii din

întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele ştiri care le pot influenţa viaţa, le pot

coordona afacerile, cum să se îmbrace în funcţie de vreme, află noutăţi din diferite

domenii. Prin această funcţie, mass-media poate ajuta dirijând echipe de intervenţii,

sfătuind populaţia în privinţa măsurilor urgente care trebuie luate în diferitele situaţii

de criză, ajută la mobilizarea populaţiei, informează cu privire la indivizii periculoşi.

Mass-media trebuie, de asemenea, ca în intervalul dintre alegeri, să îi

supravegheze pe guvernanţi şi să le facă publice greşelile. Teoretic, marile instituţii de

presă au o independenţă şi o calificare ce le permit să îi evalueze şi să îi critice pe cei

aleşi în numele cetăţenilor. De aici vine şi numele dat mass-media „de a patra putere

în stat” încă din secolul al XIX-lea în Marea Britanie. În prezent, mass-media sunt

plasate după puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

Toate acestea sunt în mare măsură teoretice pentru că selectarea primară a

informaţiilor ţine în primul rând de nivelul tehnic al prezentării acestora. Deciziile

luate la nivelul conducerii instituţiei de presă sunt în general în conformitate cu

sistemul existent şi cu politicile acceptate în societate.

Presiunea filtrării este iniţial de factură şi ţine de timpii de emisie, de

indicaţiile superiorilor şi de comportamentul colegilor şi se modifică prin cenzura

indirectă a factorilor economici şi politici. Din toate acestea rezultă aspectele negative

ale funcţiei de informare şi anume: informaţia nu este transmisă cu obiectivitate,

diverşi factori influenţând-i conţinutul, evenimentele importante nu sunt tratate egal,

datele furnizate de canalele comunicării de masă sunt minimalizate sau ignorate de

public. Difuzarea unei informaţii poate duce fie la nepăsare, fie la panică.

Funcţia de prezentare a unei imagini despre lume122

122Idem, pg.115;

84

Page 85: Comunicarea Cu Societatea Civila

Nici un om nu are cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai

mulţi dintre noi nu au decât o experienţă extrem de limitată. Ceea ce ştim noi despre

restul lumii ştim de la şcoală, din conversaţii şi din mass-media. Unele mijloace de

informare în masă joacă cu precădere acest rol oferind cetăţenilor informaţii şi idei

venite din alte părţi. Îi ajută să dobândească o viziune globală. Conţinutul prezent în

aproape orice mijloc de informare transmite cunoştinţe, adâncind conştiinţa de sine a

fiecăruia, prezentându-i alţi oameni, alte tipuri de comportament. Regiunile, oamenii,

subiecţii despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc prea puţin nu

există sau există în prea mică măsură.

O disfuncţionalitate a acestei funcţii provine din faptul că, în mass-media,

activitatea se desfăşoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. În

consecinţă, mass-media utilizează miturile şi stereotipurile. Ele reprezintă imagini

incomplete şi adesea deformate despre lume, imagini care pot include sentimente

nejustificate sau comportamente dramatice.

Funcţia de socializare123

Mass-media dimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorului

influenţând şi inoculând valori, opinii, concepţii, convingeri, principii, atitudini,

stereotipuri, acte comportamentale. Mass-media preia şi difuzează mesaje care

dublează acţiunea specifică a instituţiilor sociale.

Mass-media acţionează în următoarele direcţii:

au o “valoare cognitivă generală” – oferă informaţii din cele mai

variate domenii constituind o sursă de lărgire a orizontului de

cunoaştere.

intervin în problemele societăţii investigând şi ilustrând diverse

atitudini, opinii privind probleme controversate pentru ca publicul să

le cunoască şi să acţioneze. Au rol important în formarea sau

remodelarea opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor.

introduc valorile în circuitul informaţional destinat publicului.

123 Idem, pg. 119;

85

Page 86: Comunicarea Cu Societatea Civila

Disfuncţiile care pot apărea în cadrul acestei funcţii sunt inundarea pieţei cu

producţii străine, în special la radio şi televiziune. Noile mass-media au desfiinţat

barierele spaţiului şi timpului, au micşorat distanţele geografice dintre oameni, dar şi

pe cele istorice. Canalele comunicaţiei de masă au reuşit performanţa de a strânge toţi

oamenii şi toate grupurile sociale în aceeaşi sferă informaţională.

Contactele dintre oameni dobândesc acum o diversificare, amploare şi

frecvenţă mult mai mare. Omul modern se află în relaţii cu lumea întreagă, este la

curent cu marile probleme cu care se găsesc confruntate societăţile contemporane. Din

păcate, progresul informaţional a dus la pierderea inocenţei şi naivităţii specifice

vârstei, în special la persoanele tinere.

Funcţia de culturalizare124

Această funcţie a fost văzută de o serie de specialişti ca o funcţie de educare.

Mass-media transmit de la o generaţie la alta moştenirea culturală a grupului sau a

naţiunii, „ideologia” ei, o anumită viziune asupra trecutului şi viitorului lumii. Aceasta

este un amalgam de mituri, tradiţii, valori şi principii care îi conferă individului o

identitate etnică sau naţională.

Unele instituţii de presă educă publicul, mai ales prin popularizarea ştiinţei.

Generalizarea comunicaţiilor moderne răspunde unor nevoi profunde de cultură a

maselor în societatea contemporană îndeplinind o funcţie de culturalizare extensivă şi

eficace, cu dublă acţiune: de apropiere a culturii de masă şi invers, a maselor de

cultură. Avem de-a face cu o „cultură mass-media” cu conţinut şi valori proprii,

limbaje structuri şi efecte specifice. Ca fenomen cultural integral ea este constituită

atât din valori spirituale obiective cât şi din trăirea lor, dintr-o cultură produsă cât şi

din una trăită, asimilată mai mult sau mai puţin activ.

Disfuncţionalităţile acestei funcţii pot fi grave pentru că este posibil ca cei care

conduc mass-media să intervină, utilizând omisiune sau distorsiunea pentru a

privilegia un element sau altul al moştenirii culturale. Sau din contră, stabilitatea şi

confortul pe care le creează apartenenţa la o cultură străveche pot provoca stagnarea.

Mass-media au rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noţiuni, uzanţe şi

produse noi.

124 Idem, pg. 121;

86

Page 87: Comunicarea Cu Societatea Civila

Funcţia de a conferii status125

Mass-media a devenit principalul mijloc de măsurare şi validare a

politicienilor, preşedinţilor, sportivilor, artiştilor, dezastrelor, ştirilor, educaţiei etc.

Patrick Champagne consideră spre exemplu că televiziunea a devenit „arbitrul

accesului în viaţa socială şi politică”.

Orice subiect sau om politic care intră în reţeaua de informare a publicului larg

devin relevante, devin subiecte de discuţie şi dobândesc autoritate în exprimare. De

aici s-a tras şi concluzia că ar sluji interesele unei elite pentru exploatarea maselor şi ar

ascunde publicului mesaje şi date vitale.

Mass-media au rolul de a afirma certitudinile existente, încrederea în societate

şi în buna ei funcţionare, conformismul şi fidelitatea faţă de instituţiile autorităţii

sociale. Ele joacă un rol politic crucial. Ca intermediari între cetăţeni şi guvernanţi, ele

se transformă în instituţii centrale, în pivoţi ai democraţiei. Guvernanţii îşi fac

cunoscute realizările şi proiectele. Politicienii caută să se folosească de mass-media

pentru a-şi convinge electoratul. Cei care dirijează economia se servesc şi ei de mass-

media, într-o manieră mai discretă, dar mai eficace.

Dacă opinia vehiculată de mass-media aparţine unui grup fără scrupule, se

poate ajunge la dictatură. Dacă mass-media privilegiază o anumită ideologie sau un

anumit om politic se poate ajunge la o criză.

Funcţia de promovare a consumului126

Mass-media reprezintă un sector important al economiei. Industria mediatică

este al doilea exportator al SUA. Pe de altă parte, ele vehiculează publicitatea. Pentru

marea majoritate a instituţiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un

public pentru a-l vinde publicităţii. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil

cumpărării produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media comerţul este periclitat.

Unii atribuie publicităţii un rol benefic. În opinia lor, publicitatea informează

stimulând concurenţa şi consumul şi permite apariţia unor preţuri scăzute. Publicitatea

este cea care a făcut presa accesibilă omului de pe stradă, pentru că a devenit ieftină.

Pe de altă parte politica de stânga denunţă rolul nociv al publicităţii de a manipula.125 Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 124;126 Idem, pg. 143;

87

Page 88: Comunicarea Cu Societatea Civila

Concluzia este că în societatea contemporană publicitatea îndeplineşte o

funcţie esenţială în economie.

Funcţia de divertisment127

Mass-media a generalizat accesul nu numai la informaţie, cultură şi educaţie, ci

şi la distracţie. În societatea de masă divertismentul este mai necesar ca niciodată

pentru a reduce tensiunile care se acumulează în fiecare individ. Aceasta distracţie este

oferită în principal de mass-media, graţie „culturii de masă” pe care a creat-o. Cea mai

mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul.

Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii,

dar şi familiarul pentru a ritualiza existenţa. Ele stimulează şi tot ele calmează.

Substituindu-se contactelor umane, mass-media permit izolarea. Apare aşa numita

disfuncţie narcotizatoare, mass-media fiind inclusă printre cele mai redutabile şi

eficiente narcotice sociale şi apare în urma folosirii excesive a mass-mediei, în special

a televiziunii şi a radioului, ca mijloc de divertisment.

Cultura de masă este văzută de unii ca o „cultură standardizată, o cultură de

piaţă al cărui factor de promovare nu este de a forma cunoştinţe”, ci interesul

material. Cultura de masă promovează poziţia de spectator, spiritul de imitaţie şi

reuşeşte mai puţin să transforme omul în factor activ în societate. Această funcţie de

divertisment este cea mai importantă azi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem

de eficient cu toate celelalte funcţii prezentate. Educaţia este primită mult mai uşor

când este ascunsă sub masca distracţiei. Mass-media oferă foarte rar divertisment pur;

pentru a distra ele îmbină divertismentul cu o altă funcţie.

Dintre cele şapte funcţii ale mass-media analizate, unele canale pot să îşi

asume doar una sau două. Numeroase mijloace de informare în masă joacă simultan

cele şapte roluri.

Mass-media fac parte dintr-un complex sistem social, dar au autonomie

limitată. Într-o la fel de mare măsură, ele sunt şi fac ceea ce doresc consumatorii şi

127 M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 123;

88

Page 89: Comunicarea Cu Societatea Civila

cetăţenii. Ea demască corupţia, apară libertăţile, pune pentru prima dată milioane de

oameni în contact cu anumite bunuri culturale, oferă celor ce muncesc un divertisment

cotidian, informează asupra evenimentelor şi prin publicitate serveşte şi sistemul

economic.

Dar mass-media are şi o serie de disfuncţii: coboară gustul publicului,

stimulează delicvenţa, contribuie la deteriorarea morală, adoarme conştiinţa politică şi

înăbuşă tendinţele creatoare. Totuşi în pofida multiplelor funcţii, adesea benefice, se

pot semnala şi numeroase „limite”- aspecte negative - ale mass-mediei.

Astfel, informarea colectivă a contribuit la schimbarea obişnuinţelor şi

comportamentelor, existând chiar o tendinţă de retragere în interiorul locuinţelor.

Despre mijloacele de informare în masă se spune cel mai adesea că servesc partidul

aflat la putere sau anumite elite culturale şi că sacrifică astfel slujirea publicului. De

accea, mass-media probează frecvent o anume mediocritate morală.

Valorile pe care le prezintă sunt egoismul, lăcomia. Totul este o afacere

individuală, iar fiecare caută gloria sau banii câştigaţi uşor şi remediile miraculoase.

Fericirea este asociată consumului semnelor exterioare de bogăţie. Oamenii se împart

în indivizi buni şi răi. Raporturile umane se bazează pe forţă, conflictele fiind

rezolvate de obicei prin violenţă. Brutalitatea apare în toate programele, în ficţiune,

dar şi în desenele animate şi jurnalele de televiziune. Mass-mediei li se reproşează

vidul intelectual şi lipsa atenţiei pe care posturile comerciale ar trebui să o pună în

serviciul gândirii sau al educaţiei.

Pentru ca rolul mass-mediei să-şi îmbogăţească programele, trebuie ca publicul

să o ceară. Pentru aceasta el trebuie să înveţe că o astfel de intervenţie este necesară şi

posibilă. Acest lucru pe care omul îl poate învăţa în şcoală şi prin mass-media, se

impune a prinde contur cât mai curând posibil, într-o societate în care scara valorilor a

fost total răsturnată, poate şi graţie ei.

1.5.6. Comunicarea cu mass-media

Relaţiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare: calitatea

acestora este esenţială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituţiei, cât şi

pentru eficienţa comunicării. „Relaţiile cu presa scrisă sau audiovizuală sunt o formă

89

Page 90: Comunicarea Cu Societatea Civila

superioară de adresare către opinia publică”128. Există câteva reguli simple pentru

întreţinerea relaţiilor bune cu presa.

O bună comunicare cu jurnaliştii înseamnă:

O comunicare rapidă

răspundeţi întotdeauna rapid şi cât mai posibil întrebărilor jurnaliştilor;

atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitaţi să îl trimiteţi „sub

embargo”: jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul.

O comunicare selectivă

Un birou de presă nu poate întreţine relaţii de colaborare cu tot ansamblul

presei: astfel că este utilă consultarea „inventarului” presei, şi stabilirea listei

jurnaliştilor „privilegiaţi”. Selecţionarea interlocutorilor privilegiaţi se face în funcţie

de tema şi de interesele generale ale instituţiei.

O comunicare constantă

Nu ezitaţi să contactaţi jurnaliştii, fără a aştepta să vină să ceară informaţii.

Puteţi să le transmiteţi documente, să îi invitaţi la reuniuni, la briefing-uri: acestea le

va permite să anticipeze evenimentul şi să prezinte mai bine mesajul (să pregătească

anchete, interviuri, reportaje). Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluţia

unui eveniment, atunci el va fi în măsură să reacţioneze rapid, având elementele

necesare. Jurnaliştii trebuie să fie conectaţi la viaţa organizaţiei: ei trebuie să cunoască

agenda de lucru a managerului, stadiul de lucru al dosarelor, reacţiile managerului

organizaţiei faţă de principalele evenimente de actualitate, întâlnirile cu consilierii

tehnici în legătură cu anumite probleme. Astfel se creează un climat de încredere şi

legături personale care permit colaborarea serioasă şi o mai bună rezonanţă a

informaţiei.

1.5.6.1. „Inventarul” presei129

Iată câteva reguli simple care pot ajuta la întocmirea „inventarului” presei:

1. Este absolut necesar să se facă clasificarea în funcţie de tipul canalului media:

presă naţională, locală, internaţională, agenţii de presă, TV, radio, asociaţii de

jurnalişti;

128 M.Ap.N. “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pag. 5;129 Coman Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 76;

90

Page 91: Comunicarea Cu Societatea Civila

2. Se va stoca informaţiile corecte despre fiecare publicaţie, precizând numele

instituţiei de presă, adresa completă, numerele de telefon şi de fax, numele şi

prenumele jurnaliştilor, funcţia lor, specializarea publicaţiei (informaţii generale,

economice etc.), frecvenţa apariţiei (cotidian, săptămânal etc.), tiraj. Se poate

păstra o rubrică specială pentru eventualele observaţii personale. De asemenea, se

va consemna „atitudinea” ziarului faţă de instituţia dvs.

Fişierul trebuie să fie astfel conceput încât să permită găsirea imediată a

jurnaliştilor cu care se lucrează zilnic, şi a celor cu care se colaborează mai rar.

„Inventarul” este un instrument de lucru viu: el trebuie creat, actualizat şi îmbogăţit.

Pentru constituirea inventarului, este util să:

Procuraţi listele tematice de la departamentul de relaţii publice.

Consultaţi caseta redacţiei din ultimele numere ale publicaţiilor care vă

interesează, pentru a avea lista responsabililor administrativi şi redacţionali;

Cultivaţi asociaţiile de jurnalişti şi încercaţi să le acordaţi sprijinul ori de câte

ori este nevoie;

Efectuaţi anual sau semestrial o anchetă sistematică, telefonică, în cadrul

redacţiilor, pentru actualizarea informaţiilor dvs.

1.5.6.2. Revista presei130

Redactarea revistei presei înseamnă selectarea articolelor de presă care tratează

un anumit subiect şi difuzarea lor către organismul interesat. Revista presei poate fi

însoţită de eventualele analize şi comentarii. Aceasta permite factorilor de răspundere:

Să fie informaţi cât mai rapid şi cât mai complet;

Să evalueze imaginea rezultată, modificările situaţiei şi în consecinţă să

adapteze politica de comunicare;

Să urmărească, dacă nu evoluţia opiniei publice, măcar pe cea a intermediarilor

de opinie, şi astfel să fie imediat informaţi despre un eventual atac, pentru a fi

capabili să îi răspundă;

Să măsoare impactul acţiunilor de comunicare desfăşurate;

Să păstreze anumite elemente transmise, pentru a le insera în dosare.

130 Idem, pg. 169;

91

Page 92: Comunicarea Cu Societatea Civila

Există mai multe tipuri de revista a presei, în funcţie de natura şi periodicitatea lor:

Revista presei cantitativă, cea mai simplă, este o compilaţie de articole pentru

care se precizează numai data şi ziarul-sursă, fără nici un alt comentariu;

Sinteza presei - este un tip mai elaborat după o analiză prealabilă a presei

vizate. Aceasta se realizează pornind de la temele considerate a fi cele mai

importante: după caz, se pot folosi citate, extrase, reproduceri de articole.

Presa nu este un material uniform. Importanţa acordată unui subiect, modul în

care este scris, ierarhizează, titlurile, eventuala ilustraţie – toate acestea sunt informaţii

cel puţin la fel de importante ca şi conţinutul articolului. Locul în pagină este foarte

important, deşi adesea neglijat: de exemplu, o informaţie de pe interiorul paginii este

mai puţin vizibilă decât una pe exterior.

Revista presei este, prin definiţie, un produs care are o durată de viaţă foarte

scurtă. Interesul pentru acest materiale este justificat de calitatea şi de rapiditatea

întocmirii şi difuzării.

1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie

a) Comunicatul de presă - reprezintă o informare succintă, rapidă, de actualitate,

care prezintă fapte. Aceste materiale speciale sunt pentru uzul jurnaliştilor

interesaţi şi are ca scop informarea lor rapidă. Se obişnuieşte facilitarea redifuzării.

Comunicatul de presă mai poate fi definit ca „o formă de difuzare în scris

utilizată în special de instituţii şi organizaţii. Spre deosebire de ştirea de presă,

comunicatul nu este destinat publicării, ci mai ales, informării presei”131.

Conţinutul – În primul rând, trebuie bine ales mesajul care trebuie comunicat

jurnaliştilor. Informaţia este înta-adevăr nouă şi deci, va fi posibil

să îi intereseze. Textul trebuie să fie scurt, frazele simple. Aceste

materiale trebuie să poată fi ulterior reluat în extenso.

Iată câteva reguli simple care trebuie respectate:

Să se găsească un titlu care să rezume mesajul;

Să se menţioneze datele, clar şi complet;

Să se evite abrevierile sau orice informaţie laconică, neclară.

Prezentarea - Trebuie să faciliteze munca jurnalistului, pentru aceasta, este bine :

131 M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 11;

92

Page 93: Comunicarea Cu Societatea Civila

Să se dactilografieze pe format obişnuit, cu spaţiu dublu între rânduri;

Să se scrie pe o singură parte a filei;

Să fie lăsată o margine suficientă, pentru ca jurnalistul să poată adnota textul;

Să se precizeze numele celui care a întocmit comunicatul în partea stângă sus,

data în partea dreaptă sus, iar titlul trebuie trecut dedesubt, centrat;

Să se indice, în josul paginii, numele şi telefonul unei persoane de contact.

Multe agenţii acceptă textele comunicate telefonic, mai ales că sunt scurte.

Totuşi, este de dorit să existe şi un exemplar scris, eventual multiplicat xerox, al

textului comunicatului.

Reguli cu caracter general de întocmire a comunicatului de presă:

Informaţia comunicată să prezinte valoare de noutate;

Anunţurile să atragă atenţia celor interesaţi;

Să se anticipeze mediile care vor reacţiona pozitiv la mesajul transmis;

Să se stabilească dacă mesajul trebuie adresat direct sau publicat în presa scrisă;

Se va adăuga o sugestie pentru un bun titlu, şi dacă este posibil, să se includă şi o

fotografie. Oamenii sunt mai sensibili la titluri şi la fotografii decât la text.

Pregătirea comunicatului - Odată ce s-a stabilit utilitatea comunicatului de presă -

în defavoarea altor mijloace de comunicare - prima sarcină este să se identifice

informaţia care se intenţionează să se încorporeze în text. O condiţie fermă este ca,

indiferent cine va pregăti comunicatul, să fie iniţiat în ideile, în problematica

subiectului de comunicat, să fie în posesia unei cantităţi suficiente de informaţie.

Hârtia şi titlul - Indiferent de hârtia utilizată, a nu se omite ca în partea superioară a

paginii să apară “COMUNICAT DE PRESĂ“, laolaltă cu - evidentul - numele, adresa

şi telefonul organizaţiei/instituţiei, în aşa fel încât ziariştii să poată contacta emitentul

pentru informaţii suplimentare. Se recomandă a se contacta telefonic un anumit ziarist

pentru a-l preveni asupra conţinutului mesajului şi asupra iminenţei expedierii

acestuia. Se poate evita, astfel, rătăcirea mesajului în sertarele vreunui alt departament

al ziarului. Se încheie mesajul cu precizarea datei expedierii.

Obiectivitatea - Comunicatul va fi receptat mai pozitiv de cititori când textul

este scurt, prezintă acurateţe şi este formulat la obiect. Textele din care răzbate

importanţa pe care şi-o acordă emitentul, vor diminua forţa comunicatului.

Editarea comunicatului - Se lasă o margine de 3-5 cm în stânga textului. Asta va

permite jurnalistului să folosească spaţiul pentru diferite recomandări tehnice

93

Page 94: Comunicarea Cu Societatea Civila

(caracterul literei, dimensiuni, subtitluri suplimentare etc.). Se va utiliza în mod

echilibrat paragrafele. Nu trebuie abuzat de aliniate. O nouă propoziţie nu trebuie să

fie un nou paragraf, dacă nu aduce o idee nouă în text. Pe de altă parte, este de evitat

utilizarea unor blocuri prea mari de text neîntrerupt. Cititorii îşi pierd interesul pentru

lectura unui asemenea text.

Se folosesc pentru separarea paragrafelor, rânduri libere. Un comunicat de

presă cu prea multe rânduri albe lasă senzaţia de fragmentare excesivă. Este util a se

lăsa rânduri libere doar atunci când acest lucru ajută la delimitarea ideilor.

Dacă un comunicat se întinde pe mai mult de două pagini este un bun obicei să

fie împărţit în secţiuni cu subtitluri proprii. Se va lăsa un spaţiu necesar între secţiuni

pentru a permite editorului să insereze subtitlurile pe care le consideră potrivite.

Subtitlurile trebuie să fie scurte şi dense. Este însă de preferat ca textul dactilografiat

al comunicatului să nu depăşească o pagină şi jumătate. Nu se redactează niciodată

textul la un rând. Intervalul optim este de un rând şi jumătate. Spaţiul dintre rânduri

permite ziaristului să lucreze mai uşor, iar textul este mai lesne de urmărit de

dactilografe.

Limbaj şi stil -Se compun propoziţiile comunicatului într-un stil direct şi simplu.

Propoziţiile lungi şi complexe, cu multe ramificaţii colaterale şi cu un vocabular prea

încărcat nu fac textul mai impresionant. Pentru comunicatele destinate unui public

mediu este recomandabil ca propoziţiile să nu depăşească 10-15 cuvinte.

Înainte de a începe redactarea unui comunicat este important să se definească

publicul căruia acesta îi este destinat. Este de aşteptat ca un public de nivel mediu, mai

numeros, să nu fie pe de-a-ntregul receptiv la toate detaliile, nuanţele particulare ale

mesajului.

Lead-ul (introducerea) – „Lead“-ul este o formă aparte de introducere; el împreună

cu titlul formează acea parte a textului care trebuie să atragă atenţia publicului. Ca o

regulă de bază, „lead“-ul trebuie să comunice esenţa mesajului care urmează a fi

conţinut în comunicat. El trebuie să răspundă la cinci întrebări fundamentale pentru

orice informaţie destinată mass-media: „Cine“, „Ce“, „Unde“, „Când“ şi „De ce“. Este

bine a se răspunde tuturor întrebărilor încă din introducere.

Restricţii - Uneori este util a se limita libertatea de acţiune a ziaristului, cu indicaţii de

genul: „vă rugăm să nu publicaţi înainte de data...“. Asemenea recomandări trebuie,

însă să fie utilizate cu mare economie, pentru a evita suspiciunile gazetarilor. Este de

94

Page 95: Comunicarea Cu Societatea Civila

preferat ca, din eventualele instrucţiuni să reiasă încrederea autorului comunicatului în

competenţa omului de presă.

b) Dosarul de presă132 - este un ansamblu complet de documente care se referă la o

anumită temă, la un anumit eveniment. Acest dosar este destinat jurnaliştilor, conţine

faptele, desfăşurarea lor în timp, precum şi numeroase informaţii. Dosarul de presă

trebuie să fie lesne utilizat, astfel încât jurnalistul să găsească toate elementele şi

datele de care are nevoie pentru redactarea articolului său.

Pregătirea - Dosarul de presă, prin excelenţă, se adresează unor persoane presate de

timp şi „bombardate” cu informaţii. Încă de la prima vedere, dosarul

trebuie să fie atractiv, forma sa grafică să stimuleze curiozitatea de a-l

consulta. Cu toate acestea, dosarul nu trebuie să fie luxos: calităţile

sunt concizia, claritatea şi simplitatea.

Prezentarea - Documentele trebuie să fie reunite într-un ambalaj solid, uşor de

transportat şi de folosit. E bine să se precizeze:

numele producătorului şi sigla;

titlul;

menţiunea „Dosar de presă”;

data;

numele funcţionarului care poate fi contactat ulterior, numerele sale de

telefon şi de fax, e-mail, etc.

A se folosi sigla organizaţiei pe fiecare pagină, astfel încât beneficiarul să

poată întotdeauna repera emiţătorul informaţiei, chiar dacă detaşează pagini din dosar.

Conţinutul - reamintirea titlului;

sumarul care prezintă clar diferite părţi ale dosarului, cu

numărul paginii corespunzătoare;

rezumatul informaţiei conţinute în dosar;

elementele dosarului (discurs, rezumat al intervenţiilor

participanţilor etc.).

Înmânarea dosarului de presa - Atunci când beneficiarul-ţintă este definit, se poate

fixa precis numărul destinatarilor. Dosarul de presă, fiind un document de referinţă,

poate avea o viaţă relativ lungă, poate servi în mod egal relaţiilor publice sau poate fi

132 Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 120;

95

Page 96: Comunicarea Cu Societatea Civila

folosit de către un centru de documentare. Dosarul de presă poate fi dat jurnaliştilor în

diferite momente:

cu ocazia unei manifestări,

dacă jurnaliştii invitaţi nu au putut participa la eveniment, este bine să

găsim mijlocul prin care dosarul să le parvină ulterior.

c) Conferinţa de presă133 - este o manifestare specială pentru jurnalişti, menită a le

prezenta o informaţie nouă, importantă, care să le justifice efortul de a se deplasa.

Obiectivul conferinţei de presă este atragerea atenţiei presei. Conferinţa de presă oferă

avantajul reunirii simultane a tuturor jurnaliştilor interesaţi de un anumit subiect, într-

un mod omogen, şi realizarea unui schimb de informaţii.

Conferinţa de presă trebuie să:

aibă un caracter de eveniment;

capteze atenţia publicului;

suscite şi să aducă răspunsuri precise.

Pregătirea:

Conferinţa de presă este o activitate importantă şi delicată, iar pregătirea ei

trebuie să fie meticuloasă;

Se recomandă a se evita desfăşurarea unui alt eveniment important în aceeaşi zi;

Se va întocmi dosarul de presă;

Ora de desfăşurare va fi compatibilă cu programul jurnaliştilor. Trebuie

respectate orele şedinţelor de redacţie: zilele favorabile sunt marţea, miercurea

şi joia, iar cele mai bune momente ale zilei sunt prânzul şi după–amiaza.

Durata totală a unei conferinţe de presă este cca. 1h30min;

Se vor trimite invitaţiile jurnaliştilor în funcţie de specializarea lor; este bine să

se aleagă cu grijă persoanele, pentru aceasta, este nevoie de un bun „inventar”

de presă. Invitaţia trebuie trimisă cu o săptămână înainte de conferinţă.

Reamintirea telefonică este întotdeauna utilă;

Să se redacteze invitaţia pe carton sau pe hârtie, indicând clar obiectivul

conferinţei de presă, numele şi funcţia exactă a persoanelor care susţin, locul şi

ora. Se va indica un număr de telefon pentru confirmările de participare;

133 Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 130;

96

Page 97: Comunicarea Cu Societatea Civila

Sala trebuie amenajată şi echipată cu: mese, scaune pentru vorbitori (ale căror

nume trebuie să fie indicate vizibil), echipament audio-video, lumini,

microfoane. E indicat să se amenajeze şi un vestiar;

Dacă sunt mai multe persoane care participă la conferinţă, se va organiza în

ajun o reuniune de informare;

Conferinţa de presă poate fi improvizată rapid, atunci când urmează unor

evenimente extraordinare. În acest caz, invitaţiile se fac prin comunicat sau

telefonic.

Derularea conferinţei de presă:

Primirea - la sosire, se notează numele jurnaliştilor şi redacţia, moment în care

se vor înmâna şi dosarele de presă;

Expunerea - trebuie pregătită cu mare atenţie şi nu va depăşi 45 de minute;

Vorbitorii - numărul lor depinde de subiectul tratat. Principalul vorbitor trebuie

să-i prezinte şi pe ceilalţi;

Atitudinea care trebuie adoptată: claritate, simplitate;

Se va preciza clar că instituţia organizatoare a conferinţei poate fi sau nu citată

ca sursă pentru o informaţie;

Răspunsurile la întrebări trebuie să fie cât mai clar posibile;

Se vor refuza comentariile sau declaraţiile în legătură cu o chestiune mai

delicată.

După conferinţa de presă:

Se va realiza bilanţul participanţilor şi se vor trimite rapid dosarele jurnaliştilor

care au absentat. Pot fi organizate „centre de presă” pentru facilitarea comunicării în

momente de criză, sau doar pentru a informa periodic jurnaliştii specializaţi. De fapt,

este de dorit să se organizeze întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale între jurnaliştii

de specialitate şi directorii de cabinet sau consilierii tehnici.

d) Călătoria de presă - este o deplasare organizată special pentru jurnalişti, pentru a

îi face să participe direct la un eveniment, pentru a le face demonstraţie sau pentru a

le da posibilitatea de a judeca „la faţa locului” un fapt anume134.

Călătoria de presă trebuie să aibă un motiv serios, care să fie făcut cunoscut.

Există câteva reguli indispensabile care trebuie respectate:

134 M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 17;

97

Page 98: Comunicarea Cu Societatea Civila

Toţi jurnaliştii sunt oaspeţi de marcă şi vor fi trataţi în mod similar;

Se va reduce la minim numărul de ore sau al zilelor de drum, şi se va

asigura jurnaliştilor un confort necesar, condiţii bune de călătorie;

Programul stabilit se va anunţa, detaliat, cu câteva zile înainte;

Dosarul de presă va fi înmânat participanţilor la începutul călătoriei;

Se vor anticipa posibile interviuri.

Pregătirea - Pentru trimiterea invitaţiilor, etapele sunt acelaşi ca şi pentru conferinţa

de presă. Totuşi, pot fi precizate câteva particularităţi:

Jurnaliştii vor fi contactaţi cu cel puţin o lună înainte, imediat ce este posibil,

se va trimite un program amănunţit (etapele călătoriei, numele participanţilor);

Se va trimite o fişă specială pentru detalii (dată, durata călătoriei, mijloace de

transport, orar, loc de întâlnire şi locul de plecare).

Jurnaliştii invitaţi vor fi riguros selectaţi; se va prevedea posibilitatea de a

înlocui un jurnalist care absentează. La câteva zile după trimiterea invitaţiilor, se va

telefona jurnaliştilor pentru confirmare. Aceasta va asigura numărul suficient de

jurnalişti prezenţi. Organizarea călătoriei implică aspecte practice şi profesionale.

Detaliile sunt foarte importante:

aspecte profesionale: definirea exactă a temei informării;

aspecte practice: alegerea locurilor de vizitat, cazare şi masă, transport,

itinerar, etc. Este de dorit să se efectueze o călătorie prealabilă, pentru

cunoaşterea şi pregătirea în detaliu a activităţii.

Câteva sfaturi

Numărul de participanţi nu trebuie să fie prea mare;

Programul să fie echilibrat, păstrând şi pauzele de timp liber;

Se vor asigura toate mijloacele pentru transmiterea informaţiei (telefon, fax,

xerox etc.);

La finalul călătoriei, se va realiza un bilanţ succint al activităţii şi va fi oferit şi

participanţilor.

e) Campaniile de Comunicare

Partenerii într-o campanie de comunicare sunt:

Emitentul (organizaţia care beneficiază de campanie).

Realizatorul campaniei (agenţia).

Principalele etape în conceperea unei campanii:

98

Page 99: Comunicarea Cu Societatea Civila

Prima etapă: expunerea în scris a problemei care trebuie rezolvată printr-o campanie

de comunicare. Această primă etapă este importantă; de claritatea acestui document va

depinde întregul „lanţ“ al fabricării campaniei. Decizia de a realiza o campanie indică

deja o alegere a modului de comunicare; un mesaj scurt adresat unui public - ţintă, la

un anumit moment. Aceasta trebuie să-l determine pe jurnalist să descrie într-un mod

precis scopul activităţii.

Hotărârea care trebuie promovată - În afară de o descriere tehnică, este necesar să

se poată realiza înaintea campaniei expunerea

studiilor cantitative şi calitative asupra

opiniilor şi a percepţiei problemei. Dacă nu

este cazul, atunci urgenţa constă nu în

comunicare, ci în realizarea studiilor, acolo

unde ele lipsesc.

Obiectivele - Un obiectiv cantitativ - un punct de reper numeric ce trebuie atins ori

de câte ori este posibil.

Un obiectiv calitativ - punctul de reper ce trebuie atins în ceea ce

priveşte evoluţia unei atitudini şi/sau a unui comportament.

Aceste obiective se stabilesc mai uşor decât studiile efectuate înaintea

campaniei, permiţând compararea datelor înainte şi după campanie.

Publicul – ţintă - Este vorba de dezvoltarea şi precizarea criteriilor socio-demografice,

socio-economice, a atitudinilor şi comportamentelor ce permit

descrierea populaţiei vizate. Este cu atât mai important ca ţinta şi

centrul acesteia (populaţia-cheie vizată) să fie definite corect când

bugetul este mai mic sau când mesajul este complex. Piedicile pot fi

de naturi diferite: bugetare, mediatice, de timp, sau chiar politice.

A doua etapă: alegerea proiectului de campanie. Dintre multitudinea de întrebări care

se pun în legătură cu alegerea unui proiect, cele mai importante sunt:

răspunde proiectul de creaţie la problemele ridicate?

va înţelege grupul ţintă mesajul?

perioada prevăzută pentru planul media este cea mai bună?

decupajul este coerent (raportul între costul cumpărării spaţiului şi

onorarii)?

99

Page 100: Comunicarea Cu Societatea Civila

A treia etapă: munca în comun pentru realizarea campaniei. Proiectul creativ care

este reţinut trebuie adesea „şlefuit“, fie în urma concluziilor studiilor

de pretestare, fie după câteva şedinţe de lucru împreună cu agenţia.

La fel trebuie definitivat şi planul media, şi bugetul. Punerea în

practică; reuniunea de pre-producţie este esenţială şi beneficiarul

trebuie să participe la această etapă. Indiferent de canalul media

utilizat, beneficiarul trebuie să fie de acord asupra alegerii

realizatorului, a distribuţiei, a fotografului, a ilustratorului, a vocii

etc., înainte ca totul să fie pus în practică. După ce se realizează

cumpărarea de spaţiu, campania este gata să fie difuzată pe

suporturile reţinute.

A patra etapă: pregătirea terenului pentru campanie.

Informarea internă prealabilă;

Informarea prealabilă a presei.

A cincia etapă: prelungirea mesajului publicitar. Rolul publicităţii este să ofere

publicului-ţintă un mesaj complex, care răspunde tuturor exigenţelor informaţiei.

A şasea etapă: bilanţul. Realizarea bilanţului este obligatorie. Acest studiu are drept

obiectiv evaluarea impactului şi eficienţei campaniei pentru

categoriile de public vizate şi pentru obiectivele fixate.

f) Interviul - “Tot ceea ce spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră135“.

Această frază - devenită celebră datorită filmelor poliţiste americane - pare să fie un

avertisment pentru toţi cei de care se apropie un ziarist pentru un interviu.

Este, însă, de remarcat faptul că ziariştii competenţi nu urmăresc să-i expună

pe cei pe care îi intervievează şi nici organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. Ziariştii

competenţi nu au alt scop în minte decât să-şi practice meseria: să obţină informaţii şi

să le transmită publicului.

Trebuie ştiut că un ziarist nu poate să adreseze numai întrebări previzibile dacă

vrea să obţină informaţii reale. El trebuie să se documenteze despre subiectul vizat şi

trebuie să persiste în adresarea întrebării şi să utilizeze şi alte tehnici ale interviului

pentru a-l determina pe intervievat să spună lucruri pe care acesta ar fi preferat să le

135 Stefan Prutianu – „Manual de comunicare şi negociere în afaceri”, vol I – Comunicarea – Editura Polirom, Iaşi, 2000, pg. 294;

100

Page 101: Comunicarea Cu Societatea Civila

păstreze pentru sine. Un asemenea demers poate să-l pună pe cel care răspunde în

situaţii dificile, dar acesta este numai rareori scopul ziaristului.

Avertismentul la care am făcut referire mai sus – „tot ceea ce spuneţi poate fi

folosit împotriva dumneavoastră“ - rămâne valabil. Nu în sensul intenţiei ziaristului de

a fi ostil, ci în cel care defineşte relaţia ziarist – intervievat; este foarte important să nu

uiţi că rolul celui din faţa ta este să publice tot ceea ce spui. Iar dacă ceea ce spui nu

este bine cumpănit, acest lucru se poate întoarce împotriva ta. Aşa că este bine ca în

mintea intervievatului să fie prezentă întrebarea: „Ţin ca răspunsul meu să apară

tipărit?“

Oricât de confortabilă, de agreabilă, este conversaţia, ziaristul nu a venit pentru

o şuetă. Intervievatul nu poate fi absolut sigur că gândurile sale nu vor fi făcute

publice decât dacă nu le va rosti cu voce tare. Desigur, atunci când intervievatul nu

este antrenat în contacte susţinute cu presa, ziaristul este deseori avantajat de

experienţă. Un profesionist al presei poate să influenţeze semnificativ cursul unei

conversaţii din direcţia pe care o dă întrebărilor cât şi prin întreruperi în timpul

răspunsurilor.

Dar intervievatul nu trebuie să privească interviul ca fiind o situaţie în care este

expus în primul rând riscului eşecului. El este, de obicei, mai competent în domeniul

său decât este ziaristul, ceea ce este o sursă de încredere în sine. Apoi, el poate pregăti

interviul şi să creeze astfel premize pentru un produs pozitiv. De aceea se recomandă

exersarea situaţiei, chiar în absenţa unui interlocutor. “Jocul de rol“ - simularea

situaţiei - una dintre metodele utile de antrenare: cea mai eficientă tehnică de pregătire

rămâne, însă, antrenamentul TV. Confruntarea cu un ziarist celebru, în faţa camerei

TV şi a reflectoarelor, este, de obicei, incomodă pentru cel care se află pentru prima

oară într-o asemenea situaţie. Antrenamentul în faţa camerei TV, care simulează cât

mai multe elemente ale situaţiei reale, va îmbunătăţi performanţa nu numai pentru

interviul de televiziune ci şi pentru cel dat unui ziarist de presă scrisă. Iată câteva

reguli pentru acordarea unui interviu:

Pregătire pentru interviu - Întrebaţi din timp care vor fi subiectele abordate în

interviu. Ziaristul se va pregăti pentru interviu, revăzând articolele publicate pe aceeaşi

temă şi memorând date foarte importante, date pe care este important să le cunoască şi

cel care va răspunde întrebărilor. Intervievatul poate să construiască o listă cu

întrebările care crede că-i vor fi adresate, inclusiv cele “încuietoare“ şi să-şi formeze

101

Page 102: Comunicarea Cu Societatea Civila

răspunsuri. Pregătiţi o „trusă“ pentru interviu. Înainte de interviul propriu-zis,

subiectul materialului (intervievatul) trebuie să îşi clarifice care este utilitatea pentru

sine şi pentru instituţia pe care o reprezintă a declaraţiilor pe care le face. De asemenea

el trebuie să fie conştient de motivele care au stat la baza selectării sale.

„Trusa“ pentru informarea jurnalistului - Ziaristul poate să fie înarmat cu o „trusă“

care să conţină, pe de o parte, informaţii generale despre organizaţie - raportul anual, o

broşură de prezentare, o culegere a comunicatelor anterioare puse în circulaţie de

organizaţie etc. Pe de altă parte, trusa poate să conţină informaţii cu relevanţă directă

asupra problemei care urmează a fi discutată. În particular, poate fi vorba despre

informaţii factuale la care se poate face trimiteri în timpul interviului, cum ar fi

statistici sau treceri în revistă cronologice a evenimentelor relevante.

Transmiterea într-o formă scrisă a unor asemenea informaţii reduce net

publicarea lor într-o formă eronată sau imprecisă şi îi dă intervievatului siguranţă că,

indiferent ce traseu va avea discuţia, jurnalistul va fi în posesia unor informaţii corecte

şi clare.

Stabiliţi înţelegeri - Stabiliţi înainte de începerea interviului să vi se permită să

revedeţi transcrierea acestuia, rolurile - şi deci, responsabilităţile - sunt definite cu

claritate pe parcursul lor, în articol, sau de difuzarea lor la radio sau TV. Intervievatul

răspunde la rândul său de corectitudinea raportării comentariilor sale, este deci

autorizat să pretindă să revadă înregistrarea - scrisă sau pe bandă audio-video a

interviului înainte de difuzarea acestuia.

Asemenea înţelegeri trebuie să fie făcute anterior interviului. Dreptul de a

revedea materialul nu-i dă intervievatului dreptul de a interveni în textul interviului. El

poate să solicite doar modificări la nivelul detaliilor tehnice (ex: corectarea unor date

sau a unor cifre etc.). Dacă într-un pasaj specific, intervievatul este nemulţumit de

claritatea exprimării, el poate propune - doar propune - revenirea asupra pasajului cu

pricina. În ceea ce priveşte informaţiile produse de ziarist, din propria documentare,

intervievatul nu are dreptul să pretindă vreo modificare.

Utilizarea limbajului colocvial - Un interviu este preferat de ziarişti pentru ca

limbajul utilizat pe parcursul acestuia este accesibil, diferit de exprimarea stufoasă

prea specializată. Intervievatul trebuie să ţină cont de această opţiune şi să facă efortul

de a-şi adapta limbajul la auditoriu, în aşa fel încât să nu-l aducă pe ziarist în situaţia

de a reformula textul pentru a-l adapta stilului colocvial.

102

Page 103: Comunicarea Cu Societatea Civila

Nu lăsaţi introducerea în interviu în întregime la latitudinea ziaristului - Un

interviu este o conversaţie, nu un examen. Deşi jurnalistul determină direcţia şi tonul

conversaţiei într-o măsură importantă, intervievatul nu trebuie să se supună complet

acestuia. Dacă anumite subiecte nu sunt abordate în cursul interviului, intervievatul

poate să le aducă singur în discuţie.

Nu spuneţi nimic “off the record“ - Un ziarist conduce un interviu pentru că doreşte

să informeze publicul. El nu urmăreşte cu orice preţ informaţii “off the record“ (pe

care nu le-ar publica sub forma citării). Intervievatul trebuie, în consecinţă, să se

abţină de la a impune asemenea limitări (să pretindă nemenţionarea unei informaţii).

Este mult mai simplu să nu comunice deloc informaţiile din această categorie.

Nu încercaţi să umpleţi momentele de tăcere din conversaţie - Jurnalistul dispune

de multe tehnici de intervievare: interogări agresive, întreruperi, prezentarea unor idei

importante susţinute cu câteva exemple etc. Există o tehnică în aproape toate

interviurile. Jurnalistul lasă o tăcere mai lungă după un răspuns şi, procedând astfel,

încearcă sa-l facă pe invitat să umple tăcerea, ca astfel să spună, eventual, alte lucruri

decât ar fi dorit iniţial. Fiţi pregătiţi pentru asemenea situaţii - aceasta este singurul

sfat care poate fi dat. Trebuie să vă daţi seama că ziaristul urmăreşte ceva cu aceste

pauze. Nu vă lăsaţi atraşi de această stratagemă, pentru a nu spune lucruri pe care n-aţi

intenţionat a le comunica. Dacă tăcerea a devenit stânjenitoare, e preferabil să adresaţi

o întrebare de genul: „mai doriţi puţină cafea?“

Conversaţia măruntă face parte din interviu - Interviul începe în momentul în care

ziaristul a intrat în încăpere, şi se termină atunci când acesta a părăsit încăperea.

Frazele cu care ziaristul este întâmpinat (saluturi, începerea conversaţiei) sunt

momente care nu ridică probleme speciale. Însă încheierea conversaţiei presupune

precauţii, fiind un moment în care intervievatul riscă să spună lucruri pe care nu le-ar

fi spus în interviul propriu-zis. Se întâmplă frecvent ca, în încheierea conversaţiei,

ziaristul să-şi lase instrumentele de lucru - lăsând intervievatul să creadă ca interviul s-

a încheiat, şi să continue conversaţia. Eliberat de presiunea situaţiei de interviu,

intervievatul riscă să comunice lucruri pe care nu le-ar fi spus cât timp ziaristul era pe

poziţii. Surpriza poate fi mare atunci când în urma unei asemenea conversaţii „ libere“,

ziaristul redeschide agenda şi începe să noteze. Interviul se încheie, deci, doar atunci

când jurnalistul a părăsit încăperea.

103

Page 104: Comunicarea Cu Societatea Civila

g) Briefing-uri – jurnalişti străini

Jurnaliştii străini apreciază briefing-urile cu puţini participanţi, organizate de

exemplu pentru prezentarea unor măsuri cu implicaţii în relaţiile externe ale ţării.

Aceste întâlniri au avantajul de a întări relaţiile personale. Jurnaliştii străini în trecere,

care se află în ţară numai pentru o anumită ocazie, dispun de foarte puţin timp şi de

aceea ei vor avea prioritate (în măsura posibilului).

La evenimente, este bine să vă asiguraţi că va participa şi un jurnalist

reprezentând o mare agenţie de presă. La vizitele unor oficiali străini trebuie să fie

convocat un jurnalist din ţara respectivă; dacă nu poate participa, este bine să i se

trimită un comunicat complet. Presa internaţională, prin audienţa sa largă, merită un

efort special pentru a o informa. Unele organisme dispun de ataşaţi de presă care se

ocupă exclusiv de relaţiile cu jurnaliştii străini. În măsura posibilului, această practică

ar trebui generalizată pentru că permite stabilirea unor contacte constante şi serioase

cu reprezentaţii mass-media mondială. Aceşti jurnalişti sunt intermediari de opinie,

esenţiali pentru formarea imaginii organizaţiei în lume.

Corespondenţii permanenţi

Organismele importante de presă scrisă şi audio-vizuală dispun de un birou

condus de un director, asistat de mai mulţi corespondenţi. Corespondenţii pot fi numiţi

pe perioade determinate, dar unii dintre ei pot fi familiarizaţi cu ţara de mai mult timp.

De multe ori, corespondenţii lucrează şi individual, acasă, deci trebuie convocaţi

personal la conferinţe. Ei vor fi nominal indicaţi ca destinatari ai comunicatelor şi

diverselor publicaţii. Se întâmplă ca jurnaliştii străini să fie intrigaţi de dificultatea cu

care obţin informaţii concise şi exacte. Indiferent de informaţia care trebuie să fie dată

este bine ca aceasta să fie transmisă foarte rapid.

1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public

Formatul care a reţinut cel mai mult atenţia de la război încoace îl reprezintă

utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor de comunicare în masă de către oamenii

politici şi apariţia noilor tehnologii de persuasiune bazate pe strategii de markering

electoral. Secolul XX se caracterizează printr-un avânt considerabil al mijloacelor de

comunicare în masă, care au fost deseori utilizate ca mijloace de propagandă şi de

104

Page 105: Comunicarea Cu Societatea Civila

manipulare a indivizilor. Datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare şi de

transport, dar şi a succesului presei populare de mare tiraj, ideile şi gusturile se

difuzează mai repede în ansamblul teritoriului naţional. Presa este un factor de

constituire a opiniei publice; ea aduce o fuzionare a opiniilor personale, locale,

fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Ea contribuie astfel la „intelectualizarea”

lumii sociale şi apare ca un element vital în buna funcţionare a democraţiei”.

Cercetările întreprinse de Paul Lazarsfeld şi colaboratorii săi în anii 1940-

1950, au relativizat aportul radioului (al mass-media în general) în campaniile

electorale. Abia în 1960-1970 s-a deschis o nouă eră. Utilizarea masivă a tehnicilor de

marketing, a sondajelor de opinie şi, mai ales, a televiziunii de către oamenii politici a

transformat radical condiţiile dialogului democratic. Ideile politice trebuie să se înscrie

obligatoriu în „tiparul mediatic” dacă vor să aibă şanse să fie asculte. Mass-media sunt

astfel menite să servească drept releu oamenilor politici. Astăzi, tehnicile de seducere

a alegătorilor prin intermediul mass-media au devenit foarte sofisticate (orientarea

argumentării într-un sens favorabil candidatului, fără a deforma însă mesajul).

Cu precădere în timpul campaniilor electorale, comunicarea politică se

rezumă la un joc complex între trei factori: candidaţii – mass-media – publicul, în

cadrul cărora este vorba despre controlul cât mai adecvat al reprezentărilor şi, mai

ales, al interpretărilor acestora:136

cu ajutorul sondajelor, candidaţii încearcă să afle care sunt cererile şi

aşteptările alegătorilor, dar şi să evalueze imaginea pe care aceştia o au despre

ei, pentru a o ameliora eventual sau pentru a o corecta. Ei studiază şi oferta

electorală a concurenţilor, în special conţinutul programelor acestora, maniera

în care îşi promovează imaginea şi se situează în cadrul mass-media deci,

candidaţii interpretează permanent contextul politic în care evoluează şi îşi

construiesc în mod strategic comunicarea.

mass-media filtrează şi selectează ansamblul informaţiilor care le parvin:

jurnaliştii sunt şi ei constrânşi să interpreteze argumentele, frazele tipice şi

imaginile oamenilor politici, servindu-se de sondajele de opinie, presupuse a

reflecta judecăţile şi aşteptările cetăţenilor. Astfel, ei oferă cititorilor sau

ascultătorilor o viziune specială asupra vieţii politice.136 Mc. Quail, Denis – The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James Ed. Mass Communication and Society, Edward Arnold, 1977, pg.87;

105

Page 106: Comunicarea Cu Societatea Civila

publicul (alegătorii) este asaltat de o cantitate enormă de mesaje din partea

candidaţilor şi a mass-media, pe care trebuie să le trieze şi să le interpreteze

dacă vrea să se poată orienta. Câştigător va ieşi cel care stăpâneşte cel mai

eficient jocul reprezentărilor.

În consecinţă, rolul jucat de mass-media în viaţa politică determină modificarea

condiţiilor de recrutare a oamenilor politici. Mass-media, în special televiziunea,

exercită un rol de filtru, urmărind cu totul alte criterii de selecţie, tot mai diversificate

(păstrarea şi ameliorarea imaginii, prezenţa agreabilă pe micul ecran, jonglarea cu

vocabularul şi cu emoţia), care pun accent în primul rând pe efectele de notorietate.

„Noua” comunicare politică favorizează verificarea permanentă a legitimităţii

oamenilor politici. Cetăţeanul-telespectator poate să îşi formeze o opinie cu privire la

evenimentele momentului cu ajutorul dezbaterilor televizate, anchetelor şi sondajelor.

Comunicarea politică permite deci identificarea uşoară a noilor probleme ale

momentului şi dezbaterea în spaţiul public, a soluţiilor ce trebuie adoptate.

Metodele şi tehnicile de utilizare a relaţiilor publice sunt prezentate în capitolul

următor care vine în întâmpinarea actorilor domeniului, dar şi a publicului interesat să

înţeleagă cum sunt puse în aplicare planurile şi strategiile de comunicare şi care sunt

efectele acestora, resursele umane şi financiare utilizate.

106

Page 107: Comunicarea Cu Societatea Civila

Cap. II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN PROCESUL COMUNICĂRII

2.1. FUNDAMENTELE TEORETICE

PRIVIND RELAŢIILE PUBLICE

2.1.1. Ce sunt relaţiile publice?

Practicianul în relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe

care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. Drept urmare, practicianul de

relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie şi faţă de diferitele publicuri ale

organizaţii. El distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor să-i înţeleagă

politicile instituţiei.

Relaţiile publice presupun studierea publicurilor cu privire la:

primirea de informaţii de la acestea;

avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile şi reacţiile lor ;

ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de

publicuri ;

evaluarea constantă a eficienţei programelor de relaţii publice.

Acest rol implicit include aspectul comunicaţional legat de constatarea şi

influenţarea opiniilor unui grup de persoane. Ca funcţie de management, relaţiile

publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici de informare,

pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei.

Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice

din SUA să definească 14 activităţi asociate în general cu relaţiile publice: informarea

publică (publicity), comunicarea (communication), afacerile publice (public affairs),

managementul problemelor (management issues), relaţiile guvernamentale

(government relations), relaţiile publice financiare (financial public relations), relaţiile

comunitare (community relations), relaţiile cu industria (industry relations), relaţiile

cu minorităţile (minority relations), publicitatea (advertising), activităţile agentului de

107

Page 108: Comunicarea Cu Societatea Civila

presă (press agentry), activităţile de promovare (promotion), relaţiile cu presa (media

relations) şi propaganda (propaganda)137.

Asociaţia Internaţională a Relaţiilor Publice a stabilit, cu ocazia Convenţiei

anuale din 1978, următoarea definiţie: “Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa

socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor

unei organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune care vor servi atât

intereselor organizaţiei, cât şi intereselor publicului138”.

La rândul lor, alte forumuri ştiinţifice sau organisme profesionale au formulat

diferite alte definiţii din dorinţa de a circumscrie cât mai exact acest domeniu.

După Public Relations Society, una dintre cele mai mari asociaţii profesionale

din lume, “relaţiile publice ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să

funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea reciprocă dintre

grupuri şi instituţii139”.

British Institute of Public Opinion, a cărui definiţie a fost adoptată de întregul

Commonwealth, consideră că “relaţiile publice sunt un efort deliberat, planificat şi

susţinut de a stabili şi de a menţine înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi

publicul ei”140, iar Deutsche Public Relations Gesselschaft prezintă relaţiile publice ca

“efortul conştient şi legitim de a realiza înţelegerea, de a stabili şi a menţine

încrederea în rândul publicului, pe baza unor cercetări sistematice141”.

După sinteza realizată de revista profesională “Public Relations News”,

relaţiile publice sunt “funcţia de conducere care evaluează atitudinile publicului,

apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele

publicului, planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi

acceptarea publicului”142.

Efortul de a defini relaţiile publice sau de a face ordine în definiţiile existente

este îngreunat de faptul că formulările respective conţin atât aspecte conceptuale (ce

sunt relaţiile publice), cât şi aspecte instrumentale (ce eficienţă au ele, ce proceduri de

lucru folosesc cei care le practică). Toate acestea înmulţesc elementele care compun

137 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 18;138 Idem, pg. 19; 139 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 9;140 Idem, pg. 9;141 Idem, pg. 9;142 Idem, pg. 9;

108

Page 109: Comunicarea Cu Societatea Civila

definiţiile, deoarece rezultatele acestei activităţi sunt numeroase, iar uneltele folosite

de practicieni sunt deosebit de variate.

Dacă aruncăm o privire asupra definiţiilor existente, observăm că anumite

cuvinte-cheie apar în majoritatea formulărilor. După D.L.Wilcox şi colaboratorii săi,

acestea ar fi următoarele:

a.) deliberarea – activitatea de relaţii publice este intenţionată, este

produsul unei analize şi al unor alegeri referitoare la modalităţile de câştigare a

încrederii publicului;

b.) planificarea – activitatea de relaţii publice este organizată: “soluţiile

problemelor sunt descoperite treptat, iar strategiile sunt concepute pentru perioade

mari de timp”;

c.) performanţa – relaţiile publice se bazează pe rezultate, iar eficienţa lor

depinde de activitatea concretă a organizaţiei; prin urmare, demersurile de relaţii

publice nu pot câştiga încrederea publicului pentru o organizaţie care, prin

activitatea ei, dovedeşte ignorarea interesului public;

d.) comunicarea bilaterală – relaţiile publice se bazează pe preluarea

informaţiilor din mediul în care operează organizaţia, pe transmiterea de noi

informaţii şi pe urmărirea feed-back-ului acestora;

e.) interesul public – raţiunea activităţii de relaţii publice este

“satisfacerea nevoilor publicului, nu obţinerea, cu orice preţ, de beneficii pentru

organizaţie”;

f.) dimensiunea managerială – activităţile de relaţii publice sunt mai

eficiente atunci când sunt integrate în structurile de conducere ale unei organizaţii143.

Două definiţii sunt foarte frecvent evocate în lucrările de specialitate.

Una, propusă de S.M. Cutlip şi colaboratorii săi, susţine că “relaţiile publice

reprezintă o funcţie managerială ce stabileşte şi menţine legături reciproc benefice

între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul ei144” .

Cealaltă, propusă de J.E. Grunig şi T. Hunt, accentuează dimensiunea

comunicaţională şi afirmă că relaţiile publice sunt “managementul comunicării dintre

organizaţie şi publicul său145” .

143 Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 10-11;144 Idem, 2004, pg. 11;

145 Idem, pg. 11;

109

Page 110: Comunicarea Cu Societatea Civila

Din perspectiva acestor definiţii, relaţiile publice apar ca o modalitate de

comunicare între o organizaţie şi publicul ei; ele îi ajută pe manageri să cunoască

atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte; totodată, ele ajută publicul să

înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta.

Specialiştii în relaţii publice planifică şi execută comunicarea pentru o

organizaţie, atât în interiorul ei, cât şi în relaţiile sale cu mediul înconjurător. Ei

asigură circulaţia corectă a informaţiei între diferitele subsisteme ale organizaţiei, între

public şi organizaţie (cercetarea tendinţelor publicului) şi între organizaţie şi public

(promovarea politicii acestui mediu).

În aceste definiţii, elementul cheie al relaţiilor publice este “reciprocitatea”:

cei doi parteneri, organizaţia şi publicul, ajung, datorită unei bune strategii de

comunicare (planificată şi aplicată de relaţiile publice), la un stadiu de înţelegere, de

încredere reciprocă şi de sprijin mutual146.

Într-o abordare pragmatică, relaţiile publice făcute bine presupun

confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acesteia. Pe termen lung,

cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active.

2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice

Unii istorici îi atribuie lui Thomas Jefferson prima combinare a cuvintelor

„public” şi „relaţii” în sintagma „relaţii publice”, în 1807. Alţii spun că termenul a

fost inventat de avocatul Dorman Eaton într-un discurs la absolvirea promoţiei Yale

din 1882. Oricum,termenul „relaţii publice” nu a fost folosit în accepţiunea lui

modernă decât în 1897 când a apărut “Ghidul anual al scrierilor despre căile ferate

(Yearbook of Railway Literature)” al Asociaţiei Căilor Ferate din Statele Unite.

Succesul real al noţiunii poate fi atribuit lui Edward L. Bernays, pe care Irwin Ross îl

numeşte “Primul şi fără îndoială cel mai influent ideolog al relaţiilor publice”147.

Bernays a fost primul care s-a intitulat „consilier de relaţii publice” în anul

1921. Doi ani mai târziu el scria prima carte pe această temă, “Cristalizarea opiniei

publice (Crystallizing Public Opinion)” şi preda primul curs universitar de relaţii

publice la Universitatea New York. Aşadar, la începutul secolului XX, „relaţii

146 Idem, pg. 11;147 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 55-56;

110

Page 111: Comunicarea Cu Societatea Civila

publice” a început să fie folosit ca sintagmă, să fie o ocupaţie şi o disciplină

academică. 148

Bernays şi-a devotat întreaga carieră cercetării minţii omeneşti. Abordarea

psihologică a lui Bernays este exemplificată de sfatul pe care l-a dat companiei

Procter&Gamble, în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când compania a venit la el cu

o problemă: boicotul produselor ei de către negri. Bernays a sfătuit Procter&Gamble

să elimine campania ei de publicitate rasistă, să angajeze negri în posturi ale

„gulerelor albe”, de conducere, şi să-i invite pe negri la zilele uşilor deschise la

fabrică.

Stilul lui Bernays era adesea subtil. De exemplu, el a ajutat compania Beech-

Nut Packing să vândă şuncă, dar nu prin promovarea şuncii în sine, ci prin promovarea

unui lucru la care reacţionau toţi americanii – un mic dejun hrănitor. În 1918, Barneys

a schimbat chiar şi cursul istoriei, convingându-l pe Thomas Masaryk, fondatorul

Cehoslovaciei, să întârzie anunţarea independenţei ţării sale cu o zi, pentru a se

asigura că presa preia bine ştirea.149

Bernays, care a murit în 1995, a crezut cu tărie că relaţiile publice reprezintă

mai mult decât activitatea agentului de presă.

În ciuda influenţei sale asupra domeniului relaţiilor publice, Bernays nu este

„fondatorul” acestui domeniu. Astfel, unele autorităţi în materie susţin că Bernays a

învăţat relaţii publice în timp ce lucra în Comitetul pentru Informarea Publicului

condus de George Creel, comitet care avea ca scop câştigarea susţinerii populaţiei

pentru efortul de război al Statelor Unite în timpul Primului Război Mondial.

Este posibil ca relaţiile publice să nu aibă un singur “fondator”, dar mai

mulţi practicieni de relaţii publice din Statele Unite consideră că Ivy Lee este primul

practician al unui tip modern de relaţii publice. Cele mai multe dintre primele eforturi

ale lui Lee erau numai de informare publică, dar, mai târziu, a fost chemat să ofere

asistenţă în “relaţiile cu presa” atunci când izbucnea o criză. În timpul lui Bernays s-

au dezvoltat mai mult planificarea strategică şi consilierea.

Nu există nici o îndoială că relaţiile publice s-au dezvoltat mai rapid în Statele

Unite decât în celelalte ţări. Istoricul Alan R.Raucher atribuie acest lucru „atât

148 Idem, pg. 56;149 Idem, pg. 56;

111

Page 112: Comunicarea Cu Societatea Civila

climatului social, politic, cultural şi economic al naţiunii, cât şi puterii presei de a

vulnerabiliza toate instituţiile politice mari în faţa opiniei publice”150.

Practica de relaţii publice a devenit şi un important serviciu exportat, pentru

care alte naţiuni şi-au creat propriile lor versiuni. Conceptul de relaţii publice nu are

un fondator central care să-l identifice şi nici nu are o origine naţională sau o dată de

naştere. Deoarece el se axează pe efortul de a influenţa opinii şi comportamente, de-a

lungul timpului a stârnit nenumărate critici.

Istoricii care cred că relaţiile publice au avut o influenţă pozitivă semnificativă

le atribuie rolul unui factor determinant pentru susţinerea publică a ideilor, instituţiilor

şi oamenilor. Alţii, totuşi, afirmă că acest lucru presupune sacrificiul libertăţii

personale, uzurpată de decizia majorităţii.

De-a lungul istoriei, relaţiile publice au fost folosite pentru promovarea

războaielor, pentru lobby în slujba unor cauze politice, pentru promovarea religiei,

pentru a vinde produse, pentru a strânge bani şi pentru a face cunoscute evenimente şi

oameni. Într-adevăr, multe dintre scopurile pentru care societatea modernă foloseşte

relaţiile publice nu sunt noi, iar practicienii de astăzi ai relaţiilor publice au învăţat

mult studiind strategiile primilor experţi.

În Statele Unite ale Americii, dezvoltarea relaţiilor publice a cunoscut cinci

stadii distincte, fiecare legat de tipul de relaţii publice practicat în special în acea

perioadă:

1. Perioada preliminară (începutul colonizării Americii, Revoluţia

Americană - 1600-1799) – a constituit o epocă a dezvoltării canalelor de comunicare

şi a primelor utilizări ale tacticilor relaţiilor publice (informarea publică, promovarea

şi activităţile agentului de presa);

2. Comunicare/iniţiere (perioada cuprinsă între 1800 şi 1899, respectiv

Războiul Civil, expansiunea spre vest şi revoluţia industrială) – timpul anilor 1800 a

produs schimbări semnificative în istoria relaţiilor publice, constituind o perioadă a

agenţilor de informare publică, a agenţilor de presă, a agenţilor de promovare şi a

propagandiştilor;

3. Reacţie/răspuns (1900-1939) - relaţiile publice au evoluat semnificativ în

primele 4 decenii ale secolului XX, când specialiştii în informare publică au devenit

purtătorii de cuvânt ai organizaţiilor;

150 Idem, pg. 57;

112

Page 113: Comunicarea Cu Societatea Civila

4. Planificare/prevenire (1940-1979) - o dată cu venirea anilor ’40, starea

naţiunii s-a schimbat, perioadă în care relaţiile publice au cunoscut o maturizare, ele

au început a fi încorporate în coordonata de management;

5. Profesionalism – din 1980 şi până în prezent – evoluţia continuă a

relaţiilor publice a fost determinată de efortul practicienilor de relaţii publice de a

controla dezvoltarea, utilizarea şi practica acestora la nivel internaţional.151

În prezent, în epoca informaţiei globale este foarte importantă practicarea şi

dezvoltarea relaţiilor publice. Mai ales acum şi mai ales aici, în România, este nevoie

de menţinerea bunelor relaţii dintre organismele guvernamentale şi societate, dintre

organizaţii şi public, dintre firme şi clienţii acestora.

Relaţiile publice au fost practicate din antichitate, deci, strămoşii noştri au

realizat necesitatea lor şi efectele acţiunilor de relaţii publice. Aceste acţiuni sunt mult

mai complexe în ziua de azi, dar urmăresc aceleaşi scopuri. Studierea evoluţiei şi

dezvoltării structurilor de relaţii publice ne furnizează elemente care ne ajută în

înţelegerea funcţiilor punctelor tari şi slabe ale acestora. Mulţi dintre cei care practică

relaţiile publice nu cunosc istoricul lor în societate. Aceasta le reduce

profesionalismul. Credem că, este foarte important să studiem organizarea atât a

structurilor de relaţii publice occidentale, cât şi ale celor româneşti, pentru că fără a şti

structura unui departament de relaţii publice nu poţi avea un punct de plecare. A activa

într-o firmă de relaţii publice sau într-un departament fără a-i cunoaşte structura ar

însemna să-ţi desfăşori activitatea într-un labirint.

