Dumitru Otovescu

Comunicarea politică

Note de curs şi selecţie de texte

Lucrarea de faţă este o încercare de sinteză a informaţiilor de specialitate din domeniul ştiinţelor comunicării, în general, al comunicării politice, în special, fiind elaborată în mod expres prentru pregătirea profesională a studenţilor de la Ştiinţe Politice, dar şi de la Filosofie-Sociologie, Comunicare Socială şi Relaţii Publice, din cadrul Universităţii din Craiova. Din acest considerent, cartea este structurată în conformitate cu cerinţele didactice ale procesului de învăţământ superior, cuprinzând, astfel: note sistematice de curs, o selecţie de texte relevante din literatura actuală, o delimitare a noţiunilor fundamentale ale fiecărui capitol tematic, o serie de concluzii şi teste de autoevaluare a cunoştinţelor ş.a.

Autorul

DUMITRU OTOVESCU

COMUNICAREA POLITICĂ Note de curs şi selecţie de texte

EDITURA BELADI CRAIOVA, 2004

Culegere şi tehnoredactare: Laurenţiu Lazăr, Gabriel Pricină Corectură şi revizie finală: Constantin Crăiţoiu

Bun de tipar: ian. 2004 Apărut: 2004

_______________________________________

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Otovescu, Dumitru COMUNICAREA POLITICĂ. Note de curs şi selecţie de texte Editura Beladi, Craiova, 2004 220p., 20 cm. I.S.B.N.: 973-85424-9-9 316. 77: 32 (075.8) bibliogr.

5

CUPRINS

Cap. I: CONCEPTUL DE COMUNICARE…...….9 1. Definiţia şi formele comunicării…………….....…9 2. Diferenţierile dintre indivizi în procesul comunicării………………………...……………..11 Texte selective

a. Sensurile noţiunii de comunicare………….15 b. Conţinutul şi nivelurile comunicării umane……………………………………...18

Noţiuni fundamentale……………………………….31 Concluzii………………………………………..……32 Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……36

Cap. II: EVOLUŢIA ISTORICĂ A COMUNICĂRII ŞI REGIMURILOR POLITICE...…….40

1. Natura relaţiilor dintre politică şi mijloacele de comunicare………………………………………..40

2. Concepte fundamentale în comunicarea politică……………………………………….……41

2.1. Sistem comunicaţional…………..………41 2.2. Control şi autoritate………………...……44 2.3. Publicul, comunicarea şi opinia

publică…45 Texte selective

Evoluţia tehnologiilor comunicării…………..47 Noţiuni fundamentale…………………………….…51 Concluzii…………………………………..…………52 Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……54

Cap. III: COMUNICAREA ÎN DOMENIUL

6

VIEŢII POLITICE…………….......57 1. Specificul comunicării politice……………..……57 2. Comunicarea politică şi retorica persuasiunii….61 3. Factori de influenţare a comunicării politice…..64 Texte selective

Circulaţia şi suportul zvonurilor politice…...66 Noţiuni fundamentale………………………….……70 Concluzii…………………………………….……….71 Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……72

Cap. IV: DIMENSIUNILE COMUNICĂRII POLITICE……………………….74

1. Dimensiunea pragmatică………………...………74 2. Dimensiunea simbolică…………………...……...77 3. Dimensiunea structurală……………………...…79 Texte selective

Publicul absent………………………….……81 Studiu de caz: Decriptajul unui ritual………….……85 Noţiuni fundamentale………………………….……87 Concluzii …………………………………….………88 Autoevaluarea cunoştinţelor………………...………89

Cap. V: CONCEPŢII ŞI INTERPRETĂRI ALE COMUNICĂRII POLITICE.............91

1. Elemente introductive……………………………91 2. Concepţia behavioristă ………………………….92 3. Concepţia sistemică…………………………..…..95 4. Concepţia interacţionistă …………………..……97 5. Concepţia dialogică………………………...……99 Texte selective

Modele teoretice ale comunicării...………...101 Noţiuni fundamentale……………………………...111 Concluzii……………………………………………112 Autoevaluarea cunoştinţelor………………….……115

7

Cap. VI: COMUNICAREA MESAJULUI POLITIC PRIN TELEVIZIUNE……………...119

1. Locul televiziunii în viaţa cotidiană a oamenilor……...………………………………...119 2. Publicul presei, televiziunii şi radioului…….…120 3. Rolul televiziunii în formarea imaginii publice a actorilor politici………………………………….121 4. Mitul manipulării prin mass-media…………...125 Texte selective

a. Manipularea opiniei publice………..……130 b. Natura minciunii în sfera politicii……….133

Noţiuni fundamentale…………………………...…143 Concluzii……………………………………………144 Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………146

Cap. VII: COMUNICAREA ŞI STILURI DE COMUNICARE PRIN MASS-MEDIA.148

1. Varietatea stilurilor de gândire şi acţiune umană…………………………..……...148 2. Specificul stilurilor de comunicare prin mass-media……………………………………...150 3. Comunicarea publică a informaţiilor.................154 4. Puterea mijloacelor de comunicare publică......155 5. Controlul ştirilor şi al informaţiilor…………...158 Noţiuni fundamentale……………………...………161 Concluzii……………………………………………162 Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………164

8

Cap. VIII: LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL COMUNICĂRII……………….166

1. Noţiunile de conducător, manager şi lider….…166 2. Liderul politic – principalul agent al comunicării. ………………………………….169 3. Charisma conducătorilor……………….…...…173 4. Între agresiv şi conciliant în comportamentul politic…………………………………………….177 Noţiuni fundamentale……………………...………182 Concluzii…………………………………...……….183 Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………185

Cap. IX:INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE ALE PUTERII POLITICE ŞI

COMUNICAREA……………………186 1. Comunicarea prezidenţială…………….………186 2. Comunicarea guvernamentală…………………192 3. Comunicarea locală……………………….……199

Noţiuni fundamentale…………………………...…205 Concluzii……………………………………...…….206 Autoevaluarea cunoştinţelor…………………….....208

Cap. X: RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU SUCCESUL ÎN PUBLIC......................210

1.Cel dintâi principiu al adresării publice eficiente……………….…………………210 2. Exprimarea metodică…………………...…...…210 3. Tipuri de comunicare…………………………..214

RĂSPUNSURI CORECTE………………….……217 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………..……218

Capitolul I:

CONCEPTUL DE COMUNICARE

1. Definiţia şi formele comunicării

Comunicarea este un proces, dar şi o relaţie, de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată, cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea receptării.

În cazul unei comunicări unilaterale sau univoce, numai emiţătorul organizează şi transmite informaţii pentru a fi receptate.

În cazul comunicării reciproce, receptorul construieşte o nouă secvenţă de comunicare, devenind el emiţător şi celălalt receptor.

Condiţiile minime fundamentale de realizare a comunicării sunt compatibilitatea codurilor şi existenţa mesajului.

Codurile pot lua forma: 1. limbajului natural; 2. limbajului non-verbal şi 3. simbolurilor coerente (lumini, steaguri etc) sau

abstracte (semnale, formule logice, matematice ş.a). În cadrul comunităţilor sociale cele mai frecvente sunt

codurile verbale şi non-verbale (gesturi, intonaţii, expresii faciale etc). Acestea pot apărea împreună sau separat. Când apar separate de codurile verbale, componentele non-verbale exprimă imposibilitatea de a verbaliza sau a solicita o informaţie, iar când le însoţesc au rol de întărire, de distorsiune sau de indicator "metacomunicativ", prin care se accentuează

10

un anumit mod de înţelegere sau de interpretare a mesajului verbalizat.

Accesibilitatea conţinutului mesajului este dependentă de comunitatea codurilor emisiei şi recepţiei. Această compatibilitate nu ia decât rareori forma identităţii perfecte.

În jurul nucleului de coduri comune există o variabilitate a modului de codificare şi decodificare, generată de:

1. experienţe sau practici individuale ori sociale de învăţare anterioară,

2. formele de interacţiune, 3. situaţiile de comunicare, 4. accesul individual la cultura comunicării etc. Atunci când această variabilitate este accentuată, pot

apărea şi stări de incomunicabilitate chiar între parteneri care dispun de unele coduri relativ comune.

Orice comunicare este centrată pe un mesaj, adică pe un ansamblu de informaţii prezentate într-o formă simbolică. Cantitatea de informaţii dintr-un mesaj este direct proporţională cu redundanţa sa. Cu cât mesajul transmis într-o unitate dată de timp sau într-o secvenţă de comunicare posedă o cantitate mai mică de informaţie, cu atât redundanţa sa este mai mare.

Prin redundanţă se înţelege o mărime ce caracterizează o sursă de mesaje şi care prezintă excesul de informaţie transmisă faţă de strictul necesar. Ea este utilă când excesul de semnale se introduce pentru a se asigura transmisia fără erori, în prezenţa unor perturbaţii. În sens comun redundanţa este o abundenţă de cuvinte, de figuri retorice, de imagini pentru exprimarea unor idei.

Creşterea eficienţei comunicării sociale nu înseamnă automat şi o reducere a abundenţei de informaţii. Astfel, cea mai economicoasă formă de codificare a unui mesaj se poate dovedi o piedică pentru receptarea adecvată, întrucât creşte

11

ponderea interpretărilor sau a înţelesurilor variabile în cursul receptării şi se accentuează distanţa dintre intenţionalitatea mesajului şi ceea ce este efectiv receptat.

Având în vedere calităţile receptării, cantitatea de informaţie transmisă şi intenţionalitatea comunicării, emiţătorul trebuie să elaboreze decizii optime de structurare a mesajelor în termenii gradului său de redundanţă şi de utilizare a codurilor.

În funcţie de distanţa fizică dintre emiţător şi receptor, de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a mesajelor, putem distinge între comunicarea interpersonală şi comunicarea în masă.

Comunicarea interpersonală se identifică, de fapt, cu interacţiunea socială, întrucât în orice interacţiune se realizează schimburi de mesaje. De regulă, ea se realizează în grup sau este dependentă de grupul de apartenenţă a persoanelor implicate. Funcţia comunicării interpersonale este de a menţine unitatea şi integritatea oricărui grup social, de a asigura încadrarea acţiunilor individuale în grup. Admiţând această premisă, s-a studiat cu insistenţă structura sau reţeaua de comunicare a grupului, respectiv modul de distribuire a relaţiilor interpersonale de comunicare, densitatea şi durabilitatea lor, tipurile de informaţii vehiculate şi efectele lor asupra organizării şi funcţionării grupului.

2. Diferenţierile dintre indivizi în procesul comunicării

În orice grup există diferenţe între indivizi din punct

de vedere al frecvenţei angajării în comunicare. Diferenţele sunt produse mai ales:

1. de status-ul fiecăruia: cu cât ocupă un status mai înalt, cu atât este mai probabil să iniţieze şi să primească mai multe mesaje;

12

2. de gradul de conformitate normativă: distanţarea moderată a unei persoane faţă de normele grupului se asociază cu multiplicarea mesajelor, transmise de ceilalţi, pentru a produce conformarea, pe când distanţarea accentuată duce la diminuarea comunicării;

3. de orientarea relaţiilor afective: atracţie, respingere, de indiferenţă.

Reţeaua de comunicare poate fi caracterizată prin: flexibilitate şi rigiditate, centralitate şi marginalitate, formalitate şi informalitate. Aceste proprietăţi au efecte variabile asupra performanţelor individuale şi de grup. Pentru a creşte eficienţa activităţii grupului trebuie adoptată cea mai adecvată reţea de comunicare. De exemplu, eficienţa distribuirii informaţiilor într-un grup este maximă în condiţii de accentuare a centralităţii reţelei de comunicare. În acelaşi timp, efectele individuale ale mesajelor transmise de o sursă exterioară nu sunt directe, ci mijlocite de structura socială a grupului.

Această regulă este valabilă mai ales în cadrul comunicării de masă, în cadrul căreia acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali. Asemenea posibilităţi sunt oferite de mijloacele tehnice de comunicare în masă (mass-media), respectiv de presă, radio şi televiziune.

În general, studiul comunicării de masă a ajuns să se concentreze asupra elementelor ei componente şi a relaţiilor dintre acestea, inclusiv într-o formă sintetică de genul :"cine spune ce, prin ce canale(medii) de comunicare, cui şi cu ce efecte". (H. D. Lasswell, 1946).

În privinţa sursei, s-a acordat atenţie organizării contextuale a mesajului şi imaginii audienţei despre transmiţător, respectiv credibilităţii acordate acestuia.

13

În organizarea mesajului s-a distins între prioritatea şi poziţia ultimă a unor informaţii pentru a se releva efectele diferenţiate. Avantajul poziţiei prioritare constă în întărirea atitudinilor deja deţinute de receptori, pe când al celor incluse în finalul mesajului constă în stimularea reflecţiei. Totodată, efectele depind şi de conştientizarea de către receptor a intenţiei transmiterii, de complexitatea şi repetabilitatea mesajului. De exemplu, conştientizarea intenţiei transmiterii diminuează intensitatea şi extensia efectelor, iar mesajele prea complexe nu produc decât efecte de suprafaţă pentru că nu sunt decodate, înţelese.

Repetarea insistentă a comunicării aceloraşi mesaje faţă de aceleaşi persoane produce o saturare a recepţiei, exprimată prin indiferenţă faţă de mesaje, un grad înalt de conformism aparent şi o căutare compensatorie de mesaje provenite din alte surse.

Efectele mijloacelor de comunicare în masă sunt cel mai adesea indirecte, în sensul că influenţele lor sunt întărite sau diminuate de structura de grup şi mai ales de către liderii de opinie din grupurile de apartenenţă. Unii cercetători (P. Lazarsfeld şi B. Berelson) au dezvăluit şi caracterizat „fluxul de comunicare în 2 trepte”, incluzând pe cea a transmiterii directe de către mass-media şi pe cea instituită în comunicarea interpersonală. În unele cazuri, numărul treptelor tinde să crească sau să se reducă, generând procese specifice de difuziune a informaţiilor. Această tendinţă depinde şi de organizarea sistemului social, care poate crea condiţii de multiplicare sau de concentrare a canalelor de comunicare, de intensificare sau de micşorare a controlului social al mesajelor transmise şi vehiculate.

„Controlul comunicării se poate realiza în mod implicit, prin valorile de referinţă, sau explicit, prin instanţe special organizate. Se poate exercita asupra oricărei reţele de

14

comunicare sau numai asupra comunicării în masă, lăsând libere fluxurile de comunicare interpersonală.

Odată cu multiplicarea mijloacelor de comunicare în masă a crescut audienţa şi gradul de expunere, dar şi selectivitatea personală, concomitent cu accentuarea pasivităţii în receptare. Deşi efectele lor informative pot creşte, cele formative şi, mai ales cele generatoare de acţiuni sunt reduse. În genere, efectele comunicării în masă depind de predispoziţiile şi atitudinile anterioare ale receptorilor”.

Sursa: C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.124-126

15

TEXTE SELECTIVE

a. Sensurile noţiunii de comunicare

John Fiske Introducere în ştiinţele

comunicării

Ce este comunicarea?

Comunicarea reprezintă una dintre activităţile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaşte, însă puţini o pot defini satisfăcător. Comunicare este a vorbi cu cineva, comunicare este şi televiziunea, răspândirea de informaţii, coafura, critica literară – şi lista poate continua la nesfârşit. Aceasta este una dintre problemele cu care se confruntă oamenii care o studiază: putem să aplicăm corect conceptul de « obiect de studiu » la ceva atât de divers şi multilateral cum este de fapt comunicarea umană? Există vreo speranţă de a face o conexiune între, să zicem, studiul expresiei faciale şi critica literară? Ar fi acesta un exerciţiu care să merite măcar încercat?

Îndoielile care stau în spatele acestor întrebări pot da naştere unei păreri conform căreia comunicarea nu este un subiect, în sensul academic obişnuit al cuvântului, ci o arie de studii interdisciplinare. Această părere ar trebui să afirme că ceea ce psihologii şi sociologii au de spus despre comportamentele umane de comunicare are prea puţin de-a face cu ce spun criticii literari legat de acest subiect […].

[...] ...există două mari orientări («şcoli») în studiul comunicării. Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje. Ea se preocupă de modul în care emiţătorii şi receptorii codifică şi decodează mesajele, de felul în care transmiţătorii utilizează canalele şi mijloacele de comunicare – adică de problemele eficienţei şi acurateţei.

16

Comunicarea este înţeleasă ca fiind procesul prin care o persoană influenţează comportamentul sau starea mentală a alteia. Dacă efectul este diferit sau mai scăzut decât cel intenţionat, această şcoală tinde să vorbească despre eşecul comunicării şi analizează fazele procesului de comunicare pentru a afla unde a intervenit eşecul. De dragul conciziei, ne vom referi la această orientare sub numele de «şcoala-proces».

Cea de-a doua şcoală înţelege comunicarea ca producţie şi schimb de semnificaţii. Ea se preocupă de modul în care mesajele sau textele interacţionează cu oamenii în scopul producerii de semnificaţie – adică rolul pe care îl au textele în cultura noastră. Această orientare utilizează termeni precum semnificaţie şi nu consideră că neînţelegerile ar fi neapărat dovezi ale eşecului comunicării – ele ar putea rezulta din diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor. Pentru această şcoală, studiul comunicării reprezintă studiul textului şi al culturii. Principala metodă de studiu este semoitica (ştiinţa semnelor şi a semnificaţiilor), acesta fiind şi numele prin care voi identifica de acum respectiva abordare.

Şcoala-proces se inspiră mai degrabă din ştiinţele sociale şi în special din psihologie şi sociologie, tinzând să se ocupe de actele de comunicare. Şcoala semiotică se inspiră cu predilecţie din lingvistică şi sfera artei, tinzând să se ocupe de operele de comunicare.

Fiecare şcoală interpretează în felul său definiţia pe care o dăm noi comunicării ca interacţiune socială prin intermediul mesajelor. Prima defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană creează o legătură cu o altă persoană sau îi afectează comportamentul, starea mentală sau reacţiile emoţionale – şi invers, bineînţeles. Această viziune este aproape de utilizarea cotidiană, specifică simţului comun, a expresiei. Semiotica, totuşi, defineşte interacţiunea socială ca fiind acel lucru care constituie individul ca membru al unei anumite culturi sau societăţi. Eu ştiu că sunt membru al

17

societăţii vestice, industriale, deoarece, pentru a furniza numai una dintre multele surse de identificare, reacţionez la Shakespeare sau la serialul Coronation Street cam în acelaşi fel în care o fac ceilalţi membri ai culturii mele. Sunt, de asemenea, conştient de diferenţele culturale dacă, de exemplu, aud un critic sovietic considerând Regele Lear un atac devastator la adresa idealului occidental al familiei ca bază a societăţii sau argumentează că serialul Coronation Street ne arată cum îşi ţine Occidenul muncitorii la respect. Ambele lecturi sunt posibile, însă vreau să subliniez că ele nu-mi aparţin mie ca membru tipic al culturii mele. Răspunzând la Coronation Street într-o manieră ceva mai normală, îmi exprim comunalitatea cu ceilaţi membrii ai culturii mele. Adolescenţii care apreciază un anume stil de muzică rock îşi exprimă, şi ei, identitatea de membri ai unei subculturi şi interacţionează, chiar dacă numai indirect, cu ceilalţi membri ai societăţii.

Cele două şcoli mai diferă din perspectiva înţelegerii a ceea ce constituie un mesaj. Şcoala-proces vede mesajul ca fiind acel lucru care este transmis prin procesul de comunicare. Mulţi dintre adepţii acestei orientări cred că intenţia reprezintă factorul esenţial al deciziei referitoare la ceea ce reprezintă un mesaj. Astfel, un gest precum atingerea lobului urechii nu ar fi un mesaj decât dacă este făcut deliberat ca semnal aranjat dinainte cu un licitator, să spunem. Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nerostită, conştientă sau incoştientă, însă trebuie să poată fi recuperată cu ajutorul analizei. Mesajul este acel lucru pe care un emiţător îl transmite, indiferent de mijlocul folosit.

Pentru semioticieni, pe de altă parte, mesajul reprezintă construcţia de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori, produce înţelesuri. Emiţătorul, definit ca transmiţător al mesajului, îşi pierde din importanţă. Accentul se mută asupra textului şi a modului în care este el «citit». Iar lectura este procesul de descoperire a semnificaţiilor, proces

18

care apare atunci când cititorul interacţionează cu textul sau îl negociază. Această negociere are loc pe măsură ce cititorul aduce anumite aspecte ale experienţei sale culturale în legătură cu codurile şi semnele care compun textul. Ea mai implică şi existenţa unei anumite înţelegeri comune a subiectului textului. E nevoie doar să ne uităm cât de diferite sunt relatările pe care le dau ziare diferite despre acelaşi eveniment pentru a realiza importanţa acestei înţelegeri, a acestei viziuni asupra lumii, pe care fiecare ziar o împărtăşeşte cu cititorii săi. Astfel, cititori cu experienţe sociale diferite sau aparţinând unor culturi diferite pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. Aceasta nu reprezintă neapărat, aşa cum am mai afirmat, o dovadă a eşecului comunicării.

Mesajul nu este deci ceva trimis de la A la B, ci un element într-o relaţie structurată ale cărei alte elemente includ realitatea externă şi producătorul/cititorul. Producerea şi lectura unui text sunt văzute ca fiind procese paralele, dacă nu chiar identice, prin faptul că ocupă acelaşi loc în această relaţie structurată.[…]

Sursa: John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării (Trad. de Monica Mitarcă), Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 15-19

b. Conţinutul şi nivelurile comunicării umane

Ştefan Prutianu Manual de comunicare şi

negociere în afaceri

Ce este comunicarea umană?

[...] Comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Americanii Frank Dance şi Carl Larson au adunat 126 de definiţii ale comunicării, de la diverşi autori şi din diverse cărţi. După 20 de ani de trudă, nici una dintre definiţii nu s-a dovedit

19

satisfăcătoare. Semantica termenului comunicare nu încape într-o definiţie, dar fiecare definiţie posibilă surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea.

Biologul Edward Wilson, de pildă, defineşte comunicarea ca «acţiune a unui organism sau a unei celule, care modifică modelele probabile de comportament ale altui organism sau celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau ambii participanţi». Definiţia pare bună pentru biologi, dar nu şi pentru informaticieni, care nu lucrează cu organisme şi celule.

Filosoful american Charles Morris «uită» în mod deliberat de informaţie atunci când priveşte comunicarea, în general, ca relaţie şi interacţiune, «punere în comun, împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi….» El recurge la exemplul derutant al unui radiator, care îşi «comunică» căldura mediului ambiant1.

Cuvântul latinesc communicare are semnificaţia de contact şi legătură, dar şi de «a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni»2.

Noica insistă pe cuvintele cuminecare, cuminecătură, împărtăşanie şi grijanie, legate de ritualul creştin. El delimitează comunicarea umană de cea care are loc între maşini. Maşinile comunică precis şi integral date, semne, semnale şi retransmit exact ceea ce primesc. Oamenii pun în comun emoţii, sentimente, atitudini, idei, opinii, fapte şi subînţelesuri. Aceasta înseamnă mai mult decât o definiţie de dicţionar de genul: «a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune sau a vorbi»(DEX, p. 179).

Oamenii comunică prin stimuli care poartă mesaje. O dată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, în comun, celui care a «dat» şi celui care a «primit».

1 Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1997, p.10 2 Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 17

20

Din acest punct de vedere, comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de predare-primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg. Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un fel anume. Scopul există şi atunci când partenerii de comunicare nu-l conştientizează. Stimulii aşteptă răspuns.

Omul emite stimuli atunci când vorbeşte, când scrie, când gesticulează, când cântă, când dansează, când munceşte, când se joacă, când indică un obiect cu degetul sau când zâmbeşte, se încruntă, se îmbracă elegant sau răspândeşte un anumit miros, adică tot timpul, indiferent de context sau situaţie. Omul nu poate să nu comunice şi o face, indiferent dacă vrea sau nu. [...]

Axiomele comunicării

Câteva dintre cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate în jurul celebrului Institute of Mental Research, cunoscut şi sub numele de Şcoala de la Palo Alto. Paloaltiştii, Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jackson, le-au numit axiome ale comunicării, încercând să le confere o nuanţă din rigoarea gândirii matematice.

Axioma 1 : «Comunicarea este inevitabilă» sau «Non-comunicarea este imposibilă ». Conform acestui principiu, orice comportament are valoare comunicativă, indiferent dacă există sau nu indicii, semne şi semnale. Comunică şi tăcerea, nu doar vorbele.[…] Totul în om comunică ceva.

Axioma 2 : «Comunicarea se dezvoltă pe două planuri : planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii».

21

Acest lucru însamnă, de exemplu, că dacă aceleaşi cuvinte snut rostite pe tonuri diferite, ele comunică lucruri diferite, pentru că «tonul face muzica».[…]

Axioma 3: «Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns». Acest lucru înseamnă că este inutil să căutăm o cauză unică pentru un act de comunicare «punctual», pentru că omul comunică în fiecare moment cu întreg trecutul său şi cu toate experienţele acumulate. Un şef, de pildă, îşi supraveghează exasperant subalternii, pentru că se teme că ei fac greşeli. În acelaşi timp, subalternii pot face greşeli tocmai pentru că sunt exasperanţi de supravegheaţi. […]

Axioma 4: «Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)». Informaţia digitală conţinută de simboluri (cuvinte, de exemplu) este transpusă în cod binar, la nivelul neuronilor şi sinapselor. Informaţia analogică conţinută de stimulii non-verbali este transpusă în limbaj biochimic, la nivel hormonal. […]

Axioma 5: «Comunicarea este ireversibilă». Aceasta înseamnă că un act de comunicare, o dată ce a avut loc, declanşează transformări şi mecanisme ce nu mai pot fi date înapoi ca un ceasornic. Mesajul, bun sau rău, o dată emis şi recepţionat nu mai poate fi luat înapoi.

Axioma 6: «Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare». Aceasta înseamnă că idealul realizării unui raport de deplină egalitate între interlocutori este utopic. […]

22

Conţinut şi relaţie

Un lucru simplu putem afirma cu certitudine: comunicarea umană nu se rezumă la rostirea cuvintelor şi la transmiterea informaţiilor de la un interlocutor la altul. Între oameni, a comunica nu se rezumă la a vorbi, ci înseamnă incomparabil mai mult. Dincolo de cuvinte şi peste ele, intervin vocea şi tonul cu care sunt rostite. Apoi, la cuvinte şi ton, se adaugă limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica şi înfăţişarea, chiar şi culoarea hainelor. Apoi, mai comunică şi amenajările interioare, casa, maşina, biroul, anturajul în care trăim şi multe altele.