Înţelegerea contextului istoric al relaţiilor publice este o parte vitală a practicii

contemporane. Istoria relaţiilor publice nu poate fi relatată doar spunând că acestea se

trag din activitatea agenţilor de presă, şi nu cuprinde doar personalităţi ca Ivy Lee sau

Arthur Page. Eforturile de a comunica cu ceilalţi sau de a trata cu forţa opiniei

publice au început încă din antichitate; numai că mijloacele, gradul de specializare,

cunoştinţele şi intensitatea efortului aparţin perioadei moderne152. Prezentăm în

continuare evoluţia relaţiilor publice în anumite perioade istorice:

Antichitatea - Comunicarea cu scopul de a influenţa opinii şi acţiuni poate

fi găsită la cele mai vechi civilizaţii. Arheologii au descoperit în Irak un buletin de

fermă care îi învăţa pe fermierii, din 1800 i.d.Hr., cum să-şi însămânţeze ogoarele,

151 Idem, pg. 61;152 Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000,pg 107;

113

Page 114: Comunicarea Cu Societatea Civila

cum să le irige, cum să scape de rozătoare şi cum să-şi recolteze grânele, un efort nu

prea diferit de cel făcut azi de Departamentul Agriculturii în S.U.A. Elemente

rudimentare ale relaţiilor publice apar şi în descrierea spionilor, care includeau şi

informarea regelui în legătură cu opinia publică, apărarea sa în public şi difuzare de

zvonuri favorabile guvernului.

Teoreticienii greci au scris despre importanţa voinţei publice, chiar dacă nu

foloseau termenul de relaţii publice. Anumite construcţii semantice şi idei din

vocabularul politic al românilor şi din scrierile perioadei Evului Mediu se apropie de

concepţia modernă de relaţii publice. Romanii au inventat expresia « VOX POPULI,

VOX DEI » - « vocea poporului este vocea zeilor ». Machiavelli a scris în „Discoursi”:

« nu fără motiv este comparată vocea poporului cu vocea zeilor » şi a susţinut ideea

că poporul trebuie « sau răsfăţat sau anihilat ».

Relaţiile publice au fost folosite cu multe secole în urmă în Anglia, unde regii

îi menţineau pe Lorzii Cancelari în funcţia de « Păstrători ai Conştiinţei Regelui ».

Astfel, există nevoia apariţiei unei a treia părţi care să faciliteze comunicarea între

guvern şi popor. Aşa se întâmplă cu biserica, negustorii şi meşteşugarii. Cuvântul

« propaganda » s-a născut în secolul al XVII-lea, când Biserica Catolică a înfiinţat

„Congregatio de Propaganda Fide” – „Congregaţia pentru Propaganda Credinţei”.

Începuturile americane - Utilizarea publicităţii în scopul strângerii de

fonduri, de a susţine anumite cauze, de a lansa anumite activităţi comerciale, de a

vinde pământuri şi de a forma personalităţi importante în Statele Unite este chiar mai

veche decât naţiunea însăşi. Talentul american de promovare îşi găseşte rădăcinile în

primele aşezări de pe Coasta de est în secolul al XVII-lea. Probabil că primele eforturi

sistematice de adunare de fonduri pe continent au fost sponsorizate de Colegiul

Harward în 1641, când această instituţie tânără a trimis un trio de preoţi într-o

misiune de „cerşetorie”. Ajunşi în Anglia, ei au informat Harwardul că aveau nevoie

de o broşură de prezentare a misiunii lor, devenită acum un mijloc standard într-o

acţiune de colectare de fonduri.

Mijloacele şi tehnicile de relaţii publice sunt de multă vreme o importantă

poartă din arsenalul politic. Campaniile sunt susţinute pentru a mişca şi manipula

opinia publică au început din perioada războiului revoluţionar fiind opera lui Samuel

Adams şi a acoliţilor săi. Aceşti revoluţionari au înţeles importanţa suportului

publicului şi au ştiut instinctiv cum să-l trezească şi să-l canalizeze. Adams a muncit

114

Page 115: Comunicarea Cu Societatea Civila

neîntrerupt să trezească şi să organizeze opinia publică, plecând întotdeauna de la

ideea că „omenirea este mai curând condusă de simţuri decât de raţiune”. Adams

obişnuia să creeze anumite evenimente când acestea nu existau, pentru a-i servi

scopurile. Următorul moment important în domeniul relaţiilor publice a sosit odată cu

publicarea a 85 de scrisori federaliste între 1787 şi 1788, scrise de Alexander

Hamilton, James Madison şi John Jay. Scrisorile cereau grăbirea ratificării constituţiei.

David Truman spune : “Întregul efort al « The Federalist » a fost parte din cele mai

bine proiectate şi importante exemple de grupare de presiune din istoria Americii”.

Primele începuturi clare ale campaniilor prezidenţiale publice şi ale funcţiei

secretariatului prezidenţial de presa au apărut pe timpul lui Andrew Jackson. La

sfârşitul anilor 1820 şi începuturile anilor 1830, omul comun a primit drept de vot şi

au fost înfiinţate primele şcoli de stat.

Alfabetizarea s-a dezvoltat repede şi interesul politic a fost stimulat de o presă

de partid înfloritoare şi chiar stridentă. Pe măsură ce oamenii câştigau putere politică,

a apărut ca necesar a face campanii pentru a-i susţine. Lupta pentru putere care a

urmat a produs un pionier al relaţiilor publice, şi anume Amos Kendall. Membru

cheie al „Cabinetului Bucătărie” al preşedintelui Jackson, Kendall a fost analist,

consilier, scriitor de discursuri şi publicist. „Cabinetul Bucătărie” a fost neîntrecut în

a crea evenimente pentru a modela opinia publică. În toate problemele vitale,

preşedintele Jackson îi consulta pe aceşti consilieri cheie, care în marea lor majoritate

erau foşti ziarişti ca şi Kendall.

Anii de mijloc - Multe din forţele creatoare îşi au originile în secolul al

XIX-lea, cu toate că noţiunea de relaţii publice era puţin cunoscută în tânăra America.

Existau puţine motive pentru dezvoltarea lor pe scară largă şi nu existau mijloace de

comunicare la scară naţională. Relaţiile de grup erau relativ simple; oamenii erau

relativ independenţi şi mulţumiţi, majoritatea locuind la fermă.

Totuşi, rădăcinile activităţii de relaţii publice pot fi găsite în această perioadă.

Alan Rancher scrie: „Se pot distinge trei antecedente majore ale publicităţii secolului

XX în această perioadă. Al treilea antecedent al publicităţii – oarecum neobişnuit –

vine de la criticii şi reformatorii din afaceri. Pe la începutul secolului, aceste elemente

neluate în seamă de contemporani, au fuzionat”153. 153 Doug Newson, Judy Van Slyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 70-73;

115

Page 116: Comunicarea Cu Societatea Civila

Agentura de presă - Eforturile sistematice de a atrage sau distrage atenţia

publicului sunt la fel de vechi ca eforturile de a persuada şi cele propagandistice. O

mare parte din ce definim astăzi ca relaţii publice a fost calificată ca agentură atunci

când a fost utilizată pentru a promova apariţia aşezărilor din Vestul nelocuit sau când

a construit eroii politici. Elemente de agentură de presă sunt găsite în multe din

programele de relaţii publice de astăzi, dar nu atât de mult după cum afirmau criticii.

Agenturile, începând cu Phineas T.Barnum şi cu cele de teatru care au urmat, s-au

dezvoltat pe lângă lumea spectacolului (show bussiness). Barnum a trăit între anii

1810-1891, perioada de mare importanţă în evoluţia relaţiilor publice, şi influenţa lui

este încă simţită. Reprezentaţia lui Barnum era evidentă nu numai prin instinctul care

îi dădea posibilitatea lui de a le inocula dorinţe… Fiecare om are steaua lui. Steaua lui

Barnum a fost un semn de exclamaţie. Promotorul Barnum avea chiar propriul agent

de presă, Richard F. ‘Tody’ Hamilton.

Primele firme - „Biroul de Publicitate”, prin firma naţională de relaţii

publice şi un precursor al firmelor de relaţii publice de astăzi, a fost fondat în Boston

pe la 1900 de George V.S. Machaelis, Harbert Small şi Thomas O. Marvin. Scopul

său: „a face agentură de presă pentru cât mai mulţi clienţi”. Machaelis, un jurnalist

din Boston a luat conducerea în organizarea acestei firme şi a rămas până în 1909.

„Biroul de publicitate” s-a lansat la nivel naţional în 1906, când a fost angajat de

Compania Naţională de Căi Ferate pentru a ataca legislaţia promovată în acel timp de

Preşedintele Roosevelt. Această firmă a folosit cercetarea, publicitatea, contactul

personal pentru a satura presa naţională, în special săptămânalele cu propagandă căilor

ferate. Campania a avut un efect mic din cauza Actului Hepburn, aprobat de

preşedintele Roosevelt în 1906. Acest eşec i-a făcut pe conducătorii companiei de căi

ferate să-şi reconsidere metodele de relaţii publice şi să-şi înfiinţeze în 1911 propriul

departament de relaţii publice.

În 1904, fostul reporter din Buffalo şi publicist politic George F.Parker a

înfiinţat împreună cu Ivy Lee a treia firmă din New York, ‘Parker & Lee’. Firma a

supravieţuit patru ani, dar Lee, partenerul mai tânăr, a lăsat o amprentă în domeniul

relaţiilor publice.

În 1908, a fost fondată Hamilton Wright Organization Inc., când Hamilton

Mercer Wright, jurnalist pe cont propriu, a deschis un birou la San Francisco, după

116

Page 117: Comunicarea Cu Societatea Civila

care s-a mutat în New York. Primul contract de publicitate al firmei a fost cu

Comitetul de Promovare Californian. Prima emisiune a agenţiei a fost promovarea

insulelor Filipine pe piaţa americană.

Cea de-a cincea firmă a apărut în prima decadă a secolului, fiinţând până în

1988. Pendleton Dudley, cel care va deveni o personalitate influentă în domeniu timp

de o jumătate de secol a deschis o firmă pe Wall Street. Timp de 57 de ani – până la

vârstă de 90 de ani – Dudley a rămas preşedintele firmei sale Dudley-Anderson-Iutzy

Relaţii Publice.

Perioada primului război mondial 1917-1919 - Practica modernă de

relaţii publice s-a născut ca o măsură defensivă, dar primul război mondial i-a

dezvoltat şi latura ofensivă. George Creel şi Comitetul de Informare Publică a

demonstrat puterea publicităţii în mobilizarea opiniei publice. Comitetul de Informare

Publică (C.P.I.) – de multe ori Comitetul Creel – a fost înfiinţat de preşedintele

Woodrow Wilson, care era foarte conştient de importanţa opiniei publice. Geoge Creel

a fost făcut preşedintele C.P.I. Era datoria lui să mobilizeze opinia publică în sprijinul

războiului, într-o ţară în care părerile erau împărţite când s-a declarat acesta.

Creel nu avea nici un manual după care să se ghideze, şi a improvizat în

funcţie de circumstanţe. De exemplu, cum nu dispunea de mijloace radio şi TV pentru

a se putea adresa naţiunii foarte repede, el a creat o reţea de voluntari numiţi „oameni

de patru minute”, reţea care acoperea 3.000 de districte. Aceşti voluntari, imediat ce

primeau telegramele de la Washington, mergeau să vorbească în şcoli, biserici, cluburi

şi alte întâlniri. La sfârşitul secolului fusese transmise peste 800.000 de mesaje de

patru minute la aproape 400.000 de oameni. Eforturile C.P.I condus de Creel au fost

descrise de el în cartea „Cum am informat America”.

Dezvoltarea explozivă a anilor ’20 - Domeniul relaţiilor publice s-a

extins rapid în anii de după război în: guvern, lumea afacerilor, biserici, munca

socială, sindicate. În această perioadă au fost înfiinţate multe firme. În 1919, John

Price Jones şi-a înfiinţat firma „Organizare şi consiliere publicitară” pentru a conduce

campanii de colectare de fonduri şi de a asigura servicii publicitare corporaţiilor.

Harry A. Bruno, fost pilot, a fondat o firmă în 1923 în parteneriat cu Richard Blythe.

Majoritatea clienţilor lui Bruno erau producători de motoare şi instrumente aviatice,

care doreau să promoveze aviaţia. Au fost recunoscuţi pe plan naţional în momentul

117

Page 118: Comunicarea Cu Societatea Civila

reuşitei acţiunii lor de relaţii publice în scopul promovării zborului peste Atlantic în

mai 1927 al lui Charles Lindbergh.

În anul 1926 existau numai şase firme de relaţii publice înregistrate în

Manhattan. În acelaşi an Willam Baldwin a deschis o agenţie care avea să funcţioneze

timp de 35 de ani. În 1927, John W. Hill, un ziarist din Cleveland, şi-a deschis o firmă

în oraş. În 1933 el a intrat în parteneriat cu Don Knowlton, după care s-a mutat în New

York pentru a fonda Hill & Knowlton Inc.

Cu doi ani înaintea lui Hill, Eduard D. Howard şi-a deschis o firmă în

Cleveland, firmă care şi-a celebrat a 65-a aniversare în 1990. Eduard D. Howard &Co.

nu este numai cea mai veche firmă de relaţii publice, din Ohio, dar şi cea care a

supravieţuit cel mai mult ca firmă de independenţă; în prezent este afiliată la Hill &

Knowlton.

În 1923, General Motors (G.M.)a început să folosească publicitatea pentru a se

vinde ca instituţie. General Motors nu a avut până în anul 1931 propriul departament,

an în care a fost angajat Paul Garret. Garret a alcătuit la General Motors un program

inventiv de corporaţie, care a fost preluat de celelalte corporaţii.

Perioada Roosevelt şi al doilea război mondial 1930-1945 -

Mişcările lui Roosevelt pe scena publică sunt în mare măsură atribuite consilierului

său de relaţii publice, Louis McHary Howe care l-a servit pe Roosevelt din 1912 până

în 1936 la moartea sa.

În 1934 s-a înfiinţat în Philadelphia prima firmă condusă de o minoritate

etnică, sub conducerea lui Joseph Varney Baker, editor la Philadelphia Tribune. Al

doilea Război Mondial a propus schimbări violente, accelerând dezvoltarea relaţiilor

publice. În iunie 1942, Roosevelt a dat Ordonanţa 9182, înfiinţând Oficiul pentru

Informare de Război (OWI) şi numindu-l pe Elmar Davis la conducere. Davis şi

Oficiul pentru Informare de Război au contribuit la extinderea relaţiilor publice în

forţele armate şi în industrie. Oficiul pentru Informare de Război este considerat de

cercetători a fi predecesorul Agenţiei de Informare a Statelor Unite (USIA).

În 1942 a apărut Consiliul de Publicitate de război, la care a colaborat industria

şi guvernul pentru a face din publicitate o armă în convingerea populaţiei să lucreze

pentru război, să raţionalizeze resursele, să cumpere acţiuni de război şi să se înroleze

în forţele armate.

118

Page 119: Comunicarea Cu Societatea Civila

Perioada dezvoltării postbelice 1945-1965 - Dezvoltarea comerţului

internaţional şi conflictele politice au dus la extinderea relaţiilor publice în toată

lumea. Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a transporturilor a dus la strângerea

legăturilor dintre oameni din toate colţurile lumii, ceea ce a dus la mari schimbări. Aşa

s-a întâmplat în perioada războiului rece când Oficiul pentru Informare de Război s-a

transformat în Agenţia de Informare a Statelor Unite. Oficiul de Informare

Internaţională şi de Schimburi Educaţionale a fost creat în 1946 prin Actul Fullbright.

Escaladarea tensiunilor Războiului Rece a dus la adoptarea US Information &

Educational Act în 1948, cunoscut ca Actul Smith-Mundt. La 1 august 1953 s-a

născut în urma Planului de Reorganizare nr. 8 al Preşedintelui Eisenhower, Agenţia de

Informare a Statelor Unite, un organism independent de guvern, ce a deţinut până la

administraţia Carter monopolul schimburilor culturale şi educaţionale.

În 1947, la Washington, a luat naştere Societatea Americană de Relaţii Publice

(PRSA). La acea oră, relaţiile publice nu a dorit să fuzioneze cu Agenţia de Informare

a Statelor Unite; ea s-a alăturat în 1961.

Epoca informaţiei globale 1965-prezent - Factorul care a impulsionat

dezvoltarea practicii actuale a fost „era informaţiei globale”. Cu toate că această epocă

a început în anii ’50, ea a luat un puternic avânt în anii ’60. În anul 1957, pentru

prima dată în istoria Americii, numărul funcţionarilor a depăşit numărul muncitorilor

din industrie. Tot în acest an, a fost lansat primul satelit de comunicaţii – Sputnic –

moment în care a început „era comunicaţiilor prin satelit”. În anii ’80, cantitatea de

informaţii avea un ritm de creştere de 40% anual.154

2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice

Din analiza definiţiilor referitoare la domeniul releţiilor publice, în mod

tradiţional, sistinge trei funcţii:

Unul dintre punctele de vedere susţine că relaţiile publice servesc la

controlarea publicurilor, direcţionând ceea ce gândesc oamenii pentru a

satisface nevoile sau dorinţele unei instituţii.

154 Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, pg.120;

119

Page 120: Comunicarea Cu Societatea Civila

Un alt punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este să răspundă

publicurilor, să reacţioneze la evoluţiile, la problemele sau la iniţiativele

celorlalţi.

Un al treilea punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este crearea

unor relaţii mutual benefice între toate publicurile pe care le are o instituţie,

cultivând schimburi armonioase între diferitele publicuri ale instituţiei (care

includ grupuri de angajaţi, de consumatori, de furnizori sau de producători).

Stephen A.Greyser, profesor de economia afacerilor la Universitatea Harvard

şi care face cercetări în domeniul comportamentului consumatorului, numeşte acest al

treilea punct de vedere al funcţiilor relaţiilor publice, în care consumatorul este văzut

ca un partener de afaceri, modelul tranzacţional. Greyser mai propune alte două

modele: modelul manipulativ, care îl consideră pe manipulator o victimă; şi modelul

serviciului, care vede în consumator un rege. După Greyser, consumatorul consideră

că există încă o distanţă între piaţa actuală şi modelul ideal de serviciu155.

Cele trei puncte de vedere tradiţionale despre relaţiile publice pot fi identificate

de-a lungul istoriei relaţiilor publice. Modelul manipulativ al lui Greyser descrie

relaţiile publice în era comunicării şi a iniţierii. Modelul serviciului descrie practicile

care predominau în epoca reacţiilor şi a răspunsurilor. Modelul tranzacţional descrie

relaţiile publice în epoca planificării şi a prevenirii.

James E.Grunig, care a propus schema “celor patru modele ale practicii de

relaţiile publice”, defineşte relaţiile publice ca fiind „managementul comunicării între

o organizaţie şi publicurile ei”. Deşi mulţi practicieni de relaţii publice ar putea spune

că relaţiile publice implică mai mult decât managementul comunicării, puţini ar fi în

dezacord cu cele patru modele prezentate în continuare.

1. Modelul agentului de presă al informării publice (publicity). Acest model

exemplifică primul stadiu istoric al relaţiilor publice, în care scopul era „informarea

publică despre organizaţie, despre produsele şi serviciile ei în toate modurile

posibile”. Aceste activităţi se axau pe comunicarea într-un singur sens, “pentru a ajuta

organizaţia să controleze publicurile care o afectează”. Adevărul în întregime nu este

întotdeauna spus.

155 Stephan A. Greyser, „Changing Roles for Public Relations”, Public Relations Journal, 37(1), ianuarie 1981, pg. 23;

120

Page 121: Comunicarea Cu Societatea Civila

2. Modelul informării publicului (public information). Acest al doilea stadiu

al relaţiilor publice, din punct de vedere istoric, urmăreşte „informarea publicului cât

mai aproape de adevăr şi cât mai precis posibil”. Modelul este folosit în principal de

agenţiile guvernamentale, de organizaţiile non-profit şi de asociaţii. Practicienii acestei

organizaţii sunt „jurnalişti în interiorul organizaţiei”; ei încearcă să reprezinte atât

interesul organizaţiei, cât şi interesul public.

3. Modelul comunicării bilaterale asimetrice (Two way asymmetric model).

Acest model favorizează organizaţia. El foloseşte relaţiile publice pentru a „persuada

publicul să fie de acord cu punctul de vedere al organizaţiei”. Feed-back-ul este

folosit în scopuri de manipulare, de exemplu, „pentru a afla ce atitudini publice au ca

subiect organizaţia şi cum pot fi acestea schimbate”. Firmele care acţionează pe pieţe

foarte competitive folosesc acest model.

4. Modelul comunicării bilaterale simetrice (Two way symmetric model).

În acest caz, organizaţia încearcă să atingă, împreună cu publicurile ei, o „stare de

lucruri” acceptabilă pentru toţi. Scopul relaţiilor publice este să „creeze înţelegerea

mutuală între managementul unei organizaţii şi publicurile pe care acea organizaţie

le afectează”. În loc să privească organizaţia ca sursă de comunicare şi publicurile ca

receptor, ambii factori sunt văzuţi sub forma unor grupuri implicate într-o tranzacţie.156

O altă modalitate de a vorbi despre abordările diferite ale relaţiilor publice este

din propriul punct de vedere al practicianului. Profesorul de relaţii publice Lalit

Acharya sugerează că „mediul poate influenţa modul în care se autopercepe un

practician”157. Autodescrierea de roluri, aşa cum au fost conceptualizate de Glen M.

Broom şi de George D.Smith158, include rolul de expert (expert prescriber), un model

autoritarist şi prescriptiv; rolul de tehnician de comunicare (communication

tehnician), un model care pune accent pe oferirea de ajutor şi este orientat spre

abilităţi; rolul de a facilita comunicarea (communication facilitator), un model care

pune accent pe crearea de legături; rolul de a facilita rezolvarea problemelor

(problem-solving process facilitator), un model confruntaţional; şi rolul de a legitima,

aprobând (acceptant legitimizer), un model al persoanei care aprobă orice.

156 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 40;157 Lalit Acharya, „Poublic Relations Environmnet”, „Juornalism Quarterly”, 1995, pg. 577-584;158 Glen M. Broom si George D.Smith, „Testing the Practitioner’s Impact in Clients”, “Public Relations Review”, 1979, pg. 47-59;

121

Page 122: Comunicarea Cu Societatea Civila

Acharya analizează aceste descrieri în termenii “incertitudinii percepute în

ceea ce priveşte mediul”, din punctul de vedere al practicianului, şi ajunge la

concluzia că un practician de relaţii publice (ca individ) poate juca mai multe roluri, în

funcţie de mediul în care îşi desfăşoară activitatea la un moment dat.

De fapt, aceste roluri autoasumate pot fi reduse la două: cel al managerului

(care supervizează personalul tehnic şi participă la planificare şi la crearea de politici),

şi cel al tehnicianului (care îndeplineşte activităţile cerute de relaţii publice). Acest

lucru a rezultat dintr-un test de cercetare pentru care au fost trimise chestionare unui

număr de 136 de practicieni de relaţii publice.

Lucrarea lui Acharya descrie în primul rând comportamentul practicianului în

legătură cu mediul extern format de opinia publică, dar mediile interne (cum ar fi

sistemele de comunicare deschise sau închise) pot şi ele să afecteze comportamentul

practicianului. De fapt, unele cercetări indică faptul că practicienii de relaţii publice

care lucrează în medii participative (în care angajaţii fac sugestii legate de munca lor

şi au în general un rol mai activ în construirea mediului lor de lucru) consideră că

sunt mai puţin constrânşi decât cei care lucrează în medii autoritare (în care

iniţiativele angajaţilor sunt puternic descurajate)159. S-ar putea ca aceia care se

descriu pe sine ca „tehnicieni” să nu aibă opţiunea de a fi manageri, din cauza

managementului superior autoritar şi a unui mediu de comunicare autoritar. Michael

Ryan, care a analizat diferenţa dintre mediile participative şi cele autoritare, observă:

“Practicienii care lucrează în mediile autoritare pot să încerce să schimbe aceste

medii explicând managerului avantajele – şi de fapt, necesitatea – de a-i implica pe

practicienii de relaţii publice în luarea deciziilor la cel mai înalt nivel şi eliminarea

constrângerilor asupra libertăţii lor de a acţiona în mod profesionist”160.

Ryan recunoaşte că obligaţia de a schimba o organizaţie de tip autoritar într-

una de tip participativ nu intră în fişa postului unei persoane din relaţii publice, dar

spune că o asemenea schimbare poate fi una dintre cele mai importante contribuţii pe

care le poate avea un specialist. În acest caz, Ryan sugerează că „un practician de

relaţii publice ar face bine să caute un mediu participativ şi să evite un mediu

autoritar”.

159 Michael Ryan, Participative vs. Authoritative Environment, “Journalism Quarterly” 64(4), 1987, pg. 853-857;160 Idem, pg. 855;

122

Page 123: Comunicarea Cu Societatea Civila

În timp ce majoritatea specialiştilor în relaţii publice acceptă ideea că există

rolurile distincte de tehnician şi de manager datorită multitudinii de activităţi pe care le

încorporează relaţiile publice, în realitate practicienii de relaţii publice jonglează cu

cele două roluri simultan, de cele mai multe ori. Delimitarea ar fi mai potrivită pentru

a descrie care rol ocupă cea mai mare parte din timpul specialistului161.

2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice

Persoanele care intră în contact cu universul comunicării publice sunt

adeseori derutate de graniţele imprecise dintre activităţile de acest profil şi celelalte

componente ale conducerii unei organizaţii; frecvent, ele identifică relaţiile publice cu

alte domenii (de exemplu, cu marketingul sau cu gestiunea resurselor umane) sau

percep nediferenţiat diverse activităţi specifice din sfera comunicării publice (de

exemplu, publicitatea ca advertising şi publicitatea ca publicity).

Asemenea confuzii sunt cauzate de noutatea acestui domeniu, în care

diferitele practici nu s-au conturat suficient şi de dificultăţile semantice create de

utilizarea respectivilor termeni în contexte şi cu accepţii încă foarte diferite.

Bibliografia de specialitate oferă şi ea numeroase exemple de variaţii, de la

un autor la altul sau de la o tradiţie culturală la alta, ale interpretărilor sau chiar ale

vocabularului conceptual. În plus, adoptarea de către limba română, în momente

istorice diferite, a unor cuvinte diferite pentru a denumi aceeaşi realitate creează

dileme suplimentare: dublete ca reclamă – publicitate, relaţii publice – relaţii cu

publicul, relaţii publice – protocol, publicitate – promoţiune.

Din aceste considerente, pentru o înţelegere a practicilor profesionale ale

relaţiilor publice, trebuiesc mai întâi clarificate conceptele fundamentale ale acestui

domeniu şi accepţiunile lor de bază162.

2.1.4.1. Publicitatea

În limbajul de specialitate publicitatea (publicity) este prezentată ca “acea

informaţie plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că

161 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 42;162 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 18;

123

Page 124: Comunicarea Cu Societatea Civila

are valoare de informare”163. Alţi autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că

informaţia este plasată “cu scopul atragerii publicului”164 sau cu intenţia „obţinerii

unei atitudini favorabile a mass-media”165.

În sfera publicităţii intră comunicatele de presă, fotografiile, reportajele

video, dosarele de presă etc., trimise de diverse birouri de presă ori de departamente de

relaţii publice către instituţiile mass-media. Redacţia ce primeşte materialele decide

dacă informaţiile primite sunt interesante (dacă au calitate de ştiri) şi stabileşte forma

în care acestea vor fi prezentate (scurtează, amplifică, schimbă ordinea informaţiilor,

redactează titluri sau subtitluri etc.). Cel care trimite informaţia către presă nu mai

are control asupra ei, nu poate impune publicarea ori menţionarea obligatorie a

sursei ce a distribuit datele respective; în schimb, el nu are nici un fel de obligaţii

financiare faţă de instituţiile de presă ce au preluat şi au difuzat mesajul său166.

Formele jurnalistice preferate de publicitate sunt: reportajele economice

bazate pe statisticile trimise de o anumita firmă, reportajele despre o descoperire

ştiinţifică întemeiate pe comunicatul de presă realizat de o anumită instituţie de profil,

emisiunea de televiziune consacrată inaugurării unei construcţii, lansării unei cărţi,

vernisajul unei expoziţii etc. În mod frecvent, birourile de presă ale diferitelor instituţii

organizează evenimente precum ceremonii sociale, reuniuni ştiinţifice, învestiri

solemne, spectacole, proteste oficiale, comemorări etc., totul în vederea atragerii

atenţiei presei şi pentru a crea condiţiile favorabile plasării mesajelor în forma şi cu

credibilitatea ştirilor.

Publicitatea constituie forma cea mai subtilă de cooperare dintre presă şi

sistemul relaţiilor publice. Pentru a fi acceptat de către redacţii, mesajul este construit

după regulile de bază ale jurnalismului; tonul e neutru, informaţia este echilibrată prin

invocarea mai multor surse, factualul este asigurat prin evocarea diverselor bănci de

date, textul este construit după modelul piramidei inversate etc.

Respectarea procedurilor jurnalistice are două avantaje: asigură credibilitatea

sursei (care se prezintă „obiectivă” deoarece este capabilă să respecte standardele

163 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19 .164 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19. 165 Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach”, 1986, Richard D. Irwin Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19. 166 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 19;

124

Page 125: Comunicarea Cu Societatea Civila

presei) şi uşurează munca redacţiei în momentele pregătirii materialului pentru

publicare. Această intruziune, abil mascată, a grupurilor (şi intereselor) non-

jurnalistice în chiar „inima” activităţilor de presă a stârnit numeroase critici şi

controverse167. Răspunzând acestor atacuri, specialiştii în relaţii publice insistă asupra

faptului că activitatea lor se bazează pe aceleaşi principii ale respectării interesului

public şi ale informării corecte: “Informarea publică nu înseamnă întotdeauna ştiri

pozitive. Într-o criză, de exemplu, este adesea important ca organizaţia să-şi spună

propria poveste înainte ca presa să o prezinte din perspectiva proprie. În aceste

situaţii, specialistul în informarea publică este un reporter intern pentru mass-media

interne şi externe”168.

Pe de altă parte, teoreticienii acestui domeniu afirmă la unison că publicitatea

nu este totuna cu relaţiile publice; prima constituie doar o unealtă, o tehnică din

ansamblul mai vast al relaţiilor publice. Drept urmare, cei care lucrează în sfera

publicităţii sunt prezentaţi doar ca distribuitori de informaţii, ce nu au misiunea şi

activităţile complexe ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea publicului,

consilierea conducerii, conceperea şi implementarea de programe de comunicare. Ei

sunt „ataşaţi de presă”, „purtători de cuvânt”, „autori de texte (writers)” şi niciodată

creatori de strategii capabile să genereze schimbări ale politicii instituţiei sau ale

mediului în care ea se dezvoltă.

2.1.4.2. Reclama

Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin

cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca,

măcar în limbajul specialiştilor, să fie utilizate distincţiile din terminologia şi

bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptual şi general, adoptată de lumea

practicienilor din relaţiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne

permite folosirea primului cuvânt, deja încetăţenit în limbă şi desemnând exclusiv

această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai

specializat, pentru a desemna publicity169.

167 Idem, pg. 20168 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22

169 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 21;

125

Page 126: Comunicarea Cu Societatea Civila

Reclama reprezintă “mesajul pentru a cărei difuzare firme, organizaţii non-

profit sau persoane individuale plătesc diferite instituţii de presă, identificându-se

astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public”170. În

multe cazuri reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se

limitează la scopuri exclusiv mercantile, adeseori, serviciile de personal sau cele

juridice plasează mesaje plătite pentru a transmite unor categorii de public anumite

probleme de interes comun. Cel care cumpără spaţiu sau timp cu scopul de a plasa

anumite mesaje are controlul, tocmai pentru că plăteşte, asupra conţinuturilor şi a

formei de difuzare. El produce, cu ajutorul specialiştilor din firma proprie, sau

comandă unei firme specializate mesaje complexe, la realizarea cărora contribuie

psihologi, sociologi, specialişti în tehnici de persuasiune, designeri, oameni de artă etc.

Reclama îşi propune să domine şi chiar să manipuleze publicul, prin crearea

sau accentuarea unor dorinţe, în măsura să îl determine să achiziţioneze produsele sau

serviciile oferite de cel care a comandat mesajul respectiv. Din contră, relaţiile publice

sunt concepute ca un efort de comunicare, menit să genereze, prin prezentarea corectă

a unei organizaţii (prin informare), încrederea publicului.

Lista deosebirilor nu se opreşte aici: reclama este adeseori considerată doar o

tehnică subsidiară marketingului, în timp ce relaţiile publice reprezintă un domeniu de

sine stătător; prima activitate are ca scop „vânzarea de bunuri şi servicii”, iar cealaltă

– „ameliorarea comunicării dintre organizaţie şi public şi întărirea încrederii

acestuia în organizaţie”; prima depinde aproape exclusiv de mijloacele de comunicare

în masă (pe suportul cărora îşi plasează mesajele), a doua se bazează şi pe alte

modalităţi de comunicare; prima se adresează numai audienţei externe, a doua vizează

şi publicul intern; prima „este o formă specializată de comunicare”, în timp ce ultima

“este o activitate complexă de management al comunicării”, care generează strategii

subtile de dezvoltare instituţională171.

Toate aceste cauze ar trebui să conducă la perceperea reclamei ca o activitate

radical deosebită de relaţiile publice; totuşi, cele două tipuri de activitate au şi unele

zone de contact.

170 Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach” 1986, Richard D. Irwin Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 21 .171 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins, Publishers Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 22.

126

Page 127: Comunicarea Cu Societatea Civila

În activitatea de relaţii publice, anunţurile plătite sunt utilizate pentru a atrage

atenţia unui anumit segment de public, diferit de cel vizat de serviciile de marketing.

Frecvent, reprezentanţii biroului de relaţii publice ale unor ONG-uri cumpără spaţii în

ziare sau timpi de emisie la radio ori la televiziune pentru a face publice mesaje prin

care le mulţumesc donatorilor ce au contribuit la realizarea unui anumit obiectiv.

Alteori, mari firme fac acelaşi lucru, nu pentru a prezenta produse, ci pentru a plasa

mesaje cu încărcătură etică. Organizaţiile folosesc anunţurile plătite îndeosebi atunci

când nu sunt mulţumite de felul în care presa prezintă activitatea lor, când simt că

publicul nu le înţelege politica, când vor să-şi definească mai bine identitatea publică

sau să se alăture în chip vizibil unei cauze de interes comun. Anunţul plătit oferă

control asupra mesajului, iar acest avantaj poate fi, în anumite situaţii, mai important

decât costurile implicate în cumpărarea spaţiului sau a timpului respectiv.

Publicitatea, sub formă de spaţiu sau timp donat sau cumpărat, este un

instrument de relaţii publice folosit adesea pentru a completa informarea publică,

activităţile de promovare şi acţiunile agentului de presă.

2.1.4.3. Afacerile publice

Mulţi practicieni de relaţii publice folosesc sintagma „afaceri publice” pentru

a descrie munca lor, dar acest lucru induce în eroare. Afacerile publice sunt, de fapt, o

variantă de relaţii publice care înglobează relaţiile comunitare şi relaţiile

guvernamentale: este vorba despre reprezentanţii oficiali ai unei comunităţi, pe de o

parte, şi despre grupurile legislative şi diversele grupuri de presiune, cum ar fi

consumatorii, pe de altă parte. Este o componentă esenţială într-un program de relaţii

publice, dar nu reprezintă programul în sine172.

Numeroase agenţii guvernamentale, servicii ale armatei, departamente ale

sistemului administrativ, chiar unele corporaţii folosesc, pentru a-şi defini activitatea,

sintagma „afaceri publice”. În opinia unor cercetători acest fapt este o reacţie la

prevederile unor legi americane care interzic instituţiilor de stat să utilizeze fonduri

speciale în scopuri promoţionale173. Deşi acele legi nu se referă explicit la relaţiile

publice, firmele americane au recurs la aceste stratageme lexicale pentru a evita

172 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22;173 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 23 .

127

Page 128: Comunicarea Cu Societatea Civila

posibilele încurcături; astfel, mii de specialişti în relaţii publice lucrează sub titulaturi

ca „afaceri publice”, „informaţii publice”, „comunicare”, „relaţii constituente”. Mai

mult, sintagma „afaceri publice” a început să fie folosită ca un eufemism pentru

evitarea unor conotaţii negative ale conceptului de „relaţii publice”. Totuşi, cei care

lucrează în acest sector îndeplinesc cel mai adesea rolul de purtător de cuvânt,

înscriindu-se mai degrabă în sfera „publicităţii” decât în sfera unui nou tip de

activitate de comunicare. În Statele Unite, în agenţiile federale, inclusiv în cadrul

armatei, sintagma „afaceri publice” este de obicei folosită pentru a desemna o

responsabilitate mai mare decât informarea publicului – adică distribuirea de

informaţii. Astfel, un funcţionar care se ocupă cu informarea publicului este un

specialist în informare publică, pe când un specialist în afaceri publice în structurile

guvernamentale are adesea printre responsabilităţi şi elaborarea de politici. Deoarece

există o lege destul de strictă care împiedică guvernul să folosească persoane

identificate ca practicieni de relaţii publice, funcţionarii din cadrul armatei care se

ocupă de afacerile publice au adesea responsabilităţi care implică toate faţetele

relaţiilor publice interne şi externe174.

2.1.4.4. Promoţiunea

Acest termen se referă la „un program de comunicare complexă, care ajută o

organizaţie să îşi plaseze mai eficient ideile, produsele sau serviciile”. În acest scop, o

organizaţie poate folosi tehnici împrumutate din toate domeniile comunicării publice:

reclamă, evenimente organizate, comunicate, spectacole, distribuţii gratuite. De

exemplu, „campaniile de strângeri de fonduri ale Crucii Roşii sau ale Green Peace

sunt şi forme de promovare a imaginii acestor organizaţii”175. Mulţi cercetători şi

practicieni din domeniul relaţiilor publice consideră că, din punct de vedere

conceptual, promoţiunea este o activitate mai apropiată de marketing (deoarece

implică efortul de plasare a unor produse şi servicii) decât de relaţii publice (ce

vizează ameliorarea comunicării organizaţiei cu mediul în care evoluează). Pe de altă

parte, ei recunosc faptul că, în diferite etape ale activităţii de relaţiile publice, „unele

174 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22;175 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 24;

128

Page 129: Comunicarea Cu Societatea Civila

tehnici de promoţiune sunt frecvent utilizate, astfel încât detaşarea totală de acest

câmp de activitate nu este posibilă”176.

2.1.4.5. Lobby-ul

Acest termen, foarte des invocat în ultima vreme, desemnează eforturile

făcute în vederea influenţării unei decizii guvernamentale sau legislative, prin diferite

mijloace de presiune sau persuasiune. În SUA, acest tip de activitate îşi are originea în

dreptul cetăţenilor şi al organizaţiilor de a depune plângeri împotriva unei decizii

guvernamentale. Lobby-ul reprezenta procesul legal prin care sindicate, asociaţii,

corporaţii, grupuri de cetăţeni se organizau pentru a-şi apăra interesele şi a influenţa

procesul de luare a deciziilor. Legile americane impuneau ca procesul de lobby să fie

urmărit de public, cerând ca: „aceia care practică asemenea acţiuni să înregistreze şi

să declare sursele de venit şi modul cum au cheltuit banii respectivi”177. Lobby-ul este

definit ca “acel domeniu specializat al relaţiilor publice care creează şi menţine

relaţii cu guvernul, în scopul influenţării iniţiativelor sale”178. Activitatea de lobby

cere cunoaşterea procesului legislativ, a modului de funcţionare a guvernului, a

procedurilor juridice, a persoanelor care activează în structurile guvernamentale şi

parlamentare. Deoarece asemenea subiecte depăşesc componenţele uzuale ale

practicienilor în relaţii publice, activitatea de lobby este cel mai adesea îndeplinită de

avocaţi, de foşti parlamentari ori de angajaţi guvernamentali. Deoarece se ocupă de

relaţiile unei organizaţii cu structurile de putere (ce reprezintă unul dintre publicurile

organizaţiei), lobby-ul este, în plan conceptual, unul dintre domeniile relaţiilor

publice. Cel ce îl practică are nevoie de abilităţi de comunicare, datorită cărora

mesajele sale pot convinge mai uşor persoanele vizate; el foloseşte liste computerizate

de corespondenţă, face apel la tehnici sofisticate de scriitură şi imprimare, utilizează

comunicarea nemediatică prin scrisori şi telefoane directe. Specialiştii în relaţii publice

consideră că, în ciuda unor abuzuri ocazionale, lobby-ul oferă o cale legală şi social

acceptabilă prin care diferitele grupuri pot interveni în procesul guvernamental şi

legislativ de luare a deciziilor.

2.1.4.6. Strângerea de fonduri

176 Idem, pg. 24;177 Idem, pg. 25;178 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 25 .

129

Page 130: Comunicarea Cu Societatea Civila

Pentru o seamă de organizaţii, cum ar fi cele de caritate, cele din sfera

protecţiei mediului, cele medicale, cele de învăţământ sau de artă, într-un cuvânt, cele

de tip non-profit, strângerea de fonduri şi atragerea de noi membri reprezintă operaţii

vitale pentru supravieţuirea lor. Aceste grupuri depind de donaţii sau de cotizaţii şi de

aceea trebuie periodic să declanşeze campanii de sensibilizare a opiniei publice sau a

donatorilor potenţiali. Această activitate este cunoscută fie sub denumirea de strângere

de fonduri (fund-raising), denumire nu întotdeauna agreată de specialiştii în relaţii

publice, fie sub aceea de dezvoltare sau relaţii cu donatorii (development, donor

relations). Din această perspectivă “dezvoltarea ar reprezenta domeniul specializat al

relaţiilor publice din cadrul organizaţiilor non-profit care creează şi menţine relaţiile

cu donatorii şi membrii organizaţiei, în scopul de a le asigura un sprijin financiar

voluntar”179. În acest tip de activităţi, un rol deosebit revine unor campanii de

amploare, bazate pe crearea unor evenimente speciale (de la marşuri şi spectacole

publice la trimiteri masive de scrisori sau pelerinaje ale activiştilor la casele

oamenilor). Aceste acţiuni sunt integrate în programe speciale de menţinere a relaţiilor

cu diferite segmente ale publicului; ele implică managementul relaţiilor cu publicul,

ceea ce face ca, din punct de vedere conceptual, să funcţioneze ca o componentă a

relaţiilor publice.

2.1.4.7. Marketingul

Deoarece în viaţa profesională aceste două domenii se întrepătrund adesea

(multe organizaţii au departamente de „comunicare şi marketing”, cu angajaţi care

îndeplinesc activităţi atât de relaţii publice, cât şi de marketing), ele sunt destul de

frecvent confundate; în dezbaterile teoretice, argumentele în favoarea sau contra

separării lor au pondere egală180. Datorită acestor suprapuneri, multă lume crede că

activitatea de relaţii publice implică vânzarea de produse şi servicii şi că reuşita în

acest domeniu se măsoară prin cantitatea vânzărilor.

Chiar dacă în practică cele două tipuri de activităţi nu sunt clar demarcate, în

plan conceptual pot fi evidenţiate criterii precise de identitate. Marketingul pune la

temelia activităţilor sale noţiunea de „cerere”, ca expresie a nevoilor şi dorinţelor unor

categorii variante de oameni. Vânzătorul oferă anumite produse şi servicii, iar oamenii

le cumpără pe cele care răspund nevoilor şi aspiraţiilor lor. Între vânzător şi

179 Idem, pg. 26;180 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 27;

130

Page 131: Comunicarea Cu Societatea Civila

cumpărător are loc o negociere, o tranzacţie şi un schimb de valori. În opinia unora,

marketingul apare ca „funcţie a conducerii care identifică nevoile şi dorinţele

publicului, oferă produse şi servicii pentru a satisface respectivele cereri şi generează

tranzacţii ce pun în mişcare valori”181. Dintr-o altă perspectivă, marketingul este

definit ca “activitatea individuală şi organizaţională care facilitează şi rezolvă

relaţiile de schimb într-un mediu dinamic, folosind crearea, distribuţia, promovarea şi

stabilirea preţurilor pentru bunuri, servicii, idei”182 . În exerciţiul său cotidian,

marketingul constă în programe de cercetare a pieţei, de design al produsului, de

ambalare, de stabilire a preţului, de promovare, de distribuţie; acestea au ca scop

atragerea şi satisfacerea clienţilor, iar reuşita lor se confirmă prin menţinerea şi

lărgirea pieţei. În cadrul marketingului, anumite tehnici din relaţiile publice pot

contribui la realizarea scopurilor propuse: este vorba despre cele de publicitate, de

crearea de evenimente, de comunicare cu presa, de promoţiune. În aceste cazuri,

munca specialiştilor din relaţii publice se subordonează obiectivelor de marketing,

pierzând caracteristicile specifice relaţiilor publice. Relaţiile publice sunt centrate pe

actul comunicării (nu al tranzacţiei) şi vizează stabilirea unui raport de încredere între

organizaţie şi mediu (deci nu plasarea unor bunuri sau servicii). Ele acoperă segmente

mai largi de public, implicând atât publicul intern (membrii unei organizaţii), cât şi

publicul extern (investitori, beneficiari, grupuri cu anumite interese, factori

guvernamentali etc.); relaţiile publice se adresează unor segmente active şi, uneori,

ostile ale publicului, în timp ce marketingul abordează segmente pasive.

Deşi au obiective, responsabilităţi şi publicuri diferite, relaţiile publice şi

marketingul se pot sprijini reciproc: menţinând un climat social de încredere, relaţiile

publice pot contribui la reuşita eforturilor de marketing; satisfăcând nevoile şi

aşteptările publicului, marketingul poate asigura bazele unei campanii fructuoase de

relaţii publice. După un cercetător al acestei probleme, profesorul Philip Kotler de la

Universitatea Northwestern din SUA, “cele două discipline se referă la publicuri şi

pieţe; amândouă înţeleg nevoia unei segmentări a pieţelor; amândouă sunt

preocupate, atunci când îşi concep programele, de atitudinile, percepţiile şi imaginile

pieţei; amândouă privilegiază procesele de management, bazându-se pe analiză, 181 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., ”Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27.182 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 15-18;

131

Page 132: Comunicarea Cu Societatea Civila

planificare, implementare şi control”. Această tendinţă de integrare este favorizată de

apariţia unor activităţi de marketing care nu vizează obţinerea profitului (aşa-numitul

„marketing social”) sau de crearea unor activităţi mixte de tipul “marketing

comunicaţional” ori „marketing de relaţii publice”.

Câmpul relaţiilor publice este, în prezent, locul unor evoluţii şi transformări

permanente, în cursul cărora diferitele tipuri de activităţi şi diferitele tehnici se

întrepătrund. Cerinţele pieţei, dinamica profesiunii, presiunile exercitate de diferitele

conjuncturi – toate acestea duc la extinderea domeniilor existente şi la dezvoltarea

unor forme noi de activitate. În aceste condiţii, eforturile de clasificare şi de delimitare

teoretică sunt constant depăşite de transformările din interiorul profesiei; este firesc

deci, ca orice abordare să treacă în revistă (fără pretenţia de a epuiza) diferitele sisteme

conceptuale existente la un moment dat în cultura profesiei. Cu toate acestea, aspectele

teoretice rămân relative, iar mişcările din universul profesional al relaţiilor publice se

dovedesc, nu o dată, imprevizibile. Indiferent însă de aceste întrepătrunderi de

discipline, domenii şi tehnici de lucru, câmpul relaţiilor publice posedă un nucleu clar

şi bine definit de obiective, de noţiuni şi reprezentări teoretice, cu aplicaţie la sfera

comunicării cu presa.

2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale

În S.U.A, în industrie, exista două tipuri de bază de operare: departamentul de

relaţii publice şi firma de consultaţii în problemele de relaţii publice. Marea majoritate

a specialiştilor lucrează pentru departamentele de relaţii publice sau de comunicare ale

unor companii sau ale unor organizaţii non-profit. Un sondaj recent a stabilit că cele

mai mari 1500 de corporaţii americane dispun de un asemenea departament în

proporţie de 85%. Conform unui alt studiu, efectuat în 1983 de Asociaţia

Internaţională a Comunicatorilor din domeniul afacerilor, aproape jumătate din

angajaţii săi lucrează într-un mediu corporatist. Societatea Americană de Relaţii

Publice arată că 45% din membrii săi lucrează în afaceri şi industrie şi un alt procent

în forme specializate de relaţii publice. Restul de 30% este angrenat în activitatea unor

instituţii, asociaţii, instituţii de învăţământ şi guvernamentale non-profit. Firmele de

relaţii publice oferă o gamă largă de servicii şi sfaturi date de experţi clienţilor, pe

132

Page 133: Comunicarea Cu Societatea Civila

bază de taxă. Clienţii lor sunt, în primul rând, organizaţiile care au un personal redus

de relaţii publice sau care doresc servicii specializate.

2.1.5.1.Rolul departamentelor

Timp de aproape 100 de ani, departamentele de relaţii publice au activat în

slujba companiilor şi a organizaţiilor. Se cunoaşte că George Westinghouse a creat

primul departament corporatist în 1889, când a angajat doi oameni pentru a face

publicitate proiectului său de suflet, şi anume, electricitatea în curent continuu.

Misiunea lor a fost relativ uşoară comparativ cu amestecul de elemente fizice,

sociologice şi psihologice pe care îl presupune activitatea modernă în cadrul unor

astfel de departamente. Westinghouse a pierdut în faţa sistemului de curent alternativ

propus de Thomas A. Edison care a şi devenit standard în S.U.A. Însă conceptul de

curent continuu propagat de departamentul de relaţii publice al lui Westinghouse s-a

dezvoltat ajungând în prezent fundamentul sferei industriei electronice.

Ani de zile relaţiile publice au avut o funcţie limitată, şi anume, de a transmite

informaţii mass-media. Relaţiile cu mass-media, publicitatea produsului încă domină,

în mare măsură, activitatea multor departamente corporatiste de relaţii publice. Dar

complexitatea vieţii moderne a relaţiilor publice are un rol mult mai extins şi influent.

2.1.5.2. Ce speră conducerea?

Conducerea de vârf din zilele noastre speră mai mult de la departamentul său

de relaţii publice decât de la simple comunicate de presă sau alte forme de contact cu

mass-media. Se au în vedere următoarele aspecte :

Analiza informaţiei - Membrii personalului de relaţii publice ar trebui să activeze ca

analişti de informaţii şi publicişti, arată R.D. Liley, preşedinte al

companiei americane Telephone&Telegraph. Ei ar trebui să fie

capabili să interpreteze corporaţia pentru lume şi lumea pentru

corporaţie.

Probleme de conducere – Personalul de relaţii publice trebuie să înregistreze şi să

relateze tendinţele sociale şi să evidenţieze problemele publice

ca acestea să nu ajungă la adevărate conflicte. În acest sens,

Forţa de Acţiune pentru Statutul şi Rolul Relaţiilor Publice,

133

Page 134: Comunicarea Cu Societatea Civila

formată de PRSA în 1980, sublinia: „…Cea mai importantă

calitate a specialistului în relaţii publice o reprezintă

capacitatea acestuia de a anticipa şi modela evenimentele şi

nicidecum de a sesiza şi raporta ceea ce este deja cunoscut. În

momentul în care o organizaţie se confruntă cu reacţia

publicului şi a clienţilor săi, este deja prea târziu ca relaţiile

publice să mai poată repara ceva. Desigur că este important să

faci faţă evenimentelor în curs, dar şi mai important este să

poţi modela şi direcţiona atitudinea viitoare”.

Educaţie - Personalul de relaţii publice joacă un rol educaţional important în

înţelegerea de către conducere a modului în care funcţionează

mass-media şi a rolului pe care acestea îl îndeplinesc în

societate. Din această  perspectivă, administraţia

managementului reprezintă primul şi cel mai important

beneficiar al eforturilor lor.

Instrucţie - Personalul de relaţii publice consiliază conducerea despre felul în care să

facă, în mod eficient, cunoscută publicului, poziţia organizaţiei.

Datorită presiunilor societăţii, conducerea de vârf îşi alocă tot

mai mult timp pentru problemele publice şi rostirea de

discursuri publice.

Specialist în management - Personalul de relaţii publice, cel puţin acela care aspiră la

ocuparea unui post de factor de decizie într-o organizaţie,

trebuie să înţeleagă concepte ca managementul pe bază de

obiective, alocarea resurselor, supravegherea personalului şi

utilizarea instrumentelor de comunicare, superioare din punct de

vedere al performanţei. Toate strategiile şi programele de relaţii

publice trebuie să aibă o legătură directă cu obiectivele generale

ale organizaţiei. După cum arăta preşedintele companiei Quaner

Dats: „Cei care nu ţin pasul pot fi interpretaţi doar de aspectul

etnic al soluţionării problemei şi comunicării, dar ei nu vor

putea să înţeleagă impactul acestuia asupra strategiei

companiei”.

134

Page 135: Comunicarea Cu Societatea Civila

Bussines Week a rezumat astfel obiectivul şi structura departamentelor de

relaţii publice: „Oamenii care lucrează în relaţii publice se străduiesc să dea un

conţinut intelectual activităţii lor. Ei se îndepărtează tot mai mult de stilul statistic ce

le-a caracterizat activitatea până nu demult şi încearcă să adopte planificarea pe

termen lung şi alte mijloace ce ţin de conducerea modernă. În decursul acestui proces

se dezvoltă concepţii tradiţionale ale mass-media, comunicaţiilor, angajaţilor şi

relaţiilor financiare”183.

2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice

Un departament de relaţii publice este condus de o persoană care, cel mai

adesea, este numită „directorul cu relaţiile publice”. Mai ales în cadrul corporaţiilor

mari, directorul poate deţine titulatura mai lungă de „vicepreşedinte cu comunicările

corporaţiei”. În cazul din urmă, responsabilitatea să se poată extinde şi asupra

supravegherii activităţii de reclamă şi marketing. Departamentul este, cel mai adesea,

împărţit în secţii şi subsecţii. Fiecare şef de secţie şi subsecţie răspunde în faţa

directorului. Fiecare secţie are o arie specializată de responsabilitate, cum ar fi

relaţiile cu presa, cu investitorii, problemele consumatorilor, relaţiile cu angajaţii şi

problemele comunităţii.

Organigrama tipică a departamentului de relaţii publice este reprezentată în

figura de mai jos şi este cea a Companiei Lokheed, de Rachete şi Construcţii

Aerospatiale din Sunnyvale, California, care are un personal format din patrusprezece

oameni.

183 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics,” 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 28;

135

Director Relaţii Publice

Secretar (a)

Editor “STAR”Şeful biroului ştiri Şeful problemelor publice

Administrator Administrator

Page 136: Comunicarea Cu Societatea Civila

Şeful departamentului, numit director cu relaţiile publice, este răspunzător în faţa

preşedintelui. Un/o secretar(ă) şi alte persoane sunt subordonate directorului.

Aceştia sunt: şeful biroului ştiri (răspunzător cu relaţiile cu mass-media şi cu

relaţiile cu presa), editorul ziarului angajaţilor „Star” şi şeful cu problemele publice

(responsabil în primul rând cu relaţiile cu guvernul şi cu comunitatea).

Şeful biroului de ştiri are un asistent administrativ şi trei reprezentanţi cu

relaţiile publice care se ocupă de ştiri şi contribuie cu articole (inclusiv personale) în

„Star”. Şeful cu problemele publice are un asistent administrativ şi două persoane care

lucrează direct cu problemele comunităţii din întreaga zonă a golfului San Francisco.

General Motors, una dintre cele mai mari corporaţii din lume are un personal

de relaţii publice format din peste trei sute de oameni şi o mare varietate de denumiri

de posturi, în funcţie de dispunerea geografică de sucursale. Fiecare sucursală Buik şi

Saginaw Steering Gear Division, are propriul său director de relaţii publice. General

Electric, o altă corporaţie gigant, are mai multe sute de angajaţi în diferite funcţii de

relaţii publice. Sunt însă şi corporaţii cu cifre de afaceri de multe milioane de dolari

care au departamente mici de relaţii publice. Majoritatea funcţionarilor de relaţii

publice activează în departamente compuse din cel puţin zece oameni. Personalul de

relaţii publice poate acţiona în cadrul unei organizaţii, în mod dispersat, astfel încât

este greu de apreciat cât este de extinsă activitatea de relaţii publice. Unii pot activa în

cadrul departamentului de marketing sau de personal, ca specialişti în comunicare ce

se ocupă de circulare şi broşuri. Alţii pot lucra în publicitate, exclusiv pentru reclama

produselor.

Există două modalităţi diferite de urmărire/îndeplinire a obiectivelor de

conducere. Teoria managementului tradiţional împarte organizaţia în funcţie de

urmărirea obiectivelor de conducere:

a) prin sugestii, recomandări şi consiliere (staff function);

b) prin supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru (sline function).

136

Reprezentanţi R.P. Problemele comunităţii

Page 137: Comunicarea Cu Societatea Civila

O persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor de conducere (exemplu:

vicepreşedintele activităţii de producţie) - prin supravegherea, delegarea autorităţilor şi

a misiunilor de lucru - se ocupă de atingerea obiectivelor organizaţiei.

Un director, cu o astfel de funcţie, va realiza obiectivul prin delegarea

autorităţii, stabilirea proiectelor şi supravegherea, de exemplu, a muncitorilor de la

liniile de asamblare. În acelaşi timp, o persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor

de conducere prin sugestii, recomandări şi consiliere influenţează indirect munca

celorlalţi, prin utilizarea sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor. Conform teoriei

acceptate a managementului, relaţiile publice reprezintă o astfel de funcţie (de

furnizare a sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor).

Personalul de relaţii publice este format din experţi în comunicare. Managerii

cu funcţii de exercitare a supravegherii, de delegare a autorităţilor şi misiunilor de

lucru, inclusiv preşedintele organizaţiei, se bazează pe personalul de relaţii publice

pentru pregătirea şi prelucrarea de informaţii, pentru recomandări şi pentru realizarea

de programe de comunicare care să aplice politicile organizaţiei.

Membrii personalului de relaţii publice pot afla, de exemplu, prin intermediul

sondajului, că oamenii au cunoştinţe vagi despre produsele companiei. Pentru a

rezolva această situaţie, departamentul de relaţii publice poate recomanda conducerii

de vârf, înfiinţarea unei case deschise în care să se facă demonstraţii cu produsele

firmei şi unde să se ofere publicului felurite posibilităţi de distracţii.

Trebuie reţinut că departamentul recomandă o astfel de acţiune; el nu are

autoritatea de a hotărî înfiinţarea unei asemenea case sau să ceară colaborarea altor

departamente din cadrul companiei. Dacă se obţine aprobarea conducerii,

departamentul îşi poate asuma responsabilitatea organizării unei astfel de acţiuni.

Conducerea de vârf, formată din manageri cu funcţii de urmărire a obiectivelor prin

supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru, are autoritatea de a cere tuturor

departamentelor să colaboreze la realizarea acestei activităţi. Deşi, departamentele de

relaţii publice pot funcţiona doar cu aprobarea conducerii de vârf, nivelurile de

influenţă pe care acestea le pot exercita sunt remarcabile. Influenţa se realizează prin

accesul liber la conducere, prin rezolvare spectaculoasă a unor afaceri publice ce pun

conducerea în dificultate etc.

Un exemplu în acest sens îl constituie firma Johnson & Johnson care acordă un

statut deosebit personalului său de relaţii publice. Criza Tylenol declanşată de decesul

137

Page 138: Comunicarea Cu Societatea Civila

a şapte persoane ca urmare a îngurgitării unor pastile ce conţineau cianură a

demonstrat clar că firma a ascultat recomandările personalului său de relaţii publice,

reacţionând rapid şi retrăgând de pe piaţa produsul respectiv. În acest caz, relaţiile

publice s-au aflat într-o poziţie de consultanţă obligatorie.

Experienţa în domeniul relaţiilor publice relevă că o serie de sugestii

pentru manageri tind să devină reguli:

1. Reprezentanţii departamentelor de relaţii publice ar trebui să facă parte din

comitete importante, care să le dea posibilitatea să schimbe informaţii.

2. Şefii departamentelor ar trebui să aibă funcţii echivalente, pentru ca nici unul

să nu submineze autoritatea celuilalt.

3. Toţi şefii de departamente (relaţii publice, marketing, publicitate etc.) ar trebui

să fie subordonaţi celuilalt şef, în aşa fel încât, înainte de luarea deciziei, să

poată fi cântărite toate punctele de vedere.

4. Contactele regulate, neoficiale ale reprezentanţilor tuturor departamentelor pot

ajuta la clădirea respectului şi încrederii reciproce.

5. Responsabilităţile fiecărui departament trebuie formulate în scris. În felul

acesta se evită orice conflict privitor la problema cărui departament îi revine

autoritatea de a comunica cu angajaţii sau de a modifica o relaţie de presa.

În orice organizaţie modernă, relaţiile publice reprezintă o funcţie de

conducere, precum şi de sugestii, recomandări şi consultanţă. Puterea şi influenţa lor

se corelează cu doi factori:184

1. accesul direct la conducere, cu rolul de consultanţă obligatorie;

2. statutul şi funcţia egală a şefului departamentului de relaţii publice cu cele ale

şefilor celorlalte departamente.

În acest ultim caz, important este ca toţi să aibă aceiaşi titulatură. Nu toate companiile

respectă aceste reguli.

2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra

într-un departament

184 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 31;

138

Page 139: Comunicarea Cu Societatea Civila

Activitatea într-un departament de relaţii publice poate fi stimulatoare şi poate

oferi angajaţilor săi sentimentul împliniri, pe măsură ce contribuie la atingerea

obiectivelor organizaţiei.

Avantajele lucrului într-un departament de relaţii publice:

1. Salariul, în general, bun;

2. Beneficii substanţiale privind asigurările sociale şi medicale;

3. Ocazia de a lucra cu un grup de profesionişti de aceeaşi talie;

4. Resurse bogate.

Dezavantajele pot fi:

1. Un proces complicat de aprobare înainte de producerea sau publicarea

informaţiilor;

2. Lipsa de înţelegere de către conducere a funcţiei de relaţii publice;

3. Lipsa perspectivei de avansare pe scara ierarhică, într-un departament mic;

4. Implicarea în activităţi de rutină care se schimbă prea puţin de-a lungul

unei anumite perioada de timp.

Deşi, în toate domeniile relaţiilor publice se aplică aceleaşi reguli/principii,

specialiştii activează în domenii diferite vizând obiective diferite. Sarcinile pe care le

îndeplinesc sunt, în diversitatea lor, aproape infinite. Un specialist poate încerca să

mărească conştiinţa publică faţă de un pericol în domeniul sănătăţii, cum ar fi, de

exemplu, bolile de inimă, în vreme ce altul are misiunea de a informa consumatorii

despre apariţia unui nou produs pe piaţă. Alţii pot lucra cu angajaţii în domeniul

corporaţiilor din sfera comunicaţiilor, al recrutării de voluntari pentru colectare de

fonduri etc.185

2.1.5.5. Delimitări teoretice

Situat la interferenţa sferelor economică, politică şi socială, fenomenul militar

capătă un pronunţat aspect de interdisciplinaritate în care dimensiunea mentală-

individuală, de grup sau colectivă joacă un rol dintre cele mai importante. Rolul

psihicului uman, fundamental generator al comportamentelor, a fost sesizat sincron

apariţiei fenomenului militar, formele/procedeele de influenţare/manipulare

psihologică evoluând, în plan diacronic, paralele şi complementar formelor „clasice”

de manifestare a acţiunii militare. Este dificil de făcut pentru epocile mai îndepărtate

185 Coman Cristina – “Relaţiile publice, principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;pg. 66-67.

139

Page 140: Comunicarea Cu Societatea Civila

istoric o distincţie foarte clară şi tranşantă între formele de acţiune care vizează

sistemul psihic global – acţiunile psihologice, propagandă, acţiunile imagologice – şi

asta deoarece lipsesc informaţii coerente în acest sens.

Cu siguranţă, însă, asemenea acţiuni au existat, de vreme ce în China anului

1028, căpetenia tribului Zhou – şi întemeietorul dinastiei cu acelaşi nume – după

înfrângerea ultimului rege Shang difuzează o proclamaţie în care îşi justifică revolta

împotriva suveranului sau prin „porunca primită de la Stăpânul ceresc de a pune

capăt unei domnii corupte şi detestabile186”. Cercetările ne arată că iniţiatoare a unor

servicii speciale de relaţii publice cu atribuţii bine determinate a fost Ecaterina a II-a,

continuatoarea operei lui Petru cel Mare a ceea ce s-a vrut a fi „a treia Romă”.

Caracteristicile războiului contemporan relevă creşterea spectaculoasă a

dimensiunii neconvenţionale a acestuia, analiştii Pentagonului apreciind că războiul

secolului următor va fi un război preponderent informaţional. În structura acestui tip

de război se încadrează şi latura imagologică, dimensiune puternică în societate

contemporană. Concepută ca un atribut al vieţii psihice – bazat pe capacitatea

psihicului uman de a construi reprezentări mentale – determinat în relaţia

comunicaţională, imaginea „poate să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau

a unei colectivităţi187”, viaţa omului şi a societăţilor fiind „legată în egală măsură de

imagini, ca şi realităţi mai palpabile188”.

Imaginile pot fi presupuse ca fiind categorii de „senzaţii mentale”, impresii pe

care obiectele/persoanele le lasă pe creierul uman. Concomitent, ele menţin actuale

urme ale trecutului, ocupă anumite spaţii din memorie pentru a le proteja de

dezordinea schimbului şi fortifică senzaţia de continuitate a mediului înconjurător, ca

şi experienţelor individuale sau colective. Ele operează o filtrare şi rezultă dintr-o

filtrare a informaţiilor posedate sau primite de către subiect în legătură cu satisfacţia

căutată sau cu coerenţa care îi este necesară. Rezultă o determinare a imaginii de către

scopuri şi, cum funcţia ei principală este selecţia a ceea ce vine din interior şi mai ale

din exterior, „Imaginile joacă rolul unui ecran selectiv destinat să primească noi

mesaje care nu sunt ignorate în întregime, respinse sau refulate189”. Astăzi, canalele

186 Textul în Shu Jing, B.Karlgren, The book of Documents, pg. 55;187 C.Bacos, „Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în „Societate & Cultura”, nr.3/1992, pg. 23;188 J.Le Goff, „Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991, pg. 12;189 S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 35;

140

Page 141: Comunicarea Cu Societatea Civila

de transmitere a imaginii sunt preponderent cele audiovizuale, ale căror viteză şi

impact le fac capabile, în ultimă instanţă, să modeleze/remodeleze realitatea.

Acesta este motivul pentru care perioada actuală, în care „imaginea a devenit

un aliment cotidian al sensibilităţii noastre, al inteligenţei şi ideologiei noastre190” -

facilitează creşterea exponenţială a utilizării mijloacelor agresiunii/războiului de

factură imagologică. După cum arăta Mucchieli, în societăţile contemporane

mijloacele de informare în masă sunt singurele capabile să fabrice o opinie publică, să

creeze o psihoză colectivă fără a fi nevoie să adune mulţimile. Ele acţionează asupra

fiecăruia individual şi izolat, creând, totodată fenomene colective.

Încercând o explicaţie a mijloacelor de comunicare audiovizuale, în special al

televiziunii, Andre Leroi-Gourhan considera că acestea „mobilizează în acelaşi timp

viziunea mişcării şi audiţia, altfel spus antrenează participarea pasivă a întregului

câmp al percepţiei”, marja de interpretare individuală fiind „excesiv redusă prin faptul

că simbolul şi conţinutul său se pierd într-un realism care tinde spre perfecţiune, iar

pe de altă parte, situaţia reală astfel creată lasă spectatorul în afara oricărei

posibilităţi de intervenţie activă191”.

2.1.5.6. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice

Forţa unei structuri de relaţii publice este, în mod obiectiv, conexă câtorva

elemente, între care pot fi amintite resursele, canalele de comunicare multiple şi

penetrante, ca şi instrumente de evaluare rapidă şi precisă. Definitorie în activitatea

structurilor de relaţii publice este acţiunea asupra ţintei. Considerând universul uman

structurat trisferic, activitatea de relaţii publice desemnează, pe de o parte, „o formulă

valorizată social, faţă de care un subiect îşi dă adeziunea” şi, pe de altă parte, „o

luare de poziţie asupra unei probleme controversate a societăţii, caracterul ei parţial,

parcelar” fiind uman admis192.

Obiectivul principal al activităţii de relaţii publice este reprezentat de sfera

opiniilor, fapt ce constituie specificitatea relaţiilor publice; obiectivele, strategiile şi

canalele de comunicare sunt stabilite în funcţie de specificitatea sferei opiniilor.

190 J.Ellul, „La parole humiliee”, Editions du Seuil, Paris, 1983, pg. 5;191 A.Leroi-Gourhan, „Le geste et la parole. Techique et language”, Paris, 1964, pg. 295;192S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 34;

141

Page 142: Comunicarea Cu Societatea Civila

Analizând modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice/influenţare

imagologică, elementele componente pot fi grupate după cum urmează:

Structura de relaţii publice – grupuri, instituţii oficiale şi neoficiale, ce

dezvoltă relaţii publice şi acţiuni de influenţare imagologică.

Strategia/planul de comunicare – liniile directoare ale acţiunilor de relaţii

publice, obiectivele ce trebuie atinse, restricţiile şi resursele disponibile.

Procesul de relaţii publice/influenţare imagologică – reprezintă zona „caldă”

a acţiunilor de relaţii publice; prin aceasta se comunică informaţii şi

semnificaţii codificate sub diferite forme – limbaj, gesturi, simboluri.

Subiectul/ţinta acţiunii de influenţare imagologică – o importanţă determinantă

o are sistemul de referinţă al acesteia.

Evaluarea stării/evoluţiei sistemului de relaţii publice/influenţare imagologică

şi a strategiei.

Obiectivele activităţii de relaţii – pot fi reale sau declarate.

Progresele realizate în domeniul relaţiilor publice sunt direct legate de luptele

pentru putere declanşate de mişcările politice şi economice reformatoare. Aceste

mişcări, reflectând puternicele valuri de protest împotriva grupurilor de putere

învechite, au constituit agenţii catalizatori pentru practica relaţiilor publice. Manevrele

grupurilor politice şi economice pentru a domina au creat nevoia de a câştiga suportul

opiniei publice.

Structurile de relaţii publice s-au dezvoltat şi ca răspuns la nevoia de a câştiga

acordul publicului în utilizarea noilor tehnologii. Istoria structurilor de relaţii publice

are sens numai când este legată de asemenea evenimente sau de conflictele de putere

şi crizele ciclice de schimbare. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în trecut, lumea

afacerilor lua foarte în serios firmele de relaţii publice atunci când poziţiile lor de

putere erau ameninţate de sindicate, fermieri, comercianţi, hotărâri guvernamentale

sau de o noi generaţii. Rezultă deci că toate organizaţiile au nevoie de structuri de

relaţii publice şi în perioadele liniştite şi în cele de criza. În primul rând, să le ajute să

hotărască ce să facă şi, în al doilea rând, să rezolve problema a ceea ce să spună şi cum

să spună.

142

Page 143: Comunicarea Cu Societatea Civila

O firmă de relaţii publice poate analiza necesitatea şi problemele clientului

(organizaţiei) dintr-o perspectivă nouă şi poate oferi puncte noi de vedere, reieşind

dintr-o gamă de deprinderi şi experienţă. Bazându-se pe specialişti în domeniu, o

firmă de relaţii publice sau un departament de relaţii publice poate rezolva probleme

specifice sau anumite misiuni, fie prin discursuri, fie prin reprezentarea clientului într-

o dispută.

Structurile de relaţii publice au resurse deosebite în ceea ce priveşte

posibilităţile de comunicare şi informare, pentru că au multe contacte cu mass-media

şi colaborează permanent cu furnizori de servicii şi produse. De asemenea, dispun de

materiale, inclusiv bănci de date şi experienţa necesară în alte domenii similare.

Trebuie să subliniem că o firmă de relaţii publice poate soluţiona probleme deosebite

având o experienţă vastă în relaţiile cu investitorii, comunicare în cazuri de criză sau

de promovare de produse. Reuşind datorită acestei experienţe, o firmă de relaţii

publice îşi poate dobândi o credibilitate mai mare sau mai mică.

O firmă de relaţii publice de succes are reputaţia solidă a muncii sale

caracterizate de profesionalism. Cu un astfel de reprezentant, un client se va bucura,

probabil, de o mai mare audienţă şi credibilitate la liderii de opinie din mass-media,

guvern şi comunitatea financiară.

2.2. ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN DEMOCRAŢIILE MODERNE

Relaţiile publice sunt o componentă a comunicării interumane. De-a lungul

timpului, activitatea de relaţii publice a fost definită în numeroase feluri, fără a se

ajunge însă la o definiţie unanim acceptată, aceasta şi datorită faptului că relaţiile

publice sunt practicate în organizaţii diverse (instituţii guvernamentale, organizaţii

neguvernamentale, asociaţii civice, firme, instituţii militare).

Specialiştii care activează în domeniu au elaborat definiţi mai simple sau mai

complexe decât cele din dicţionare. Ele au fost însă foarte numeroase. Cercetătorul

Rex Harlow a contabilizat, în anul 1977, nu mai puţin de 500 de definiţii ale relaţiilor

publice193. După analizarea lor, el a redactat următorul text reflectând elementele

individuale:

193 G.David, “Relaţii publice – garanţia succesului”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, pag. 7

143

Page 144: Comunicarea Cu Societatea Civila

„Relaţiile publice sunt o funcţie managerială distinctă care:

ajută la stabilirea şi menţinerea unor linii comune de funcţionare,

înţelegere, acceptare şi cooperare între o organizaţie şi publicul său;

contribuie prin managementul problemelor şi al datelor acestora la

informarea factorilor de decizie asupra opiniei publice şi la stabilirea

responsabilităţii acestora faţă de ea;

definesc şi accentuează responsabilitatea managementului de a servi

interesului public;

ajută managementul să-şi dea seama de schimbări şi să le folosească, servind

ca un sistem de alarmă avansat, gata să anticipeze tendinţele;

foloseşte ca unelte principale, cercetarea şi comunicarea etică”194.

Cristina Coman, în lucrarea sa „Relaţiile publice – principii şi strategii”

(editura Polirom, Iaşi, 2001), distinge doua tipuri de definiţii: definiţii bazate pe

activităţi de relaţii publice şi definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice.

În prima categorie sunt incluse cele care se referă la rolurile practicienilor de

relaţii publice: rolul de tehnician al comunicării, rolul de manager al comunicării, rolul

de legătură cu media şi cel de legătură comunicaţională. Alţi specialişti au identificat

drept roluri majore ale expertului din domeniu pe cel de tehnician al comunicării, de

expert, de facilitator al comunicării şi de facilitator al rezolvării problemelor.

Combinând aceste elemente, John Marston a propus definirea relaţiilor publice prin ceea

ce el numeşte funcţii (în fapt tot roluri) ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea,

acţiunea, comunicarea şi evaluarea.

Astfel, relaţiile publice implică ... cercetarea atitudinilor în legătură cu o

anumită problemă, identificarea programelor de acţiune, comunicarea acelor

programe în vederea obţinerii înţelegerii şi sprijinului, evaluarea efectului pe care

l-au avut programele de comunicare asupra publicului”195.

În cea de-a doua categorie sunt incluse cele care se bazează pe efectele relaţiilor

publice: garant al democraţiei, creator al unei atmosfere de înţelegere, instrument de

persuasiune. Din această categorie, putem menţiona o definiţie propusă în 1984 de

J.E. Grunig şi T.Hunt care „accentuează dimensiunea comunicaţională şi afirmă că

194 Sharon Yoder, Katherine Mila, Peter Gross, Ştefan Niculescu Maior,-„Introducere în relaţii publice”, editura NIM, Bucureşti, 1998, pag. 26;195 Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 18;

144

Page 145: Comunicarea Cu Societatea Civila

relaţiile publice sunt „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile

sale”196.

Dincolo de această diversitate în ceea ce priveşte definirea activităţii de relaţii

publice nu putem să nu remarcăm faptul că toţi cei menţionaţi mai sus recunosc rolul

important pe care-l joacă acestea în activitatea unei organizaţii. Acest lucru este o

realitate, deoarece prin munca specialistului de relaţii publice se ţine permanent

legătura cu publicul organizaţiei.

Astfel, sunt cunoscute exigenţele şi doleanţele acestuia, în funcţie de care

conducătorii organizaţiei decid modul de acţiune. O slabă comunicare sau lipsa

acesteia ar afecta grav organizaţia respectivă. Ar însemna probabil chiar dispariţia

acesteia.

Lipsa comunicării duce la îndepărtarea publicului. Fără target, orice activitate ar

fi inutilă. Despre publicuri se vorbeşte în majoritatea definiţiilor. De aceea, este clar că

activitatea de relaţii publice urmăreşte influenţarea opiniilor generale. Prin urmare,

prin termenul de „opinie publică” se va înţelege procesul psihosociologic interactiv de

agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă

socială al unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă

sau alta (declaraţii spontane, răspunsuri la întrebările din chestionarele de cercetare,

memorii şi scrisori adresate factorilor de decizie, demonstraţii de stradă, greve,

mitinguri etc.) se exprimă deschis”197. Totodată, este un proces de comunicare de

masă. Comunicarea de masă reprezintă un caz aparte de comunicare, este complexă şi

se desfăşoară la scară mare. „Comunicarea de masă înseamnă producerea şi difuzarea

mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi

numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând

mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă

şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să

ştie ce şi cum să transmită, etc.”198. Harold D. Lasswell a prezentat un model de

comunicare de masă:

196 Idem, pag. 20;197 Septimiu Chelcea, „Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 26;198 Ioan Drăgan, “Paradigme ale comunicării de masă”, Editura “Şansa”, Bucureşti, 1996, pag. 11;

145

Page 146: Comunicarea Cu Societatea Civila

emiţătormesaj canal receptor efect

Multe dispute au existat şi în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile mass-media

în comunicarea de masă . Opiniile au evoluat odată cu trecerea timpului. Astfel, în

1960 Charles Wright considera că „funcţiile mass-media sunt supravegherea,

corelarea, transmiterea culturală şi divertismentul”199. Peste 27 de ani, Denis

McQuail le adăuga acestora alte funcţii noi şi le împărţea în două categorii :

funcţii pentru societate – informare, corelare, asigurarea continuităţii,

divertisment şi mobilizare, şi

funcţii pentru indivizi – informare, stabilirea identităţii personale, integrare în

societate şi divertisment.

În 1992, Michel Mathien pune accent pe evaziune ca „funcţie a mass-

media”200. Şi această funcţie a generat dispute. Evaziunii îi sunt asociate trei sensuri.

Primul este aptitudinea de a deturna publicul de la lumea reală în profitul imaginarului

prin oferirea posibilităţii idealizării vieţii cu ajutorul stereotipurilor, al doilea sens este

rolul de narcotic social al media, iar al treilea este cel de creditor al pasivităţii sociale

şi al conformismului.

2.3. COMUNICAREA INSTITUŢIILOR DE STAT

CU SOCIETATEA CIVILĂ

Comunicarea publică reprezintă forma comunicării în care mesajele, având un

caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale privind receptarea) şi

folosindu-se o tehnologie de difuzare (media) – se adresează unei largi audienţe, într-

un mod indirect (partenerii comunicării fiind distanţaţi în spaţiu şi timp) şi unilateral

(ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi receptor).

199 McQuail, Denis – “Mass Communication Theory”, London, Sage Publ., 1987, pg. 67;200 Mathien, Michel – „Les journalistes et le systeme mediatique”, Paris, La Decouverte, 1992, pg.79;

146

Page 147: Comunicarea Cu Societatea Civila

Partenerii procesului de comunicare – emiţător şi receptor - sunt prezenţi

pe ,,piaţa comunicării”. Această piaţă pare a fi formată din două subdiviziuni: piaţa

informaţiei şi piaţa interesului.

Prima subdiviziune, piaţa informaţiei, cuprinde cererea de informaţie din

partea receptorilor (a publicului) şi oferta de informaţie pe care o pot asigura

emiţătorii. În esenţă, în ceea ce priveşte instituţiile publice, aceasta presupune ceea ce

denumim în mod curent activitatea de ,,Informare publică”.

În a doua subdiviziune, piaţa interesului, emiţătorul este acela care suscită

interesul publicului, iar publicul acordă sau nu atenţie mesajului. Pentru ca mesajele să

îşi atingă ţinta, să capteze interesul publicului, iar instituţiile să poată transmite

informaţiile în mod oportun şi în timp util este nevoie de mai mult decât de un proces

de Informare Publică, este nevoie de Relaţii Publice. Acestea înglobează atât

informarea publică directă a persoanei în relaţia cu mass media, cât şi comunicarea

internă şi interinstituţională.

Câmpul comunicării sociale este populat, în proporţii variabile, de mesajele

diferitelor entităţi economice, politice ori de altă natură, ceea ce are semnificaţia că

organizaţiile ne vorbesc despre ele însele, de o manieră planificată, căutând în acest

mod să dobândească anumite niveluri de vizibilitate publică.

„În era standardizării produselor, creşterii concurenţei, proliferării produselor

asemănătoare, fiecare întreprindere trebuie să se deosebească de celelalte. Pentru a

avea o relaţie pozitivă şi profitabilă cu clientela sa, o instituţie trebuie să-şi afirme

prezenţa, legitimitatea şi personalitatea“.201.

Până la identificarea principalelor particularităţi ale comunicării instituţionale,

ca formă specifică de comunicare socială, se impune a defini principalele concepte cu

care se operează în mod curent, în domeniul comunicării sociale.

Instituţia - Potrivit Dicţionarului de Sociologie (1998) instituţia

,,desemnează organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin

regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface anumite nevoi

colective (...) organizaţiile constituie una dintre componentele numeroase ale

201 Bernard, Dagenais, - « A la recherche d'une image institutionnelle positive pour la police », Communication et organisation, numéro 3, mai 1993, pg. 225-265 ;

147

Page 148: Comunicarea Cu Societatea Civila

instituţiei (de exemplu şcoala este o organizaţie care face parte din instituţia

educativă, mai complexă)"202.

Organizaţia – Sursa citată arată că organizaţia reprezintă ,,grup de oameni

care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi

relativ clar formulate ca obiectiv. Întreprinderile economice, partidele politice,

şcolile, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de organizaţii (...) Prin

ele însele organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai

eficientă a finalităţilor lor, caracteristică pe care o găsim în mod special în cazul

întreprinderilor economice”.203

Întreprinderea - Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1999, pg.540 )

prezintă întreprinderea ca fiind o ,,unitate economică de producţie, de prestaţii de

servicii sau de comerţ”.

Pentru o organizaţie, trei sunt dimensiunile definitorii:

cultura organizaţiei, care se reperează pornind de la un anumit număr de

valori elaborate în funcţie de exigenţele organizaţiei şi de cultura socială;

structurile, care exprimă raţionalitatea dominantă a organizaţiei (asociază

mijloace şi finalităţi în funcţie de caracterul său instrumental);

practicile prin care se realizează interacţiunile între actori.

2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării

Cercetătorii French şi Ravenau au studiat comunicarea ca proces de influenţă

şi propun cinci tipuri de relaţii de putere între un „agent comunicator” şi un receptor,

„accentul căzând pe relaţia interpersonală, fie că relaţia se stabileşte între indivizi, fie

că numai receptorul este un individ, în timp ce agentul poate fi un rol, o normă, un

grup sau o parte a unui grup”204.

Teoria nu ţine seama numai de actele intenţionate de influenţă, ci şi de

influenţa rezultată din actele „pasive” ale unui agent, aşa cum este prezenţa unui

poliţist, care exercită o influenţă restrictivă şi de prevenţie asupra celor din jur.

202 Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1993, pg.413; 203 Idem, pg.413;

204 French, J. P. R. Jr., and Raven, B. (1960). The bases of social power. In D. Cartwright and A. Zander (eds.), Group dynamics, New York: Harper and Row, pg. 607-623.

148

Page 149: Comunicarea Cu Societatea Civila

Bazele puterii sau influenţei comunicatorului, care îi dau posibilitatea să-şi

exercite influenţa, sunt următoarele :

1. Puterea de recompensare - este definită ca puterea a cărei bază este

abilitatea de a răsplăti, referinţa de bază fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje

materiale, în special bani sau poziţie socială.

Transferând puterea de recompensare la influenţa comunicaţională,

recompensa ar trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.

2. Puterea coercitivă - se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie

pedepsit de agent (comunicator) dacă “nu se conformează încercării de influenţă” a

acestuia. French şi Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al

puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracţia dintre

transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers,

cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi.

3. Puterea referenţială - se bazează pe identificarea receptorului cu agentul,

identificarea fiind percepută ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţa de unificare”.

Se subliniază, în acest context, importanţa conceptului de « grup de referinţă » şi a

celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un

model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă

atitudinile sau convingerile.

Exemple ale unui astfel de proces găsim în numeroase situaţii de comunicare:

adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca, al eroilor din mass-media,

paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu acelaşi statut,

profesori şi elevi, lideri şi susţinători, etc.

4. Puterea legitimă - se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că

cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei

poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi

copil, dar poate exista şi pe baza unei angajări reciproce. Comunicarea devine, astfel,

influentă datorită acestui aspect al relaţiei; mesajul politic adresat simpatizanţilor,

predica morală adresată de preot credincioşilor, rolul de orientare socială jucat de

familie, sfaturile date elevului de profesor, etc.

5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor

cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului.

149

Page 150: Comunicarea Cu Societatea Civila

Străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din

ziare, studentul care învaţă după un manual sunt, cu toţii, influenţaţi de comunicare, pe

baza puterii expertului.

Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată, în foarte mare măsură,

de contextul situaţional şi instituţional, pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în

mod normal în postura de a evalua corectitudinea informaţiei primite. Producerea unui

efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert într-o

situaţie şi pentru un anumit domeniu.

Această tipologie a bazelor puterii pare să identifice, ordoneze şi, în parte,

explice principalele „mecanisme” ale influenţei comunicative şi corespunde, în

general, concepţiei despre comunicare ca proces, care implică o relaţie socială.

Deşi cei cinci termeni care descriu diferitele tipuri de putere socială se referă,

în primul rând, la atribute ale agentului influenţei, ei implică şi un tip special de co-

orientare a receptorului. Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei

orientări calculative a receptorului ; influenţa legitimă se bazează pe supunerea

reglementată normativ; puterea referenţială depinde de identificarea cu comunicatorul;

puterea expertului se bazează pe încrederea şi convingerea receptorului.

Separat, bazele puterii sunt ineficiente în absenţa unei orientări complementare

adecvate a receptorului. Influenţa prin intermediul comunicării apare ca rezultat al

uneia sau mai multora dintre aceste forme de bază ale relaţiei de putere.

După cum comentează French şi Raven într-o altă prezentare a aceleiaşi

tipologii, „foarte rar, la un moment dat, acţionează o singură sursă de putere. De

obicei, situaţia de influenţă implică diverse combinaţii, în care formele de putere se

relaţionează non-aditiv şi interactiv”205.

Fără a intra în tipologia organizaţiilor (după stabilitate, obiective, dimensiuni

etc.) se constată, fapt confirmat şi de C. Schneider (1993) că organizaţiile dezvoltă

forme specifice de comunicare, între care:

1. Comunicarea comercială (marketing) - care integrează publicitatea,

marketingul direct, promovarea, relaţiile publice-produs;

2. Comunicarea internă - acţiuni ce vizează informarea personalului, crearea de

relaţii verticale (în ambele sensuri) şi orizontale în interiorul instituţiei pentru a

205 Idem, pg. 607-623

150

Page 151: Comunicarea Cu Societatea Civila

facilita circulaţia informaţiilor; obţinerea unei participări, a unei implicări / dinamizări

a personalului;

3. Comunicarea financiară - care are ca scop gestionarea informării şi relaţiile

cu publicuri cum ar fi acţionarii, băncile, mass media financiară etc.;

4. Comunicarea corporată sau instituţională - prin care se caută promovarea

imaginii instituţiei în raport cu puterile publice, lideri, presa, publicurile specifice,

publicul larg.

Toate acestea au ca obiective majore construirea şi valorizarea unei bune

imagini a organizaţiei, obţinerea notorietăţii necesare, stabilirea de relaţii de calitate

între instituţie şi principalii săi parteneri.

2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei

Imaginea poate fi definită drept ansamblul de reprezentări obiective (despre

fapte, caracteristici materiale, rezultate etc.) şi subiective (atribute, simboluri) pe care

un individ le are în legătură cu un produs ori o întreprindere/organizaţie.

Conceptul de imagine este utilizat de vocabularul comercial pentru a defini

„reprezentarea” pe care un individ, grup social sau segment de populaţie şi-o

formează despre un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere/organizaţie.

În mod firesc există mai multe categorii de imagini: imaginea instituţiei,

imaginea produselor sau serviciilor oferite, imaginea managerilor, imaginea unui

serviciu din cadrul instituţiei, autoimaginea personalului instituţiei, imaginea

managerului cu privire la proprii angajaţi sau la serviciile şi produsele pe care

instituţia/organizaţia le oferă ş.a.m.d.

Imaginea mai poate fi deformată pozitiv, deformată negativ, apropiată de

realitate, distală şi proximală, virtuală, subliminală etc.

O imagine se formează progresiv, de-a lungul anilor, prin informaţiile obţinute

din presă, publicitate, din comentariile personalului instituţiei / organizaţiei, precum şi

prin satisfacţia obţinută în urma utilizării serviciilor şi produselor, prin ceea ce spun

cumpărătorii despre ele.

Factorul “imagine” poate fi esenţial în determinarea cererii de servicii, produse

etc. Acest fapt justifică acţiunile de relaţii publice pentru gestionarea imaginii de

marcă a instituţiei, precum şi cele de promovare pentru imaginea produsului sau

151

Page 152: Comunicarea Cu Societatea Civila

serviciului oferit. Bătălia între imaginile instituţiilor / organizaţiilor, produselor şi

serviciilor oferite este cel puţin la fel de importantă ca şi calitatea acestora din urmă.

Raportată la percepţia realităţii, de către un individ sau un grup social,

imaginea unei organizaţii se realizează în două câmpuri: un câmp al vizibilităţii

proximale (nemijlocite), în care realitatea unei organizaţii este percepută în mod

direct, prin simţuri, având practic dimensiuni reduse, fiind dependentă de poziţionarea

individului în spaţiul social şi de sistemul lui de referinţă şi un câmp al vizibilităţii

distale (mijlocite / mediate), care îl depăşeşte pe primul, inaccesibil în mod direct, dar

accesibil prin intermediul unui mijloc (media). În seria acestor media, mijloacele de

comunicare în masă ocupă un loc central. În acelaşi timp nu pot fi excluşi de la

calitatea de media alţi mijlocitori: clienţi, angajaţi şi foşti angajaţi ai organizaţiei,

vecini ai acesteia, zvonurile ş.a.m.d. Ei pot fi multiplicatori de imagine pozitivă sau

negativă fapt ce determină organizaţiile să adopte politici coerente de imagine în

raport cu / şi prin intermediul acestora.

Imaginea joacă rolul de mediator între oameni şi organizaţii, între oameni şi

instituţii, între organizaţii şi instituţii. Forţa imaginilor rezidă în faptul că ele se impun

în procesul comunicării, orientând opiniile, atitudinile, convingerile, credinţele,

comportamentul şi acţiunile oamenilor.

Imaginea socială condiţionează din ce în ce mai mult şi mai subtil

performanţele organizaţiilor, raporturile dintre ele şi raporturile dintre oameni şi

organizaţii. Imaginile sociale devin astfel părţi componente ale patrimoniului

organizaţional şi componente ale procesului de reproducere performantă a acesteia. Ca

urmare, promovarea unei imagini pozitive (dezirabile) devine element esenţial al

afirmării organizaţiei, obiectiv important al strategiilor de gestionare performantă a

acesteia. În aceste condiţii, organizaţia trebuie să dialogheze şi să comunice cu toţi

beneficiarii, prin intermediul structurilor specializate, iar strategiile de gestionare a

imaginii, ca părţi componente ale managementului organizaţional, să facă posibile

acţiuni preventive care să înlăture sau să diminueze pericolul ca organizaţiile să

genereze situaţii care pot induce imagini de natură să împiedice realizarea propriilor

interese, conlucrarea cu alte organizaţii, atitudinea rezervată sau ostilă a unor

organizaţii sau instituţii publice. În condiţiile concurenţei tot mai mari de pe diferite

pieţe de bunuri ori de servicii, întreprinderile (instituţiile) caută să-şi construiască o

152

Page 153: Comunicarea Cu Societatea Civila

<personalitate> puternică, element definit prin cei doi poli - cultura de întreprindere

(în interior) şi imaginea publică (în exterior), care se completează şi interacţionează.

Piaţa mesajelor este formată nu doar din informaţii despre organizaţii

private, ci şi din cele ale organizaţiilor publice, între aceste două tipuri existând

deosebiri importante:

Organizaţie privată Organizaţie publică

interes privat interes publicrol economic rol politic

vizează profitul vizează electoratul

promovează principiile eficienţei, dezvoltării, productivităţii

se bazează pe principiul justiţiei, echităţii

imaginea sa publică se bazează pe performanţele unui produs ori serviciu

imaginea sa publică se bazează pe performanţele unui partid, unei personalităţi

Cele două tipuri se deosebesc, înainte de toate, prin căutarea profitului, dar

există şi elemente care le apropie, cum ar fi grija de a face anumite gesturi

sociale/publice apte să le amelioreze imaginea, permanenta nevoie de aprobare

socială. Ambele au nevoie de ceea ce numim o bună imagine publică. Pentru aceasta,

organizaţiile recurg la practici ce presupun mass- media, publicitate şi relaţii publice:

Forma de comunicare

Practici Mesaje Efecte Beneficiu

de masă jurnalism informaţii, opinii,

divertisment

informare, distrare privat şi public

publicitară Creaţie mesaje persuasive influenţă/informare privatinstituţională relaţii publice informare/

persuasiuneinfluenţă/ informare

privat şi public

publică campanii informare şi persuasiune

influenţă public (comunitar)

Forme ale comunicării sociale – similitudini şi diferenţieri

Trebuie menţionat faptul că întreprinderile/organizaţiile sunt poziţionate la

interferenţa a patru pieţe interdependente :

153

Page 154: Comunicarea Cu Societatea Civila

piaţa clienţilor - comunicare comercială (ofertă şi cerere de produse, servicii);

piaţa capitalului - comunicare financiară (ofertă şi cerere de capital);

piaţa competenţelor - comunicare socială (ofertă şi cerere de oameni);

piaţa cetăţenilor - comunicare instituţionalizată (ofertă şi cerere de <reguli

cetăţeneşti>).

Comunicarea instituţională reprezintă rodul calităţii produselor şi serviciilor

unei organizaţii, nivelul reuşitei sale şi al gradului de participare publică, cuprinzând

toate formele de comunicare destinate valorizării personalităţii organizaţiei. Între

acestea, relaţiile publice sunt forma predilectă prin care se caută influenţarea opiniilor,

atitudinilor şi comportamentelor clienţilor (şi altor publicuri specifice) cu scopul de a

crea şi a vinde mai bine notorietatea întreprinderii/instituţiei.

Misiunile esenţiale ale relaţiilor publice ar putea fi sintetizate astfel:

evaluarea opiniilor, a evoluţiei organizaţiei în mediul în care este integrată,

cercetarea şi analizarea imaginii acesteia;

determinarea obiectivelor generale (împreună cu liderii organizaţiei) şi

definirea parametrilor de notorietate pe care doreşte să îi atingă/proiecteze;

să vegheze ca imaginea să fie corect percepută de publicul intern şi de cel

extern, printr-o politică coerentă de comunicare.

În termenii propuşi de Asociaţia Franceză de Relaţii Publice ,,relaţiile publice

constau în a aplica o politică de comunicare şi de informare în serviciul unei

întreprinderi, administraţii, colectivităţi (...) ajutând la menţinerea atât în interior cât

şi în exterior de relaţii cu diferite publicuri de care aceste grupuri au nevoie pentru a-

şi asigura dezvoltarea economică şi socială “. ,,Relaţiile publice se concentrează pe

reputaţie – rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine.

Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie, cu scopul

câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a

comportamentului.”206

După cum se poate observa, cuvântul cheie îl reprezintă „încrederea”. Deci, din

punct de vedere imagologic, esenţa relaţiilor publice se focalizează în acţiunea pe o

structură umană arhetipală, aceea de încredere, urmărind impunerea, prin variate

206 Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.19 ;

154

Page 155: Comunicarea Cu Societatea Civila

mijloace şi metode, a unei imagini proprii, adecvate, care să genereze la parteneri

încredere faţă de organizaţie, de personalul, de produsele / serviciile / prestaţiile sale.

Politica de relaţii publice a unei instituţii trebuie, mai întâi, să stabilească

IMAGINEA organizaţiei. Această imagine cuprinde două părţi: cea materială şi cea

simbolică. Imaginea materială este reprezentată de identificarea vizuală a organizaţiei

cu sigla sa, culorile, însemnul de marcă din antetul hârtiilor oficiale, de pe vehicule

sau cărţi de vizită-este ceea ce numim carta grafică. Imaginea simbolică se exprimă

prin discursul unei organizaţii construit în funcţie de personalitatea sa. Imaginea

simbolică se traduce atât prin comportament, cât şi prin prezenţă vizuală şi discurs.

Politica de relaţii publice trebuie, în egală măsură, să definească regulile

înainte de desfăşurarea oricăror activităţi de comunicare, cum ar fi comunicatele de

presă, organizarea de conferinţe de presă, participarea la discuţii publice, tipărirea de

publicaţii etc. De fapt, această politică este un instrument care permite tuturor

partenerilor unei organizaţii să adopte aceleaşi reguli de comunicare.

Conceperea şi punerea în practică a unei strategii de relaţii publice adecvate va

avea ca efect o bună cunoaştere a instituţiei respective, a organizării şi atribuţiilor

acesteia de către populaţie, consolidarea unei imagini pozitive. Implicit, instituţia se

va bucura de sprijinul cetăţenilor, iar măsurile luate, chiar şi cele nepopulare, vor fi

mai uşor acceptate de către cei vizaţi.

Deseori, organizaţiile care şi-au epuizat toate mijloacele de a rezolva o

problemă recurg la experţii în comunicare, în relaţii publice, care au misiunea de a

crea o imagine, de a schimba opinii şi comportamente, astfel încât instituţia respectivă

să revină pe traiectoria sa normală.

Bernard Dagenais prezintă în cartea sa, ,,Campania de relaţii publice”, o

imagine de ansamblu asupra însemnătăţii comunicării şi relaţiilor publice.

Astfel, el consideră că:

Nu rezişti fără să comunici

Dincolo de preocupările sale de bază, o organizaţie se confruntă cu un mediu care

nu-i lasă nici un moment de răgaz. Nu se pune problema ca o organizaţie să-şi vândă

produsele, serviciile sau ideile; ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi

parteneri sociali şi economici, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se

justifice, să se apere sau să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unei

strategii de comunicare devine o modalitate de apărare.

155

Page 156: Comunicarea Cu Societatea Civila

N-ai viitor dacă nu comunici

Pentru a supravieţui într-un mediul concurenţial, o organizaţie trebuie să se afirme,

să se dezvolte, să protejeze pieţele pe care le deţine şi să-şi apere puterea pe care o are.

Pentru a-şi vinde produsele, pentru a se face acceptată, apreciată, ea trebuie să

comunice.

Pentru a vinde

Nimeni nu cumpără un produs sau un serviciu, dacă nu le cunoaşte; pentru a le

face cunoscute, trebuie să folosim diverse tehnici de comunicare. Utilizarea relaţiilor

publice apare, în acest caz, cât se poate de normală. Relaţiile publice pot, astfel, să se

rezume la anunţarea apariţiei unui produs, a unei noi game de servicii, a unei noi

orientări etc.

Pentru a rezolva o problemă

Modul în care putem rezolva o problemă cu ajutorul relaţiilor publice este mai

puţin evident. Cu toate acestea, un conflict de de muncă (de exemplu) se gestionează

şi prin comunicate de presă, pagini de publicitate, evenimente organizate pentru mass-

media.

Pentru a conserva imaginea publică

O reputaţie se construieşte, se câştigă, se dezvoltă şi se pierde. Imaginea unei

organizaţii, notorietatea acesteia nu pot fi lăsate la cheremul fanteziei sau intereselor

altora, ci trebuie supravegheate, protejate şi întărite207.

2.4. PRINCIPII ŞI VALORI ÎN RELAŢIILE PUBLICE

În diferite lucrări de specialitate sunt prezentate principiile şi valorile pe care

trebuie să se întemeieze practica relaţiilor publice.

Astfel, conform Public Relation Society of America relaţiile publice

trebuie să se conducă după următoarele principii:

relaţiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituţiilor

interesele şi dorinţele sale; ele interpretează problemele publicului şi vorbesc

207 Dagenais Bernard, „Le communique ou L”art de faire parle de soi” Quebec, VLB Editeur, pg.19-25;

156

Page 157: Comunicarea Cu Societatea Civila

în numele lui;

relaţiile publice contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cu publicul, la

stabilirea unor relaţii reciproce mai bune, în beneficiul publicului;

relaţiile publice sunt o valvă de siguranţă a democraţiei; oferind mijloace de

corelare reciprocă, ele reduc şansele de apariţie a unor acţiuni arbitrare sau

coercitive;

relaţiile publice sunt un element important al sistemului de comunicare

socială; ele permit indivizilor să fie informaţi asupra multiplelor evenimente şi

situaţii care pot să le influenţeze viaţa;

relaţiile publice contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale a unei

organizaţii;

relaţiile publice sunt o caracteristică universală a oricărei activităţi; oricine

caută acceptarea, cooperarea şi afecţiunea celorlalţi aplică principiile

relaţiilor sociale; specialiştii în relaţii publice aplică aceste valori în mod

profesional208.

Din altă perspectivă D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk propun o listă cu zece

principii fundamentale:

relaţiile publice se ocupă de probleme serioase, nu de false probleme; ele nu

se bazează pe fabricarea unor realităţi fictive ci pe folosirea faptelor concrete

în crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului

public;

relaţiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre

satisfacţiile şi interesele individuale;

deoarece specialiştii în relaţii publice trebuie să se adreseze publicului pentru

a găsi sprijinul (fără de care programele lor nu pot reuşi), ei trebuie să

considere interesul public drept unic criteriu în alegerea unui client sau a unei

strategii; profesioniştii din relaţiile publice trebuie să aibă curajul de a refuza

un client sau un program care nu corespunde acestor valori;

profesioniştii din relaţiile publice trebuie să respecte mass-media, deoarece

acestea sunt canalul principal prin care informaţiile ajung la public; în plus,

208 Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39;

157

Page 158: Comunicarea Cu Societatea Civila

deoarece minciunile distrug credibilitatea presei, relaţiile publice trebuie să

protejeze integritatea mass-media;

profesioniştii în relaţii publice trebuie să fie comunicatori eficienţi; deoarece

mediază între organizaţii şi publicurile acestora, ei trebuie să transmită

informaţia în ambele sensuri;

relaţiile publice trebuie să folosească metode ştiinţifice de cercetare a opiniei

publice; fără acestea, ele nu vor putea asigura o comunicare bilaterală

simetrică şi responsabilă;

relaţiile publice trebuie să folosească teoriile şi tehnicile din ştiinţele sociale

(sociologie, psihologie, psihologie socială, comunicare) şi filologice pentru a

putea înţelege publicul şi transmite mesaje eficiente;

profesioniştii din relaţiile publice trebuie să se adapteze specificului muncii

din ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de cercetare;

câmpul relaţiilor publice solicită o deschidere multidisciplinară;

profesioniştii din relaţiile publice au obligaţia de a explica problemele

publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză;

performanţele profesioniştilor din relaţiile publice trebuie măsurate de un

standard unic: ţinuta etică209.

Această perspectivă conduce la creşterea interesului pentru performanţa morală

a specialiştilor în relaţii publice. Ideea şi necesitatea promovării responsabilităţii

sociale a practicienilor din acest domeniu a stat la baza elaborării unor coduri

deontologice, dezbătute şi adoptate de marile societăţi profesionale din relaţiile

publice, preluate şi puse în practică de firme, departamente sau consultanţi

independenţi.

2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice

În activitatea de comunicare publică comportamentul etic este una dintre cele

mai importante componente. La începuturile afacerii Watergate şi a altor activităţi

scandaloase, inclusiv poluarea mediului, publicul american a impus practici etice din

partea firmelor şi instituţiilor. Schimbările rapide ale atitudinii publice se reflectă cu

209 D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk, apud. Cristina Coman,-„Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39-40;

158

Page 159: Comunicarea Cu Societatea Civila

claritate în legislaţie, în deciziile tribunalelor, în vederile comentatorilor profesionişti

ale problemelor publice şi în opinia publică exprimată de mass-media.

În general, etica se referă la sistemul de valori conform căruia o persoană

hotărăşte ce este bine şi ce este rău, drept sau nedrept, îndreptăţit sau neîndreptăţit.

Etica se face simţită în comportamentul moral din anumite situaţii. Comportamentul

individual nu se măsoară numai în funcţie de propria conştiinţă, ci şi după norma

acceptată social, profesional sau în cadrul instituţiei respective.

Un bun exemplu de cod etic în comunicare publică este cel oferit de codul

standardelor profesionale al Societăţii Americane de Relaţii Publice (PRSA). Etica

este construită pe anumite principii morale care sunt fundamentate în efecte. Acest

lucru este adevărat fie că subscriem la ideea că judecata morală trebuie să

îndeplinească numai condiţiile formale care sunt universale şi prescriptive

(obligatorii), fie că admitem că trebuie îndeplinită o anumită condiţie materială pentru

bunăstarea societăţii ca întreg. Conform lui Ivan Hill, în oricare dintre aceste două

cazuri, „comportamentul etic recunoaşte un interes comun în limitele căruia se

desfăşoară”210.

Etica şi responsabilităţile reprezintă preocupări în relaţiile publice la două

niveluri: cel al fiecărui individ şi cel al instituţiei pe care o reprezintă acesta. Relaţiile

publice au fost numite „conştiinţa” managementului – expresie care subliniază rolul

relaţiilor publice de a-i aminti unei organizaţii care sunt responsabilităţile faţă de toate

publicurile sale. O parte a problemelor cu care se confruntă specialiştii în relaţii

publice care încearcă să se comporte etic constau în faptul că ei sunt fie angajaţi pentru

a promova o organizaţie, fie angajaţi de o organizaţie, fie angajaţi ai unei firme care

reprezintă o organizaţie.

Specialiştii în relaţii publice au de jucat un rol ca educatori sau ca surse de

informaţie cu datoria de a spune ce este sau ce face o organizaţie, dar şi ca persuadori,

cu sarcina de a convinge publicul să sprijine acea organizaţie.

Două paradigme teoretice ne pot ajuta în înţelegerea dilemelor cu care se

confruntă cei ce practică relaţiile publice. Profesorul danez Susanne Hölmstrom a

juxtapus două teorii sociologice importante, cea a lui Jurgen Habermas şi cea a lui

Niklas Luhmann. Ambele teorii tratează relaţiile dintre individ şi structura socială.

210 Ivan Hill, apud, Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 74;

159

Page 160: Comunicarea Cu Societatea Civila

Poziţia lui Habermas susţine că „este necesar un dialog care să se desfăşoare în

permanenţă în sfera publică, pentru a se atinge consensul, astfel încât acţiunile unei

organizaţii să îşi câştige legitimitatea.211” El a imaginat două sfere în societate: o

lume vie, cu o bază socială şi culturală, şi un sistem, cu o bază economică şi

administrativă. În lumea de azi, acestea două au ajuns izolate una de cealaltă, de unde

şi nevoia de a comunica pentru a câştiga legitimitate pentru acţiunile şi politica

organizaţiilor.

În timp ce abordarea lui Habermas este critică, în încercarea de a stabili

anumite teorii normative, abordarea sistemică a lui Luhmann nu implică nici o

judecată despre ce este bun sau rău, ci priveşte înspre modul în care funcţionează

societatea. Teoriile moderne despre sisteme neagă integrarea despre care vorbea

Habermas. Pentru Luhmann, totul – chiar şi elementele culturale, cum ar fi arta –

compune un sistem care are nişte limite ce trebuie menţinute pentru ca societatea să

continue să funcţioneze. Un sistem evaluează lucrurile prin propria logică, iar aceasta

duce la crearea unei viziuni asupra lumii. Sistemele interacţionează şi trebuie să

interacţioneze, iar această interacţiune presupune negocierea. Dar, în teoria lui

Luhmann, nu poate exista un concept colectiv despre ceea ce înseamnă a fi responsabil

social.

Ambele paradigme, afirmă Holmström, au nişte „puncte oarbe”, dar, puse

alături, reprezintă interpretări fundamental diferite ale conceptelor de conflict şi de

responsabilitate socială. Din cauza perspectivelor opuse, ele sunt utile în special la

examinarea critică a practicilor de relaţii publice. Ea observă că practicile de relaţii

publice sunt văzute de obicei ca o gestionare a responsabilităţii sociale, timp în care se

evită sau se rezolvă conflictele dintre comportamentul organizaţiei şi percepţia publică

a ceea ce este corect sau responsabil social.

Paradigma din teoriile lui Habermas, continuă Holmström, „face posibilă

dezvăluirea percepţiei ideale care pare să predomine în înţelegerea practicilor de

relaţii publice de către specialişti, chiar în timp ce stabileşte idei normative ale

practicilor respective”. Holmström o numeşte paradigmă etică, comunicativă sau

normativă a relaţiilor publice.212

211 Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 93;212 Idem, pg. 96;

160

Page 161: Comunicarea Cu Societatea Civila

Cheia pentru înţelegerea acestei paradigme, pe care o numeşte intersubiectivă,

o constituie înţelegerea practicilor din relaţiile publice şi, în acelaşi timp, stabilirea de

idealuri normative pentru aceste practici. Cel care practică relaţiile publice conform

acestei paradigme acţionează ca individ, prin intermediul actelor de comunicare. Ideal

ar fi să restabilească conexiuni între o organizaţie şi mediul ei social şi cultural (lumea

vie). Pe de altă parte, teoria lui Luhmann poziţionează practica relaţiilor publice în

cadrul sistemului social care defineşte acţiunile practicianului. În paradigma lui

Luhmann, afirmă Hölmstrom, „relaţiile publice sunt legate de problemele funcţionale,

văzute dintr-o perspectivă cognitivă”. Ea numeşte această paradigma funcţională,

reflexivă sau cognitivă a relaţiilor publice, în care elementul-cheie îl reprezintă

stabilirea încrederii publicului într-o societate reglată de context, adică o ordine

socială în care sistemele sociale se află într-o negociere constantă pentru a menţine

interacţiunea dintre ele. În această paradigmă, responsabilitatea socială nu va fi

niciodată o „normă” comun acceptată, ci va depinde de comunicare în ceea ce priveşte

rezolvarea conflictelor şi a neînţelegerilor.

Ce înseamnă aceasta pentru relaţionist. Holmström afirmă că ambele

paradigme plasează practica relaţiilor publice în „zona de conflict dintre diferitele

raţionalităţi ale societăţii”, dar natura conflictelor este diferită în cele două paradigme.

În teoria lui Habermas, practicianul de relaţii publice acţionează ca un individ pentru

un interes comun. În paradigma lui Luhmann, el acţionează ca un reprezentant al

sistemului, pentru un interes special. Se va vedea legătura dintre aceste două teorii în

multiplele discuţii despre rolul relaţiilor publice.

Dintr-o perspectivă practică, Arthur W. Page a conceput o listă de şase

principii manageriale:

1. Spuneţi adevărul. Lăsaţi publicul să ştie ce se întâmplă şi oferiţi-i o imagine

corectă a caracterului, idealurilor şi practicilor companiei.

2. Demonstraţi aceasta prin acţiunile dumneavoastră. Percepţia publică asupra

unei organizaţii este determinată în proporţie e 90 la sută prin ce face acesta

şi de 10 la sută prin ce spune.

3. Ascultaţi-vă clientul. Pentru a servi bine publicul, aveţi nevoie să înţelegeţi

care îi sunt nevoile şi dorinţele. Ţineţi-i la curent pe cei care iau deciziile

importante şi pe ceilalţi angajaţi despre reacţia publicului la anumite produse,

servicii şi politici ale companiei.

161

Page 162: Comunicarea Cu Societatea Civila

4. Gândiţi activităţile de relaţii publice pentru viitor. Anticipaţi reacţia publică şi

eliminaţi practicile care creează dificultăţi. Atrageţi-vă bunăvoinţa

publicurilor.

5. Gestionaţi relaţiile publice ca şi cum întreaga companie ar depinde de ele.

Chiar aşa şi este. Relaţiile de corporaţie reprezintă o funcţie a conducerii. Nici

o strategie a unei corporaţii nu ar trebui implementată fără a fi luat în

considerare impactul intern şi extern al relaţiilor publice. Relaţionismul este

persoana care face politica firmei, şi nu un simplu redactor de texte.

6. Rămâneţi calm, răbdător şi păstraţi-vă umorul. Construiţi peste fundamentul

activităţilor de bază din relaţiile publice, cu o atenţie consecventă, calmă şi

inteligentă la informaţii şi contacte. Când apare o criză, veţi fi pregătit şi veţi

şti exact ce să faceţi ca să împiedicaţi dezvoltarea crize213i.

Aceste principii se află la baza filosofiei lui Page: „Succesul adevărat, atât

pentru marile afaceri, cât şi pentru public, constă în demersuri de anvergură duse în

interes public. În aşa fel încât publicul să le ofere suficientă libertate pentru a

funcţiona eficient”.

Etica este definită deseori ca „a face ceea ce este corect”. Dar, în culturi

diferite, „corect” poate să însemne greşit. Faptul că etica este dependentă de cultură

creează anumite dificultăţi în practica probată a relaţiilor publice, percepţia pe care o

are o organizaţie despre etică poate să se bazeze nu atât pe o definiţie a moralităţii, cât

pe o alegere a consecinţelor a ceea ce organizaţia spuse sau face - acţiuni văzute fie ca

morale, fie ca imorale de către publicurile sale. Credinţele despre responsabilitatea

socială influenţează puternic faptul că publicul vede organizaţia ca având un

comportament cetăţenesc, fie la nivel local, fie global, şi măsura în care crede el acest

lucru.

Într-o societate modernă fiecare persoană, are obligaţia de a respecta normele

de conduită, de etică şi legislaţie, norme ce contribuie atât la formarea unei

personalităţi cu o înaltă conştiinţă şi conduită morală, dar şi la înnobilarea spirituală a

fiinţei umane. Fiecare dintre noi trebuie să procedăm la o mai bună cunoaştere a

propriei personalităţi şi a trăsăturilor de caracter, pentru a putea acţiona în sensul

stimulării sau corectării lor, conform unui anumit sistem de valori la care ne raportăm.

213 Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed. Polirom, 2003, pg.76.;

162

Page 163: Comunicarea Cu Societatea Civila

Orice organizaţie, ca asociaţie care uneşte oameni cu preocupări comune,

indiferent de statutul juridic, domeniu de activitate, număr de membri şi obiective

propuse îşi formează o cultură organizaţională determinată de trăsăturile de

personalitate şi caracteristicile comportamentale ale liderilor, managerilor şi

angajaţilor ei. Această latură depinde de propria evoluţie a organizaţiei, de

regulamente de organizare şi funcţionare, cât şi cele de ordine interioară.

Cultura organizaţională este în directă corelare cu misiunea strategică a

organizaţiei în societate, iar liderii şi managerii au responsabilitatea de a o reprezenta

şi dezvolta orientându-şi colaboratorii şi subordonaţii spre realizarea obiectivelor

propuse. În acest sens, trebuie creat şi menţinut un climat general de muncă favorabil

atingerii idealului social care justifică existenţa organizaţiei, astfel încât rezultatele

activităţilor desfăşurate, a prestaţiilor şi serviciilor oferite să fie în concordanţă cu

aşteptările beneficiarilor. Pe de altă parte, standardele profesionale, motivaţionale şi

etice ale angajaţilor să fie menţinute la un nivel înalt, astfel încât, toţi să beneficieze de

un tratament corect şi să fie recompensaţi în concordanţă cu munca depusă şi

rezultatele obţinute.

2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice

Imperativul legalităţii în acţiunea specialişti1or din Relaţii Publice îşi află

rădăcinile înainte de orice, în temeiul constituţional al întregului organism social.

Astfel, Constituţia României, prevede în art.31 "dreptul persoanei de a avea acces la

orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit".

Simultan, sunt stabilite obligaţii pentru "autorităţile publice" care ”potrivit

competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor

asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (art.31, alin.2),

cât şi pentru mijloacele de informare în masă, publice şi private, care "sunt obligate să

asigure informarea corectă a opiniei publice" (art.31, alin.3)214.

După cum se observă, dreptul la informaţie se constituie ca o necesitate umană

şi presupune “libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de

214 Constituţia României, Bucureşti, l99l, R.A. Monitorul Oficial, pg.14 -15;

163

Page 164: Comunicarea Cu Societatea Civila

orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin

orice alt mijloc la alegerea sa”215.

În optica legii fundamentale a statului român - ca instrument de protecţie politică

fundamental -, dreptul la informaţie este strâns asociat cu “libertatea de exprimare”. În

acest sens, art.30 alin. 1 prevede: "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor

sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin scris, prin

imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".

În mod natural şi pe deplin legitim sunt interzise în art.30, alin.7 prin Constituţie

"defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională,

rasială, de clasă sau religioasă incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau

violenţa publică precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri".

Totodată, în art.30, alin.8 se prevede că "răspunderea civilă pentru creaţia adusă la

cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului...".

Cea de-a treia dintre libertăţi este expresia primelor două "libertatea de

comunicare" ce nu este exprimată separat în Constituţie, în mod explicit, ci rezultă din

prevederile menţionate în art.30, pct.3 şi 31 pct.5 - "libertatea presei implică şi

libertatea de a înfiinţa publicaţii" şi "serviciile publice (...) trebuie să garanteze

grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Legiuitorul

a găsit necesar să adauge şi alte menţiuni în sensul celor arătate mai sus: "cenzura de

orice fel este interzisă" (art.30, pct.2); "nici o publicaţie nu poate fi suprimată "(art.30,

pct.4).

Un element esenţial al exprimării practice a drepturilor şi libertăţilor garantate

constituţional îl reprezintă buna-credinţă. "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi

apatrizii - se arată în art. 54 din Constituţie - trebuie să-şi exercite drepturile şi

libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile

celorlalţi". De relevanţă pentru activitatea în domeniul Relaţiilor Publice sunt şi

infracţiunile privind ofensa adusă autorităţii, legile privind drepturile angajaţilor,

proprietatea ideilor şi copyright-ului.

Dimensiunile etice şi juridice se corelează strâns în activitatea celor care, prin

profesie au legătură directă cu publicul. În consecinţă, valenţele deontologice ale

profesioniştilor din domeniul activităţilor publice sunt extrem de pregnante.215 "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie 1966”, art. 19, alin.2;

164

Page 165: Comunicarea Cu Societatea Civila

2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a

lucrătorilor Ministrului Internelor şi Reformei Aministrative

(M.I.R.A)

Ceea ce individualizează profesia de lucrător în structurile M.I.R.A. faţă de alte

profesii este legătura directă cu moralitatea a celor care o exercită. Respectul pentru

ordine şi lege, precum şi impunerea respectării acestora, nu pot fi realizate de MIRA,

potrivit competenţelor ce-i revin, decât cu angajaţi care au un caracter fără reproş. În

acest sens, pentru a fi în măsură să ofere un serviciu corespunzător, este necesar să se

cunoască, să se înţeleagă şi să respecte principiile fundamentale care le guverneze

conduita profesională, şi anume:

a) Legalitatea;

b) Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare;

c) Transparenţa;

d) Capacitatea şi datoria de exprimare;

e) Disponibilitatea;

f) Prioritatea interesului public;

g) Profesionalismul;

h) Respectul;

i) Integritatea morală;

j) Independenţa operaţională;

k) Loialitatea216.

A avea un comportament etic şi responsabil nu este o obligaţie, ci constituie o

formă raţională de comportament care presupune respectarea sistemului de valori al

instituţiei din care faci parte şi acţiunea pentru binele oamenilor, conform principiilor

morale, raportându-te în permanenţă la conduita celorlalţi de la care aştepţi acelaşi

comportament. Într-o comunitate deschisă primează respectul şi aprecierea faţă de

semeni, faţă de valorile şi principiile morale convenite şi acceptate în societate,

întrucât morala constituie o parte însemnată a vieţii noastre.

216 Legea nr. 360/06.06.2002 - privind “Statutul poliţistului”, modificată prin O.U.G. nr. 89/14.10.2003;

165

Page 166: Comunicarea Cu Societatea Civila

Atunci când un individ respectă standardele morale ale unei comunităţi

(religioasă, politică sau profesională) devine un membru valoros al acestei comunităţi

bucurându-se de apreciere şi încredere din partea ei. Această apreciere vine atunci

când se face valorizarea morală prin respectarea principiilor pe care le are, a

promisiunilor pe care le face, a faptului că este o persoană pe care te poţi baza

indiferent de împrejurări, în caz contrar va deveni o persoană imorală pe care

comunitatea nu o doreşte, o respinge, o marginalizează şi, în final, o exclude din

mijlocul ei. Onoarea, iubirea, respectul, integritatea au o semnificaţie durabilă şi

reprezintă, întotdeauna temelia solidă pentru crearea unei influenţe pozitive susţinute

şi pentru cultivarea unor relaţii interumane reuşite.

2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează

activitatea de relaţii publice în M.I.R.A.

Trebuie menţionat că până în anul 1995 nu au existat reglementări interne în

domeniu (ordine de linie). În 1995 apar norme metodologice, sub forma unei dispoziţii

a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar în 1996 apare

Ordinul 610 al ministrului de interne privind activitatea de relaţii publice în Ministrul

de Interne.

La acest moment, activitatea de relaţii publice în Ministrul Internelor şi

Reformei Administrative este reglementată, în principal, de următoarele

documente:

Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea

activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de

Interne;

Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea

datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de

către lucrătorii Ministerului de Interne

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;

Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002

166

Page 167: Comunicarea Cu Societatea Civila

Capitolul următor va scoate în evidenţă modalităţile de realizare a comunicării

internă, externă, internaţională, dar şi particularităţile activităţii de relaţii publice

într-un minister în care până nu de mult aveam de a face cu o comunicare închisă.

167

Page 168: Comunicarea Cu Societatea Civila

Cap. III. TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI

ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII

ÎN PERIOADA POST-DECEMBRISTĂ

Mutaţiile politice, sociale şi economice declanşate după Revoluţia din

Decembrie 1989, au produs puternice reconsiderări instituţionale şi organizatorice în

rândul instituţiilor statului. Una din deciziile fundamentale menită să creeze o nouă

imagine publică a acestor instituţii a fost aceea a realizării unei reale şi permanente

deschideri, prin transparenţă, faţă de societatea civilă, fiind adoptată ca vector portant

presa – sub toate formele de manifestare: agenţii de presă, posturi de radio, canale de

televiziune, cotidiane sau periodice.

Primul pas şi cel mai important l-a constituit înfiinţarea în cadrul unor instituţii

publice, încă din decembrie 1989, (este şi cazul Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative) a Serviciului de presă şi numirea unui purtător de cuvânt. Primul

câştig, şi cel mai important, a fost acela al prezentării publice a imaginii reale a

instituţiilor statului (pe cât posibil), armonizându-se pe criteriile sincerităţii şi

transparenţei şi potolind astfel setea de informare a societăţii civile.

Frecvenţa zilnică a fluxului informaţional dinspre instituţiile statului, prin

intermediul compartimentelor de presă, cu ajutorul mass-media, către societatea civilă,

a ridicat într-o bună măsură valul suspiciunilor, situând activitatea instituţiilor în

centrul obiectivităţii şi adevărului. Într-o reacţie modernă şi firească de feed-back

majoritatea semnalărilor mass-media referitoare la activitatea instituţiilor publice, au

fost tratate de către conducerea acestora cu seriozitate. Din gama extrem de largă de

componente ale mass-media, care solicită informaţii, nici una nu a fost neglijată.

Instituţiile publice, prin reprezentant, s-au adresat în egală măsură atât marilor

publicaţii, canale TV sau posturi de radio, dar şi unor publicaţii de specialitate,

propriului lor segment de cititori. Pentru creşterea valorii mesajelor transmise, mass-

media a exprimat în mod frecvent (când situaţia a impus-o) punctul de vedere oficial

al instituţiilor publice. Într-o societate democratică, totul depinde de consimţământul

publicului. Într-o ţară democratică, orice organizaţie de stat există în virtutea aprobării

şi permisiunii publicului. Dacă această afirmaţie este adevărată, înseamnă că orice

organizaţie trebuie să fie dispusă să spună publicului care îi sunt politicile, ce activităţi

168

Page 169: Comunicarea Cu Societatea Civila

desfăşoară în prezent şi ce intenţionează să facă în viitor. Această misiune, de

importanţă majoră pentru orice tip de organizaţie care stabileşte relaţii cu un anumit

public, este îndeplinită de specialistul în relaţii publice.

Relaţiile publice sunt în centrul marilor dezbateri ale societăţii contemporane.

Ele participă activ la dinamica democraţiei. Este totuşi o profesie tânără, care se predă

aproximativ de 18 ani în universităţi şi care atinge faza de maturizare. Din acest motiv,

ea trebuie să facă faţă la numeroase provocări atât pe plan profesional, cât şi pe cel

social. Schimbarea regimului politic din România petrecută la sfârşitul lui decembrie

1989, a marcat radical comportamentul şi gândirea oamenilor.

În prezent, pentru instituţiile publice, comunicarea cu publicul pe care îl

reprezintă şi pentru care lucrează, a devenit în ultima vreme o provoace din ce în ce

mai mare. Nimeni nu îşi mai poate imagina astăzi că activitatea de fiecare zi a

guvernelor şi a altor instituţii publice să nu se reflecte în informare. Administraţia se

confruntă cu dificultăţi în transmiterea mesajelor către societatea civilă, care este

expusă unei variabile avalanşe de informaţii. Totuşi, comunicarea tuturor informaţiilor

care au relevanţă pentru viaţa cetăţenilor rămâne una dintre obligaţiile fundamentale,

definitorii pentru rolul sectorului public. Aceasta a încetat să intre doar în atribuţiile

miniştrilor sau ale purtătorilor de cuvânt. Funcţionarii apelează nemijlocit la

comunicare şi furnizează publicului informaţii corespunzătoare prin diferite canale:

internet, mass-media, reţele ale reprezentanţilor diverselor categorii, indiferent de

criteriile de asociere, campanii de informare publică adresate unor grupuri specifice,

comunicare directă etc.

Funcţionarii publici trebuie să înţeleagă natura comunicării, modurile de

transmitere a mesajului dorit şi în acelaşi timp, să se asigure că organizaţia „vorbeşte

aceeaşi limbă”. Comunicarea viabilă şi susţinută este cheia unei bune administraţii

publice într-o societate democratică: publicul primeşte informaţiile de care are nevoie

pentru a-şi fundamenta punctele de vedere în legătură cu administraţia publică şi prin

urmare pentru a-şi exercita dreptul de participare democratică. Totodată comunicarea

ajută administraţia să informeze publicul în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.

Dacă publicul va avea încredere în aceste informaţii, se reduc zvonurile şi

incertitudinea. De fiecare dată când autorităţile s-au folosit de informarea publicului ca

de o formă de autopromovare menită să le îmbunătăţească imaginea, aceasta s-a întors

169

Page 170: Comunicarea Cu Societatea Civila

împotriva celor care au utilizat-o, în momentele de criză. Comunicarea este

întotdeauna un drum cu două sensuri, care înseamnă interacţiune; înseamnă a trimite şi

a primi mesaje, a vorbi şi a asculta, a scrie şi a citi.

Din perspectiva comunicării, administraţia publică are un avantaj major în

comparaţie cu întreprinderile private: îşi poate permite să fie deschisă, pentru că tot

ceea ce face ne priveşte pe toţi. Obiectivul ei este să stimuleze dezbaterile publice, nu

să vândă ,,imagini favorabile’’. Prin informare, cetăţenii înţeleg nevoile şi funcţiile

administraţiei publice şi dobândesc suficiente informaţii pentru a participa la luarea

deciziilor. Participarea înseamnă schimb liber de idei şi se transformă, în timp, într-o

contribuţie la depăşirea concepţiilor eronate şi a prejudecăţilor.

Alegerea corectă a canalelor de informare va soluţiona o parte din presiunile

existente generate de cererile publicului, pentru ca acesta să poată primi răspunsuri la

unele dintre întrebări, de exemplu, prin intermediul mass-media. Funcţionarii publici

şi jurnaliştii au un ţel comun, acela de a servi publicul oferindu-i informaţii. Ca atare,

trebuie să lucreze împreună, bazându-se pe o relaţie de încredere şi respect.

Funcţionarii publici au noutăţi de transmis, în timp ce jurnaliştii au un public larg, care

doresc să primească noutăţile cu promptitudine şi într-o formă pe care o poate

înţelege. Orice organizaţie, fie ea publică sau privată, trebuie să aibă o strategie de

comunicare, construită pe baza obiectivelor şi a atribuţiilor organizaţiei, ca o parte

esenţială a strategiei de ansamblu. Comunicarea ,,este treaba tuturor’’ şi presupune

munca în echipă. Departamentul de comunicare şi informare publică nu poate

funcţiona eficient fără sprijinul colegilor şi fără expertiza acestora în diferite domenii.

Prin urmare, oricine lucrează în administraţie publică are în faţă provocarea de a

deprinde abilităţile de bază în comunicare, pentru ca cetăţenii să aibă acces la

informaţiile de interes public şi să îşi cunoască drepturile şi îndatoririle.

Toate societăţile europene trec prin schimbări rapide, iar nevoia de a informa şi

de a primi informaţii este imensă. Oamenii sunt expuşi unui număr prea mare de

informaţii şi au dificultăţi în filtrarea celor de care au nevoie. Acest lucru este valabil

şi în ceea ce priveşte mass-media.

Foarte adesea funcţionarii publici folosesc un limbaj inteligibil doar pentru cei

de specialitate. Chiar şi comunicatele de presă publicate sunt uneori greu de înţeles şi

170

Page 171: Comunicarea Cu Societatea Civila

aceasta nu pentru că ofiţerul de presă nu ştie să îl scrie într-un limbaj adecvat, ci

pentru că prea mulţi experţi fac prea multe modificări. Astfel, sarcina jurnaliştilor este

să le traducă din limba română în limba română (nu cu sorţi de izbândă întotdeauna,

denaturând uneori cele transmise), pentru ca oamenii obişnuiţi să poată înţelege despre

ce este vorba.

În materialele publicate, conţinutul, limbajul, prezentarea, structura şi stilul

trebuie să fie utilizate în aşa fel încât materialul să fie uşor de citit şi de înţeles de către

persoanele cărora li se adresează. Instituţiile publice au tendinţa uneori de a uita

punctul de vedere al receptorilor atunci când se adresează unui public. Totodată este

importantă oferirea informaţiei potrivite la timpul potrivit, căci o campanie poate să nu

îşi atingă ţinta deoarece pe receptor îl preocupă alte probleme, legate de necesităţi

imediate. E important deci să se ţină cont de aceste obstacole, deoarece comunicarea

publică presupune, de asemenea să te asiguri că publicul a înţeles mesajul pe care ai

vrut să îl transmiţi.

3.1. ORGANIZAREA ŞI ACTIVITATEA M.I.R.A.

ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ

După 1989, activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a

fost aşezată pe principii noi, o primă măsură benefică în acest sens, fiind depolitizarea

aparatului acestei instituţii. Organizarea şi activitatea Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative în România contemporană este reglementată de o serie de

acte normative. În ordine cronologică începem cu: Ordonanţa de Urgenţă nr. 30/2007

privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatorică

şi efectivele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; Hotărârea Guvernului

nr. 313/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 725/2003

privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 137/2006 pentru modificarea Hotărârii

Guvernului nr. 725/2003; Legea 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru

prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei

171

Page 172: Comunicarea Cu Societatea Civila

Administrative; Ordonanţa de Urgenţă nr. 120/2005 privind operaţionalizarea

Direcţiei Generale Anticorupţie; Legea 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea

poliţiei judiciare, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere prevederile art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice

centrale, prin care a fost înfiinţat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative prin

reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea noului minister

fiind ulterior trecute Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de

Stat pentru Probleme Speciale şi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ţinând seama de necesitatea reglementării

urgente a noului cadru organizatoric şi funcţional al Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative, pentru evitarea producerii unui blocaj instituţional sau a

unor dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea optimă a instituţiei, în lipsa cadrului

normativ care să stabilească organizarea, funcţionarea şi atribuţiile noii instituţii,

elemente care vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror

reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia

României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr.

30/2007.

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/2007, mai sus enunţate, Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative este organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti.

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative exercită, conform Constituţiei şi

legilor ţării, atribuţiile ce îi revin cu privire la: apărarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private; realizarea Programului de

guvernare şi a strategiilor în domeniul reformei administraţiei publice şi ordinii

publice şi monitorizarea, în numele Guvernului, a elaborării şi aplicării programelor

de reformă instituţională de către ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei

publice centrale; îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru

al Uniunii Europene şi participarea la procesul de elaborare a politicilor şi actelor

normative comunitare în domeniile sale de competenţă. În atribuţiile Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative intră şi: reprezentarea Guvernului pe plan local;

respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constituţionale ale

172

Page 173: Comunicarea Cu Societatea Civila

descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice; parteneriat cu autorităţile locale

şi structurile asociative ale autorităţilor publice locale; activitatea privind parcurile

industriale şi zonele defavorizate; activitatea de cadastru, geodezie, cartografie şi

publicitate imobiliară; serviciile comunitare de utilităţi publice; administrarea

rezervelor de stat; protecţia civilă şi gestionarea situaţiilor de urgenţă; regimul actelor

de identitate şi de stare civilă, al paşapoartelor simple, al permiselor de conducere şi al

certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor; administrarea şi protecţia

Fondului arhivistic naţional; asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în

domeniul pregătirii economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare; asigurarea

ordinii publice; paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor; prevenirea şi

combaterea faptelor antisociale; respectarea regimului juridic al frontierei de stat;

regimul juridic al străinilor, al solicitanţilor de azil şi al persoanelor care au dobândit o

formă de protecţie în România; apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a

populaţiei şi bunurilor.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative cooperează cu celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale şi colaborează cu autorităţile administraţiei publice

locale, structurile asociative ale acestora, patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi

organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoanele

fizice, în condiţiile prevăzute de lege.

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează, asigură şi

desfăşoară relaţii de cooperare cu autorităţile specializate din alte state în domeniile

sale de competenţă, iar prin ataşaţi de afaceri interne sau ofiţeri de legătură asigură

reprezentarea instituţiei în raporturile cu autorităţile similare ale statelor cu care

România întreţine relaţii diplomatice sau cu organisme şi organizaţii internaţionale.