Comunicare digitală şi analogică

Atunci când oamenii comunică, cuvintele (limbajul simbolic) se amestecă cu diverse alte tipuri de semnale: unele sonore (tonul şi volumul vocii, tusea, oftatul, accentul), altele tactile (atingerile, loviturile, mângâierile) sau vizuale (privirea, zâmbetul, gesturile, postura). În fapt, se comunică simultan printr-un ansamblu complex de stimuli, limbaje şi canale. Paul Watzlawick, în prestigioasa lucrare scrisă în colaborare cu Beavin şi Jackson (Watzlawick, Beavin şi Jackson, Une logique de la communication, Editions du Seuil, 1972, p. 57) împarte acest ansamblu complex de stimuli în două categorii: limbajul analogic şi limbajul digital. Prima categorie poartă informaţie analogică, iar a doua poartă informaţie digitală.

Limbajul analogic este direct, plastic şi sugestiv. El se bazează pe analogie, asemănare, asociere şi comunică mesajele fără o decodificare obligatorie la nivelul conştiinţei. Comunicarea analogică este accesibilă atât oamenilor, cât şi animalelor. De pildă, o cloşcă cu pui ciuguleşte boabele demonstrativ în faţa puilor şi scoate sunete care îi îndeamnă să

23

le mănânce. O mamă poate face ceva asemănător în faţa copiilor, fără să pronunţe un cuvânt. [...]

Limbajul digital este simbolic şi abstract. Limbajul verbal, bazat pe cuvintele unei limbi, este cel mai bun exemplu de limbaj digital. El poate fi înţeles numai dacă este decodificat şi procesat la nivelul gândirii şi conştiinţei. Cu ajutorul acestui limbaj, o mamă cheamă copiii la masă spunând: «Veniţi la masă copii!». Însă, din ce ştim astăzi, o cloşcă nu poate face acest lucru, în acest fel. Limbajul digital este, probabil, specific omului[…].

La nivelul organismului uman, comunicarea neuronală şi cea analogică se completează şi se intercondiţionează una pe cealălaltă, într-o manieră complicată, neelucidată încă.

Informaţie şi relaţie

Omul pare a fi singura specie cunoscută, care este capabilă să utilizeze atât informaţia analogică, cât şi informaţia digitală. Această dublă ipostază a informaţiei şi a comunicării umane are implicaţii majore, dacă nu chiar tulburătoare, asupra aspectelor sale practice.

Ca o primă consecinţă, comunicarea umană are o natură duală, în sensul că se dezvoltă simultan în două planuri distincte: planul conţinutului şi planul relaţiei. Informaţia digitală transmisă la nivel neuronal configurează planul conţinutului, iar informaţia analogică pe cel al relaţiei.[…].

Practic, comunicarea umană operează cu un ansamblu complex de stimuli, configurat, în linii mari, din următoarele trei mari categorii de limbaj:

Limbajul verbal, adică graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor unei limbi;

24

Limbajul paraverbal, adică înţelesurile de dincolo de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii şi

Limbajul trupului, adică întregul complex de stimuli şi semnale transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.[…]

Relaţia dintre partenerii de comunicare se dezvoltă în registrul afectiv şi emoţional. Suportul său fiziologic este de natură hormonală, endocrină. Relaţia poate fi:

pozitivă (acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admiraţie),

neutră (indiferentă) sau negativă (respingere, dezaprobare, disconfort,

dominanţă, duşmănie, dispreţ etc.) […]. În planul conţinutului comunicării umane, cuvintele transportă informaţii, iar în planul relaţiei stabilite prin comunicare, tonul şi trupul oferă informaţii despre informaţii.

Nivelurile comunicării umane

În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor care se stabilesc între ei, comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte. Astfel, sunt necesare abordări diferite, după cum comunicarea este: 1) intrapersonală, 2) interpersonală, 3) de grup, 4) publică sau 5) de masă.

Comunicarea intrapersonală Acea tainică relaţie în care o persoană ascultă propria

voce interioară şi poartă un dialog cu sine este comunicarea intrapersonală.[…].

25

Comunicarea interpersonală

Ocupând o poziţie regală în ierarhia nivelurilor comunicării umane, relaţia «de la om la om» şi «între patru ochi» ce ia naştere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori poartă numele de comunicare interpersonală.[…]. Comunicarea de grup Comunicarea într-un anturaj intim, în interiorul echipei, al echipajului, al familiei lărgite sau chiar într-un cerc restrâns de persoane, constituit ad-hoc cu o misiune precisă, este ceea ce numim comunicare de grup. Este cea care asigură schimburile de idei şi emoţii în interiorul echipei, al organizaţiei restrânse, în general, în micile colectivităţi umane, de până la max. 9-11 persoane. În cadrul acestora, individul îşi petrece mare parte din viaţa sa socială şi profesională. […]

Comunicarea publică

În principiu, orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai mai puţin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică.[…].

Comunicarea de masă Producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic

26

instituţionalizat către un public variat şi numeros se numesc comunicare de masă3.[…]

Procesul comunicării interpersonale

De cele mai multe ori, în comunicarea umană, este util să facem o distincţie măcar aproximativă între comunicarea directă sau interactivă şi comunicarea indirectă.

Comunicarea directă presupune contacte personale nemijlocite şi interactive între fiinţele umane şi se bazează pe tehnici naturale sau «primare»: cuvântul, vocea, trupul, proxemica.

Comunicarea indirectă este cea intermediată de mijloace şi tehnici «secundare», precum: scrierea, tipărirea, imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau laser, transmisiile prin cablu, prin fibre optice sau prin unde hertziene. În raport cu suportul utilizat, comunicarea indirectă poate fi diferenţiată cel puţin în câteva tipuri: a) scrisă şi imprimată: scrisorile, rapoartele, presa scrisă, cartea, afişul, bannerul, materialele publicitare; b) înregistrată: banda magnetică, discul, filmul, cartela magnetică, discheta, CD-ul; c) prin fir: telefonul, telegraful, telexul, faxul, e-mail-ul, cablul, fibrele optice etc.; d) prin unde hertziene: radioul şi televiziunea. [...]

Contextul comunicării Comunicarea interpersonală are loc în interiorul unui

context concret şi specific, altul de fiecare dată. Contextul influenţează atât ceea ce se comunică (conţinutul), cât şi maniera în care se comunică (relaţia). 3 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996

27

Evaluarea contextului comunicării comportă cel puţin patru dimensiuni care, deşi relativ distincte, se influenţează şi se condiţionează una pe alta:

contextul fizic se referă la mediul concret, imediat tangibil, şi anume la incinta sau la spaţiul deschis, la microclimatul, ambianţa sonoră, lumina şi culoarea în care are loc. O discuţie în amfiteatru, de exemplu, se va desfăşura într-o manieră diferită decât exact aceeaşi discuţie, purtată […] pe un stadion;

contextul cultural priveşte mentalităţile, valorile, credinţele, tradiţiile, tabu-urile şi stilurile de viaţă împărtăşite de comunicatori. Morala şi legea, ca şi oricare alte reguli după care se stabileşte ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce este interzis influenţează profund comunicarea. Nu se cade să vorbim de necuratul în biserică sau de porc în casa unui islamist;

contextul social şi psihologic se referă la statutul social al partenerilor, la caracterul oficial sau informal al relaţiilor dintre ei, la situaţia concretă şi la instanţa psihică în care are loc comunicarea. O discuţie cu şeful purtată la crâşmă, de pildă, va fi alceva decât aceeaşi discuţie, purtată în sala de consiliu;

contextul temporal priveşte momentul şi ordinea cronologică în care este plasat mesajul, într-o secvenţă de alte mesaje succesive. După anunţul decesului mamei, nu vom putea comunica în aceeaşi manieră ca după anunţul unui câştig la pronosport.

28

Modelul general Elementele care intervin în procesul de comunicare interpersonală şi interactivă pot fi configurate într-un model general. Ele sunt conectate într-o manieră care sugerează dinamica procesului de comunicare şi traiectoriile mesajelor care circulă între parteneri. In principiu, elementele componente ale acestui model sunt : emiţător-receptorul, limbajul şi codul, competenţa, mesajul, media, zgomotul, efectele şi răspunsul.

Emiţător – receptorul Ori de câte ori se comunică direcet şi interactiv, la nivel

intra- şi interpersonal, oamenii se află simultan atât în ipostaza de emiţător, cât şi în cea de destinatar (receptor) al mesajelor. Dubla ipstază de emiţător şi, totodată, de receptor a unei persoane plasate într-un context de comunicare intra- şi interpersonală este motivul pentru care spunem emiţător- receptor, folosind ambii termeni, legaţi prin liniuţă de unire. Termenii emiţător şi receptor au fost consacraţi ca atare de Karl Bühler prin anii 1920, pe când lucra o teorie a limbii, iar transmisiile radiofonice cucereau lumea.[…]

Codificarea – decodificarea In comunicarea interpersonală, a codifica înseamnă a

traduce gânduri, atitudini, emoţii şi sentimente în cuvinte, atingeri, sunete, imagini, caractere scrise, desene, gesturi, mirosuri. Aici, codificarea reprezintă actul de a transpune în limbaj (de a produce mesaje), prin vorbire, scriere, gestică, desen etc.

Decodificarea reprezintă actul simetric de a retranspune cuvinte vorbite sau scrise, gesturi, mirosuri, imagini sau orice alte semne şi semnale în emoţii, sentimente, concepte, idei, atitudini, opinii şi comportamente umane. Practic, în măsura în care sunt cunoscute limbajul şi codul, decodificarea are loc ascultând, citind, privind, gustând etc. […]

29

Competenţa de comunicare A comunica eficace înseamnă a influenţa într-o manieră convenabilă gândirea, simţirea şi comportamentul interlocutorului. […]. Mesajul Despicând firul în două am putea spune : 1) Mesajul este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul) expediată de emiţător, transmisă pe canal, primită şi integrată de receptor şi 2) Mesajul este media, deoarece, aşa cum arată Mc Luhan, «media modelează şi controlează dimensiunea şi forma asocierii şi acţiunii umane»4. […]

Media Media sau canalul este suportul şi calea pe care se transportă şi se distribuie mesajul. Este atât vehiculul, cât şi suportul fizic al mesajului.[…]

Zgomotul Paraziţii, perturbaţiile şi zgomotul de fond reprezintă factori de alterare a comunicării. Ei distorsionează mesajul şi afectează media, împiedicând receptarea fidelă la destinatar, în forma în care a fost expediată de emiţător […].

Efectele

Orice proces de comunicare umană produce efecte. Mai întâi, asupra protagoniştilor săi, adică asupra celor care, pe de o parte, creează şi emit, iar pe de altă parte, recepţionează şi interpretează mesaje. Comunicarea produce efecte în comportamentul interlocutorilor care, fie că învaţă ceva în plan mental, fie că resimt emoţie în plan afectiv, manifestă o 4 Marshall Mc Luhan, Mass-media, mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşti, 1997

30

schimbare de gândire, de simţire sau de comportament. Efectele pot fi de natură cognitivă, afectivă şi comportamentală […]. Răspunsul

Răspunsul (feed-back-ul) este mesajul returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător.[…]

Etica comunicării umane

Comunicarea produce efecte asupra oamenilor şi, în mod necesar, dar nu şi inevitabil, comportă un aspect moral. Din perspectiva moralei, oportunitatea comunicării nu poate fi apreciată doar în raport cu eficacitatea sa, ci trebuie evaluată prin prisma unor criterii şi norme etice. Un vânzător excepţional sau un clip publicitar înşelător, de pildă, pot convinge clienţii să cumpere produse proaste sau dăunătoare, în afara normelor şi standardelor existente. Normele de etică a comunicării trebuie să împiedice pe cât posibil acest lucru.

Postulatul de la care se pleacă în abordarea pricipiilor eticii comunicării umane este acela că „oamenii au dreptul să facă propriile lor alegeri”. Din acest punct de vedere, un act de comunicare rămâne corect şi moral, atâta timp cât protejează libertatea de alegere a receptorului mesajului, oferindu-i informaţiile necesare şi ajutându-l să exerseze libertatea de a alege.

Din contră, actul de comunicare devine imoral atunci când furnizează informaţii false, ascunde adevărul şi împiedică exerciţiul liberei opţiuni.[...] Sursa: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 26-43

31

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea; comunicarea unilaterală şi comunicarea reciprocă; comunicarea interpersonală; comunicarea de masă; reţeaua de comunicare; controlul comunicării; coduri, mesaje şi surse ale comunicării orientări în studiul comunicării şcoala-proces semiotica mesajul niveluri ale comunicării axiomele comunicării relaţii de comunicare comunicarea analogică şi comunicarea digitală comunicarea intrapersonală şi comunicarea

interpersonală procesul comunicării contextul comunicării

32

CONCLUZII

1. Comunicarea este un proces, dar şi o relaţie de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată; cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea receptării.

2. Condiţiile minimale de realizare a comunicării sunt

compatibilitatea codurilor şi existenţa mesajului.

3. Variabilitatea modurilor de codificare şi decodificare este generată de: experienţe sau practici individuale ori sociale de învăţare anterioară, de formele de interacţiune, de situaţiile de comunicare, de accesul individual la cultura comunicării etc.

4. Redundanţa este o mărime ce caracterizează o sursă de mesaje şi care exprimă excesul de informaţie transmisă faţă de strictul necesar.

5. În funcţie de distanţa fizică dintre emiţător şi

receptor, de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a mesajelor, se poate distinge între comunicarea interpersonală şi comunicarea în masă.

6. Comunicarea interpersonală se realizează între două

sau mai multe persoane (dintr-un grup) şi este dependentă de grupul de apartenenţă a persoanelor implicate.

7. Diferenţele între indivizi în procesul comunicării

sunt generate de status-ul fiecăruia în cadrul grupului, de gradul de conformitate faţă de normele grupului şi de orientarea relaţiilor afective.

33

8. Eficienţa comunicării şi, implicit, a activităţii

membrilor grupului, este dependentă de tipul reţelei de comunicare.

9. Comunicarea de masă este caracterizată de faptul că

emiţătorul dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali, prin intermediul mijloacelor tehnice ale mass-media.

10. Studiul comunicării de masă se concentrează

asupra elementelor ei componente şi a relaţiilor dintre acestea, exprimate într-o formulă sintetică de genul: Cine spune, ce spune, prin ce canale de comunicare, cui spune şi cu ce efecte.

11. Studiile asupra sursei de emitere se axează pe

organizarea contextuală a mesajului şi pe imaginea audienţei despre transmiţător, respectiv credibilitatea acordată acestuia.

12. Semiotica defineşte interacţiunea socială ca acea legătură reciprocă, prin care un individ devine membru al unei anumite culturi sau societăţi.

13. Pentru semioticieni, mesajul reprezintă construcţia de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori, produce înţelesuri.

14. Cuvântul latinesc communicare are semnificaţia de contact şi legătură, dar şi de a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni.

15. Comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de predare-primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri.

34

16. Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face

pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un fel anume.

17. Comunicarea este inevitabilă, iar non-comunicarea este imposibilă.

18. Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul conferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii.

19. Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.

20. Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ).

21. Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare.

22. Limbajul analogic este direct, plastic şi sugestiv.

23. Limbajul digital este simbolic şi abstract.

24. Informaţia digitală transmisă la nivel neuronal configurează planul conţinutului, iar informaţia analogică pe cel al relaţiei.

25. Comunicarea intrapersonală este acea relaţie în care o persoană ascultă propria voce interioară şi poartă un dialog cu sine.

35

26. Relaţia „de la om la om” şi „între patru ochi” ce ia

naştere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori poartă numele de comunicare interpersonală.

27. Comunicarea directă presupune contacte personale nemijlocite şi interactive între fiinţele umane.

28. Comunicarea indirectă este cea intermediată de mijloace şi tehnici secundare, precum: scrierea, tipărirea, imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau laser, transmisiile prin cablu, prin fibre optice sau prin unde hertziene.

29. Codurile unei comunicări pot lua forma: limbajului natural; limbajului non-verbal şi simbolurilor coerente (lumini, steaguri etc).

36

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR 1. Ce este comunicarea?

a. un proces, dar şi o relaţie de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată. b. un dialog ce presupune utilizarea unui intermediar c. interacţiunea socială mediată de instituţii publice

2. Care sunt condiţiile minime de realizare a comunicării?

a. utilizarea mijloacelor de comunicare b. compatibilitatea codurilor c. existenţa mesajului

3. De ce este generată variabilitatea modurilor de codificare şi decodificare?

a. de experienţe sau practici individuale ori sociale de învăţare anterioară b. de formele de interacţiune c. de accesul individual la cultura comunicării

4. Ce este redundanţa? a. o mărime ce caracterizează o sursă de mesaje b. o unitate de măsură a calităţii unui mesaj c. o mărime ce exprimă excesul de informaţie transmisă faţă de strictul necesar

5. În funcţie de ce criterii se poate distinge între comunicarea interpersonală şi comunicarea în masă?

a. de analiza celor care comunică b. de distanţa fizică dintre emiţător şi receptor c. de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a mesajelor

37

6. Prin ce se caracterizează comunicarea interpersonală?

a. comunicarea interpersonală se realizează în grup b. se referă la transmiterea unor mesaje personale c. este dependentă de grupul de apartenenţă a persoanelor implicate

7. Care sunt funcţiile comunicării interpersonale? a. realizarea unei apropieri sufleteşti între oameni b. menţinerea unităţii şi integrităţii oricărui grup social c. asigurarea încadrării acţiunilor individuale în grup

8. De ce sunt generate diferenţele între indivizi în procesul comunicării?

a. de status-ul fiecăruia în cadrul grupului b. de gradul de conformitate faţă de normele grupului c. de orientarea relaţiilor afective.

9. De ce este dependentă eficienţa comunicării? a. de tipul relaţiei de comunicare b. de persoanele care comunică c. de durata şi intensitatea acesteia

10. Care este forma sintetică ce desemnează elementele componente ale comunicării de masă şi relaţiile dintre acestea? a. cine cu cine comunică, ce-şi spun, cum îşi spun, ce se întâmplă după ce termină b. cine spune, ce spune, prin ce canale de comunicare, cui spune şi cu ce efecte c. cine spune, care este motivul pentru care spune, cum poate fi înţeles ce spune, cui i se adresează

38

11. Ce este mesajul din perspectiva semioticii?

a. o construcţie de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori, produce înţelesuri b. un conglomerat de elemente distincte, ce pot fi codificate şi comunicate în scris c. rezultatul unei operaţii de prelucrare mentală a informaţiilor brute şi directe, necodificate

12. Care este semnificaţia cuvântului latinesc communicare? a. apropiere şi contact

b. contact şi legătură c. contact şi contractare

13. Care este obiectivul comunicării umane? a. de a-l face pe interlocutor să simtă într-un fel anume b. de a-l face pe interlocutor să gândească într-un fel anume c. de a-l face pe interlocutor să se comporte într-un fel anume 14. Care este prima axiomă a comunicării, formulată de Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jakson? a. comunicarea este obligatorie sau non-comunicarea este accesibilă b. comunicarea nu este inevitabilă sau non-comunicarea nu este imposibilă

c. comunicarea este inevitabilă sau non-comunicarea este imposibilă

39

15. Care este a doua axiomă a comunicării? a. comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei b. comunicarea se dezvoltă pe trei planuri: planul conţinutului, planul relaţiei şi planul procesual c. comunicarea se dezvoltă pe două planuri: unul personal şi altul public

16. Care este a treia axiomă a comunicării?

a. comunicarea este un proces complex, ce poate fi analizat cauzal b. comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns c. comunicarea nu este un proces, ci o relaţie ce trebuie abordată în funcţie de condiţionări şi nu de cauze

17. Care este a patra axiomă a comunicării? a. comunicarea nu presupune utilizarea informaţiilor digitale şi analogice

b. comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală, cât şi pe informaţie analogică c. comunicarea se bazează doar pe informaţiile analogice, nu şi pe cele digitale

18. Cum este limbajul analogic?

a. este direct, plastic şi sugestiv b. este specific numai echipamentelor electronice c. este un limbaj codificat ce devine inteligibil numai prin filtrare

19. Cum este limbajul digital? a. este binar

b. este simbolic şi abstract c. este specific doar computerului

40

Capitolul II: EVOLUŢIA ISTORICĂ A COMUNICĂRII ŞI

REGIMURILOR POLITICE

1. Natura relaţiilor dintre politică şi

mijloacele de comunicare

Diverse teorii ale comunicării subliniază legătura dintre procesul de formare al democraţiei şi evoluţia mijloacelor de comunicare, din antichitate şi până în epoca modernă. Trecerea de la cultura orală la cultura scrisă a produs multiple schimbări pe plan politic şi psihologic. Astfel, democraţiile denumite „naturale”, care aveau un caracter narativ şi discursiv, s-au transformat în autocraţii dictatoriale şi autoreferenţiale. În al doilea rând, a avut loc o preluare a memoriei naturale a comunităţilor primitive de către o elită religioasă şi transformarea ei într-o „memorie oficială”, relativ imuabilă, şi controlată de către autorităţile momentului.

Alfabetizarea şi accesul uşor la suportul fizic al transmiterii informaţiilor (de la piatră la papirus) au fost însoţite şi de o modificare a relaţiilor dintre indivizii umani. Chiar dacă informaţiile erau mai uşor de transmis, ele deveneau, însă, mai uşor de controlat şi, îndeosebi, mai rapid deteriorabile. Realitatea atestă o legătură strânsă între mobilitatea mijloacelor de comunicare şi gradul lor de perisabilitate. De pildă, papirusul e mai fragil decât piatra, hârtia se distruge mai uşor decât papirusul, iar suportul electronic este mai predispus distrugerilor şi manipulărilor. În consecinţă, definirea mijloacelor de comunicare se poate face:

1. fie în termeni personali – ca un sistem de semne care intermediază între om şi divinitate, apoi între comunitate, individ şi conducătorii săi;

41

2. fie ca expresie a sistemelor sociale dintr-un context dat şi, mai ales, ca manifestare exterioară a instituţiilor oficiale.

Un alt moment important în evoluţia istorică a comunicării l-a constituit eliberarea informaţiilor (datorită mişcării protestante şi apariţiei tiparului) de sub controlul strict al elitei clericale. În epoca modernă se produce o importantă expansiune a mijloacelor de comunicare, precum şi un proces de masificare a informaţiilor, adică de răspândire a lor în cercuri sociale extinse. Procesul de modernizare, din societăţile intrate pe o cale industrială de dezvoltare, a generat la rândul său o modificare a raporturilor între indivizi, producând simultan o independenţă faţă de autorităţi, dar şi o dependenţă permanentă faţă de mass-media.

2. Concepte fundamentale în comunicarea politică

Pentru analiza comunicării politice sunt necesare o serie de concepte, dintre care unele sunt indispensabile, cum ar fi cele de sistem comunicaţional, control, autoritate, public, comunicarea şi opinia publică etc.

2.1. Sistem comunicaţional

Într-o accepţie largă, mass-media nu implică numai mesajele de natură semiotică, ci şi transmiterea oricăror forme materiale cu conţinut informativ, a tuturor tipurilor de aşa-zise „obiecte”, adică persoane, bunuri şi informaţii. Aşadar, sistemele de comunicare includ toate genurile de „medii de comunicare”: şosele, căi de comunicare şi limbaje. Prin urmare, tehnologiile comunicaţionale sunt cele care influenţează şi determină orice distincţie între epocile istorice, integrând canalele de comunicare, participanţii sociali şi contextul general, într-un ansamblu unitar.

42

a) Un prim sistem comunicaţional este cel al oralităţii, manifestată sub aspect istoric în două momente, ca:

1. o oralitate iniţială, preistorică - ce stă la baza primelor forme de comunicare, orientată mai ales spre consemnarea, transmiterea şi perpetuarea miturilor şi a istoriilor tribale;

2. o oralitate "secundară" - ce aparţine perioadei maxime de depăşire a cuvântului scris şi a literalităţii, prin apariţia radioului, mai ales prin răspândirea radioului de joasă frecvenţă.

Ca structură comunicaţională, oralitatea este caracteristică sistemelor sociale democratice, eliberate de sub dominaţia autorităţilor şi a ambiguităţilor de tot felul. b) Sistemul scrisului, al literalităţii este specific acelor societăţi întemeiate pe ambiguităţi, unde mecanismele de transmiterea informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse exclusiv la îndemâna puterii politice şi a oficialităţilor.

Aşa, de exemplu, Delta Nilului, care era o sursă principală de procurare a papirusului, a fost supusă unui control strict de către monopolul politic egiptean. Abia după descoperirea pergamentului (utilizat în bibliotecă), s-a putut revoluţiona stocarea informaţiilor şi schimbarea structurilor de putere din lumea antică.

Apariţia scrierii alfabetice în istoria umanităţii a condus la simplificarea transmiterii informaţiilor, iar secretele politice şi religioase au devenit bunuri publice, fapte însuşite imediat de către ideologia dominantă. Creştinismul şi mahomedanismul, caracterizate de comunicarea prin codexuri scrise pe pergament, au fost instituţionalizate şi introduse în rândul structurilor de putere. Aceste religii mobile, uşor inteligibile şi interpretabile, s-au transformat ele însele în monopoluri informaţionale, prin regimul de recluziune instituţională (mănăstirile) şi prin agresivitate ideologică ("războiul sfânt" şi Inchiziţia).

43

O altă mutaţie semnificativă a avut loc odată cu dezvoltarea tiparului şi cu pătrunderea hârtiei pe continentul european. Astfel, a fost promovat şi răspândit sistemul indexial, iniţiat de codexul creştin (care permitea găsirea imediată a persoanelor căutate), dar mai ales au luat amploare catalogarea şi producţia de serie. Curând, noul monopol a intrat în uzul centrelor financiare şi al structurilor mercantile. O elită economică, secondată de o aristocraţie politică, a preluat controlul societăţii şi a transformat canalele de comunicare în mijloace de perpetuare a propriilor interese. Mai mult, tiparul a adâncit conformismul şi dependenţa indivizilor faţă de informaţiilor transmise oficial.

Descoperirea undelor electromagnetice a permis extinderea puterii de stocare şi transmitere a informaţiilor din posesia elitelor politice sau comerciale în direcţia unei mase mari de oameni, precum şi conturarea unui sistem automatizat. Apariţia telegrafului a fost legată, de la bun început, de un model ideal al democraţiei, al proceselor electorale vizate încă de J.-J. Rousseau, ce prevedea nu numai larga participare a cetăţenilor, dar şi eliberarea de sub arbitrariul relaţiilor personale subiective. Celelalte mijloace tehnice ulterioare – gramofonul, telefonul, radioul sau televiziunea - au continuat tradiţia iniţială, anume aceea a formării unui model analogic al raporturilor sociale.

Cel de-al doilea moment în evoluţia electronicii este reprezentat de impactul tehnologiilor digitale. Acestea sunt rapide, accesibile şi capabile să stocheze cantităţi uriaşe de informaţii, ce pot fi difuzate în rândul unor grupuri mari de oameni, pe arii geografice extinse, şi care nu înseamnă altceva decât un alfabet numeric simplificat la maximum şi accesibil tuturor indivizilor.

44

2.2. Control şi autoritate Funcţiile tehnologice ale comunicării, care au

reprezentat întotdeauna structurile politice existente, au dat dovadă de o acută dependenţă ideologică. Primele manifestări ale scrierilor greceşti apar în evidentă contradicţie cu funcţiile anterioare ale scrierilor sumeriene (dominate de structura economică, fiind deci contabilizatoare) sau egiptene (orientate spre o finalitate religioasă).

Puse, de cele mai multe ori, în slujba puterii militare, descoperirile tehnologice - fie sisteme, fie mijloace de comunicare (căile de transport umane, instrumentele electronice şi chiar apariţia computerelor) - au evoluat într-o notă de oscilaţie între control şi eliberarea de autoritate.

Primele tipărituri au contribuit la întemeierea universităţilor ca centre de putere şi au devenit, ulterior, instrumentele care au făcut posibile revoluţia umanistă prin cunoaştere. Sistemele poştale, de la începuturile erei moderne, au fost iniţial rezervate reţelelor militare sau politice, iar mai târziu au trecut în uz privat şi s-au transformat în obiecte ale participării publice.

Manifestându-se între standardizare şi eliberare, între monopolizare şi acces liber, între funcţionarea agresivă şi cea discretă, mijloacele de comunicare au constituit structura necesară funcţionării organismului social şi au intermediat relaţiile dintre oameni, grupuri, instituţii şi organizaţii.

Principiile fundamentale ale funcţionării democraţiei urmează şi ele transformărilor tehnologice:

- participarea universală este succedată de tehnologiile comunicării globalizatoare; - egalitatea politică apare concomitent cu extinderea accesului la transmiterea informaţiilor; - libertăţile fundamentale sunt impulsionate de diseminarea mesajelor pe scară largă.

45

2.3. Publicul, comunicarea şi opinia publică Deşi manifestări ale publicului există încă din

antichitate, acestea se aflau sub controlul absolut al puterii politice. Cezar nu a fost numai primul conducător care a încercat să mobilizeze atenţia cetăţenilor Romei (prin utilizarea pieţelor publice ca suport al actelor legislative), dar a înfiinţat şi un cursus publicus, adică un traseu al mijloacelor de comunicare - aflat sub protecţia militarilor şi în folosul exclusiv al armatelor imperiale.

Publicul lumii moderne a fost, în mare parte, spectator sau auditor, deci participant mai mult pasiv la acţiunile sociale. Teatrul antic sau discuţiile conduse de oratorii publici reprezentau mijloacele operaţionale de coagulare a solidarităţii şi identităţii comunităţilor umane.

Atât în cadrul democraţiilor ateniene - unde publicului i se cerea consensul, cât şi în cadrul democraţiilor actuale - unde publicului i se solicită consimţământul, puterea politică are nevoie de identificarea riguroasă a participanţilor la dialogul social.

În concepţia lui J. Habermas, publicul este reprezentat de asocierea tuturor sferelor private ale indivizilor separaţi şi de participarea persoanelor mature, capabile de discernământ, la luarea deciziilor colective. Acest tip de public apare, mai ales, în lumea literară, în cadrul unor instituţii libere de controlul oficial (cafenele, cluburi, cercuri culturale), prin manifestarea intimităţii în prezenţa celorlalţi. Dacă în centrul publicului literar se află omul - înţeles într-un mod general şi abstract, în centrul sferei publice politice se situează cetăţeanul - care e riguros delimitat şi clar definit. În cele din urmă se ajunge la un "public captiv" şi la un "public fantomatic", ambele prinse în reţeaua tehnologiilor şi a relaţiilor de putere, care doar mimează interesul pentru individ, când, de fapt, interesul major

46

este orientat spre opinia de masă, adică spre dictatura alegătorilor fără identitate.

Opinia publică a avut o evoluţie similară cu aceea a publicului, în sensul trecerii dinspre sfera privată spre cea publică, însă formularea conceptului rămâne strâns legată de fenomenele sociale ale secolului al XVIII-lea. Machiavelli, de pildă, sugera luarea în considerare a opiniei populare, iar informaţiile bursiere se conturau în funcţie de opiniile generale privind credibilitatea persoanelor publice. Abia mai târziu, datorită lui Bentham şi Immanuel Kant, publicul a fost definit ca fiind înzestrat cu virtutea de a controla Puterea şi de a conduce la pacea generală. Din păcate, societatea modernă, dominată de raţiuni comerciale, predispune la atomizarea sau pulverizarea publicului în funcţie de anumite trăsături destul de restrânse (pe principiile marketingului publicitar). Astfel, nu se mai vorbeşte de un Publikum, ci despre mai multe publicuri specializate, ce corespund unor acţiuni, trăsături sau preocupări particulare, ca, de exemplu: publicul financiar, publicul teatrului, cultural, economic, cel etnic, sexual ş.a .

Sursa: Doru Pop, Mass-media şi democraţia, Editura Polirom , Iaşi, 2001, p. 65-68

47

TEXTE SELECTIVE

Evoluţia tehnologiilor comunicării Ştefan Prutianu Manual de comunicare şi

negociere în afaceri

Era Gutenberg După antichitatea greco-romană, teoria şi practica

comunicării umane au cunoscut, timp de secole, o oarecare stagnare. Practic, nu se cunosc progrese remarcabile până în zorii Renaşterii. Începând cu secolul al XV-lea, teoriile, tehnicile, practicile şi tehnologiile comunicării au revenit treptat în centrul atenţiei şi s-au îndreptat în salturi succesive spre ceea ce sunt astăzi. Câteva repere în evoluţia tehnologiilor comunicării sunt semnalate în cele ce urmează.

Tiparul şi cartea Între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din

Germania, Gutenberg realizează prima tiparniţă cu şurub. Ia astfel naştere prima imprimerie mecanică, care foloseşte caractere mobile, obţinute dintr-un aliaj de plumb, cositor şi antimoniu. Prima carte tipărită în noua eră Gutenberg a comunicării este o Biblie, în anul 1445. După retorica anticilor, apariţia tiparului şi a cărţilor tipărite constituie primul reper major în evoluţia tehnologiei, a suporţilor şi a proceselor comunicării moderne.

Presa scrisă Urmează un nou salt, o dată cu apariţia sistematică a

presei scrise. Primele publicaţii săptămânale apar la începutul

48

secolului al XVII-lea în Germania, Anglia şi Franţa. Primul săptămânal francez este datat în anul 1631. Primul cotidian este tipărit la Londra, în 1702. Practic, comunicarea de masă ia naştere şi se dezvoltă, o dată cu presa scrisă, populară, la tiraje tot mai mari şi la preţuri tot mai mici, mai accesibile.

Fotografia Primele fotografii au fost realizate în 1827, de francezul

Niépce, cu o cameră obscură. George Eastman realizează pelicula de celuloid şi fotografia modernă, cu aparatul Kodak, în anul 1888. Se deschide, astfel, accesul tot mai larg la comunicarea prin imagini.

Telegraful În cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea,

interesul pentru comunicare se intensifică, o dată cu primele tentative de comunicare la distanţă, prin semnale electrice. Telegraful este inventat de Samuel Morse în anul 1837, la New York. În 1845, telegraful alimenta deja presa de senzaţie. Astăzi, locul telegrafului a fost luat de teleimprimantă şi fax.

Telefonul În anul 1876, americanul Graham Bell brevetează

telefonul. El codifică vocea umană în semnale electrice şi o transmite la distanţă. La Bucureşti, de pildă, s-a vorbit prima dată la telefon în 1883, pe o linie privată.

Radioul În 1896, italianul Marconi, folosindu-se de

descoperirile ştiinţifice ale germanului Hertz, breveta la Londra telegraful fără fir. Primele emisiuni radiofonice au avut loc la Pittsburgh, abia în 1920. Dificultatea progresului practic al radiofoniei se explică şi prin faptul că numai era clar cine cu cine comunică, nu mai exista o legătură directă între un

49

emiţător şi un receptor identificabil, ca la telegraf sau telefon. Radiofonia a marcat începutul comunicării electrice de masă, cu circulaţia mesajelor în sens unic, către un public impersonal, neidentificabil în momentul emisiei.

Cinematograful Debutul comunicării cinematografice a avut [loc] o dată

cu proiectarea primului film adevărat pe o peliculă de 35mm lăţime de fraţii Lumiére, pe 22 martie 1895. În decembrie 1895, s-au vândut primele bilete de intrare la primele proiecţii cinematografice publice.

Televiziunea În anul 1926, scoţianul J. Baird a reuşit prima difuzare

publică a unor imagini televizate. Primul televizor alb-negru a fost brevetat în 1929, iar prima cameră de luat vederi în 1937, de către americanul V. Zworykin. Primele televizoare color s-au vândut în SUA în anul 1953. Primul magnetoscop a fost inventat în anul 1956. Videoul a ajuns pe piaţă abia în 1970.

Multimedia Recent, în anii 80, o dată cu progresul fascinant al

tehnologiei informaţionale, s-au născut şi sistemele multimedia. Acestea permit prelucrarea simultană a textelor, a sunetelor şi a imaginilor digitalizate. Cel mai cunoscut produs multimedia off-line (în afara reţelei) este compact-discul (CD-Rom). Comunicarea pe multimedia este interactivă. Utilizatorul produselor multimedia nu primeşte informaţia pasiv, aşa cum se întâmplă pe ecranul cinematografului sau televizorului. El poate interveni, să ceară sau să modifice ceea ce primeşte.

50

Internet Reţeaua mondială de computere numită Internet este

una dintre cele mai recente cuceriri ale comunicării la distanţă. Când computerele sunt conectate între ele formează o reţea, care asigură un schimb rapid de informaţii şi servicii, indiferent de distanţă. Pentru a deveni internaut, posesorul unui PC are nevoie de un modem care transformă datele digitale în impulsuri transmise pe liniile telefonice. Mai trebuie obţinută legătura cu un furnizor de acces, care orientează utilizatorii spre servere. Informaţiile din reţeaua Internet, sub formă de texte, imagini şi sunete e află pe site-uri, create de către cei care vor să facă oferte în reţea. Între serviciile oferite de Internet, unul de larg consum este poşta electronică (e-mail), care prestează servicii de curier şi factor poştal aproape în orice colţ din lume.

Lumile virtuale Noile tehnologii multimedia pregătesc serios condiţiile

comunicării în lumi virtuale, o dată cu generarea pe computer a unor forme şi imagini tridimensionale, de sinteză. Se face, astfel, loc unor procese de comunicare cu «realitatea virtuală». Echipat cu o cască, o mănuşă şi o manetă, omul poate deja descinde lejer în lumi virtuale, create pe computer.

Cu toate acestea, indiferent unde ne va purta tehnologia, dialogul interior şi comunicarea interpersonală, faţă în faţă, aproape, simţind atingerea, căldura, freamătul şi mirosul trupului celuilalt nu vor înceta să rămână supreme şi superbe manifestări ale umanităţii.”

Sursa: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 23-26

51

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

sistem comunicaţional control autoritate public sistemul oralităţii sistemul scrisului sistemul indexial sistem automatizat tehnologii digitale tehnologii ale comunicării

52

CONCLUZII 1. Definirea mijloacelor de comunicare se poate face

fie în termeni personali – ca un sistem de semne care intermediază între om şi divinitate, apoi între comunitate, individ şi conducătorii săi, fie ca expresie a sistemelor sociale dintr-un context dat şi, mai ales, ca manifestare exterioară a instituţiilor oficiale.

2. Tehnologiile comunicaţionale sunt cele care

influenţează şi determină orice distincţie între epocile istorice, integrând canalele de comunicare, participanţii sociali şi contextul general, într-un ansamblu unitar.

3. Sistemele de comunicare includ toate genurile de

„medii de comunicare”: şosele, căi de comunicare şi limbaje. 4. Sistemul comunicaţional al oralităţii, s-a manifestat

- sub aspect istoric- în două momente: cel al oralităţii iniţiale şi cel al oralităţii „secundare”

6. Sistemul scrisului, al literalităţii este specific acelor

societăţi întemeiate pe ambiguităţi, unde mecanismele de transmiterea informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse exclusiv la îndemâna puterii politice şi a oficialităţilor.

7. Apariţia scrierii alfabetice în istoria umanităţii a

condus la simplificarea transmiterii informaţiilor, iar secretele politice şi religioase au devenit bunuri publice, fapte însuşite imediat de către ideologia dominantă.

53

8. Între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din

Germania, Gutenberg realizează prima tiparniţă cu şurub.

9. Primul săptămânal francez este datat în anul 1631, iar primul cotidian este tipărit la Londra, în 1702.

10. Primele fotografii au fost realizate în 1827, de francezul Niépce, cu o cameră obscură.

11. Telegraful a fost inventat de Samuel Morse în anul 1837, la New York.

12. În anul 1876, americanul Graham Bell brevetează telefonul.

13. Primele emisiuni radiofonice au avut loc la Pittsburh, abia în 1920.

14. Debutul comunicării cinematografice a avut o dată cu proiectarea primului film adevărat pe o peliculă de 35mm lăţime de fraţii Lumiére, pe 22 martie 1895.

15. În anul 1926, scoţianul J. Baird a reuşit prima

difuzare publică a unor imagini televizate.

54

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR 1. În ce termeni şi cum se poate realiza definirea

mijloacelor de comunicare? a. în termeni personali – ca un sistem de semne care intermediază între om şi divinitate, apoi între comunitate, individ şi conducătorii săi b. ca expresie a sistemelor sociale dintr-un context dat şi, mai ales, ca manifestare exterioară a instituţiilor oficiale c. în termeni tehnici, având în vedere aspectele specializate de utilizare şi funcţionare a acestora

2. Care sunt genurile de medii de comunicare pe care

le cuprind sistemele de comunicare? a. şosele b. căi de comunicare c. limbaje. 3. Care sunt cele două momente de manifestare

istorică a sistemului comunicaţional? a. cel al oralităţii iniţiale b. cel al oralităţii finale c. cel al oralităţii „secundare”

4. Cărui tip de societăţi îi este specific sistemul scrisului?

a. nici unui tip de societate b. societăţilor democratice, ale căror decizii oficiale

sunt transmise, în special, prin intermediul scrierii c. societăţilor în care mecanismele de transmiterea informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse exclusiv la îndemâna puterii politice şi a oficialităţilor

55

5. La ce a condus apariţia scrierii alfabetice în istoria umanităţii?

a. la editarea ziarelor b. la simplificarea transmiterii informaţiilor c. secretele politice şi religioase au devenit bunuri publice

6. În ce perioadă a realizat Gutenberg prima tiparniţă cu şurub? a. între 1436 şi 1444 b. între 1320 şi 1329 c. între 1481 şi 1490

7. În ce an a fost tipărit primul cotidian la Londra? a. în 1629

b. în 1702 c. în 1690 8. Cum se numeşte francezul care a realizat primele fotografii în 1827?

a. Marconi b. Niépce c. Edison

9. În ce an a inventat Samuel Morse telegraful? a. în anul 1900 b. în anul 1905

c. în anul 1837

10. În ce an americanul Graham Bell brevetează telefonul? a.în anul 1876 b.în anul 1900 c.în anul 1850

56

11. În ce oraş au avut loc primele emisiuni radiofonice din anul 1920? a. la Paris b. la Pittsburh c. Londra 12. Cînd a avut loc proiectarea primului film (pe o peliculă de 35 mm)? a. pe 22 martie 1895 b. pe 10 noiembrie 1905 c. pe 4 aprilie 1897 13. Ce a realizat J.Baird în anul 1926? a. a publicat prima revista în domeniul cinematografiei b. a reuşit prima difuzare publică a unor imagini televizate c. a reuşit prima proiectare a unui film de lung metraj

Capitolul III: COMUNICAREA ÎN DOMENIUL VIEŢII

POLITICE

1. Specificul comunicării politice În decursul istoriei sale, puterea politică şi-a constituit

propriile sisteme de comunicare, urmărind să preia controlul asupra acelor mijloace de comunicare ce scăpau dominaţiei sale ori să integreze acele grupuri care exprimau şi formau opiniile dominante. Astfel, primele biblioteci ale lumii antice au apărut sub controlul direct al tiranilor atenieni, iar împăraţii romani şi apropiaţii lor au fost popularizaţi ca scriitori celebri.

Pentru a realiza controlul informaţiilor, Papa Paul al IV-lea a fost cel dintâi care a creat un Index al cărţilor interzise, în timp ce regele Carol al IX-lea a dat un decret prin care se restrângea dreptul de publicare al oricăror materiale fără aprobarea sa directă. În secolul al XX-lea puterea comunistă a perfecţionat strategiile restricţiei accesului la informare, limbajul însuşi aflându-se sub un control total.

Alături de controlul informaţiilor, puterea politică şi-a propus să realizeze şi o instituţionalizare a conştiinţelor. De pildă, propaganda hitleristă a pus la punct un mecanism de formare a identităţii colective, prin coordonarea sistematică a instituţiilor specifice, prin anihilarea gândirii independente şi, în general, prin militarizarea spaţiului public.

Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre guvernanţi şi guvernaţi. Ea descrie relaţiile, influenţele şi modificările psihologice ori sociale care apar în urma interacţiunilor dintre putere şi cetăţeni. La nivelul relaţiilor politice, comunicarea are loc între receptor - manifestat ca alegător, de pildă, şi emiţător - în calitatea de sursă politică. Relaţiile diferă în funcţie de emiţători (instituţiile specifice

58

politicului ori statului, care realizează comunicarea politică) şi de teoriile comunicării care le definesc. Gânditorul francez Jacques Gertsle apreciază că noţiunea de comunicare politică, aşa cum este utilizată astăzi în discursul politic, jurnalistic sau ştiinţific, este "extrem de confuză", datorită incertitudinii conceptuale care este legată de comunicare, pe de o parte, şi de politică, pe de altă parte, ambii termeni fiind polisemantici.

Etimologia latină a lui communicare ne trimite la două semnificaţii principale: a împărţi şi a transmite sau a stabili o relaţie. Antropologul Claude Levy-Strauss a subliniat ideea că şi comunicarea este obiect al ştiinţelor sociale, stabilind o legătură între schimbul de bunuri, de femei şi de mesaje. La începutul secolului XX, Charles Cooley înţelegea prin comunicare "mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă". Mai târziu, Henri Lefebvre afirma că "în viaţa socială nimic nu se realizează fără comunicare", aceasta din urmă fiind considerată un proces social fundamental, din care provine orice alt fapt social. În asemenea condiţii, este de acceptat că nici politicul nu evită această regulă.

Politicul, la rândul său, nu se defineşte printr-un ansamblu de sectoare sau de probleme ce pot fi izolate în mod clar în societate, din moment ce, indiferent care este problema, ea poate deveni una politică. Ca atare, politica se hrăneşte din relaţii economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice ş.a . Activitatea politică se orientează spre apariţia problemelor colective, prezentarea revendicărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea unor proiecte pentru soluţionarea acestora, conflictul între aceste proiecte şi modul de rezolvare a lor. În oricare dintre aceste procese vom găsi implicată comunicarea, încât contribuţia acesteia la activitatea politică este omniprezentă, fie că e vorba de socializare şi participare, de elaborarea programelor, de mobilizare sau negociere. În mod special, comunicarea este fundamentală în mecanismul determinării politicilor publice. În regimurile

59

democratice, datorită ei se face trecerea de la o situaţie în care proiectele sunt conflictuale sau se exclud reciproc, la o situaţie în care se stabileşte o regulă generală. Comunicarea impregnează toate activităţile politice în măsura în care aproape toate atitudinile de acest tip implică un apel la o formă oarecare de comunicare. Amestecul dintre politică şi comunicare ne conduce la justificarea că toate aspectele vieţii politice se supun abordării comunicaţionale: sistemul politic, activitatea guvernamentală, funcţionarea partidelor politice, mişcările sociale etc.

În S.U.A., unii autori, precum sociologul Paul Lazarsfeld, psihosociologii Kurt Lewin, Carl Hovland şi politologul Harold Lasswell sunt consideraţi fondatorii ştiinţelor comunicării. Acesta din urmă a impulsionat studiile de propagandă şi tehnicile de analiză a conţinutului mesajelor. Paul Lazarsfeld s-a dedicat cercertării mijloacelor media şi consecinţelor acestora în timpul campaniilor electorale. Acesta, ca şi Lasswell, de altfel, au studiat propaganda şi alegerile. Kurt Lewin şi-a concentrat atenţia asupra problemelor de comunicare în cadrul grupurilor umane. Carl Hovland a fost preocupat în special de analiza experimentală a „noii retorici” a persuasiunii.

Harold Lasswell este socotit unul dintre „părinţii” ştiinţelor comunicării, binecunoscut datorită abordării comunicării ca o sumă de factori: "Cine zice şi ce, prin care canal şi cu ce efect?" Formula sa este semnificativă, mai degrabă, pentru comunicarea politică, decât pentru esenţa comunicării în genere şi reprezintă o modalitate mecanică de înţelegere a comunicării politice.

În examinarea comunicării politice s-au conturat două orientări: una, care disociază comunicarea de politică şi acordă întâietate primului concept pentru înţelegerea procesului comunicării politice; alta, care le tratează drept complementare. De fapt, toate formele de comunicare umană au o dimensiune

60

socială. Ea este identificată cu simpla transmitere de semne sau cu schimbul acestora ori cu distribuirea sensului rezultat de aici. De asemenea, dimensiunea socială presupune existenţa celuilalt, cu care să stabilească o relaţie prin care procesul politic să depindă de o formă ce constă din conflict şi colaborare. Dealtfel, e uşor să constatăm că politicul fără comunicare ar fi imposibil, din moment ce societatea însăşi fără comunicare e de neconceput.

În cadrul abordării numită mecanică, de tip propagandistic, se evidenţiază că politicienii deţin controlul în mobilizarea cetăţenilor pentru răspândirea ideilor proprii şi pentru o mai bună pregătire ideologică a simpatizanţilor. Presa poate schimba convingerile electorale ale cetăţenilor, poate să confirme şi să reîntărească opţiunile existente, poate să inducă idei noi, într-o manieră unidirecţională. Mai mult, liderii de opinie stimulează loialitatea de grup, identitatea socială a comunităţilor şi dorinţa de menţinere a deciziilor luate sub presiunea apartenenţei de grup. Acest model, însă, se poate realiza numai dacă mijloacele de exprimare, finalitatea actului comunicaţional şi contextul general în care acesta se produce sunt controlate de către emiţător. În caz contrar, procesul cunoaşterii şi recunoaşterii politice generează o ruptură între participanţii la schimburile publice şi grupurile ce se consideră agresate.

Într-o altă abordare, numită integratoare, se consideră comunicarea politică drept o acţiune secundară, fie de natură instrumentală, fie simbolică. Rezultatele comunicării politice nu se produc în mod direct, prin influenţarea personală a receptorilor, ci printr-o acumulare de factori, dintre care cei strict politici sunt marginali. Dacă scopul primei formule este agresiv, deoarece îşi propune cucerirea şi dominarea publicului, cea de-a doua tendinţă se orientează mai mult spre atragerea publicului în dialog cu toţi participanţii la interacţiunea socială şi realizarea comunicării prin convergenţa

61

mesajelor. Formarea opiniilor ne apare ca efect al unor cauze multiple, iar cunoaşterea politică drept un proces polivalent.

Dacă plecăm de la ipoteza după care „comunicarea desemnează orice interacţiune socială” sau „desemnează numai interacţiunea simbolică” (adică cea care utilizează nume simbolice), atunci şi definiţia comunicării politice se va modifica. „În primul caz, sunt acceptate toate analizele metaforice ale politicii, din perspectiva comunicării. În cel de-al doilea caz, sunt admise numai definiţiile fundamentate pe analize simbolice”.

În esenţă, comunicarea politică se defineşte ca acel tip de comunicare bazat pe transmiterea deliberată de mesaje cu caracter politic, prin intermediul cărora se urmăresc sistematic anumite scopuri şi obţinerea unor rezultate într-un context social determinat.

2. Comunicarea politică şi retorica persuasiunii

O mare parte din rezultatele comunicării publice depinde de felul în care societatea îşi construieşte mecanismele şi politicile comunicării. Analizele actuale asupra conţinutului comunicării politice evidenţiază că manifestările de critică socială şi rezistenţa la presiunea autorităţii au dispărut treptat din dialogul intelectual, problema adâncindu-se după dispariţia puterii comuniste, astfel încât puterea politică actuală a căpătat o funcţie dominatoare. Limbajul academic şi cercetarea din ştiinţele sociale, în general, nu fac altceva decât să transmită o serie de cunoştinţe sterile, rupte de realitatea obiectivă. Teoriile comunicării au reuşit să impună un tip de cunoaştere specific ideologiei triumfătoare a pieţei şi elitelor conducătoare.

Rezistenţa la dominaţia culturală şi comunicaţională a fost transferată spre culturile unor grupuri marginale, în timp ce

62

atitudinii critice i s-a rezervat sfera izolată a limbajului savant. Dialogul critic a devenit apanajul exclusiv al specialiştilor, iar publicul larg rămâne captivul canalelor mediatice, care îl scufundă în "baia zilnică de vulgaritate". Restrângerea dialogului critic şi a comunicării clare implică abandonarea publicului la bunul plac al strategiilor persuasiunii.

Potrivit tradiţiei antice, ilustrate de Retorica lui Aristotel, există o distincţie între retorică - înţeleasă ca artă politică, orientată spre viitor, cu rol de consiliere şi întemeiată pe ideea de utilitate şi dialectică - adică discursivitate menită să convingă.

În teoriile moderne, persuasiunea presupune şi ea implicarea celor trei mari categorii clasice:

1) ethosul - care înseamnă moralitatea exprimării, credibilitatea;

2) logosul - presupune corectitudinea exprimării, inteligibilitatea;

3) pathosul - forţa exprimării, încărcătura afectivă. Şi în practica politică există două tendinţe majore sau două abordări teoretice distincte, în funcţie de interesul acordat procesului comunicării din perspectiva receptorului. Dacă receptorul sau alegătorul, de exemplu, este interesat de mesajul transmis, atunci el va urma "traseul central", adică va asculta informaţiile şi argumentele oferite. Acest proces se realizează in trei paşi (recepţionarea mesajului, acceptarea lui şi adoptarea reacţiilor corespunzătoare) şi presupune existenţa unui public atent şi raţional, cu un nivel înalt de participare socială. Dacă publicul nu acordă atenţie mesajului, nefiind un participant activ la jocul dialogului public, el optează pentru un " traseu periferic", marcat mai mult de indicii decât de informaţii. Receptarea se face la nivel formal, manifestarea exterioară, elementele decorative şi emoţiile predominând procesul de interpretare a informaţiilor.