La solicitarea Preşedintelui României şi cu aprobarea Parlamentului, ministerul

participă cu efective şi tehnica din dotare la misiuni internaţionale sau multinaţionale

umanitare şi de menţinere a păcii în afara teritoriului naţional.

Conducerea ministerului se exercită de către ministru. El reprezintă şi

angajează ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, precum şi cu alte

peroane fizice şi juridice din ţară sau din străinătate. În acest scop poate da

împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine. În absenţa ministrului,

173

Page 174: Comunicarea Cu Societatea Civila

conducerea ministerului se exercită de către persoana desemnată prin ordin al acestuia.

Pentru aplicarea prevederilor legale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni.

Pe lângă ministru, funcţionează Colegiul ministerului, ca organ consultativ,

precum şi Cabinetul ministrului. Componenţa şi Regulamentul de funcţionare al

Colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului.

Secretarul general şi secretarii de stat răspund de organizarea şi conducerea

activităţii structurilor coordonate, potrivit atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin

lege sau prin ordin al ministrului. Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi (în

număr de trei) se numesc şi se eliberează din funcţii în condiţiile legii, iar secretarii de

stat (în număr de cinci), se numesc şi se eliberează din funcţii de către primul ministru

la propunerea ministrului administraţiei, internelor şi reformei administrative.

Structura organizatorică şi efectivele ministerului se aprobă prin hotărâre a

guvernului. Ministerul are în structură, în subordonare sau în coordonare aparatul

central, unităţi subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de specialitate, unităţi

teritoriale, servicii publice descentralizate, precum şi alte componente constituite în

condiţiile legii ca unităţi civile sau militare. Încadrarea unităţilor pe categorii,

organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora se aprobă prin ordin al ministrului.

Acesta, pe baza consultării Colegiului ministerului, poate înfiinţa, desfiinţa, disloca şi

redisloca unităţi, servicii, secţii, birouri, compartimente şi subunităţi, în limita

posturilor aprobate şi a fondurilor băneşti alocate.

În domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de

specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative sunt: Institutul Naţional de Administraţie, Agenţia Naţională

de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, Administraţia Naţională a Rezervelor de

Stat, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Inspectoratul General pentru Situaţii

de Urgenţă, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Direcţia Generală de

Paşapoarte, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor,

Arhivele Naţionale. Structurile de ordine şi siguranţă publică sunt: Poliţia Română,

Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări,

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Grupul Special de Protecţie şi

174

Page 175: Comunicarea Cu Societatea Civila

Intervenţie "Acvila", Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind

Evidenţa Persoanelor, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Inspectoratul

de Aviaţie, Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de

Persoane. Aceste structuri au în compunere unităţi centrale de specialitate, care, după

caz, în funcţie de nivelul de organizare, pot avea în subordine, la nivel teritorial,

inspectorate, direcţii generale, direcţii, servicii, mari unităţi, unităţi şi/sau subunităţi

operative, de instrucţie, medicale şi de învăţământ, precum şi de asigurare a acţiunilor

şi suport logistic.

Managementul integrat în domeniul ordinii şi siguranţei publice se realizează

de Departamentul ordine şi siguranţă publică, structura operaţională fără personalitate

juridică, care are în compunere Direcţia generală management operaţional, ca structură

a aparatului central al ministerului. Departamentul ordine şi siguranţă publică este

condus de un secretar de stat, care este ajutat de un adjunct.

În cadrul ministerului funcţionează şi Centrul Naţional de Conducere a

Acţiunilor de Ordine Publică, structura interinstituţională de suport decizional, care

asigură managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice.

Organizarea, funcţionarea şi compunerea acestui centru se stabilesc prin hotărâre a

Guvernului.

În faţa autorităţilor jurisdicţionale ministerul este reprezentat de personalul de

specialitate pe baza împuternicirilor acordate pentru fiecare cauză în parte, conform

competenţei stabilite prin ordin al ministrului. Prefectul, ca reprezentant al Guvernului

pe plan local, coordonează activităţile din teritoriu ale Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative.217

217 Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.

175

Page 176: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.2. COMUNICAREA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE CU SOCIETATEA CIVILĂ

3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice

la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

Prin activitatea de „relaţii publice a Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative se înţelege stabilirea şi menţinerea unor

legături de comunicare permanente şi corecte cu societatea civilă şi

instituţiile acesteia”218;

3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii publice

a) Informarea corectă a populaţiei, a celorlalte componente ale societăţii

civile asupra atribuţiilor legale, rezultatelor obţinute, a preocupărilor

curente şi de perspectivă ale ministerului;

b) explicarea şi acceptarea de către populaţie şi propriul personal a

obiectivelor şi coordonatelor procesului de reformă, modernizare şi

democratizare a instituţiei, precum şi a proiectelor legislative iniţiate de

minister;

c) informare membrilor Comunităţii asupra funcţiilor noi şi complexe ale

ministerului, precum şi asupra măsurilor pe care cetăţenii şi ceilalţi

factori interesaţi din societate pot să le întreprindă pentru prevenirea şi

combaterea faptelor şi fenomenelor care i-ar putea afecta;

d) dezvoltarea sistemului informaţional şi comunicaţional prin care atât

propriul personal, cât şi cetăţenii să cunoască strategiile, politicile, şi

programele ministerului, precum şi pentru asigurarea feed-back-ului,

astfel încât acestea să poată fi modificate, amendate sau continuate,

după caz;

218 Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg. 4;

176

Page 177: Comunicarea Cu Societatea Civila

e) asigurarea cadrului adecvat prin care cetăţenii să-şi poată exprima

opiniile în relaţie directă cu personalul Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative, fără a apela la intermediari;

f) diversificarea şi valorificarea canalelor de informare şi comunicare cu

segmentele populaţiei pretabile la comiterea unor acte sociale sau cu

risc ridicat de victimizare;

g) construirea şi dezvoltarea unui suport public favorabil Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, în eventualitatea situaţiilor de

criză;

h) dezvoltarea cultului şi respectului pentru lege în rândul tuturor

efectivelor ministerului;

i) respectarea normelor civico-morale şi determinarea unui comportament

civilizat al întregului personal219;

3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice

în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

a. Asigurarea dreptului la informaţie al cetăţeanului, potrivit Constituţiei;

b. Transmiterea transparentă către mass-media a informaţiilor de interes

public din activitatea instituţiei, în limitele protecţiei impuse de legile,

de reglementările şi practica ministerului;

c. Respectarea permanentă a echidistanţei faţă de reprezentanţii mass-

media;

d. Autonomie de acţiune şi asumarea graduală a responsabilităţii de către

cadrele Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în funcţie de

nivelul accesibilităţii la informaţie, pentru datele şi informaţiile

difuzate mass-mediei, formatorilor de opinie sau a unor organizaţii

neguvernamentale, precum şi pentru conţinutul şi calitatea mesajului

educativ transmis personalului ministerului;

e. Transmiterea corectă, completă, oportună şi rapidă – la un interval de

timp cât mai scurt de la producerea evenimentului – a informaţiei către

presă, pentru a evita prezentarea distorsionată a acesteia;

219 Idem, pg. 5;

177

Page 178: Comunicarea Cu Societatea Civila

f. Respectarea legislaţiei privind reclama pentru firme, instituţii sau

partide;

g. Orientarea, cu prioritate, a activităţii de relaţii publice, spre zona de

contact a ministerului cu societatea civilă;

h. Garantarea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a credinţei religioase a

personalului;

i. Dezvoltarea unei colaborări mai eficiente între componentele

sistemului de relaţii publice220;

3.2.1.3.Organizarea activităţii de Relaţii Publice.Cadrul general

Organizarea activităţilor de comunicare şi relaţii publice, se realizează în

sistem piramidal, prin structuri specializate, astfel: Direcţia Informare şi Relaţii

Publice, purtătorul de cuvânt al ministerului, servicii, secţii sau birouri la nivelul

unităţilor centrale şi structuri unice în plan judeţean.

Direcţia Informare şi Relaţii Publice este structurată pe servicii şi birouri

având în subordine nemijlocită Grupul de Presă, Casa de Cultură şi Ansamblul Artistic

„Ciocârlia”. Conducerea nemijlocită a acestor structuri revine, prin compartimentele

de specialitate, comandanţilor. Direcţia Informare şi Relaţii Publice elaborează, anual,

planul în domeniul relaţiilor publice, pentru Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative.

Direcţia Informare şi Relaţii Publice este abilitată să coopereze cu toate

structurile centrale şi teritoriale ale ministerului, precum şi cu instituţii şi organisme

specializate în activităţi similare de relaţii publice, în baza prevederilor legale.

În realizarea activităţii de relaţii publice comandanţii (şefii) de unităţi au

următoarele obligaţii:

a. Răspund de comunicarea cu mass-media în cadrul sectorului pe care îl

coordonează;

b. Selecţionează personalul pentru compartimentele respective, conform grilei

de încadrare;

c. Asigură informarea operativă, corectă şi completă, în interiorul structurii, a

personalului cu probleme de interes din sectorul de competenţă;

220 Idem, pg. 5;

178

Page 179: Comunicarea Cu Societatea Civila

d. Asigură cooperarea cu presa scrisă şi audio-vizuală din Ministerul

Internelor şi Reformei Administrative, precum şi colaborarea cu

reprezentanţii acreditaţi ai mass-mediei civile221.

În toate situaţiile în care efective din Ministerul Internelor şi Reformei

Administrative participă la misiuni în afara graniţelor ţării în componenţa

respectivelor formaţiuni (subunităţi) va fi inclus şi un ofiţer de relaţii publice (purtător

de cuvânt). Nominalizarea ofiţerilor de relaţii publice pentru asemenea misiuni se face

de către comandanţi (şefi) pe baza testărilor de specialitate şi cu avizul Direcţiei

Informare şi Relaţii Publice care va efectua şi pregătirea în domeniu. Pe timpul

desfăşurării misiunii, ofiţerul de relaţii publice nominalizat este purtătorul de cuvânt

oficial al comandantului unităţii şi răspunde personal de veridicitatea şi exactitatea

informaţiilor publice difuzate sub orice formă.

3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice

Direcţia Informare şi Relaţii Publice ca unitatea de profil a Aparatului Central

al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, are responsabilitatea

coordonării, îndrumării, conducerii şi controlului activităţilor din domeniul relaţiilor

publice şi are următoarele atribuţii:

a. Elaborează şi propune conducerii Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, concepţia şi obiectivele comunicării pe parcursul unui an;

b. Gestionează imaginea publică a instituţiei pe plan intern şi asigură

relaţionarea acesteia cu societatea, cu comunităţile locale, cetăţenii şi

structurile statului de drept, precum şi în plan extern;

c. Asigură transparenţa activităţii Ministerului şi participă la organizarea şi

desfăşurarea conferinţelor de presă ale conducerii instituţiei şi a briefing-

urilor purtătorului de cuvânt;

d. Pune la dispoziţia mijloacelor de informare în masă, a diferitelor instituţii,

organizaţii sau a cetăţenilor, în mod oportun şi complet, informaţiile

solicitate, în măsura în care acestea nu intră sub incidenţa legilor şi

reglementărilor referitoare la protecţia informaţiilor;

221 Idem, pg.8-9;

179

Page 180: Comunicarea Cu Societatea Civila

e. Informează permanent, întregul personal al Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative în legătură cu activităţile de interes public, precum

şi cu privire la nivelul ministerului;

f. Prezintă, săptămânal, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative analiza asupra imaginii instituţiei şi, periodic, asupra

rezultatelor obţinute în activitatea de relaţii publice;

g. Sprijină, prin mass-media proprie, activitatea de educare juridică şi

antiinfracţională a populaţiei, identifică şi evaluează căile şi mijloacele de

sensibilizare a opiniei publice asupra mijloacelor exercitării unor drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti, concomitent cu atragerea acestora la prevenirea şi

combaterea faptelor antisociale;

h. Coordonează, conduce şi controlează activitatea mijloacelor de informare în

masă centrale, departamentale şi locale ale ministerului;

i. Organizează, anual ori de câte ori este nevoie, convocări şi întâlniri de

instruire, informare şi generalizare a experienţei pozitive cu personalul care

desfăşoară activităţi în domeniul relaţiilor publice;

j. Organizează activităţi de control şi îndrumare pe probleme specifice la

compartimentele de relaţii publice din structurile centrale şi teritoriale ale

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

k. Organizează şi coordonează pregătirea de specialitate a personalului din

structurile de relaţii publice – centrale, departamentale şi locale;

l. Prezintă propuneri, în domeniul relaţiilor publice şi al presei, pentru a fi

incluse în „Planul de relaţii internaţionale al Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative”.

m. Elaborează proiectul de plan editorial anual, promovează, în principal, lucrări

de specialitate pentru procesul instructiv-educativ din unităţile Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative;

n. Organizează, conduce, îndrumă, controlează şi evaluează editarea şi

activităţile cu cartea în minister;

o. Iniţiază acţiuni educative, de promovare a cărţii şi, anual, organizează

„Salonul de carte juridică, civică şi poliţistă”;

p. Coordonează şi exercită controlul asupra modului de respectare, în structurile

instituţiei, a prevederilor Instrucţiunilor de aplicare a Legii nr. 111/1995

180

Page 181: Comunicarea Cu Societatea Civila

privind constituirea, organizarea şi funcţionarea depozitului legal de tipărituri

şi alte documente grafice şi audio-vizuale222.

3.2.1.5. Structuri de relaţii publice

ale unităţilor centrale şi teritoriale

La Inspectoratul General al Poliţiei, Comandamentul Naţional al Jandarmeriei,

Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul General al Situaţiilor de

Urgenţă, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, Academia de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului

Bucureşti funcţionează structuri (servicii, secţii, birouri) de relaţii publice. Acestea se

subordonează nemijlocit comandanţilor (şefilor), iar pe linie profesională Direcţiei

Informare şi Relaţii Publice. Şeful serviciului (secţiei, biroului) de relaţii publice

participă (ca invitat) la activităţi desfăşurate pe linie de comandă. La nivelul unităţilor

judeţene funcţionează compartimente având în componenţă ofiţeri cu relaţiile publice

(purtător de cuvânt)223.

3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale

Activitatea mijloacelor de informare în masă ale Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative se desfăşoară în conformitate cu principiile constituţionale

ale dreptului libertăţii de exprimare, de creaţie şi libertăţii presei. Mijloacele de

informare în masă cuprind:

a. Presa scrisă şi alte materiale editate;

b. Presa audio-vizuală;

Ministerul editează două publicaţii centrale: o revistă săptămânală de

informare şi opinie şi o revistă lunară de analiză socială, literatură şi artă. În structurile

ministerului se editează publicaţii departamentale (de armă) şi publicaţii locale, în

conformitate cu prevederile legale incidente în materie.

Mijloacele de informare în masă se conformează deontologiei activităţii

publicistice din România. Redacţiile mijloacelor de informare în masă (scrise şi audio-

222 Idem, pg10-11;223 O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.

181

Page 182: Comunicarea Cu Societatea Civila

vizuale) locale sunt subordonate, pe linie profesională Direcţiei Informare şi Relaţii

Publice şi cooperează cu ofiţerii de relaţii publice. Înfiinţarea unor noi mijloace de

informare în masă se face în baza aprobării ministrului, cu avizul prealabil al Direcţiei

Juridice şi al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. În localităţile în care funcţionează

posturi teritoriale ale societăţilor de radio şi TV, comandanţii de unităţi pot numi 1-2

ofiţeri care să pregătească şi să prezinte rubrici şi emisiuni proprii la posturile

respective. Sumarul şi conţinutul acestor rubrici şi emisiuni se întocmesc pe baza

planului de relaţii publice şi se aprobă de comandantul unităţii respective.

3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului

are următoarele atribuţii:224

a. Asigură un dialog permanent cu reprezentanţii mass-media din România şi

străinătate, astfel încât aceştia să intre, în timp util, în posesia datelor si

informaţiilor de interes public;

b. Formulează, în urma consultării direcţiilor de specialitate, poziţia oficială a

ministerului asupra unor probleme din sfera de competenţă a instituţiei, fără a

emite opinii personale;

c. Organizează conferinţele şi alte acţiuni de presă ale conducerii ministerului,

susţine briefing-urile periodice, cu sprijinul Direcţiei Informare şi Relaţii

Publice (Serviciul Relaţii cu Presa);

d. Participă la întâlnirile oficiale ale ministrului de interne, pentru a avea o

viziune de ansamblu asupra evoluţiilor din politica ministerului şi a putea

furniza presei informaţii prompte, complete şi avizate;

e. Pregăteşte şi însoţeşte ministrul la apariţiile sale publice, oficiale, asigurând

legătura acestuia cu jurnaliştii prezenţi şi se ocupă de difuzarea discursului

acestuia;

f. Consiliază ministrul asupra solicitărilor din partea presei; gestionează relaţia

acestuia cu reprezentanţii mass-media (apariţii televizate, interviuri, promovări

de imagine);

g. Elaborează şi aplică, împreună cu Direcţia Informare şi Relaţii Publice,

campanii şi strategii de promovare a imaginii ministerului;224 Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg.14;

182

Page 183: Comunicarea Cu Societatea Civila

h. Menţine permanent legătura cu purtătorii de cuvânt de la celelalte instituţii ale

statului (Preşedinţie, Parlament, Guvern, alte ministere) în vederea armonizării

poziţiilor în probleme de interes convergent;

i. Acordă o atenţie constantă calităţii mesajului informaţional şi adaptează, de la

caz la caz, conţinutul acestuia pentru îmbunătăţirea imaginii ministerului.

3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice:225

a. Întocmesc documentele de planificare anuală a comunicării, la nivelul unităţii

în care lucrează, în spiritul prevederilor Concepţiei de relaţii publice elaborată

de direcţia de profil;

b. Gestionează relaţiile cu mass-media, monitorizează modul de prezentare a

activităţii unităţii de către presa scrisă şi audio-vizuală şi prezintă

comandanţilor (şefilor) analize şi sinteze gen „revista presei”;

c. Asigură difuzarea informaţiilor cu caracter public către întregul personal al

unităţii din care fac parte;

d. Evaluează, lunar, stadiul îndeplinirii obiectivelor de comunicare şi raportează

comandantului (şefului) rezultatele analizei efectuate;

e. Sprijină pe timpul documentării în teren şi furnizează informaţii de interes

public ziariştilor din mass-media ministerului;

f. Pregătesc şi asigură prezentarea în presa centrală şi locală a informaţiilor

referitoare la cele mai importante evenimente din viaţa şi activitatea unităţii în

care lucrează;

g. Redactează proiecte de răspuns la materialele apărute în presa centrală şi locală

care vizează personalul şi unitatea din care fac parte, cu aprobarea

comandantului structurii respective;

h. Menţin legătura, pe plan central şi local, cu asociaţiile veteranilor de război, ale

cadrelor în rezervă şi retragere şi asigură participarea reprezentanţilor acestora

la acţiunile importante din cadrul unităţilor;

i. Organizează, în urma deciziei comandanţilor şi când situaţia concretă impune

acest lucru, dar cel puţin o dată pe trimestru, conferinţe sau briefing-uri de

225 Idem, pg.14-15;

183

Page 184: Comunicarea Cu Societatea Civila

presă, iar după desfăşurarea acestora informează Direcţia Informare şi Relaţii

Publice despre problemele deosebite ce au rezultat;

j. Asigură, în colaborare cu Direcţia Informare şi Relaţii Publice condiţiile

necesare (documentare, cazare ş.a.) pentru desfăşurarea vizitelor

reprezentanţilor mass-media din ţară şi străinătate;

k. Organizează – prin mijloace specifice şi cu respectarea prevederilor legale în

materie – activitatea de informare locală şi naţională a populaţiei cu probleme

de interes public;

l. Realizează, din punct de vedere al conţinutului, acţiuni de mediatizare prin

intermediul reţelei Internet.

Purtătorii de cuvânt de la inspectoratele generale şi unităţile

teritoriale, judeţene şi ale municipiului Bucureşti - de la unităţile de învăţământ,

precum şi de la celelalte structuri ale ministerului - se stabilesc prin ordin de zi pe

unitate, de regulă, din rândul ofiţerilor cu relaţiile publice, având ca atribuţii

complementare următoarele:

a. Prezentarea în numele conducerii unităţii, a poziţiei oficiale faţă de

diferitele cazuri, situaţii în care instituţia este vizată:

b. Transmiterea operativă, prin apariţii publice, a unor, informaţii reale şi

credibile în cazul producerii unor evenimente deosebite.

3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice

În Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cele mai importante

componente ale sistemului de relaţii publice, care intră în competenţa actualei direcţii

de linie, sunt: relaţiile cu mass-media, comunicarea internă, relaţiile cu

comunitatea, comunicarea externă, comunicarea internaţională, gestionarea

crizelor mediatice şi a imaginii instituţiei226.

226 Idem, pg.17;

184

Page 185: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media227

Relaţiile şi activităţile cu mass-media se desfăşoară numai prin intermediul

sistemului de relaţii publice, iar la nivel central (secretari de stat, secretar general,

consilieri, şefi de direcţii din Aparatul Central) aceste relaţii se derulează prin Direcţia

Informare şi Relaţii Publice care organizează mediatizarea activităţii instituţiei.

Direcţia Informare şi Relaţii Publice îndeplineşte funcţia de interfaţă a

ministerului în raporturile cu mass-media şi este abilitată să desfăşoare activităţi

pertinente, în baza atribuţiilor cei revin. Structurile de profil în plan teritorial au

aceeaşi menire în raporturile cu mass-media.

Ştirile şi datele ce se dau publicităţii vor urmări informarea corectă, într-o

manieră comprehensivă şi obiectivă, a populaţiei asupra funcţiilor şi serviciilor pe care

le îndeplinesc ministerul şi subsistemele sale în domeniul respectării ordinii publice,

apărării avutului public şi privat, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, în scopul conştientizării şi atragerii acestora la prevenirea şi combaterea

infracţiunilor.

Datele şi informaţiile ce pot fi făcute publice se stabilesc de către conducerea

ministerului, comandanţii (şefii) inspectoratelor generale, direcţiilor generale şi

direcţiilor, inspectoratelor de poliţie judeţene şi de transporturi, instituţiilor militare de

învăţământ, unităţilor din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române,

Jandarmeriei Române, Inspectoratului General al Situaţiilor de Urgenţă, Poliţiei de

Frontieră, a Arhivelor Naţionale şi se aduc la cunoştinţa ofiţerilor de relaţii publice, în

vederea mediatizării.

Acreditarea ziariştilor aparţinând presei din afara sistemului se face pe baza

unei cereri transmise de publicaţia la care lucrează solicitantul. Acreditarea ziariştilor

civili constituie atributul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La nivelul

inspectoratelor generale, acreditarea ziariştilor civili se face de către compartimentele

specializate. La nivel teritorial, acreditarea ziariştilor civili revine ofiţerului de relaţii

publice, care propune spre aprobare comandantului (şefului) unităţii solicitările

respective.

227 Idem, pg.17-18;

185

Page 186: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.2.2.1. Comunicarea internă

Comunicarea internă este un domeniu prioritar al activităţii de relaţii publice,

contribuind la un proces relaţional eficient între comandanţi (şefi) şi subordonaţi, în

scopul menţinerii şi întăririi coeziunii, motivaţiei şi eficienţei îndeplinirii misiunilor

specifice, în condiţiile unei mai bune înţelegeri a obiectivelor şi finalităţii acestora.

Organizarea şi desfăşurarea comunicării interne revine comandanţilor (şefilor) şi se

realizează cu toate categoriile de personal, în conformitate cu obiectivele prioritare

stabilite şi cu nevoile de informare ale personalului.

Programele anuale de comunicare internă, elaborate până la nivelul

inspectoratelor generale, vor urmări ca întreg personalul ministerului să cunoască:228

a. locul şi rolul acestei instituţii în societatea românească, menirea

fundamentală a acesteia de a apăra interesele legitime ale tuturor

cetăţenilor;

b. contribuţia ministerului la apărarea intereselor României în contextul

zonal, european şi internaţional;

c. doctrina şi politica de ordine publică;

d. particularităţile şi dinamica fenomenului infracţional;

e. deciziile luate de Parlament, Preşedinte, Guvern, Consiliul suprem de

Apărare a Ţării şi conducerea ministerului, în domeniul specific de

activitate şi modul în care acestea se reflectă asupra propriilor demersuri şi

preocupări;

f. stadiile parcurse în procesul de reformă a ministerului, precum şi în cel al

integrării europene şi euroatlantice.

Modalităţile prin care se realizează comunicarea internă:

a) mijloace de informare în masă, centrale şi locale ale ministerului;

b) ordine şi buletine informative;

c) sistemul de radioficare propriu;

d) afişe, postere, panouri, aviziere, tabele electronice;

e) casete video, dischete, compact-discuri etc.

228 Idem, pg.18-19;

186

Page 187: Comunicarea Cu Societatea Civila

Mesajele de comunicare internă vor fi transmise, periodic (săptămânal, lunar

sau ori de câte ori este nevoie), prin mijloace de informare, buletine informative şi

programele de radioficare ale unităţilor, angajând răspunderea factorilor care au

atribuţii în acest sens. Trimestrial, se va asigura actualizarea panourilor şi avizierelor

din unităţi cu informaţii noi şi date de interes pentru personal. Comandanţii (şefii) vor

stabili responsabilităţi în comunicarea internă, iar la bilanţurile muncii profesionale

vor evalua şi acest domeniu de activitate.

3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea

„Comunitatea include: organe şi organizaţii guvernamentale, organizaţii

profesionale, instituţii de învăţământ, filiale ale partidelor politice, organizaţii şi

asociaţii civice, asociaţii şi cluburi sportive, culte religioase, asociaţii ale cadrelor

militare în rezervă, în retragere şi ale veteranilor de război, cetăţeni, etc.”229

Activitatea în domeniul relaţiilor cu comunitatea presupune:

a) facilitatea posibilităţii publicului de a înţelege mai bine misiunile Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative şi, în speţă, ale unităţilor din zonă, cât şi

activitatea cadrelor aflate în slujba comunităţii;

b) informarea oportună şi corectă, prin mass-media, a cetăţenilor cu problemele

care le pot afecta viaţa, sănătatea, liniştea socială, în scopul formării unei

atitudini preventive, dar şi pentru a putea coopera cu aceştia în situaţii normale

şi de criză;

c) atragerea unor persoane cu calificare profesională şi calităţi morale

corespunzătoare pentru a face parte din efectivele ministerului.

Relaţiile cu comunitatea pot fi menţinute la un nivel optim prin:

a) contactul nemijlocit al comenzii cu personalităţile şi membrii comunităţii;

229 Idem, pg. 20;

187

Page 188: Comunicarea Cu Societatea Civila

b) participarea reprezentanţilor ministerului la evenimente importante din viaţa

comunităţii (comemorări, aniversări, competiţii sportive, reuniuni, şedinţe ale

consiliilor locale, etc.);

c) invitarea unor membri ai comunităţii la evenimente importante din viaţa

unităţii: ceremonii de depunere a jurământului militar, de schimbare a

comenzii unităţii, zilele armelor, etc.;

d) difuzarea, prin intermediul ofiţerilor de relaţii publice, de informaţii de larg

interes, răspunsuri la solicitările unor organizaţii, publicaţii, cetăţeni, lideri de

opinie;

e) editarea, semestrial, şi difuzarea de broşuri şi pliante, materiale de prezentare şi

educare în probleme de ordine publică;

f) vizite săptămânale ale cadrelor ministerului în unităţi şcolare de pe raza de

competenţă;

3.2.2.3. Comunicarea externă

Comunicarea externă urmăreşte promovarea sistematică, prin presa scrisă şi

audio-vizuală, a unor date şi informaţii publice referitoare la activitatea ministerului,

prin:

a) stabilirea de strategii mediatice şi desfăşurarea unor campanii de presă în

scopul explicării în mass-media a proiectelor de lege iniţiate de Ministerul

Internelor şi Reformei Administrative precum şi a tuturor acţiunilor destinate

combaterii fenomenului infracţional, menţinerii ordinii publice, apărării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a avutului public şi

privat;

b) organizarea unor întâlniri periodice, informale, ale conducerii instituţiei cu

şefii publicaţiilor şi ai posturilor de radio şi televiziune şi realizarea de vizite

ale conducerii ministerului la cele mai reprezentative publicaţii;

c) iniţierea conferinţelor de presă, la scurt timp după producerea unor

evenimente, având ca protagonişti comandanţi de armă, şefi ai unităţilor

centrale şi teritoriale, precum şi cadrele care au participat la rezolvarea unor

cazuri deosebite; antrenarea mai eficientă a specialiştilor în relaţii publice în

organizarea conferinţelor de presă, în pregătirea şi realizarea interviurilor

188

Page 189: Comunicarea Cu Societatea Civila

pentru mass-media scrisă şi audio-vizuală şi, în context, definirea clară a

relaţiilor dintre componentele (ofiţerii) de relaţii publice şi purtătorii de cuvânt

de la diferite niveluri;

d) îmbunătăţirea relaţiilor cu ziariştii, inclusiv prin invitarea sistematică a

acestora la compartimentele de presă, pentru a le oferi subiecte cu impact

public ridicat şi posibilităţi de contact cu persoane autorizate în domeniu;

e) organizarea, periodic, la nivel central şi teritorial, a unor dezbateri sub

genericul: „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în societatea

românească”;

f) prezentarea în presa ministerului a unor subiecte actuale vizând problematica

din sfera de competenţă a instituţiei;

g) creşterea contribuţiei ofiţerilor de relaţii publice din structurile teritoriale la

realizarea emisiunilor Radio-TV şi a publicaţiilor centrale ale ministerului;

h) atragerea în mai mare măsură a presei locale din afara sistemului – principala

sursă de informare în plan teritorial – la popularizarea prevederilor unor acte

normative, la susţinerea demersurilor întreprinse de cadrele de conducere din

structurile centrale şi teritoriale pentru eficientizarea acţiunilor consacrate

apărării ordinii de drept şi a siguranţei în zonele de competenţă;

i) organizarea, periodic, de către inspectoratele şi marile unităţi, a unor dezbateri

gen „masă rotundă” privind subiecte de larg interes pentru minister;

j) angajarea compartimentelor de presă în susţinerea unor companii mediatice şi

elaborarea unor materiale documentare pentru a fi furnizate presei cu ocazia

anumitor evenimente programate (manifestări istorice, congrese, bilanţuri

etc.).230

3.2.2.4. Comunicarea internaţională

Comunicarea internaţională are drept scop promovarea sistematică, în presa

scrisă şi audio-vizuală internaţională, a datelor referitoare la activitatea Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative. In principal, comunicarea internaţională este

asigurată de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice, prin structurile sale

specializate în colaborare cu unităţi din Aparatul Central al ministerului,

230 Idem, pg.21

189

Page 190: Comunicarea Cu Societatea Civila

comandamentele de armă şi inspectoratele generale, precum şi cu structurile

guvernamentale specializate.

Mijloacele prin care se realizează comunicarea internaţională sunt:

a) materiale de prezentare a ministerului, elaborate in limbi de circulaţie

internaţională;

b) buletine periodice de informare şi documentare;

c) casete video, audio şi alte mijloace de prezentare şi promovare a

activităţilor specifice ministerului;

d) pagina WEB – INTERNET a ministerului, gestionată din punct de

vedere al conţinutului de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

Comandamentele de armă, inspectoratele generale şi inspectoratele de

poliţie judeţene îşi pot înfiinţa pagina WEB – INTERNET, care să

cuprindă materiale de prezentare a structurilor respective, buletine de

informare şi documentare, alte informaţii de interes general privind

relaţiile cu publicul (audienţe, acte necesare pentru obţinerea unor

documente oficiale etc.).

e) fotoexpoziţii, panouri şi standuri de prezentare a activităţii ministerului;

f) interviuri şi declaraţii acordate unor publicaţii din alte ţări;

g) emisiuni şi rubrici de radio/televiziune străine sau la cele româneşti cu

acoperire internaţională;

h) seminarii, simpozioane, conferinţe şi cursuri internaţionale;

i) schimburi de publicaţii şi alte mijloace specifice de informare, pe bază

de reciprocitate;

j) acţiunile de interes public organizate de minister, cu participarea

corespondenţilor mass-mediei străine acreditaţi în România.231

3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului

Gestionarea imaginii publice a ministerului revine structurilor specializate de

relaţii publice şi este evaluată, periodic, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice,

care prezintă rapoarte ministrului de interne privind concluziile şi măsurile de

corectare a disfuncţionalităţilor constatate. Pentru cuantificarea profesională a imaginii

231 Idem, pg.22-23;

190

Page 191: Comunicarea Cu Societatea Civila

instituţiei, pe plan central, cel puţin o dată pe an, se vor comanda către instituţii

specializate sondaje de opinie. In evaluarea activităţii de imagine publică se vor urmări

câteva direcţii principale: analiza nivelului de îndeplinire a obiectivelor pe care şi le-a

propus ministerul; estimarea procesului de comunicare internă şi externă; aprecierea

sincronică şi diacronică a imaginii reflectate în mass-media şi a reprezentărilor

publicului; cuantificarea modului de funcţionare a sistemului de relaţii publice.232

3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a

ministerului se va realiza prin233:

Comunicarea publică, între Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

şi celelalte instituţii ale statului, cetăţeni, comunităţi locale, reprezentanţii societăţii

civile şi cea cu organismele europene şi instituţii similare din ţările de pe continent,

sunt obligatorii, rezultând din însăşi rolul şi atribuţiile ministerului în societatea

românească. Funcţionarea tuturor structurilor componente – atât cele din

Administraţie, cât şi cele de Ordine şi Siguranţă Publică – depinde de coerenţa,

amploarea şi gradul de diversificare a comunicării. Numai o comunicare optimă poate

dezvolta predictibilitatea, consolidează suportul public, realizează flexibilitatea

necesară în decizii şi în acţiune în raport cu situaţia operativă la un moment dat.

Totodată, prin transparenţă, prin asigurarea caracterului bivalent al

comunicării şi prin raportarea permanentă a mesajului la aşteptările populaţiei se

asigură un înalt grad de încredere, ca premisă obligatorie a consolidării contractului

social între cetăţean şi instituţiile publice, care stă la baza societăţii democratice.

Din această perspectivă, activitatea de comunicare trebuie să fie înţeleasă şi

gestionată ca un serviciu public „de linia întâi” care asigură, informaţional,

concordanţa între activitatea şi rezultatele obţinute de minister şi lucrătorii săi, pe

de o parte, şi percepţia publică asupra acestora, pe de altă parte (principalul vector

de transmitere a informaţiei publice mass-media).

Îndeplinirea obiectivelor Programului de Guvernare, continuarea reformei în

Administraţia Publică şi în domeniul Ordinii şi Siguranţei Publice, precum şi

securizarea frontierei de stat impun, de asemenea, dezvoltarea activităţii de

232 Idem, pg.23-24;233 Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

191

Page 192: Comunicarea Cu Societatea Civila

comunicare şi relaţii publice. Lupta împotriva corupţiei şi a infracţionalităţii de orice

fel, gestionarea banului public în Administraţie, pregătirea implementării Poliţiei

Locale, executarea de misiuni de menţinere a păcii peste hotare, dezvoltarea relaţiilor

în cadrul INTERPOL, EUROPOL, FIEP etc., participarea la Forţa de Poliţie

Europeană şi altele, solicită, de asemenea, perfecţionarea activităţii de comunicare şi

relaţii publice.

Reforma în Administraţia Publică, derularea programelor şi a strategiilor

multianuale de modernizare, dezvoltarea parteneriatului public – privat ş.a. necesită o

intensă susţinere în planul comunicării şi relaţiilor publice.

Întrucât comunicarea şi relaţiile publice nu au şi nu pot avea un scop în sine,

nici autonomie în raport cu celelalte subsisteme ale ministerului, ci le deservesc, este

necesar ca şi activitatea subsistemului comunicaţional să fie planificată, organizată,

condusă şi evaluată prin raportare la aceleaşi obiective.

Gradul pronunţat de specificitate al comunicării şi relaţiilor publice impune ca,

pentru integrarea efortului general al instituţiei să fie stabilite principii, căi şi

modalităţi de acţiune proprii, criterii de lucru şi indicatori de evaluare specifici, care

nu se pot asigura decât printr-o strategie sectorială distinctă.

Pentru a-şi îndeplini rolul, comunicarea publică trebuie să funcţioneze ca

sistem unitar, organizat pe trei paliere:

a. Comunicarea internă – în care accentul cade pe antrenarea personalului

propriu la elaborarea proiectelor şi programelor instituţionale, informarea

instituţională corectă şi operativă, prevenirea speculaţiilor referitoare la viitorul

organizaţiei etc. În pofida progreselor abţinute, comunicarea internă este, încă,

organizată şi condusă la un nivel care asigură, la „cota de avarie”, coeziunea

organizaţională şi ataşamentul personalului propriu la proiectele, programele şi

strategiile gândite la nivelul managementului central. Comunicarea internă

rămâne o problemă de rezolvat, iar procesul de descentralizare decizională,

care se va accentua, oferă un context favorabil, care poate grăbi, această

rezolvare!

b. Comunicarea externă – în care informaţiile publice trebuie să aibă drept

finalitate consolidarea şi dezvoltarea încrederii populaţiei în Ministerul

Internelor şi Reformei Administrative. În acest domeniu, gestionarea imaginii

192

Page 193: Comunicarea Cu Societatea Civila

trebuie să aibă la bază acţiunea propriu-zisă a structurilor ministerului şi în

legătură cu aceasta, perfecţionarea comunicării şi a relaţiilor publice.

c. Informarea internaţională – care să determine, la nivelul publicului

european, diminuarea percepţiei negative şi stimularea percepţiei favorabile faţă

de îndeplinirea de către ministeru a responsabilităţilor din domeniile de

competenţă; consolidarea încrederii că, odată cu integrarea în U.E., ţara noastră

nu va fi exportatoare de infracţionalitate sau de crize, ci un partener real şi sigur

pe termen lung, care să contribuie la asigurarea unui spaţiu comun de protejare a

libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor europeni. În planificarea, organizarea,

conducere, desfăşurarea şi evaluarea comunicării publice pornim de la premisa

că un cetăţean bine informat cu privire la instituţiile şi atribuţiile cu care acestea

au fost investite prin lege, este un bun câştigat nu numai pentru sine, ci şi pentru

comunitatea locală din care face parte, pentru societate, în general. Astfel,

cetăţenii vor înţelege mai bine rolul ministrului în societatea românească şi vor

înţelege mai bine parteneriatul care trebuie să funcţioneze în relaţia cetăţean –

minister. Întrucât, concomitent cu celelalte subsisteme, este necesar să se asigure

şi subdezvolte şi subsistemul comunicaţional, convergenţa eforturilor pentru

perfecţionarea activităţii de comunicare şi relaţii publice trebuie să fie realizată

tot pe baza unui plan coerent. Acţionând, inclusiv instituţional, pentru

descentralizarea comunicării publice se impune, în acelaşi timp, ca aceasta să

răspundă unitar, pe baza unui mesaj unic, nevoii de informare a societăţii

civile, comunităţilor, cetăţenilor etc., condiţiile care se pot asigura doar în

măsura în care este proiectată construcţia planificată, pe obiective şi etape, a

unor reguli şi proceduri de lucru corespunzătoare. O asemenea construcţie este

obligatorie în special în ceea ce priveşte comunicarea în situaţii de criză.

3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică

Creşterea gradului de informare a personalului propriu, a populaţiei şi a

opiniei publice europene asupra progreselor ministerului în

exercitarea atribuţiilor conform standardelor U.E. în domeniul

administraţiei publice, al ordinii şi siguranţei publice;

193

Page 194: Comunicarea Cu Societatea Civila

Obţinerea, pe baza comunicării cu alte instituţii, cu comunităţile locale, cu

reprezentanţii societăţii civile şi cetăţenii, a suportului public

necesar susţinerii efortului instituţional în vederea realizării

obiectivelor;

Stimularea prin acţiuni şi proiecte de relaţii publice, a unui climat civic

favorabil întăririi legalităţii, combaterii ferme a corupţiei şi

infracţionalităţii;

Asigurarea vizibilităţii necesare conducerii ministerului şi a structurilor

componente în legătură cu rezultatele obţinute în îndeplinirea

responsabilităţilor din Programul de Guvernare a României, în

reforma instituţională şi în îndeplinirea angajamentelor cu

Uniunea Europeană;

Modernizarea managementului, a logisticii, cadrului organizatoric şi

procedurilor, în scopul creşterii eficienţei comunicării şi

relaţiilor publice.

3.2.2.8. Mesajul comunicării publice

A. Conţinutul mesajului

Mesajul public al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a

tuturor structurilor componente va fi centrat pe deviza „ADMINISTRAŢIE PENTRU

TOŢI, SIGURANŢĂ PENTRU FIECARE”, exprimând în formă esenţializată, atât

conţinutul atribuţiilor instituţiei şi al activităţilor personalului ministerului, cât şi

scopul acestora. Folosirea acestei devize, ca „miez” al întregii activităţi de comunicare

şi relaţii publice vizează, deopotrivă, conştientizarea tuturor categoriilor de public-

ţintă asupra rolului ministerului în societatea românească, precum şi creşterea

încrederii cetăţenilor în personalul tuturor structurilor componente. Totodată, prin

utilizarea acestei devize în comunicarea internă, se menţine permanent activă în

conştiinţa lucrătorilor din structurile de ordine publică şi din cele ale administraţiei

publice, menirea pe care aceştia o au în serviciul public. Ca urmare, deviza de mai sus

194

Page 195: Comunicarea Cu Societatea Civila

va fi prezentă în mesajul public de la toate nivelurile ierarhice şi va fi multiplicată prin

toate categoriile de suport de mesaj la dispoziţie.

B. Suportul mesajului:

discursuri, declaraţii, interviuri şi documente oficiale;

comunicate, buletine informative, documentare de presă;

sinteze documentare despre acţiunile întreprinse în domeniile de abilitare ale

ministerului;

broşuri, pliante, afişe, albume, casete video, C.D-uri, lucrări de specialitate,

fotografii;

articole şi emisiuni radio-tv;

filme documentare, de prezentare, videoclipuri şi spoturi publicitare;

pagina WEB;

anunţuri prin sistemele electronice de afişaj stradal, de pe mijloacele de transport

în comun şi prin serviciile de teletext ale posturilor TV;

anunţuri prin sistemele de radiofonie din spaţii publice (staţii de metrou, aerogări,

gări, spaţii comerciale etc.);

exponate muzeale, obiecte din patrimoniul cultural, însemne cu semnificaţie

heraldică;

rapoarte de cercetare, de evaluare a activităţii etc.

3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea

Strategiei de Comunicare şi Relaţii Publice

Răspunderea în planificarea, organizarea, conducerea, executarea şi evaluarea

acţiunilor cuprinse în Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice, revine astfel:

a) Coordonarea generală a comunicării şi relaţiilor publice, prin politici,

strategii, proceduri şi reglementări interne specifice, precum şi prin

control, sprijin şi îndrumare, se va asigura la nivel ministerial, prin

Direcţia Informare şi Relaţii Publice.

b) Coordonarea execuţiei şi planificarea sectorială se vor asigura de către

structurile specializate de comunicare şi relaţii publice de la nivel

195

Page 196: Comunicarea Cu Societatea Civila

departamental, ale inspectoratelor generale şi prefecturilor, pentru

structurile componente, sub conducerea şefului departamentului respectiv;

c) Planificarea curentă, organizarea, execuţia şi evidenţa îndeplinirii

activităţilor vor aparţine unităţilor teritoriale şi serviciilor deconcentrate,

prin propriile structuri de comunicare şi relaţii publice.

La nivel central - vor avea loc şedinţe de conducere, analiză, planificare şi

organizare a activităţilor de comunicare şi relaţii publice, conduse de către directorul

Direcţia Informare şi Relaţii Publice, la care vor participa şefii structurilor şi

departamentelor de comunicare şi relaţii publice şi ceilalţi componenţi ai „Grupului

comunicatorilor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative”. Întrunirile se

vor desfăşura săptămânal şi ori de câte ori situaţia o impune.

La nivel departamental - vor avea loc întruniri de coordonare şi

instructaj, sub coordonarea şefului structurii departamentale de comunicare şi relaţii

publice, cel puţin o dată la şase luni şi ori de câte ori situaţia o impune, la solicitarea

şefului departamentului şi la propunerea directorului Direcţiei Informare şi Relaţii

Publice.

La nivel judeţean se vor desfăşura, lunar şi ori de câte ori este nevoie,

şedinţe de coordonare, la care vor participa comunicatorii tuturor structurilor din judeţ.

Acestea se vor desfăşura prin rotaţie, la sediul fiecărei structuri a ministerului

(Prefectură, Poliţie, Jandarmi, Poliţie de Frontieră, Inspectoratul General pentru

Situaţii de Urgenţă etc.), sub coordonarea ofiţerului de relaţii publice al instituţiei –

gazdă.

În vederea aplicării prevederilor Strategiei la nivelul fiecărei structuri

departamentale se vor întocmi şi aplica planuri sectoriale de comunicare şi relaţii

publice, cu valabilitate anuală. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului

departamentului şi trimise, spre informare, Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La

nivelul fiecărei structuri judeţene, vor fi întocmite planuri anuale de comunicare şi

relaţii publice. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului unităţii judeţene şi

trimise, spre informare, şefului structurii de comunicare şi relaţii publice a

departamentului din care face parte unitatea respectivă. Periodic, în şedinţa Colegiului

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi în şedinţele de conducere ale

departamentelor, inspectoratelor generale, prefecturilor şi inspectoratelor judeţene, vor

196

Page 197: Comunicarea Cu Societatea Civila

fi prezentate informări cu privire la stadiul îndeplinirii prevederilor Strategii, a

acţiunilor şi activităţilor planificate în baza acesteia.

În elaborarea Strategiei de comunicare externă, pe o temă sau alta aflată pe

agenda publică sau pentru implementarea unui program de acţiune, plan de activitate

etc., structurile de informare şi relaţii publice şi comunicatorii de la toate nivelurile vor

avea în atenţie următoarele etape de urmat:

1. Formularea problemei de rezolvat;

2. Determinarea publicului ţintă;

3. Identificarea mijloacelor pentru a-l atinge;

4. Argumentarea pentru a-l convinge;

5. Cunoaşterea resurselor avute la dispoziţie;

6. Elaborarea planului de acţiune;

7. Controlul şi evaluarea.

În vederea asigurării unui caracter cât mai cuprinzător şi pentru creşterea

eficienţei acţiunilor/programelor, se recomandă recurgerea, îndeosebi pe timpul

urmăririi primelor şase etape, la consultări, schimburi de idei, brain-storming-uri între

comunicatori şi alţi specialişti, din cadrul structurii/unităţii.

3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică

A. În plan intern

Comunicarea internă reprezintă fundamentul oricărui sistem de comunicare şi

relaţii publice. De aceea, în viziunea prezentei Strategii, optimizarea comunicării

interne este destinată să asigure coeziunea organizaţională ca „substanţă” pentru

perfecţionarea comunicării externe şi a informării internaţionale şi pentru realizarea

unui mesaj public credibil.

Întrucât optimizarea comunicării publice este un rezultat al acţiunii

conjugate al tuturor componentelor ministerului, structurile de comunicare şi relaţii

publice şi-au propus să participe la efortul instituţional comun prin234:

dezvoltarea atribuţiilor de „interfaţă internă” a structurilor de informare şi

relaţii publice, pe orizontală şi verticală, între diferitele componente ale

234 Idem;

197

Page 198: Comunicarea Cu Societatea Civila

ministerului, îndeosebi între cele de ordine şi siguranţă publică şi cele de

administraţie publică;

creşterea capacităţii de acţiune a Direcţiei Informare şi Relaţii Publice şi a

structurilor departamentale de profil, în vederea reconstrucţiei subsistemului

comunicaţional al ministerului, prin planificare, organizare, conducere, control

şi evaluare a activităţii de comunicare publică;

iniţierea şi derularea, la toate nivelurile ierarhice de acţiuni comune, între

structurile ministerului, în scopul cunoaşterii reciproce şi consolidării coeziunii

organizaţionale;

perfecţionarea comunicării interne, pe orizontală şi pe verticală.

Diminuarea timpilor reziduali în asigurarea comunicării publice, inclusiv prin

participarea activă la dezvoltarea comunicării prin reţeaua INTRANET;

pregătirea personalului care încadrează structurile de informare şi relaţii

publice de la toate nivelurile ierarhice, precum şi participarea, cu teme şi

subiecte de comunicare publică, la pregătirea şi specializarea personalului

pentru funcţii manageriale;

perfecţionarea comunicării interne între structurile de relaţii publice de la toate

nivelurile ierarhice;

consolidarea poziţiei ofiţerului de relaţii publice ca asociat la actul de

conducere;

iniţierea unor proiecte de acte normative cu caracter intern destinate statuării

normelor şi procedurilor de lucru în domeniul comunicării şi relaţiilor publice,

în contextul descentralizării;

în planificarea, conducerea, desfăşurarea şi evaluarea comunicării interne, vor

fi vizate următoarele:

- favorizarea unei comunicări interactive;

- înţelegerea schimbărilor şi motivarea cadrelor medii;

- înţelegerea „de ce-ului” schimbării. Comunicarea internă să arate

avantajele acesteia şi să reducă temerile provocate de elementele de

noutate apărute;

- evaluarea, pe baza sondajelor realizate de Direcţia Generale

Management Resurse Umane şi a rapoartelor de diagnoză

organizaţională întocmite de Centrul Psihosociologic, a nivelului de

198

Page 199: Comunicarea Cu Societatea Civila

satisfacţie a personalului privind produsele de informare internă

(publicaţii, buletine, broşuri etc.);

- dezvoltarea capacităţii cadrelor medii de a face să circule informaţia

atât în sens ascendent, cât şi descendent;

- pregătirea funcţionarilor pentru a reprezenta „cartea de vizită” a

instituţiei;

- dezvoltarea comunicării cu structurile Corpului Naţional al

Poliţiştilor, I.P.A. – Secţia Română, Agenţia Naţională a

Funcţionarilor Publici şi Alianţa Federativă a Sindicatelor din

Administraţia Publică „SED LEX”.

Optimizarea comunicării interne depinde de anumiţi factori cheie, cum ar fi:

- sprijinul necondiţionat al managerilor şi concordanţa între declaraţiile

publice, activitatea şi deciziile acestora;

- coerenţa între politicile de comunicare, de gestionare a resurselor de

toate categoriile şi stilul de management;

- dezvoltarea spiritului de echipă, la toate nivelurile, în vederea stopării

proceselor care inhibă iniţiativele;

- prioritatea acordată formării şi motivării cadrelor medii

(intermediare);

- sprijinirea, cu propuneri şi puncte de vedere competente a activităţii

decidenţilor, în vederea raportării managementului la aşteptările

personalului;

- instituirea unui sistem integrat de evaluare, care să permită

comensurarea aportului fiecărei componente la perfecţionarea

comunicării interne;

- promovarea unor modele de performeri, pe categorii de personal care

să fie urmate de către ceilalţi angajaţi.

- transformarea cadrelor medii, din intermediari în veritabile personaje

care să asigure comunicarea, atât în sens descendent, cât şi în sens

ascendent;

- îmbunătăţirea calităţii publicaţiilor proprii.

199

Page 200: Comunicarea Cu Societatea Civila

B. În plan extern

Activitatea de informare şi relaţii publice, în plan extern, vizează,

deopotrivă235:

comunicarea cu mass-media, comunicarea cu alte instituţii, cu organizaţii

neguvernamentale şi comunicarea de recrutare (publicitară);

cuplarea mai riguroasă a agendei ministeriale cu agenda publicului;

desfăşurarea de campanii de informare publică pe principalele teme de pe

agenda ministerului şi a structurilor componente;

întâlniri informale/formale ale conducerii ministerului (secretarii de stat) cu

conducerile organizaţiilor profesionale ale ziariştilor;

câştigarea suportului liderilor de opinie, prin acţiuni punctuale şi de apropiere;

stabilirea, la toate nivelurile ierarhice, a unor vectori de imagine pozitivă şi

organizarea de acţiuni mediatice/evenimente de presă prin care să se realizeze

transferul de imagine pozitivă dinspre aceştia, spre minister;

încheierea de protocoale de parteneriat cu O.N.G-uri, mijloace de informare în

masă etc.;

promovarea fermă, la toate nivelurile, a politicii comunicaţionale pro-active.

Promovarea insistentă, în situaţia apariţiei de materiale de presă cu conţinut

negativ/critic, a dialogului nemijlocit cu autorii acestora. În principiu, nici un

material critic la adresa instituţiei şi/sau lucrătorilor săi nu trebuie să rămână

fără răspuns.

materialele cu conţinut negativ, de natură a genera o criză mediatică la adresa

instituţiei sau structurilor componente vor fi înaintate de urgenţă, prin grija

comunicatorilor, la Direcţia Informare şi Relaţii Publice;

- Direcţia Informare şi Relaţii Publice (D.I.P.R.) va gestiona, în

continuare, prin analize de presă şi audio-vizuale zilnice, săptămânale

şi lunare, referirile apărute în mass-media, va informa conducerea

ministerului şi a structurilor asupra acestora, va formula propuneri în

vederea utilizării datelor media în procesul managerial;

- propunerile Direcţiei Informare şi Relaţii Publice vor fi aplicate la

nivelul structurilor ministerului stabilite, sub îndrumarea şefului

235 Idem;

200

Page 201: Comunicarea Cu Societatea Civila

acesteia. Evidenţa îndeplinirii acestei dispoziţii este ţinută de către

Serviciul Comunicare Publică al Direcţiei Informare şi Relaţii

Publice, care va fi informat, în fiecare situaţie, de către ofiţerul de

relaţii publice/purtătorul de cuvânt al structurii responsabile de

îndeplinirea măsurilor dispuse;

- activităţi similare vor desfăşura compartimentele de comunicare şi

relaţii publice departamentale şi judeţene, pentru

departamentul/structura judeţeană respectivă şi cele din componenţa

acesteia.

în plan mediatic, succesele obţinute de către fiecare structură, împreună sau în

parte, sunt rezultatul managementului echipei de conducere a ministerului;

fiecare structură îşi va gestiona eventualele insuccese;

în cadrul apariţiei publice, persoanele oficiale şi cele abilitate, din toate

structurile, vor face trimiteri explicite la preocuparea şi măsurile întreprinse de

conducerea ministerului pentru perfecţionarea activităţii şi înlăturarea

punctelor slabe;

structurile interne ale ministerului îşi vor promova reciproc imaginea publică

pozitivă (reală şi corectă);

în situaţia în care la o acţiune participă două sau mai multe structuri ale

ministerului, informarea publică se va realiza în comun (de către aceste

structuri) sau, după caz, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice;

comunicarea externă se realizează cu necesitate în baza mesajului unic.

- pentru înţelegerea mai clară şi mai completă a mesajului, acesta vi fi

repetat în diferite forme şi la intervale regulate.

acţiuni pentru o mai bună identificare a aşteptărilor populaţiei.

C. Informarea internaţională

Informarea internaţională va fi axată pe temele: 236

acţiunea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru prevenirea

exportului de infracţionalitate;

236 Idem;

201

Page 202: Comunicarea Cu Societatea Civila

rezultatele înregistrate în combaterea corupţiei, traficului şi consumului de

droguri, traficului de fiinţe umane;

securizarea frontierei; modernizarea structurilor componente, reforma în

minister, în general, şi reforma în administraţia publică, în special;

colaborarea cu instituţiile similare din ţările Uniunii Europene, cu organismele

europene şi cu alţi parteneri internaţionali.

În vederea desfăşurării în condiţii optime a informării internaţionale, precum şi

pentru perfecţionarea acesteia, Direcţia Informare şi Relaţii Publice şi structurile

componente colaborează cu Direcţia Generală de Afaceri Europene şi Relaţii

Internaţionale, pe baza unor documente, proiecte sau proceduri de lucru stabilite de

comun acord.

Întrucât informarea internaţională este un domeniu care nu poate fi separat de

relaţiile internaţionale, pentru asigurarea continuităţii, Direcţia Informare şi Relaţii

Publice participă împreună cu structurile abilitate la dezvoltarea comunicării cu

ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură ai ţărilor străine acreditate în

România, intensifică colaborarea cu ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură

români aflaţi la post în străinătate, cu ofiţerii de jandarmerie şi poliţie care execută

misiuni internaţionale de menţinere a păcii, ca purtători ai mesajelor instituţionale ale

ministerului.

În scopul creşterii interesului vectorilor de informare internaţională faţă de

problematica ministerului, se va acţiona convergent pentru dezvoltarea relaţiilor cu

ataşaţii de presă şi/sau Birourile de presă ale Ambasadelor străine în România, se vor

dezvolta relaţii cu jurnaliştii străini acreditaţi la Bucureşti; se vor face schimburi de

experienţă sau călătorii de documentare la structurile similare din străinătate; se va

creşte fluxul de informaţii publice în limba engleză pe pagina WEB a ministerului; se

va încerca cuprinderea, în măsura posibilităţilor, în programele vizitelor oficiale peste

hotare ale delegaţiilor ministerului sau în cele ale delegaţiilor străine prezente la

Bucureşti. Şefii delegaţiilor oficiale aflate în străinătate vor face, de regulă, înainte, pe

timpul şi la încheierea misiunii, declaraţii de presă pentru mass-media din România.

Identificarea canalelor de comunicare cu mass-media din spaţiul Uniunii Europene, cu

accent pe agenţiile de presă.

202

Page 203: Comunicarea Cu Societatea Civila

D. Gestionarea imaginii publice a ministerului

În gestionarea imaginii publice pornim de la concepţia că imaginea instituţiei

şi a componentelor sale este determinată de:237

activitatea propriu-zisă a personalului de la toate nivelurile, îndeosebi a celui

cu vizibilitate publică;

modul de funcţionare a subsistemului comunicaţional, raportat la exigenţele

altor instituţii, ale mass-media, comunităţilor locale şi cetăţenilor dar li se

asigură o informare promptă, cuprinzătoare şi profesională în legătură cu

temele şi subiectele de interes pentru fiecare categorie de public-ţintă;

gradul de cuplare a agendei Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

la agenda publică;

modul de utilizare, în actul decizional a semnalelor critice, a sugestiilor şi

iniţiativelor formulate de societatea civilă în cadrul dezbaterii publice;

modul de gestionare a reglementărilor privind transparenţa decizională şi

accesul la informaţiile de interes public.

Ca urmare, gestionarea imaginii publice a Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative se va realiza, în primul rând, prin buna gestionare a

problematicii care o determină, pe baza cunoaşterii permanente şi cuprinzătoare a

aşteptărilor populaţiei.

Din această perspectivă, întreaga activitate a structurilor de comunicare şi

relaţii publice, ca interfaţă a ministerului, „produce” imagine publică. Pentru

gestionarea optimă a imaginii publice a ministerului, structurile de comunicare şi

relaţii publice vor avea următoarele direcţii principale de acţiune:

a) Cunoaşterea permanentă a modului în care structura internă pe care o

deservesc, precum şi personalul acesteia, îşi îndeplinesc atribuţiile

profesionale;

b) Perfecţionarea continuă a comunicării, prin construcţia unui mesaj public,

transparent, unitar, echidistant şi credibil, precum şi prin gestionarea

eficientă a relaţiilor cu mass-media, societatea civilă şi cetăţenii;

c) Analizarea competentă, pe baza monitorizării mass-media, a efectului

public al mesajului instituţional al ministerului şi informarea promptă a

237 Idem;

203

Page 204: Comunicarea Cu Societatea Civila

decidenţilor de la toate nivelurile ierarhice în legătură cu concluziile

acestor analize;

d) Asigurarea cuplării permanente a agendei ministerului la agenda publică;

e) Derularea, împreună cu institute independente, a unor proiecte de sondare

a opiniei publice, în scopul cunoaşterii aşteptărilor populaţiei şi a gradului

de încredere a acesteia în legătură cu activitatea ministerului;

f) Identificarea surselor care pot genera crize de imagine şi eliminarea

acestora, prin gestionarea corectă a comunicării publice;

g) Identificarea surselor de imagine pozitivă, a vectorilor de imagine

pozitivă şi utilizarea contextelor mediatice favorabile, în scopul creşterii

vizibilităţii publice a ministerului şi a structurilor componente;

h) Organizarea activităţilor pe linie de tradiţii, educaţie, asistenţă religioasă,

a acţiunilor culturale şi sportive, ca activităţi de relaţii publice.

3.3. SPECIFICUL COMUNICĂRII

ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ

Relaţiile dintre Poliţia Română, direct sau prin structurile sale componente, şi

comunitatea locală, în întregimea ei sau cu segmente ale acesteia, se nasc fie că vrem,

fie independent de voinţa noastră. Conform atribuţiilor conferite prin lege, atât

structurile de administraţie publică, cât şi cele de ordine şi siguranţă publică

gestionează normalitatea raporturilor între cetăţeni, exercitarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti şi acţionează împotriva încălcării normelor statuate. Cu alte

cuvinte, Poliţia se află exclusiv în slujba cetăţenilor şi implicit a comunităţii din care

aceştia fac parte. Totodată, prin structurile specializate, Poliţia veghează la

funcţionarea optimă a instituţiilor locale, la utilizarea legală a resurselor comunităţilor,

asigură intervenţia în situaţii de urgenţă, previne şi combate infracţionalitatea, sub

toate formele acesteia.

204

Page 205: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.3.1. Structura organizatorică

a departamentelor de relaţii publice

Pentru o bună înţelegere a actualei structuri a departamentelor de relaţii publice

din Poliţia Română, nu este lipsit de interes să realizăm o scurtă trecere în revistă

a ,,istoriei” acestor structuri la nivel instituţional.238

Astfel, în luna mai 1990, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei

Române(IGPR) s-a înfiinţat un Birou de Presă, având în componenţă 3 ofiţeri de

poliţie şi 2 subofiţeri, atribuţiile acestora constând în monitorizarea presei (extrasele

de presă, realizare pe baza decupajelor, erau prezentate ulterior conducerii), realizarea

unor comunicate, ştiri de presă, drepturi la replică etc. În perioada anilor 1992-1993,

vor mai fi încadraţi în această structură un redactor radio şi unul Tv, care susţineau

câte o emisiune, zilnic la radio, respectiv săptămânal la televiziune. Până în anul 1998

structura se va dezvolta, ajungând la 12 persoane şi căpătând rang de Serviciu. În mod

corespunzător, activităţile de relaţii publice s-au diversificat, căpătând mai mare

amploare, un handicap fiind însă înregistrat din punct de vedere al mijloacelor

logistice şi informaţionale de transmitere a informaţiei, neadaptate la realităţile

moderne. În anul 1998 se desfiinţează serviciul de presă, care se transformă într-un

compartiment constituit din 3 persoane, ce funcţiona în cadrul serviciului secretariat.

În anul 2002 se reînfiinţează serviciul, având 4 compartimente (Informarea presei,

Informarea publică directă a persoanei, Comunicare internă şi interinstituţională,

Tradiţii, Educaţie şi Sport), aşa cum este prevăzut de altfel şi în Legea 544/2001

privind liberul acces la informaţiile de interes public. În cadrul acestui serviciu îşi

desfăşurau activitatea 10 persoane, din care 3 asigurau comunicarea internă şi

interinstituţională, 2 activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 3 informarea presei, în

vârful ,,piramidei” aflându-se purtătorul de cuvânt al IGPR şi şeful serviciului

informare şi relaţii publice. În anul 2003 serviciul se completează cu 3 funcţii de

agent, necesare pentru lansarea proiectului ,,bombardamentul informaţional” justificat

la acel moment prin acuzele referitoare la lipsa de transparenţă instituţională (pe baza

telexurilor de evenimente transmise de unităţile teritoriale se realizau buletine de presă

denumite Infopol, care se transmiteau către ziariştii acreditaţi, prin poşta electronică,

din 3 în 3 ore începând de la ora 07,00 până la ora 22,00). După o perioadă de

238 Documentarul Inspectoratului General al Poliţiei Române;

205

Page 206: Comunicarea Cu Societatea Civila

aproximativ un an de ,,bombardament informatic”, s-a trecut la următoarea etapă, în

care accentul s-a pus mai puţin pe latura cantitativă a informaţiei, şi mai mult pe cea

calitativă, respectiv transmiterea a mai puţine evenimente, dar de mai mare interes

pentru mass-media sau pentru promovarea imaginii instituţiei. Începând din anul 2005,

având în vedere atenţia sporită acordată promovării imaginii instituţiei de către factorii

de conducere, schema Serviciului de Informare şi Relaţii Publice a fost suplimentată

cu 2 funcţii de ofiţer de presă şi o funcţie alocată personalului civil.

În ceea ce priveşte structurile teritoriale, în judeţe, până în anul 1996 nu au

existat ofiţeri de presă/purtători de cuvânt, care să reprezinte ,,vocea instituţională” în

raport cu mass media şi cu societatea civilă. De-abia începând cu acel an, prin ordin al

ministrului, s-au numit purtători de cuvânt la inspectoratele judeţene de poliţie, aceştia

fiind selecţionaţi în cea mai mare parte din rândul poliţiştilor, aşadar al absolvenţilor

de Drept sau ai Academiei de Poliţie. Deşi s-a propus în repetate rânduri crearea unor

birouri de presă la judeţele mari, cu problematică vastă şi cu un sistem mass media

ŞEF SERVICIU

INFORMAREA PUBLICĂ

DIRECTĂ A PERSOANEI

- 1 ofiţer- 1 agent

Total = 2

COMUNICARE INTERNĂ ŞI

INTER -INSTITUŢIONALĂ

- 2 ofiţeri

Total = 2

INSPECTOR GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE

206

PURTĂTOR DE CUVÂNT

INFORMAREA PRESEI

- 5 ofiţeri- 3 agenţi- 1 p.c.

DIRECTOR D.M.O.C.P.

TRADIŢII, EDUCAŢIE,

SPORT- 2 ofiţeri- 1 agent

TOTAL SIRP = 18 ( 12 OFIŢERI, 5 AGENŢI, 1 P.C.)

Page 207: Comunicarea Cu Societatea Civila

dezvoltat (Constanţa, Iaşi, Timiş, Braşov etc), acest lucru nu s-a realizat, atribuţiile

corespunzătoare celor 4 compartimente existente la nivelul SIRP-IGPR fiind

îndeplinite de o singură persoană.

Referitor la Poliţia Capitalei, la nivelul său funcţionează un Birou de Presă

prevăzut cu 9 funcţii, din care sunt încadrate 8. Dintre cei ce îşi desfăşoară activitatea

în cadrul acestui birou, , 4 sunt agenţi de poliţie, iar 4 sunt ofiţeri, atribuţiile fiind

repartizate astfel: 2 ofiţeri şi un agent se ocupă de informarea presei, 1 ofiţer

coordonează activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 1 agent este cameraman, iar 2

agenţi se ocupă de actualizarea şi monitorizarea paginii de Intranet. Şeful Biroului de

presă de la Poliţia Capitalei este şi purtător de cuvânt.

Actualmente unităţile teritoriale de poliţie ,,beneficiază” în continuare de un

singur ofiţer de presă/purtător de cuvânt care gestionează tot ceea ce înseamnă relaţii

publice la nivelul instituţiei, de multe ori având şi alte atribuţii. Privind poziţia

structurilor de relaţii publice în organigrama instituţiei, respectiv la relaţiile ierarhice

cu alte structuri, acestea sunt subordonate, din punct de vedere organizatoric,

Direcţiilor/Serviciilor Management Organizatoric şi Comunicare Publică, aflate la

rândul lor în directa coordonarea a şefilor de unităţi.