63

Orice formaţiune politică îşi doreşte ca mesajele sale să fie nu numai ascultate, dar să fie şi convingătoare. Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile şi reacţiile persoanelor sau grupurilor vizate. Ea este opusul impunerii sau forţării unei opţiuni. Unii autori au considerat că persuabilitatea şi nivelul inteligenţei sunt invers proporţionale. Ar rezulta că persoanele cu o inteligenţă superioară sunt mai puternic influenţate de acea persuabilitate care se bazează pe o argumentare logică demonstrativă şi mult mai puţin receptive la generalităţi şi exemple irelevante. Persoanele cu o inteligenţă mai scăzută sunt mai receptive faţă de mesaje insistente şi intens colorate. În privinţa concepţiei despre sine s-a constatat că, cu cât aceasta este mai bine structurată şi implică o evaluare pozitivă a sinelui, cu atât persuabilitatea este mai redusă. De regulă, persuabilitatea este mai mare atunci când există o concordanţă între mesajele nou transmise şi cele deja stocate. Rezistenţa personală la schimbarea indusă de persuabilitate se manifestă prin accentuarea selectivităţii mesajelor, dezvoltarea unor mecanisme de apărare sau de conservare a convingerilor anterioare, evitarea stărilor de tensiune, de anxietate sau ameninţare generate de noile mesaje, păstrarea stării de echilibru cognitiv şi afectiv. Întrucât persuabilitatea se realizează în procesul de comunicare interpersonală şi socială, efectele ei sunt determinate de organizarea comunicării.

Persuabilitatea, spre deosebire de sugestibilitate, implică din partea individului conştiinţa acceptării şi interiorizării mesajelor transmise în scopul influenţării . Ea nu este uniform distribuită, ci variază de la o persoană la alta. Această variaţie se explică prin modul de structurare a sinelui sau a unor capacităţi şi însuşiri personale.

64

3. Factori de influenţare a comunicării politice

În psihologia clasică se susţine că la baza tuturor

formelor de convingere se află credibilitatea sursei. Ea se întemeiază pe două noţiuni fundamentale:

1) competenţa sau capacitatea emiţătorului de a-şi prezenta argumentele, calităţile şi prestigiul dobândit (care, de cele mai multe ori, ţine locul adevărului si onestităţii);

2) încrederea, adică lipsa oricăror interese in privinţa finalităţii actului informativ, a oricăror prejudecăţi faţă de cei implicaţi in procesul comunicării. Astfel, credibilitatea predomină chiar şi mesajul, gradul de implicare şi relevanţa la nivelul individual fiind mai importante decât conţinutul ideatic. Cercetările de teren au dezvăluit că deşi efectul sursei

credibile de comunicare este foarte puternic şi imediat, el nu durează mult, provocând ceea ce se numeşte efectul de adormire. Acest efect obturează în memoria receptorului tocmai acele mesaje transmise de sursa credibilă, amplificând efectul celor primite de la sursele necredibile.

O modalitate de depăşire a impasului credibilităţii este concentrarea asupra mesajului. Claritatea mesajului se construieşte pe trei paliere:

1. mesajul vine în sprijinul credibilităţii prin informaţii concrete, date şi fapte exacte (ce spune) ;

2. atribuie sensului o doză sporită de inteligibilitate şi aderenţă (cum spune);

3. stabileşte legături cu publicul şi răspunde problemelor personale ale acestuia ( cui spune).

Un alt factor sau cauză psihologică importantă a persuasiunii politice este simpatia. Interesul politicianului nu este doar acela de a-şi transmite mesajele, dar şi de a fi plăcut,

65

în consens cu aşteptările cetăţenilor. Un emiţător are un impact cu atât mai puternic cu cât este mai apropiat de receptor şi, în mod special, de interesele personale ale acestuia.

În sfera politică un rol semnificativ îl are şi umanizarea mesajului, care se face prin apel sentimental, prin caracterul narativ şi dramatizarea comunicării, prin fundamentarea pe mărturii ale propriilor experienţe sau pe comparaţii uşor de recepţionat. Sursa: Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 21-25

66

TEXTE SELECTIVE

Circulaţia şi suportul zvonurilor politice

Jean-Noel Kapferer Zvonurile

Zvonul politic

[…] Zvonul este în esenţă o afirmaţie pe marginea afirmaţiei oficiale. Este o contra putere. În acest caz este firesc ca zvonurile să prolifereze pe terenul cuceririi şi gestionării puterii.

Avantajele zvonului. În arsenalul războiului politic, zvonul se bucură de numeroase avantaje. În primul rând, zvonul evită dezvăluirea identităţii: alţii vorbesc în locul nostru, făcându-se purtătorii voluntari sau involuntari ai zvonului. Sursa nu poate fi identificată, rămâne învăluită în mister. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, dar toţi sunt la curent.

Zvonul este mijlocul de transmitere al nonspunerii: permite dezbaterea deschisă a unor subiecte interzise de puterea politică. Astfel, francezii sunt în general stânjeniţi de problema sănătăţii, aceasta constituind un subiect tabu ce nu trebuie abordat în public.

Zvonul nu are nevoie de dovezi. Opinia publică se întemeiază mai adesea pe impresii decât pe fapte. Acuzaţia e de ajuns.[…]

Zvonul nu necesită nici un stat major foarte numeros: se poate isca într-un grup restrâns. De aceea el constituie una dintre armele preferate ale comploturilor […].

67

Să mai adăugăm că zvonurile îngăduie complotiştilor să nu se dezvăluie. Într-adevăr, întreprinderea zvonurilor este singura care îngăduie jocul dublu: nimeni nu vorbeşte în numele său, fiecare citează zvonul. Este dificil în acest caz să delimitezi adevăraţii prieteni de cei pretinşi.

În sfârşit, încă unul din avantajele zvonului, deloc neglijabil este acela că nu costă nimic […]. Dar zvonul are şi el inconvenientele lui. Spre deosebire de o campanie publicitară în care se controlează fiecare virgulă, fiecare cuvânt şi se face o planificare, zvonul scapă: rezultatul lui este aleatoriu. În plus, se întâmplă ca zvonul să se întoarcă împotriva emiţătorilor lor: un zvon fals bine dezminţit permite celui vizat să se apere de viitoarele zvonuri. Înăbuşirea unui zvon reprezintă şi o victorie asupra celorlalte […].

Diferite întrebuinţări ale zvonului. Când se apropie

alegerile, orice mijloc e bun pentru destabilizarea viitorilor candidaţi supărători. Zvonul este arma ideală între candidaţi aparţinând aceleiaşi tabere.

Într-adevăr, s-a constatat că în orice fel de război zvonurile au drept ţintă mai degrabă aliaţii decât duşmanul. Agresivitatea faţă de duşman îşi găsesşte explicaţia autorizată: moartea. În schimb, lupta fratricidă e condamnabilă, disensiunile şi duşmăniile interne trebuie neapărat să facă apel la surse de informare ascunse, de pildă la zvon. La fel se explică violenţa zvonurilor în cadrul corpului medical sau în barou. În cadrul acestor două grupuri profesionale, lupta pentru dobândirea unui post de conducere este aprigă, dar nu poate fi dusă făţiş. Cel care viseză să devină decan al ordinului său poate în schimb să se bazeze pe zvon ca să strice reputaţia unui “confrate”[…].

Ca şi în cazul întreprinderii, o altă importantă întrebuinţare a zvonului este aceea de instrument de sondare a relaţiilor. Este un mod de a sugera interesul pentru un anumit

68

portofoliu sau pentru un anumit post de răspundere. Este şi o tactică de gestionare a puterii: dacă un ministru vrea să ştie ce reacţie va suscita o decizie sau alta, lansează un zvon şi hotărăşte în funcţie de rezultat […].

În sfârşit, adeseori scopul real al iniţiatorilor zvonului este intoxicaţia. Este vorba de răspândirea minciunii pentru aflarea adevărului sau pentru crearea unui climat psihologic favorabil care să determine presiuni asupra celor de la putere.

Marile teme ale zvonului. Analizarea zvonurilor

politice a arătat că acestea reiau la nesfârşit un număr restrâns de teme, şapte în total, pe care le-am putea numi cele şapte păcate capitale ale zvonului […].

Prima temă este cea a mâinii ascunse, a puterii oculte, a societăţii secrete care trage sforile puterii. Această temă decurge logic din faptul că viaţa politică este percepută ca teatru. Tema postulează un teatru de păpuşi în care sforile sunt mânuite de mâini invizibile. În spatele regiei electorale şi a unei aparenţe democratice, ar exista de fapt o cultură ocultă, o mână ascunsă, independentă de constrângerile parlamentarismului şi ale sufragiului universal. Tema societăţilor secrete este una dintre constantele imaginarului politic francez: orice societate mai puţin deschisă şi mai misterioasă poate servi drept ţap ispăşitor. Aşa se explică faptul că multă vreme iezuiţii au fost ţinta zvonurilor înainte de schimbarea ţapului ispăşitor: cazul evreilor de pildă (zvonul privind complotul înţelepţilor din Sion) sau al francmasonilor. Se susţine că aceste grupuri conduc în realitate ţara, indiferent de coloratura guvernului în exerciţiu. Zvonul este foarte promt când e vorba, de pildă, să aducă aminte că cei din tabăra adversă sunt cu toţii fraţi în cadrul francmasoneriei.

În Statele Unite, influenţa lumii interlope şi în special a Mafiei asupra Casei Albe constituie o temă ce câştigă teren în cadrul zvonurilor: se spune astfel că R. Nixon ar fi pus capăt

69

războiului din Vietnam ca să poată relua relaţiile cu China populară şi să deschidă piaţa chineză industriaşilor americani, în special celor cu legături în Mafia. […] De asemenea, conform zvonului, Marilyn Monroe nu s-a sinucis. Se ştie că încă din 1950 vedeta avea relaţii cu Robert Kennedy, pe atunci preşedintele unei comisii de anchetă asupra sindicatelor americane. În opinia lui Kennedy, sindicatele, şi în special cel mai important dintre ele, al şoferilor de camioane, condus de Jimmy Hoffa, aveau strânse legături cu Mafia. Drept răspuns, se pare că Hoffa instalase microfoane în casa lui Marilyn pentru a-l implica pe Robert şi indirect pe John Kennedy într-un scandal cu caracter sexual. Mentalitatea Statelor Unite este încă predominant puritană: acest gen de zvonuri nu iartă. Marilyn Monroe ar fi fost asasinată pentru înăbuşirea scandalului politic”.[…] Sursa: Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 233-238

70

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea politică controlul comunicării instituţionalizarea conştiinţelor abordarea mecanică, de tip propagandistic abordarea integratoare retorica persuasiunea zvonul politic

71

CONCLUZII

1. Puterea politică şi-a constituit propriile sisteme de comun

2. Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre guvern

3. Comunicarea politică descrie relaţiile, influenţele şi modific

4. Comunicarea politică se defineşte ca acel tip de comunic

5. Pentru examinarea comunicării politice s-au conturat două o

6. Conform abordării mecanice, de tip propagandistic, politici

7. Din perspectiva abordării integratoare, comunicarea politică este considerată o acţiune secundară, fie de natură instrumentală, fie simbolică.

icare, urmărind să preia controlul asupra acelor mijloace de comunicare ce scăpau dominaţiei sale.

anţi şi guvernaţi.

ările psihologice ori sociale care apar în urma interacţiunilor dintre putere şi cetăţeni.

are bazat pe transmiterea deliberată de mesaje cu caracter politic, prin intermediul cărora se urmăresc sistematic anumite scopuri şi obţinerea unor rezultate într-un context social determinat.

rientări: una, care disociază comunicarea de politică şi acordă întâietate primului concept pentru înţelegerea procesului comunicării politice; alta, care le tratează drept complementare.

enii deţin controlul în mobilizarea cetăţenilor pentru răspândirea ideilor proprii şi pentru o mai bună pregătire ideologică a simpatizanţilor.

72

A

şi cine se referă comunicarea poli

a. dintre membrii clasei politice

tre guvernanţi şi guvernatori 2. Ce f litică?

de mesaje cu caracter politic

ntale

3. Care s inarea comun

a. o orientare care disociază comunicarea de politică şi înţelegerea

unicării politice

a şi comunicarea 4. Care nt specifice abordării mecanice, de tip prop

a. politicienii pentru a-şi putea impune punctele de

ecialişti în domeniul

r ai

e ideologică a simpatizanţilor

UTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR 1. La interacţiunea dintre cine

tică?

b. dintre guvernanţi şi guvernaţi c. din

el de tip de comunicare este cea poa. bazat pe transmiterea deliberată

b. bazat pe manipulare şi control c. tip care se regăseşte numai în societăţile occide unt orientările de bază pentru examicării politice?

acordă întâietate primului concept pentru procesului comb. o orientare care tratează comunicarea şi politica drept complementare c. o orientare care identifică politic

dintre afirmaţii suagandistic?

vedere şi a obţine un sprijin electoral consistent trebuie să apeleze la sp comunicării b. politicienii deţin controlul în mobilizarea cetăţenilo pentru răspândirea ideilor proprii şi pentru o m bună pregătirc. politicienii nu pot influenţa cetăţenii, dacă nu se bucură de încredere din partea acestora

73

5. Cum pectiva abor

ală, dar nu

ă, ce conduce la relaţionarea dintre

dară, fie de natură instrumentală, fie

6. Care persu

a. ethosul, logosul şi pathosul

l, noumen-ul şi erosul

7. Care s care se întemeiază credib

. competenţa

este considerată comunicarea politică, din persdării integratoare? a. o acţiune principală, de natură instrument şi simbolică b. o acţiune de baz oameni c. o acţiune secun simbolică

sunt cele trei categorii clasice pe care le presupune asiunea?

b. erosul, logosul şi pathosul c. ethosu

unt noţiunile fundamentale peilitatea sursei?

ab. încrederea c. sinceritatea

Capitolul IV: DIMENSIUNILE COMUNICĂRII

POLITICE Fundamentale pentru comunicarea politică sunt trei dimensiuni, a căror importanţă variază în funcţie de abordările teoretice. Jacques Gerstlé menţionează:

1. dimensiunea pragmatică, 2. dimensiunea simbolică şi 3. dimensiunea structurală

1. Dimensiunea pragmatică

Pragmatica presupune studiul practicilor de comunicare efectivă. Dacă semiologia ori teoria semnelor examinează relaţia dintre semne şi utilizatorii acestora, în schimb, pragmatica este interesată mai ales de „relaţia care uneşte emiţătorul şi receptorul aşa cum este ea mediatizată prin comunicare”. Ar rezulta că procesul economico-politic este utilizat pentru a interacţiona în moduri diferite, cum ar fi: persuadarea, convingerea, seducerea, informarea, comandarea, negocierea şi dominarea. În consecinţă, nu intră în discuţie conţinutul mesajului ori structura unui sistem comunicaţional, ci, mai degrabă, forma de relaţie socială care se stabileşte cu ocazia comunicării.

Punerea în practică a comunicării poate fi concepută printr-o reprezentare a politicului, definit ca un spaţiu social de tensiune între cooperare şi conflict. Comunicarea politică are menirea de a orienta cooperarea partenerilor prin intemediul comprehensiunii sau a înţelegerii. Astfel, deliberarea devine un examen colectiv al luării de decizii. Întrucât se încheie prin

75

voinţa de dominare a protagoniştilor, ea poate lua aspectul manipulării. Aceste delimitări le întâlnim în paginile clasice ale gândirii politice, care se revendică din două concepţii istorice: concepţia armoniei şi concepţia strategiei.

Datele simţului comun ne arată că „pe măsură ce vorbim mai mult, ne înţelegem mai bine”. Acest postulat nu este străin de succesul discursului mediatizat şi însoţeşte difuzarea inovaţiilor tehnologice pentru cristalizarea unei ideologii a comunicării. Pe baza respectivului postulat găsim fomulată problema locului social şi a dimensiunii sale politice, adică aptitudinea de a trăi împreună, de coperare şi integrare sau de opunere şi combatere. O axiomă a lui Watzlawick determină caracterul politic inexorabil al oricăror politici sociale. „Toate schimburile comunicaţionale - scria el - sunt simetrice sau complementare, aceasta doar în cazul că se întemeiază pe egalitate sau diferenţă”. Comunicarea este politică din momentul în care se înscrie într-o tensiune dintre cooperare şi conflict. Ideea coperării este subiacentă etimologiei termenului de comunicare, care implică şi sensul de transmitere, şi de punere în comun, adică o împărtăşire a semnificaţiilor. Principiul cooperării sau al inter-comprehensibilităţii se află la baza teoriei sociale moderne. Teoreticienii actelor de limbaj, cum ar fi Grice şi etnometodologii, de exemplu, afirmă existenţa unui „principiu de cooperare” ca o condiţie a posibilităţilor de a conversa, şi a sistemelor de schimb în general (dezbatere, discuţie, ceremonie, ritual etc.). Atunci când ne angajăm într-o conversaţie, afirmăm existenţa în comun a unui număr de elemente, cum sunt codul, interesul sau plăcerea de a fi în relaţie, respectarea unui număr minim de reguli de comunicare, relativ la cantitatea, calitatea şi pertinenţa informaţiilor şi a modalităţilor de exprimare. Aceste reguli privesc şi derularea interacţiunii, ca alternanţă în schimbul de cuvinte şi în raport cu interlocutorul. În mare

76

măsură, activitatea politică este legată de utilizarea limbajului. Dacă dorim să persuadăm sau să convingem, să negociem sau să intimidăm, apelul la limbaj se prezintă ca alternativă la violenţă, existând întotdeauna o neîncredere în calităţile cuvintelor. Însuşi parlamentul nu e altceva decât un spaţiu instituţionalizat în care se discută tocmai pentru rezolvarea problemelor publice. Aşadar, politica este, fără îndoială, nu numai un univers de forţe, ci şi unul de semne, care au şi o eficacitate socială, nu numai una cognitivă sau expresivă. Limbajul şi modul de realizare al acestuia în cadrul unui discurs permit găsirea unui acord, a compromisului. Deci, are o virtute sau funcţie pacificatoare în relaţiile sociale. El e folosit, însă, concomitent şi în cazul conflictelor, al strategiei, al manipulării şi dominării. Semnele sunt, în acelaşi timp, şi arme şi resurse ale bătăliei politice, nu doar prin posibilităţile pe care le oferă pentru agresarea directă a adversarilor, ci şi prin faptul că poartă în ele însele reprezentări ale lumii, percepţii ale realităţii sociale şi fizice, aşa cum susţine teoria relativismului lingvistic. Prin urmare, un cod lingvistic este un ansamblu de cuvinte şi un repertoriu de reguli ce trebuie folosite într-o manieră acceptabilă. De asemenea, el este un sistem de semnificaţii, o grilă de înţelegere a sinelui, a celorlalţi şi a mediului înconjurător. Punerea în practică a discursului întreţine o relaţie pe care Michel Foucault o descrie astfel: „discursul nu este pur şi simplu ceea ce traduc luptele sau sistemele de dominare, ci şi puterea pe care încercăm să o obţinem şi pentru care ne luptăm”. Toate grupurile exercită asupra membrilor lor un gen de poliţie discursivă, care asigură integrarea socială, dar îi exclude pe cei ce nu respectă procedurile prin care „producerea discursurilor este simultan controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită”. Aşa cum arăta P. Burdieu, limbajul nu poate fi considerat neutru. „Este suficient să evaluăm numărul universurilor în care bunul uz al limbii constituie dreptul de

77

intrare tacită, pentru a putea percepe sediile cele mai importante ale puterii”. Cu alte cuvinte, resursele lingvistice sunt inegal distribuite în societate şi controlul afişat al unui cod reprezintă un factor distructiv. Socolingviştii au dezvăluit legătura dintre diviziunea societăţii şi diversitatea limbajului. Totodată, anumiţi analişti politici insistă asupra handicapurilor culturale în privinţa participării politice. Inegalitatea în privinţa accesului la cunoaştere şi limbaj este una dintre condiţii, care se prelungeşte în inegalităţile de dobândire a competenţei politice şi, prin urmare, a performanţei politice, adică a şansei de exercitare a puterii.

2. Dimensiunea simbolică Pentru a produce sens în experienţele lor, oamenii se folosesc de simboluri. A simboliza înseamnă a reprezenta realul şi a stabili un raport de semnificaţie între lucruri. Pentru aceasta, fiinţa umană dispune de limbaj, dar şi de rituri şi mituri. Comunicarea politică, la fel ca şi celelalte forme de cunoaştere umană, utilizează semnele care îi stau la dispoziţie prin coduri. Un cod este un ansamblu de semne şi un repertoriu de reguli de combinare, într-un mod aceptabil, pentru membrii unei comunităţi lingvistice. Semnele, de exemplu cuvintele, sunt selectate dintr-un ansamblu şi sunt aranjate conform regulilor de producere a enunţurilor sau a mesajelor. Cercetările efectuate în domeniul limbajului politic au pus în evidenţă posibilităţile stratetige pe care diversele niveluri de funcţionare ale semnelor le oferă. Strategia simbolurilor presupune existenţa unei opţiuni între descriere şi sinteză sau condensare. Simbolurile condensate se caracterizează prin supraîncărcare semantică şi prin puterea lor de evocare, de identificare ori de proiecţie. Vorbim, astfel, despre rasism sau despre distanţă culturală, avort sau

78

întrupere voluntară a sarcinii, despre raţionalizare sau despre extinderea proprietăţii publice. În acest context, un rol central îl are activitatea conotativă. Cuvintele se opun unele altora, prin încărcătura emoţională, aşa cum frigul se opune căldurii. Strategia de enunţare permite utilizatorilor, individuali sau colectivi, să ajungă la acte de limbaj controlate, să-şi stăpânească enunţurile, mai mult sau mai puţin, şi de a se apropia de auditoriu pentru a produce mesaje de implicare, de interpelare sau de asociere. Didactica şi polemica sunt două opţiuni retorice care se pot actualiza în discursul politic, la fel cum sunt opţiunile între conţinuturile impuse şi cele presupuse. Strategiile argumentative se bazează pe toate operaţiile logico-discursive pentru construirea unor schematizări acceptabile, adică a reprezentării obiectului discursului şi a imaginii interlocutorilor. Utilizarea strategică a normelor comunicării (care sunt situaţionale, discursive, convenţionale) relevă, de asemenea, şi modul în care interlocutorii interpretează rolul pe care îl deţin în comunicare, pentru a-şi accepta sau respinge adversarul. Limbajul şi transpunerea sa în discurs sunt considerate adesea ca dominante ale tuturor practicilor semnificative. Semiologia a fost aplicată domeniului imaginilor fixe (fotografii, afişe) sau animate (TV, cinema) pentru deconstruirea mecanismelor şi a eficacităţii lor simbolice. Tehnologiile comunicării deschid, în acest sens, noi domenii, mai ales în ceea ce priveşte videocultura. Muzica, literatura, pictura şi toate formele de exprimare artistică atestă faptul că „textul politic” poate căpăta forme multiple. În afara culturii înalte, mesajul politic poate fi transmis şi prin modalităţi mai puţin organizate, prin tot felul de elemente vizuale neconvenţinale, de la benzile desenate şi steguleţele colorate până la insigne şi obiecte vestimentare. Forţa umorului popular al poveştilor şi glumelor devine, adeseori, un factor extrem de

79

puternic pentru stereotipurile sociale, rasiale şi naţionale, dar şi un instrument deloc neglijabil de demonetizare a regimurilor politice. Comunicarea politică trece şi prin riturile despre care etnologii au arătat că sunt universale şi reprezintă manifestări tipice, ca şi prin riturile de consens şi riturile de confruntare. Alegerile, care asigură o formă de comunicare între guvernanţi şi guvernaţi, pot fi considerate drept act ritual de participare.

3. Dimensiunea structurală

În ultimă instanţă, aspectele structurale ale comunicării se referă la căile prin care acestea se desfăşoară şi descriu modul de tratare a informaţiilor. Este vorba despre canale, reţele şi medii care permit fluxul comunicării.

În genere, în cazul comunicării politice facem deosebirea dintre canalele instituţionale - cum ar fi parlamentul sau administraţia, canalele organizaţionale - aşa cum sunt partidele politice şi celelalte forţe organizate, canalele mediatice - cum ar fi organele de informare în masă scrise şi audiovizuale şi canalele interpersonale - care sunt constituite din grupurile sociale şi relaţiile interindividuale.

Cele trei dimensiuni ale comunicării nu sunt exclusive una în raport cu alta, ci numai în relaţie cu obiectele de studiu ele devin mai mult sau mai puţin relevante. Să luăm, de exemplu, cazul teoriilor decizionale în ştiinţele politice şi modul cum se raportează acestea la comunicare. În această situaţie întâlnim trei modele aflate în concurenţă: 1. economic - care insistă asupra raţionalităţii opţiunilor; 2. politic - care insistă asupra argumentării reciproce între

proiectele concurente ale actorilor aflaţi în competiţie şi 3. organizaţional - care insistă asupra rutinei structurale în

procesul decizional din organizaţiile complexe.

80

În fiecare din aceste modele există o dimensiune privilegiată a comunicării. În modelul economic este vorba de tratarea informaţiilor care permit informarea celui care ia decizii. În modelul politic, comunicarea deliberărilor şi a compromisurilor este cea care asigură raţionalitatea colectivă a deciziilor. În cele din urmă, în modelul organizaţional, avem un amestec de informaţii imperfecte şi, deci, cu un grad limitat de raţionalitate şi de confruntare în definirea situaţiei în care se află organizaţiile ce le-au generat. Sursa: Jacques Gerstle, Divergenţe teoretice, în vol. La communication politique, Presses Universtaires de France, 1992, p. 7-34; apud Doru Pop, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 90-95

81

TEXTE SELECTIVE

Doru Pop Mass media şi democraţia

Publicul absent

Un lucru uluitor în privinţa discursului academic (critic sau discursiv) din domeniul comunicării este măsura redusă în care acesta e hotărât să provoace, să se confrunte şi să anime publicul larg. Autarhia culturii universitare obstrucţionează viaţa publică intelectuală, aşa cum erodarea vieţii publice intelectuale face comodă autarhia.

Autarhia nu este în nici un caz apanajul exclusiv al departamentelor de comunicare. Canalele discursive care au fost terminologizate, uneori într-un mod confuz, drept „sferă publică”, s-au erodat în Occident, tot aşa cum, din fericire, au fost reinventate în Est. Televiziunea publică americană a fost în mare parte aridă, deşi avea câteva oaze de împlinire pe alocuri, în timp ce televiziunea comercială bântuie întrega Europă, lăsând tradiţia serviciilor publice într-un con de umbră. Să luăm în considerare, de pildă, declinul revistelor serioase din Statele Unite. Timp de mai bine de două secole, revistele au reprezentat canale de circulaţie publică a criticii sociale. (Iată un comentariu din 1755: ”Întotdeauna credinţa celor învăţaţi şi curioşi a fost că o revistă, când este bine condusă, reprezintă leagănul geniului; prin acumularea constantă a unor date noi, ea devine o piaţă a inteligenţei şi utilităţii. Posibilităţile pe care le oferă oamenilor apţi de a comunica ceea ca au studiat aprind spiritul de inventivitate şi emulaţie. Un geniu fără antrenament prinde curând un fel de licheni, care nu numai că îi împiedică creşterea, dar îi seacă şi puterile normale. Ca o casă neîngrijită ce decade şi îşi ruinează adeseori proprietarul”. Sunt spusele lui Thomas Paine din numărul inaugural al lui Philadelphia

82

Magazine). Pe măsură ce cultura se specializează şi se profesionalizează, revistele cu circulaţie amplă şi jurnalele intelectuale intră în declin. Opiniile generale reprezintă astfel un domeniu la fel de distinct ca şi interesul deosebit pentru revistele de computere personale, jogging etc. ce se găsesc la chioşcurile de ziare.

Unde sunt revistele şi jurnalele? În zona specializărilor. Revistele despre film, feminism, marxism, teorie etc. etc. abundă, dar,..., numărul şi circulaţia jurnalelor de analiză cu caracter general au scăzut în raport cu publicul de pregătire academică. Lungimea articolelor şi scrierilor de ficţiune a scăzut. Saul Bellow (1989) a fost nevoit să publice o nuvelă, ca o lucrare autonomă pentru că nu a existat nici o revistă care să i-o tipărească. Eseurile de şapte sau opt mii de litere ajung de obicei să-şi cerşească un loc la tipar. În revistele comerciale, formatul constrânge; scurtimea şi rapiditatea constituie o normă. Când stânga se adaptează – în funcţie de copertele cu celebrităţi ale lui Mother Jones şi ale lui Ms. - , puterea critică rămâne, dar slăbeşte capacitatea de analiză a instituţiilor, opţiunilor teoretice, alternativele practice rămân tot mai izolate. O parte a problemelor stângii, desigur, o reprezintă finanţarea. Creşterea taxelor poştale, creşterea costului hârtiei etc. au făcut ravagii. Filantropia de stânga, de la sfârşitul anilor `60 şi după promisiunea mobilizării organizaţiilor de bază ale societăţii, s-a concentrat asupra consecinţelor practice politice şi sociale – proiecte comunitare şi altele asemănătoare. Numai Dissent, dintre jurnalele americane de lungă durată, a fost capabil să suţină şi chiar să-şi sporească circulaţia, fără ajutorul unui înger păzitor. Revistele se luptă pentru a distribui mai mult de zece mii de exemplare. Dar problema este cu mult mai serioasă decât pare pe plan financiar. Cele mai accesibile ziare ale stângii – The Nation, In This Times, The Village Voice – sunt haotice, suprapunând orbeşte dorinţele activiştilor cu cele ale universitarilor. The New York Review of Books este aparent

83

alergic la studiile mediatice şi la ştiinţele sociale în general, majoritatea celor de acolo fiind autori sub 50 de ani. Succesul bilunarului evreiesc de cultură şi politică Tikkun (o treime din abonaţii săi fiind non-evrei) face parte dintr-o foame sporită pentru critica intelectuală serioasă a politicului şi a problemelor sociale.

Dar mă tem că problemele aparţin atât cererii, cât şi ofertei. Există o lipsă de cultură comună. De câte ori discută studenţii din primii ani o nuvelă citită în afara orelor de curs? Sau de un articol de ziar? Cititul din plăcere pare o opţiune stranie, echivalentă cu construirea unei căi ferate din carton. Studenţii de colegiu par ignoranţi faţă de literatură, de tradiţiile filosofice şi artistice; ei nu citesc ziare. Studenţii slab educaţi ajung profesori prost plătiţi. Lipsa scriitorilor accesibili şi a cititorilor interesaţi este agravată de miile de ore petrecute în copilărie în faţa televizorului.

Dar să ne imaginăm, în pofida greutăţilor, un tânăr universitar hotărât să reuşească în cariera de intelectuat public, într-o nişă academică, dăruit cu talent pentru scris şi având o cantitate finită de energie (într-adevăr, pentru bărbaţii feminişti, mult mai puţină decât în primele decenii ale secolului XX, în responsabilităţile casnice erau lăsate pe seama soţiilor). Bărbat sau femeie, îşi doreşte o carieră. De ce să caute un jurnal non-profesional sau transdisciplinar, când recompensa este nesemnificativă, existând chiar riscuri? Tinerii universitari care îşi pregătesc cariera sunt preocupaţi de avantajele publicării în jurnalele profesionale de referinţă. Jurnalele academice care acceptă tendinţe post-neo-stângiste sau interdisciplinare au trecut prin clipe grele în încercarea de a-şi păstra poziţia profesională – în parte şi din cauza unor scopuri de imagine – şi, din acest motiv, au păstrat un stil scolastic strict, uneori chiar baroc. Cel mai accesibil jurnal feminist Signs, care trece dincolo de frontierele academice, probabil din cauza spiritului trans-departamental ce se menţine în cercurile feministe, nu

84

primeşte prea mult sprijin din partea comitetelor de promovare, în pofida referinţelor deoarece opinia generală este că revistele feministe aparţin neapărat unei coterii. Între timp, autorii de lucrări cu caracter academic care cultivă un stil accesibil sunt dezamăgiţi de obligaţia publicării unor articole în jurnalele publice, văzând că le sunt neglijate[...]

Vorbesc în mod intenţionat despre cultivarea accesibilităţii, cel puţin al unui stil abordabil. Scriitorii sunt încurajaţi să scrie în stilul pe care-l văd publicat în jurnalele ce au un rol de filtru profesional. Obligată la tăcere, stilistica accesibilă dispare”. Sursa: Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 111-112

85

STUDIU DE CAZ

Decriptajul unui ritual

“Vizita preşedintelui SUA [în România, 23 nov. 2002 – n.n.s.], George W. Bush, a impresionat prin punctualitate, concizie şi acurateţe. Milioane de români au fost cuceriţi de prezenţa scenică şi de lipsa de formalism a ţinutei prezidenţiale. Puţină lume cunoaşte că <<spontaneitatea>>

este îndelung pregătită de specialişti în imagine publică, probabil cel mai bine plătiţi dintre consilierii Administraţiei SUA.

Mimica, gesturile, paşii, mişcarea mâinilor reprezintă, în limbajul de specialitate, comunicarea nonverbală. Toate expresiile şi mişcările făcute de preşedinte sunt rezultatul unei munci temeinice făcute cu specialişti. Preşedintele este considerat de creatorii de imagine un actor care trebuie să-şi joace bine rolul. O planetă întreagă stă cu ochii pe tot ceea ce face cel mai puternic om al lumii şi de aceea nimic nu poate fi întâmplător. Orice gest, orice iniţiativă, orice mişcare are o simbolistică, deci o interpretare. Încă de la coborârea din avionul Air Force One, scările fiind mai înalte decât cele pe care s-a obişnuit, a călcat cu grijă. E lesne de înţeles că dacă s-ar fi împiedicat gestul ar fi ţinut primele pagini ale ziarelor.

După coborârea din limuzina blindată, pe platoul Marinescu din incinta Palatului Cotroceni, puţini au sesizat modul în care Bush a înaintat spre covorul roşu. Fiind un moment solemn, a pornit cu piciorul drept, executând cei trei paşi apăsaţi, aşa cum prevede ritualul. Poziţia mâinilor, din timpul deplasării, cu braţele la 45 de grade, semnifică hotărâre.

Mâna dreaptă la piept, cu palma deschisă, din timpul intonării Imnului American, comunică următorul mesaj: <<Mai bine îmi smulg inima din piept, decât să te trădez pe tine!>>.

86

În timp ce salută vreun oficial, preşedintele Americii nu ridică şi nici nu coboară braţul.

Expresia mâinilor a fost sesizată de mulţi români prezenţi în Piaţa Revoluţiei sau în faţa televizorului. Puţini au înţeles simbolistica palmei deschise către audienţă: <<Sunt cu voi, dar am o anumită detaşare>>. Doar o singură dată a avut palma mâinii drepte îndreptată spre sine, semn de <<căldură, simpatie şi de apropiere>>.

Cât despre comunicarea verbală, George W. Bush a pronunţat în discursul său de 16 ori cuvântul <<România>>, <<NATO>> de 11 ori şi de 3 ori <<Rusia>> în doar două fraze, când s-a referit la marele nostru vecin. Folosirea simbolisticii naturii, <<puterea curcubeului”, a credinţei, <<biserica veche de 300 de ani”, a forţei dictaturii, <<tăcerea captivităţii>> face parte din planul de construcţie al discursului ca principale tehnici de persuasiune, menite să stârnească emoţiile colective. După cum bine se ştie, individul în mulţime îşi pierde identitatea şi este supus <<gândirii colective>>. Masa de oameni poate fi <<aprinsă>> doar prin astfel de metode şi abilităţi. Nu întâmplător, Bush a folosit de nenumărate ori cele trei cuvinte: <<Libertate>>, <<Patrie>>, <<Dumnezeu>>. Toate cele trei îi sunt funcţiuni simbolice asociate pe care se bazează construcţia unei identităţi de succes”.

Sursa: Marius Ghilezan, Decriptajul unui ritua”, în Evenimentul Zilei, 25 Noiembrie 2002

87

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

pragmatica cooperarea cod lingvistic discursul politic simboluri norme ale comunicării semiologia canalele comunicării politice teorii decizionale interesul şi reacţiile publicului

88

CONCLUZII

1. Pragmatica studiază n special, relaţia care uneşte emiţăto

2. Teoreticienii actelor de limbaj afirmă existenţa unui princip

3. Limbajul şi modul de realizare al acestuia în cadrul unui di

4. Un cod lingvistic este un ansamblu de cuvinte şi un reperto

5. Strategia simbolurilor presupune existenţa unei opţiuni

6. Normele comunicării sunt situaţionale, discursive şi conven

7. Semiologia a fost aplicată domeniului imaginilor fixe (fotogr

8. Canalele comunicării politice sunt: instituţionale, organiz

. Conform teoriilor decizionale din ştiinţele politice, există trei modele de comunicare în concurenţă: economic, politic şi organizaţional.

, î

rul şi receptorul aşa cum este ea mediatizată prin comunicare.

iu de cooperare, ca o condiţie a posibilităţilor de a conversa, şi a sistemelor de schimb în general (dezbatere, discuţie, ceremonie, ritual etc.).

scurs permit găsirea unui acord, a compromisului.

riu de reguli ce trebuie folosite într-o manieră acceptabilă.

între descriere şi sinteză sau condensare.

ţionale.

afii, afişe) sau animate (TV, cinema) pentru deconstruirea mecanismelor şi a eficacităţii lor simbolice.

aţionale şi mediatice. 9

89

A

cial, pragmantica? a

intereselor personale şi a beneficiilor economice ptorul aşa cum

i

2. Ce e

b. un repertoriu de reguli ce trebuie folosite într-o

3. Ce p lurilor?

e descriere şi sinteză sau condensare

lurilor într-o manieră

semnificaţiei codurilor lingvistice 4. Care arele sunt norme ale comunicării?

b. normele discursive

5. Pent miologia în domeniul imaginilor fixe (fo (TV, cinema)?

a. pentru obţinerea unei analize complexe şi complete

ficacităţii lor

UTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR 1. Ce studiază, în mod spe

a. legătura dintre emiţător şi receptor din perspectiv

b. relaţia care uneşte emiţătorul şi rece este ea mediatizată prin comunicare c. modalităţile prin care acţiunile oamenilor pot deven mai eficiente şi mai productive

ste un cod lingvistic? a. un ansamblu de cuvinte

manieră acceptabilăc. o literă, un semn

resupune strategia simboa. existenţa unei opţiuni într

b. etapele de interepretare a simbo organizată c. cunoaşterea

dintre următoa. normele situaţionale

c. normele convenţionale

ru ce a fost aplicată setografii, afişe) sau animate

b. pentru cunoaşterea semnificaţiilor personale c. pentru deconstruirea mecanismelor şi a e simbolice

90

6. Care

tituţionale b. canalele organizaţionale

7. Car care, aflate în concurenţă, conform din ştiinţele politice?

. modelul economic

dintre următoarele sunt canale ale comunicării politice? a. canalele ins

c. canalele mediatice

e sunt modelele de comuni teoriilor decizionale

ab. modelul politic c. modelul organizaţional

Capitolul V:

CONCEPŢII ŞI INTERPRETĂRI ALE COMUNICĂRII POLITICE

1. Elemente introductive

În zilele noastre, comunicarea politică este un domeniu al cunoaşterii în care se întâlnesc mai multe moduri teoretice de abordare a acestora şi câteva paradigme ale gândirii politice şi ale ştiinţelor sociale. Teoriile rivalizează între ele după felul în care concep politicul, comunicarea, relaţia dintre acestea şi în funcţie de accentul pus asupra aspectelor pragmatice, simbolice sau structurale. Mai multe elemente au inspirat abordările teoretice aflate în competiţie pentru a da un răspuns problemelor ridicate de comunicarea politică: dialogul, strategia, comportamentul, sistemul, construcţia socială a realităţii. Primele două elemente sunt privite în contextul praxiologiei, celelalte două sunt legate de aspectul procesual, iar ultimul se axează pe interpretare. Abordarea dialogală este cea mai apropiată de teoria tradiţională, în cadrul căreia se pune accentul pe legătura intrisecă dintre politic şi comunicare. Abordarea constructivistă este puternic influenţată de sociologia comprehensivă. Comportamentul, sistemul, interacţiunea şi dialogul permit etichetarea logicii analizelor făcute comunicării politice.

92

2. Concepţia behavioristă sau comportamentalistă

Întrebările formulate de Lasswell în 1948 -„Cine zice şi

ce, cui şi prin care canal, şi cu ce efect?”- îngăduiau descrierea unei modalităţi mecanice de înţelegere a comunicării politice, fiind urmată, în 1949, de teoria matematică a comunicării, propusă de Shannon şi Weaver. Astfel, comunicarea este percepută ca o sumă de factori: emiţătorul, mesajul, receptorul, codul, canalul şi situaţia. Ea ne apare ca un proces linear, care înseamnă transmiterea informaţiei conţinute în mesajul ce trece de la emiţător la receptor. Comunicarea se caracterizează, în cele din urmă, prin efectele produse asupra destinatarului.

Din ansamblul definiţiilor date comunicării, observăm că unele insistă asupra momentului transmiterii, iar altele asupra efectului pe care aceasta îl generează. În primul caz, comunicarea presupune că o informaţie este transmisă dintr-un punct în altul. Pentru a doua categorie de definiţii este caracteristic faptul că noi comunicăm pentru a influenţa, pentru a exercita un efect corespunzător intenţiilor noastre (D.K. Bertolo). Una dintre definiţiile comunicării politice se înscrie în logica celui de-al doilea grup de definiţii.

În anul 1956, analiştii politici behaviorişti (H. Enlan, S.J. Eldersveld şi M Janowitz) şi-au propus să arate, în lucrarea lor Political Behaviour, că aceasta se manifestă ca unul dintre cele trei „procese (împreună cu actul de conducere şi structurile de grup) prin care influenţele politice sunt mobilizate şi transmise între instituţiile guvernamentale şi comportamentul electoral al cetăţenilor”. Într-o manieră asemănătoare, un alt autor, I. de Sola Pool, defineşte în sens restrictiv comunicarea politică drept „activitatea anumitor instituţii care au rolul de a difuza informaţii, idei şi atitudini referitoare la acţiunile guvernamentale”.

93

Pornind de la această concepţie, s-a dezvoltat, pe modelul empiric avansat în principal de studiile nord-americane, un domeniu ştiinţific tot mai relevant, întemeiat pe patru problematici şi în care perspectiva comportamentalistă în privinţa efectelor comunicării joacă un rol central. Cele patru problematici principale, inventariate de D. Nimmo în 1977, se referă la propagandă, studiile electorale, efectele comunicării de masă şi la relaţiile dintre presă, opinie şi autorităţile publice.

Studiile asupra propagandei deţin un rol esenţial în debutul cercetărilor asupra comunicării politice, fapt care în zilele noastre este aproape ignorat. Propaganda poate fi considerată ca o modalitate de comunicare persuasivă care, în general, nu implică dialogul între sursă şi destinatar, dorind să realizeze unitatea dintre reprezentările, atitudinile, conduita celor supuşi propagandei şi cele ale propagandiştilor. Deşi această practică este mult mai veche, dezvoltarea pe scară largă a propagandei la începutul sec. XX, odată cu primul război mondial şi cu revoluţia comunistă din 1917, atrage atenţia cercetătorilor şi constituie unul din izvoarele studiilor contemporane asupra comunicării politice.

Lasswell a publicat, încă din 1927, un studiu consacrat tehnicilor de propagandă din timpul primului război mondial. El definea propaganda ca o formă de organizare a atitudinilor colective prin manipularea simbolurilor. În anii '30, în SUA a fost creat Institutul pentru Analiza Propagandei, care a evidenţiat procedeele clasice în practica dezinformării. Ulterior, reprezentanţii behaviorismului au acordat o atenţie sporită rolului simbolurilor şi limbajului în politică. Psihosociologii americani au explorat mecanismele de persuasiune şi de compunere a unor mesaje cu putere de impresionare. Un alt domeniu, în care se resimte accentuat influenţa behavioristă asupra înţelegerii comunicării din perspectiva noţiunilor de transmitere şi efect, este cel care priveşte studierea procesului electoral. În acest sens, Biroul de

94

Studii Sociale Aplicate de la Universitatea Columbia a declanşat o serie de studii şi anchete sistematice pentru cunoaşterea influenţei comunicării în campaniile electorale.

În deceniile 5 şi 6 ale sec. XX s-au înmulţit cercetările privitoare la efectele comunicării de masă, în condiţiile generalizării acesteia. Unii sociologi tind să considere că mass-media exercită o influenţă limitată asupra publicului, în timp ce diverşi psihosociologi sunt preocupaţi de cercetarea mecanismelor ce exercită influenţe şi provoacă schimbări de atitudine.

1. Încă de la începutul studiilor privind comunicarea politică a fost pusă în acţiune schema stimul - reacţie, aplicată ulterior propagandei şi, apoi, campaniilor electorale. Această schemă lineară este asociată ipotezei unor efecte directe asupra receptorului, permisă de opinia că există o uniformitate a reacţiilor umane. Acesta este modelul omului construit pe natura sa iraţională, dominată de instincte. Tocmai pentru că oamenii sunt consideraţi iraţionali, înseamnă că ei ar reacţiona cu toţii la fel în raport cu anumite mesaje propagandistice. Începând cu anii '40, rezultatele empirice obţinute au infirmat această ipoteză, cercetările demonstrează că indivizii reacţionează diferit la comunicarea electorală, în funcţie de caracteristicile lor sociale sau de atitudinile lor politice. Aceşti factori obstrucţionează, pe termen lung, efectele directe ale comunicării electorale, pe care le filtrează şi nu permit decât anumite efecte limitate. Alegătorul este, în continuare, văzut ca un subiect pasiv, un simplu destinatar, care emite un vot ce reflectă poziţia lui socială ori reflexele sale partizane. Acest grup de reprezentări este contracarat de 2. Modelul audienţei active. Diversitatea utilizatorilor mijloacelor de informare şi a motivaţiilor care le condiţionează atestă selectivitatea şi, deci, caracterul activ al opţiunii în ceea ce priveşte comunicarea politică. În acest timp, s-a reconfirmat ideea că alegătorul poate să reacţioneze pe termen scurt, şi nu

95

doar mecanic, în funcţie de poziţia sa socială ori de perceperea situaţiei politice şi a ofertei electorale. Studiile empirice din anii '70 au fost dominate de modelul factorial al lui Lasswell, cu schematismul său linear şi cu obsesia efectelor. În concluzie, domeniul comunicării politice se referă la problemele ridicate de cei care comunică, de limbajele politice şi cele persuasive, de canalele, tipurile de public şi comportamentul acestuia, precum şi la cele legate de efectele comunicării.

3. Concepţia sistemică (structural-funcţionalistă)

Definirea comunicării politice din această perspectivă

interpretativă presupune înscrierea ei în contextul societăţii şi înţelegerea acesteia ca pe un ansamblu al sistemelor aflate în relaţie. Aşadar, comunicarea politică ne apare ca „un ansamblu de procese interactive între elementele unui sistem politic şi între acest sistem” şi mediul în care el există. Fie că e vorba de analiza cibernetică a lui K. W. Deutsch, de analiza funcţionalistă a lui Gabriel Almond şi J. S. Coleman sau de analiza sistemică a lui D. Easton, logica ansamblului este identică.

Conceptele-cheie cu care se operează sunt cele de sistem, schimb, echilibru şi funcţie. Ele înlocuiesc factorii, transmiterea şi efectele noţiunii care aveau un statut aparte în abordarea comportamentală iniţială. Diversele sisteme care compun societatea- politice, economice, culturale, juridice ş.a.- fac schimb permanent de informaţii, conform unei logici a circulaţiei informaţiei prin fluxuri care asigură adaptarea fiecărui sistem la mediul specific. Definiţiile ce rezultă de aici situează politica pe o poziţie secundară. Comunicarea politică reprezintă pentru un autor ca R. Fagen o „activitate de

96

comunicare care este politică din perspectiva consecinţelor, reale sau potenţiale, asupra funcţionării sistemului politic”(1966). Pentru Deutsch, comunicarea nu are o existenţă proprie, pentru că întreaga politică trebuie analizată ca fiind o comunicare: „a conduce - scrie el - este înainte de toate o activitate de comunicare”. Suntem puşi, astfel, în faţa unei utilizări metaforice a comunicării, ce serveşte ca model pentru descrierea fenomenelor politice. Fluxul informaţiilor este filtrat prin ecrane pentru a fi consecinţe ale deciziilor. Eficacitatea sistemelor este condiţionată de următorii 4 factori:

- sursele de informare, - timpul disponibil pentru ca sistemul să reacţioneze, - câştigul obţinut prin fiecare operaţiune corectivă şi - deplasarea sediului comunicării.

Pentru Almond, comunicarea este un element dinamic al sistemului politic şi, prin urmare, este dependent de alte procese, cum ar fi socializarea, recrutarea şi participarea. Comunicarea este cea care permite punerea în practică a celorlalte funcţii de conversie a sistemului. La Easton, comunicarea nu e prezentă ca un concept central, ci modelul acesteia constă în logica schimbului de informaţii dintre sisteme şi medii. Solicitările şi sprijinul pe care sistemul politic le primeşte sunt transformate în decizii şi revin asupra mediului prin mecanismul de feed-back.

Abordarea structural-funcţionalistă a fost impregnată de o viziune holistă (integralistă) asupra politicii. Acest lucru nu a împiedicat realizarea unor analize aplicate sistemelor mai restrânse decât sistemul societăţilor globale. Ele ilustrează analiza guvernării ca o reţea şi a activităţii de lobby ca un proces de comunicare, iar analiza partidelor politice ca sisteme şi agenţi ai comunicării.

Problema dezvoltării politicii a generat apariţia a numeroase lucrări ce recurg la conceptul de comunicare; înţeles în termeni empirici sau funcţionalişti. De asemenea, ea a făcut

97

loc cecetărilor în domeniu relaţiilor dintre instituţii şi organismele de comunicare, al dezvoltării reţelelor şi a rolului mass-media ca agenţi ai schimbărilor sociale.

Comunicarea este prezentă ca o variabilă explicativă a nivelului de participare politică, la fel ca educaţia sau urbanizarea. Astfel, dezvoltarea politicului este văzută de I. Galnoor ca „o construcţie a infrastructurii comunicării ce permite abordarea fiecărui membru al societăţii”. Dezvoltarea este democratică atunci când „reîntăreşte influenţa membrilor asupra conducerii sistemului politic, prin includere şi participare în reţeaua comunicativă”.

4. Concepţia interacţionistă

Aceasta se impune din momentul în care recunoaştem faptul că prin comunicare înţelegem o formă de interacţiune. Ea cuprinde două orientări, care se deosebesc mai ales prin statutul invers pe care îl acordă dimensiunii simbolice şi dimensiunii pragmatice ale comunicării.

Pentru interacţionismul strategic, comunicarea nu e limitată la utilizarea unor semne codificate, din moment ce toate formele de comportament sunt o formă a comunicării. Scrierile lui Ervin Goffman (întemeietorul interacţionismului simbolic) reprezintă un punct de legătură între formele strategice şi cele simbolice ale interacţionismului, care se aplică tuturor contactelor sociale. Pentru el, „interacţiunile sunt atomii libertăţii”.

Spre deosebire de abordarea sistemică, cea strategică revine la perspectiva unui actor care trebuie să-şi înfrunte adversarii şi să ia decizii marcate de interdependenţa acestora. Prin natura sa instrumentală, comunicarea politică se prezintă ca o acţiune strategică. Dincolo de semnele, mesajele şi codurile utilizate - care constituie dimensiunea sa simbolică,

98

dincolo de canalele şi reţelele care îi dezvăluie dimensiunea structurală, trebuie să luăm în considerare dimensiunea pragmatică, ce este centrală.

Comunicarea politică poate fi văzută şi ca un „joc de relaţii de putere, unde resursele şi mediul sunt mijloace materiale, simbolice, informative, juridice sau umane”. Această abordare înscrie analiza comunicării politice în perspectiva interacţiunii strategice. O astfel de interacţiune este caracterizată prin „estimarea ulterioară a situaţiei de către protagonişti, a deciziilor (opţiunea pentru o linie de acţiune), punerea în practică a unei opţiuni şi apoi redistribuirea (rezultatelor)”. Desigur, campaniile electorale sunt situaţii exemplare de interdependenţă tactică. Conceperea, punerea în practică şi corectarea strategiilor de comunicare se bazează pe mai multe resurse: discursive, informative, publicitare, zvonuri, prin care candidaţii încearcă să dea lovituri directe sau indirecte, să impună un ritm accelerat prin jocul propriu al mijloacelor informative. Protagoniştii interpretează toate iniţiativele, gesturile şi vorbele puse în scenă pentru a se informa cu privire la acţiunile adversarului, pentru a anticipa loviturile acestuia şi a optimiza şansele de succes într-o situaţie permanent dinamică. Jocul se tensionează ori se relaxează în funcţie de context. Situaţiile de criză şi de scandal constituie ocazii în care observarea strategiilor de comunicare prezintă un interes deosebit.

Interacţionismul simbolic, inspirat de G. Mead, se ocupă cu studiul relaţiilor dintre sine şi societate, considerate ca un proces de comunicare simbolică între actorii sociali. Se întâlneşte tendinţa, la unii autori, de a concepe societatea ca produsul unor nesfârşite tocmeli sau tranzacţii sociale dintre cei care o alcătuiesc. Interacţiunea simbolică este - după Herbert Blumer - „activitatea prin care fiinţele umane îşi interpretează reciproc comportamentul şi reacţionează pe baza unor semnificaţii conferite de acea interpretare”.

99

Analiza comunicării politice în termenii discursului se arată destul de promiţătoare, deoarece permite confruntarea datelor rostite sau povestite de către actorii politici pentru a modela sau a consolida identităţile colective, inclusiv identităţile lor prin autoprezentare. Totodată, ea permite şi urmărirea activităţii mass-media de informare, prin „prezentarea intrigilor”(P. Ricoeur) vieţii politice cotidiene şi prezentare a ipotezelor asupra efectelor discursului.

Studiul strategiilor comunicative arată, în general, că în mecanismul politic se întâlnesc mecanismele simbolice şi strategiile interactive prin manipularea „impresiilor politice”. „Cucerind puterea, controlul asupra celorlalţi, se ajunge la acceptarea prin altcineva a propriilor opinii şi impresii. Aceasta se face prin controlarea, influenţarea şi susţinerea percepţiei proprii asupra situaţiei, din moment ce prin împărţirea propriei realităţi cu altcineva, ajungem să acţionăm aşa cum ni se indică”.