Din punct de vedere funcţional, aşa cum se prevede în “Instrucţiunile

ministrului de interne nr. 171/2001 privind organizarea activităţii de relaţii publice,

tradiţii, educaţie şi sport în MI,” structurile de relaţii publice se subordonează

nemijlocit şefului unităţii. Aceasta presupune că, în ceea ce priveşte activitatea de

relaţii publice a instituţiei, ofiţerii de presă colaborează direct cu inspectorul

general/inspectorii şefi, având o comunicare directă cu aceştia şi un rol asumat de

consilieri de imagine, fiind permanent la curent cu toate aspectele de noutate apărute

la nivel instituţional. Fireşte, măsura în care această comunicare directă se stabileşte

cu adevărat şi dă roade în procesul de consiliere a managerului instituţiei şi în

creionarea imaginii unităţii respective, depinde în primul rând de factorul uman,

respectiv de profesionalismul ofiţerului de presă, de importanţa acordată acestei

activităţi la nivelul conducerii şi al celorlalte departamente.

În cadrul procesului de reorganizare a Poliţiei Române, se preconizează

transformarea Serviciului Informare şi Relaţii Publice al IGPR în Serviciul

Independent Informare şi Relaţii Publice, care să se subordoneze atât organizatoric cât

şi funcţional direct şefului instituţiei. Totodată, în acest serviciu independent ar urma

207

Page 208: Comunicarea Cu Societatea Civila

să fie cuprins şi ziarul ,,Poliţia Română”, publicaţie a instituţiei care apare bilunar şi

în cadrul căreia îşi defăşoară activitatea 10 persoane.

Pe cale de consecinţă, se poate anticipa şi la nivel teritorial o ,,emancipare” a

structurilor de relaţii publice de sub tutela Serviciilor Management Organizatoric şi

Comunicare Publice, în acest mod raporturile de subordonare directă şi nemijlocită

faţă de şeful instituţiei nemailăsând loc de echivoc.

Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Poliţiei Română este

reglementată, în principal, de următoarele documente:

Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea

activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de

Interne;

Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea

datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către

lucrătorii Ministerului de Interne

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002

Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor publice în

anul 2006

Dispoziţiile Inspectorului general al Poliţiei Române:

o Dispoziţia 109 din 1.02.2005, privind trasmiterea articolelor din presa

locală;

o Dispoziţia 110 din 1.02.2005 privind standardul ocupaţional al

purtătorului de cuvânt;

o Dispoziţia 145 din 16.02.2005 privind transmiterea zilnica a

buletinelor de presă (...);

o Dispoziţia 33.608 din 25.05.2005 a DMOCP privind indeplinirea

obiectivelor strategiei Marketing de imagine;

o Dispoziţia 471 din 5.09.2005 privind promovarea unui marketing de

imagine performant;

o Dispoziţia 661 din 12.12.2005 privind mediatizarea cazurilor

instrumentate de Poliţie.

208

Page 209: Comunicarea Cu Societatea Civila

La I.G.P.R., activităţile de relaţii publice derulate au urmat prevederile

cuprinse în ,,Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor

publice în anul ….”, urmând ca activităţile de bilanţ să evidenţieze în ce măsură

acestea au fost realizate conform planului.

Relaţiile între structurile Poliţiei şi comunitatea locală au la bază, pe de o parte,

trebuinţele de ordin economic, social şi cultural al cetăţenilor şi comunităţilor iar, pe

de altă parte, obligaţiile instituţiilor statului, asumate în baza contractului social

specific societăţilor democratice, de a asigura un cadru optim, capabil să armonizeze

interesele şi scopurile atât de diferite ale cetăţenilor şi organizaţiilor acestora, astfel

încât să se asigure funcţionalitatea mecanismelor socio-economice, atât la nivel micro

- cât şi la nivel macro. Aşadar, Poliţia Romană, prin natura şi atribuţiile sale, este o

instituţie integratoare cheie pentru buna funcţionare a statului de drept, iar această

funcţie presupune o permanentă comunicare, la toate nivelurile, cu societatea

românească, ale cărei „celule de bază” sunt cetăţeanul şi comunitatea locală.

O comunicare optimă între cei doi „actori” ai bunei convieţuiri este în

avantajul ambelor părţi, iar, în final, efectele acesteia - materializate prin încredere

reciprocă - se răsfrâng pozitiv asupra întregii societăţi româneşti. Însă, comunicarea

între Poliţie şi comunitatea locală, chiar dacă se stabileşte de la sine, nu se poate

dezvolta într-un ritm corespunzător dacă informarea şi relaţiile sunt lăsate să evolueze

de la sine. Sau, mai grav, dacă sunt neglijate, se poate ajunge la o „înstrăinare” între

comunitatea locală şi Poliţie cu care aceasta se află în relaţie, exprimată prin

neîncredere, suspiciune şi chiar, în situaţii extreme, prin aversiune. În plină eră

informaţională, comunicarea reprezintă o resursă strategică, iar îndeplinirea rolului

social al unei organizaţii sau al unei instituţii se poate realiza numai în condiţiile

organizării judicioase şi eficiente a comunicării şi a relaţiilor publice.

În condiţiile în care normalitatea în aproape toate domenii depinde de

informaţii şi comunicare, este în interesul tuturor, dar mai ales în beneficiul

cetăţenilor, ca iniţiativa în organizarea relaţiilor cu comunitatea locală să aparţină

Poliţiei, care dispune de personalul şi de logistica necesară “aşezării” şi dezvoltării

mediului comunicaţional al raporturilor cu comunitatea locală pe baze ştiinţifice, în

mod unitar, şi, totodată, poate statua proceduri şi reguli care economisesc timp şi

creează oportunităţi. Iar, a organiza înseamnă a stabili principii, scopuri, căi de

atingere a acestora, priorităţi, resurse, şi, mai ales, criteriile de evaluare a rezultatelor.

209

Page 210: Comunicarea Cu Societatea Civila

Organizarea presupune norme, management şi execuţie adecvate, raportate la etapa în

curs de derulare şi la tendinţele pe termen scurt, mediu şi lung. Toate aceste elemente

sunt obligatorii, dar cel mai important dintre ele este scopul. Scopul relaţiilor Poliţiei

cu comunitatea locală îl constituie obţinerea sprijinului conştient, activ şi continuu din

partea cetăţenilor şi organizaţiilor locale, având la bază înţelegerea raţiunii de a fi a

acestor unităţi şi a utilităţii publice a activităţii pe care acestea le desfăşoară.

Privite prin prisma acestui scop, componentele locale sau teritoriale ale Poliţiei

nu mai pot fi percepute, ca în deceniile trecute, drept „reprezentanţe” locale ale

statului excesiv centralizat, ci ca structuri ale statului de drept integrate comunităţii

locale, care asigură interfaţa între stat, pe de o parte, şi cetăţean/comunitatea locală, pe

de altă parte. Tot ce funcţionează, din punct de vedere social, în această zonă: organe

ale administraţiei de stat şi organizaţii neguvernamentale, instituţii şi diferite asociaţii,

personalităţi publice etc. nu mai percep Poliţia ca pe o entitate exterioară, ci ca pe un

partener de convieţuire comunitară.

Comunicarea Poliţiei cu comunitatea este importantă inclusiv pentru procesul

de reformă care se derulează la nivelul componentelor structurale ale administraţiei

publice şi a celor de ordine şi siguranţă publică.

Practica a demonstrat că simpla raportare a unor organigrame sau proceduri de

lucru la modelul european, nu este suficientă. Întrucât activitatea respectivelor

structuri se desfăşoară în raport cu cetăţeanul şi cu comunitatea, este necesară şi

calcularea impactului schimbării asupra relaţiilor instituţiei cu acestea. Ori,

cunoaşterea aşteptărilor, a opţiunilor şi exigenţelor de la nivelul comunităţii – care

este, în ultimă instanţă, beneficiarul activităţii Poliţiei. – este posibilă numai în

condiţiile comunicării publice, ale consultării şi dezbaterii comune a proiectelor de

construcţie instituţională. De asemenea, mass-media, prin interesul permanent şi

susţinut pe care îl acordă activităţii Poliţiei, asigură continuitatea în informarea

populaţiei asupra reformei instituţionale, stimulând astfel emiterea unor idei şi soluţii

menite să particularizeze măsurile de reformă la specificul fiecărei comunităţi.

210

Page 211: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.4. SPECIFICUL COMUNICĂRII

ŞI AL RELAŢIILORPUBLICE ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ

Pentru Jandarmeria Română, instituţie publică a statului, „imaginea publică,

relaţia cu mass-media şi comunitatea a devenit un leit-motiv al activităţii acesteia”.239

În Jandarmeria Română, relaţiile publice au cunoscut o dezvoltare organizatorico-

funcţională atât în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi la nivelul

structurilor subordonate. Crearea la nivelul inspectoratelor teritoriale de jandarmi a

funcţiei de ofiţer de relaţii publice a dus, fără îndoială, la profesionalizarea şi

dinamizarea acestei activităţi în teritoriu.

Prin eforturi susţinute şi conjugate, prin aplicarea severă a principiilor de

transparenţă şi deschidere în relaţiile cu „cea de-a patra putere” şi cu comunitatea, s-a

reuşit ca în prezent, Jandarmeria Română să fie percepută pozitiv de opinia publică,

de societatea civilă, să se bucure de respect şi să aibă în rândul populaţiei o apreciată

cotă de simpatie. Relaţiile dintre unităţile Jandarmeriei Române şi comunitatea locală

sunt o parte componentă a activităţii de relaţii publice şi nu sunt opţionale.

La nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi al inspectoratelor

teritoriale se elaborează “Planul anual de Comunicare şi Relaţii Publice al

Jandarmeriei Române“ şi, respectiv, al inspectoratelor de jandarmi teritoriale.

Relaţiile cu comunitatea locală fac parte integrantă din acest plan, iar programarea lor

se realizează atât de factorii responsabili din interiorul instituţiei, cât şi cu instituţiile

vizate din cadrul comunităţii locale.

Raţiunea unei strategii globale privind raporturile (relaţiile) jandarmerie -

comunitate derivă, în primul rând, din nevoia de a întări şi consolida sentimentul de

securitate al cetăţeanului ameninţat mereu cu efectele secundare ale urbanizării şi

adâncirii complexităţii tuturor proceselor economice şi sociale cărora individul nu le

poate face faţă fără o pregătire adecvată. Intervine apoi nevoia de a preîntâmpina

greşelile fundamentale ale cetăţenilor în procesul viu de dezvoltare a societăţii, ceea ce

conduce la aşa numitul sistem de prevenire a infracţiunilor şi altor fapte antisociale.

Totodată, strategia este necesară pentru a întări încrederea cetăţeanului în

jandarmerie, ca exponent al autorităţii de stat, ale voinţei binelui comun, pe teritoriul

239 Documentarul Jandarmeriei Române;

211

Page 212: Comunicarea Cu Societatea Civila

statului ai cărui cetăţeni sunt; pentru identitate şi raţiune şi concluzia potrivit căreia în

condiţii de încredere pe sprijinul cetăţeanului, jandarmul acţionează cu mai mult calm

şi siguranţă, promovând fără rezerve sentimentul de ordine, adevăr şi dreptate fără nici

un fel de discriminări. „O strategie în acest domeniu, este necesară pentru uşurarea

valorificării în condiţii de egalitate a drepturilor individuale şi colective ale

cetăţenilor. Acţionând de o manieră strategică pe baza unor principii tactice bine

conturate, înţelese şi acceptate de colectivitate, se evită situaţiile stresante pentru un

număr mare de persoane chiar şi atunci când se acţionează în forţă, promovându-se

non-violenţa în relaţiile publice.”240 Adoptarea unei strategii viabile va conduce la

economisirea şi valorificarea optimă a resurselor alocate de societate pentru ordinea

publică şi pentru misiunile specifice Jandarmeriei. Se realizează de asemenea, o

prelucrare treptată a unor sarcini ce aparţin în mod tradiţional statului de către

societatea civilă.

În fine, aceasta produce o simplificare a activităţii aparatului de stat, pe fondul

întăririi sentimentului de siguranţă al cetăţeanului care se afirmă ca un agent util al

societăţii. Această strategie se realizează printr-o bună cunoaştere reciprocă şi în

baza unor compromisuri succesive purtătoare de progres şi armonie, caracterizate în

acţiuni de parteneriat social.241 În concluzie, problemele cruciale ale vieţii şi societăţii

nu trebuie lăsate să se rezolve numai de la sine, intervenţia organelor abilitate fiind

necesară şi oportună, numai în măsura în care este profitabilă cât mai mult pentru tot

mai mulţi cetăţeni. Relaţiile unităţilor de jandarmi cu comunitatea, se realizează în

special prin intermediul conducerii acestora, mai ales al comandantului, ca

reprezentantul cel mai autorizat al instituţiei pe care o conduce.

Datorită multitudinii de sarcini pe care le presupune această funcţie,

comandantul îşi constituie, de obicei, o echipă formată din ofiţeri care au rolul de a-l

consilia în diferite probleme. Printre aceştia, se află şi ofiţerul de relaţii publice. El

este elementul de legătură al comandantului cu comunitatea locală. Are posibilitatea

să-l sfătuiască cu privire la importanţa angajamentelor sale faţă de comunitatea locală,

la gradul de implicare în relaţiile cu aceasta. Ofiţerul de relaţii publice, înţelegând

importanţa şi beneficiile angajamentelor faţă de comunitatea locală, va putea propune

240 G-ral bg. Costică Silion, Consideraţii generale privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe timpul situaţiilor de dezordine civilă, în, „ Revista Română de Drept Umanitar”, Anul III, Nr. 3-4 / 2000, pg. 26;241 Pavel Abraham, „Comunitatea, Poliţia şi tranziţia”, Editura Naţional,Bucureşti, 1996, pg. 46;

212

Page 213: Comunicarea Cu Societatea Civila

comandantului măsuri menite să îmbunătăţească aceste relaţii şi îl va sprijini în

acţiunile concrete de punere în aplicare a propunerilor ce au fost formulate în acest

scop. Astfel, va putea fi facilitată integrarea în cadrul societăţii.

Pentru activitatea în domeniu consolidării relaţiilor cu comunitatea locală, o

primă problemă este aceea de a stabili scopul şi mijloacele prin care să se atingă

aceasta, în care un rol esenţial îl au jandarmii ce îndeplinesc funcţii de conducere.

Un al doilea aspect îl constituie faptul că scopurile nu sunt definite

independent de împrejurările imediate care evident trebuie avute în vedere pentru

atingerea acestuia. Scopurile şi obiectivele formulate în sectorul public trebuie să

reprezinte un ţel care să fie important pentru societate. Trebuie create unele valori

publice şi urmărit realizarea concepţiei despre interesul public. Apoi scopul trebuie să

fie capabil să atragă interesul şi sprijinul celor din serviciile legale ale statului.

Strategia în domeniul relaţiilor jandarmerie – comunitate nu poate ocoli

misiunile de bază ale acesteia, respectiv de aplicare profesională a legii, pentru

asigurarea ordinii şi liniştii publice, în condiţii de imparţialitate, oportunitate şi

folosirea minimă a forţei. Jandarmeria trebuie să asigure de asemenea comunitatea că

nu se amestecă prea mult în viaţa socială, dar atunci când o face are un motiv

temeinic, folosind astfel în mod chibzuit autoritatea cu care a fost investită.

Necesitatea adoptării unui parteneriat jandarmerie – comunitate, a derivat din

faptul acceptării realităţii că jandarmeria trebuie să-şi perfecţioneze continuu

strategiile şi metodele de muncă pentru a face faţă multitudinii de probleme – aflate

într-o continuă şi rapidă evoluţie – cu care se confruntă societatea românească. Acest

parteneriat este determinat de faptul că ordinea publică şi siguranţa civică nu pot fi

asigurate eficient în absenţa cooperării şi sprijinului comunităţii.

În acelaşi timp, relaţiile de parteneriat asigură cadrul normativ de realizare

efectivă a acţiunilor punctuale la toate nivelele ierarhice şi pe întreaga arie de

probleme cu care se poate confrunta, la un moment dat o colectivitate.

Prin parteneriat, se stabilesc acţiunile concrete, modalităţile optime de

transformare a jandarmului dintr-un reprezentant exclusiv al forţei statului într-un

funcţionar-cetăţean, membru al colectivităţii ale cărei interese le susţine şi le apără.

213

Page 214: Comunicarea Cu Societatea Civila

„Parteneriatul constituie un proces prin care Jandarmeria Română împreună

cu comunitatea, dezvoltă relaţii de colaborare, identifică disfuncţiile sau eventualele

disfuncţii dintre ele şi stabilesc modalităţi şi forme concrete de acţiune pentru

rezolvarea lor, în scopul asigurării respectării legii, prevenirii şi combaterii

delicvenţei, realizării unui climat de linişte şi securitate publică, necesare desfăşurării

normale a vieţii sociale.242

Pentru a asigura un cadru legal corespunzător, precum şi elementele

metodologice necesare organizării şi desfăşurării într-un mod coerent şi unitar a

activităţii în acest domeniu, a fost emis Ordinul ministrului de interne nr.1076/2000,

act normativ care cuprinde, în anexă, un model general de program de parteneriat între

structurile instituţiei şi comunitate, un model de notă-raport pentru informarea

Direcţiei de Relaţii Publice asupra activităţilor de parteneriat, precum şi un ghid

general de orientare a activităţii de parteneriat în 12 puncte.

La baza acţiunilor de parteneriat între jandarmerie şi comunitatea locală

stau următoarele principii :

principiul consultării comunităţii în luarea deciziilor importante care o

privesc în mod direct ;

principiul transparenţei, în sensul stabilirii obiectivelor generale ale

Jandarmeriei Române după consultarea comunităţii ( liderilor

comunităţii );

principiul atragerii sprijinului populaţiei în sensul transformării

cetăţeanului dintr-un beneficiar pasiv al serviciilor oferite de

jandarmeriei, într-unul activ;

principiul legalităţii, în sensul respectării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor, legilor ţării, precum şi tratatelor şi

convenţiilor internaţionale la care România este parte;

principiul protecţiei egale pentru toate persoanele;

principiul independenţei şi egalităţii depline în relaţiile de parteneriat

ale structurilor Jandarmeriei Române243.

„Domeniile în care se va acţiona pentru dezvoltarea parteneriatului dintre

jandarmerie şi comunitate vor viza , în principal : asigurarea ordinii şi securităţii

242 Idem;243 Idem.pg.. 71. vezi şi, Corneliu Simulescu, „Noi abordări privind poliţia comunitară”, Editura M.I., Bucureşti, 2002, pg. 25;

214

Page 215: Comunicarea Cu Societatea Civila

publice în comunitate; prevenirea şi combaterea infracţiunilor îndreptate împotriva

vieţii, integrităţii fizice a persoanelor, proprietăţii publice şi private; prevenirea

consumului şi traficului ilicit de droguri; prevenirea şi aplanarea conflictelor

interetnice şi interconfesionale; educarea copiilor şi tinerilor pentru respectarea

legii; prevenirea încălcării regimului armelor şi muniţiilor; prevenirea actelor de

tulburare a ordinii şi liniştii publice; prevenirea incidentelor al obiectivelor aflate sub

pază precum şi în alte domenii care, prin natura lor, pot fi abordate împreună de

unităţile de jandarmi şi reprezentanţi ai comunităţii.”244

Comunicarea reprezintă cheia eficienţei întregii Jandarmerii, ea influenţând şi

fiind influenţată la rândul ei de toate fenomenele şi procesele organizaţionale: cultura

organizaţională, luarea deciziilor, stilul de conducere, rezolvarea conflictelor şi

negocierea, perfecţionarea şi consilierea carierei, schimbarea şi dezvoltarea

organizaţională. Iar pentru procesul strict managerial, comunicarea este esenţială, în

rândul competenţelor manageriale, competenţa pentru comunicare ocupând primul loc.

În analiza oricărui aspect ce ţine de organizaţia Jandarmeriei, componenta

militară a ministerului, trebuie să avem în vedere în primul rând puternicul ei caracter

normativ, formal, riguros, ritual şi conformism, aspecte ce se regăsesc ca definitorii şi

în cazul comunicării. Instituţia Jandarmeriei a cunoscut reguli mai mult sau mai puţin

explicite cu privire la comunicare, adevărate coduri respectate cu stricteţe. Sintagme

clare şi concise ca „să trăiţi”, „am înţeles”, „raportez”, „am onoarea”, ca şi tonul

ridicat, poziţia rigidă, salutul şi alte ritualuri specifice definesc raporturile de

subordonare din ierarhie. Comunicarea constituie elementul esenţial, chiar dacă

deosebit de vulnerabil, al funcţionării productive al oricărei organizaţii, militare sau

civile, pe scară mare. De aceea este de dorit ca, în Inspectoratul General al

Jandarmeriei, problemele comunicării să fie urmărite cu mare sensibilitate şi atenţie

pentru a permite institiţiei să-şi îndeplinească rolul propriu, în contextul comunităţii

naţionale şi în lumina angajamentelor internaţionale asumate.

Înainte de a analiza comunicarea trebuie menţionaţi pe scurt unii factori externi,

de natură naţională şi internaţională, ce pot condiţiona – negativ sau pozitiv –

eficacitatea comunicării. Evident, tradiţiile istorice ale ţării, orientările politicii

internaţionale, condiţiile social-economice concură la acutizarea sau atenuarea

tensiunilor ce pot să aibă loc şi care pot influenţa eficacitatea comunicării organizaţiei.

244 Idem;

215

Page 216: Comunicarea Cu Societatea Civila

Este evident că în orice organizaţie militară, industrială, comercială, etc., structura,

sistemele de producţie şi stilul de conducere influenţează posibilităţile comunicării în

interiorul acesteia. Cu toate că sub multe aspecte, Jandarmeria a ajuns să semene cu

organizaţiile civile – datorită revoluţiei tehnologice şi organizatorice – ea se

diferenţiază printr-un aspect esenţial: membrii săi trebuie să fie gata să plătească preţul

suprem. Această eventualitate, prin ea însăşi, comportă o organizare rigidă, stratificată

prin care, pentru a-şi îndeplini propria misiune, fiecare nivel trebuie să fie în măsură să

constrângă nivelurile subordonate la supunere imediată şi letală. Luând în considerare

natura rigid stratificată a organizaţiei Jandarmeriei aşa cum se manifestă – chiar şi din

punct de vedere formal, cu componente şi puteri de grade diferite – este clar că în cazul

unor disfuncţiuni, aceasta poate constitui un obstacol în calea unei comunicări esenţiale.

Un ofiţer de grad superior se supune unei capacităţi profesionale superioare. Când acest

lucru nu se întâmplă, ierarhia este înlocuită de scopuri neprofesionale.

Comunicarea organizaţională este atât formală cât şi informală. Direcţia fluxului

comunicaţional în organizaţie, diferenţiază comunicarea formală în comunicare

verticală ascendentă şi descendentă şi respectiv comunicare orizontală.

Instituţia Jandarmeriei fiind puternic formalizată este de aşteptat ca şi comunicarea

formală să ocupe spaţiul cel mai mare din cel dedicat comunicării. În cadrul acestuia

mesajele, canalele, reţelele de comunicare sunt prestabilite şi reglementate prin norme

bine precizate. Comunicarea descendentă se desfăşoară de la eşaloanele superioare

către cele inferioare, având ca iniţiatori comandanţii (şefii) ce se adresează

subordonaţilor. În organizaţia Jandarmeriei comunicarea descendentă este extrem de

complexă, urmărind lanţul ierarhiei structurilor militare.

Ea presupune următoarele activităţi:

transmiterea ordinelor, normelor, instrucţiunilor de implementare a

obiectivelor si strategiilor organizaţionale,

furnizarea informaţiilor cu privire la procedurile si practicile folosite,

mai ales în cazul celor care necesită îmbunătăţiri,

feed-back de evaluare a activităţilor şi performanţelor obţinute în urma

controalelor de evaluare şi îndrumare ce au loc periodic pe diferite

segmente de activitate;

O comunicare descendentă eficientă asigură nu doar coordonarea şi controlul

(influenţarea) subordonaţilor la nivel de organizaţie sau de activităţi, ci totodată

216

Page 217: Comunicarea Cu Societatea Civila

relaţionează diferite nivele ierarhice în funcţie de necesităţi. Concentrarea comunicării

descendente pe transmiterea de directive şi proceduri în detrimentul evaluării

performanţelor şi a informării asupra motivelor pentru îndeplinirea unor sarcini poate

avea un impact organizaţional negativ. Reforma Jandarmeriei a adus schimbări în

procesul managerial, în sensul modernizării acestuia şi adaptării la cerinţele

structurilor europene.

Comunicarea ascendentă se desfăşoară de la nivele ierarhice inferioare către

cele superioare, având ca iniţiator subordonatul şi ca receptor comandantul (şeful).

Rolul principal este de asigurare a feed-back-ului prin intermediul următoarelor

activităţi:

întocmirea de rapoarte privind activităţile desfăşurate la nivel cantitativ,

calitativ, cât şi transmiterea constantă a performanţelor obţinute. Aceste

rapoarte sunt cerute periodic de către eşaloanele superioare şi le este

acordată o mare însemnătate în fluxurile organizaţionale;

transmiterea problemelor, aspectelor critice ce i-au pus în dificultate pe

subordonaţi. Aceasta se practică mai ales pe segmente mici ale

ierarhiei, de la subordonat la comandantul (şeful) nemijlocit;

înaintarea propunerilor pentru îmbunătăţirea activităţii, acestea

putându-se reflecta în productivitate;

anunţarea nemulţumirilor şi conflictelor existente în rândul angajaţilor,

în vederea soluţionării lor, aspect ce poate influenţa climatul

organizaţional.

Acestor ultime două chestiuni le este acordată o atenţie deosebită, lunar prin

realizarea unor adunări fără ordine de zi pe categorii de personal, folosindu-se

sentimentul apartenenţei la o anumită categorie profesională ca facilitator atât al

exprimării libere a problemelor, cât şi al deschiderii pentru identificarea celor mai

bune soluţii.

Aşa cum rezultă din cercetările efectuate de-a lungul timpului, funcţiile

comunicării ascendente sunt: să ajute comandantul (managerul) să înţeleagă

problemele profesionale, dar şi pe cele personale ale subordonaţilor, să îl avertizeze în

privinţa problemelor potenţiale, să îi asigure informaţiile necesare pentru luarea

deciziilor şi identificarea unor soluţii funcţionale, dar şi să îl conecteze la atitudinile şi

217

Page 218: Comunicarea Cu Societatea Civila

valorile subordonaţilor. De asemenea, comunicarea ascendentă îi ajută pe subordonaţi

să participe şi să contribuie la rezolvarea problemelor, crescându-le motivaţia.

Comunicarea orizontală se desfăşoară între membrii aceluiaşi departament sau

între departamente diferite, amplasate însă la acelaşi nivel ierarhic. La nivelul intra-

departamental se urmăreşte rezolvarea sarcinilor curente, iar la nivel

interdepartamental se are în vedere coordonarea activităţilor în vederea rezolvării

sarcinilor comune. Cu toate acestea lipsa diferenţelor de statute ierarhice îi dă

comunicării orizontale un aspect relaxant, apropiind-o de comunicarea informală, însă

neidentificându-o cu aceasta.

În structurile Jandarmeriei întâlnim comunicarea între eşaloane, între

specialiştii unui anumit tip de structură şi între instituţiile Jandarmeriei şi celelalte

instituţii de apărare şi siguranţă naţională, şi instituţii civile, atât publice, cât si private.

În acest sens, sunt transmise în funcţie de necesităţi, ordine cuprinzând instrucţiuni

referitoare la îmbunătăţirea colaborărilor în care sunt implicate structurile proprii. Un

rol important în comunicare îl au reţeaua şi structurile de comunicare. În timp ce reţele

de comunicare reprezintă ansamblul canalelor de comunicare şi al mediului în care se

poate desfăşura comunicarea, structura comunicării este constituită din ansamblul

reţelelor de comunicare utilizate la un moment dat.

Aceasta diferenţiere este importantă pentru că, identificând posibilele reţele de

comunicare, în funcţie de tipul grupului/a organizaţiei sau de sarcina de rezolvat, se

aleg cele mai eficiente structuri de comunicare. Specificul Jandarmeriei face ca cele

mai uzitate canale de comunicare să fie cele verticale.

3.5. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

În cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, activitatea de

relaţii publice are ca obiectiv fundamental promovarea imaginii instituţiei prin

integrarea mai accentuată a comunităţilor umane, a diferitelor categorii de cetăţeni şi a

218

Page 219: Comunicarea Cu Societatea Civila

factorilor de răspundere de la toate nivelurile, în efortul de apărare a vieţii, proprietăţii

şi mediului împotriva incendiilor şi altor situaţii de urgenţă.

Obiectivele generale sunt rezultate din analiza problemelor şi identificarea nevoilor

de informare şi educare publică, urmărind următoarele pârghii de acţiune:

schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor comportamentale referitoare

la apărarea împotriva incendiilor şi a altor riscuri generatoare de

situaţii de urgenţă;

creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile frecvente, precum şi a

capacităţii individuale de reacţie a populaţiei, în situaţii de urgenţă;

creşterea adaptabilităţii populaţiei din zonele cu risc crescut;

reducerea numărului de victime produse în urma situaţiilor de urgenţă

şi limitarea efectelor lor245.

Direcţiile strategice ale activităţii de relaţii publice în cadrul Inspectoratului

General pentru Situaţii de Urgenţă se focalizează astfel:

analizarea nevoilor de informare, în funcţie de profilurile grupurilor-

ţintă identificate la nivel naţional şi teritorial şi desfăşurarea

activităţilor în funcţie de această analiză;

identificarea şi evaluarea impactului activităţii desfăşurate, în vederea

valorificării concluziilor pentru iniţierea de campanii şi programe de

informare;

consolidarea parteneriatelor în vederea dezvoltării şi prezentării unui

curriculum adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor,

cunoaşterea şi aplicarea măsurilor de prevenire, planificarea şi aplicarea

răspunsului corect în situaţii de dezastru;

analizarea zonelor cu risc crescut şi accentuarea activităţilor de

informare/educare în rândul populaţiei acestor zone.

Relaţiile publice desfăşurate în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii

de Urgenţă implică organizarea şi implementarea unei strategii de informare publică,

structurată astfel:

actualizarea paginii web proprie, în vederea valorificării şi prezentării

materialelor de informare publică;

245 Documentarul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă;

219

Page 220: Comunicarea Cu Societatea Civila

înfiinţarea Centrului de Informare Publică pentru situaţii de urgenţă, la nivel

judeţean, în beneficiul mass-media şi a publicului larg, coordonat de către

Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă;

organizarea, cu participarea reprezentanţilor instituţiilor publice, operatorilor

economici, reprezentanţilor organizaţiilor de voluntari şi O.N.G. – uri, de

dezbateri publice, pe tipuri de riscuri;

organizarea şi desfăşurarea de campanii de informare, în funcţie de perioadele

specifice, cu incidenţă sporită pentru anumite situaţii de urgenţă;

organizarea de concursuri tematice, expoziţii, exerciţii demonstrative, cu

prilejul unor date de referinţă pentru societate (Ziua pompierilor, Ziua

internaţională a Protecţiei împotriva Dezastrelor, etc.);

desfăşurarea de activităţi planificate.

O componentă esenţială a domeniului relaţiilor publice în cadrul

inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă o reprezintă activităţile întreprinse cu mass-

media, acestea constând în:

emiterea de comunicate de presă, în caz de situaţii deosebite, intervenite în

cadrul instituţiei sau în legătură cu activităţile desfăşurate de aceasta;

conceperea săptămânală de buletine informative, în legătură cu situaţia

operativă, misiunile executate, situaţiile din controalele executate, exerciţii

publice etc.;

organizarea de conferinţe de presă cu privire la datele rezultate din bilanţul

lunar al compartimentelor, datele rezultate în urma controalelor efectuate,

activităţile propuse în luna următoare;

popularizarea, prin participarea la emisiunile unor posturilor de radio şi

emisiunilor T.V. locale a datelor statistice, a măsurilor de prevenire adoptate

conform perioadei, a noutăţilor legislative;

publicarea de articole în revistele de specialitate „Pompierii Români”,

„Protecţia Civilă” a cazurilor de intervenţii deosebite, evenimente sau situaţii

deosebite, date statistice;

organizarea de campanii de presă, având ca scop informarea comunităţii locale

cu privire la potenţialele situaţii de urgenţă.

220

Page 221: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.6. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ

Poliţia de Frontieră are un rol important în cadrul sistemului naţional de ordine

publică, ea acţionând pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru

protecţia proprietăţii publice şi private, cât şi pentru funcţionarea normală a statului de

drept. Un rol important este de a asigura exercitarea corectă de către cetăţeni a dreptului

la libera circulaţie. Poliţia de Frontieră are datoria de a descoperi şi contracara orice

tentativă de forţare a frontierei din partea unor eventuali infractori sau a elementelor

teroriste, de a interzice scoaterea sau introducerea ilegală din ţară a unor produse şi

mărfuri nepermise de lege precum şi de a controla documentele, mijloacele de transport

şi persoanele care trec prin punctele de trecere a frontierei.246

O preocupare constantă pentru Poliţia de Frontieră în perioada următoare o

constitue parteneriatul comunitar dintre instituţie şi societatea civilă, termen flexibil

care se referă la orice formă de colaborare dintre cetăţeni, organizaţie, biserică,

autorităţi şi poliţiştii de frontieră în scopul rezolvării problemelor cu impact direct

asupra vieţii sociale.

Punctul central al oricărei relaţii cu societetea civilă este comunicarea

sistematică, continuă şi diversificată cu aceasta. Scopul îl constitue influenţarea

favorabilă a prezenţei şi colaborării cetăţenilor şi opiniei publice, crearea unei atitudini

pozitive în şi faţă de Poliţia de Frontieră ca forţă de ordine prin :

organizarea şi desfăşurarea de întălniri, conferinţe de presă, dezbateri cu

reprezentanţii mass-media la toate nivelurile instituţiei (inspectorat general,

direcţii, inspectorate judeţene);

punerea la dispoziţia mijloacelor de comunicare în masă a datelor şi materialelor

pentru a fi prelucrate în scopul informării cetăţenilor în legătură cu activitatea

Poliţiei de Frontieră.

Relaţiile cu societetea civilă trebuie să privească nu numai pe conducători şi pe

specialişti, ci pe orice funcţionar care reprezintă în felul său imaginea instituţiei din

care face parte.

246 Documentarul Poliţiei de Frontieră Române.

221

Page 222: Comunicarea Cu Societatea Civila

3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră

Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră constitue o preocupare constantă a

conducerii şi structurilor cu atribuţii în acest domeniu, fiind iniţiat în acest sens

programul „Frontiere sigure în folosul comunităţii”, instrument important în domeniul

stabilirii şi menţinerii unor legături de comunicare permanente şi reale cu cetăţeanul,

societatea civilă şi instituţiile acesteia. Percepţia imaginii Poliţiei de Frontieră Române

în mod corect şi favorabil instituţiei, este factorul determinant pentru crearea şi

menţinerea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi instituţie,

respectiv între cetăţeni şi poliţiştii de frontieră a acestei instituţii, în condiţiile legii, cu

obligaţia asigurării transparenţei, imparţialităţii şi eficienţei autorităţii instituţiei.

Având în vedere specificul activităţi Poliţiei de Frontieră este necesară

asigurarea limitelor transparenţei în cazul informaţiilor ce vizează diferite domenii,

astfel încât să nu fie prejudiciată activitatea instituţiei sau compromise

misiunile/acţiunile specifice. Transmiterea informaţiilor ce vizează activitatea instituţiei

trebuie realizată, în condiţiile legii, prin strategii eficiente, în baza cărora se informează

diferitele categorii de public cu privire la cadrul legal şi acţiunile desfăşurate în zonele

de competenţă de către reprezentnţii săi. Aceasta se realizează prin – Direcţia Cabinet

şi Manegement – structură specializată din cadrul Inspectoratul General al Poliţiei de

Frontieră, precum şi structurile corespondente din teritoriu.

Informaţiile ce vizează comunicarea cu mass-media centrală şi locală se

realizează prin:

buletine informative de presă cu principalele evenimente de frontieră

înregistrate pe parcursul a 24 ore;

ştiri şi comunicate de presă cu informaţii de interes pentru opinia publică;

dreptul la replică, datorită apariţiei unor articole în presă sau acuzaţii nefondate,

la adresa poliţiştilor de frontieră sau acţiunilor desfăşurate de aceştia;

conferinţe de presă, briefing-uri organizate periodic la sediul instituţiei;

interviuri ale cadrelor legal abilitate să prezinte date cu privire la activitatea

Poliţiei de Frontieră;

prezentatrea obiectivelor şi rezultatelor înregistrate în cadrul Convenţiilor de

Înfrăţire Instituţională, rapoartele periodice privind activitatea Poliţiei de

Frontieră.

222

Page 223: Comunicarea Cu Societatea Civila

Problematica vizată în activităţile de mediatizare este necesar să aibă în atenţie:

protecţia informaţiilor clasificate, respectarea prevederilor legale cu privire la protecţia

datelor personale, evitarea divulgării datelor ce ar putea prejudicia acţiunile specifice,

datele legate de instituirea consemnelor cu privire la persoane şi bunuri materiale,

protecţia informaţiilor operative ce privesc acţiunile desfăşurate de poliţiştii de

frontieră, comportamentul şi modul de acţiune al lucrătorilor în diferite cazuri impuse

de situaţia operativă precum şi alte categorii de informaţii specifice activităţii, care nu

sunt de interes public. Datele şi informaţiile oferite reprezentanţilor mass-media de

către purtătorii de cuvânt ai Poliţiei de Frontieră se referă strict la domeniul de

activitate, respectându-se reglementările referitoare la prezumţia de nevinovăţie, lezarea

demnităţii, viaţa particulară a persoanei, dreptul la propria imagine, măsurile de

protecţie a minorilor şi protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal.

Evenimentele petrecute în locuri publice, în prezenţa unor cetăţeni ori a presei,

chiar dacă nu pot fi mediatizate în totalitate, vor fi confirmate de purtătorul de cuvânt,

urmând a se reveni la finalizarea cercetărilor cu date suplimentare. Prezenţa în mass-

media a lucrătorului acestei instituţii angajează răspunderea personală a acestuia, cu

excepţia ofiţerului de presă / purtătorului de cuvânt care exprimă poziţia oficială a

instituţiei şi se supune prevederilor legale şi ordinelor de linie. Prin activitatea de

monitorizare zilnică, ofiţerul de presă are obligaţia să urmărească dacă mijloacele de

informare în masă asigură informarea corectă a opiniei publice cu privire la activitatea

structurii pe care o reprezintă, pentru a se preveni eventuale crize mediatice ce pot

prejudicia imaginea instituţiei.

Munca purtătorului de cuvânt constă în crearea unei imagini pozitive

instituţiei pe care o reprezintă, precum şi în roadele comunicării dintre instituţie şi

societatea civilă.

3.7. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN CADRUL INSTITUŢIEI PREFECTULUI

Parte componentă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,

administraţia publică prin instituţiile sale, realizează comunicarea publică atât prin

223

Page 224: Comunicarea Cu Societatea Civila

schimbul şi transmiterea de informaţii de utilitate publică, cât şi prin menţinerea

liantului social.

Pentru realizarea obiectivelor, este necesară atât comunicarea internă cât şi cea

externă sub formele cunoscute şi analizate în cuprinsul lucrării.

Referindu-ne la comunicarea internă putem observa că aceasta îmbracă forma

unui proces bilateral care presupune atât transmiterea ordinelor, informaţiilor şi

sfaturilor la un centru de decizie, cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru

către alte structuri ale instituţiei.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care,

instituţia din administraţia publică – INSTITUŢIA PREFECTULUI – urmăreşte să-şi

întărească imaginea, să succite în jurul ei un climat de încredere şi de simpatie din

partea cetăţenilor.

Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel mai adesea,

ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea

permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia

contactelor cu mediul extern, fie personale sau profesionale.

Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de

comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de

care dă dovadă instituţia. Acest lucru presupune ca funcţionarul public să ştie (ceea ce

ţine de eficienţa comunicării interne), să creadă, (este vorba de coerenţa dintre

discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea (să simtă nevoia să

vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de

motivaţie).

Instituţiile de administraţie publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării,

să obţină următoarele facilităţi:

Identificarea – ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi

asigura notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;

Informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea

administrativă;

Realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi,

recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în

cadrul vieţii sociale.

224

Page 225: Comunicarea Cu Societatea Civila

Autoritatea publică urmăreşte, prin comunicare, o relaţie de proximitate cu

cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în dialog, îi cunoaşte cerinţele,

doleanţele.

3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea

organizaţiei în instituţie. Ea îndeplineşte astfel, totodată funcţia de promovare a

instituţiei publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol

de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi literatura de

specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă; ea se

desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În

această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu

exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă,

încearcă să-şi amelioreze imaginea de ansamblul sau, pur şi simplu, vrea să facă

cunoscute şi să-şi promoveze valorile.

Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:

Între diferitele niveluri ale administraţiei publice;

Pe acelaşi nivel;

Între administraţie şi executivul social;

Între administraţie şi autoritatea politică;

În mediul social.

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru

clienţii acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică,

dezvoltarea canalelor de comunicare cu „lumea de afaceri”.

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de

comunicare sunt:

publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor

umanitare sau non-profit;

articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;

225

Page 226: Comunicarea Cu Societatea Civila

organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

organizarea de zile ale porţilor deschise.

Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este

generată de disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de informare în

conformitate cu propriile convingeri ale entităţilor implicate în transmiterea sau

receptarea mesajului comunicat. Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit

în administraţia publică.

Astfel, când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, se

constată că, fiecare găseşte grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor.

Când întâlnirea începe şi membrii grupului îşi expun opiniile personale, ei aud

propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte diferite şi pleacă întăriţi în

convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi. În plus, şi în rândul

funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care acţionează în sensul

respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor care nu sunt în concordanţă cu

propriile convingeri.

De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit

total opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de

comunicare cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în

care funcţionarul oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar

politicos, rămânând liniştit până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece

în revistă propriile argumente. Răspunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu

cele spuse de vorbitorul anterior, ignorând complet punctele de vedere expuse de

cetăţean.Ca urmare, asemenea respingere evidentă pune o problemă reală de

comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.

3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică

preia „şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel

organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări.

Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior,

administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social.

226

Page 227: Comunicarea Cu Societatea Civila

În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice apar

următoarele bariere educaţionale:

între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului

ridicat de specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite

colaborării între instituţii;

între administraţia publică şi cetăţeni.

3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească

satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au

obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact

permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie

deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.

Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor

întreprinse sau al relaţiilor pe care le stabilesc. Mesajele transmise aşa cum au fost

arătate cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică se face

cunoscută cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare

şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin

comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru

ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea

acestora, realizând astfel un interes general.

Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de

funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea,

trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. În cadrul instituţiilor publice

locale, comunicarea publică are următoarele forme:

punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile

locale;

promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să

ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să

completeze, ce proceduri trebuie să urmeze.

227

Page 228: Comunicarea Cu Societatea Civila

Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului

informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor reguli pe care

trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu

serviciile publice locale. O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de

informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia

administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice

pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale.

Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul

proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un

impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi

oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni.

Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale personalul este în

mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei

administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a

motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o

mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor.

Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de

comunicare precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaje, canale de televiziune,

presă. Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi

cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să

informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul

se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină.

Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare,

dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter

cultural-educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea

prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de

conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din

administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor

publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem

identifica următoarele sarcini:

diagnosticarea problemelor;

culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;

transmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;

228

Page 229: Comunicarea Cu Societatea Civila

rezolvarea conflictelor.

Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia

informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia

funcţionar public-cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.

Comunicarea este absolut esenţială pentru organizaţie. Este evident că fără

comunicare nu poate exista posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul

individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va

determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie

distribuite în instituţie.

La nivelul Instituţiei Prefectului, ca structuri teritoriale ale Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative activităţile de relaţii publice şi de comunicare

nu se desfăşoară în mod unitar şi uniform. Astfel, datorită autonomiei acestor instituţii

publice în unele cazuri atribuţiile de „purtător de cuvânt” revin directorului

Cancelariei Prefectului (exemplu: Giurgiu, Brăila etc.) deci prin cumul, iar în altele

această sarcină este de sine stătătoare şi se realizează de către un consilier ce face parte

tot din structura Cancelariei Prefectului (exemplu: Vrancea, Mehedinţi etc.).

Atât în cazurile când „purtător de cuvânt”, este directorul de cabinet sau

un consilier desemnat, principalele atribuţii ale acestora sunt:

organizează conferinţele de presă ale prefectului, realizează dosarele de

presă;

realizează planul anual de comunicare şi relaţii publice ale prefecturii;

ţine în permanenţă legătură cu Direcţia de Informare şi Relaţii Publice,

realizează sarcinile primite şi transmite modul de soluţionare al

diferitelor probleme;

pregăteşte strategia de comunicare cu reprezentanţii mass-media şi ai

societăţii civile în cazul unor evenimente de amploare sau situaţii de

criză;

asigură comunicarea în situaţiile de criză sau de urgenţă;

gestionează eventualele situaţii de criză mediatică;

asigură îmbunătăţirea imaginii Instituţiei Prefectului;

monitorizează zilnic presa şi prezintă prefectului raportul de

monitorizare;

229

Page 230: Comunicarea Cu Societatea Civila

realizează comunicare cu mass-media şi transmite buletine informative,

comunicate de presă (la solicitarea reprezentanţilor mass-media sau din

oficiu);

întocmeşte strategii de îmbunătăţire a imaginii instituţiei în cazul în

care în presă au apărut articole care denigrează imaginea acesteia;

coordonează activitatea Centrului Operaţional Judeţean de Comunicare,

format din toţi „purtătorii de cuvânt” ai instituţiilor Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative organizat în situaţii speciale

(exemplu: situaţii de urgenţă cauzate de calamităţi naturale, alegeri

electorale etc.);

organizează evenimente festive (exemplu: cultural-artistice, sportive

etc.).

În toate situaţiile în lipsa „purtătorului de cuvânt” prefectul este cel care

comunică cu mass-media, cu alte instituţii sau organizaţii, precum şi cu reprezentanţii

Societăţii Civile. Activitatea de relaţii publice şi comunicare, are ca obiectiv prioritar

crearea unei imagini pozitive atât în interiorul, cât şi în exteriorul instituţiei publice.

Cap. IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI

EXTERNE

ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR

ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

4.1. Motivaţia cercetării

Comunicarea şi legătura permanentă dintre lucrătorii ministerului internelor şi

reformei administrative şi comunitate sunt esenţiale pentru reuşita activităţii acestora

deoarece:

asigură o bună cunoaştere de către cetăţeni a preocupărilor instituţiei

faţă de comunitate şi, în consecinţă, aceştia vor fi informaţi cu privire

230

Page 231: Comunicarea Cu Societatea Civila

la tipurile de servicii pe care le oferă, fapt care poate avea un rol

esenţial în prevenirea delincvenţei;

schimbul de informaţii are un rol esenţial în cunoaşterea problemelor

sociale şi în consecinţă şi în crearea/alegerea instrumentelor juridice şi

tehnice necesare pentru rezolvarea acestora;

oferă posibilitatea de adaptare permanentă a ofertei de servicii pe baza

nevoilor identificate de beneficiari (nevoile pe care ei înşişi consideră

că le au şi pentru care ar solicita asistenţă);

oferă mijlocul prin care, la nevoie, lucrătorii ministerului internelor şi

reformei administrative pot să solicite sprijinul comunităţii pentru a

funcţiona cât mai bine posibil.

Alegerea acestei teme a fost determinată de convingerea că amploarea

fenomenului de delincvenţă, în România post-comunistă, consituie o problemă socială

de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici politicile sociale nu

au găsit încă soluţii satisfăcătoare. Lucrătorii ministerului internelor şi reformei

administrative au nevoie de informaţie pentru a cunoaşte dimensiunile, caracteristicile

şi consecinţelor fenomenului, în scopul anticipării tendinţelor de evoluţie şi creşterii

eficienţei intervenţiilor, iar acest lucru este practic imposibil fără o bună comunicare

atât la nivel inter-instituţional cât şi cu membrii comunităţii respective (inclusiv cu

persoanele delincvente).

Dechiderea tot mai amplă a instituţiei şi a lucrătorului ministerului ca individ

faţă de societate, capacitatea de a răspunde cât mai complex şi mai operativ la nevoile

comunităţii şi puterea de convingere de care dă dovadă acesta determină succesul şi

reuşita sa în muncă. În procesul de instrucţie al cadrelor, studierea problematicii

comunicării, a persuasiunii, a implicaţiilor lor în muncă este deosebit de importantă.

Lucrătorul ministerului internelor şi reformei administrative trebuie să cunoască

persoana delincventă cu care intră în contact, să-i cunoască intenţiile, s-o poată

controla, dacă este cazul, şi să depună eforturi pentru a determina

dezvoltarea/asimilarea şi performarea de către acesta de comportamente civilizate,

sociale. Activitatea de anchetă, deasemenea presupune o bună cunoaştere a tehnicilor

231

Page 232: Comunicarea Cu Societatea Civila

comunicării. Anchetatorul trebuie să manifeste răbdare şi înţelegere faţă de persoanele

care au încălcat legea, dar, în acelaşi timp, trebuie să aibă capacitatea profesională de a

înfrânge rezistenţa şi opoziţia acestora, atât fizică cât şi psihică.

Comunicarea cu comunitatea este fundamentul schimbării şi progresului, temeiul

unor noi perespective în lupta împotriva fenomenului infracţional. Capacitatea de a

înţelege nevoile comunităţii, transmiterea sentimentelor sale de bune intenţii şi de

siguranţă, a faptului că a perceput unde şi cum trebuie să intervină, trebuie să aibă

corespondent în sprijinul şi înţelegerea populaţiei. Reciprocitatea trebuie să fie

continuă şi permanentă, iar acestea nu se poate realiza fără o legătură bine consolidată,

bazată pe o comunicare continuă. Să nu uităm însă faptul că ,,relaţiile publice încep de

acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul rând, a comunicării interne şi

crearea unei veritabile culturi organizaţionale, înţelegerea rolului activităţii de relaţii

publice şi a importanţei departamentului respectiv de către întreg personalul,

sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea cadrului necesar unei funcţionări

optime.

4.2. Obiectivul cercetării

Obiectivul cercetării îl constituie stabilirea modului în care funcţionează

comunicarea în cadrul structurilor MIRA şi mă refer aici atât la comunicarea internă

cu componentele sale departamentale, ierarhizate, cât şi la comunicarea externă, cea

dintre birourile specializate şi societatea civilă. De asemenea, vizez prin această

cercetare să evidenţiez gradul de satisfacţie al diverselor categorii de personal din

minister în ceea ce priveşte comunicarea internă (din cadrul instituţiei), precum şi

câteva aspecte ale modului în care aceasta este privită de către societatea civilă, de

către mass-media, de către publicul larg.

În acest sens, au fost investigaţi ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului

care şi-au exprimat opiniile în legătură cu modul de realizare al comunicării în

instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi nivelul lor de satisfacţie al

comunicării şi al nivelului de expectanţă pe care îl au în viitor.

232

Page 233: Comunicarea Cu Societatea Civila

4.3. Aspecte metodologice

Cercetarea de faţă s-a realizat prin folosirea anchetei sociologice pe bază de

chestionar, la care se adaugă observaţia participativă pentru a susţine datele obţinute

ca urmare a administrării chestionarului.

Înaintea începerii demersurilor pentru realizarea cercetării, am acordat o

atenţie deosebită studiilor anterioare în domeniu, atât celor din bibliografia de

specialitate, cât şi celor realizate de specialiştii din cadrul ministerului sub forma unor

analize de fond sau punctuale asupra comunicării interne şi externe, a comunicării cu

societatea civilă şi mass-media, asupra imaginii pe care o au structurile ministerului.

Am folosit două chestionare:

1. privind gradul de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de

comunicarea internă şi externă din instituţiile în care îşi desfăşoară

activitatea;

2. privind modul de comunicare internă şi externă a structurilor MIRA.

Tehnica de anchetă utilizată pentru acest studiu a fost chestionarul

autoaplicat. Cele două chestionare au fost administrate aceluiaşi eşantion

reprezentativ. Culegerea datelor s-a desfăşurat în perioada ianuarie 2007 – decembrie

2007 şi s-a realizat atât personal, cât şi prin intermediul unor cadre ale structurilor de

relaţii publice, cărora le mulţumesc pe această cale pentru profesionalismul cu care au

aplicat chestionarele. De asemenea a fost efectuată o analiză cantitativă a mediatizării

MIRA.

4.3.1. Metodologia cercetării sociologice

Pentru a susţine demersurile ştiinţifice efectuate voi încerca, pe scurt, să

prezint mai jos metodele de cercetare utilizate pe parcursul cercetării247.

Ancheta sociologică are ca scop cunoaşterea realităţii faptice din diverse domenii ale

socialului precum şi a opiniilor şi atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale şi

se realizează cu precădere cu ajutorul chestionarului sociologic şi al interviului.

A. Chestionarul sociologic

247 CHELCEA SEPTIMIU, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediţia a doua revizuită

233

Page 234: Comunicarea Cu Societatea Civila

Este instrumentul cel mai frecvent utilizat în ancheta sociologică pentru

culegerea informaţiilor şi reprezintă „o tehnică şi, corespunzător, un instrument de

investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice

ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau

prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce

urmează a fi înregistrate în scris”248.

Calitatea cercetării realizate cu ajutorul chestionarului depinde în primul rând

de calitatea întrebarilor acestuia, sociologii apreciind că ancheta nu poate fi mai bună

decat întrebările conţinute de chestionar. Este necesar ca chestionarul să fie prezentat

într-o formă grafică adecvată care să faciliteze completarea (indiferent că este vorba

de operator sau de respondent) şi pregătirea pentru prelucrare (codificarea, corelaţiile

logice dintre întrebări).

Totodată, prezentarea trebuie să arate cine efectuează studiul, date privind

interviul (data, ora, durata, locul interviului), semnătura operatorului, dar şi menţiunea

privitoare la caracterul confidenţial al informatiilor furnizate de respondent. Oricare ar

fi formularea explicaţiei, ea trebuie să convingă populaţia anchetată că datele de

identificare sau de clasificare interesează numai prin repartiţia faptelor şi opiniilor în

raport cu diferitele categorii socioprofesionale. Se înţelege că formularea explicaţiei şi

a întrebărilor trebuie să fie adecvată nivelului de educaţie al celor anchetaţi, că ea

trebuie să aibă în vedere obişnuinţa sau noutatea faptului de a răspunde la o anchetă.

Pentru a asigura condiţii bune de utilizare a chestionarelor, este recomandată

elaborarea instrucţiunilor de completare a acestora, care asigură caracterul unitar al

informaţiilor. Ele pot fi incluse în chestionar, redactate separat de chestionar sau o

parte incluse în chestionar şi altele separat.

Limbajul folosit are un rol hotarâtor: el trebuie să fie simplu, direct, să nu

provoace confuzie şi să nu lase loc interpretărilor. Se pune problema de a găsi cele mai

potrivite cuvinte pentru ca respondenţii să dea diferitelor cuvinte din întrebari exact

aceeaşi semnificaţie cu cea acceptată de cel care a proiectat chestionarul. Este dificil

acest lucru deoarece semnificaţia cuvintelor are nuanţe diferite în funcţie de scopul

urmărit printr-un chestionar, existând diferenţe lingvistice/culturale între zone

geografice sau ţări.

248 SEPTIMIU CHELCEA în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, pg. 95.

234

Page 235: Comunicarea Cu Societatea Civila

Avantajele unui sondaj de opinie bazat pe formular cu întrebari sunt că, într-un

timp scurt, pot fi obţinute informaţii de la multe persoane şi interpretarea acestora e

posibilă tot în interval scurt de  timp. Printre avantajele utilizării sale se pot enumera şi

bogăţia tematică a datelor ce pot fi recoltate cu ajutorul lui, posibilitatea administrării

lui în mod repetat la aceiaşi subiecţi sau la subiecţi diferiţi; de asemenea, în cercetările

longitudinale de tip panel, chestionarul are capacitate de a culege atât informaţii de

natură cantitativă, cât şi de ordin calitativ. Dezavantajele sunt limitarea posibilităţilor

de a răspunde la întrebări şi costurile pe care le necesită.

În elaborarea oricărui tip de chestionar, cercetătorul trebuie să

ţină seama de nivelul de pregătire a celor ce urmează să raspundă,

de maniera în care se poate trezi interesul respondenţilor pentru a

completa chestionarul precum şi de condiţiile de coerenţă logică şi

claritate.

Importantă este şi dimensiunea chestionarului, deoarece de

aceasta va depinde timpul necesar pentru completarea lui.

Experienţa acumulata până în prezent de cercetarea realizată pe

baza de chestionar evidenţiază că timpul destinat completării sale

depinde în primul rând de împrejurările în care se administrează

chestionarul249.

Corectitudinea informaţiilor colectate cu ajutorul

chestionarului este condiţionată de modul în care sunt abordaţi

viitorii respondenţi, de încrederea pe care o inspiră operatorul care

administrează chestionarul şi de abilităţile de comunicare ale

acestuia. Cei solicitaţi pentru a completa chestionarul vor reacţiona

negativ dacă persoana operatorului nu inspiră încredere sau dacă

acesta nu ştie cum să li se adreseze.

In cazul chestionarului de opinii reuşita anchetei desfăşurate

cu ajutorul acestuia este condiţionată decisiv de modul în care se

realizează eşantionarea şi de caracterul reprezentativ al

249 Astfel chestionarele înmânate în magazin, pe stradă, la ieşirea din centrul de votare nu trebuie să necesite pentru completare mai mult de 5-10 minute. Acelaşi interval de timp va fi respectat şi în cazul chestionarelor la care se solicită raspunsul prin telefon. Dacă chestionarul se administrează la domiciliu sau la locul de muncă al respondenţilor, atunci el poate fi dimensionat pentru a putea fi completat între 30 şi 60 de minute, dar în nici un caz nu va trebui să depăsească termenul de 60 de minute.

235

Page 236: Comunicarea Cu Societatea Civila

eşantionului. Prin eşantion se înţelege grupul de persoane selectat

pentru a răspunde la chestionar. În raport cu numărul populaţiei

investigate eşantionul este de dimensiuni foarte mici, dar acesta nu

reprezintă un obstacol în calea obţinerii unor informatii foarte

corecte250.

După rolul pe care îl au în cadrul chestionarului se întâlnesc

următoarele tipuri de întrebări:

1. întrebări introductive menite să pună în temă

respondentul cu subiectul investigaţiei, să trezească

interesul acestuia;

2. întrebări de trecere spre conţinutul propriu-zis al

chestionarului;

3. întrebări filtru care nu permit trecerea la întrebările

următoare dacă nu s-a răspuns la întrebarea anterioară;

4. întrebări bifurcate care direcţionează spre întrebările

următoare în funcţie de răspunsul dat la această

întrebare;

5. întrebări de control cu rolul de a verifica dacă

respondentul a înţeles sensul întrebărilor anterioare şi

dacă răspunsurile date până atunci sunt sincere;

6. întrebări de identificare prin care se cere respondentului

să menţioneze sexul, vârsta, studiile, zona de domiciliu

pentru a stabili grupul social cărui îi aparţine respectivul

respondent.

Chestionarele pot fi clasificate după tipul informaţiilor colectate, numărul

temelor pe care le abordeză, forma întrebărilor şi modul de aplicare.

În funcţie de tipul informaţiilor colectate se disting două tipuri de chestionare:

Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte

obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate de alte persoane.

250 Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a SUA de peste 200 milioane locuitori, un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de persoane marja de eroare scade la 5%, la un esantion de 10000 de persoane marja de eroare scade la 1,5%.

236

Page 237: Comunicarea Cu Societatea Civila

Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna

laborios concepute. Orice formular tip reprezintă în fond un chestionar, dar

formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai

îndepărtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.

În investigarea fenomenelor sociale se întâlnesc puţine cazuri de utilizare

exclusivă a chestionarelor de date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de

cercetare reprezintă o combinaţie de întrebării de opinie şi de date factuale. Întrebările

de date factuale pot fi grupate în: întrebări de cunoştinţe şi întrebări de clasificare sau

de identificare (vârstă, sex, stare civilă, situaţie şcolară sau profesională etc.).

Chestionarele de opinie se referă la date imposibil de observat direct. În fond,

acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se

studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile, într-un

cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. Cu

ajutorul chestionarelor de opinie se urmăreşte cunoaşterea nu numai a

opiniilor, dar şi intensitatea acestora. George H. Gallup251 a stabilit o schemă

de construire a chestionarelor de opinie:

o întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele respective cunosc problema pusă

în discuţie;

o una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea faţă de respectiva

problemă;

o un set de întrebări (închise cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare tot

la atitudinea faţă de respectiva problemă;

o întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea

intensităţii opiniilor

o un set de întrebări deschise vizând motivarea opiniilor exprimate.

Cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea de informaţii (numărul de teme).

În acest sens, se poate vorbi de două tipuri de chestionare:

Chestionare speciale, cu o singură temă. În practică este foarte greu să se

distingă chestionarele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar

privind cariera profesională este sau nu un chestionar special? Are o singură

251 A fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Instutute of Public Opinion)

237

Page 238: Comunicarea Cu Societatea Civila

temă. Totuşi, sunt abordate şi alte teme, de exemplu, timpul liber.

Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentă a unei

multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizează

foarte rar. Ele se aplică mai mult în studierea pieţei sau a comportamentului

electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării

informaţiei. Din acest punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De

asemenea, chestionarele simple (axate pe o singură temă) se recomandă în

anchetele şi sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau

revistelor, când editorii încearcă să afle părerea publicului despre cotidianul

sau săptămânalul lor, despre modul de procurare sau despre obişnuinţa de

informare a cetăţenilor.

Chestionare omnibus, cu mai multe teme. Sunt cele mai des întâlnite pentru

că pe lângă faptul că oferă posibilitatea culegerii unui număr mare de

informaţii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, oferă şi

posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora. De

asemenea permit aplicarea analizei secundare , iar din punct de vedere al

costului sunt mai ieftine.

Dacă se are în vedere al treilea criteriu, forma întrebărilor, există următoarele

tipuri de chestionare:

Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) nu permit decât

alegerea răspunsurilor dinainte fixate. Gradul de libertate al subiectului este

redus; răspunsul trebuie să se încadreze într-una din categoriile propuse de

cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului, existenţa unor opinii

şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului, o bună cunoaştere a

realităţii.

Chestionarele de opinie abundă în întrebări închise (precodificate), cele mai

multe fiind dihotomice. George H. Gallup s-a pronunţat hotărât în favoarea

răspunsurilor dihotomice „da” – „nu”, în timp ce alţi cercetători optează pentru scalele

cu patru posibilităţi.

Întrebările cu răspunsuri precodificate multiplu implică o bună cunoaştere

prealabilă a realităţii: în chestionar trebuie să apară precodificate, pe cât posibil, toate

variantele de răspuns. Între acestea, obligatoriu, la sfârşit, se adaugă „altele” în care

238

Page 239: Comunicarea Cu Societatea Civila

subiectul intervievat poate menţiona o variantă de răspuns care nu a fost

menţionată/stabilită. Această ultimă variantă de răspuns probează gradul iniţial de

cunoaştere a realităţii de către cercetător. Mai mult, probează însăşi valoarea

cercetării.

De asemenea trebuie ţinut cont că ordinea de prezentare a alternativelor de

răspuns influenţează alegerile subiectului (efectul de listă- în cazul în care numărul

variantelor de răspuns este foarte mare, subiectul are tendinţa să aleagă din primele

sau ultimele variante de răspuns) şi că trebuie să acorde acelaşi număr de alternative

opiniilor pro şi contra.

În cadrul chestionarelor, întrebările închise (sau precodificate) prezintă câteva

avantaje: facilitează analiza statistică a răspunsurilor; sprijină memoria celui anchetat;

permit aplicarea unor chestionare cu mulţi „itemi”; servesc ca „filtru” pentru

întrebările următoare; sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat; înlesnesc

„angajarea” în răspunsul la chestionar a persoanelor.

Inconvenientul major al unor astfel de întrebări se leagă de sugestibilitatea pe

care o implică prezentarea precodificată a răspunsurilor.

Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de

cele închise (sau precodificate) lasă persoanelor intervievate libertatea unei

exprimări individualizate a răspunsurilor care aduc informatie valoroasă,

datorita lipsei de constrângeri a respondentilor. Apar variaţii în ceea ce priveşte

forma şi lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreuiază codificarea, dar care aduce

un plus în cunoaşterea particularităţilor subiecţilor privind: coerenţa logică,

corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea, viteza de exprimare şi

capacitatea de justificare a opţiunilor exprimate etc. Întrebările deschise permit

culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor, fără riscul

sugestibilităţii, dar în cazul unor opinii insuficient cristalizate, chestionarele cu

întrebări deschise dau un procent mai ridicat de răspunsuri „nu ştiu”.

În practică se întâlnesc foarte rar chestionarele numai cu întrebări deschise sau

numai cu întrebări închise, utilizîndu-se ambele forme.

Chestionarele mai pot fi clasificate şi după modul lor de aplicare, situaţie în

care se poate face distincţie între chestionare autoadministrate şi chestionare

administrate de către operatorii de anchetă.

239

Page 240: Comunicarea Cu Societatea Civila

Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către

înseşi persoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii din anchetă formulează

şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile, eliminând filtrarea informaţiei de

către o altă persoană – operatorul de anchetă. Prin autoadministrare, ei se pot

exprima mai bine: prin ceea ce răspund la întrebare, dar şi prin felul cum fac

aceasta. Autoadministrarea elimină, unul din factorii care influenţează răspunsul:

personalitatea celui care aplică formularul. În absenţa unei persoane străine – a

operatorului – este probabil ca subiecţii să fie mai dispuşi să răspundă al întrebări

„foarte personale”, pot să elaboreze răspunsuri mai „chibzuite”, să consulte

documentele personale pentru a verifica răspunsurile date, să se consulte cu alţi

membrii ai familiei pentru răspunsuri precise.

Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare poştale, chestionare

publicate în ziare şi reviste sau ca anexe la diferite mărfuri vândute.

Chestionare poştale reprezintă o modalitate mai rapidă şi mai ieftină de

recoltare a informaţiilor. Expedierea prin poştă a chestionarului presupune însă

pregătirea răspunsului: destinatarului i se oferă, o dată cu chestionarul, şi un al doilea

plic, timbrat, cu adresa tipărită a institutului care lansează cercetarea. Chiar dacă

expedierea chestionarelor este foarte rapidă, înapoierea lor (sosirea răspunsurilor) este

relativ înceată. De regulă, sosirea răspunsurilor depăşeşte limita de timp fixată pentru

înapoierea lor. Multe răspunsuri nu mai vin niciodată. Din această perspectivă,

principalele avantaje ale chestionarelor poştale – rapiditatea şi costul lor mai scăzut –

trebuie relativizate. Procentul chestionarelor recuperate încorporează costul

chestionarelor expediate: ultimele chestionare care se înapoiază marchează durata

recoltării informaţiilor.

Utilizarea chestionarelor poştale trebuie să aibă în vedere faptul că, pentru a

asigura răspunsul la întrebări, se impune cu necesitate ca acestea să fie simple, iar

tehnica de răspuns, foarte clar explicată. La astfel de chestionare chiar tehnica de

ordonare a întrebărilor este diferită de cea a chestionarelor administrate de către

operatorii de anchetă. Faptul că subiectul are posibilitatea să vadă, înainte de a (spaţiu

liber) răspunde la o întrebare, conţinutul tuturor celorlalte întrebări face inutilă

folosirea tehnicii „pâlniei” sau a „pâlniei răsturnate”, anulează efectul de surpriză

ş.a.m.d.

240

Page 241: Comunicarea Cu Societatea Civila

Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor poştale, scrisoarea însoţitoare

înlocuieşte preambulul chestionarelor administrate de către operatorii de anchetă. În

scrisoarea însoţitoare a chestionarelor poştale trebuie să se explice ce se urmăreşte prin

chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost desemnate persoanele care să

răspundă. Trebuie avut grijă ca, prin scrisoarea însoţitoare să se motiveze răspunsul

subiecţilor: fără o motivaţie corespunzătoare nu trebuie să ne aşteptăm ca subiecţii să

răspundă numai din respect pentru ştiinţă sau din politeţe. Trebuie arătată importanţa

problemei puse în discuţie, schimbările ce pot surveni în anchetă, imposibilitatea

găsirii unor soluţii în afara colaborării cu persoanele interogate.

Chestionarele publicate în reviste, ziare sau ca anexe la diferite mărfuri

vândute relevă cu şi mai multă acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate.

Non-răspunsurile fac ca aceste chestionare să fie dificil de utilizat în scopuri ştiinţifice.

Cel mult, chestionarele publicate în ziare şi reviste pot să ducă la adunarea unor

răspunsuri ilustrative, fără a avea pretenţia că sunt concludente.

După numărul persoanelor care răspund concomitent (în aceeaşi încăpere) la

un chestionar autoadministrat, se disting chestionare autoadministrate individual, cum

sunt cele „poştale” sau cele „publicate” şi chestionare autoadministrate colectiv.

Chestionarele autoadministrate colectiv îmbină avantajele chestionarelor

autoadministrate cu avantajele celor administrate de către operatorii de anchetă.

Informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non-răspunsurile sunt mai reduse,

subiecţii pot fi lămuriţi suplimentar asupra modului de completare a chestionarelor.

Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizează în colectivităţile şcolare, în

armată, acolo unde, prin însăşi natura activităţilor cotidiene, subiecţi sunt reuniţi în

încăperi mai mari, având şi posibilitatea de va scrie (mese, scaune). Prin tehnica

„extemporalului”, autoadministrarea colectivă a chestionarului poate cuprinde 30-50

de subiecţi deodată. În psihologie, aplicarea testelor colective a dezvăluit unele

dificultăţi ale „tehnicii extemporalului”. Se poate vorbi de o influenţare reciprocă –

voluntară sau involuntară – a subiecţilor. Cel ce distribuie chestionarele poate şi el

influenţa rezultatele. Cu toate acestea, tehnica extemporalului este utilizabilă cu succes

doar în colectivităţile şcolare, militare ş.a. pentru avantajele enunţate, dar şi pentru

faptul că ea se aseamănă cu activităţile de învăţare propriu-zise.

Chestionarele administrate de operatorii de anchetă constituie modalitatea cel

mai des utilizată de culegere a informaţiilor în anchetele şi sondajele

241

Page 242: Comunicarea Cu Societatea Civila

psihosociologice. Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă ridică costul

investigaţiei, asigură reprezentativitatea eşantionului (dau siguranţa că răspund la

chestionar chiar persoanele desemnate în eşantion), poate lămuri înţelesul

întrebărilor, permite să răspundă la chestionar şi persoanele cu nivel de şcolarizare

scăzut şi fac accesibile cercetării probleme mai complexe şi, ceea ce este, poate,

cel mai important, însoţeşte întotdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea

unor date de observaţie privind condiţiile ambientale în care s-a răspuns

întrebărilor, reacţiile spontane ale subiectului.

B. Interviul sociologic

Nu numai în ştiinţele sociale (sociologie, drept, istorie), ci şi în cele socio-umane

(psihologie, antropologie socială şi culturală, demografie), ca şi în practica diferitelor

profesii (jurnalişti, educatori, analişti politici etc.) interviul s-a dovedit a fi de

neînlocuit.

Interviul este o tehnică de cercetare „de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a

informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor

sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane”252. Interviul se bazează pe

comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul. Spre

deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise, interviul

implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul

fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o

condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana

intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul ştiinţific). Interviul

telefonic nu presupune întrevederea, astfel că nu justifică definirea interviului prin

existenţa faţă în faţă a unui anchetat sau a unui anchetator. De asemenea, interviul nu

presupune cu necesitate o relaţie între două persoane. Interviul de grup se desfăşoară

în condiţii psihosociale diferite de cele ale relaţiilor interpersonale diadice. Principiul

fundamental al interviurilor calitative constă în posibilitatea creată celui intervievat de

a exprima prin răspunsurile date gândurile sale, cu cuvintele proprii. În acest sens nu îi

este permis operatorului de interviu să sugereze sau să reformuleze răspunsurile celui

intervievat.

252 Septimiu Chelcea în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p. 310

242

Page 243: Comunicarea Cu Societatea Civila

Utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul ştiinţelor socio-umane trebuie să

conducă la stabilirea relaţiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Interviul este un

instrument de măsurare psihologică şi sociologică în legătură cu care se pun aceleaşi

probleme ale reabilităţii, validităţii şi obiectivităţii, ca şi faţă de oricare alt instrument

de măsurare.

Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

Kenneth D. Bailey253 prezintă atât avantajele cât şi dezavantajele interviului,

semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:

a) flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

b) rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la

persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt

mai protejate când vorbesc decât când scriu;

c) observarea comportamentelor non-verbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi

calitatea informaţiilor;

d) asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în

cazul chestionarelor poştale;

e) asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe

pozitive asupra acurateţei răspunsurilor;

f) colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai

semnificative decât cele realizate sub control normativ;

g) asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

h) asigurarea răspunsurilor la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea

informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;

i) precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură compatibilitatea

informaţiilor;

j) studierea unor probleme mai complexe pentru utilizarea unor formulare,

chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de

o mai mare subtilitate.

253 Kenneth D. Bailey – Methods of social Research, 1982, p. 183 în Septimiu Chelcea - Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p311

243

Page 244: Comunicarea Cu Societatea Civila

Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite

intrinseci pe care Septimiu Chelcea, citându-l pe Kenneth D. Bailey, le ordonează

astfel:

1. costul ridicat nu numai al orelor de intervievare dar şi a celorlalte etape

şi momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;

2. timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în

eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori

fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;

3. erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea

întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator”;

4. imposibilitatea consultării unor documente, în vederea formulării unor

răspunsuri precise;

5. inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă

indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;

6. neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de

telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;

7. lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează

comparabilitatea informaţiilor;

8. dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Atât avantajele cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în

raport cu alte metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socio-umane şi mai ales în

funcţie de diferitele procedee şi tipuri de interviuri.

Tipuri de interviuri

În literatura de specialitate consacrată interviul ca tehnică de cercetare se

întâlnesc diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării; calitatea

informaţiilor obţinute; gradul de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor

teme şi formularea întrebărilor, precum şi în schimbarea sau respectarea succesiunii

lor, repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; statutul socio-

demografic al acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul

procesului de investigaţie.

Din punctul de vedere al conţinutului comunicării, se poate face distincţie între

interviul de opinie şi interviul documentar.

244

Page 245: Comunicarea Cu Societatea Civila

Se poate face o clasificare a interviurilor după domeniul abordat: politic,

economic, social, cultural etc. Desfăşurarea unui interviu de cercetare a opiniilor

politice, de exemplu, se va particulariza faţă de un interviu de sondare a intereselor

culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice faţă de unul pe tema

credinţelor religioase.

Interviurile structurate sunt larg utilizate în cercetările sociologice şi

psihologice. În cadrul lor cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de

libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării

succesiunii lor.

Interviurile pot fi unice sau repetate. În sondajele de opinie se realizează, de

regulă, o singură convorbire cu fiecare dintre persoanele cuprinse în eşantion. În

practica psihoterapeutică şi în anchetele panel interviul se aplică în mod repetat.

Subiectul intervievat dobândeşte o anumită experienţă în rolul său, astfel că

desfăşurarea convorbirii se realizează în alte condiţii psihosociologice.

Interviul de grup. Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcţiei de

studiu al grupului mic. Referitor la această tehnică specialiştii în domeniu formulează

ipoteza că, în situaţia de grup, indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate

de grupul lor de apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile

proprii. Din această cauză, în interviurile de grup opiniile majorităţii sunt exprimate cu

mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare riscă să rămână neexprimate. De

aici decurge o concluzie cu valoare metodologică mai largă: cercetătorii care studiază

aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină rezultate dificil de comparat,

chiar contradictorii.

Focus grupurile îmbină caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale

interviurilor de grup. Această tehnică de cercetare calitativă poartă şi numele de

„interviu de grup în profunzime”. Richard A. Krueger defineşte focus grupurile ca o

„tehnică de colectare a datelor prin interacţiunea dintre membrii grupului, referitoare

la o problemă stabilită de către cercetător”254.

Interviul de tip focus grup poate ajuta la înţelegerea fenomenului/problemei

sociale, fără a putea specifica însă şi detalii cantitative. Altfel spus este o tehnică

calitativă care s-a dovedit utilă în evaluarea nevoilor, generarea de informaţii pentru

254 KRUEGER, RICHARD A., CASEY, MARRY ANNE, 2005 – METODA FOCUS GRUP – Ghid practic pentru cercetarea aplicată, Ed. Polirom, Iaşi, pg. 5.

245

Page 246: Comunicarea Cu Societatea Civila

crearea chestionarelor, pentru planificare, pentru recrutarea noilor beneficiari, aflarea

modului în care beneficiarii iau deciziile cu privire la folosirea/accesarea sau nu a unui

produs/serviciu, testarea noilor programe sau idei, îmbunătăţirea programelor existente

şi evaluarea rezultatelor.

Richard A. Krueger sintetizează avantajele şi dezavantajele utilizării focus

grupurilor relevate de mulţi autori:

Avantaje Dezavantaje1. Cuprinde date din viaţa reală în

mediul social concret.

2. Este flexibilă.

3. Are o înaltă validitate.

4. Produce rezultate rapid.

5. Costurile sunt reduse.

1. Asigură cercetătorului un control mai redus

în comparaţie cu interviurile individuale.

2. Datele sunt dificil de analizat.

3. Solicită cercetătorului abilităţi speciale.

4. Diferenţele dintre grupuri pot fi distorsionate.

5. Organizarea grupurilor este dificilă.

6. Discuţiile trebuie să fie conduse într-o

atmosferă care să încurajeze interacţiunea.

Interviurile se clasifică după modalitatea de comunicare, în interviuri face-to-

face (directe, personale) şi interviuri prin telefon.

Interviul telefonic. Unii cercetători consideră că în deceniul opt al secolului

trecut s-a produs o minirevoluţie în cercetarea socială din S.U.A.: „copilul vitreg” al

anchetelor sociologice – cum era considerat interviul telefonic – a devenit „copilul

favorit” al acestora. Două sunt cauzele care au declanşat această schimbare radicală. În

primul rând, creşterea spectaculoasă a numărului posturilor telefonice) în 1958,

aproximativ 72% din populaţia SUA avea acces la un post telefonic, iar în 1976,

aproximativ 93%; se prevedea ca în 1982 ponderea populaţiei cu acces la telefon să

fie de 98%). În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca

procedeu de investigare datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat:

Random digit dialing (RDD).

În fine, interviurile pot fi clasificate şi după funcţia pe care o au în cadrul

cercetării: interviul de exploatare se deosebeşte, prin structura sa, de interviul utilizat

ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu

scopul completării sau verificării informaţiilor recoltate cu ajutorul altor metode şi

tehnici de investigare. Interviul de exploatare, utilizat în prima fază a cercetării, este

246

Page 247: Comunicarea Cu Societatea Civila

mai puţin structurat, uneori este non-directiv, urmărind identificarea unor teme care să

fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu.

C. Metoda observaţiei

Ca ştiinţă tehnico-empirică, sociologia presupune observarea vieţii sociale în

totalitatea ei spaţio-temporală. Înţeleasă drept „contactul cu realitatea”, termenul de

„observaţie” (lat. observation, acţiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde

din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirică , de spionare, prima etapă a

cercetării de teren etc.). Ca metodă de investigare, observaţia constă în „percepera

sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în

mmentul manifestării lor , conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor

tehnici specifice de înregistrare”255.

La nivelul simţului comun a observa înseamnă a cunoaşte, a exprima un obiect

sau un proces, a face constatări şi remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu

atenţie. Conform specialiştilor în domeniu există patru utilizări curente ale termenului

de „observaţie”:

1. Observaţia în sens larg, ca metodă de analiză a societăţilor prezente, incluzând

colectarea şi analiza documentelor sociale cifrice sau de altă natură,

interviuri etc.;

2. Observaţia în sens vag, ca preanchetă rapidă înaintea aplicării chestionarelor

sau a interviurilor;

3. Observaţia ca field work, ca „muncă de teren”, semnificând o prezenţă

sistematică şi adesea prelungită chiar la locul de anchetă, în sânul grupului

social studiat;

4. Observaţia în sens restrâns, ca „observaţia punctuală, constând în a te afla o

dată sau de două ori în locul de cercetare pentru o simplă experienţă, pentru

ajustări sau ca primă tentativă”.

Cele patru sensuri ale termenului de „observaţie” identificate sugerează

imprecizia care înconjoară acest termen. În ştiinţele socio-umane observaţia este

255Lazăr Vlăsceanu - Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p 401

247

Page 248: Comunicarea Cu Societatea Civila

înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează faţă de

observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi

iau seama” şi acţionează ca atare.

Tipuri de observaţie

Tipurile de observaţie mai frecvent utilizate în cercetările sociologice, inclusiv

în investigaţiile psihosociologice sunt: observaţia structurată, observaţia participativă,

observaţia eşantionată (time sampling) şi care rezultă din utilizarea următoarelor

criterii: gradul de structurare, nivelul de implicare al cercetătorului şi durata

observaţiei. Alte criterii, sunt nivelul controlului sau dezvăluirea rolului de observator.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată. În clasificarea

observaţiei intervin două tipuri de structuri: primul se referă la structura

environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) şi

cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de-al doilea are în vedere gradul

de structurare a observaţiei, care poate fi la limită divizat în observaţie nestructurată,

de o parte, şi observaţie structurată, de cealaltă parte. Rezultă, prin luarea în calcul a

celor două tipuri de structuri, o tipologie a observaţie: observaţia complet nestructurată

(întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată (utilizată în experimentele de

laborator), observaţia structurată (în studiile de teren) şi observaţia complet structurată

(în experimentele de laborator).

Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile

sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările

psihosociologice) şi constituie, adesea, primul pas în cercetarea sociologică de teren.

Se înţelege că, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe

teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie

ştiinţifică) de observaţia spontană.

Observaţia structurată, la rândul ei poate fi aplicată în cercetările sociologice

de teren, ca şi în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de

observator, fie ascunzându-se acest rol. Pentru acest tip de observaţie distinctiv este

faptul că se recurge la un „sistem de categorii” în raport cu care se face observaţia.

Prin „categorii de observaţie” înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene,

în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică

a proceselor şi relaţiilor sociale. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a

248

Page 249: Comunicarea Cu Societatea Civila

realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele comportamentale

ale subiecţilor vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau nonexhaustiv, când sistemul

de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unui sistem

de categorii nonexhaustiv aduce serioase economii de timp şi este de preferat în

studiile pilot. În ceea ce priveşte gradul de reflecţie impus de sistemul de categorii la

înregistrarea datelor de observaţie, acesta poate fi înalt sau mediu, după cum

categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate

avea unul sau mai multe cadre de referinţă, încercând să cuprindă fenomene omogene

sau eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al

doilea caz este multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau

discontinue.

Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă

semnifică situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie

se recomandă în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor

grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în

societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.). Observaţia

externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce

observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în

cercetările de antropologie culturală.

Observaţia participativă înseamnă a lua parte – pe cât permite situaţia –

conştient şi sistematic la viaţa activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului

studiat. Practicând acest tip de observaţie, cercetătorul nu numai că este prezent în

colectivitatea studiată, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi a

grupului.

Observaţia participativă se defineşte prin şapte caracteristici de bază:

1. Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a

oamenilor aflaţi într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.

2. În observaţia participativă se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în

mediul în care aceştia îşi duc existenţa.

3. Observaţia participativă conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la

teorii explanatorii rezultate în urma testării cauzate.

249

Page 250: Comunicarea Cu Societatea Civila

4. Observaţia participativă se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis,

atât în ceea ce priveşte identificarea problemelor de studiu, cât şi sub raportul

procedeelor de colectare a datelor şi a modalităţilor de teoretizare.

5. Abordarea calitativă, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de

metodologia observaţiei participative, ceea ce presupune descrierea detaliată şi

analiza adâncită a unei unităţi sociale sau a unui aspect al vieţii sociale.

6. Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de

participant la viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate.

7. În observaţia participativă se utilizează strategii specifice în funcţie de unitatea

socială investigată.

Observaţia continuă versus observaţia eşantionată. Observaţia continuă se

referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe comportamentale

bine precizate ale unui număr mic de actori sociali.

Observaţia eşantionată (sau instantanee) se bazează pe tehnica sondajului,

fiind numită uneori „eşantionaj al muncii” sau „inspecţie instantanee”. În sociologie,

deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea

maistrului”, nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a

controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii.

Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se

aplica fără perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării

acestei metode fără ca persoanele studiate să fie avertizate; procedeul implică anumite

riscuri: observatorul, o dată deconspirat, pierde total încrederea celor în mijlocul

cărora efectuează studiul. Observaţia instantanee este recomandabil a se aplica numai

în studiul unor activităţi variate. Aplicarea practică a metodei trebuie să ţină seama de

gradul de precizie pe care dorim să-l aibă rezultatele.

4.4. Ipotezele cercetării

În această cercetare, am pornit de la un set de patru ipoteze pe care le consider

esenţiale în ceea e priveşte analiza comunicării şi a relaţiilor publice ale Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative. În calitatea mea de director al Centrului de

Studii Postuniversitare, de profesor şi coordonator de lucrări, am avut oportunitatea de

a observa activităţile desfăşurate în cadrul instituţiei, de a relaţiona cu cursanţii şi cu

250

Page 251: Comunicarea Cu Societatea Civila

personalul didactic şi de a-mi forma păreri şi convingeri din ce în ce mai pertinente

asupra comunicării şi a relaţiilor publice din acest sistem.

Ipoteza 1 :

Comunicarea cu/în structurile MIRA generează

insatisfacţie pentru personalul din instituţiile ministerului.

Când vorbesc despre nivelul de satisfacţie al comunicării am în vedere mai

multe tipuri şi aspecte ale acesteia : comunicarea transversală (între structuri de

acelaşi nivel), comunicarea longitudinală (ierarhică), intre servicii,

interinstituţională, modul de obţinere a informaţiilor şi „transparenţa” acestora.

Ipoteza 2 :

MIRA nu asigură printr-o comunicare adecvată informarea

oportună a populaţiei cu privire la activităţile desfăşurate şi demersurile

întreprinse pentru realizarea unei politici de asigurare a ordinii publice.

Există anumite comentarii din partea comunităţii cum că MIRA nu asigură în

mod oportun informaţiile pe care aceştia le solicită sau nu sunt complete, motivându-

se că unele informaţii sunt clasificate.

Ipoteza 3 :

Personalul MIRA nu deţine cunoştinţele necesare utilizării de

tehnici şi mijloace moderne de comunicare, care să constituie premisele

realizării unei bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte

instiuţii.

Deşi există un centru pentru pregătirea lucrătorilor din domeniul relaţiilor

publice, nu întotdeauna aceştia sunt trimişi să se pregătească sau chiar dacă unii dintre

aceştia au urmat asemenea cursuri nu sunt numiţi să desfăşoare o astfel de activitate,

fapt ce face ca metodele şi mijloacele de comunicare să nu fie cele mai adecvate.

Ipoteza 4 :

Imaginea MIRA în societate este într-un proces de schimbare;

relaţiile publice au contribuit decisiv la această schimbare.

251

Page 252: Comunicarea Cu Societatea Civila

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca şi celelalte instituţii ale

statului a început în ultimii ani să-şi construiască o nouă imagine, mai adecvată noilor

cerinţe europene, mai apropiată de cetăţean şi de societatea civilă. Realizarea unei

bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte instituţii reprezintă un factor

determinant în realizarea reformei instituţionale şi, deci, de aliniere la standardele

europene. Relaţiile cu mass-media cunosc o nouă abordare, mai transparentă, iar

crearea unor structuri noi, cum sunt: Poliţia rurală, Poliţia de proximitate au darul de a

arăta o faţă nouă societăţii civile.

4.5. INSTRUMENTE DE CERCETARE

Aşa cum arătam mai anterior, am folosit două chestionare care au fost

administrate aceluiaşi eşantion reprezentativ, în perioada ianuarie 2007 – decembrie

2007.

Cele 2 chestionare au urmărit:

1. stabilirea gradului de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de

comunicarea internă şi externă a instituţiiilor în care îşi desfăşoară

activitatea,

2. evaluarea modului de realizare a comunicării dintre MIRA şi societatea

civilă/alte instituţii şi a nivelului de instruire a personalului în utilizarea

de tehnici şi mijloace moderne de comunicare.

Fiind chestionare autoaplicate au fost însoţite de o scrisoare explicativă în care

li se explica respondenţilor următoarele: scopul studiului, confidenţialitatea

răspunsurilor, modul de selecţie şi instrucţiuni de completare (caseta 1).

Caseta numărul 1- Nota explicativă prin care subiecţii sunt informaţi despre: scopul

studiului, confidenţialitatea răspunsurilor, modul de selecţie şi se transmit

instrucţiunile de completare

252

Page 253: Comunicarea Cu Societatea Civila

Chestionar autoaplicat

Bună ziua. Înainte să începeţi, vă rugăm să citiţi cu atenţie:

Studiul de faţă, la care vă invităm să participaţi, are un caracter ştiinţific fiind realizat în

cadrul unei lucrări de doctorat la Universitatea din Bucureşti şi are ca obiectiv îmbunătăţirea

comunicării în instituţiile MIRA cât şi cu societatea civilă. Primul chestionar conţine câteva

întrebări referitor la gradul dvs. de satisfacţie privind comunicarea în instituţia în care vă

desfăşuraţi activitatea, iar al doilea câteva întrebări privind modul de comunicare

internă/externă în structurile instituţiei dumneavoastă.

Părerea dumneavoastră este extrem de utilă, iar chestionarul este anonim şi deci nu

trebuie semnat. Pentru a discuta aceste aspecte, dumneavoastră aţi fost ales la întâmplare, ca

într-o loterie. Vă asigurăm că va fi păstrată confidenţialitatea răspunsurilor care vor fi

utilizate doar în cadrul cercetării şi nici o persoană nu va putea face legătura între dvs şi

răspunsuri. Răspunsurile obţinute nu se comunică nimănui în această formă. Ne interesează

doar numărul persoanelor care au o părere sau alta.

Pentru fiecare întrebare există 5 variante de răspuns şi vă rugăm ca pentru fiecare

întrebare să alegeţi una singură. Pentru ca studiul să fie cât mai reuşit, vă rugăm să răspundeţi

sincer la întrebări. Acesta nu este un test. Nu există răspunsuri corecte sau incorecte. Dacă

dintre variantele de răspuns consideraţi că nici una nu se potriveşte exact, marcaţi-o pe cea mai

apropiată de opinia dvs.

Indicarea răspunsului pe care îl găsiţi potrivit se face încercuind cifra corespunzătoare,

de ex: . În cazul în care aţi ales greşit o variantă de răspuns, care nu corespunde opiniei

dvs, vă rugăm să tăiaţi cu un X, de ex: şi să încercuiţi varianta de răspuns cea mai

apropiată de opinia dvs, de ex: .

Vă mulţumim pentru participare şi colaborare.

253

15

1

Page 254: Comunicarea Cu Societatea Civila

Prezint în continuare conţinutul celor două chestionare :

1. CHESTIONAR – GRADUL DE SATISFACŢIE FAŢĂ DE COMUNICAREA EXTERNĂ ŞI INTERNĂ A INSTITUŢIEI ÎN CARE VĂ DESFĂŞURAŢI ACTIVITATEA

Indicaţi gradul de satisfacţie în ceea ce priveşte….

foarte satisfăcut

satisfăcut indecis nesatisfăcutfoarte

nesatisfăcutNu

răspund

Q1.comunicarea interinstituţională (dintre instituţia unde lucraţi şi alte instituţii).

5 4 3 2 1 99

Q2.comunicarea instituţiei dvs. cu societatea civilă

5 4 3 2 1 99

Q3.gradul de transparenţă al comunicării externe a instituţiei dvs

5 4 3 2 1 99

Q4.accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei dvs

5 4 3 2 1 99

Q5.calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

5 4 3 2 1 99

Q6comunicarea între instituţia în care lucraţi şi alte instituţii ale MIRA

5 4 3 2 1 99

Q7comunicarea între servicii (birouri)

5 4 3 2 1 99

Q8modul cum se realizează comunicarea între colegi

5 4 3 2 1 99

Q9modul cum se realizează comunicarea între conducere şi personalul de execuţie

5 4 3 2 1 99

Q10participarea dvs. în procesul de comunicare internă

5 4 3 2 1 99

Q11posibilităţile de exprimare a ideilor dvs. în cadrul instituţiei

5 4 3 2 1 99

Q12gradul dvs de informare din partea conducerii

5 4 3 2 1 99

Q13modul în care conducerea apreciază realizările dvs

5 4 3 2 1 99

Q14modul în care conducerea înţelege problemele cu care vă confruntaţi

5 4 3 2 1 99

Q15accesul dvs. la informaţii în cadrul instituţiei

5 4 3 2 1 99

Q16. calitatea informaţiilor obţinute 5 4 3 2 1 99

254

Page 255: Comunicarea Cu Societatea Civila

de dvs

2. CHESTIONAR – EVALUAREA MODULUI DE REALIZARE A COMUNICĂRII DINTRE MIRA ŞI SOCIETATEA CIVILĂ SAU ALTE INSTITUŢII

Q17. Cum apreciaţi gradul de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere?

foarte mare mare la fel ca şi al altor ministere mic foarte mic Nu pot aprecia/Nu răspund5 4 3 2 1 99

Q18. Apreciaţi că…foarte mare

măsurămare

măsurămică

măsurăfoarte mică

măsurădeloc

Nu răspund

1.în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar?

5 4 3 2 1 99

2comunicatele de presă ale MIRA sunt credibile?

5 4 3 2 1 99

3paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente?

5 4 3 2 1 99

4televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA?

5 4 3 2 1 99

5posturile de radio furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA?

5 4 3 2 1 99

6presa scrisă furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA?

5 4 3 2 1 99

Q19. Gândindu-vă la următoarele activităţi ale poliţiei în ce măsură sunt ele transparente şi comunicate adecvat populaţiei?

foarte mare măsură

mare măsură

mică măsură

foarte mică măsură

delocNu

răspund

1. prevenirea infracţiunilor 5 4 3 2 1 992. investigarea infraţiunilor 5 4 3 2 1 993. oferirea de servicii destinate populaţiei 5 4 3 2 1 994. răspuns la apelurile cetăţenilor 5 4 3 2 1 995. răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor 5 4 3 2 1 996. menţinerea şi restabilirea ordinii 5 4 3 2 1 997. prezenţa în stradă 5 4 3 2 1 99

Q20. Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei?

foarte interesaţi nici interesaţi, nici dezinteresaţi foarte Nu pot aprecia/Nu

255

Page 256: Comunicarea Cu Societatea Civila

interesaţi dezinteresaţi dezinteresaţi răspund5 4 3 2 1 99

Q21. În ce măsură consideraţi că….în foarte

mare măsură

în mare măsură

câteodată în mare măsură, câteodată în mică măsură

în mică măsură

în foarte mică

măsură

Nu răspund

1 cetăţenii respectă poliţia? 5 4 3 2 1 992 poliţia este ajutată de către cetăţeni? 5 4 3 2 1 99

3comunicarea externă realizată de MIRA cu cetăţenii şi comunitatea locală satiaface nevoile acestora?

5 4 3 2 1 99

Q22. Ce înţelegeţi prin comunicare? Da Nu Nu ştiu/Nu răspund

1 să mă informez (să primesc informaţii indiferent de sursă) 1 2 992 schimb de informaţii cu colegii 1 2 993 schimb de informaţii cu publicul 1 2 994 schimb de informaţii cu mass-media (ex presa) 1 2 995 schimb de informaţii cu şeful ierarhic 1 2 99

Q23. Ce canale de comunicare folosiţi? Da Nu Nu răspund

1 telefon 1 2 992 fax, curier 1 2 993 internet (e-mail) 1 2 99

Q24. Cât de des folosiţi canalele moderne de comunicare (ex internet, fax, e-mail, sisteme prin satelit)?1. foarte rar 2. rar 3. indecis 4. des 5. foarte des 99.Nu răspund

Q25. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_Instrumente tehnice

Da Nu Nu răspund

1 documente pe suport electronic

ca destinatar de informaţii 1 2 992 ca emiţător de informaţii 1 2 99

Q26. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_Instrumente relaţionale

Da Nu Nu răspund

1 conferinţe de presă 1 2 992 interviuri (presa scrisa, radio, TV) 1 2 993 relaţii publice 1 2 994 participarea la simpozioane,

seminarii etc.ca destinatar de informaţii 1 2 99

5 ca emiţător de informaţii 1 2 996 prezentări în faţa publicului 1 2 99

Q27. înainte de a comunica…. Da Nu Nu răspund1 vă fixaţi anumite obiective? 1 2 992 efectuaţi o planificare prealabilă? 1 2 99

Q28. Dispuneţi de instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare? Da Nu Nu răspund

256

Page 257: Comunicarea Cu Societatea Civila

1 broşuri 1 2 992 prezentări video 1 2 993 WEB pe internet 1 2 994 prezentări tip, elemente de limbaj 1 2 995 kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.) 1 2 99

Q29. Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.?1. DA 2. NU 3. Nu răspund

Date socio-demografice:

Sex: 1. masculin 2. feminin

Vârsta256 1. 20-25 de ani 2. 26-30 de ani 3. 31-35 de ani 4. 36-40 de ani 5. 41-45 de ani 6. 46-50 de ani

Studii absolvite 1. administrative 2. juridice 3. economice 4. sociale 5. tehnice 6. altele

4.6. Eşantionare

Pentru determinarea mărimii eşantionului a fost folosită următoarea formulă:

n =N * Z2 * 0.25[d2

* (N- 1)] + (Z2 *0.25)

Unde : n – mărimea eşantionului

N – mărimea totală a populaţiei (în cazul studiului este numărul total de ofiţeri)

d – nivelul de precizie257 (în cazul studiului este 4% deci în valoare absolută este

0.04)

Z –1,96 corespunzător nivelului de încredere de 95%

Prin aplicarea formulei s-a stabilit un eşantion reprezentativ la nivel naţional de

595 de persoane (ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului). Eşantionul folosit este

unul reprezentativ la nivel naţional, bistadial: startificat în primul stadiu (au fost

folosite următoarele criterii: sex, vârstă şi domeniul studiilor) şi aleator în al doilea.

Trebuie menţionat că în perioada culegerii datelor au fost eliminate chestionarele în

care subiecţi nu au dorit să completeze rubrica de date personale şi au fost selectate în

continuare persoane astfel încât, în final, să se realizeze eşantionul stabilit: 595 de

subiecţi. În cercetarea de faţă au fost chestionaţi subiecţi din majoritatea judeţelor ţării

256 pentru a avea intervale egale primul interval stabilit a fost de 20-25 de ani, deşi concret nu pot fi decât subiecţi de minim 21-22 de ani; ultimul interval este 46-50 de ani pentru că angajaţii MIRA au maxim 50 de ani257 valoarea maximă acceptată pentru eroare este de 5%, în general se lucrează cu o eroare de 3% ( în care caz ar fi trebuit intervievaţi un număr de 1051 subiecţi), dar pentru micşorarea costurilor s-a ales să se lucreze cu 4%

257

Page 258: Comunicarea Cu Societatea Civila

(36) şi Municipiul Bucureşti (tabelul 1), având în vedere intenţia de a investiga

subiecţi aparţinători unor modele socio-zonale cât mai diferite, în stare de a releva o

diversitate cât mai mare de opinii în ceea ce priveşte comunicarea.

Tabelul nr 1 Distribuţia subiecţilor în funcţie de judeţul unde îşi desfăşoară activitatea

NR. JUDETNr.

SUBIECTI% NR. JUDET

Nr. SUBIECTI

%

1. ALBA 10 1,68 19. GIURGIU 28 4,712. ARAD 17 2,86 20. GORJ 12 2,023. ARGES 21 3,53 21. HARGHITA 10 1,684. BACĂU 18 3,03 22. HUNEDOARA 6 1,015. BIHOR 5 0,84 23. IALOMIŢA 17 2,866. BISTRIŢA NĂSĂUD 11 1,85 24. IAŞI 20 3,367. BOTOŞANI 6 1,01 25. MARAMUREŞ 6 1,018. BRAŞOV 26 4,37 26. OLT 10 1,689. BRĂILA 14 2,35 27. PRAHOVA 21 3,5310. BUCUREŞTI 105 17,65 28. SATU MARE 7 1,1811. BUZĂU 21 3,53 29. SIBIU 6 1,0112. CĂLĂRAŞI 27 4,54 30. SUCEAVA 13 2,1813. CLUJ 26 4,37 31. TELEORMAN 18 3,0314. CONSTANŢA 14 2,35 32. TIMIŞ 5 0,8415. COVASNA 6 1,01 33. TULCEA 4 0,6716. DÂMBOVIŢA 17 2,86 34. VÂLCEA 12 2,0217. DOLJ 27 4,54 35. VASLUI 5 0,8418. GALAŢI 13 2,18 36. VRANCEA 11 1,85

TOTAL 595 100

4.7. Rezultatele cercetării

Răspunsurile obţinute au fost introduse în baze de date în programul Microsoft

Office Excel, iar prelucrarea acestora am realizat-o folosind programul de interpretare

statistică a datelor SPSS 10.0. Menţionez că în cadrul analizei am folosit:

Recodări de variabile (ex: scala cu 5 trepte de intensitate a gradului de

satisfacţie a fost transformată în scală cu 3 trepte: 1.nesatisfăcut + foarte

nesatisfăcut, 2. indecis, 3. satisfăcut + foarte satisfăcut; din 5 grupe de vărstă

s-a trecut la 3 grupe de vârstă: 1. 20-30 de ani, 2. 31-40 de ani, 3. 41-50 de

ani);

Testul chi-square258 pentru evaluarea existenţei unei diferenţe semnificative.

Pentru analiza datelor a fost făcută ponderarea eşantionului (tabel 2).

Tabelul nr. 2 Calculul variabilei de ponderare

variabilaStructura populaţiei

Eşantion calculat

Eşantion real

Variabilă ponderare (w)

sex M 83,60% 497 502 0,990876

258 este testul statistic uzual care analizează tabelele de asociere sau contingenţă pe baza a 2 variabile categoriale nominale (pentru a fi semnificativ este necesar ca p să fie mai mic de 0,05)

258

Page 259: Comunicarea Cu Societatea Civila

F 16,40% 98 93 1,049247total 100% 595 595

grupa de vârstă

20-25 ani 8,80% 52 54 0,9696326-30 ani 16,80% 100 100 0,999631-35 ani 27,70% 165 165 0,99887936-40 ani 22,70% 135 134 1,00794841-45 ani 15,30% 91 92 0,98951146-50 ani 8,70% 52 50 1,0353

total 100% 595 595

domeniul studiilor absolvite

administrative 3,50% 21 54 0,385648juridice 64,50% 384 212 1,810259economice 9,70% 58 69 0,836449sociale 6,90% 41 80 0,513188tehnice 13,30% 79 177 0,44709altele 2,10% 12 3 4,165

total 100% 595 595

Am structurat rezultatele cercetării în trei secţiuni, astfel :

4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului 1 : „satisfacţie a comunicării”

4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului 2 : „modul de realizare a comunicării

dintre MIRA şi societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de instruire a

personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de comunicare”

4.7.3. Analiza si interpretarea datelor statistice privind imaginea MIRA în

mass-media

4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului : „satisfacţie a

comunicării”

Pentru analiza datelor am constuit următoarea bază în SPSS (caseta 2)

Caseta 2- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu chestionarul nr. 1 (definirea variabilelor)

259

Page 260: Comunicarea Cu Societatea Civila

Au fost vizate 3 dimensiuni:

1. comunicarea dintre instituţie şi alte instituţii sau cu societatea civilă;

2. comunicarea în cadrul MIRA (între instituţiile aceluiaşi minister, între

serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de execuţie şi

între subiect şi colegi);

3. comunicarea interpersonală (modul de comunicare şi informare a

respondentului).

1. COMUNICAREA EXTERNĂ (INTER-INSTITUŢIONALĂ

260

Page 261: Comunicarea Cu Societatea Civila

SAU CU SOCIETATEA

CIVILĂ)

Comunicarea operaţională externă este vitală pentru o organizaţie, deoarece

succesul acesteia este dependent de satisfacerea nevoilor beneficiarilor. La rândul ei, este

influenţată decisiv de abilitatea de a comunica efectiv cu beneficiarii, de a răspunde

efectiv nevoilor acestora.

gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională (cu alte instituţii)

Grafic nr 1. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională

Conform datelor din

graficul 1, se observă

următoarele:

- doar 7,1% dintre

subiecţi s-au declarat

mulţumiţi

(satisfăcut/foarte

satisfăcut);

- aproximativ

jumătate dintre respondenţi sunt indecişi în apreciere, având o părere neutră;

- doi din 5 ofiţeri (40%) s-au declarat nemulţumiţi.

Tabelul nr. 3 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea interinstituţională

Există o asociere

semnificativă statistic

între vârsta subiecţilor

şi gradul de satisfacţie

faţă de comunicarea

interinstituţională (p =

0,000).

261

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutionalăfoarte nesatisfacut

+ nesatisfacut indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total20-30 de ani 53,1% 32,2% 14,7% 100,0%31-40 de ani 28,4% 66,4% 5,2% 100,0%41 - 50 de ani 45,9% 52,7% 1,4% 100,0%

Total 40,0% 52,9% 7,1% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 64,279 4 ,000Likelihood Ratio 66,230 4 ,000Linear-by-Linear Association ,448 1 ,503N of Valid Cases 595

Page 262: Comunicarea Cu Societatea Civila

Cei mai dispuşi să îşi spună părerea sunt respondenţii cu vârsta între 20 şi 30 de

ani (doar32,2% indecişi) şi, în consecinţă, şi cei mai nemulţumiţi (53,1%) sau cei mai

mulţumiţi (14,7%).

gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă

MIRA, ca instituţie publică, are o importanţă deosebită pentru cetăţeni în ceea ce

priveşte rezolvarea problemelor. Comunicarea cu societatea civilă reprezintă însă o

problemă delicată pentru structurile MIRA atât din motive obiective dictate de

specificul activităţilor, precum şi de obişnuinţa lipsei totale de transparenţă din

perioada ante-decembristă, cât şi din motive subiective ce ţin de lipsa pregătirii

specifice acestui domeniu.

Grafic nr 2. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă

Şi la această

întrebare aproximativ

jumătate dintre subiecţi

(45,1%) evită să adopte

o opinie fermă şi

optează pentru varianta

de răspuns ”indecis”.

Spre deosebire însă

de întrebarea anterioară,

se observă un grad de satisfacţie mai mare: 38,5% dintre subiecşi se declară mulţumiţi

(25,48%- satifăcut şi 13,02%-foarte satisfăcut) şi doar 16,41% se declară nemulţumiţi

(3,56%- foarte nesatifăcut şi 12,85%- nesatisfăcut).

Deşi între nivelul de satisfacţie şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor

absolvite nu există o asociere semnificativă (p = 0,912, respectiv p = 0,167), aceasta

există în cazul asocierii cu vărsta subiecţilor (p = 0,000).

Tabelul nr. 4 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă

262

Page 263: Comunicarea Cu Societatea Civila

Conform datelor din

tabelul 4 se obsevă că cei

mai nemulţumiţi sunt

respondenţii cu vărsta între

20 -30 de ani (19,1% -

nemulţumiţi şi 28,1% -

mulţumiţi), iar cei mai

mulţumiţi sunt subiecţii cu

vârsta între 31-40 de ani

(14,1% - nemulţumiţi şi 50,4% - mulţumiţi).

De remarcat faptul că dacă în privinţa satisfacţiei faţă de comunicarea inter-

instituţională cei mai mulţi respondenţi indecişi erau din grupa de vârstă 31- 40 de ani

(66,4%, faţă de 52,7%-41 - 50 de ani şi 32,2% -20-30 de ani), în acest caz,

respondenţii cei mai indecişi sunt cei mai tineri (52,8%), urmaţi la mică distanţă de cei

mai în vârstă (52,7%- 41 - 50 de ani), cei mai puţin indecişi fiind cei din grupa de

vârstă 31- 40 de ani (35,6%).

Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre comunicarea interinstituţională şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă

Analizând

împreună cele 2

întrebări se obţine:

16,2% sunt

nemulţumiţi atât

de comunicarea

interinstituţională,

căt şi de cea cu

societatea civilă;

¼ dintre subiecţi (24,7%) sunt indecişi în privinţa ambelor aspecte ale comunicării

externe;

doar 5,9% dintre respondenţi sunt mulţumiţi de amândouă aspecte ale comunicării

externe;

263

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă

foarte nesatisfacut + nesatisfacut indecis

foarte satisfacut + satisfacut Total

20-30 de ani 19,1% 52,8% 28,1% 100,0%31-40 de ani 14,1% 35,6% 50,4% 100,0%41 - 50 de ani 17,8% 52,7% 29,5% 100,0%

Total 16,5% 44,9% 38,6% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 29,534 4 ,000Likelihood Ratio 29,666 4 ,000Linear-by-Linear Association ,401 1 ,527N of Valid Cases 594

gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă

gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutionalăfoarte nesatisfacut

+ nesatisfacut indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

foarte nesatisfacut + nesatisfacut

16,2% ,2% ,0% 16,3%

indecis 19,2% 24,7% 1,2% 45,1%foarte satisfacut + satisfacut

4,7% 27,9% 5,9% 38,6%

Total 40,1% 52,9% 7,1% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 231,124 4 ,000Likelihood Ratio 268,617 4 ,000Linear-by-Linear Association 199,385 1 ,000N of Valid Cases 595

Page 264: Comunicarea Cu Societatea Civila

există o corelaţie semnificativă între cele 2 variabile (p = 0,000). Astfel, gradul de

satisfacţie privind comunicarea interinstituţională este dependent de cel privind

comunicarea cu societatea civilă:

- procentul celor satisfăcuţi comunicarea interinstituţională creşte în funcţie de

gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă: 0%, 1,2% şi

5,9%;

- nu avem nici un subiect care să fie mulţumit de comunicarea cu alte instuţii şi

în acelaşi timp nemulţumit de cea cu societatea civilă, iar 4,7% dintre

respondenţi deşi sunt nemulţumiţi de comunicarea interinstituţională, se

declară mulţumiţi de cea cu societatea civilă;

- 1,2% sunt mulţumiţi de comunicarea interinstituţională deşi sunt indecişi faţă

de cea cu societatea civilă, iar 27,9% sunt indecişi faţă de comunicarea

interinstituţională dar se declară mulţumiţi faţă de comunicarea cu societatea

civilă.

gradul de satisfacţie privind transparenţa comunicarii externe

Este dificil să analizezi gradul de transparenţă al unei structuri dinăuntrul ei; de

cele mai multe ori se obţine o imagine virtuală şi dezirabilă decăt una reală. Am pus

totuşi acest item în ideea că e bine ca înainte de oricare evaluare a unui fenomen, să

încercăm întâi o autoevaluare.

Grafic nr 3. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind transparenţa comunicării externe

S-au declarat

satisfăcuţi de „transparenţa”

comunicării externe a

instituţiei în care lucrează

mai mult de ½ dintre

subiecţi (52,24 %) din

subiecţi, o treime sunt

indecişi, iar 12,84% sunt

nemulţumiţi.

264

Page 265: Comunicarea Cu Societatea Civila

Şi în acest caz, deşi între nivelul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii

externe şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite nu există o asociere

semnificativă (p = 0,315 şi p = 0,111), aceasta există în cazul asocierii cu vârsta

subiecţilor (p = 0,000).

Tabelul nr. 6 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii externe

Astfel, conform

tabelului alăturat

putem spune :

cei mai

nemulţumiţi sunt

respondenţii cei

mai tineri (23%

faţă de 13,9% sau

5,9%);

respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai mulţumiţi (63,7%

dintre aceştia);

cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (46,9%).

gradul de satisfacţie privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei

Grafic nr 4. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţieprivind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei

În această privinţă

61,65% dintre subiecţi

s-au declarat mulţumiţi,

29,86% nu au o opinie, iar

8,5% sunt nemulţumiţi.

265

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind transparenţa comunicarii externe

foarte nesatisfacut + nesatisfacut indecis

foarte satisfacut + satisfacut Total

20-30 de ani 23,0% 32,0% 44,9% 100,0%31-40 de ani 5,9% 30,4% 63,7% 100,0%41 - 50 de ani 13,1% 46,9% 40,0% 100,0%

Total 12,8% 34,9% 52,3% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 45,253 4 ,000Likelihood Ratio 44,494 4 ,000Linear-by-Linear Association 1,064 1 ,302N of Valid Cases 593

Page 266: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 7 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie

privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei

La fel ca şi în

cazul corelaţiei dintre

vârsta respondenţilor

şi gradul de satisfacţie

faţă de transparenţa

comunicarii externe şi

în acest caz există o

asociere semnificativă

(p = 0,000):

cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cei mai tineri (15,7% faţă de 7,8% sau

1,4%);

respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai mulţumiţi (68,1%

dintre aceştia);

cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (41,1%).

gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

Grafic nr 5. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

Chiar dacă ponderea

celor mulţumiţi (36,31 %)

scade în defavoarea celor

indecişi, care sunt mai

mult de jumătate dintre

subiecţi – 53,43%,

266

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei

foarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

20-30 de ani 15,7% 29,2% 55,1% 100,0%31-40 de ani 7,8% 24,1% 68,1% 100,0%41 - 50 de ani 1,4% 41,1% 57,5% 100,0%

Total 8,6% 29,8% 61,6% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 32,393 4 ,000Likelihood Ratio 34,700 4 ,000Linear-by-Linear Association 6,178 1 ,013N of Valid Cases 594

Page 267: Comunicarea Cu Societatea Civila

proporţia celor nesatisfăcuţi rămâne la valori scăzute: aproximativ unul din 10 subiecţi

(10,26%).

În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de

satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni există diferenţe

semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor absolvite (tabelul 8):

subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi şi mai indecişi faţă de cei de sex

feminin;

respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai nemulţumiţi (18,5%),

respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai indecişi (57,8%),

iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă (37,7%);

în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii tehnice

(11,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii sociale (73,6%), iar cei mai

mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii economice (68,4%).

Tabelul nr. 8 Corelaţia dintre date socio-demografice ale respondenţilor şi gradul desatisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

gradul de satisfactie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

Test de semnificaţiefoarte

nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte

satisfacut + satisfacut

Total

Sex subiectmasculin 11,0% 56,1% 32,9% 100,0% 2 = 20,84;

DF= 2; p=0,000feminin 5,3% 34,7% 60,0% 100,0%

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 18,5% 48,9% 32,6% 100,0% 2 = 20,07; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 5,6% 57,8% 36,6% 100,0%

41 - 50 de ani 8,9% 53,4% 37,7% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 9,5% 52,4% 38,1% 100,0%

2 = 37,97; DF= 8;p=0,000

juridice 8,6% 58,2% 33,2% 100,0%

economice 8,8% 22,8% 68,4% 100,0%

sociale 2% 73,6% 24,4% 100,0%

tehnice 11,3% 50,0% 38,8% 100,0%

Analizând împreună cei 5 itemi ai comunicării externe putem spune

următoarele:

comunicarea interinstituţională, între unităţile MIRA şi alte instutuţii

aparţinând administraţiei centrale sau locale generează cel mai mare grad de

insatisfacţie (40%), în această privinţă existând şi cel mai mic procent de

respondenţi mulţumiţi (7,1%);

celelalte aspecte generează mult mai puţine nemulţumiri (între 8 şi 16%);

accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei generează

cele mai puţine nemulţumiri (8,5%) şi cel mai mare procent de respondenţi

267

Page 268: Comunicarea Cu Societatea Civila

satisfăcuţi/foarte satisfăcuţi (61,6%). Acest aspect însă este reglementat legal

prin Legea nr 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public259.

gradul de transparenţă al comunicării externe generează o mare proporţie de

subiecţi mulţumiţi (52,2%);

de remarcat că există o procent foarte mare de subiecţi indecişi între 30% şi

53,4%;

comunicarea instituţiei cu societatea civilă şi calitatea informaţiilor obţinute

de cetăţeni implică un grad relativ scăzut de mulţumire – aproximativ 1/3

dintre subiecţi (38,5%, respectiv 36,3%).

Grafic nr 6. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind comunicarea externă

Aşa cum arătam anterior, subiecţii cu vârsta cuprinsă în intervalul 20-30 de ani

sunt cei mai nemulţumiţi de toate cele 5 dimensiuni ale comunicării externe.

2. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA (între instituţiile aceluiaşi

minister, între serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de

execuţie şi între subiect şi colegi);

259 Publicată în Monitorul Oficial nr 663/23 octombrie 2001

268

Page 269: Comunicarea Cu Societatea Civila

gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA

Grafic nr 7. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţieprivind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA

Aproximativ 2/3 dintre subiecţi (59,63%) se declară mulţumiţi de modul în care se

desfăşoară comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA, unul din

10 respondenţi (10,83%) sunt nesatisfăcuţi, iar 29,55% sunt indecişi.

Tabelul nr. 9 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA

gradul de satisfactie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Sex subiectmasculin 9,2% 30,3% 60,5% 100,0% 2 = 10,40;

DF= 2; p=0,005feminin 21,6% 24,3% 54,1% 100,0%

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 20,9% 27,7% 51,4% 100,0% 2 = 34,39; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 4,4% 27,8% 67,8% 100,0%

41 - 50 de ani 10,3% 34,9% 54,8% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 15,0% 40,0% 45,0% 100,0%

2 = 36,17; DF= 8;p=0,000

juridice 5,2% 31,2% 63,6% 100,0%

economice 24,1% 19,0% 56,9% 100,0%

sociale 2,4% 41,5% 56,1% 100,0%

tehnice 16,3% 25,0% 58,8% 100,0%

În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de

satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA

există diferenţe semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor

absolvite (tabelul 9):

subiecţii de sex feminin (21,6%) sunt mai nemulţumite faţă de cei de sex masculin

(9,2%);

269

Page 270: Comunicarea Cu Societatea Civila

respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai nemulţumiţi (20,9%),

respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai indecişi (67,8%),

iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă (34,9%);

în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii economice

(24,1%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii sociale (41,5%) şi

administrative (40%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii juridice

(63,6%).

gradul de satisfacţie privind comunicarea între direcţiile/serviciile(birourile) din cadrul instituţiei în care lucrează

Grafic nr 8. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţieprivind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează

Comunicarea

între servicii este

o comunicare

inter-

instituţională la

scară mai mică,

dar are

specificul de a

aparţine aceluiaşi micro-univers social.

Având în vedere ritmul fluctuaţiei personalului de la un serviciu la altul, era de

aşteptat o proporţie foarte mare de subiecţi nemulţumiţi. Conform datelor din graficul

alăturat se observă însă că 31,79% dintre subiecţi s-au declarat nemulţumiţi, iar peste

jumătate (55,69%) sunt mulţumiţi.

Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea

între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează şi domeniul studiilor

270

Page 271: Comunicarea Cu Societatea Civila

absolvite (p = 0,000): cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii juridice (32,5%) şi tehnice

(31,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii economice (27,6%) şi

administrative (27,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii sociale

(75,6%).

Tabelul nr. 10 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţieprivind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează

Domeniul studiilor

gradul de satisfactie privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

administrative 27,3% 27,3% 45,5% 100,0%

2 = 25,23; DF= 8;p=0,001

juridice 32,5% 10,5% 57,1% 100,0%

economice 22,4% 27,6% 50,0% 100,0%

sociale 22,0% 2,4% 75,6% 100,0%

tehnice 31,3% 15,0% 53,8% 100,0%

gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi)

Grafic nr 9. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi)

În ceea ce priveşte

comunicarea transversală,

constatăm creşterea

satisfacţiei comunicării –

54,03%, precum şi

absenţa subiecţilor foarte

nemulţumiţi, ceea ce

înseamnă că relaţiile de

comunicare colegiale se

realizează cu o mai mare

uşurinţă.

Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea

comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau domeniul studiilor

absolvite (p = 0,000):

271

Page 272: Comunicarea Cu Societatea Civila

respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai nemulţumiţi (20,7%), iar cei

mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (55,6%);

în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii juridice

(17,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii tehnice (41,5%). Cei mai

satisfăcuţi de comunicarea transversală sunt cei cu studii sociale (87,8%), urmaţi

de cei care au absolvit studii administrative (66,7%) şi studii economice (65,5%).

Deşi într-o măsură mai mică, şi în cazul celorlaţi respondenţi se înregistrează o

mulţumire faţă de comunicarea între colegi - aproximativ jumătate dintre subiecţi

(studii tehnice – 55,7% şi studii juridice – 49,5%).

Tabelul nr. 11 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi)

gradul de satisfactie privind comunicarea transversală (între colegi) Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 20,7% 24,6% 54,7% 100,0% 2 = 25,93; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 6,3% 38,1% 55,6% 100,0%

41 - 50 de ani 17,8% 32,2% 50,0% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 14,3% 19,0% 66,7% 100,0%

2 = 34,85; DF= 8;p=0,000

juridice 17,3% 33,2% 49,5% 100,0%

economice 2,7% 31,8% 65,5% 100,0%

sociale 2,4% 9,8% 87,8% 100,0%

tehnice 8,9% 35,4% 55,7% 100,0%

gradul de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie)

Grafic nr 10. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privindcomunicarea

longitudinală (între conducere şi personalul

de execuţie)

Comunicarea

longitudinală este afectată

de prezenţa ideii de

ierarhie şi are un

272

Page 273: Comunicarea Cu Societatea Civila

preponderent caracter formal. Răspunsurile subiecţilor, mai exact ponderile acestora

sunt edificatoare, mai ales în comparaţie cu cele de la itemul anterior: nu în ceea ce

priveşte satisfacţia comunicării (56,47% faţă de 54,3%), ci în scăderea proporţiei de

indecişi (15,24% faţă de 32,72%) care în mare parte se declară nesatisfăcuţi – 28,28%

faţă de 13,26%. Am identificat următoarele posibile cauze, care însă trebuie testate ca

ipoteze într-o altă cercetare :

Colectivele nu sunt suficient de omogene datorită fluctuaţiei

personalului dintr-un serviciu în altul;

De multe ori managerii sunt numiţi din exteriorul colectivelor

respective;

Sunt menţinuţi în funcţii manageri fără pregătire adecvată de

management şi relaţii publice.

Şi în acest caz există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de

comunicarea comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau

domeniul studiilor absolvite (p = 0,000):

respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai nemulţumiţi (34,3%), cei

mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani- 21,2%), iar cei mai

mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (62,6%);

în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii

administrative (42,9%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii economice

(32,8%). Cei mai satisfăcuţi de comunicarea longitudinală (între conducere şi

personalul de execuţie) sunt cei subiecţii cu studii juridice (61%).

Tabelul nr. 12 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul

de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie)

gradul de satisfactie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 34,3% 11,2% 54,5% 100,0% 2 = 15,31; DF= 4; p=0,004

31-40 de ani 22,6% 14,8% 62,6% 100,0%

41 - 50 de ani 31,5% 21,2% 47,3% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 42,9% 28,6% 28,6% 100,0% 2 = 32,48; DF= 8;p=0,000

juridice 28,0% 11,0% 61,0% 100,0%

economice 10,3% 32,8% 56,9% 100,0%

273

Page 274: Comunicarea Cu Societatea Civila

sociale 29,3% 22,0% 48,8% 100,0%

tehnice 27,5% 17,5% 55,0% 100,0%

Aşa cum menţionam anterior, în partea teoretică a lucrării, comunicarea

operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă pe angajaţii

organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv totalitatea

procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de activitate. Comunicarea

internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul organizaţiei, atât

pe verticală cât şi pe orizontală.

Grafic nr 11. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind comunicarea internă

Analizând împreună cele 4 aspecte ale comunicării interne putem spune

următoarele:

comunicarea între servicii (birouri) generează cel mai mare grad de

insatisfacţie (31,8%), iar pe următorul loc se află comunicarea longitudinală

(între conducere şi personalul de execuţie) -28,3% ;

274

Page 275: Comunicarea Cu Societatea Civila

comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA

generează cel mai puţine nemulţumiri (10,8%) şi proporţia cea mai mare de

subiecţi care se declară mulţumiţi (59,6%);

toate cele 4 aspecte implică satisfacţie pentru mai mult de jumătate dintre

respondenţi: 59,6%- comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii

MIRA, 56,5%- comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de

execuţie), 55,7%- comunicarea între servicii (birouri) şi 54% - comunicarea între

colegi ;

de remarcat că există o un procent mult mai mic de subiecţi indecişi (între 13 -

33%) faţă de comunicarea externă (între 30% şi 53,4%).

3. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ (modul de comunicare şi

informare a respondentului)

Comunicarea interpersonală - În lucrarea de faţă am definit însă acest acest

concept ca fiind doar comunicarea care are ca obiectiv îndeplinirea scopurilor şi

obiectivelor organizaţiei.

gradul de satisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă

Grafic nr 12. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă

Se constată o

proporţie foarte mare de

subiecţi care declară că

sunt mulţumiţi în ceea ce

priveşte comunicarea în

cadrul instutuţiei,

înregistrându-se cel mai

mare procent – 83,38%.

De asemenea este

îmbucurător faptul că doar

7,15% din subiecţi declară că nu sunt mulţumiţi (cu menţiunea că nici un subiect nu a

275

Page 276: Comunicarea Cu Societatea Civila

optat pentru varianta de răspuns foarte nemulţumit) de participarea în procesul de

comunicare internă.

Tabelul nr. 13 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţieprivind participarea în procesul de comunicare internă

Dacă până în acest

moment al analizei

subiecţii cu cel mai mare

grad de insatisfacţie erau

tinerii, în privinţa

participării în procesul de

comuncare internă:

cei mai nemulţumiţi

sunt respondenţii cu

vârsta între 31 şi 40 de ani (8,9%),

cei mai indecişi sunt subiecţii cu vârsta între 20 şi 30 de ani (19,7%);

cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta între 41 şi 50 de ani (87%), ceea ce era

de aşteptat având în vedere că aceştia au cea mai mare vechime în sistem şi deci au

avut timpul necesar formării şi dezvoltării unui sistem de comunicare internă.

gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

Grafic nr 13. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

Răspunsurile la

acest item indică un

fenomen îmbucurător,

mai ales văzut din

perspectivă psiho-

socială: 60,27% dintre

subiecţi se consideră ca

fiind participanţi în

creuzetul ideatic din

276

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind participarea în procesul de comunicare internă

foarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecis

foarte satisfacut + satisfacut

Total

20-30 de ani4,5% 19,7% 75,8%

100,0%

31-40 de ani8,9% 4,5% 86,6%

100,0%

41 - 50 de ani

6,8% 6,2% 87,0%100,0

%Total

7,1% 9,4% 83,5%100,0

%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 33,175 4 ,000Likelihood Ratio 30,605 4 ,000

Page 277: Comunicarea Cu Societatea Civila

instituţie. Aceasta satisface nevoia de apartenenţă şi dezvoltă simţul de participare la

viaţa internă a instituţiei.

Chiar dacă ar putea fi determinat, în cea mai mare parte, de factori psihologici

şi motivaţionali individuali, nu este însă de neglijat procentul de insatisfacţie – 26,33%

(aproximativ unul din 4 subiecţi).

Conform datelor din tabelul 14 cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii de 20-30 de

ani (34,5%) şi cei cu studii sociale (29,3%), cei mai indecişi sunt cei de 41-50 de ani

( 26%) şi cei cu studii administrative (30%), iar cei mai mulţumiţi sunt respondenţii de

31-40 de ani (73%) şi cei cu studii economice (75,9%).

Tabelul nr. 14 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul

de satisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

gradul de satisfactie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 34,5% 14,1% 51,4% 100,0% 2 = 49,29; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 21,1% 5,9% 73,0% 100,0%

41 - 50 de ani 26,0% 26,0% 47,9% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 25,0% 30,0% 45,0% 100,0%

2 = 20,45; DF= 8;p=0,009

juridice 25,9% 11,8% 62,3% 100,0%

economice 8,6% 15,5% 75,9% 100,0%

sociale 29,3% 24,4% 46,3% 100,0%

tehnice 28,8% 11,3% 60,0% 100,0%

gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de informare din partea conducerii

Grafic nr 14. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul desatisfacţie privind posibilităţile de informare din partea conducerii

Această problemă va fi

întotdeauna controversată; ea

are ca suport cauze

preponderent subiective. Este

posibil însă şi ca subiecţii care

se declară satisfăcuţi de

modul în care sunt informaţi –

277

Page 278: Comunicarea Cu Societatea Civila

56,1% - să aibă această opinie şi datoratită creşterii calităţii actului managerial din

ultimii ani (ipoteză ce ar trebui însă verificată într-o altă cercetare).

Este de evidenţiat, în aceeaşi măsură şi procentul celor nesatisfăcuţi de modul în

care sunt informaţi – 29,82% (aproximativ o treime dintre subiecţi) care indică faptul

că problema comunicării longitudinale rămâne.

În funcţie de vârstă, cei mai nemulţumiţi sunt şi de această dată subiecţii cei mai

tineri -21-30 de ani (34,8%), iar în funcţie de domeniul studiilor absolvite subiecţii

care au studii administrative (38,1%); cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de

vârstă – 41-50 de ani (19,9%) şi cei cu studii sociale (29,3%), iar cei mai mulţumiţi

sunt respondenţii cu vârsta între 31- 40 de ani (63,3%) şi cei cu studii economice

(62,1%), urmaţi de cei cu studii juridice (60,7%).

Tabelul nr. 15 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul

de satisfacţie privind gradul de informare din partea conducerii

gradul de satisfactie privind gradul de informare din partea conducerii Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 34,8% 15,7% 49,4% 100,0% 2 = 14,54; DF= 4; p=0,006

31-40 de ani 27,0% 9,6% 63,3% 100,0%

41 - 50 de ani 29,5% 19,9% 50,7% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 38,1% 28,6% 33,3% 100,0%

2 = 19,12; DF= 8;p=0, 014

juridice 27,7% 11,5% 60,7% 100,0%

economice 22,4% 15,5% 62,1% 100,0%

sociale 26,8% 29,3% 43,9% 100,0%

tehnice 33,8% 16,3% 50,0% 100,0%

gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului

Grafic nr 15. Distribuţia respondenţilor în funcţie

de gradul de satisfacţieprivind modul în care

conducerea apreciază

realizările subiectului

278

Page 279: Comunicarea Cu Societatea Civila

Poate părea surprinzător procentul de 59,48% al celor mulţumiţi de felul în

care sunt priviţi de conducere, dar consider că în perioada actuală valoarea şi munca

nu mai pot fi ignorate sau minimizate de manageri care îşi doresc să conducă pe

criterii de eficienţă şi competenţă.

Există însă unele diferenţe semnificativ statistic (p = 0,000) pentru toţi cei 3

itemi de date factuale:

subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi (unul din 10 – 11,5% se declară

nemulţumit, o treime – 32% sunt indecişi şi doar unul din doi – 65,5% se declară

mulţumit) decât subiecţii de sex feminin (4 din 5 – 81% se declară mulţumite şi

foarte mulţumite) de modul în care conducerea apreciază realizările subiectului;

respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai nemulţumiţi (14,6%), cei

mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani- 35,2%), iar cei mai

mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (70,7%- peste 2/3);

în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii sociale

(16,7%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii juridice (33,8%), iar cei mai

satisfăcuţi de modul în care conducerea îi apreciază realizările sunt subiecţii cu

studii economice (90%) şi cei cu studii administrative (76,2%).

Tabelul nr. 16 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului

gradul de satisfactie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului Test de

semnificaţiefoarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut

+ satisfacut Total

Sex subiectmasculin 11,5% 31,9% 56,5% 100,0% 2 = 16,21;

DF= 2; p=0,000feminin 5,4% 13,5% 81,1% 100,0%

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 14,6% 24,2% 61,2% 100,0% 2 = 23,24; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 13,0% 35,2% 51,9% 100,0%

41 - 50 de ani 2,7% 26,5% 70,7% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 9,5% 14,3% 76,2% 100,0%

2 = 36,56; DF= 8;p=0,000

juridice 11,8% 33,8% 54,5% 100,0%

economice 2% 8,3% 89,7% 100,0%

sociale 16,7% 11,9% 71,4% 100,0%

tehnice 13,8% 27,5% 58,8% 100,0%

279

Page 280: Comunicarea Cu Societatea Civila

gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă subiectului

Grafic nr 16. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea

înţelege problemele cu care se confruntă subiectului

Rezultatele

obţinute la acest

item, coroborate cu

cele de la itemul

anterior, ne pot duce

la ipoteza că doar

aspecte de ordin

material, financiar

sau logistic le pot

genera. Se observă o

proporţie foarte mare de subiecţi indecişi (47,32% - aproximativ unul din 2 subiecţi) şi

de asemena şi o proporţie foarte mică atât de persoane foarte nemulţumite (3,69%),

cât şi de persoane foarte mulţumite (0,08%). De asemenea, nici o asociere nu e

semnificativ statistic (sex- p = 0,609, vârstă – p = 0,389 şi studii – p = 0,063 ).

gradul de satisfacţie privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei

Grafic nr 17. Distribuţia

respondenţilor în funcţie de gradul

de satisfacţie privind accesul la informaţii

în cadrul instituţiei

280

Page 281: Comunicarea Cu Societatea Civila

În ceea ce priveşte accesul la informaţie, un mare procent dintre subiecţi –

59,58% s-au declarat mulţumiţi, ceea ce evidenţiază deschiderea spre colaborare în

vederea soluţionării problemelor cu care se confruntă instituţia. Totuşi, 26,67% (mai

mult de ¼ )s-au arătat nemulţumiţi. Consider că instituţiile statului de drept şi mai ales

cele cu caracter special sunt încă într-o perioadă de căutări, de aşezare pe baze noi,

moderne.

Tabelul nr. 17 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şisatisfacţia privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei

Surprinzător, pentru

prima dată, cei mai

nemulţumiţi sunt ofiţerii cu

vârsta între 41-50 de ani

(40,1%- 2 din 5 subiecţi) şi

care, în general ar trebui să

deţină cele mai mari funcţii

şi deci şi cel mai mare

acces la informaţii. Tinerii

care, în general, erau cei mai nemulţumiţi, la acest item sunt cei mai indecişi (21,3%),

iar cei din grupa de vârstă de mijloc (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi (68,1%).

gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în cadrul instituţiei

Grafic nr 18. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în cadrul instituţiei

281

Vârsta subiect_recod

gradul de satisfactie privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei

foarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecis

foarte satisfacut + satisfacut

Total

20-30 de ani25,8% 21,3% 52,8%

100,0%

31-40 de ani20,0% 11,9% 68,1%

100,0%

41 - 50 de ani

40,1% 8,2% 51,7%100,0

%Total

26,7% 13,8% 59,5%100,0

%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 32,243 4 ,000Likelihood Ratio 30,866 4 ,000

Page 282: Comunicarea Cu Societatea Civila

Calitatea informaţiilor obţinute este o problemă subiectivă şi, în acelaşi timp,

de o importanţă majoră în vederea desfăşurării cu succes a activităţilor specifice.