Cele două metode principale de manipulare a impresiilor provin din comunicarea politică. Controlul fluxului de informaţii se face prin procedee, cum ar fi reţinerea, secretul, rutina şi debitul ş.a. Acestea reglează natura şi ritmul comunicării. „Mobilizarea simbolică susţinerilor constă în practicile publice de convingere prin spectacol. Mai precis, utilizarea simbolurilor verbale şi non-verbale nu menţine poziţia politică a actanţilor”.

5. Concepţia dialogică Prezintă un aspect comun cu cea interacţionistă, prin

faptul că se bazează pe o concepţie intersubiectivă (interacţionism simbolic) asupra comunicării şi pe o concepţie praxiologică (interacţionism strategic). Modelul dialogic se

100

fondează pe ideea că legitimitatea constă în obţinerea consensului prin discuţii.

Prin intermediul discursului, oamenii pot stabili puncte comune între ideile lor contradictorii şi pot delibera, adică ajung să ia o decizie datorită unei discuţii argumentate. „Spaţiul public rezultă din interlocutoriul cetăţenilor, care îşi desăvârşesc libertatea prin participarea la problemele publice”. În spaţiul public se disting două tipuri de acţiuni sociale: cele orientate spre înţelegerea reciprocă (acţiunea comunicaţională) şi cele orientate spre succes (acţiune strategică). În acţiunea comunicaţională, „participanţii nu sunt orientaţi în primul rând spre succesul propriu, ci ei îşi urmăresc obiectivele individuale cu condiţia să poată acorda la fel de multă atenţie planului de acţiune (şi definiţiilor comune ale situaţiilor)”.

Între cerinţele constitutive ale dialogului se menţionează nevoia de inteligibilitate, necesitatea adevărului, a sincerităţii şi necesităţii respectării normelor situaţiei comunicaţionale. Din această optică, putem concepe comunicarea politică precum o „discutare a problemelor, a situaţiilor şi ideilor cu caracter public”. Sursa: - Jacques Gerstle, Divergenţe teoretice, în vol. La communication politique, Presses Universitaires de France, 1992, p. 7-34; apud Doru Pop, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 96-102 - Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 32-44

101

TEXTE SELECTIVE

Modele teoretice ale comunicării

John Fiske Introducere în ştiinţele

comunicării

Începuturile Modelul matematic al comunicării al lui Shannon şi

Weaver […] este larg acceptat ca fiind una dintre principalele surse din care s-au dezvoltat studiile comunicării. Acest model reprezintă un exemplu clar al şcolii-proces, care vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje.

Studiile lor s-au desfăşurat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Laboratoarele companiei telefonice Bell din S.U.A., iar principala lor preocupare a fost aceea de a elabora o modalitate de utilizare cu maximum de eficienţă a canalelor de comunicare. Pentru aceşti cercetători, principalele canale erau cablul telefonic şi undele radio. Ei au produs o teorie care le permitea să abordeze problema transmiterii unei cantităţi maxime de informaţie de-a lungul unui canal dat şi a măsurării capacităţii fiecărui canal de a purta informaţie. Această concentrare asupra canalului şi a capacităţilor sale este în concordanţă cu formaţia lor de ingineri şi matematicieni, însă autorii pretind că teoria lor este aplicabilă întregului câmp al comunicării umane.

Modelul lui Shannon şi Weaver […]

Modelul fundamental al comunicării elaborat de cei doi cercetători prezintă comunicarea ca fiind un proces linear, simplu. Simplitatea sa a dus la crearea multor modele derivate, iar natura sa lineară, centrată asupra ideii de proces, i-a atras multe critici. […]

102

Problema semantică este, şi ea, uşor de identificat, însă mult mai greu de rezolvat şi se poate întinde de la înţelesurile cuvintelor până la înţelesul pe care îl poate avea o ştire americană de televiziune pentru un rus. Shannon şi Weaver consideră că înţelesul este conţinut în mesaj: aşa se face că, îmbunătăţind codificarea, va creşte acurateţea semantică. Însă în acest sistem mai operează şi factori culturali, pe care modelul nu îi specifică: înţelesul se găseşte cel puţin la fel de mult în cultură pe cât se găseşte în mesaj.

Probleme legate de eficienţă pot părea, la prima vedere, să implice faptul că Shannon şi Weaver văd comunicarea ca pe o manipulare sau propagandă: A a comunicat eficient cu B atunci când B răspunde în modul dorit de A. Cei doi sunt deschişi criticilor, pe care le resping, fără convingere, pretinzând că răspunsul estetic sau emoţional la o operă de artă reprezintă un efect al comunicării.

[…] Sursa este văzută ca reprezentând persoana care ia decizia – ea decide ce mesaj să transmită, mai bine spus, selectează unul din mesajele posibile. Acest mesaj selecţionat este apoi transformat de către transmiţător într-un semnal care este transmis prin intermediul canalului la receptor. În cazul unui telefon, canalul este un cablu, semnalul este curentul electric care circulă prin cablu, iar transmiţătorul şi receptorul sunt aparatele telefonice. Într-o conversaţie, gura este transmiţătorul, semnalul este unda sonoră care trece prin canalul aer (nu putem vorbi în vid), iar urechea este receptorul.

Evident, anumite părţi ale modelului pot opera în mai multe feluri în acelaşi timp. În ceea ce priveşte mesajul telefonic, de exemplu, gura transmite un semnal către aparatul telefonic, care reprezintă la acel moment un receptor, dar care devine instantaneu un transmiţător ce transmite un semnal în celălalt aparat, iar acesta, la rândul său, îl recepţionează şi îl transmite, prin aer, la ureche. Modelul lui Gerbner va încerca

103

să rezolve mai bine această dublare a anumitor faze ale procesului.[…]

Redundanţă şi entropie Redundanţa: conceptul de bază

Strâns legat de „informaţie” este conceptul de redundanţă. Redundanţa reprezintă ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj. Opusul redundanţei este entropia. Redundanţa este rezultatul unei mari predictibilităţi, entropia – rezultatul unei predictibilităţi reduse. Astfel, un mesaj cu predictibilitate mică se numeşte entropic şi profund informativ. În schimb, un mesaj cu predictibilitate mare este redundant şi puţin informativ. Când ne întâlnim cu un prieten pe stradă şi îi spunem „Bună ziua”, transmitem un mesaj foarte predictibil, redundant.

Însă acest act de comunicare nu este o risipă de timp şi efort. Utilizarea comună a termenului pentru a implica inutilitatea unui mesaj este de natură să inducă în eroare. Redundanţa nu este doar utilă în comunicare, ea este vitală. În teorie, comunicarea poate avea loc şi fără redundanţă, însă, în practică, situaţiile în care o astfel de comunicare ar fi posibilă sunt rare, dacă nu chiar inexistente. Un oarecare grad de redundanţă este esenţial pentru practicile de comunicare. Limba engleză este redundantă în proporţie de aproximativ 50%. Aceasta înseamnă că, dacă am elimina aproape jumătate din cuvinte, tot am avea un vocabular utilizabil, capabil să transmită mesaje inteligibile[…]

Canal, mijloace de comunicare, cod Canalul

[…]Canalul este cel mai uşor definit dintre toate cele trei concepte. El este pur şi simplu mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele canale sunt undele de lumină,

104

undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos şi altele asemenea.

Mijloace de comunicare

Mijloacele de comunicare sunt, în principal, reprezentate de mijloacele tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-un semnal capabil să fie transmis printr-un canal. Mijloacele de comunicare înseamnă: vocea umană, tehnologia transmisiilor audiovizuale (în cazul radioului şi televiziunii) etc. Proprietăţile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor disponibile pentru utilizare. Aceste proprietăţi ale mijloacelor de comunicare vor determina apoi gama de coduri care pot fi transmise. Putem împărţi mijloacele de comunicare în trei categorii principale:

1. Mijloacele de comunicare prezentaţionale: vocea, faţa, corpul. Ele utilizează limbajele „naturale” ale cuvintelor vorbite, expresiilor, gesturilor s.a.m.d. Necesită prezenţa unui comunicator, care se va constitui în mijloc de comunicare; ele sunt restrânse la instanţa de comunicare „aici şi acum”, producând acte de comunicare.

2. Mijloacele de comunicare reprezentaţionale: cărţi, picturi, fotografii, scrieri, arhitectură, decoraţiunile interioare, grădinăritul etc. Există numeroase mijloace de comunicare ce utilizează convenţiile culturale şi estetice pentru a crea un „text” de vreun fel. Acestea sunt reprezentaţionale, creative. Ele pot crea un text care să înregistreze mesaje create de mijloacele de comunicare din prima categorie şi care să existe apoi independent de comunicator. Se produc, astfel, opere de comunicare.

3. Mijloacele de comunicare mecanice: telefonul, radioul, televiziunea, telexul, internetul. Principala distincţie dintre categoriile 2 şi 3 este că ultima utilizează canale create de ingineri şi este astfel supusă unor constrângeri tehnologice mai

105

mari. Dar aceste categorii se întrepătrund şi s-ar putea, la un moment dat, să fie mai convenabil să fuzioneze unele cu altele. Împărţirea pe categorii implică identificarea diferenţelor, însă este important să ne gândim si la similarităţile dintre mijloacele de comunicare, nu doar la diferenţe […]

Codul: concepte de bază Un cod este un sistem de semnificare comun membrilor

unei culturi sau subculturi. El constă din semne (cum ar fi semnalele fizice care „stau” în locul a altceva decât sine), cât şi din reguli sau convenţii care determină cum şi în ce contexte aceste semne sunt utilizate şi cum pot fi combinate pentru a forma mesaje mai complexe. Modul în care sunt legate codurile de cultura din care provin şi cum se dezvoltă ele în interiorul acesteia este foarte complex.

Cea mai simplă relaţie dintre coduri, canale şi mijloace de comunicare este aceea dintre cod şi canal. Cu siguranţă că natura codurilor pe care le poate transmite canalul este determinată de caracteristicile acestuia. Telefonul se limitează la limbajul verbal şi la paralimbaj (codurile intonaţiei, accentului, volumului etc.). Am dezvoltat un număr de coduri secundare pentru a face ca un anumit mesaj, deja codificat, să poată să fie transmis prin intermediul unui canal anume. Un mesaj codificat după codul primar al limbajului verbal poate fi recodificat într-o varietate de coduri secundare – limbajul morse, semafor, limbajul semnelor pentru surdomuţi, scrisul de mână, limbajul Braille, tipărire. Toate aceste coduri secundare sunt determinate de proprietăţile fizice ale canalelor sau ale mijloacelor de comunicare mecanice.

Relaţia dintre mijloacele de comunicare şi cod nu este atât de uşor de definit. Televiziunea reprezintă un mijloc de comunicare ce utilizează canalele sunetului şi imaginii. Buscombe (1975) notează că un program precum „Match of

106

the day” utilizează atât coduri specifice canalului cât şi mijloacelor de comunicare. Codurile specifice canalului sunt:

Canalul vizual – acţiune în direct, cadrele înregistrate în studio şi grafică;

Canalul auditiv – zgomote înregistrate, discursuri şi muzică […]

Feedback – concepte de bază Ca şi mijloacele de comunicare, feedbackul este un

concept pe care Shannon şi Weaver nu l-au utilizat, însă pe care l-au găsit util cei care le-au continuat opera. Pe scurt, feedbackul reprezintă transmiterea reacţiei receptorului înapoi la emiţător. Modelele care accentuează asupra feedbackului sunt cele orientate spre viziunea cibernetică asupră comunicării.

Cibernetica este ştiinţa despre control. Cuvântul derivă din echivalentul grecesc „cârmaci”, iar originea sa ne furnizează o bună ilustrare a conceptului. Dacă un cârmaci doreşte să îndrepte nava către port, el va împinge spre tribord. Va urmări apoi să vadă cât se va roti prova vasului spre port, ajustând măsura în care înclină cârma spre tribord în funcţie de aceasta. Ochii îl abilitează să primească feedbackul – adică răspunsul provei la mişcarea iniţială a cârmei. În acelaşi fel termostatul sistemului de încălzire trimite mesaje spre boiler şi primeşte mesaje de la termometrul care măsoară temperatura camerei. Feedbackul ne ajută să ajustăm performanţa boilerului la nevoile camerei. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru comunicarea umană. Feedbackul îl ajută pe vorbitor să-şi ajusteze performanţa la nevoile şi răspunsurile audienţei. Vorbitorii buni sunt sensibili, în general, la feedback; vorbitorii pompoşi, dominatori şi plictisitori reuşesc să îl elimine.

Unele canale de comunicare fac dificil feedbackul. Cuplul radio-telefon permite alternarea transmiterii, alternanţă care poate prelua o parte din funcţiile feedbackului, însă feedbackul

107

obţinut este în mod evident ceva de altă natură decât feedbackul simultan care apare în timpul comunicării faţă în faţă. Acest lucru este determinat de disponibilitatea canalelor. În comunicarea faţă în faţă putem transmite cu vocea şi recepţiona cu ochii, simultan. Un alt factor este accesul la aceste canale. Mijloacele de comunicare mecanice, şi în special mass-media, limitează accesul, limitând astfel şi feedbackul. Nu putem avea acces constant la BBC, deşi echipa lor de cercetare a audienţelor încearcă să furnizeze corporaţiei un sistem formalizat de feedback.

Feedbackul are deci ca funcţie principală să ajute comunicatorul în ajustarea mesajului la nevoile şi răspunsurile receptorului. Însă mai are şi alte câteva funcţii subsidiare. Poate cea mai importantă dintre ele este aceea că îl ajută pe receptor să se simtă implicat în comunicare. A fi conştienţi că emiţătorul unui mesaj ia în considerare răspunsul nostru ne face să acceptăm mai uşor mesajul: imposibilitatea exprimării unui răspuns ar putea duce la acumularea de frustrări care ar cauza un zgomot atât de mare, încât mesajul s-ar pierde. Deşi feedbackul duce la inserarea unei bucle inverse, de la destinaţie către sursă, el nu distruge linearitatea modelului. Aici este locul în care procesul de transmitere a mesajului devine mai eficient[…]

Modelul lui Gerbner (1956) George Gerbner, în prezent profesor şi director al Şcolii

de Comunicare Annenberg, la Universitatea din Pennsylvania, a produs o încercare de model al comunicării cu valenţe generale. Era un model incomparabil mai complex decât cel al lui Shannon şi Weaver, dar care preluase ca schelet modelul comunicării ca proces liniar. Principalii paşi înainte realizaţi faţă de acest model sunt:

108

a) faptul că noul model leagă mesajul de „realitatea” despre care acesta vorbeşte, ceea ce ne permite să abordăm problemele de percepţie şi înţeles;

b) faptul că procesul comunicării este văzut ca având două dimensiuni alternative – dimensiunea perceptuală sau de recepţie şi dimensiunea comunicativă sau a mijloacelor şi controlului […]

Modelul lui Lasswell (1948) Lasswell ne-a furnizat un alt model timpuriu despre care

s-a vorbit mult. Modelul său este totuşi unul specific comunicării de masă. El argumenta că, pentru a înţelege procesele comunicării de masă, trebuie să studiem fiecare din etapele modelului său:

Cine Spune ce Pe ce canal de comunicare Cui Cu ce efect? Aceasta este varianta verbală a modelului iniţial al lui

Shannon şi Weaver. Totuşi este un model liniar, pentru că vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje – ridică mai degrabă problema „efectului” decât pe cea a semnificaţiei. “Efectul” implică o schimbare observabilă şi măsurabilă în ceea ce priveşte receptorul, care este cauzată de elemente identificabile ale procesului de comunicare. A schimba unul dintre aceste elemente ar duce la schimbarea efectului: putem schimba codificatorul, putem schimba mesajul sau canalul de comunicare; fiecare dintre aceste schimbări ar trebui să producă schimbarea adecvată a efectului. Cea mai mare parte a cercetărilor referitoare la comunicarea de masă au urmat, implicit, acest model. Lucrările referitoare la instituţiile mass-media şi procesele asociate, la producătorii comunicării, la

109

audienţe şi la felul cum sunt acestea afectate derivă în mod clar din modelul linear al comunicării ca proces.

Modelul lui Newcomb (1953) Nu toate modelele sunt lineare. Newcomb este unul dintre

cei care ne prezintă o formă fundamental diferită – un model triunghiular. Principala sa semnificaţie se găseşte totuşi în faptul că acesta este primul model care a cuprins şi rolul comunicării în societate sau în relaţiile sociale. Pentru Newcomb, acest rol este simplu – este acela de a menţine echilibrul în interiorul sistemului social. Modelul funcţionează în felul următor: A şi B sunt comunicatorul şi receptorul; ei pot fi indivizi, manageri sau sindicalişti, ori guvernul şi cetăţenii. X este o parte a mediului lor social. ABX reprezintă un sistem, ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente: dacă A se schimbă, se vor schimba şi B şi X; sau dacă A îşi schimbă relaţia cu X, şi B va trebui să îşi schimbe relaţia cu X sau cu A[…]

Modelul lui Westley şi MacLean (1957) Nevoia socială de informare se află la baza extensiei

realizate de către Westley şi MacLean la modelul lui Newcomb. Ei adaptează acest model special pentru mass-media. Baza însă este clar sistemul ABX al lui Newcomb, în care Westley şi MacLean au făcut două modificări fundamentale. Ei au introdus un nou element, C, care reprezintă funcţia editorial-comunicaţională – adică procesul prin care se decide ce şi cum se comunică. Au trecut apoi la „întinderea” modelului, astfel încât acesta a început să semene cu forma familiară a modelului linear al comunicării ca proces.[…]

110

Modelul lui Jakobson (1960) Modelul lui Jakobson presupune similarităţi atât cu

modelul linear cât şi cu cel triunghiular. Însă Jakobson este un lingvist, deci interesat de chestiuni precum semnificaţia şi structura internă a mesajului. El va crea o punte între modelul comunicării ca proces şi şcoala semiotică. Modelul său este unul dublu. Autorul său începe prin a lua în calcul factorii constitutivi din actul comunicării. Aceştia sunt cei şase factori care trebuie să fie prezenţi pentru ca să fie posibilă comunicarea. Jakobson realizează apoi un model al funcţiilor pe care actul de comunicare le performează pentru fiecare factor.

Se începe cu un fundament linear şi familiar. Un emiţător trimite un mesaj unui destinatar. Acesta recunoaşte că mesajul se referă la altceva decât la sine şi numeşte acest ceva context, care nu furnizează cel de-al doilea punct al triunghiului în care celelalte două vârfuri sunt constituite de către emiţător şi destinatar. Jakobson adaugă apoi alţi doi factori: unul este contactul prin are înţelege canalul fizic sau conexiunile psihologice dintre destinatar şi emiţător; celălalt, factorul final, este codul, un sistem de comunicare comun cu ajutorul căruia este structurat mesajul […] Sursa: John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 21-58

111

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

behaviorism comportamentalism teoria matematică a comunicării propaganda procesul electoral schema stimul – reacţie modelul audienţei active concepţia sistemică sistem, schimb, echilibru şi funcţie abordarea structural-funcţionalistă interacţionismul interacţionismul simbolic strategiile de comunicare concepţia dialogică concepţia intersubiectivă acţiune comunicaţională acţiune strategică canal, mijloace de comunicare, cod modele ale comunicării redundanţă şi entropie

112

CONCLUZII

1. Comunicarea poate fi percepută ca o sumă de factori: emiţăto

comun

ţie este utilizată în studiul propag

. Schema stimul-reacţie este asociată ipotezei unor efecte

odelul audienţei active, diversi

ă şi corectarea strategi

rul, mesajul, receptorul, codul, canalul şi situaţia.

2. Propaganda poate fi considerată ca o modalitate deicare persuasivă care, în general, nu implică dialogul

între sursă şi destinatar, dorind să realizeze unitatea dintre reprezentările, atitudinile, conduita celor supuşi propagandei şi cele ale propagandiştilor.

3. Schema stimul-reacandei şi a campaniilor electorale. 4

directe asupra receptorului, susţinută de opinia că există o uniformitate a reacţiilor umane.

5. În conformitate cu mtatea utilizatorilor mijloacelor de informare şi a

motivaţiilor care le condiţionează atestă selectivitatea şi, deci, caracterul activ al opţiunii în ceea ce priveşte comunicarea politică.

6. Conceperea, punerea în practicilor de comunicare se bazează pe mai multe resurse:

discursive, informative, publicitare, zvonuri

113

7. Interacţionismul simbolic se ocupă cu studiul relaţiilor dintre sine şi societate, considerate ca un proces de comunicare simbolică între actorii sociali

8. Dialogismul se bazează pe o concepţie intersubiectivă asupra comunicării şi pe o concepţie praxiologică.

9. Modelul dialogic constă în obţinerea consensului prin

discuţii.

10. În spaţiul public se disting două tipuri de acţiuni sociale: cele orientate spre înţelegerea reciprocă (acţiunea comunicaţională) şi cele orientate spre succes (acţiune strategică).

11. Modelul lui Shannon şi Weaver prezintă comunicarea ca fiind un proces linear, simplu şi este redat sintetic de formula: A a comunicat eficient cu B atunci când B răspunde în modul dorit de A.

12. Redundanţa reprezintă ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj.

13. Limba engleză este redundantă în proporţie de aproximativ 50%.

14. Canalul de comunicare este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul.

15. Principalele canale sunt undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos ş.a.

16. Mijloacele de comunicare sunt, în principal, reprezentate de mijloacele tehnice sau fizice de convertire a

114

mesajului într-un semnal capabil să fie transmis printr-un canal.

17. Mijloacele de comunicare pot fi considerate: vocea

umană, tehnologia transmisiilor audiovizuale (în cazul radioului şi televiziunii) etc.

18. Mijloacele de comunicare pot fi împărţite în prezentaţionale, reprezentaţionale şi mecanice.

19. Mijloacele de comunicare prezentaţionale sunt vocea,

faţa, corpul. 20. Mijloacele de comunicare reprezentaţionale sunt:

cărţile, picturile, fotografiile, scrierile, arhitectura, decoraţiunile interioare, grădinăritul etc.

21. Mijloacele de comunicare mecanice pot fi considerate: telefonul, radioul, televiziunea, telexul, internetul.

22. Un cod este un sistem de semnificare comun membrilor unei culturi sau subculturi.

23. Feedbackul reprezintă transmiterea reacţiei receptorului înapoi la emiţător.

24. Modelul lui Gerbner leagă mesajul de „realitatea” despre care acesta vorbeşte, ceea ce permite abordarea problemelor de percepţie şi înţeles.

25. Gerbner susţine că procesul comunicării are două

dimensiuni alternative – dimensiunea perceptuală sau de recepţie şi dimensiunea comunicativă sau a mijloacelor şi controlului.

115

26. Modelul lui Newcomb este primul model care a cuprins şi rolul comunicării în societate sau în relaţiile sociale.

27. Modelul lui Westley şi MacLean este o adaptare a modelului lui Newcomb pentru mass-media.

28. Modelul lui Jakobson este construit pentru a evidenţia semnificaţia şi structura internă a mesajului.

116

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt factorii de bază ai comunicării?

a. emiţătorul, mesajul b. receptorul, codul c. canalul, situaţia.

2. Ca ce modalitate de comunicare poate fi concepută propaganda? a. persuasivă b. interpersonală c. instinctivă 3. Care dintre următoarele pot fi studiate prin utilizarea schemei stimul-reacţie?

a. propaganda b. comportamentul consumatorului de audio-vizual c. campaniile electorale

5. Care sunt resursele pe care se bazează conceperea, punerea în practică şi corectarea strategiilor de comunicare?

a. discursive b. informative c. publicitare

6. Cu ce se ocupă interacţionismul simbolic? a. cu studiul relaţiilor dintre sine şi societate b. cu descifrarea simbolurilor sociale c. cu analiza interacţiunii dintre oameni

7. Pe ce se bazează dialogismul?

a. pe o concepţie structuralistă b. pe o concepţie praxiologică c. pe o concepţie intersubiectivă asupra comunicării

117

8. În ce constă modelul dialogic?

a. în obţinerea consensului prin discuţii b. în obţinerea consensului prin contracte c. în găsirea unor soluţii la conflicte şi disensiuni prin implicarea politicii de stat

9. Care sunt tipurile de acţiuni sociale care se disting în spaţiul public?

a. acţiunea comunicaţională b. acţiunea politică c. acţiunea strategică

10. Care este formula ce sintetizează modelul lui Shannon şi Weaver?

a. A a comunicat eficient cu B atunci când B este identic cu A b. A a comunicat eficient cu B atunci când B răspunde în modul dorit de A c. A a comunicat eficient cu B atunci când B îi este inferior lui A

11. Ce reprezintă redundanţa?

a. ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj b. ceea ce este ascuns şi formalizat într-o comunicare c. o prescurtare prin utilizarea unor conduri sintetice

12. Ce este canalul de comunicare?

a. este mijlocul electronic ce codifică semnalul b. este suma semnelor şi a codurilor c. este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul

118

13. Care sunt principalele canale de comunicare? a. undele de lumină, undele sonore b. undele radio, cablurile telefonice c. sistemul nervos

14. Care dintre următoarele pot fi considerate mijloace de comunicare?

a. vocea umană b. tehnologia transmisiilor audiovizuale c. telepatia

15. Care dintre următoarele reprezintă categorii ale mijloacelor de comunicare?

a. prezentaţionale b. reprezentaţionale c. mecanice

16. Care sunt mijloacele de comunicare prezentaţionale?

a. vocea b. faţa c. corpul

17. Care sunt mijloacele de comunicare reprezentaţionale?

a. cărţile, picturile, fotografiile b. scrierile, arhitectura, decoraţiunile interioare c. grădinăritul

18. Care sunt mijloacele de comunicare mecanice?

a. telefonul b. radioul c. televiziunea, telexul, internetul

119

19. Prin ce se caracterizează. modelul lui Gerbner? a. modelul permite abordarea problemelor de percepţie şi înţeles b. modelul face posibilă abordarea analitică a textelor comunicate c. modelul permite abordarea problemelor de reprezentare şi gândire

20. Care sunt dimensiunile procesului comunicării, din punctul de vedere al lui Gerbner?

a. dimensiunea perceptuală b. dimensiunea reflexivă c. dimensiunea comunicativă

21. Prin ce se caracterizează modelul lui Newcomb? a. este primul model care a cuprins şi rolul comunicării în societate sau în relaţiile sociale b. este primul model al comunicării redactat după 1900 c. este primul model formulat de către un autor englez

22. Cu ce model se aseamănă cel mai mult modelul lui Westley şi MacLean?

a. cu modelul Jakobson b. cu modelul lui Newcomb c. cu modelul lui Newton

Capitolul VI: COMUNICAREA MESAJULUI POLITIC

PRIN TELEVIZIUNE

1. Locul televiziunii în viaţa cotidiană a oamenilor Omul zilelor noaste îşi petrece cea mai mare parte a

timpului liber în faţa televizorului, fapt dovedit de concluziile celor mai multe anchete sociologice de opinie. Efectele acestei situaţii sunt multiple: alimentarea sedentarismului, a comodităţii în gândire şi acţiune, refuzarea ori limitarea altor surse alternative de informare şi documentare, stimularea comportamentelor violente şi a manifestărilor patologice etc., trezind reacţii critice şi adverse de ordin public. Aşa de pildă, în Italia, în ultima vreme se militează pentru eliberarea oamenilor de dependenţa cotidiană faţă de televizor. La sfârşitul anului 2003, a fost iniţiată o măsură de protest faţă de proasta calitate a emisiunilor de televiziune şi de faptul că oamenii petrec prea mult timp în faţa televizorului (preocupările lor culturale fiind afectate în bună măsură de timpul alocat urmăririi programelor tv). Astfel, la sfârşitul fiecărei săptămâni, persoana care aducea cu sine telecomanda televizorului, în cadrul unor evenimente culturale (la teatru, film, muzeu, expoziţii etc.) beneficia de o reducere substanţială la preţul biletului de intrare. S-a anticipat că 400.000 de oameni vor da curs acestei propuneri.