Subiecţii au apreciat-o, în cea mai mare parte, ca satisfăcătoare – 64,37% (aproximativ

2 treimi), iar cel mai îmbucurător este faptul că doar 1% se declară nemulţumiţi de

calitatea

informaţiilor pe

care le obţin.

Se obsevă

de asemenea că

nici un respondent

nu s-a declarat

foarte nemulţumit,

dar nici foarte

mulţumit260.

Luând în calcul toţi cei 7 itemi ai dimensiunii se observă:

a) aspectele care generează cel mai mare grad de insatisfacţie sunt gradul de

informare din partea conducerii (29,8%) şi modul în care conducerea înţelege

probleme cu care se confruntă subiecţii (29,2%), urmate tot cu un procent mare de

accesul la informaţii în cadrul instituţiei (26,7%) şi posibilităţile de exprimare a

ideilor în cadrul instituţiei (26,3%);

b) modul în care conducerea înţelege probleme cu care se confruntă subiecţii

generează şi cea mai mare proporţie de indecişi (47,3%) şi cea mai puţină

satisfacţie (23,4%);

c) participarea în procesul de comunicare internă generează cel mai mare grad de

satisfacţie (83,4%);

d) un grad mare de satisfacţie (peste jumătate dintre subiecţi) este dat şi de: calitatea

informaţiilor obţinute (64,4%), posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul

instituţiei (60,3%), accesul la informaţii în cadrul instituţiei (59,6%), modul în care

conducerea apreciază realizările subiecţilor (59,5%) şi gradul de informare din

partea conducerii (56,1%).

260 Deoarece sunt foarte puţini subiecţi la nesatisfăcut şi nici unul la foarte nesatisfăcut în tabelul de asociere avem casuţă fără respondent (valoarea observată este mai mică decat cea aşteptată) şi nu a fost făcută asocierea

282

Page 283: Comunicarea Cu Societatea Civila

Grafic nr 19. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradulde satisfacţie privind comunicarea interpersonală

0

15

30

45

60

75

90

participarea în procesul decomunicare interna

7.2 9.5 83.4

posibilitatile de exprimare a ideilorîn cadrul institutiei

26.3 13.4 60.3

gradul de informare din parteaconducerii

29.8 14.1 56.1

modul în care conducerea văapreciaza realizarile

10.9 29.7 59.5

modul în care conducereaîntelege problemele cu care vaconfruntati

29.2 47.3 23.4

calitatea informatiilor obtinute 0.88 34.7 64.4

accesul la informatii în cadrulinstitutiei

26.7 13.7 59.6

foarte nesatisfacut + nesatisfacut

indecisfoarte satisfacut +

satisfacut

Având în vedere toate tabelele de asociere realizate până acum, se poate

observa că cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani,

iar cei din grupa de vărstă următoare (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi.

283

Page 284: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 18 Concluzii pe baza tabelelor de asociere  Cei mai nemulţumiţi Cei mai mulţumiţi

CO

MU

NIC

AR

EA

D

INT

RE

MIR

A Ş

I A

LT

E

INS

TIT

II S

AU

CU

S

OC

IET

AT

EA

CIV

ILĂ

-

exte

rnă

comunicarea interinstituţională 20-30 de ani -

comunicarea instituţiei cu societatea civilă

20-30 de ani 31-40 de ani

gradul de transparenţă al comunicării externe

20-30 de ani 31-40 de ani

accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei

20-30 de ani 31-40 de ani

calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

masculin20-30 de ani

tehnice

feminin41 - 50 de ani

economice

CO

MU

NIC

AR

EA

ÎN

C

AD

RU

L M

IRA

-

inte

rnă

instituţia în care lucraţi şi alte instituţii MIRA

feminin20-30 de anieconomice

masculin31-40 de ani

juridice

între servicii (birouri) juridice sociale

transversal (între colegi)20-30 de ani

juridice31-40 de ani

tehnice

longitudinal (între conducere şi personalul de execuţie)

20-30 de ani administrative

31-40 de anijuridice

CO

MU

NIC

AR

EA

IN

TE

RP

ER

SO

NA

participarea în procesul de comunicare internă

31-40 de ani 41 - 50 de ani

posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

20-30 de ani 31-40 de ani

gradul de informare din partea conducerii

20-30 de aniadministrative

31-40 de anieconomice

modul în care conducerea vă apreciază realizarile

Masculin20-30 de ani

sociale

Feminin41 - 50 de ani

economice

accesul la informaţii în cadrul instituţiei

41 - 50 de ani 31-40 de ani

Dacă pentru a putea avea o imagine clară asupra modului de distribuire a

respondenţilor (repartiţia datelor pe subclase), pentru fiecare item, am calculat

frecvenţe, pentru a putea sintetiza informaţiile şi a trage nişte concluzii am apelat tot la

statistica descriptivă şi am calculat coeficienţi de:

Dispersie (indicatori de împrăştiere261) – minim, maxim şi

amplitudinea262

261 Urmăresc să măsoare gradul de eterogenitate a populaţiei, gradul de dispersare a indivizilor pe scala valorilor variabilei respective262 Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă

284

Page 285: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tendinţă centrală (indicatori de poziţie263)- medie264, mediana265,

mod266 şi suma.

Tabelul nr. 19 Coeficienţii de dispersie şi de tendinţă centrală pentru cele 3 dimensiuni ale comunicării

  Minim Maxim Amplitudinea Media Mediana Mod Suma

CO

MU

NIC

AR

EA

DIN

TR

E

MIR

A Ş

I A

LT

E

INS

TIT

II S

AU

CU

S

OC

IET

AT

EA

CIV

ILĂ

-

exte

rnă

comunicarea interinstituţională

1 5 4 2,5 3 3 1513,1

comunicarea instituţiei cu societatea civilă

1 5 4 3,3 3 3 1967,9

gradul de transparenţă al comunicării externe

1 5 4 3,5 4 4 2076,4

accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei

1 5 4 3,5 4 4 2083,7

calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

1 5 4 3,2 3 3 1917,7

CO

MU

NI-

CA

RE

A

ÎN C

AD

RU

L

MIR

A -

inte

rnă

instituţia în care lucraţi şi alte instituţii MIRA

1 5 4 3,5 4 4 2050,2

între servicii (birouri) 1 5 4 3,1 4 4 1850,4

transversal (între colegi) 2 5 3 3,4 4 4 2026,4

longitudinal (între conducere şi personalul de execuţie)

1 5 4 3,4 4 4 2003,7

CO

MU

NIC

AR

EA

IN

TE

RP

ER

SO

NA

(m

odul

de

com

unic

are

şi in

form

are

a re

spon

dent

ului

)

participarea în procesul de comunicare internă

2 5 3 4,0 4 4 2358,9

posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

1 5 4 3,4 4 4 1990,9

gradul de informare din partea conducerii

1 5 4 3,2 4 4 1907,9

modul în care conducerea vă apreciază realizarile

1 5 4 3,5 4 4 2095,0

modul în care conducerea înţelege problemele cu care vă confruntaţi

1 5 4 2,9 3 3 1724,8

accesul la informaţii în cadrul instituţiei

1 5 4 3,5 4 4 2086,8

calitatea informaţiilor obţinute

2 4 2 3,6 4 4 2157,6

263 Încearcă să evidenţieze, printr-o singură valoare, tendinţa întregului grup, situaţia mijlocie sau tipică264 Se obţine împărţind suma valorilor individuale la efectivul eşantionului265 Este valoarea care separă efectivul eşantionului în 2 părţi egale266 Valoarea cu cea mai mare feecvenţă

285

Page 286: Comunicarea Cu Societatea Civila

Se pot desprinde următoarele:

o Există 3 itemi pentru care nu au existat subiecţi foarte nemulţumiţi (minimul este

2)

Comunicarea transversală (între colegi)- dimensiunea 2;

Participarea în procesul de comunicare internă - dimensiunea 3;

Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3;

o Există un singur item pentru care nu au existat subiecţi foarte mulţumiţi (maximul

este 4)

Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3;

o În general amplitudinea este 4, dar există şi excepţii:

Dimensiunea 2 are un item cu amplitudinea 3 - Comunicarea

transversală (între colegi);

Dimensiunea 3 are un item cu amplitudinea 3 - Participarea în procesul

de comunicare internă şi un item cu amplitudinea 2 - Calitatea

informaţiilor obţinute;

o Media:

Cea mai mică este 2,5 - dimensiunea 1, itemul Comunicarea

interinstituţională (cu alte instituţii care nu apartin MIRA);

Sub 3 mai avem şi la dimensiunea 3, itemul Modul în care

conducerea înţelege problemele cu care se confruntă

subiectul;

Cea mai mare este 4 - dimensiunea 3, itemul Participarea în

procesul de comunicare internă;

o Mediana:

Dimensiunea 1 are 3 itemi cu mediana 3: Comunicarea

interinstituţională, Comunicarea instituţiei cu societatea civilă,

Calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni;

Dimensiunea 2 are toţi itemii cu mediana 4;

286

Page 287: Comunicarea Cu Societatea Civila

Dimensiunea 3 are un singur item cu mediana 3: Modul în

care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă

subiectul;

o Modul- aceeaşi situaţie ca la mediană;

o Suma:

Dimensiunea 1 are un item cu cea mai mică medie (1513,1-

Comunicarea interinstituţională), iar media se află în

intervalul 1513,1-2083,7;

Dimensiunea 2 - media se află în intervalul 1850,4 - 2050,2

(este intervalul cu limita inferioară cea mai mare);

Dimensiunea 3 are un item cu cea mai mare medie (2358,9 -

Participarea în procesul de comunicare internă), iar media se

află în intervalul 1724,8 -2358,9).

În concluzie se pot spune următoarele267:

1. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA - internă (dimensiunea

2) – generează cel mai mare grad de satisfacţie/ este cel mai bine

echilibrată;

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ - modul de

comunicare şi informare a respondentului (dimensiunea 3) – are

şi puncte tari (participarea în procesul de comunicare internă –

itemul cu cea mai mare medie şi sumă din chestionar), dar şi

puncte slabe (calitatea informaţiilor obţinute –singurul item de

care nici un respondent nu este foarte mulţumit);

3. COMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE INSTITUŢII

SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ – externă (dimensiunea 1)-

267 cu rezerva că dimensiunile nu au acelaşi număr de itemi

287

Page 288: Comunicarea Cu Societatea Civila

care are cele mai multe puncte slabe : itemul cu cea mai mică

medie (2,5 - comunicarea interinstituţională), are cei mai mulţi

itemi cu modul 3.

4. Cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu vârsta cuprinsă

între 20- 30 de ani.

În baza experienţei îndelungate pe care o am în cadrul MIRA emit următoarea

ipoteză interpretativă: punctele slabe de la dimensiunile 2 şi 3 sunt determinate şi de

următoarele motive:

a) Sistemul puternic birocratic, în mare parte moştenit;

b) Incapacitatea instituţiilor de a se adapta rapid cerinţelor de comunicare

şi colaborare moderne;

c) Probleme legate de jurisdicţie şi incompatibilităţi;

d) Dotarea logistică de cele mai multe ori precară;

e) Insuficienta pregătire a personalului în domeniul comunicării;

f) Manifestarea unor fenomene psiho-motivaţionale : orgolii exacerbate,

indolenţă etc.

288

Page 289: Comunicarea Cu Societatea Civila

4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului:

„modul de realizare a comunicării dintre MIRA şi

societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de instruire a

personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de

comunicare”

Itemii chestionarului vizează comunicarea externă: gradul ei de „transparenţă” în

faţa cetăţenilor, imaginea pe care o are şi pe care şi-o gestionează în faţa societăţii

civile şi folosirea tehnicilor de comunicare şi mijloacelor moderne de

transmitere/primire a mesajelor .

Pentru analiza datelor am completat baza de date în SPSS utilizată în analiza primului chestionar (caseta 3)

Caseta 3- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu

chestionarul nr. 2 (definirea variabilelor)

289

Page 290: Comunicarea Cu Societatea Civila

foarte mare22.6%

foarte mic

1.3%

mic1.7%

la fel ca si al altor ministere

31.6%

mare42.7%

aprecierea gradului de informare a populaţiei privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere

Grafic nr 20. Distribuţia respondenţilor în funcţie de aprecierea gradului de informare privind

locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere

În aprecierea gradului de

informare a populaţiei privind

locul şi rolul MIRA în raport cu

alte ministere s-au obţinut

următoarele rezultate:

290

Page 291: Comunicarea Cu Societatea Civila

aproximativ 2/3 (65,3%) dintre respondenţi apreciază că există un grad de

informare mare (42.7%) şi foarte mare (22.6%);

aproximativ 1/3 dintre subiecţi (31.6%) consideră că este la fel cu al altor

ministere;

diferenţa -3 % dintre respondenţi îl consideră ca fiind mic şi foarte mic.

Există diferenţe semnificative (p = 0,000) între subiecţi:

subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani-6,7%) şi cei cu studii tehnice

(15,2%)consideră cel mai mult că gradul de informare privind locul şi rolul MIRA

în raport cu alte ministere este mic şi foarte mic;

subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (47,4%) şi cei cu studii economice (42,1%)

consideră cel mai mult că este la fel ca şi al altor ministere;

subiecţii din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani-82,2%) şi cei cu studii

administrative (76,2%) sunt cei mai mulţumiţi de gradul de informare privind locul

şi rolul MIRA, apreciindu-l ca fiind mare şi foarte mare.

Tabelul nr. 20 Corelaţia dintre vârsta şi tipul studiilor absolvite ale respondenţilor şi aprecierea gradului de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte

ministeregradul de informare privind locul şi rolul MIRA

în raport cu alte ministere Test de semnificaţiefoarte mic

+micla fel ca si al

altor ministerefoarte mare

+mare Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 6,7% 19,7% 73,6% 100,0% 2 = 67,20; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 1,9% 47,4% 50,7% 100,0%

41 - 50 de ani 1,4% 16,4% 82,2% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 9,5% 14,3% 76,2% 100,0%

2 = 58,45; DF= 8;p=0,000

juridice 1,5% 33,0% 65,4% 100,0%

economice 1% 42,1% 56,9% 100,0%

sociale 4,9% 29,3% 65,9% 100,0%

tehnice 15,2% 22,8% 62,0% 100,0%

aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei

Grafic nr 21. Distribuţia respondenţilor în funcţie derăspunsurile la întrebarea “În activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar?”

291

Page 292: Comunicarea Cu Societatea Civila

foarte mica

masura1.3%

foarte mare

masura63.5%

mare masura25.6%

mica masura

9.6%

Graficul alăturat

este edificator: 89,1%

dintre subiecţi consideră

comunicarea cu

societatea civilă

importantă, din care

63,5% o consideră

foarte importantă.

Acesta reprezintă un

semnal deosebit de clar

a impactului comunicării asupra conştiinţei colective, a necesităţii acesteia în toate

instituţiile statului. Nevoia de deschidere a unui sistem considerat rigid şi opac îşi

găseşte ecou în nevoia şi dreptul contribuabililor de a fi informaţi.

Cu toate acestea, aproximativ unul din 10 respondenţi (10,9%) consideră că în

activitatea poliţiei comunicarea publică nu reprezintă un obiectiv prioritar.

Şi în cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi:

subiecţii de sex masculin (11,9%), cei mai tineri (20-30 de ani- 20,8%) şi cei cu

studii sociale (24,4%) consideră cel mai mult că în activitatea poliţiei, comunicarea

publică nu este un obiectiv prioritar;

subiecţii de sex feminin (96%), cei cu vârsta de 31-40 de ani (95,6%) şi cei cu

studii economice (96,5%) consideră cel mai mult că în activitatea poliţiei,

comunicarea publică este un obiectiv prioritar.

Tabelul nr.21 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei

în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar? Test de

semnificaţiefoarte mica + micamăsură

foarte mare +maremăsură

Total

Sex subiectmasculin 11,9% 88,1% 100,0% 2 = 4,24;

DF= 1; p=0, 046feminin 4,0% 96,0% 100,0%

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 20,8% 79,2% 100,0% 2 = 29,39; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 4,4% 95,6% 100,0%

41 - 50 de ani 11,0% 89,0% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 9,5% 90,5% 100,0% 2 = 13,86; DF= 4;p=0,008

juridice 9,7% 90,3% 100,0%

economice 3,5% 96,5% 100,0%

sociale 24,4% 75,6% 100,0%

292

Page 293: Comunicarea Cu Societatea Civila

mare masura46,6%

foarte mare

masura28.4%

deloc0.3%

mica masura24.7%

tehnice 16,5% 83,5% 100,0%

opinia privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA

Grafic nr 22. Distribuţia respondenţilor în funcţie derăspunsurile la întrebarea “Apreciaţi că sunt credibile comunicatele de presă ale MIRA?”

Relaţiile

publice ale

MIRA, realizate

prin intermediul

comunicatelor

de presă, sunt

considerate

credibile de

75% dintre

subiecţi, în timp

ce 25% le consideră neconforme cu realitatea.

Conform tabelului nr. 22 se observă următoarele diferenţe semnificative:

subiecţii de sex masculin (26,0%), cei cu vârsta de 31-40 de ani (37%) şi cei cu

studii juridice (32,6%) consideră cel mai mult că comunicatele de presă ale MIRA

nu sunt credibile;

subiecţii de sex feminin (84,7%), cei mai tineri (20-30 de ani- 87,5%) şi cei cu

studii sociale (90,2%) au opinia cea mai favorabilă privind credibilitatea

comunicatelor de presă ale MIRA.

Tabelul nr.22 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA

comunicatele de presă ale MIRA sunt credibile?Test de

semnificaţiemicamăsură

foarte mare +maremăsură

Total

Sex subiectmasculin 26,0% 74,0% 100,0% 2 = 3,91;

DF= 1; p=0, 029feminin 15,3% 84,7% 100,0%

Vârsta subiect_reco

20-30 de ani 12,5% 87,5% 100,0% 2 = 40,53; DF= 2; 31-40 de ani 37,0% 63,0% 100,0%

293

Page 294: Comunicarea Cu Societatea Civila

foarte mica masura

4.9%mica

masura21.1%

mare masura47.7%

foarte mare masura25.3%

deloc1%

dp=0,00041 - 50 de ani 17,1% 82,9% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 19,0% 81,0% 100,0%

2 = 33,04; DF= 4;p=0,000

juridice 32,6% 67,4% 100,0%

economice 10,3% 89,7% 100,0%

sociale 9,8% 90,2% 100,0%

tehnice 10,1% 89,9% 100,0%

opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA

Grafic nr 23. Distribuţia respondenţilor în funcţie deopinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA

Paginile de

prezentare în

format electronic

ale MIRA sunt

considerate a fi

eficiente doar de

73% dintre cei

chestionaţi

(25,3% în foarte

mare măsură şi

47,7% în mare măsură), în timp ce 26% le consideră puţin vizibile în comunitate, iar

1% cred că aceste pagini nu sunt deloc eficiente.

În cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi astfel:

subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (32,8%) şi cei cu studii economice (44,8%)

consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale MIRA nu sunt eficiente;

subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani- 76,8%) şi cei cu studii juridice (77,2%)

consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente.

Tabelul nr. 23 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA

paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente? Test de semnificaţiefoarte mica + mica mare + foarte mare Total

294

Page 295: Comunicarea Cu Societatea Civila

mica masura10.7%

foarte mica

masura3.5%

deloc5.2%

mare masura18.7%

foarte mare

masura61.8%

masura masura

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 23,2% 76,8% 100,0% 2 = 11,98; DF= 2; p=0,002

31-40 de ani 32,8% 67,2% 100,0%

41 - 50 de ani 17,9% 82,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 33,3% 66,7% 100,0%

2 = 13,94; DF= 4;p=0,007

juridice 22,8% 77,2% 100,0%

economice 44,8% 55,2% 100,0%

sociale 31,7% 68,3% 100,0%

tehnice 29,3% 70,7% 100,0%

opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către mass-media

Grafic nr 24. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind furnizarea de informaţii utile

despre activitatea MIRA de către televiziune

Conform

datelor din

graficul alăturat se

observă că:

o 4 din 5

respondenţi

(80,5%)

consideră că

televiziunea

furnizează

informaţii utile despre activitatea MIRA;

o 14,2% cred că televiziunea furnizează doar în mică şi foarte mică măsură

informaţii utile despre activitatea MIRA;

o deşi într-o proporţie mică, 5,2% au optat însă pentru varianta de răspuns “deloc”.

Pentru acest item avem o singura diferenţă semnificativă : cei mai sceptici

privind furnizarea de către televiziune de informaţii utile despre activitatea MIRA sunt

subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de ani (deloc-8,8% şi mică+foarte mică măsură

295

Page 296: Comunicarea Cu Societatea Civila

deloc13.0%

foarte mica masura11.4%

mare masura25.6%

foarte mare

masura21.4%

mica masura28.6%

– 29,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din grupa de vârstă de 31-40 de ani

(90,7%).

Tabelul nr. 24 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către televiziune

televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? Test de

semnificaţiedeloc

foarte mica + mica masura

foarte mare + mare masura

Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 7,9% 11,8% 80,3% 100,0% 2 = 54,99; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 1,5% 7,8% 90,7% 100,0%

41 - 50 de ani 8,8% 29,3% 61,9% 100,0%

opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio

Grafic nr 25. Distribuţia respondenţilor în funcţie deopinia privind furnizarea de informaţii utile

despre activitatea MIRA de către posturile de radio

Dacă în

privinţa

televiziunii există

o opinie majoritară

că aceasta

furnizează

informaţii utile

despre activitatea

MIRA, în cazul

posturilor de radio,

opiniile sunt mai diferenţiate:

o doar aproximativ jumătate (47%) dintre respondenţi au optat pentru “mare

măsură” (25,6%) şi “foarte mare măsură”(21,4%);

296

Page 297: Comunicarea Cu Societatea Civila

deloc7.5%

mica masura25.2%

foarte mare

masura25.4%

foarte mica

masura5.8%

mare masura36.1%

o 40% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (28,6%) şi “foarte

mică măsură”(11,4%);

o proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc” este mult

mai mare – 13%.

Există diferenţă semnificativă doar în corelaţia cu domeniul studiilor

respondenţilor: cei mai sceptici privind furnizarea de către posturile de radio de

informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii cu studii economice (deloc -

31%), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură sunt cei cu

studii sociale (48,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (52,6%).

Tabelul nr.25 Corelaţia dintre domeniul studiilor respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio

posturile de radio furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? Test de

semnificaţiedeloc

foarte mica + mica masura

foarte mare +mare masura

Total

Domeniul studiilor

administrative 19,0% 33,3% 47,6% 100,0%

2 = 44,23; DF= 8;p=0,000

juridice 7,6% 39,8% 52,6% 100,0%

economice 31,0% 32,8% 36,2% 100,0%

sociale 29,3% 48,8% 22,0% 100,0%

tehnice 17,5% 33,8% 48,8% 100,0%

opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă

Grafic nr 26. Distribuţia respondenţilor în funcţie deopinia privind furnizarea de informaţii utile

despre activitatea MIRA de către presa scrisă

În privinţa

presei scrise există o

opinie mai

favorabilă decât în

297

Page 298: Comunicarea Cu Societatea Civila

privinţa posturilor de radio, dar mai defavorabilă decât cea referitoare la posturile de

televiziune:

o 61,5% dintre respondenţi au optat pentru “mare măsură” (36,1%) şi “foarte mare

măsură” (25,4%);

o 31% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (25,2%) şi “foarte

mică măsură”(5,8%);

o proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc” este de

7,5%.

Ca şi în cazul itemului privind televiziunea, pentru acest item avem o singura

diferenţă semnificativă: cei mai sceptici privind furnizarea de către televiziune de

informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de

ani (deloc- 13%), %), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură

sunt cei mai tineri dintre subiecţi (33,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din

grupa de vârstă de 31-40 de ani (68,1%).

Tabelul nr. 26 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă

presa scrisă furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? Test de

semnificaţiedeloc

foarte mica + mica masura

foarte mare + mare masura

Total

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 11,3% 33,3% 55,4% 100,0% 2 = 24,99; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 1,9% 30,0% 68,1% 100,0%

41 - 50 de ani 13,0% 30,1% 56,8% 100,0%

Analizând comparativ opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister cu

cea care se reflectă în mass-media se observă că:

o respondenţii sunt mai mulţumiţi de imaginea MIRA furnizată de minister decât

cea care se reflectă în mass-media (de ex: proporţia celor care au optat pentru

varianta de răspuns “deloc” este până în 1%);

298

Page 299: Comunicarea Cu Societatea Civila

o imaginea reflectată prin televiziune ocupă un loc oarecum intermediar: deşi

este un procent de 5,2% dintre subiecţi care au optat pentru varianta de răspuns

“deloc”, concomitent şi cea mai mare porporţie de respondenţi – 80,5% - au

optat pentru răspunsurile în „mare măsură” şi „ foarte mare măsură”;

o Imaginea MIRA cea mai puţin apreciată de subiecţi este cea reflectată de

posturile de radio: 13%-deloc, 40%- foarte mică şi mică măsură şi doar 47%

(deci mai puţin de jumătate) în mare şi foarte mare măsură.

Grafic nr 27. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind imaginea MIRA (comparative cea furnizată de minister cu cea care se reflectă în mass-media) -%

0

10

20

30

40

50

60

70

80

deloc 0.3 0.9 5.2 13.0 7.5

foarte mica + mica masura 24.7 26.0 14.2 40.0 31.0

foarte mare + mare masura 75.0 73.1 80.5 47.0 61.5

comunicate de presă

paginile WEB

televiziunea posturile

radiopresa scrisă

Deşi comparaţia este puţin forţată, se poate emite totuşi o ipoteză pentru o altă

cercetare:

o Subiecţii (20-30 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei,

comunicarea publică este în mică/foarte mică măsură un obiectiv prioritar, au

„aşteptări” mai mici în această privinţă şi în consecinţă se declară mai mulţumiţi

de imaginea MIRA furnizată de minister;

o Subiecţii (31-40 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei,

comunicarea publică este în mare/foarte mare măsură un obiectiv prioritar, au

„aşteptări” mai mari şi în consecinţă se declară mai nemulţumiţi de imaginea

MIRA furnizată de minister, dar mai mulţumiţi de cea care se reflectată în mass-

media (televiziune şi presa scrisă)

299

Page 300: Comunicarea Cu Societatea Civila

Caseta nr. 4 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre vârsta respondenţilor şi aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei şi opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister şi cea care se reflectată în mass-

media

în următoarele întrebări (Q19) am dorit să aflu opinia respondenţilor faţă de

măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat

populaţiei:

Conform datelor din graficul nr. 25 se observă următoarele:

o prevenirea infracţiunilor este considerată o activitate fundamentală a Poliţiei şi

de aceea modul în care ea este „transparentă” publicului este esenţial.

Comunicarea publică asupra acestei activităţi este, în opinia celor intervievaţi,

activitatea cea mai transparentă şi comunicată adecvat populaţiei existând o

opinie majoritară pozitivă - 81,4% dintre subiecţi şi numai 18,6% o consideră

nesatisfăcătoare;

o o opinie majoritară, similară, există şi în cazul activităţii de menţinere şi

restabilire a ordinii: o opinie majoritară pozitivă – 75,6% dintre subiecţi şi

numai 24,4% o consideră nesatisfăcătoare;

300

în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar?foarte mica + mica măsură

foarte mare +mare măsură

Vârsta subiect_recod

20-30 de ani 20,8% 79,2%31-40 de ani 4,4% 95,6%41 - 50 de ani 11,0% 89,0%

comunicatele de presă ale MIRAmica

măsurăfoarte mare +mare

măsură Vârsta subiect_recod 31-40 de ani 20-30 de ani

paginile de prezentare WEB ale MIRAfoarte mica + mica masura

mare + foarte mare masura

Vârsta subiect_recod 31-40 de ani 20-30 de ani

televiziunea

delocfoarte mica + mica masura

foarte mare + mare masura

Vârsta subiect_recod 41 - 50 de ani 41 - 50 de ani 31-40 de anipresa scrisă

delocfoarte mica + mica

masurafoarte mare + mare

masuraVârsta subiect_recod 41 - 50 de ani 20-30 de ani 31-40 de ani

Page 301: Comunicarea Cu Societatea Civila

o şi în cazul a altor 2 itemi: „răspuns la apelurile cetăţenilor” şi „prezenţa în

stradă” există, deşi în proporţii mai mici decât la itemii menţionaţi anterior, o

opinie majoritar pozitivă – peste 2/3 dintre subiecţi (raspuns la apelurile

cetatenilor – 69,2%, prezenta in strada -69,1%), fără nici un subiect care să

opteze pentru ultima variantă de răspuns(„deloc”);

o pentru itemul răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor deşi există o proporţia

destul de mare de subiecţi care au optat pentru variantele de răspuns foarte

mare şi mare măsură (62,7%), procentul celor care consideră că această

activitate a poliţiei este transparentă şi comunicată adecvat populaţiei doar într

–o măsură mică şi foarte mică (37% - deci mai mult de o treime dintre

respondenţi), semnalează că sunt necesare iniţierea unor măsuri de

îmbunătăţire a acestui aspect;

o în cazul itemului investigarea infracţiunilor opiniile sunt mult mai

diversificate şi, mai ales, este itemul cu cea mai mare proporţie de respondenţi

(7,4%) care consideră că această activitate nu este deloc transparentă şi

comunicată adecvat populaţiei, motiv pentru care şi în acest caz consider că

sunt necesare măsuri de îmbunătăţire a acestui aspect;

o oferirea de servicii destinate populaţiei este, în opinia respondenţilor,

activitatea cea mai puţin transparentă şi comunicată adecvat: 48,4%- au optat

pentru variantele de răspuns foarte mare şi mare măsură, 49,6%- au ales

variantele de răspuns mică şi foarte mică măsură, iar 2% -deloc şi de aceea

consider că, pentru îmbunătăţirea acestui aspect, sunt necesare măsuri urgente

şi de amploare.

Grafic nr 28. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei

301

Page 302: Comunicarea Cu Societatea Civila

0% 25% 50% 75% 100%

prezenta in strada

mentinerea si restabilirea ordinii

raspuns la reclamatii ale cetatenilor

raspuns la apelurile cetatenilor

oferirea unor servicii

investigarea infractiunilor

prevenirea infractiunilor

foarte mare masura 33.2 33.6 24.1 29.7 14.2 24.2 33.1

mare masura 35.9 41.9 38.7 39.4 34.2 37.5 48.3

mica masura 21.5 23.2 29.8 29.9 42.6 23.0 13.8

foarte mica masura 9.4 1.2 7.2 0.9 7.0 7.9 4.8

deloc 0.3 2.0 7.4

prezenta in strada

mentinerea si restabilirea

ordinii

raspuns la reclamatii ale cetatenilor

raspuns la apelurile

cetatenilor

oferirea unor servicii

investigarea infractiunilor

prevenirea infractiunilor

Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind

măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei

indică următoarele diferenţe semnificative:

Tabelul nr. 27 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei

investigarea infractiunilor Test de semnificaţiedeloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura Total

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 9,0% 24,3% 66,7% 100,0% 2 = 12,72; DF= 4; p=0, 013

31-40 de ani 5,2% 37,6% 57,2% 100,0%41 - 50 de ani 9,7% 26,2% 64,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 19,0% 33,3% 47,6% 100,0%

2 = 40,52; DF= 8;p=0,000

juridice 5,2% 28,0% 66,8% 100,0%economice 5,2% 41,4% 53,4% 100,0%sociale 5,0% 60,0% 35,0% 100,0%tehnice 17,7% 26,6% 55,7% 100,0%

oferirea de servicii destinate populaţiei

Vârsta subiect_r

20-30 de ani ,6% 44,1% 55,4% 100,0% 2 = 33,78; DF= 4; p=0, 000

31-40 de ani ,5% 53,2% 46,3% 100,0%41 - 50 de ani 7,5% 49,0% 43,5% 100,0%

prevenirea infractiunilorfoarte mica + mica masura mare + foarte mare masura Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 12,4% 87,6% 100,0% 2 = 10,88; DF= 2; p=0,004

31-40 de ani 18,5% 81,5% 100,0%41 - 50 de ani 26,7% 73,3% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 33,3% 66,7% 100,0% 2 = 27,72; DF= 4;p=0,000

juridice 14,1% 85,9% 100,0%economice 39,7% 60,3% 100,0%sociale 29,3% 70,7% 100,0%

302

Page 303: Comunicarea Cu Societatea Civila

tehnice 17,7% 82,3% 100,0%

raspuns la apelurile cetatenilor

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 25,8% 74,2% 100,0% 2 = 10,17; DF= 2; p=0, 006

31-40 de ani 37,4% 62,6% 100,0%41 - 50 de ani 24,7% 75,3% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 38,1% 61,9% 100,0%

2 = 39,02; DF= 4;p=0,000

juridice 23,6% 76,4% 100,0%economice 41,4% 58,6% 100,0%sociale 39,0% 61,0% 100,0%tehnice 57,0% 43,0% 100,0%

raspuns la reclamatii ale cetatenilor

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 22,7% 77,3% 100,0% 2 = 30,19; DF= 2; p=0, 000

31-40 de ani 48,1% 51,9% 100,0%41 - 50 de ani 34,2% 65,8% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 33,3% 66,7% 100,0%

2 = 11,22; DF= 4;p=0,024

juridice 33,6% 66,4% 100,0%economice 46,6% 53,4% 100,0%sociale 46,3% 53,7% 100,0%tehnice 50,0% 50,0% 100,0%

mentinerea si restabilirea ordinii

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 23,6% 76,4% 100,0% 2 = 10,50; DF= 2; p=0, 005

31-40 de ani 30,0% 70,0% 100,0%41 - 50 de ani 15,8% 84,2% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 19,0% 81,0% 100,0%

2 = 22,42; DF= 4;p=0,000

juridice 21,2% 78,8% 100,0%economice 41,4% 58,6% 100,0%sociale 12,2% 87,8% 100,0%tehnice 38,0% 62,0% 100,0%

prezenta in strada

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 42,1% 57,9% 100,0% 2 = 27,82; DF= 2; p=0, 000

31-40 de ani 32,0% 68,0% 100,0%41 - 50 de ani 15,1% 84,9% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 23,8% 76,2% 100,0%

2 = 11,83; DF= 4;p=0,019

juridice 28,0% 72,0% 100,0%economice 43,1% 56,9% 100,0%sociale 31,7% 68,3% 100,0%tehnice 43,8% 56,3% 100,0%

Conform datelor din tabelul 28 se observă că:

subiecţii de 20-30 de ani sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că

activităţile poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei (itemii:

„prevenirea infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „oferirea de servicii

destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”), declarându-se cei

mai nemulţumiţi doar la un singur item: „menţinerea şi restabilirea ordinii”;

subiecţii din ultima grupă de vârstă, de 41-50 de ani, sunt cei care consideră în cea

mai mică măsură că activităţile poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat

populaţiei (4 itemi: „prevenirea infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”,

„oferirea de servicii destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”),

declarându-se însă cei mai mulţumiţi în privinţa: „răspuns la apelurile cetăţenilor”,

„menţinerea şi restabilirea ordinii”, „prezenţa în stradă”.

303

Page 304: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 28 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei

prevenirea infractiunilor

foarte mica + mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_ r 41 - 50 de ani 20-30 de aniDomeniul studiilor economice juridice

investigarea infractiunilor

deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_r 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de aniDomeniul studiilor administrative sociale juridice

oferirea de servicii destinate populaţiei

deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_r 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de ani

raspuns la apelurile cetatenilor

foarte mica + mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_ r 31-40 de ani 41 - 50 de aniDomeniul studiilor tehnice juridice

raspuns la reclamatii ale cetatenilor

foarte mica + mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_ r 41 - 50 de ani 20-30 de aniDomeniul studiilor tehnice administrative, juridice

mentinerea si restabilirea ordinii

foarte mica + mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_ r 20-30 de ani 41 - 50 de aniDomeniul studiilor economice sociale

prezenta in strada

foarte mica + mica masura mare + foarte mare masuraVârsta subiect_ r 31-40 de ani 41 - 50 de aniDomeniul studiilor tehnice administrative, juridice

În raport cu domeniul studiilor absolvite se observă că:

cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (3 itemi: „prevenirea

infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „răspuns la apelurile cetăţenilor”, dar

în proporţii mari şi de „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor” şi „prezenţa în

stradă”);

cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu studii tehnice („răspuns la apelurile

cetăţenilor”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”, „prezenţa în stradă”), şi cu

studii economice („prevenirea infracţiunilor” şi „menţinerea şi restabilirea

ordinii”).

în următoarele întrebări am dorit să aflu opinia respondenţilor privitor la cât de

interesaţi consideră că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea

poliţiei (Q20) precum şi opinii faţă de relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de

304

Page 305: Comunicarea Cu Societatea Civila

mare masura48.1%

foarte mare

masura26.9%

foarte mica

masura7.2%

mica masura11.2%

cateodata mica,

cateodata mare6.6%

comunicare: emiţător şi receptor – MIRA (prin repreznetanţii săi, ofiţerii de

poliţie) şi populaţie (Q21).

Grafic nr 29. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii

interesaţisă fie informaţi în legătură cu activitatea poliţieiConform datelor

din graficul alăturat 3

din 4 respondenţi

consideră că cetăţenii

doresc foarte mult să fie

informaţi în legătură cu

activitatea MIRA, 75%

dintre ei exprimându-se

în acest sens.

6,6% au o opinie

neutră, iar restul ,

aproximativ unul din 5 (18,4%), consideră că există un interes scăzut al populaţiei

pentru informarea în legătură cu activitatea poliţiei.

Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind

măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţi să fie informaţi în legătură cu

activitatea poliţiei indică următoarele diferenţe semnificative:

subiecţii de sex masculin şi cu vârsta între 20-30 de ani sunt cei care consideră în

cea mai mare măsură că cetăţenii sunt dezinteresaţi/indiferenţi să fie informaţi în

legătură cu activitatea poliţiei;

subiecţii de sex feminin (94,6%)şi cu vârsta între 41-50 de ani (95,9%) sunt cei

care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie informaţi

în legătură cu activitatea poliţiei;

în raport cu domeniul studiilor absolvite subiecţii cu pregătire tehnică (7,6%) sunt

cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt dezinteresaţi, iar cei cu

pregătire în domeniul ştiinţelor sociale (97,6%) sunt cei care consideră în cea mai

mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie informaţi în legătură cu activitatea

poliţiei.

305

Page 306: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 29 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţisă fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei

Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei? Test de

semnificaţiefoarte dezinteresati + dezinteresati

nici interesati, nici dezinteresati

interesati + foarte interesati Total

Sex subiectmasculin 1,2% 4,2% 94,6% 100,0% 2 = 27,52;

DF= 2; p=0, 000feminin 9,5% 10,8% 79,7% 100,0%

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 3,4% 7,3% 89,3% 100,0% 2 = 12,41; DF= 4; p=0,015

31-40 de ani 1,5% 6,3% 92,2% 100,0%

41 - 50 de ani 2,1% 2% 95,9% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 5,0% 10,0% 85,0% 100,0%

2 = 53,24; DF= 8;p=0,000

juridice 1,0% 1,8% 97,1% 100,0%

economice 1,7% 17,2% 81,0% 100,0%

sociale 0,2% 2,2% 97,6% 100,0%

tehnice 7,6% 12,7% 79,7% 100,0%

Conform aprecierilor subiecţilor, privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de

comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie, se constată următoarele:

la întrebarea dacă cetăţenii respectă lucrătorii ministerului unul din 5 subiecţi

(21,5%) consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică măsură,

aproximativ ½ (46,5%) au ales varianta de răspuns neutră „câteodată în mică

măsură, câteodată în mare măsură” şi mai puţin de o treime dintre respondenţi cred

că cetăţenii respectă poliţia în mare şi foarte mare măsură; nu consider însă situaţia

alarmantă în contextul crizei de autoritate care afectează toate instituţiile statului,

ceea ce nu înseamnă că nu sunt necesare măsuri de îmbunătăţire a siuaţiei;

în privinţa ajutorului pe care consideră că cetăţenii îl oferă poliţiei situaţia este mai

bună, faţă de itemul anterior, în sensul că deşi proporţia celor care au optat pentru

mică şi foarte mică măsură creşte cu 2%, proporţia celor care consideră că acest

lucru se întâmplă în mare şi foarte mare măsură creşte cu 10% ajungând la 42%;

pentru întrebarea dacă comunicarea externă MIRA satisface nevoile cetăţenilor şi

comunităţii locale se constată cea mai mică proporţie (1,9%) de respondenţi care

consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică măsură, ¼ (25%)

apreciază că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna („câteodată în mică măsură,

câteodată în mare măsură”), iar majoritatea (73,1%) consideră că prin

comunicarea externă pe care o are MIRA răspunde nevoilor cetăţenilor şi

306

Page 307: Comunicarea Cu Societatea Civila

comunităţii locale, un procent pe care îl consider încurajator pentru nivelul de

dezvoltare instituţional al societăţii.

Grafic nr 30. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie

În privinţa corelaţiei dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia

privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor –

MIRA vs. populaţie, există următoarele diferenţe semnificative:

subiecţii de sex feminin şi cei de 20-30 de ani consideră în mai mare măsură decât

cei de sex masculin şi respondenţii de 41 - 50 de ani că „cetăţenii respectă poliţia”

şi „poliţia este ajutată de către cetăţeni”, iar cei de 31-40 de ani au optat în mai

mare măsură pentru raăspunsul „câteodată în mică măsură, câteodată în mare

măsură”, evitând să adopte o opinie tranşantă;

subiecţii de sex masculin consideră în mai mare măsură decât cei de sex feminin

că „comunicarea externă realizată de MIRA cu cetăţenii şi comunitatea locală

satiaface nevoile acestora”.

307

1- cetăţenii respectă poliţia?

2 - poliţia este ajutată de către cetăţeni?

3 - comunicarea externă MIRA satiaface nevoile cetăţenilor?

Page 308: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 30 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie

cetăţenii respectă poliţia?

Test de semnificaţie

mica + foarte mica masura

cateodata in mica masura, cateodata in mare masura

mare + foarte mare

masura

Total

Sex subiectmasculin 21,6% 48,4% 30,1% 100,0% 2 = 8,11;

DF= 2; p=0, 017feminin 20,3% 33,8% 45,9% 100,0%

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 7,9% 53,4% 38,8% 100,0% 2 = 38,81; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 23,7% 49,3% 27,0% 100,0%

41 - 50 de ani 33,6% 32,9% 33,6% 100,0%

poliţia este ajutată de către cetăţeni?

Test de semnificaţie

mica + foarte mica masura

cateodata in mica masura, cateodata in mare masura

mare + foarte mare

masura

Total

Sex subiectmasculin 24,8% 35,2% 40,0% 100,0% 2 = 7,51;

DF= 2; p=0, 023feminin 14,7% 29,3% 56,0% 100,0%

Vârsta subiect_r

20-30 de ani 19,6% 31,8% 48,6% 100,0% 2 =24,22; DF= 4; p=0,000

31-40 de ani 18,5% 37,8% 43,7% 100,0%

41 - 50 de ani 37,4% 32,0% 30,6% 100,0%

comunicarea externă realizată de MIRA cu cetăţenii şi comunitatea locală satiaface nevoile acestora?

Test de semnificaţie

mica + foarte mica masura

cateodata in mica masura, cateodata in mare masura

mare + foarte mare

masura

Total

Sex subiectmasculin 2,5% 22,5% 74,9% 100,0% 2 = 18,52;

DF= 2; p=0, 000feminin 5,3% 41,3% 53,3% 100,0%

Există o corelaţie semnificativă statistic (p= 0.000) între respectul şi ajutorul pe

care îl oferă cetăţenii poliţiei:

8,6% dintre subiecţi consideră că atât respectul, cât ajutorul sunt acordate de către

populaţie poliţiei în mică şi foarte mică măsură;

24,1% dintre respondenţi cred că ele sunt acordate cateodată în mică măsură,

câteodată în mare masură,

16% consideră că că atât respectul, cât ajutorul sunt acordate de către populaţie

poliţiei în mare şi foarte mare măsură

Tabelul nr. 31 Corelaţia dintre respectul şi ajutorul pe care îl acordă cetăţenii poliţiei

cetăţenii respectă poliţia?

poliţia este ajutată de către cetăţeni?mica + foarte mica masura

cateodata in mica masura, cateodata in mare masura

mare + foarte mare masura Total

mica + foarte mica masura 8,6% ,8% 12,0% 21,4%cateodata in mica masura, 8,4% 24,1% 14,0% 46,5%

308

Page 309: Comunicarea Cu Societatea Civila

cateodata in mare masuramare + foarte mare masura 6,4% 9,6% 16,0% 32,0%

Total 23,4% 34,6% 42,0% 100,0%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 96,889(a) 4 ,000Likelihood Ratio 113,323 4 ,000Linear-by-Linear Association 3,326 1 ,068N of Valid Cases 593

a 0 cells (,0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 29,77.

prin întrebarea Q22 am dorit să aflu opinia respondenţilor privitor la semnificaţia

termenului comunicare

Deşi ordinea itemilor în chestionar a fost alta (vezi pag. 240), conform

răspunsurilor subiecţilor se poate deduce următoarea semnificaţie a termenului de

comunicare:

1. în primul rând semnifică primirea de către persoana respectivă de informaţii

(94%- da);

2. ulterior înseamnă schimb de informaţii cu şeful ierarhic (comunicare

longitudinală -între conducere şi personalul de execuţie) – 84,9%- răspunsuri

pozitive;

3. pentru mai puţin de 2/3 dintre subiecţi (60,7%-da) înseamnă schimb de

informaţii cu colegii (comunicarea transversală);

4. pentru doar 59,7% (mai puţin de 3 din 5 subiecţi) înseamnă schimb de informaţii

cu publicul;

5. pe ultimul loc, pentru aproximativ 2 din 5 respondenţi (42,4%) înseamnă schimb

de informaţii cu mass-media (ex presa).

Grafic nr 31. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind semnificaţia termenului comunicare

309

Page 310: Comunicarea Cu Societatea Civila

Pentru corelaţia între semnificaţiile termenului comunicare şi datele socio-

demografice ale respondenţilor există următoarele diferenţe statistice:

subiecţii de sex masculin consideră în mai mare măsură decât cei de sex feminin

că prin comunicare se înţelege informarea proprie, iar subiecţii de sex feminin au

optat în mai mare măsură decât colegii lor pentru schimb de informaţii cu colegii;

în funcţie de vârstă: pentru subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani) înseamnă în mai

mare măsură decât pentru ceilalţi subiecţi schimb de informaţii cu şeful ierarhic

(94,9%) şi colegii (77,9%), pentru subiecţii de 31-40 de ani înseamnă mai puţin

decât la restul colegilor comunicarea cu mass-media (64,8%) şi cu publicul

(49,6%), iar pentru subiecţii din grupa de vârstă 41-50 de ani înseamnă în mai

mare măsură schimb de informaţii cu publicul (78,1%) şi mass-media (50%) şi în

mai mică măsură schimb de informaţii cu colegii (67,1%) sau şeful ierarhic

(28,8%);

subiecţii cu pregătire juridică consideră în mai mare măsură decât ceilalţi colegi că

prin comunicare se înţelege informarea proprie (96,6%) şi schimb de informaţii cu

mass-media (40,6%) şi în mai mică măsură schimb de informaţii cu colegii

(47,1%), cei cu studii tehnice consideră în cea mai mică măsură că prin

comunicare se înţelege informarea proprie (12,2%), cei cu studii administrative

consideră în cea mai mare măsură că termenul comunicare nu desemnează schimb

de informaţii cu mass-media (66,7%), iar cei cu studii economice consideră în cea

mai mare măsură că prin comunicare se înţelege schimb de informaţii cu colegii

(89,7%).

Tabelul nr. 32 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi semnificaţiile termenului de comunicare

comunicare_ să mă informez (să primesc informaţii)da nu Total

Sex subiect

masculin 96,3% 3,7% 100,0% 2 =16,66; DF=1p=0,000feminin 85,1% 14,9% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 90,5% 9,5% 100,0%

2 = 10,90; DF= 4;p=0, 028

juridice 96,6% 3,4% 100,0%economice 93,1% 6,9% 100,0%sociale 95,1% 4,9% 100,0%tehnice 87,8% 12,2% 100,0%

comunicare_ schimb de informaţii cu colegiida nu Total

Sex masculin 58,9% 41,1% 100,0%

310

Diferenţa până la 100% reprezintă NS/NR

Page 311: Comunicarea Cu Societatea Civila

subiect2 =8,00; DF=1p=0,005

feminin76,0% 24,0% 100,0%

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 77,9% 22,1% 100,0% 2 = 72,09; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 65,9% 34,1% 100,0%41 - 50 de ani 32,9% 67,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 71,4% 28,6% 100,0%

2 = 43,89; DF= 4;p=0,000

juridice 52,9% 47,1% 100,0%economice 89,7% 10,3% 100,0%sociale 87,8% 12,2% 100,0%tehnice 58,1% 41,9% 100,0%

comunicare_ schimb de informaţii cu publiculda nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 60,8% 39,2% 100,0% 2 = 30,42; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 50,4% 49,6% 100,0%41 - 50 de ani 78,1% 21,9% 100,0%

comunicare_ schimb de informaţii cu mass-media (ex presa)da nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 47,2% 52,8% 100,0% 2 = 10,87; DF= 2; p=0,004

31-40 de ani 35,2% 64,8% 100,0%41 - 50 de ani 50,0% 50,0% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 33,3% 66,7% 100,0%

2 = 13,71; DF= 4;p=0,008

juridice 40,6% 59,4% 100,0%economice 35,1% 64,9% 100,0%sociale 51,2% 48,8% 100,0%tehnice 60,0% 40,0% 100,0%

comunicare_ schimb de informaţii cu şeful ierarhicda nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 94,9% 5,1% 100,0% 2 = 35,27; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 85,6% 14,4% 100,0%41 - 50 de ani 71,2% 28,8% 100,0%

Tabelul nr. 33 Corelaţia dintre semnificaţiile termenului de comunicarea. să mă informez* schimb de informaţii cu publicul* schimb de informaţii cu mass-mediacomunicare_ să mă informez

comunicare_ schimb de informaţii cu mass-media

da nu Total Test de semnificaţie268

dacomunicare_ schimb de informaţii cu publicul

da 40,5% 22,0% 62,5% 2 = 192,63; DF= 1; p=0, 000N= 558

nu 1,8% 35,7% 37,5%Total 42,3% 57,7% 100,0%

nucomunicare_ schimb de informaţii cu publicul

da 13,8% 3,4% 17,2% 2 = 6,76; DF= 1;p=0, 009, N= 29;probabilitate two-tailed exactă Fisher p= 0,022

nu 17,2% 65,5% 82,8%Total 31,0% 69,0% 100,0%

b. să mă informez* schimb de informaţii cu colegii* schimb de informaţii cu şeful ierarhiccomunicare_ să mă informez

comunicare_ schimb de informaţii cu şeful ierarhic

da nu Total Test de semnificaţie

da comunicare_ schimb de informaţii cu colegii

da 60,4% 2,9% 63,3% 2 = 65,53; DF= 1; p=0, 000N= 558

nu 26,2% 10,6% 36,7%Total 86,6% 13,4% 100,0%

nu comunicare_ schimb de informaţii cu colegii

da 23,3% ,0% 23,3% 2 = 6,98; DF= 1;p=0, 008, N= 30;probabilitate two-tailed exactă Fisher p= 0,010

nu 33,3% 43,3% 76,7%Total 56,7% 43,3% 100,0%

268 Procedura chi-square procesează Testul Fisher exact pentru tabelele 2 X 2 atunci când una sau mai multe dintre cele 4 celule au o frecvenţă anticipată mai mică decât 5

311

Page 312: Comunicarea Cu Societatea Civila

Conform datelor prezentate în tabelul nr 33 se constată următoarele:

pentru 40,5% (N = 558) comunicarea înseamnă informare proprie, schimb de

informaţii cu publicul şi

schimb de informaţii cu mass-

media;

pentru 65,5% (N = 29)

comunicarea nu înseamnă

informare proprie, nici schimb

de informaţii cu publicul şi

nici schimb de informaţii cu

mass-media;

pentru 60,4% (N = 558) comunicarea înseamnă informare proprie, schimb de

informaţii cu colegii şi schimb de informaţii cu şeful ierarhic;

pentru 43,3% (N = 29) comunicarea nu înseamnă informare proprie, nici schimb

de informaţii cu colegii şi nici schimb de informaţii cu şeful ierarhic.

Deoarece în cadrul comunicării, în „secolul vitezei” canalele de comunicare

au un rol foarte important, determinant am putea spune, prin întrebările Q23

şi Q24 am dorit să aflăm ce canale de comunicare folosesc subiecţii şi

frecvenţa cu care respondenţii utilizează canalele moderne de comunicare.

Grafic nr 32. Distribuţia respondenţilor în funcţie demijloacele (canalele) de comunicare pe care le foloseşte

Aşa cum era de aşteptat marea majoritate a subiecţilor au declarat că folosesc

telefon (98,5%) şi fax/curier -94%.

Dacă folosirea telefonului şi a faxului nu este o surpriză, faptul că aproximativ 2

din 3 subiecţi (63,8%) au declarat că folosesc internetul (e-mail) este extrem de

promiţător.

Nu există deferenţe semnificative în funcţie de datele socio-demografice.

312

Page 313: Comunicarea Cu Societatea Civila

Având în vedere că în secolul vitezei, când tot ceea ce ieri era modern devine

mâine, sau chiar azi, depăşit şi învechit, iar mijloacele de comunicare au o importanţă

decisivă în rapiditatea transmiterii informaţiilor, întrebarea Q24 a vizat frecvenţa

utilizării mijloacelor moderne de comunicare (fără a urmării să aflăm exact motivul-

lipsa cunoştinţelor de utilizare sau lipsa dotării cu respectivele aparate - pentru faptul

că cele 2 aspecte sunt la fel de importante: dacă nu ştii să o utilizezi nu contează cât de

performantă este aparatura, iar fără aparatură cunoştinţele, cel puţin în momentul

respectiv, nu îţi sunt de folos).

Grafic nr 33 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare

Folosirea

canalelor de

comunicare moderne

(fax, e-mail, sisteme

prin satelit) a devenit

o obişnuinţă pentru

marea majoritate a

subiecţilor – 85,4%,

ceea ce era de aşteptat

mai ales pentru cei

care-şi desfăşoară activitatea în mediul urban.

Totuşi cel puţin unul din 10 respondenţi (11,1%) declară că folosesc rar/foarte

rar canale moderne de comunicare cei mai mulţi fiind subiecţii mai în vărstă (41-50 de

ani-13,7%).

313

Page 314: Comunicarea Cu Societatea Civila

Tabelul nr. 34 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare

Vârsta subiect_recod

frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare

rar+foarte rar

indecis des + foarte des

Total

20-30 de ani9,0% 3,4% 87,6%

100,0%

31-40 de ani11,1% 1,5% 87,4%

100,0%

41 - 50 de ani

13,7% 7,5% 78,8%100,0

%Total

11,1% 3,5% 85,4%100,0

%

Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)Pearson Chi-Square 12,425 4 ,014

Din cele constatate, consultând şi analizele interne, transpare ideea unei

îmbunătăţiri continue a

cunoştinţelor privind

utilizarea mijloacelor

moderne de comunicare

(perfecţionarea

personalului existent), cât

şi dezvoltării capacităţilor

manageriale şi încadrării de

personal din ce în ce mai

instruit.

Întrebaţi dacă folosesc

documente pe suport electronic ca

emiţător/destinatar de informaţii au

fost obţinute următoarele rezultate:

29,8% folosesc atât ca

emiţător cât şi ca destinatar;

31% folosesc numai ca

emiţător de informaţii;

11,3% folosesc numai ca destinatar de informaţii;

27,9% nu folosesc documente pe suport electronic ca emiţător/destinatar de

informaţii.

Nu există diferenţe semnificativ statistic pentru itemul folosirea documentelor pe

suport electronic ca destinatar de informaţii.

În privinţa emiterii de

informaţii, documentele pe

suport electronic sunt folosite

în mai mare măsură de

subiecţii de sex feminin

(52%) şi cei cu studii

314

Tabelul nr. 35 Distribuţia respondenţilor în funcţie demodul în care folosesc/nu folosesc documente pe suport electronic ca destinatar/emiţător de informaţiifolositi_documente pe suport electronic_ ca destinatar de informatii ?

folositi_documente pe suport electronic_ca emitator de informatii?

da nu TotalTest de

semnificaţie

da 29,8% 31,0% 60,8% 2 = 24,05; DF= 1; p=0, 000nu 11,3% 27,9% 39,2%

Total 41,1% 58,9% 100,0%

Tabelul nr. 36 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi folosirea documentelor pe suport electronic ca emiţător de informaţii

Date demografice

folositi_documente pe suport electronic_ca emitator de

informatii?

Test de semnificaţie da nu Total

sex masculin 39,5% 60,5% 100,0% 2 = 4,23; DF= 1; p=0,040feminin 52,0% 48,0% 100,0%

Tipul studiilor

administrative

42,9% 57,1% 100,0%

2 = 42,97; DF= 4; p=0,000

juridice 38,5% 61,5% 100,0%

economice 77,6% 22,4% 100,0%

sociale 17,1% 82,9% 100,0%

tehnice 45,6% 54,4% 100,0%

Page 315: Comunicarea Cu Societatea Civila

economice (77,6%), şi în mai mică măsură de respondenţii de sex masculin (60,5%) şi

cei cu studii sociale (82,9%).

Grafic nr 34 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de utilizarea instrumentelor relaţionale

Conform datelor din graficul

alăturat, în privinţa utilizării

instrumentelor relaţionale se observă că:

80% - participă la

simpozioane, seminarii etc. ca

destinatar de informaţii;

71,1% - relaţii

publice;

45,3%- interviuri

(presa scrisă, radio, TV);

41,4%- prezentări în

faţa publicului;

35,1% - conferinţe

de presă;

34,3% - participă la simpozioane, seminarii etc. ca emiţător de

informaţii.

Pentru corelaţia între utilizărea instrumentelor relaţionale şi datele socio-

demografice ale respondenţilor există următoarele diferenţe statistice:

subiecţii de sex masculin utilizează în mai mare măsură decât cei de sex feminin

conferinţele de presă, interviurile (presa scrisă, radio, TV), iar respondenţii de sex

feminin, faţă de colegii lor, participă în mai mare măsură la simpozioane,

seminarii etc. ca emiţător de informaţii;

în funcţie de vârstă supremaţia este deţinută de subiecţii cei mai experimentaţi, din

ultima grupă de vărsta (41- 50 de ani): conferinţe de presă, interviuri (presa scrisă,

radio, TV), relaţii publice şi prezentări în faţa publicului, iar subiecţii din a doua

grupă de vârstă (31- 40 de ani) participă mai mult la simpozioane, seminarii etc.

ca destinatar de informaţii;

315

Page 316: Comunicarea Cu Societatea Civila

după domeniul pregătirii subiecţii cu studii juridice participă în mai mare măsură

la conferinţe de presă, interviuri (presa scrisă, radio, TV) şi relaţii publice, cei cu

studii sociale participă în mai mare măsură la simpozioane, seminarii etc. ca

destinatar de informaţii, iar respondenţii cu studii economice la simpozioane,

seminarii etc. ca emiţător de informaţii.

Tabelul nr. 37 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi utilizarea instrumentelor relaţionale

folositi_conferinţe de presă?da nu Total Test de semnificaţie

Sex subiect

masculin 36,8% 63,2% 100,0% 2 =4,70; DF=1p=0,030feminin 24,0% 76,0% 100,0%

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 37,6% 62,4% 100,0% 2 = 8,03; DF= 2; p=0,018

31-40 de ani 29,3% 70,7% 100,0%41 - 50 de ani 42,5% 57,5% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 33,3% 66,7% 100,0%

2 = 16,32; DF= 4;p=0,003

juridice 40,6% 59,4% 100,0%economice 14,0% 86,0% 100,0%sociale 34,1% 65,9% 100,0%tehnice 31,3% 68,8% 100,0%

folositi_interviuri (presa scrisa, radio, TV)?da nu Total

Sex subiect

masculin 47,0% 53,0% 100,0% 2 =4,57; DF=1p=0,032feminin 33,8% 66,2% 100,0%

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 52,2% 47,8% 100,0% 2 = 26,01; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 34,1% 65,9% 100,0%41 - 50 de ani 57,5% 42,5% 100,0%

folositi_relaţii publice?da nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 70,6% 29,4% 100,0% 2 = 9,77; DF= 2; p=0,008

31-40 de ani 66,3% 33,7% 100,0%41 - 50 de ani 80,8% 19,2% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 50,0% 50,0% 100,0%

2 = 36,06; DF= 4;p=0,000

juridice 77,0% 23,0% 100,0%economice 75,4% 24,6% 100,0%sociale 41,5% 58,5% 100,0%tehnice 57,0% 43,0% 100,0%

folositi_participarea la simpozioane, seminarii etc_ca destinatar de informatii?da nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 70,8% 29,2% 100,0% 2 = 25,34; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 88,9% 11,1% 100,0%41 - 50 de ani 74,7% 25,3% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 81,0% 19,0% 100,0%

2 = 10,56; DF= 4;p=0,032

juridice 81,2% 18,8% 100,0%economice 74,1% 25,9% 100,0%sociale 92,7% 7,3% 100,0%tehnice 70,0% 30,0% 100,0%

folositi_participarea la simpozioane, seminarii etc_ca emitator de informatii?

316

Page 317: Comunicarea Cu Societatea Civila

da nu TotalSex subiect

masculin 32,6% 67,4% 100,0% 2 =5,15; DF=1p=0,023feminin 45,9% 54,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 57,1% 42,9% 100,0%

2 = 39,18; DF= 4;p=0,000

juridice 28,0% 72,0% 100,0%economice 60,3% 39,7% 100,0%sociale 58,5% 41,5% 100,0%tehnice 32,9% 67,1% 100,0%

folositi_prezentări în faţa publicului?da nu Total

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 37,9% 62,1% 100,0% 2 = 31,88; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 33,0% 67,0% 100,0%41 - 50 de ani 61,0% 39,0% 100,0%

în realizarea unei comunicări un rol foarte important îl are pregătirea

acesteia: fixarea unor obiective, stabilirea unei planificări şi utilizarea unor

materiale informative de suport (întrebările Q27 şi Q28 )

Grafic nr 35 . Distribuţia respondenţilor în funcţie demodul de pregătire a unei comunicări

În privinţa pregătirii

unei comunicări, înaintea

desfăşurării acesteia,

datele cercetării,

prezenate în graficele 35

şi 36, indică :

majoritatea subiecţilor

(82,1%) au declarat că

îşi fixează anumite

obiective,

aproximativ 3 din 5 respondenţi (59,8%) realizează chiar o planificare prealabilă,

sunt folosite diferite materiale de suport: broşuri (68,8%), informaţii de pe internet

(52,1%), prezentări video (46,2%), kituri de comunicare- afişe, obiecte

personalizate etc. (43,8%) şi prezentări tip (34,8%).

317

Page 318: Comunicarea Cu Societatea Civila

Grafic nr 36 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de utilizarea de instrumente de suport pentru pregătirea acţiunilor de comunicare

Tabelul nr. 38 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi itemii privind modul de pregătire a unei comunicări

inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă?da nu Total Test de semnificaţie

Sex subiect

masculin 61,5% 38,5% 100,0% 2 =4,42; DF=1p=0,035feminin 48,6% 51,4% 100,0%

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 71,9% 28,1% 100,0% 2 =16,27; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 53,0% 47,0% 100,0%41 - 50 de ani 58,2% 41,8% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 61,9% 38,1% 100,0%

2 =19,10; DF= 4;p=0,001

juridice 65,4% 34,6% 100,0%economice 54,4% 45,6% 100,0%sociale 68,3% 31,7% 100,0%tehnice 40,5% 59,5% 100,0%

Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_brosuri?Sex subiect

masculin 70,3% 29,7% 100,0% 2 =5,14; DF=1p=0,023feminin 57,3% 42,7% 100,0%

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 56,2% 43,8% 100,0% 2 =18,48; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 74,1% 25,9% 100,0%41 - 50 de ani 74,0% 26,0% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 61,9% 38,1% 100,0%

2 =18,97; DF= 4;p=0,001

juridice 73,0% 27,0% 100,0%economice 46,6% 53,4% 100,0%sociale 68,3% 31,7% 100,0%tehnice 60,8% 39,2% 100,0%

Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_prezentari video?

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 42,7% 57,3% 100,0% 2 =20,81; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 55,6% 44,4% 100,0%41 - 50 de ani 32,9% 67,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 47,6% 52,4% 100,0%

2 =22,89; DF= 4;p=0,000

juridice 44,0% 56,0% 100,0%economice 27,6% 72,4% 100,0%sociale 75,6% 24,4% 100,0%tehnice 46,3% 53,8% 100,0%

Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_WEB pe internet?

318

Page 319: Comunicarea Cu Societatea Civila

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 47,8% 52,2% 100,0% 2 =34,09; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 64,1% 35,9% 100,0%41 - 50 de ani 34,9% 65,1% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 19,0% 81,0% 100,0%

2 =47,79; DF= 4;p=0,000

juridice 47,6% 52,4% 100,0%economice 77,6% 22,4% 100,0%sociale 82,9% 17,1% 100,0%tehnice 39,2% 60,8% 100,0%

Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_prezentari tip, elemente de limbaj?

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 41,6% 58,4% 100,0% 2 =9,41; DF= 2; p=0,009

31-40 de ani 28,5% 71,5% 100,0%41 - 50 de ani 39,0% 61,0% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 28,6% 71,4% 100,0%

2 =27,57; DF= 4;p=0,000

juridice 29,3% 70,7% 100,0%economice 41,4% 58,6% 100,0%sociale 46,3% 53,7% 100,0%tehnice 58,2% 41,8% 100,0%

Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_kituri de comunicare (afise, obiecte personalizate)?

Vârsta subiect_ r

20-30 de ani 64,0% 36,0% 100,0% 2 =106,86; DF= 2; p=0,000

31-40 de ani 20,7% 79,3% 100,0%41 - 50 de ani 61,6% 38,4% 100,0%

Domeniul studiilor

administrative 57,1% 42,9% 100,0%

2 =21,34; DF= 4;p=0,000

juridice 41,4% 58,6% 100,0%economice 20,7% 79,3% 100,0%sociale 48,8% 51,2% 100,0%tehnice 57,5% 42,5% 100,0%

Analiza tabelelor de asociere dintre modul de pregătire a comunicării şi

caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor (tabelul nr. 38) indică următoarele

diferenţe semnificativ statistic:

subiecţii de sex masculin îşi planifică în prealabil comunicarea şi utilizează ca

material de suport broşuri în mai mare măsură decât cei de sex feminin;

în funcţie de vârstă: subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani) apelează în mai mare

măsură decât colegii lor în pregătirea unei comunicări la o planificare prealabilă,

iar ca elemente de suport prezentări tip cu elemente de limbaj şi la kituri de

comunicare şi utilizează însă în cea mai mică măsură broşuri;

subiecţii din grupa de vârstă 31- 40 de ani utilizează în cea mai mare măsură

pentru pregătirea unei comunicări broşurile, prezentările video şi informaţiile de pe

internet, dar realizează mai rar decât colegii lor o planificare prealabilă a

comunicării şi utilizează în cea mai mică măsură ca elemente de suport prezentări

tip cu elemente de limbaj şi la kituri de comunicare;

subiecţii din grupa de vârstă 41-50 de ani deşi folosesc şi ei în mare măsură

broşurile, ”evită” utilizarea prezentărilor video şi informaţiile de pe internet;

319

Page 320: Comunicarea Cu Societatea Civila

după domeniul pregătirii subiecţii cu studii sociale îşi planifică prealabil

comunicarea în cea mai mare măsură şi apelează la prezentări video şi informaţii

de pe internet, cei cu studii juridice utilizează în cea mai mare măsură broşurile, iar

respondenţii cu studii tehnice sunt cei care folosesc în cea mai mare măsură ca

elemente de suport în pregătirea comunicărilor prezentări tip cu elemente de limbaj

şi la kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.).