Datele investigaţiilor sociologice recente atestă că televiziunea este principalul canal de transmitere a mesajului politic, fiind cel mai frecvent agreat de către receptorii publici. În urma unei anchete sociologice, efectuate asupra populaţiei din Craiova (iulie 2003), a reieşit că principalele informaţii despre viaţa politică internă şi internaţională sunt obţinute din presă, radio şi tv (în egală măsură) de 52,36% dintre subiecţi, iar numai de la tv – 33,85%; numai din presă – 9,58%. Faptul

121

atestă că televiziunea reprezintă canalul preferat de receptare publică şi, implicit, de comunicare politică.

2. Publicul presei, televiziunii şi radioului

La sfârşitul anului 2003 (oct.-nov.), sub egida Institutului Social Oltenia al Universităţii din Craiova, a fost realizată o anchetă sociologică în cele cinci judeţe ale regiunii istorice Oltenia (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea), ce a evidenţiat că pentru populaţia din această zonă televiziunea este cel mai important mijloc de comunicare în masă. Emisiunile posturilor de televiziune sunt urmărite de 94% din totalul populaţiei investigate; 73% ascultă emisiunile radio, iar 69% lecturează presa (ziare şi reviste). Şi sub aspectul timpului acordat consumului mass-media, televiziunea ocupă primul loc. La întrebarea „Ce vă ocupă cea mai mare parte a timpului?”, subiecţii au menţionat: vizionarea emisiunilor tv – 65,1%; ascultarea emisiunilor radio – 16,7% şi lectura ziarelor – 5,3%.

Puşi în situaţia ipotetică de a renunţa la unul dintre mijloacele mass-media, subiecţii s-au arătat dispuşi să nu mai citească ziare (46%) şi să nu mai asculte emisiuni radio (32,7%), iar numai 6,2% au considerat că ar putea renunţa la vizionarea emisiunilor de televiziune.

122

3. Rolul televiziunii în formarea imaginii publice a actorilor politici

Jean Muchon Spaţiul public şi discursul

politic televizat

În urma alegerilor recente din mai multe democraţii occidentale au apărut dezechilibre puternice în peisajul lor politic∗. În Canada, s-a înregistrat cazul fără precedent al acensiunii la putere a unui partid cu o cvasi-inexistenţă parlamentară, iar în Italia, operaţiunea “Cu mâinile curate” iniţiată de judecători împotriva clasei politice aflate la putere de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a validat un verdict popular radical care a revoluţionat ritualul procesului electoral: trei luni de existenţă a grupării Forza Italia au fost de ajuns pentru ca Silvio Berlusconi să preia puterea. Confirmând prin fapte discursurile repetate despre lipsa de credit a oamenilor politici, această schimbare majoră cu ecouri de la o ţară la alta reflectă o mutaţie profundă în sânul democraţiilor liberale. Deseori explicată prin raţiuni morale care condamnă ceea ce s-a convenit să se numească "afaceri", această serie de schimbări foarte vizibile are, fără îndoială, alte explicaţii decât cele strict conjucturale. Apariţia lor la începutul noului deceniu ţine de factori care au dus la reconfigurarea spaţiului public democratic din anii `80.

Primul factor este de ordin economic. Deschiderea marilor pieţe în zonele cele mai bogate din lume – aşa cum a fost “piaţa unică” în Europa sau Nafta în America – şi dereglementarea unor sectoare economice, deseori protejate la nivel de stat, constituie începutul unei ere diferite. Influenţa politicului asupra sferei economice începe să se [diminueaze],

∗ În momentul publicării studiului de faţă, anul 1995 (n.tr.).

123

noua distribuţie mondială determină oamenii să gândească dincolo de frontierele naţionale, într-o continuă căutare a celei mai mari rentabilităţi posibile. Astfel, progresiv, se măreşte distanţa dintre ceea ce se întâmplă în realitate şi aşteptările oamenilor: chiar pierzând din putere, mediul politic rămâne instanţa responsabilă de fericirea sau de nefericirea materială a oamenilor. Pe de altă parte, influenţaţi de un sistem de gândire dominat de logica marketingului şi, prin urmare, plasaţi în orice domeniu în poziţia de consumator, oamenii adoptă acelaşi tip de comportament în raport cu politica. Rezultatele finale ale alegerilor în urma cărora sunt brutal îndepărtaţi de la putere cei pe care alegătorii îi consideră vinovaţi de situaţia lor sunt un semn al insatisfacţiei profunde, dar nu înseamnă o deschidere spre un viitor mai promiţător. Opţiunile politice sunt temporare şi primul impuls de respingere primează asupra aderării la vreun proiect.

Al doilea factor este creşterea puterii televiziunii. Ajunsă mediul privilegiat pentru comunicarea politică, televiziunea transformă însuşi modul de funcţionare al tranzacţiei politice. Carierele nu sunt în joc numai în sânul partidelor. De acum înainte, apariţia la televiziune în lumina reflectoarelor, care poate aduce notorietatea, este preferată ritmului lent al vieţii aparatelor birocratice. Valoarea omului politic nu mai este în mod automat asociată cu experienţa sa: telegenia devine valoare de referinţă. Anii `80 marchează descoperirea acestei noi realităţi de către clasa politică şi, în sens mai larg, de către ansamblul responsabililor publici. O descoperire în multe privinţe naivă şi care explică numeroasele apariţii ale miniştrilor şi parlamentarilor în emisiunile de varietăţi sau în jocurile televizate. Ei doresc să apară pe micile ecrane şi să se identifice cel mai bine cu masele care i-au ales, dar nu-şi dau seama că propriul comportament le discreditează funcţia1. 1 Jean Mouchon, Médiatisation de la de la communication politique et logique structurante , Mots, nr.20, 1989

124

Majoritatea oamenilor politici au învăţat din aceste greşeli. Sprijinită fiind de contextul crizei economice, comunicarea politică are faţete mai puţin spectaculoase. Ludismul şi exuberanţa epocii precedente au fost urmate de forme mai austere şi, fără îndoială, în mai mare conformitate cu ceea ce se aşteaptă dinspre partea omului politic. Această evoluţie, legată în mod esenţial de diferenţele de registru în modalităţile de comunicare, confirmă rolul major al televiziunii în sfera politică. Mesajul către public se elaborează în bună parte pe micul ecran: acţiunea politică este în mod necesar inserată într-un plan de comunicare. Într-un sens mai larg, putem spune că este redefinită funcţionarea politică. Cunoaşterea publicului, altădată foarte intuitivă şi rezultată din întâlnirile de pe teren, este acum rezultanta unor studii de opinie politică. Gândite după o logică derivată din marketing, aceste studii contribuie la constituirea unei rezerve de date uşor de manevrat în fluxul actualităţilor televizate. S-a stabilit în mod clar că acest “nou joc politic” îşi imprimă propria marcă şi propriile reguli în sânul spaţiului public al democraţiilor liberale2. Efectele sale nu mai sunt periferice: acum este posibil să construieşti în toate detaliile un conducător politic. Exemplul lui Silvio Berlusconi a deschis patronilor din industria comunicării calea către putere. Experienţa şi metodele sale de accedere la putere şi-ar putea câştiga chiar discipoli, dacă ar fi să dăm crezare unui articol recent din Sunday Times consacrat lui Ted Turner3.

În sfârşit, căderea, pe cât de brutală, pe atât de surprinzătoare, de la sfârşitul anilor '80, a majorităţii regimurilor comuniste are consecinţe care depăşesc cadrul geopoliticii. Mult timp considerate modele ale aspiraţiei spre o mai mare egalitate socială, aceste ţări propuneau un altceva (în mod evident prost perceput) şi o formă de validare a speranţelor populare. Falimentul economic al acestor ţări, care 2 Patrick Champagne, Faire l`opinion, Ėditions de Minuit, Paris, 1990 3 Citat în Courrier international, nr.182, 28 aprilie 1994.

125

se adaugă practicilor antidemocratice, a devenit însă foarte cunoscut şi le-a exclus din câmpul de referinţe posibile. Universul politic se restrânge şi dezbaterile în contradictoriu devin dificile, în lipsa unei comparaţii pertinente. Accentuând acest fenomen, alternanţa la putere a partidelor tradiţionale în democraţiile occidentale banalizează forma de guvernământ bazată pe căutarea unui consens cât mai larg. Devine aproape firesc ca, în aceste condiţii, să considerăm clasa politică ca pe un ansamblu omogen, incapabil totuşi să propună soluţii pentru dificultăţile economice crescânde şi pentru combaterea şomajului. Distanţa dintre politicienii crescuţi conform “Bibliei” liberale şi o mare parte a populaţiei creşte din ce în ce mai mult: “noţiunile fundamentale” ale economiei şi apărarea monedei puternice rămân noţiuni misterioase, chiar provocatoare, atunci când la cităm ca reuşită fundamentală în faţa creşterii inexorabile a şomajului. Puşi tot mai mult sub semnul îndoielii în privinţa capacităţii lor de a acţiona în planul real, oamenii politici sunt martorii excluderii lor de la adevărata putere. Mondializarea economiei şi extinderea ei în toate sectoarele de activitate (nu suntem oare obligaţi să ne gândim la cultură ca la o industrie?) lasă o marjă mică acţiunii politice naţionale. Toţi aceşti factori şi conjugarea efectelor lor, dezvoltată pe larg în cursul anilor '80, alimentează o criză puternică a societăţii. Întoarcerea în forţă a populismului este o consecinţă aşteptată a acestui fenomen. Dezvoltarea istorică, şi mai ales epoca instaurării regimurilor fasciste în Europa, arată că democraţia poate fi pusă din nou în discuţie. Schimbarea în curs de desfăşurare, care afectează mai mult ca oricând ansamblul referinţelor anterioare, nu poate fi gândită şi stăpânită fără a face o analiză privind bazele sistemului democratic şi definirea relaţiilor instituite de acesta între actorii sociali. Sursa: Jean Muchon, Spaţiul public şi discursul politic televizat, în Spaţiul public şi comunicarea (coord. Isabelle Pailliart), Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 179-182

126

4. „Mitul manipulării prin mass-media”

Dick Morris Noul Principe

Mass-media şi politicienii sunt de acord că ziarele şi

jurnalele televizate sunt atotputernice. Dar se înşeală. Se crede că politicienii pot fi foarte eficienţi în manipularea a ceea ce se spune în mass-media. Iarăşi nu este adevărat. Ei sunt foarte convinşi că votanţii pot fi conduşi foarte uşor de mass-media. Nimic mai greşit.

Politica şi procesul în sine rezultă din combinarea jocurilor pe care le fac oficialităţile publice, mass-media şi alegătorii. Fiecare îşi are rolul său bine definit, dar şi limitele sale. Însă nici unul dintre actori nu îşi recunoaşte limitele şi toţi încearcă în mod constant să le depăşească. Cheia fericirii politice este acceptarea a ceea ce nu putem schimba şi jocul conform regulilor de bază.

Alegătorii trăiesc în lumea reală cu speranţele, temerile, visele şi anxietăţile lor. Dar nu prea ştiu cum să le trateze. Cândva Robert Frost scria „Poezia ne vorbeşte despre durere, iar politica despre doleanţe”.

Oficialul public este obişnuit cu belşug şi privilegii şi se ocupă prea puţin de disperarea tăcută a oamenilor. Chiar dacă a avut o copilărie traumatizantă, durerea demnitarului a rămas undeva în urmă. Mulţi politicieni nu ar recunoaşte „omul real” dacă ar da de vreunul.

Mass-media joacă rolul principal în aducerea la cunoştinţa publicului a durerilor şi nevoilor oamenilor. În ciuda fanteziilor romantice despre preocuparea candidaţilor care îşi culeg cunoştinţele despre America prin gogoşerii, majoritatea polticienilor se bazează pe mass-media ca să înveţe care sunt preocupările oamenilor obişnuiţi.

127

Dar mass-media nu stabilesc problemele prioritare ale publicului şi nici soluţiile acestora. În ciuda orgoliului nemăsurat al editorialiştilor, există un motiv serios pentru care aceştia conduc ziare şi nu naţiuni: celor mai mulţi le lipseşte cunoaşterea suficientă a politicii, bugetului, programelor care le-ar permite să conducă cu înţelepciune. Dacă guvernul s-ar lua după editorialele lor zilnice, slalomurile sale ne-ar lăsa înmărmuriţi de uimire.

Prin urmare este datoria politicianului să propună priorităţi şi soluţii. Cu ajutorul sondajelor el trebuie să cearnă tăieturile din ziare şi să decidă asupra a ce să se concentreze. El are sarcina să elaboreze răspunsurile, să ştie cum să transpună durerile publicului în probleme ale sistemului.

După ce politicianul şi-a lansat temele şi propunerile, mass-media le duce către public. Dar, din orgoliu nemăsurat, mass-media îşi supraestimează puterea de a influenţa alegătorii. Redactorii de ştiri şi reporterii cred că pot să ierarhizeze problemele publicului. Însă s-a dovedit în ultimii ani, că publicul hotăreşte care îi sunt priorităţile relativ independent de mass-media. Oamenii sunt atenţi la ceea ce doresc, indiferent de ceea ce cred ziariştii că ar fi important. Alegătorii ştiu cel mai bine ce vor.

Oamenii au devenit extrem de suspicioşi faţă de mass-media şi din ce în ce mai avizaţi în depistarea oricăror încercări de manipulare. Electoratul consideră mass-media un fel de grup de interese speciale, nu mai obiectiv decât oricare altul în prezentarea punctului propriu de vedere. Asemenea cititorilor ziarului Pravda din fosta Uniune Sovietică, alegătorii ştiu ce să creadă şi ce să nu creadă din ceea ce citesc.

Când se hotărăsc să nu dea atenţie unei poveşti, alegătorii o fac cu curaj şi cu hotărâre, în pofida eforturilor mijloacelor de informare de a le capta atenţia. Să luăm de exemplu, Ruanda: un subiect pe care mass-media a încercat să-l exploateze la maximum şi despre care publicul voia să audă cât mai puţin.

128

Ani de zile, jurnalele de seară prezentau secvenţe oribile cu copii mutilaţi, femei violate şi bărbaţi omorâţi. Dar publicului nu-i păsa. Mass-media continua însă să bată această monedă, considerând aducerea acestei suferinţe la cunoştinţa americanilor o datorie morală. Însă publicul tot nu accepta o intervenţie americană. Televiziunea nu a reuşit să stimuleze cererea populară în favoarea unei intervenţii militare.[...]

Dacă mijloacele de informare în masă îşi supraevaluează puterea de modelare a opiniei publice, politicienii şi ”experţii în învârteală” îşi supraevaluează capacitatea de a influenţa mass-media. Se poate întâmpla ca un politician să aibă foarte puţină influenţă asupra modului în vare se vorbeşte de el sau a manierei în care este prezentat. Mass-media îi va prezenta ideile după cum doreşte. Ea va alege titlurile, amplasarea, punctul de vedere, fotografiile şi conţinutul. În cel mai bun caz, politicienii pot influenţa procesul în general. Dar cea mai mare parte din timpul pe care oficialităţile publice, candidaţii şi personalul lor îl petrec învârtind ştirile este ineficient, irelevant şi inutil.

Ironia face ca tocmai consultanţilor politici să li se spună ”experţii în învârteală”, iar în cele mai multe prezentări din mass-media să se sublinieze eficienţa lor în manipularea mijloacelor de informare. Această carcterizare se bazează pe o păcăleală reciprocă: consultanţii şi secretarii de presă sunt foarte mândri de capacitatea lor de a manipula ce scrie presa, ceea ce este neadevărat. Presa se delectează cu iluzia că punctele de vedere şi preferinţele ei sunt atât de importante încât este demnă de numele de mare manipulator, ceea ce de fapt nu este.

Politicienii şi intermediarii lor îşi supraevaluează imfluenţa pe care o au asupra presei. Capacitatea preşedintelui Clinton de a se reface, până în momentul scrierii acestei lucrări, după scandalurile care i-au înfierat administraţia este extraordinară. Consultanţii prea orgolioşi şi experţii în învârteli

129

îşi atribuie meritul celor nouă vieţi ale preşedintelui, lăudându-se că pot structura modul de mediatizare al acuzatorilor preşedintelui.

Dar sondajele arată că mulţi americani cred că problemele personale trebuie să rămână de domeniul vieţii private Deci nu îndemânarea personalului preşedintelui a îndepărtat blamul şi a menţinut cifrele din sondaje la o cotă bună.[...]

O chestiune se impune sau cade singură, pe baza experienţei de viaţă a alegătorilor şi a aptitudinii lor înnăscute de a distinge realitatea de scorneli şi lucrurile practice de iluzii.

Misiunea consultantului sau a intermediarului este aceea de a ajuta candidatul sau oficialul public să găsească poziţia din care să poată mişca lucrurile. După ce au găsit terenul potrivit „lumea asta mare îi va asculta”, după cum zicea Emerson.

Aşadar, există veşti bune şi veşti rele pentru un politician. Vestea proastă este că personalul său nu prea poate influenţa modul în care îi sunt prezentate ideile în mijloacele de informare. Dar vestea bună este că nici acest lucru nu contează. Alegătorii îşi rezervă dreptul de a decide ce să accepte şi ce să respingă. Punctele de vedere şi preferinţele mass-media nu prea le influenţează deciziile; conţinutul ideilor este cel care contează. Toţi cred că au o influenţă mai mare decât au de fapt în acest proces. De accea, ar trebui să înţelegem câteva principii de bază în legătură cu relaţiile dintre alegători, mass-media şi politicieni. • Politicienii nu prea înţeleg ce vor şi de ce au nevoie

oamenii. Mass-media trebuie să le explice aceste lucruri. • Mass-media nu reuşeşte să stabilească priorităţile în

problemele pe care le tratează sau să propună soluţii. Politicienii ştiu mai bine să elaboreze răspunsuri, iar alegătorii îşi stabilesc propria lor ordine de priorităţi, indiferent de încercările de manipulare din mass-media.

130

• Intermediarii politici nu prea au succes în influenţarea prezentării ştirilor. Mass-media acţionează de obicei după cum vrea. Mai pot apărea succese izolate, prin structurarea mediatizării realizate de un organ de presă sau de un reporter, dar pluralismul presei şi multitudinea de materiale fac imposibile succesele veritabile prin învârteală.

• Alegătorilor nu le prea pasă ce cred cei din mass-media; ei caută dincolo de editoriale, de titluri şi chiar dincolo de prima pagină ca să găsescă ce le trebuie şi răspunsuri la problemele pe care le consideră importante. Indiferent cât de puţin s-ar spune despre un subiect sau cât este de distorsionat, ei vor trage propriile lor concluzii.”

Sursa: Dick Morris „Noul principe. Machiavelli în secolul al XXI-lea”, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 137-144

131

TEXTE SELECTIVE

a. Manipularea opiniei publice

Bogdan Ficeac Tehnici de manipulare

Cum este manipulată mass-media în conflictele internaţionale

Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă

este reprezentată de controlul informaţiei. Rescrierea istoriei, cenzurarea ştirilor, dezinformările, falsificarea realităţii ş.a.m.d. sunt doar câteva dintre procedeele avute în vedere de cei care se ocupă de controlul informaţiei.

Principalul suport prin care se pun în practică asemenea strategii de influenţă este mass-media. Dacă în sistemele totalitare, mijloacele de informare erau controlate strict de Centru, în democraţiile aflate le început mai ales în cele deja rodate, manipularea mass-media implică elaborarea unor strategii extrem de complicate şi subtile, dar cu o forţă extraordinară de influenţare a opiniei publice, deoarece omul de rând s-a obişnuit să creadă sincer în imparţialitatea ziariştilor.

Pentru a vedea la ce grad de sofisticare au ajuns artizanii manipulării în domeniul mass-media, redăm mai jos dezvăluirile lui Yohanan Ramati, directorul unui institut de studii strategice celebru în întreaga lume: Jerusalem Institute for Western Deffence. Ramati, un cercetător sobru, care se ocupă de studiul fenomenelor geopolitice şi geostrategice contemporane, a acceptat să ofere publicaţiei new-yorkeze Mainstream, în aprilie 1994, câteva informaţii zguduitoare

132

despre felul cum se construieşte, la nivelul mentalităţilor colective, imaginea unor întregi popoare sau etnii, cu consecinţe politice şi istorice incalculabile.[…]

După părerea lui Y. Ramati, mediatizarea internaţională a războiului civil din Yugoslavia a înfăţişat enormele pierderi şi suferinţe înregistrate de toate părţile implicate în conflict, dar, continuă el, cu diferenţieri semnificative. Astfel suferinţele musulmanilor erau prezentate, de regulă, cu cele mai multe detalii, în timp ce suferinţele croaţilor erau abia menţionate, iar cele ale sârbilor nici măcar nu erau amintite.

În mass-media occidentală, în cea din ţările islamice, ca şi în Israel – observă Ramati – apărea o puternică tendinţă de “injectare a urii” prin manipularea propagandistică a mass-media. De regulă, în presa scrisă sau la televiziune apăreau femei, copii ori bătrâni din Sarajevo – dar numai din cartierele musulmane – răniţi, sângerând abundent, pe fundalul sonor al răpăitului de mitraliere şi al bubuiturilor de tun. Niciodată însă nu erau prezentaţi copii, femei sau bătrâni, în exact aceeaşi situaţie, din partea sârbă a Bosniei. Nici rănile femeilor, nici ale copiilor croaţi nu-şi găseau, de regulă, spaţiu, dacă acestea erau rezultatul bombardamentelor sau tirurilor musulmane.

Această selectivitate, spunea Ramati, ”era de departe prea evidentă pentru a fi rodul întâmplării”. Faptele erau manipulate şi, când nu conveneau, erau pur şi simplu ignorate. […]

Ramati oferă în acest sens exemplul companiei “Rudder&Finn Global Political Affairs”. Obiectul companiei este mai neobişnuit, cel puţin pentru marele public: manipularea imaginii unor conflicte internaţionale, a imaginii unor popoare şi etnii, prin intermediul mass-media. În funcţie de interesele clientului. Adică ale guvernului sau ale celui care plăteşte compania pentru asta! Mai pe scurt “Rudder & Finn…” se ocupă cu “intoxicarea” opiniei publice mondiale la cerere. Pentru a-şi putea argumenta afirmaţiile, Ramati a citat

133

un articol absolut senzaţional prin cinismul (sau, dacă vreţi pragmatismul) său, acordat de însuşi James Harff, directorul lui “Rudder & Finn…” lui Jacques Merlino, la Paris, în octombrie 1993…

Harff : Timp de optsprezece luni, noi am lucrat pentru Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, ca şi pentru opoziţia din provincia Kosovo. În această perioadă am avut multe succese, creând clienţilor o formidabilă imagine internaţională. Intenţionăm, de astfel, să obţinem toate avantajele şi să dezvoltăm înţelegeri comerciale cu aceste ţări. Viteza este esenţială pentru ca faptele, favorabile clienţilor noştri, să fie sădite în conştiinţa opiniei publice internaţionale. Contează doar prima afirmaţie. Retractările ulterioare nu au nici un efect.[…]

Merlino: Cât de des recurgeţi la intervenţii pe lângă oficialităţi?

Harff: Cantitatea nu e importantă. Trebuie doar să intervii la momentul oportun şi pe lângă cea mai potrivită persoană.[…]

Nimeni nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în Yugoslavia. Marea majoritate a americanilor se întreabă, probabil, în care parte a Africii se află Bosnia. Dar noi, dintr-o singură mişcare, am fost în stare să le prezentăm o poveste simplă, cu “băieţi buni” şi cu “băieţi răi”, care pe urmă a funcţionat de la sine. Imediat s-a observat o schimbare clară în limbajul presei, care a început să exploateze concepte cu o largă încărcătură emoţională, de genul “purificare etnică”, ”lagăre de concentrare naziste”, concepte ce evocau oamenilor imaginile Germaniei naziste şi ale camerelor de gazare de la Auschwitz. Schimbarea în acest registru emoţional a fost atât de puternică, încât nimeni nu a mai îndrăznit după aceea să meargă contra curentului

134

Merlino: Dar când făceaţi toate acestea, nu aveaţi nici o dovadă că ceea ce spuneţi era adevărat. Aveaţi doar un singur articol, din “Newsday”?

Harff: Treaba noastră nu este să verificăm informaţiile. N-avem echipament pentru asta. Sarcina noastră este doar să accelerăm răspândirea informaţiilor favorabile nouă. Noi nu confirmam deloc existenţa lagărelor morţii în Bosnia, noi doar făceam cunoscut ce afirma “Newsday”.

Merlino: Sunteţi conştient că v-aţi asumat o responsabilitate imensă?

Harff: Suntem profesionişti. Trebuie să facem ceva şi am făcut. Nu suntem plătiţi să fim morali.[…]

Prin manipularea opiniei publice internaţionale, imaginea unor conflicte şi popoare întregi devine în acest mod dependentă de interese legate de petrol şi financiare. “Rudder & Finn…” nu face decât să-şi ofere serviciile. Ea, ca şi celelalte companii cu acelaşi profil, comercializează imaginea internaţională a unor state. E un comerţ nou şi foarte costisitor. Iar deviza lor, după cum s-a văzut, este : We are no paid to be moral! (Nu suntem plătiţi să fim morali).