De asemenea, conform tabelului de asociere nr 39, se observă că subiecţii care

îşi planifică în prealabil comunicările utilizează în mai mare măsură ca elemente de

suport suport în pregătirea comunicărilor prezentări video şi kituri de comunicare

(afişe, obiecte personalizate etc.).

Tabelul nr. 39 Corelaţia dintre itemii privind modul de pregătire a unei comunicări

Utilizaţi instrumente pregătite _prezentari video?

inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă?da nu Total Test de semnificaţie

da 65.7% 34.3% 100.0% 2 =7,43; DF=1; p=0,006nu 54.7% 45.3% 100.0%

Utilizaţi instrumente pregătite _kituri de comunicare?

inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă?da nu Total Test de semnificaţie

da 65.0% 35.0% 100.0% 2 =5,27; DF=1;p=0,022nu 55.8% 44.2% 100.0%

Grafic nr 37 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de participarea la cursuri cu tematică pe

cursuri de tehnici de comunicare

Ultima întrebare a

chestionarului a vizat

evaluarea pregătirii

subiecţilor, pe parcursul

formării lor, în tehnici de

comunicare şi se pot

observa următoarele:

mai puţin de jumătate

dintre subiecţi (40%)

au urmat astfel de cursuri;

320

Page 321: Comunicarea Cu Societatea Civila

respondenţii de sex feminin au beneficiat mai mult decât colegii lor de pregătire în

tehnici de comunicare.

Tabelul nr. 40 Corelaţia dintre pregătirea în tehnici de comunicare şi sexul subiectului

Sex subiect

Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.?da nu Total Test de semnificaţie

masculin 37,9% 62,1% 100,0% 2 =4,91; DF=1; p=0,027feminin 51,4% 48,6% 100,0%

Tabelul nr. 41 Corelaţia dintre pregătirea în tehnici de comunicare şi modul de pregătire a unei comunicări (fixarea de obiective şi planificarea pealabilă)

înainte de a comunica_vă fixaţi anumite obiective?

Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? Test de

semnificaţieda nu Total

da 88.0% 78.2% 82.1% 2 =9.17; DF=1p=0, 002

nu 12.0% 21.8% 17.9%Total 100.0% 100.0% 100.0%

înainte de a comunica_ efectuaţi o planificare prealabilă?

Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? Test de

semnificaţieda nu Total

da 50.3% 66.1% 59.8% 2 = 14,80; DF=1p=0, 000

nu 49.7% 33.9% 40.2%Total 100.0% 100.0% 100.0%

Conform datelor din tabelul 41 se observă că dacă fixarea anumitor obiective

înainte de comunicare este realizată în mai mare măsură de subiecţii care au urmat un

curs de pregătire în tehnici de comunicare, planificarea prealabilă este realizată într-o

proporţie mai mare de cei care nu au urmat un astfel de curs.

321

Page 322: Comunicarea Cu Societatea Civila

4.7.3. Analiza şi interpretarea datelor statistice

privind imaginea MIRA în mass-media

În scopul realizării unei analize concludente asupra a ceea ce înseamnă

imaginea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (MIRA), pe baza

principiului metodologic al complementarităţii strategiilor de abordare a realităţii

sociale269, am apelat atât la date subiective (obţinute pe baza aplicării celor 2

chestionare), cât şi obiective (date statistice270 privind modul în care structurile

ministerului au fost oglindite în mass-media în perioada 2007).

A. Imaginea MIRA (aparat central şi structuri subordonate) în mass-

media

Grafic nr 38 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 - Polarizare anuală

269 Acest tip de abordare se numeşte triunghiularizare şi constă în aplicarea mai multor metode, instrumente sau tehnici de cercetare, alternative dar corelate, de culegere a informţiilor pentru a obţine date cât mai valide şi fidele270 Informaţiile sunt preluate de la Direcţia de Informare şi Relaţii Publice MIRA – Studii şi analize

322

Page 323: Comunicarea Cu Societatea Civila

3181 6.7%

11524 24.4%32492

68.8%

POZITIV

NEGATIV

NEUTRU

În anul 2007, MIRA a înregistrat în presa

centrală 47.197 referiri, structurate după

cum urmează: 11.524 (24,42%) referiri

pozitive, 3.181 (6,74%) negative şi

32.492 (68,84%) trimiteri nepolarizate.

Grafic nr 39 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală înanul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

Referitor la repartiţia

trimestrială a acestora, în top

se situează trimestrul III, cu

13.806 (29,25%) referiri,

urmat în ordine de trimestrul

IV - 11.840 (25,09%),

trimestrul I - 10.801

(22,88%) şi trimestrul II -

10.750 (22,78%).

o Analizând gradul

de polarizare trimestrială se poate observa o situaţie diferită. Astfel,

trimestrul III se află şi de această dată în top, în această perioadă fiind

cuantificate cele mai multe referiri pozitive (3.557) dar şi cele mai

multe trimiteri defavorabile (1.173).

o În schimb, pe palierul trimiterilor pozitive locul doi este ocupat de

trimestrul secund (3.363), succedat de trimestrul IV (2.754) şi

trimestrul I (1.850), iar în ceea ce priveşte referirile negative, poziţia

secundă este deţinută de trimestrul IV (1.080), urmat de trimestrele I

(527) şi II (401).

323

0

2000

4000

6000

8000

10000

POZITIV 1850 3363 3557 2754

NEGATIV 527 401 1173 1080

NEUTRU 8424 6986 9076 8006

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

Page 324: Comunicarea Cu Societatea Civila

o În contextul în care media lunară a materialelor referitoare la

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este de 3.933

trimiteri, remarcăm un Minim anual înregistrat în luna februarie

(2.845), pentru ca, Maximul perioadei analizate să fie identificat în

luna septembrie (4.822).

Grafic nr 40 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală înanul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

o În ceea ce priveşte evoluţia indicatorilor imagologici calitativi de-a

lungul anului 2007, observăm că extremele acestora au fost atinse în

următoarele perioade: Minimul referirilor pozitive în luna februarie

(391), iar Maximul în luna august (1.376), în timp ce Minimul anual

al trimiterilor defavorabile a fost înregistrat în luna aprilie (113), iar

Maximul în septembrie (529).

o Referitor la imaginea indusă de cele două principale canale media,

presa scrisă şi cea audiovizuală, în perioada de referinţă, remarcăm o

evoluţie echilibrată pe toate cele trei paliere – pozitiv/negativ/neutru.

Astfel, în presa scrisă a fost înregistrată o pondere a referirilor

324

406 391

10531326

9021135 1154

13761027 968 1063

723

186 124 217 113 137 151322 322

529 447 471162

3108

2330

2986

25032695

1788

2942 2868

32663079

2735

2192

3700

2845

42563942

3734

3074

44184566

48224494

4269

3077

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 325: Comunicarea Cu Societatea Civila

pozitive de 24,38%, iar în presa audiovizuală ponderea acestor

referiri a fost de 24,50%.

o Situaţie similară a fost înregistrată atât pe palierul trimiterilor

defavorabile, a căror pondere a fost de 6,67%, pe canalul presei scrise,

respectiv 6,89%, pe cel al presei audiovizuale, cât şi pe cel al

referirilor nepolarizate (68,95% - 68,62%).

Grafic nr 41 . Imaginea MIRA reflectată în presa scrisă centrală în anul 2007

Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale Polarizare

anuală

325

Page 326: Comunicarea Cu Societatea Civila

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

POZITIV 1378 2414 2173 1842

NEGATIV 376 297 763 700

NEUTRU 5191 4603 6572 5715

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

POZITIV 472 949 1384 912

NEGATIV 151 104 410 380

NEUTRU 3233 2383 2504 2291

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

7807 24,4%

22081 68,9%

2136 6,7%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

Grafic nr 42 . Imaginea MIRA

reflectată în presa audiovizuală în

anul 2007

Evoluţia vizibilităţii/polarizării

trimestriale

Polarizare anuală

326

Page 327: Comunicarea Cu Societatea Civila

3717 24.5%

10411 68.6%

1045 6.9%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

Concluzionând, putem spune că, în anul 2007, imaginea Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, a structurilor componente şi a personalului

acestuia, a fost reflectată în mass-media centrală într-un mod obiectiv, echilibrat, cu

tendinţe de polarizare pozitivă.

B. Analiza imaginii Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative (MIRA) (aparatul central ca instituţie) în mass-

media - evoluţia principalilor indicatori imagologici în anual 2007

Grafic nr 43 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 - Polarizare anuală

Referitor la gradul de vizibilitate al

ministerului ca instituţie, cuantificat

în presa centrală, remarcăm faptul că

în anul 2007 au fost înregistrate

6.609 referiri, repartizate după cum

urmează: 1.334 (20,18%) referiri

pozitive, 170 (2,57%) trimiteri

defavorabile şi 5.105 (77,24%)

referiri nepolarizate (neutre).

Grafic nr 44 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

327

1334 20.2%

5105 77.2%

170 2.6%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

Page 328: Comunicarea Cu Societatea Civila

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

POZITIV 275 484 344 231

NEGATIV 43 16 61 50

NEUTRU 1496 1029 1511 1069

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

În ceea ce priveşte ponderea

trimestrială a referirilor, au

fost înregistrate valori

apropiate, cele mai multe fiind

înregistrate în trimestrul III -

1.916 (28,99%), acesta fiind

urmat în ordine de trimestrul I

- 1.814 (27,45%), trimestrul II

- 1.529 (23,14%) şi trimestrul

IV, cu 1.350 (20,43%), fapt ce

indică o prezenţă constantă a instituţiei în spaţiul media

o Analizând datele referitoare la evoluţia trimestrială a contribuţiei

indicatorilor imagologici calitativi la realizarea imaginii de ansamblu a

item-ului, se impune a fi remarcat trimestrul II cu o pondere a

referirilor pozitive de 31,65%, urmat de trimestrul III şi trimestrul IV

(17,95% respectiv, 17,11%), în timp ce în trimestrul I s-a înregistrat o

pondere a referirilor pozitive de 15,16% (sub jumătate din ponderea

maximală a pozitivităţii trimestriale).

o În privinţa evoluţiei ponderii referirilor negative, se remarcă faptul că

cele mai multe astfel de referiri au fost înregistrate în trimestrul III –

61 (3,18%), urmat de trimestrul IV şi trimestrul I, cu 50 (3,70%),

respectiv 43 (2,37%), cele mai puţine referiri defavorabile regăsindu-

se în cel de al doilea trimestru - 16 (1,05%).

o În contextul în care media lunară a materialelor

referitoare la MIRA este de 551 trimiteri, remarcăm un Minim anual

înregistrat în luna iunie (416), pentru ca, Maximul perioadei analizate să

fie identificat în luna iulie (762).

328

Page 329: Comunicarea Cu Societatea Civila

Grafic nr 45 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presacentrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

În concluzie, imaginea reflectată de presa centrală a itemului MIRA

a fost una preponderent obiectivă (trei din patru trimiteri au fost neutre), cu

tendinţe de polarizare pozitivă (un material din cinci a contribuit la

polarizarea pozitivă a imagini itemului MIRA), aspect cu atât mai

îmbucurător cu cât nivelul negativităţii a rămas unul redus, sub cel al

marjei de eroare sociologică (2,57%).

C. Analiza imaginii Poliţiei Române (IGPR), reflectată în presa

centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici

329

6895

6822 19 9

371 391

307

461505

384

12198182125

176164

6051

126

71539

55915196

482431

598583

429

484

405 396

228

610

544

762

657

504

653

416

527

586

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 330: Comunicarea Cu Societatea Civila

Evaluând interesul manifestat de presa centrală faţă de Inspectoratul General

al Poliţiei Române, de-a lungul întregului an 2007, remarcăm o evoluţie

fluctuantă a indicelui de vizibilitate al acestei structuri în primul semestru,

urmată de o dezvoltare ascendentă în lunile iunie-august şi una descendentă în

perioada octombrie-decembrie.

Maximul anual (2.099 trimiteri) a fost atins în octombrie, lună ce reprezintă

perioada de vizibilitate maximă a Poliţiei Române în presa centrală, în timp

ce Minimul acestei perioade (1.102 trimiteri) a fost înregistrat în luna aprilie.

În continuare, vom analiza modul în care presa centrală a reflectat

activitatea Poliţiei Române, în perioada analizată.

o Astfel, în ceea ce priveşte trimiterile polarizate pozitiv, se observă o evoluţie

ascendentă a numărului acestora în primul trimestru al anului, plecând de la

Minimul anual (140 referiri) înregistrat în ianuarie, urmată de o uşoară

reducere în luna aprilie, o creştere progresivă până în luna august, când este

atins Maximul perioadei analizate (655 referiri), pentru ca, în continuare, să

fie înregistrată o evoluţie fluctuantă până la sfârşitul anului.

o În concordanţă cu minimul anual înregistrat în ianuarie, această lună a

constituit şi perioada în care imaginea Poliţiei Române a înregistrat cea mai

scăzută rată a pozitivităţii, în reflectarea de ansamblu a imaginii

instituţionale (doar 11,21% din totalul referirilor fiind pozitive).

o La polul opus, cea mai ridicată rată a pozitivităţii reflectate de media a

IGPR s-a înregistrat în aprilie (35,66%), în disonanţă cu maximul anual a

numărului referirilor pozitive (august), urmare a menţinerii, la un nivel ridicat,

a numărului referirilor pozitive, pe fondul diminuării vizibilităţii instituţiei în

contextul inundaţiilor din primăvară.

Grafic nr 46 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presacentrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

330

543

344

158

323

87

1128

791

1994

1222

425 445

655

140

500

200

416393 422 463

275176

2061227188107

63118

13791390

1147

1136

759

1043

621

990905

875

20991991

2008

1794

1344

1368

1102

1566

1248 1168

0

500

1000

1500

2000

2500

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 331: Comunicarea Cu Societatea Civila

Un curs diferit constatăm în cazul referirilor defavorabile, al căror nivel a

înregistrat evoluţii fluctuante în fiecare din cele patru trimestre ale anului 2006.

Valorile extreme au fost atinse simetric, în a doua lună (Minimul anual – 63

trimiteri), respectiv în penultima (Maximul anual – 323 trimiteri). Acesta din

urmă a fost determinat de mediatizarea în presa centrală a cazurilor de corupţie

care au avut drept protagonişti angajaţi ai acestei structuri, precum şi a

problemelor din categoria «personal» (incidente rutiere provocate de poliţişti,

lucrători ai IGPR care nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu sau au făcut acest

lucru în mod necorespunzător).

Şi în cazul acestui indicator imagologic, remarcăm o situaţie de concordanţă

temporală, între maximul anual al referirilor negative şi maximul atins de ponderea

negativităţii în formarea imaginii instituţionale a IGPR, luna noiembrie fiind din

acest punct de vedere perioada cea mai defavorabilă, din punct de vedere

imagologic pentru Poliţia Română.

La polul opus, cea mai scăzută rată a negativităţii imaginii IGPR se

înregistrează în luna mai, pe fondul menţinerii numărului trimiterilor negative la

un nivel apropiat de cel al minimului anual (71, faţă de 63, valoare înregistrată în

februarie), în contextul aprecierii însă a vizibilităţii mediatice a Poliţiei Române.

331

Page 332: Comunicarea Cu Societatea Civila

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

POZITIV 756 1278 1580 1332

NEGATIV 288 281 540 685

NEUTRU 2938 2255 3673 3298

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

Graficul trimiterilor nepolarizate (neutre) urmează îndeaproape evoluţia

indicelui de vizibilitate al IGPR, Maximul anual fiind atins în luna septembrie

(1.390 trimiteri), iar

Minimul în luna aprilie (621

trimiteri).

Se remarcă faptul că

Minimele anuale pe toate

cele patru paliere (grad de

vizibilitate, referiri pozitive,

negative, respectiv neutre) au

fost înregistrate în prima jumătate a anului, în timp ce Maximele au fost atinse în

cea de-a doua jumătate.

Grafic nr 47 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

Referitor la evoluţia trimestrială, constatăm că nivelul maxim de vizibilitate al

IGPR a fost înregistrat în trimestrul trei (5.793 referiri), tot atunci fiind atinse

valorile maxime atât în ceea ce priveşte trimiterile polarizate pozitiv (1.580), cât

şi referirile nepolarizate (3.673).

Cele mai multe trimiteri defavorabile (685) s-au înregistrat în trimestrul patru,

acesta situându-se pe poziţia a doua din punct de vedere al indicelui de

vizibilitate (5.315), al referirilor pozitive (1.332) şi al celor neutre (3.298).

Situaţie diferită se observă în ceea ce priveşte contribuţia pe trimestre a acestor

indicatori imagologici la realizarea imaginii de ansamblu a IGPR. Astfel,

332

Page 333: Comunicarea Cu Societatea Civila

4946 26.2%

1794 9.5%

12164 64.3%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

remarcăm faptul că ponderea cea mai mare a trimiterilor favorabile (33,51%) se

înregistrează în trimestrul doi, în timp ce în cazul ponderii referirilor negative,

valoarea cea mai ridicată (12,89%) se regăseşte în ultimul trimestru.

Grafic nr 48 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale

La nivelul întregului an 2007 au

fost cuantificate, în privinţa

Poliţiei Române, 18.904 de

trimiteri, repartizate astfel: 4.946

pozitive, 1.794 defavorabile şi

12.164 neutre.

Procentual, referirile pozitive

reprezintă 26,16% din total, cele negative 9,49%, iar trimiterile nepolarizate

64,35%.

În lumina acestor date, conchidem arătând că activitatea IGPR în anul 2007

a fost reflectată de presa centrală într-un mod obiectiv, cu tendinţe de polarizare

pozitivă, un material din patru, referitor la această structură a ministerului, fiind de

factură pozitivă, în contextul unei negativităţi ce nu generează stări de

vulnerabilitate imagologică.

D. Analiza imaginii Jandarmeriei Române (IGJR), reflectată în presa

centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici

Grafic nr 49 . Imaginea Jandarmeriei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

333

Page 334: Comunicarea Cu Societatea Civila

0

100

200

300

400

500

600

700

800

POZITIV 246 624 382 219

NEGATIV 41 24 92 74

NEUTRU 651 706 554 627

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

În cursul anului 2007,

Inspectoratul General

al Jandarmeriei

Române a înregistrat

4.240 de trimiteri,

structurate după cum

urmează: 938

(22,12%) referiri în

primul trimestru,

1354 (31,93%)

referiri în cel de-al

doilea trimestru, 1028 (24,25%) trimiteri în cel de-al treilea trimestru şi respectiv

920 (21,70%) referiri în trimestru IV.

Aprofunzând analiza datelor referitoare la evoluţia imaginii acestei structuri în

presa centrală în anul 2007, observăm că cel de al doilea trimestru este şi perioada

în care se înregistrează Maximul anual al vizibilităţii IGJR (641 referiri în luna

aprilie), în timp ce Minimul anual a fost atins în ultimul trimestru, în luna

decembrie (177 de trimiteri).

Mai mult, se impune precizarea că în cel de al doilea trimestru, în aceeaşi lună

aprilie, pe fondul mediatizării intervenţiei personalului IGJR în situaţiile provocate

de inundaţii, instituţia a înregistrat atât Maximul anual al referirilor favorabile,

prin cele 355 de trimiteri pozitive, cât şi un minim istoric al referirilor

defavorabile (o singură trimitere).

În acelaşi timp, reliefăm faptul că începând cu luna iulie, trimiterile favorabile la

adresa IGJR s-au înscris pe o curbă descendentă (de la 163 în iunie, la 46 în

decembrie), fără însă a coborâ însă sub valoarea minimă anuală înregistrată

anterior, în luna februarie (41 referiri).

Grafic nr 50 . Imaginea Jandarmeriei Române reflectată în presacentrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

334

154

355

7746

2247

5

216

285

126

420

334

409

177

96121

120

4151

106

163

141

7499914137

13

223172

177 208

266285 300

121

159

418

301309293

641

457

250231

0

100

200

300

400

500

600

700

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 335: Comunicarea Cu Societatea Civila

2538 60%

1471 35%

231 5%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

Grafic nr 51 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale

Având în vedere cele prezentate

conchidem că imaginea acestei structuri

a fost reflectată în mass-media de-a

lungul anului 2007 într-o manieră

obiectivă, cu tendinţe de polarizare

pozitivă, 59,86% din totalul referirilor

la adresa Inspectoratului General al

Jandarmeriei Române având un

caracter neutru, iar peste o treime din

totalul trimiterilor la adresa IGJR

(34,69%) conţin elemente de polarizare pozitivă.

E. Analiza imaginii Poliţiei de Frontieră Române (IGPF), reflectată în

presa centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici

Grafic nr 52 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în

335

Page 336: Comunicarea Cu Societatea Civila

291 10.4%

1264 45.4%

1232 44.2%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale

La nivelul întregului an 2007 au

fost cuantificate în partida

Poliţiei de Frontieră, 2.787 de

trimiteri, repartizate după cum

urmează: 1264 referiri pozitive,

291 referiri defavorabile şi

1232 referiri nepolarizate

(neutre).

Din punct de vedere procentual,

trimiterile pozitive reprezintă

45,35% din total, cele defavorabile 10,44%, iar referirile nepolarizate 44,21%.

Grafic nr 53 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

Referitor la evoluţia

trimestrială, constatăm că

nivelul maxim de

vizibilitate a fost

înregistrat în trimestrul

trei (940 referiri), tot

atunci fiind atinse valorile

maxime atât în ceea ce

priveşte trimiterile

polarizate pozitiv (442),

cât şi referirile

nepolarizate (125).

În ceea ce priveşte trimiterile polarizate negativ, se observă o evoluţie

sinusoidală a numărului acestora, atât în prima jumătate a anului 2007, când a fost

înregistrat Minimul anual (3 referiri în luna iunie), cât şi în cea de-a doua

336

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

POZITIV 218 335 442 269

NEGATIV 64 31 125 71

NEUTRU 401 203 373 255

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

Page 337: Comunicarea Cu Societatea Civila

perioadă, aferentă trimestrului III şi respectiv IV, perioadă în care a fost atins

vârful maximal al acestui indicator (49 referiri în luna octombrie).

O evoluţie asemănătoare constatăm şi în cazul referirilor polarizate pozitiv, cele

două valori maxim - minim fiind atinse, în cea de-a doua lună a primului trimestru

(Minimul anual – 51 trimiteri în luna februarie) şi respectiv a celui de-al treilea

(Maximul anual – 170 trimiteri în luna august).

O situaţie diferită observăm în cazul evoluţiei indicelui de vizibilitate al acestei

structuri, care, după ce a parcurs un traseu oscilant în prima jumătate a anului

2006, înregistrează în cea de-a doua parte un trend descendent, de la un Maxim

anual înregistrat în iulie – 357 trimiteri, la valoarea minimală a gradului de

vizibilitate în cursul anului analizat - Minimul anual de 135 trimiteri, în

noiembrie 2007.

Aceste evoluţii înregistrate în partea a doua a anului au fost influenţate în

principal de criza generată de dispariţia unor oameni de afaceri şi capi ai lumii

interlope.

Grafic nr 54 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în presacentrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

Concluzionând, evidenţiem faptul că, deşi per ansamblu indicele de

vizibilitate al acestei structuri a cunoscut fluctuaţii de-a lungul întregii

perioade analizate, imaginea IGPF reflectată în presa centrală a fost una

337

139

8

132

336

135

64

121

84

170

133

5170 97

130

87

118

1449

4334

48

3226

281719

57

126

7265

176

97

111

4349

113

191

255247

205

170

357

280

181

247

152

222

0

50

100

150

200

250

300

350

400

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 338: Comunicarea Cu Societatea Civila

46 1.6%

893 30.6%

1983 67.9%

POZITIV NEGATIV NEUTRU

0

100

200

300

400

500

600

POZITIV 76 256 344 217

NEGATIV 0 3 1 32

NEUTRU 438 486 536 523

TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV

caracterizată de un grad ridicat de polarizare pozitivă - peste 45% din totalul

referirilor.

F. Analiza imaginii Inspectoratului General pentru Situaţii de

Urgenţă (IGSU) reflectată în presa centrală - evoluţia principalilor

indicatori imagologici

Grafic nr 55 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul

2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale

Inspectoratul General pentru

Situaţii de Urgenţă a înregistrat în

anul 2007, la nivelul presei

centrale, un total de 2.922

trimiteri, structurate după cum

urmează: 893 trimiteri pozitive

(ponderea acestora fiind de

30,56%), 46 referiri negative

(1,57%) şi 1.983 trimiteri

neutre (67,86%).

Grafic nr 56 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul

2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale

Analizând evoluţia

imagologică

trimestrială a acestei

structuri, putem

remarca trendul

ascendent

înregistrat de toţi

indicatorii de

imagine în primele

338

Page 339: Comunicarea Cu Societatea Civila

trei trimestre. Astfel, gradul de vizibilitate mediatică a acestei structuri MIRA a

crescut constant, de la 514 trimiteri în primul trimestru al anului 2007, la 745

referiri în cel de al doilea trimestru, pentru ca în trimestrul III să fie atinsă

valoarea maximă a indicatorului - 891 de trimiteri.

Pe acelaşi trend ascendent s-au înscris şi numărul trimiterilor pozitive şi al

celor nepolarizate. Astfel, valoarea indicatorului ce cuantifică referirile

polarizate pozitiv a crescut, de la 76 în primul trimestru, la 344 în trimestrul al

treilea (de peste patru ori faţă de debutul anului).

O evoluţie similară, însă mai puţin accentuată a fost semnalată şi pe palierul

referirilor nepolarizate, de la 438 trimiteri neutre în primul trimestru, la 536

astfel de menţiuni în trimestrul al treilea.

Important de semnalat este diminuarea valorilor acestor indicatori în ultimul

trimestru al perioadei analizate, în contextul continuării aprecierii numărului

referirilor defavorabile (zero astfel de trimiteri în primul trimestru, trei în

trimestrul următor, 11 şi respectiv 32 în ultimele două perioade trimestriale).

Aprofundând aspectele reliefate la nivelul perioadelor trimestriale, reţinem

intensitatea mediatizării acestei structuri în cursul lunii august, perioadă în care

este identificat nivelul maxim al vizibilităţii IGSU la nivelul întregului an (346

trimiteri). La polul opus regăsim luna februarie, când se înregistrează Minimul

anual (126 referiri).

În ceea ce priveşte trimiterile favorabile, Maximul anual este atins în aceeaşi

lună august (150), valoarea cea mai mică a acestui indicator fiind constatată în

luna februarie (12).

Graficul privind referirile negative a cunoscut o evoluţie aproape liniară,

excepţie făcând luna octombrie, când a fost atinsă valoarea maximă a acestui

indicator (21). Merită subliniat faptul că, pe acest palier, timp de cinci luni,

dintre care patru consecutive (ianuarie - aprilie), nu au fost înregistrate

trimiteri.

Grafic nr 57 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare

339

89 89

3921

3 8

222

147

264

314

194

66

150

128

9059

107

311233

416030000

162 154

195

172

114

152

228

150

108

179

232

346

313

198212

335

183

126

205

0

50

100

150

200

250

300

350

400

IAN FEB MAR APR MAI IUN IUL AUG SEPT OCT NOV DEC

POZITIV NEGATIV NEUTRU TOTAL

Page 340: Comunicarea Cu Societatea Civila

Contribuţia structurilor MIRA

la vizibilitatea/negativitatea/pozitivitatea imaginii instituţiei

În ceea ce priveşte contribuţia pe care au avut-o principalele structuri ale instituţiei

noastre la vizibilitatea, respectiv polarizarea pozitivă / negativă a imaginii

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în anul 2007, remarcăm

ocuparea detaşată a primului loc de către IGPR, la toţi indicatorii menţionaţi,

atât la nivelul presei centrale cât şi al celei locale. Acest aspect era unul previzibil

şi absolut normal, având în vedere faptul că situaţia s-a regăsit în cazul majorităţii

covârşitoare a lunilor acestui an, singura lună în care Poliţia Română a fost

devansată de o altă structură la acest capitol fiind septembrie.

Referitor la contribuţia structurilor la vizibilitatea ministerului în presa centrală

pe întreg anul 2007, semnalăm situarea pe locul doi a item-ului MIRA (15,71%),

urmat de componenta Prefecturi (12,05%), principalul vector de imagine al

instituţiei noastre, ministrul (11,51%), IGJR (7,81%), IGSU (6,10%) şi IGPF

(3,79%).

Grafic nr 58 . Contribuţia structurilor la vizibilitatea MIRA în presa centrală

340

Page 341: Comunicarea Cu Societatea Civila

37.4%

15.7%12.0%11.5%

7.8%6.1% 3.7% 5.5%

0

5

10

15

20

25

30

35

40

În privinţa vizibilităţii ministerului în presa locală, poziţia secundă este ocupată

de IGJR (15,32%), urmat de IGSU (13,02%) şi, la mare distanţă, IGPF (2,14%),

în timp ce contribuţiile INEP şi ApS s-a situat pe ultimele pozitţii, cu valori de

sub 1%.

În clasamentul realizat pe baza aportului structurilor la polarizarea pozitivă a

imaginii ministerului în presa centrală în anul 2007, regăsim pe poziţia a doua

IGJR (12,76%), urmat îndeaproape de item-ul MIRA (11,58%), IGPF (10,97%)

şi IGSU (7,75%), pentru ca item-ul Prefecturi să ocupe ultimul loc (2,51%).

Grafic nr 59. Contribuţia structurilor la polarizarea pozitivă a imagini MIRA în presa centrală

341

Page 342: Comunicarea Cu Societatea Civila

42.9%

12.8%11.6% 11%

7.8% 6.9% 5.1%2.5%

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

IGPR

IGJR

MIR

AIG

PFIG

SU

MIN

ISTRU

ALTE S

TRUCTU

RI

PREFECTURI

În presa locală, la acest capitol, locul secund este deţinut de IGSU (12,92%),

succedat de IGPF (10,19%) şi IGJR (9,07%), ultimele poziţii fiind ocupate de

INEP şi ApS, ambele cu o contribuţie de sub 0,5%.

Din punct de vedere al contribuţiei structurilor la polarizarea negativă a imaginii

ministerului în presa centrală, constatăm situarea pe poziţia secundă a item-ului

Prefecturi (13,83%), ipostază datorată în cea mai mare măsură scandalului de

corupţie în care a fost implicat fostul prefect de Iaşi. În continuare, regăsim IGPF

(9,15%), IGJR (7,26%), item-urile MIRA (5,34%) şi Ministru (3,46%), pentru

ca ponderea contribuţiei IGSU să se situeze sub pragul de semnificaţie de 2%.

Această ierarhie este transpusă şi pe canalul presei locale, unde, datorită faptului

că nu apar item-urile Ministru, MIRA şi Prefecturi, se constată aceiaşi ordine

întâlnită la presa centrală, podiumul fiind ocupat de IGPR (72,70%), IGPF

(14,59%) şi IGJR (9,02%), urmate la mare distanţă de IGSU (2,93%).

Contribuţiile INEP şi ApS pe acest palier au, ca şi în situaţiile prezentate anterior,

valori ce nu depăşesc pragul de 1%.

Grafic nr 60. Contribuţia structurilor la polarizarea negativă a imagini MIRA în presa centrală

342

Page 343: Comunicarea Cu Societatea Civila

56.4%

13.8%9.2%

7.3% 5.3%3.5% 3.1% 1.5%

0

10

20

30

40

50

60

Comparând contribuţia fiecărei structuri în parte la polarizarea

pozitivă cu cea la polarizarea negativă a imaginii ministerului în presa centrală, se

poate determina sporul de polarizare pozitivă / negativă a imaginii MIRA, pe

care fiecare din această componentă imagologică l-a generat la nivelul anului

2007. Astfel, la acest capitol, o pondere însemnată în conturarea

pozitivităţii imaginii ministerului în anul 2007 au avut-o IGSU (spor de +6,3

puncte), IGJR(+5,5 puncte) şi item-ul MIRA (+6,24 puncte), acestea aflându-se

pe poziţii importante în ceea ce priveşte «contribuţia la polarizarea pozitivă a

imaginii instituţiei», concomitent cu situarea în a doua jumătate a clasamentului

privind «contribuţia la polarizarea negativă a imaginii ministerului».

La polul opus se află item-ul Prefecturi, care ocupă ultima poziţie în ceea ce

priveşte «contribuţia la polarizarea pozitivă a imaginii instituţiei» şi locul doi în

cazul «contribuţiei la polarizarea negativă a imaginii ministerului» (spor negativ

de -11,32 puncte).

Acest indicator, raportat la IGPR, liderul contribuţiilor la formarea imaginii

ministerului, înregistrează valori negative, contribuţia acestei structuri la

polarizarea defavorabilă a imaginii de ansamblu a instituţiei fiind superioară celei

la polarizarea pozitivă, atât pe palierul presei centrale (-13,48 puncte), cât şi a celei

locale (-5,62 puncte).

343

Page 344: Comunicarea Cu Societatea Civila

Poziţionarea principalelor posturi de televiziune centrale

faţă de structurile şi personalul ministerului

În continuare vom analiza poziţionarea canalelor media şi a instituţiilor

media faţă de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, structurile şi

personalul acestuia, în anul 2007.

Grafic nr 61. Poziţia principalelor posturi TV faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007

Pe canalul media audiovizual, în ceea ce priveşte interesul manifestat pentru

activitatea ministerului, se constată faptul că postul de televiziune Pro TV ocupă

poziţia de lider, cu 1.860 de materiale transmise, acesta fiind urmat îndeaproape

de Prima TV (1.815 trimiteri) şi Antena 1 (1.721 trimiteri). În continuare

regăsim posturile Realitatea TV (1.592 referiri), Naţional TV (1.261 referiri) şi

TV România 1 (881 referiri), interesul celorlalte posturi centrale de televiziune

344

0 500 1000 1500 2000

B1 TV

ANTENA 3

TV ROMANIA 1

N24

NATIONAL TV

REALITATEA TV

PRO TV

PRIMA TV

ANTENA 1

PO ZITIV 83 141 186 268 377 396 476 507 526

NEGATIV 22 46 73 57 88 105 119 122 171

NEUTRU 279 505 622 433 796 1091 1265 1186 1024

B1 TV ANTENA 3TV

RO MANIA 1

N24NATIO NAL

TVREALITATE

A TVPRO TV PRIMA TV ANTENA 1

Page 345: Comunicarea Cu Societatea Civila

situându-se sub pragul de 800 de materiale transmise. Merită remarcat faptul că

doi dintre principalii actori ai pieţei media audiovizuale - Pro TV şi Antena 1 - au

manifestat un grad ridicat de interes pentru instituţia noastră, aspect care a asigurat

un nivel ridicat de vizibilitate mediatică Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative. De asemenea, semnalăm interesul redus manifestat de către postul

public de televiziune faţă de instituţia noastră, numărul materialelor transmise de

TV România 1 reprezentând mai puţin de jumătate din cele ale posturilor aflate pe

primele două poziţii.

În ceea ce priveşte repartiţia trimiterilor favorabile şi defavorabile, se observă o

ierarhie diferită.

Astfel, numeric, cele mai multe referiri polarizate pozitiv la adresa instituţiei se

regăsesc în materialele jurnalistice difuzate de postul Antena 1 (526), urmat de

Prima TV (507), Pro TV (476), Realitatea TV (396) şi Naţional TV (377).

Trebuie evidenţiat faptul că acest clasament se regăseşte, identic, şi în cazul

trimiterilor defavorabile, aspect ce denotă caracterul accentuat obiectiv al

manierei în care aceste posturi de televiziune au reflectat activitatea Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, a structurilor şi personalului acestuia, în

anul 2007.

Referindu-ne la ponderea trimiterilor polarizate din totalul referirilor la adresa

MIRA, generate de o anumită instituţie media (imaginea reflectată de un anumit

vehicul media), constatăm faptul că postul TV N24 a generat la nivelul publicului

său imaginea cea mai intens polarizată pozitiv a ministerului, ponderea acestui

gen de trimiteri reprezentând 35,36% din totalul referirilor cuantificate în partida

acestei televiziuni. La polul opus se află postul Antena 1, ponderea materialelor

defavorabile transmise de acesta reprezentând 9,94% din total.

imagine cu un grad ridicat de negativitate a fost conturată şi de postul public de

televiziune, TV România 1 aflându-se pe locul doi în ceea ce priveşte ponderea

345

Page 346: Comunicarea Cu Societatea Civila

referirilor negative şi pe penultimul, din punct de vedere al ponderii

trimiterilor pozitive.

Poziţionarea principalelor posturi de radio centrale

faţă de structurile şi personalul ministerului

La nivelul canalului media radio, prima poziţie din punct de vedere al

interesul manifestat pentru activitatea ministerului, a structurilor şi

personalului acestuia, este ocupată de Radio Europa FM, acest post difuzând

în anul 2007 un număr de 1.304 astfel de materiale. Pe locurile următoare se

situează Radio România Actualităţi (1.122 referiri), Radio InfoPro (784),

Radio Total (674) şi Radio Guerrila (325), celelalte posturi de radio centrale

difuzând sub 300 de astfel de materiale jurnalistice. Merită remarcat faptul că

principalele posturi de radio din punct de vedere al audienţei naţionale - Radio

România Actualităţi şi Radio Europa FM - ocupă primele două locuri ale

acestui clasament, aspect potenţator al nivelului vizibilităţii Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative pe acest canal media.

Grafic nr 62. Poziţia principalelor posturi radio

faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007

346

Page 347: Comunicarea Cu Societatea Civila

0 200 400 600 800 1000 1200 1400

BBC

MIXX FM

GUERRILA

TOTAL

INFO PRO

EUROPA FM

ROMANIA ACTUALITATI

POZITIV 2 55 76 107 174 216 243

NEGATIV 4 12 24 34 64 105 32

NEUTRU 151 233 225 533 546 983 847

BBC MIXX FM GUERRILA TOTAL INFO PROEUROPA

FM

ROMANIA ACTUALIT

ATI

Abordând aspectul cantitativ al referirilor favorabile, acestea se regăsesc

preponderent tot în cadrul materialelor transmise de aceste două posturi, de această

dată în ordine inversă, Radio România Actualităţi difuzând 243 astfel de

materiale cu trimiteri favorabile la adresa instituţiei noastre iar Radio Europa

FM, 216.

În partida ultimului post sunt cuantificate şi cele mai multe trimiteri defavorabile

(105), urmat la mare distanţă de Radio InfoPro (64), Radio Total (34), Radio

România Actualităţi (32) şi Radio Guerrila (24). Astfel, remarcăm atitudinea

mult mai favorabilă, manifestată Radio România Actualităţi, faţă de instituţia

noastră, raportat la principalul său contracandidat din perspectiva audienţei, Radio

Europa FM.

Din punct de vedere al contribuţiei acestor indicatori la realizarea imaginii de

ansamblu a instituţiei, constatăm faptul că imaginea ce a înregistrat cel mai înalt

nivel de pozitivitate a fost indusă publicului propriu de către Radio Guerrila,

ponderea materialelor favorabile difuzate de acest post reprezentând 23,38%

din totalul celor ce au conţinut trimiteri la adresa ministerului.

347

Page 348: Comunicarea Cu Societatea Civila

0 500 1000 1500 2000 2500 3000

19

18

17

16

15

14

13

12

11

10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

POZITIV 70 143 161 185 197 213 252 280 334 340 352 390 452 483 505 564 590 724 739

NEGATIV 31 57 72 45 5 105 100 69 153 56 58 171 163 129 209 144 289 200 76

NEUTRU 353 413 418 759 409 1014 948 799 1098 716 783 1358 1534 921 1601 2056 2055 1828 1516

19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

La polul opus se află Radio InfoPro, imaginea creionată de acesta fiind cea care

a înregistrat cel mai înalt grad de negativitate, în contul său fiind identificată

cea mai ridicată pondere a referirilor negative (8,16%).

Poziţionarea principalelor publicaţii centrale

faţă de structurile şi personalul ministerului

În anul 2007, pe palierul presei scrise centrale, un interes foarte ridicat faţă de

activitatea ministerului, a structurilor şi personalului acestuia (2.500 - 3.000

trimiteri), a fost arătat de publicaţiile Ziua (2.934), Adevărul (2.764 referiri) şi

România Liberă (2.752). Un interes ridicat (2.000 - 2.500 trimiteri) a fost

constatat în cazul cotidienelor Cronica Română (2.331), Gândul (2.315) şi

Evenimentul Zilei (2.149), în timp ce ziarele Jurnalul Naţional (1.919),

Gardianul (1.585) şi Libertatea (1.533) au manifestat un interes mediu (1.500 –

2.000 trimiteri) faţă de instituţia noastră. Interesul arătat de majoritatea celorlalte

cotidiene centrale importante a fost situat în intervalul 1.000 – 1.500 de referiri.

Pe acest palier, semnalăm interesul destul de redus faţă de instituţia noastră,

manifestat de principalele două publicaţii centrale din punct de vedere al

numărului de cititori, respectiv Libertatea şi Jurnalul Naţional.

Grafic nr 63. Poziţia principalelor publicaţii centrale faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007

348

1- CRONICA ROMANA 2 - ROMANIA LIBERA 3 – ZIUA 4 – ADEVARUL 5 – GANDUL 6 – LIBERTATEA 7 - EVENIMENTUL ZILEI 8 - JURNALUL NATIONAL 9 - REALITATEA ROMANEASCA 10- CURIERUL NATIONAL 11- GARDIANUL 12 – AVEREA 13 – CURENTUL 14 – COTIDIANUL 15- ECONOMISTUL 16 – AZI 17 – ATAC 18 – ZIARUL 19 - 7 PLUS

Page 349: Comunicarea Cu Societatea Civila

În ceea ce priveşte atitudinea principalelor cotidiene centrale, constatăm faptul că

cele mai multe referiri pozitive au fost cuantificate în partida ziarului Cronica

Română (739), acesta fiind urmat îndeaproape de România Liberă (724). Un

număr considerabil de trimiteri favorabile s-au regăsit şi în cuprinsul materialelor

publicate de cotidienele Ziua (590), Adevărul (564), Gândul (505), Libertatea

(483) şi Evenimentul Zilei (452).

La capitolul referiri defavorabile, poziţia de lider este ocupată de ziarul Ziua

(289), însoţit pe podium de Gândul (209) şi România Liberă (200). În continuare

regăsim cotidienele Jurnalul Naţional (171), Evenimentul Zilei (163),

Gardianul (153) şi Adevărul (144).

Merită remarcat faptul că publicaţiile Ziua şi România Liberă figurează pe

podium în cazul tuturor celor trei paliere analizate (interes, trimiteri pozitive,

respectiv negative), aspect ce denotă caracterul preponderent obiectiv al imaginii

MIRA, reflectată de aceste instituţii media în cursul anului 2007.

349

Page 350: Comunicarea Cu Societatea Civila

Raportând aceste cifre absolute la numărul total de trimiteri publicate de fiecare

din cotidienele centrale, obţinem poziţionarea acestor instituţii media faţă de

MIRA.

Astfel, realizând un top din perspectiva ponderii trimiterilor favorabile,

remarcăm situarea cotidianului Cronica Română pe primul loc (31,70%),

imaginea ministerului reflectată de acesta fiind cea mai puternic polarizată

pozitiv.

În continuare, la mică distanţă, se află tabloidul Libertatea (31,51%) şi ziarul

Curierul Naţional (30,58%). Cote înalte de pozitivitate au fost constatate şi în

paginile cotidienelor România Liberă (26,31%), Gândul (21,81%) şi

Evenimentul Zilei (21,03%), în timp ce ziarul Cotidianul (15,99%) ocupă ultima

poziţie pe acest palier.

Ca lider în ceea ce priveşte ponderea referirilor negative regăsim publicaţia

aflată pe aceeaşi poziţie şi în cazul trimiterilor defavorabile, recte cotidianul

Ziua (9,85%), imaginea ministerului reflectată de acest ziar fiind cea mai

puternic polarizată negativ. Pe următoarele locuri se află publicaţiile Gândul

(9,03%), Jurnalul Naţional (8,91%), Libertatea (8,41%), Cotidianul (7,88%),

Evenimentul Zilei (7,58%) şi România Liberă (7,27%), ultima poziţie la acest

capitol fiind ocupată de Cronica Română (3,26%).

Observând faptul că publicaţia Cronica Română se găseşte pe primul loc în ceea

ce priveşte ponderea referirilor pozitive şi pe ultimul în cazul ponderii

trimiterilor defavorabile, conchidem că în anul 2007, acest cotidian a manifestat

cea mai binevoitoare atitudine vizavi de instituţia noastră.

Folosind acelaşi raţionament, remarcăm faptul că, în perioada analizată,

atitudinea cea mai critică la adresa Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, a structurilor şi personalului acestuia, a avut-o cotidianul Ziua

(prima poziţie în cazul ponderii referirilor negative şi penultima în cel al

ponderii trimiterilor pozitive).

350

Page 351: Comunicarea Cu Societatea Civila

CONCLUZII PRIVIND IMAGINEA MINISTERULUI

INTERNELOR

ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

1. În anul 2007, imaginea de ansamblu a ministerului, reflectată de presa centrală

a fost una preponderent neutră, dovadă fiind ponderea (68,84%) dar şi

numărul ridicat al referirilor (32.492 referiri) la adresa componentelor

imagologice ale instituţiei, ce nu conţin elemente polarizatoare pozitive sau

negative.

2. Gradul de vizibilitate instituţional a fost unul ridicat, ministerul acumulând

în cursul anului precedent peste 47.000 de trimiteri la adresa structurilor şi

personalului său, prin intermediul materialelor publicate în presa centrală

scrisă sau difuzate pe canalul media audiovizual.

3. La acest capitol remarcăm şi tendinţa de polarizare pozitivă a imaginii

instituţiei reflectată de presa centrală, trimiterile pozitive reprezentând circa

un sfert din acoperirea mediatică a ministerului (o referire din patru la

adresa ministerului a fost polarizată pozitiv).

4. La conturarea imaginii de ansamblu a instituţiei a contribuit şi capitalul

imagologic defavorabil acumulat în anul 2007, respectiv 3181 de trimiteri

astfel polarizate, important de semnalat fiind însă ponderea relativ redusă a

acestor trimiteri, raportat la volumul mediatizării activităţii ministerului

(6,74%).

5. O situaţie relativ asemănătoare se regăseşte şi la nivelul itemului Ministrului

Internelor şi Reformei Administratve, imaginea reflectată a acestora fiind

una preponderent neutră (peste 77%, respectiv 80% din trimiteri sunt

nepolarizate), capitalul imagologic defavorabil acumulat în anul 2006 fiind

unul redus, sub marja de eroare sociologică general acceptată (2,57%,

351

Page 352: Comunicarea Cu Societatea Civila

respectiv 2,37%). Aşadar, evoluţia în tandem a celor două componente

imagologice, identificată anterior prin analizele lunare ale imaginii ministrului,

cât şi prin studiile sociologice realizate de INSOMAR se regăseşte şi la nivelul

perioadei analizate.

6. În ceea ce priveşte reflectarea în presa centrală a echipei manageriale a

ministerului, prezenţa în spaţiul public a acesteia s-a realizat preponderent

pe palierul “administraţie publică” (peste 80% din trimiteri), într-o

manieră neutră, în mod deosebit prin referiri nepolarizate

7. La nivelul structurilor instituţei, cel mai înalt indice de vizibilitate al unei

componente imagologice a fost cel al Poliţiei Române (peste 18.900 referiri

în presa centrală), această structură contribuind cu peste o treime (37,44%)

la vizibilitatea instituţiei noastre pe acest canal media.

8. Această contribuţie, esenţială la formarea imaginii instituţionale de ansamblu a

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, este relevată atât de

similitudinea compunerii imaginilor ministerului, respectiv IGPR, cât şi de

evoluţia lunară / trimestrială a indicatorilor imagologici aferenţi celor două

entităţi.

9. În ceea ce priveşte imaginea Jandarmeriei Române, aceasta este

caracterizată de un grad superior de polarizare pozitivă (34,69%), pe fondul

menţinerii la un nivel submediu a ratei negativităţii (nivelul mediu a

negativităţii instituţionale – 6,74%, rata negativităţii IGJR - 5,45%).

10. Cea mai înaltă rată a pozitivităţii în formarea imaginii de ansamblu a unei

componente imagologice se regăseşte la nivelul Poliţiei de Frontieră, unde

ponderea referirilor polarizate pozitiv depăşeşte 45%. Remarcăm în partida

acestei structuri şi o rată a negativităţii peste media instituţională, aspect

determinat în principal de criza mediatică Omar Hayssam (trimestrul III

generând aproximativ jumătate din negativitatea structurii – 43%).

352

Page 353: Comunicarea Cu Societatea Civila

11. Păstrând registrul polarizării imagologice, menţionăm Inspectoratul General

pentru Situaţii de Urgenţă ca fiind componenta imagologică a MIRA care a

înregistrat cea mai redusă pondere a capitalului defavorabil de imagine,

rata negativităţii în formarea imaginii de ansamblu a IGSU (1,57%) fiind

practic inexistentă din perspectivă sociologică – situată sub nivelul de

semnificaţie de 2%.

12. Instituţia prefectului a beneficiat la nivelul presei centrale de o reflectare

preponderent neutră (peste 84% din referiri contribuind doar la vizibilitatea

mediatică a acestei componente imagologice), principalul element generator de

negativitate fiind cazul prefectului de Iaşi, mediatizarea acestuia sporind

substanţial ponderea negativităţii, peste valoarea medie (9,47%).

ORGANIZAREA RELAŢIILOR CU PRESA

Ca urmare a obsrvaţiei directe am constatat următoarele:

a) În ceea ce priveşte spaţiul de lucru şi de primire a ziariştilor: La 16 judeţe

biroul ofiţerului de presă este situat la parter, iar la altele 11 la etaj, accesul

ziariştilor fiind facil; La 11 judeţe (AB, AG, BT, BR, CJ, CL, CT,CV, HD, IL,

VN) situarea biroului nu facilitează accesul presei; La 2 judeţe (DB, SJ) nu

există un birou destinat purtătorului de cuvânt, acesta desfăşurându-şi

activitatea în spaţii secretizate (SJ) sau ale altor compartimente (DB); Din

total, la 5 judeţe ofiţerul de presă împarte biroul cu ofiţeri de la alte

compartimente (CV, VN, CL, BT, VS), aspect inadecvat relaţiei directe cu

presa.

b) Spaţiul special amenajat pentru conferinţe de presă, briefinguri: Numai la

16 judeţe există un spaţiu special amenajat în acest sens, în pofida

prevederilor dispoziţiei I.G.P.R. 110/1.02.2005, art. 9, privind standardul

ocupational necesar pentru numirea in functie a purtatorilor de cuvant din

unitatile teritoriale ale Politiei Romane: la 2 judeţe (AB, SB), acest spaţiu este

în curs de amenajare; În cazul celorlalte judeţe, conferinţele de presă se

353

Page 354: Comunicarea Cu Societatea Civila

desfăşoară în spaţii cum ar fi sala de consiliu - majoritatea, biroul purtătorului

de cuvânt, biroul de audienţe, popota etc.

c) Se constată grave deficienţe în ceea ce priveşte dotarea tehnică, în

condiţiile în care, specificul activităţii de relaţii publice reclamă transmiterea

operativă a datelor, prin mijloace moderne: 20 de judeţe au telefon cu ieşire

mobil/interurban; 14 judeţe au doar telefon cu conexiune la reţeaua locală

(AR, AG, BC, BH, BR, CL, CT, DB, HR, IF, MM, SJ, TM, VS); 6 judeţe nu

au telefon în birou (AB,CS,GR,IL,OT,SV); Numai la 3 judeţe există fax la

biroul de presă (CT, DJ,MS); Nu au PC în birou 9 ofiţeri de presă (AB, BT,

CS, CL, DB,GR,GJ,IL,MM); La 3 judeţe există un PC, dar cu un grad ridicat

de uzură morală (CT, NT, OT); 17 judeţe nu au imprimantă; Doar 4 judeţe

au scanner (BH, CJ, NT, TM);

d) Conexiune reţea: 11 judeţe nu au conexiune la reţelele Intranet/Internet în

birou, necesară, printre altele, pt. transmiterea datelor către mass-media,

I.G.P.R etc.; 2 judeţe au conexiune numai la Internet (PH, SJ).

e) Atribuţii ce exced funcţiei de purtător de cuvânt/ofiţer de presă: Contrar

Dispoziţiei I.G.P.R. 110/1.02.2005, art. 11, în care se prevede că ,,Purtătorii de

cuvânt se vor ocupa exclusiv de activităţi de informare şi relaţii publice,

urmând să promoveze, cu precădere, programul şefului instituţiei, precum şi

activităţile de integrare, desfăşurate conform recomandărilor Uniunii

Europene”, majoritatea îndeplinesc şi alte atribuţii, cum ar fi: secretariat,

audienţe, petiţii, relaţii internaţionale, prevenire, IPA, registratura, analiza –

sinteza etc. Doar 13 ofiţeri au exclusiv atribuţii specifice ofiţerului de

presă.

f) În ceea ce priveşte subordonarea pe linie de relaţii publice, se constată că

prevederile art.11 din Instrucţiunile ministrului de interne nr. 171/2001 privind

organizarea activităţii de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în MI,

referitoare la faptul că structurile de relaţii publice se subordonează nemijlocit

şefului unităţii, nu se regăsesc în activitatea de relaţii publice din unităţile

354

Page 355: Comunicarea Cu Societatea Civila

teritoriale. Mulţi ofiţeri de presă nu au o relaţie de comunicare directă cu

şeful instituţiei, în domeniul relaţiilor publice, ceea ce determină sincope în

informarea presei şi gestionarea defectuoasă a crizelor mediatice. 14 purtători

de cuvânt se subordonează nemijlocit, pe linie de relaţii publice, şefului de

cabinet (AB, BC, BN, CL, CJ, CS, CV, DJ, GJ, HR, IF, SM, SB, VN). În

unele situaţii, ofiţerii de presă semnalează chiar dificultăţi în activitatea de

relaţii publice, pe fondul unor relaţii neproductive de colaborare între aceştia şi

şefii de cabinet (DJ).

PROPUNERI PENTRU EFICIENTIZAREA ACTIVITĂŢII

DE RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

Analiza managementului relaţiilor publice şi comunicării în Ministrul

Internelor şi Reformei Administrative reprezintă o provocare pe care lucrarea de faţă

nu o poate susţine decât într-o oarecare măsură, atât din prisma abordării numai

anumitor paliere ale problematicii, a viziunii temporale şi spaţiale limitate. Scopul

acestui demers teoretic a fost nu acela de a reliefa aspectele pozitive – care există, cu

siguranţă - ci de a scoate în evidenţă acele aspecte care ar putea fi îmbunătăţite, pentru

a obţine rezultate mai bune, a optimiza imaginea instituţiei şi a obţine acele mult-

dorite procente de încredere a cetăţenilor. Pentru o îmbunătăţire semnificativă a

situaţiei, consider că, în completarea propunerilor menţionate pe parcursul analizei,

sunt necesare şi următoarele măsuri:

a) Înfiinţarea unor compartimente de informare şi relaţii publice, iar purtătorul

de cuvânt să se ocupe numai de marketing instituţional şi nu de alte atribuţii;

b) Elaborarea statutului purtătorului de cuvânt şi realizarea unui ghid/manual al

relaţiilor publice în care să fie reunite toate prevederile interne în domeniul

relaţiilor publice şi să conţină şi exemple de bune practici;

c) Continuarea organizării unor convocări anuale cu ofiţerii de presă,

îmbunătăţirea comunicării interne şi iniţierea de campanii mediatice;

355

Page 356: Comunicarea Cu Societatea Civila

d) Organizarea unor cursuri de specialitate pentru personalul existent şi

pregătirea unor studenţi ai Academiei de Poliţie, prin parteneriat cu facultăţi

civile (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Secţia de

Comunicare şi Relaţii Publice a Universităţii Bucureşti sau a Facultăţii de

Jurnalism etc), astfel încât viitori poliţişti să îndeplinească ambele cerinţe de

bază ale acestui domeniu: cunoaşterea domeniului relaţiilor publice dar şi

specificul activităţii instituţiei a cărei imagine o promovează;

e) Având în vedere programul prelungit de lucru, nivel ridicat de stres, gradul

mare de responsabilitate şi riscurile la care sunt expuşi şi pentru a evita, pe

viitor, fluctuaţia personalului care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu

se impune acordarea unor condiţii de muncă (categoria de muncă gradul I,

ca şi ofiţerii operativi), logistice şi financiare, care să stimuleze continuitatea

în funcţia respectivă;

f) Acordarea unui telefon mobil de serviciu şi îmbunătăţirea dotării logistice

(PC performant, telefon interurban, conexiune reţea);

g) Relaţiile publice nu pot fi concepute în afara activităţii de cercetare,

monitorizare şi evaluare, iar toate acestea reclamă fonduri şi, în consecinţă,

este imperios necesară elaborarea unor reglementări care să prevadă

alocarea unui buget dedicat activităţii de relaţii publice la nivel instituţional.

356

Page 357: Comunicarea Cu Societatea Civila

BIBLIOGRAFIE

1. Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Ed. Polirom, 2002;

2. Adler R. şi Godman G., Understanding Human Comunication, Holt Rinehart and

Winston, 1985;

3. Abraham Pavel, Comunitatea, Poliţia şi Tranziţia, Editura Naţional, Bucureşti,

1996;

4. Anghel Petre, Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003;

5. Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în Societate & Cultură,

nr.3/1992;

6. Beciu Camelia, Comunicarea politică, Ed. Comunicare. Ro, Bucureşti, 2002;

7. Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

8. Bernard Miege „ Spaţiul public: perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle

Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

9. Bernard Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

10. Broom M. Glen şi Smith, D. George, Testing the Practitioner’s Impact in Clients,

“Public Relations Review”, 1979;

11. Burduş E., Cărpănare G., Fundamentul managementului organizaţiei, Ed.

Economică, Bucureşti, 1999;

12. Cândea Dan şi Cândea Rodica, Comunicarea managerială, Editura Expert,

Buucreşti, 1996;

13. Chambat Pierre, - „Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice” în Isabelle

Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

14. Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Ed. Tritonic,

Bucureşti, 2004;

15. Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?,

Editura Economică, Bucureşti, 2002;

16. Chelcea Septimiu, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004,

Ediţia a doua revizuită

17. Chelcea Septimiu în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L.

Vlăsceanu, Bucureşti, Editura Babel.

18. Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003;

357

Page 358: Comunicarea Cu Societatea Civila

19. Coman Cristina, Relaţiile publice şi mass – media, Editura Polirom, Bucureşti,

2000;

20. Coman Cristina, Relaţiile publice, principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi,

2001;

21. Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999;

22. Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 2007, (ediţia a

III-a revizuită şi adăugită);

23. Coman Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, Iaşi, 2003;

24. M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed.

Polirom, Iaşi, 2003;

25. Cornescu V., Marinescu P., Curteanu D., Toma S. Management de la teorie la

practică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004;

26. Cornescu V., Mihăilescu I. , Stanciu S., Managementul Organizaţiei, ALL Beck,

2003;

27. Cornescu V., Marinescu P., Curteanu Doru, Toma Sorin “Management de la teorie

la practică”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004;

28. Cristea Dumitru, „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, 2004;

29. Cuillenburg Van, J. J. şi alţii, Stiinta Comunicării, Bucureşti, Humanitas, 1998;

30. Culea Haralamb, apud Haineş Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea

politicului, 2002;

31. Dagenais Bernard, Campaniile de relaţii publice, Ed. Polirom, 2003;

32. Dagenais Bernard, Le communique ou L'art de faire parler de soi, Quebec, VLB

Editeur

33. David George, Relaţii publice – garanţia succesului, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 2002;

34. Drăgan Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996;

35. Dunn Watson S., Public relations – a Contemporary Approach, Richard D. Irwin

Inc., 1986;

36. Ellul Jacques, La parole humilée, Presses Universitaires de France, Paris, 1983;

37. Engwal Lars, Newspapers as Organisations, Westmead, Gower Publ., 1981;

38. Flichiy Patrice, O istorie a comunicării moderne, Polirom, Iaşi, 1999;

358

Page 359: Comunicarea Cu Societatea Civila

39. French J. P. R. Jr. and Raven B. (1960). The bases of social power. In D.

Cartwright and A. Zander (eds.), Group dynamics (pp. 607-623). New York:

Harper and Row

40. Gamble T.K şi Gamble M.– “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New

York, 1993

41. Gellner, Ernest Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi, Ed. Polirom,

Iaşi, 1998;

42. Golu P., Psihologie socială, EDP, Bucureşti, 1974;

43. Goff J.Le., „Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991;

44. Gourhan A. Leroi, „Le geste et la parole. Techique et language”, Paris, 1964;

45. Greyser A. Stephan, Changing Roles for Public Relations, Public Relations

Journal, 37(1), ianuarie 1981;

46. Habermas Jurgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Comunicare.ro,

2005;

47. Habermas Jurgen, Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune

constitutivă a societăţii burgheze, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;

48. Haineş Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Polirom, Iaşi, 2002;

49. Hellriegel Slocum, Woodman, Organizatorial Behaviour, New York, West

Publishing Co, 1985;

50. Joiţa Elena, Managementul educaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

51. Lalit Acharya, „Poublic Relations Environmnet”, Juornalism Quarterly, 1995

52. Lecomte Patrick, Comunicare, Televiziune şi Democraţie, Tritonic, Bucureşti,

2004;

53. Leroi-Gourhan A., Le geste et la parole. Techique et language, Editions Albin

Michel, Paris, 1964;

54. Level David A., Jr. & Galle P. William, Jr. Managerial Communications. Plano,

Texas, Business Publications Inc., 1998;

55. Level şi Galle, Managerial Communication, Irwin, Homenrood the University of

Illinois Press, 1988;

56. Locke John, apud Beciu Camelia, Comunicarea politică, Comunicare.ro,

Bucureşti, 2002;

57. Marinescu Paul, Managementul instituţiilor publice, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2003;

359

Page 360: Comunicarea Cu Societatea Civila

58. Mathien Michel , Le systeme mediatique, Paris, Hachette, 1989;

59. Mathien Michel, Les journalistes et le systeme mediatique, Paris, La Decouverte,

1992;

60. Miège Bernard, Gândirea comunicaţională, Bucureşti, Cartea Românească, 1998

61. Mc.Quail Denis, The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James (ed.),

Mass Communication and Society, Edward Arnold, 1977;

62. Mc.Luhan Marshall, Galaxia Gutenberg, 1975, Editura Politică, Bucureşti;

63. Mc.Quail Denis, Mass Communication Theory, London, Sage Publ., 1987;

64. Michael Ryan, Participative vs. Authoritative Environment, “Journalism

Quarterly” 64(4), 1987;

65. Moscovici S., Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Polirom, Iaşi, 1994;

66. Năstăsel E., Ursu E., Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,;

67. Newsom D., A. Scott, J.V. Turk , This is PR. The Realities of Public Relations,

Wadsworth, 1993;

68. Newsom Doug, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg - Totul despre relaţiile

publice, Ed. Polirom, 2003;

69. Newson Doug, Turk Judy VanSlyke, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţii

Publice, Editura Polirom, 2003;

70. Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Fundamentele Managementului Organizaţiei,

Tribuna Economică, 2006;

71. Nicolescu O., Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995;

72. Nicolescu O., Năstase M., Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei,

Ed. Economică, Bucureşti, 2000;

73. Nolte L. & DL Wilcox, Public Relations Writing and Media Techniques. New

York, Harper Collins Publisher, 1990;

74. Pailliart Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Polirom, 2002;

75. Pânişoară I. O., Comunicarea eficientă, Ed. Polirom Iaşi, 2004;

76. Pedler Emmanuel, Sociologia Comunicării, Cartea Românească, 2001;

77. Petrescu Seghete Gh., Fundamentele practicii manageriale, Editura Maiko,

Bucureşti, 1994;

78. Pop Doru, Introducere în teoria relaţiilor publice, Editura Dacia, Cluj Napoca,

2000;

360

Page 361: Comunicarea Cu Societatea Civila

79. Prutianu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri vol I –

Comunicarea, Editura Polirom, 2000;

80. Rieffel Remi, apud. Bertrand Claude Jean, Deontologia mijloacelor de

comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000;

81. Rieffel, Remi, L'elite des journalistes, Paris, PUF, 1984;

82. Rime B., apud. Cristea Dumitru, Tratat de Psihologie Socială, Ed.

ProTransilvania, Bucureşti, 2000;

83. S.M. Cutlip, Center, Allen H., Broom, Glen M., Effective public relations,

Prentice-Hall Inc., 1994;

84. Shannon & Weaver, The Mathematical Theory of Communication, 1949;

85. Silion Costică, Consideraţii generale privind protecţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului pe timpul situaţiilor de dezordine civilă, în, „ Revista

Română de Drept Umanitar”, Anul III, Nr. 3-4 / 2000;

86. Simulescu Corneliu, Noi abordări privind poliţia comunitară, Editura M.I.,

Bucureşti, 2002;

87. Stăiculescu Ana Rodica, Jelev Daniela, Sociologie, Ed. Ovidius University Press,

Constanţa, 2002;

88. Stăncioiu I. şi Militaru G. –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora,

Bucureşti, 1998;

89. Sharon Yoder, Katherine Mila, Peter Gross, Ştefan Niculescu Maior,-„Introducere

în relaţii publice”, editura NIM, Bucureşti, 1998;

90. Tamaş Sergiu, Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura

Academiei Române, 1993;

91. Tarde Gabriel, în L’opinion et la foule, Presse Universitaires de France, 1980;

92. Task Force on Stature and Role of Public Relations, Report and

Recommendations, Public Relations Society of America, noiembrie 1980;

93. Thoveron Gabriel, Istoria Mijloacelor de Comunicare, Institutul European, 2003;

94. Thoveron Gabriel, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996;

95. Ursu I, Năstaşel E - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşri, 1980;

96. Voicu, Costică şi Sandu, Florin, Managementul organizaţional în domeniul

relaţiilor publice, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 21-

22;

361

Page 362: Comunicarea Cu Societatea Civila

97. Webster, apud. Sergiu Tamaş, Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi

cultura civică, Editura Academiei Române , 1993;

98. Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., Public Relations-Strategies

and Tactics, Harper Collins Publishers Inc., 1992;

99. Yoder Sharon, Mila Katherine, Gross Peter, Maior Niculescu Ştefan, Introducere

în relaţii publice, Editura NIM, Bucureşti, 1998;

100. Zamfir C. şi Vlăsceanu E., Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel,

1998, pg. 506;

* * *

101. Constituţia României, Bucureşti, l99l, R. A. Monitorul Oficial;

102. Dicţionarul Explicativ Român, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura

Univers Enciclopedic, 1999;

103. Documentarul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă;

104. Documentarul Poliţiei de Frontieră Române;

105. Instrucţiunile M.Ap.N., Relaţii cu presa, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;

106. Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor

de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne;

107. Legea nr. 360/06.06.2002 - privind statutul poliţistului, modificată prin O.U.G.

nr. 89/14.10.2003

108. Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind

organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.

109. Legea nr. 544/2001- privind liberul acces la informaţiile de interes public

(M.Of. nr. 663/ 2001);

110. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de O.N.U.

la 16 decembrie 1966;

111. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative.

362