Sursa: Bogdan Ficeac „Tehnici de manipulare”, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p. 183-189

b. Natura minciunii în sfera politicii

J. A. Barnes Sociologia minciunii

POLITICA

Arena politică se situează pe locul doi faţă de domeniul militar, din punct de vedere al preponderenţei minciunii şi al

135

toleranţei faţă de aceasta. Isaac D. Israeli [...] citează definiţia politicii ca “arta de a conduce oamenii ducându-i de nas “. În pamfletul său, publicat anonim, Propuneri pentru tipărirea unui ghid în arta minciunii politice, John Arbuthnot [...] defineşte “natura minciunii în politică“ drept “arta de a convinge oamenii să creadă în falsităţi binefăcătoare în scopul unui rezultat pozitiv“. În scurtul său pamflet, el plasează dilema esenţială a minţitului în sfera politică şi mai ales cu privire la acele societăţi în care nu se face o diferenţă clară între "popor“ şi elita care lansează “falsităţile binefăcătoare“. Arbuthnot remarcă, pe de o parte, că “nici un om nu minte cu mai multă graţie decât acela care o crede adevărată“. Pe de altă parte, el avertizează conducătorii partidelor de pericolul faptului “de a crede în propriile minciuni; ceea ce s-a dovedit că are Consecinţe dăunătoare …“ […] Părerile lui Arbuthnot se regăsesc în secolul XX în ideile lui Hannah Arendt [...] care îşi începe analiza asupra “Adevărului şi politicii“ prin afirmaţia intransigentă: “minciunile au fost întotdeauna considerate unelte necesare nu numai de către politicieni sau demagogi, ci şi de către oameni de stat“[...].

Minciunile se întâlnesc în orice sector al vieţii politice; Bailey [...] oferă o impresionantă colecţie de exemple ce ilustrează evenimente petrecute în Statele Unite, China, Uniunea Sovietică şi Africa. Aceia care şi-au ales acest domeniu ca profesie devin pricepuţi în a spune minciuni; este o trăsătură necesară succesului. Bailey [...] observă, asemenea lui Machiavelli, “că liderii care în mod convenţional rămân sinceri sunt lipsiţi şi de eficienţă“. După spusele lui Ekman [...], “în mod normal este mai uşor să sesizezi comportamentul mincinos al unei persoane care a încercat să se sinucidă sau al persoanei cu care te-ai căsătorit decât atitudinea înşelătoare a unui diplomat sau a unui agent dublu“. Deşi s-ar putea ca Ekman să aibă dreptate când caută semne ale unui comportament mincinos în atitudinea celorlalţi, el greşeşte cu

136

siguranţă în presupunerea sa că publicului i-ar fi greu să-şi dea seama de neadevărul existent în ceea ce i se spune, în cazul în care mincinosul are un statut clar în ochii societăţii, fiind diplomat, pacient sau orice altceva.

Când ascultăm afirmaţiile pacienţilor sau ale partenerilor noştri de viaţă presupunem de obicei că aceştia sunt sinceri; un diplomat sau un politician, oricât de cinstit ar fi în aparenţă, este privit totuşi cu mai multă suspiciune. De aici a pornit şi gluma rusească :

Intrebare : Când poţi să-ţi dai seama că un politician minte? Răspuns : Când deschide gura să spună ceva. Parlamentul este un loc unde aroma înşelăciunii nu

lipseşte niciodată. În Anglia, pe timpul perioadei de febră intelectuală care s-a declanşat în urma abrogării legii privind autoritatea tipăriturilor din 1694, când pamfletele apăreau ca ciupercile după ploaie, minciuna politică a fost schiţată într-un memorabil articol din The Examiner, atribuit lui Jonathan Swift de către unii şi lui John Arbuthnot de către alţii [...]. Autorul pamfletului face următoarea observaţie :

Există un lucru esenţial prin care un politician mincinos se

deosebeşte de ceilalţi mitomani şi anume faptul că trebuie să aibă o memorie scurtă, necesară în diversele ocazii care apar cu fiecare oră şi în care el uită de sine şi se contrazice de la o afirmaţie la alta, în funcţie de persoana căreia i se adresează.

Aici trebuie să observăm o deosebire primordială. În

alte domenii în care se încearcă promovarea înşelătoriei, se cere păstrarea aparenţelor; astfel, mincinoşii trebuie să aibă o memorie bună, încât să nu facă greşeala de a se contrazice singuri şi a se da în vileag. Deja în secolul I D.C. exista un proverb roman [...] care spunea că un mincinos trebuie să aibă o memorie bună. Mai târziu, Montaigne [...] observa că “cel care nu are memorie bună n-ar trebui să încerce vreodată să

137

mintă“. Aceste principii nu li se aplică şi politicienilor; consecvenţa este, am putea spune, prea mult pentru un politician. Multe din afirmaţiile făcute de politicieni, la începutul secolului al XVIII-lea în Marea Britanie, cât şi în general, în zilele noastre sunt desigur demne de încredere, şi uneori chiar adevărate; oricare nouă proclamaţie poate fi astfel, chiar dacă contrazice vreo declaraţie precedentă. Speranţa ne ajută să trăim.

În viaţa politică există norme specifice pentru campaniile electorale. Când au loc alegeri, fiecare partid le acuză pe celălalte că induc electoratul în eroare. Alegătorul, sufocat de valuri de propagandă care îl asaltează din toate părţile, nu mai poate face deosebirea între promisiuni sincere şi minciuni seducătoare. Politicienii sunt conştienţi de acest lucru. De exemplu, alegerile din 1990 în Australia au fost pline de afirmaţii considerate a fi mincinoase. După alegeri, John Howard, un politician cunoscut, şi-a rugat colegii ca în eforturile lor de a câştiga sprijinul electoratului, să se bazeze mai puţin pe ceea ce el a numit în mod diplomatic “gimnastica semanticii“. Două afirmaţii făcute de către liderul Partidului Liberal în timpul campaniei electorale australiene din 1993 confirmă presupunerea că în astfel de situaţii se spun minciuni. La începutul campaniei, John Hewson şi-a exprimat speranţa ca minciunile să nu-şi facă apariţia; după alegeri, a explicat insuccesul partidului său zicând: “Am fost prea cinstit“.

În parlament, cerinţele sunt altele, deşi o propagandă înşelătoare nu este judecată cu indulgenţă în momentul în care se încheie campania electorală. Afirmaţiile cu privire la viitor sunt deseori percepute de către rivalii politici ca având intenţia de a păcăli, atât în timpul campaniilor electorale, cât şi în parlament.

Pe de altă parte, remarcile cu privire la trecut, care se fac în parlament, şi într-o mai mică măsură cele care se referă la prezent, sunt luate drept adevărate. Un funcţionar public în

138

Marea Britanie i-a spus unui jurnalist, atunci când a fost întrebat dacă ar fi existat contradicţii între codul său etic personal şi rapoartele pe care trebuia să le scrie pentru ministrul al cărui angajat era, că:

A spune lucruri neadevărate în privinţa viitorului n-are importanţă,

deoarece oricine are dreptul să îşî imagineze cum ar arăta lucrurile care încă nu există; însă este mult mai grav atunci când se spun minciuni despre prezent sau trecut. (Phillips)

Parlamentarii, fie ei miniştrii sau politicieni cu alte

funcţii, sunt prinşi uneori cu minciuna când fac afirmaţii neadevărate asupra unor lucruri care s-au întâmplat în trecut, şi atunci sunt acuzaţi de nesinceritate. Aceste acuzaţii au de obicei o tentă accentuată de indignare, pentru a arăta clar că, în acest context, spre deosebire de alte medii electorale, este greşit să se mintă. Acelaşi lucru îl sugerează şi un comentariu poetic asupra afacerii Profumo din 1963. John Profumo, Secretarul de stat pentru război al Marii Britanii, a fost acuzat, printre altele, că ar fi vizitat o tânără, Christine Keeler, în apartamentul ei din Londra unde se mai bucura uneori şi de compania altor bărbaţi, dintre care un ataşat maritim rus. Când a fost întrebat în parlament despre legătura sa cu domnişoara Keeler, Profumo a negat la început acuzaţiile. Ulterior a admis că acestea fuseseră întemeiate şi a demisionat din funcţiile parlamentare şi guvernamentale pe care le ocupa [...]. La vremea aceea a circulat o poezioară umoristică, sunând în felul următor :

Christine i-a spus: ca naiba ai făcut pe deşteptul Ai întors pe dos partidul pentru că n-ai păstrat secretul; Să minţi acasă E josnicie crasă Dar să minţi în parlament, e obscen de-a dreptul. Într-o anchetă socială, oamenii au fost întrebaţi ce au

considerat mai important, riscul implicat de amestecul ataşatului rus, faptul că Profumo avea o amantă sau pur şi

139

simplu faptul că acesta a minţit în parlament. Optzeci la sută dintre ei au pus pe primul loc minţitul, pe al doilea riscul implicat de amestecul rusului şi pe ultimul loc amanta [...].

Un politician care a fost prins cu minciuna nu va mai fi crezut a doua oară, când poate chiar va spune adevărul. Recent, probabil Ronald Reagan este cel care s-a dat de gol într-un mod evident că persista în afirmaţii nesincere, spuse chair cu nepăsare. Pe timp de pace, politicienii cu funcţii înalte se abţin să mintă, cu excepţia situaţiilor când au interesul să inducă publicul în eroare. Totuşi, colecţia de afirmaţii false făcute de Reagan pe timpul primului său mandat prezidenţial ar putea umple paginile unei cărţi, ridicându-se la un număr de peste două sute, cu tot cu dezminţirile unora dintre ele [...]. Însă minţea Reagan cu adevărat? Avea el intenţia să inducă în eroare? Poate că în unele cazuri însă nu în majoriatea timpului. O zicală care circula în mod curent la vremea aceea se apropie mai mult de adevăr: George Washington nu putea să spună o minciună, Richard Nixon nu putea să spună adevărul, iar Ronald Reagan nu putea să facă deosebirea între ele. Având în vedere această atitudine, mai sunt oare motive de nemulţumire pentru că purtătorul său de cuvânt, Larry Speakes, inventa afirmaţii pe care le atribuia preşedintelui? Broder [...] crede că nu şi în loc să dea vina pe Speakes, el îi acuză pe “reporterii şi oamenii cu drept de vot care au acceptat manipularea şi înşelătoria ca mod de viaţă“. Broder le cere politicienilor să “vorbească ei înşişi“ pentru ca, printre altele, să poată răspunde de propriile minciuni. Astfel, dacă Reagan nu a avut intenţia să inducă în eroare, cel puţin este clar că Speakes a făcut-o. Într-adevăr, cel care l-a urmat în postul de purtător de cuvânt al Casei Albe, Marlin Fitzwater, pare a fi spus că editarea cărţii lui Speakes, Declaraţii oficiale (1989) a contribuit şi mai mult la scăderea credibilităţii politicienilor (Canon 1988).

A cere politicienilor să vorbească ei înşişi ar putea fi totuşi o încercare zadarnică de a da ceasul înapoi până la

140

momentul în care partidele politice nu deveniseră încă principalii clienţi ai agenţiilor publicitare. Pentru că, după cum observă Robert Adams [...], “minciuna politică a ajuns în zilele noastre să fie produsă în cantităţi uriaşe“. Departamentele de dezinformare completează activităţile agenţiilor publicitare, iar acelea care sunt dirijate de guvern se disting numai prin faptul că îşi iau resursele de la un nivel superior. Drept urmare, ajungem la situaţia în care, după părerea lui Adams, consilierii preşedintelui Nixon

au minţit se pare , nu numai din lăcomie …nu din răutate sau teamă şi nici măcar dintr-o înclinaţie naturală însă coruptă spre minciună se pare că ei au minţit în mod automat, mecanic, dintr-un spirit de echipă,ca un om care s-ar vinde diavolului numai pentru că n-ar vrea să strice “petrecerea generală“ Levitt şi Levitt [...] prezintă lucrurile într-un mod mai

simplu. Referindu-se la minciunile lui Nixon cu privire la cariera sa, ei spun :

Cetăţenii nu se mai puteau încrede în perspectiva pe care Nixon le-o oferea asupra realităţii, din moment ce acesta nu spuse adevărul nici măcar despre sine. Din fericire, într-o atmosferă democratică nimeni nu

poate crede absolut orice spun toţi pliticienii, deoarece este de aşteptat ca mulţi dintre aceştia să se afle pe baricade diferite şi să afirme lucruri contradictorii. Astfel, un argument în favoarea democraţiei este că ne îndeamnă să avem o atitudine precaută faţă de spusele politicienilor, după cum scria şi pe un afiş anarhist apărut îm timpul alegerilor din Australia în 1983, “Nu-i votaţi pe politicieni: asta nu face decât să-i încurajeze“. Pe de altă parte, cred că o viaţă publică coerentă ar fi imposibilă dacă nimeni n-ar avea vreodată încredere în nici un politician. Pentru a păstra echilibrul social trebuie să fim dispuşi, din când în când, să dăm crezare unor politicieni; aceştia trebuie să evite minciuna în exces şi în serie.

141

Conform doctrinei “minciunii nobile“ discutate de Platon [...], guvernele au dreptul să mintă în interesul naţiunii. Jody Powell, care la un moment dat a fost secretarul de presă al Casei Albe, merge mai departe cu această idee; din punctul său de vedere: “În anumite situaţii guvernul nu numai că are dreptul, ci are obligaţia de a minţi în scop pozitiv“ [...]. Eu cred că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu această afirmaţie; însă nu prea s-ar realiza un cosens şi în privinţa naturii “anumitor situaţii“.

Este specific guvernelor să se protejeze printr-o discreţie oficială, încât cu puţin noroc multe din încercările lor de a-şi induce în eroare adversarii şi publicul au succes şi nu sunt divulgate niciodată. Regulile în privinţa dezvăluirii documentelor oficiale după trecerea unui anumit număr de ani îi ajută pe istorici şi pe alţii să descopere înşelătoriile în trecut, însă de obicei numai după ce autorii acestora sunt deja în siguranţă, ascunşi în anonimat. Pe parcursul ultimelor decade această formă de protecţie a guvernelor a fost în unele ţări subminate parţial de autorizaţiile libertăţii de informare şi de către legi asemănătoare, ceea ce a condus la o mai profundă conştientizare a riscurilor existente în punerea pe hârtie a unor planuri sau decizii.

Defibratorul poate fi văzut ca o armă de apărare împotriva xeroxului şi a posibilităţilor acestuia din urmă de a favoriza scurgerea de informaţii. Progresul continuu al tehnologiei obţinerii de informaţii va aduce probabil în prim plan noi dispute între cel care înşală şi cel care este păcălit. Însă, între timp, eliberarea anuală de materiale anterior ţinute în secret, scrise în condiţiile precedente acestui progres, dezvăluie înşelătoriile practicate de guverne în anii trecuţi. Astfel, pe 1 ianuarie 1992 au fost eliberate documente ale guvernului federal australian din 1961. La acea vreme femeile căsătorite nu puteau avea o slujbă permanentă. O comisie care şi-a propus să cerceteze această atitudine discriminatorie venise

142

cu ideea să se renunţe la respectiva restricţie, propunere care s-a bucurat de sprijinul Consiliului pentru Serviciile Publice. Primului ministru, R.G. Menzies, nu i-a plăcut propunerea şi a vrut s-o respingă, însă ştiind că se apropiau alegerile, a preferat să nu-şi dezvăluie punctul de vedere. Cabinetul său i-a acceptat planul de a spune parlamentului şi publicului că problema urma să fie dezbătută în guvern, dar că nu fusese încă luată nici o decizie [...]. Cu alte cuvinte, şi parlamentul şi publicul trebuiau să fie duşi de nas. În 1992 Menzies decedase deja, iar dreptul de a munci al femeilor căsătorite fusese deja stabilit.

Sfera politicii are două caracteristici care relevă preponderenţa minciunii: concurenţa şi şefia. Concurenţa politică este, cel puţin în condiţiile democraţiei, mai organizată şi mai puţin violentă decât conflictele pe timp de război, însă oferă numeroase ocazii similare de a obţine succesul cu ajutorul înşelătoriei. De asemenea, necesiatatea de a oferi, spre siguranţa publicului, un grup de conducători, favorizează sau poate chiar are ca cerinţă inducerea în eroare a unor oameni, în anumite momente. Bailey [...] afirmă că “liderii de pretutindeni sunt asemeni decanilor (din universităţi), urmăriţi în permanenţă şi fără posibilitate de scăpare de consecinţele faptelor lor“, faptele lor fiind în esenţă “dăunătoare“. Apoi, Bailey justifică oarecum aceste afirmaţii, argumentul său fiind relativ solid. Cerinţele combinate ale succesului într-un conflict şi ale şefiei încurajează practicarea înşelătoriei, lucru care este sesizat, din fericire, de către mulţi, însă din păcate nu de către toţi cei care urmează a fi păcăliţi.

Această percepţie oferă cel puţin o diminuare parţială a şanselor de reuşită a înşelătoriei. Însă gradul de reducere a acestor şanse diferă în funcţie de mentalitatea mai mult sau mai puţin deschisă a societăţii în cauză.

Sfera milităriei şi a politicii au multe în comun, după cum au observat şi nenumăraţi cercetători în ştiinţele politice. Printre aceste similarităţi se găsesc şi tipurile de minciuni puse

143

în practică. În ambele domenii apar nenumărate înşelătorii şi sunt uneori chiar date în vileag, însă în timp ce în afacerile de război lanţul de minciuni este susţinut în mod oficial şi poate chiar pe faţă, în politică tertipurile necinstite sunt ascunse şi, cu excepţia anumitor cazuri rare, mai degrabă negate decât recunoscute. Atât politicienii cât şi propagandiştii din timpul războiului se confruntă cu riscul de a ajunge să creadă ei înşişi că ceea ce au inventat este adevărat, însă în acelaşi timp confirmă remarca lui Arbuthnot cu privire la eficacitatea sporită a mincinoşilor care fac acest lucru.

Ambele domenii investesc multă energie în încercarea de a-şi induce în eroare atât suporterii cât şi adversarii. În comparaţie cu alte domenii […], acestea două se disting prin faptul că martorii neutrii se aşteaptă mai mult la apariţia unor minciuni şi le tolerează mai uşor sau cel puţin sunt mai resemnaţi faţă de existenţa acestora.

Sursa : J. A. Barnes, Sociologia minciunii, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 147-155

144

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

mijloace de comunicare în masă canale media consum mass-media ascensiune politică mediul politic şi opţiunile politice tranzacţia politică jocurile politice manipularea cunoaşterea electoratului

populismul oficialităţile publice, mass-media şi alegătorii presa şi politicienii publicul şi electoratul

145

CONCLUZII

1. Unele dintre efectele consumului în execes a emisiun

2. Deschiderea marilor pieţe în zonele cele mai bogate din lum

3. Televiziunea a ajuns mediul privilegiat pentru comun

4. Mesajul către public se elaborează în bună parte pe micul e

5. Cunoaşterea publicului, altădată foarte intuitivă şi rezultat

6. Clasa politică poate fi considerată ca pe un ansamblu omoge

7. Politica şi procesul în sine rezultă din combinarea jocurilor pe care le fac oficialităţile publice, mass-media şi alegătorii.

ilor de televiziune sunt: alimentarea sedentarismului, a comodităţii în gândire şi acţiune, refuzarea ori limitarea altor surse alternative de informare şi documentare, stimularea comportamentelor violente şi a manifestărilor patologice etc.

e şi dereglementarea unor sectoare economice, deseori protejate la nivel de stat, constituie începutul unei ere diferite în politica mondială.

icarea politică, transformând însuşi modul de funcţionare al tranzacţiei politice.

cran, iar acţiunea politică este în mod necesar inserată într-un plan de comunicare.

ă din întâlnirile de pe teren, este acum rezultanta unor studii de opinie politică

n, incapabil totuşi să propună soluţii pentru dificultăţile economice crescânde şi pentru combaterea şomajului.

146

ublicului a durerilor şi nevoilor oamenilor.

a oricăror cercări de manipulare.

atul sau oficialul public să găsească oziţia din care să poată mişca lucrurile.

aceste lucruri.

8. Mass-media joacă rolul principal în aducerea la cunoştinţa p

9. Majoritatea politicienilor se bazează pe mass-media ca să înveţe care sunt preocupările oamenilor obişnuiţi.

10. Oamenii au devenit extrem de suspicioşi faţă de mass-media şi din ce în ce mai avizaţi în depistareîn

11. Misiunea consultantului sau a intermediarului este aceea de a ajuta candidp

12. Politicienii nu prea înţeleg ce vor şi de ce au nevoie oamenii. Mass-media trebuie să le explice

147

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Ca r de televiziune?

a. alimentarea sedentarismului, a comodităţii în gândire

zarea ori limitarea altor surse alternative de

comportamentelor violente şi a

2. Care litică?

b. presa

n mare parte mesajul politic?

b. pe micul ecran

. Cum mod frecvent, cunoaşterea publicului e cătr

a. prin deplasările pe teren

r studii de opinie politică

5. Poli zultă din combinarea căror jocuri?

. a celor pe care le fac oficialităţile publice, mass-

r de culise

re sunt efectele consumului în exces a emisiunilo

şi acţiune b. refu informare şi documentare c. stimularea manifestărilor patologice

este mediul privilegiat pentru comunicarea poa. televiziunea

c. radioul 3. Unde se elaborează î a. în presă c. în sediile partidelor 4 se realizează, în d e politicieni?

b. prin conferinţe de presă c. în urma uno tica şi procesul în sine re

a media şi alegătorii b. a celoc. în care sunt implicaţi exclusiv politicienii

148

6. Cin cipal în aducerea la cunoştinţa publicu

a. liderii de partid

r ca să înveţe care bişnuiţi?

a. pe relatările din mass-media

aţiunii politice

e joacă rolul prinlui a durerilor şi nevoilor oamenilor?

b. organizaţiile non-guvernamentale c. mass-media 7. Pe ce se bazează majoritatea politicienilosunt preocupările oamenilor o b. pe experienţa lor de viaţă c. pe informările din cadrul form

Capitolul VII: COMUNICAREA ŞI STILURI DE

COMUNICARE PRIN MASS-MEDIA

1. Varietatea stilurilor de gândire şi acţiune umană Mihai Kramar Psihologia stilurilor de gândire

şi acţiune umană

„Lucrarea de faţă are ca obiectiv principal prezentarea varietăţii şi eficacităţii stilurilor, care reflectă gradul de utilizare a competenţelor profesionale ale omului de ştiinţă, ale artistului, ale pedagogului, ale juristului, ale managerului etc. Astfel, ne propunem să demonstrăm că stilul de gândire nu constituie numai un factor exterior, înzestrat doar cu o valoare estetică, fără a influenţa cu nimic eficacitatea activităţii omului. Dimpotrivă, prin stilul său de gândire, omul de ştiinţă, de exemplu, asigură claritatea şi precizia contrucţiilor ştiinţifice, în concordanţă cu exigenţele care s-au impus în acest domeniu. Tot aşa, şi stilul de conducere poate stimula sau frâna iniţiativa colaboratorilor, promovând indiferenţa şi formalismul în muncă. [...] Valorificând, de exemplu, interferenţa dintre disciplinele artistice şi cele teoretice, am considerat utilă precizarea asemănărilor şi deosebirilor stilistice în ştiinţă şi artă, în gândirea teoretică şi în cea aplicativă. Prin urmare, stilurile artistice se evidenţiază prin asemenea componente ale gândirii estetice cum ar fi: simţul măsurii, al armoniei, al ordinii, al perfecţiunii, al formei, precum şi prin simţul umorului – toate acestea reflectând unitatea dintre concepţie şi modul de exprimare a gândirii estetice prin imagini specifice artei, literaturii, muzicii ş.a.m.d.

150

Stilurile în ştiinţă (cognitiv, stilul gândirii ştiinţifice, stilul-interval, stilul gândirii matematice, stilul ecologic ş.a.) se evidenţiază prin procedee stilistice, cum ar fi: demonstrarea, argumentarea, laconismul exprimării verbale, scrupuloasa exactitate a simbolisticii etc. – toate acestea fiind specifice stilurilor în ştiinţele exacte, aşa cum procedeele descrierii, sistematizării, analizei retrospective ş.a. sunt specifice ştiinţelor sociale. Stilul publicistic, stilul criticului, stilul pedagogic, stilul juridic şi stilul medical [...] prezintă o caracteristică specifică: ele îmbină componentele stilului ştiinţific cu cele ale stilului artistic. Astfel, stilul publicistic valorifică atât procedeele cunoaşterii ştiinţifice, cât şi pe cele artistice. Stilul criticului (în ştiinţă şi în artă) constituie un model de evaluare obiectivă, valorificând calităţile stilistice, evaluativ-critice şi de sensibilitate estetică. Stilul pedagogic îmbină în mod fericit o bună pregătire profesională cu tehnica comunicării pedagogice, formând măiestreia pedagogică. Stilul juridic curinde stilul avocatului, stilul judecătorului şi stilul legiuitorului, care nu se află în contradicţie, ci sunt complementare1. Deosebirea dintre avocat, judecător şi legiuitor se referă nu la cunoştinţele lor, ci la manifestările lor profesionale: stilul avocatului constă esenţialmente în arta pledoariei, stilul legiutorului constă esenţialmente în arta formulării legilor, iar stilul judecătorului se evidenţiază în arta interpretării2. Stilul medical priveşte în special arta chirurgicală pe care o stăpâneşte chirurgul desăvârşit şi vrednic de acest nume: trebuie să fie mai întâi medic, să-şi pună el însuşi diagnosticul, deoarece răspunderea chirurgicală nu se poate mărgini numai la actul operator; ea începe odată cu examinarea clinică a bolnavului şi cu stabilirea

1 Cf. M. Manolescu, Arta avocatului expusă în şapte prelegeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 138 2 Cf. M. Manolescu, Ştiinţa dreptului şi artele juridice, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1993, p. 39-40

151

diagnosticului: dacă, pe scara răspunderilor tehnica chirurgicală are un rol aparte, totuşi ea nu ocupă locul principal. Ceea ce are însemnătate covârşitoare în chirurgie şi în urmările postoperatorii, nu numai nemijlocite, ci mai ales îndepărtate, este diagnosticul, şi cu deosebire, diagnosticul bine pus3”.[...] 2. Specificul stilurilor de comunicare prin mass-media

„Prin apariţia teoriei comunicării s-a schimbat considerabil ideea despre felul în care are loc însuşirea materialului culturii de către om. Această nouă teorie – în genul „fizicii teoretice” – a comunicării examinează comunicarea în termeni matematici, făcând abstracţie de conţinutul ei, abordându-l preponderent de pe poziţii statistice. Cultura este, în esenţă, o mulţime enormă de comunicări. Fiecare dintre ele reprezintă o mulţime finită şi ordonată a unor elemente dintr-un întreg oarecare, construite în forma unor serii de semne după legi precise: legi ale ortografiei, ale gramaticii, ale logicii etc. Aceste noţiuni, apărute iniţial în legătură cu comunicările vorbirii scrise, au într-adevăr o mare generalitate şi se aplică aproape la toate mijloacele transmiterii fizice a comunicărilor. După cum evidenţiază Abraham Moles (1967), aceste comunicări pot fi de mai multe feluri: 1) Comunicări sonore, care, la rândul lor, se împart în trei categorii: a) vorbirea, limbajul omului; b) muzica, limbajul sentimentelor c) zgomotul, limbajul lucrurilor 3 J. Okinczyc, Reguli ale chirurgiei desăvârşite, Editura Medicală, Bucureşti, 1996

152

2) Comunicările vizuale, care se împart în: a) comunicările de semne ale textului tipărit; b) comunicările formelor – naturale şi artificiale; c) comunicările artistice. Aproape toate sistemele culturii lumii contemporane utilizează unul sau altul (sau câteva simultan) dintre canalele de comunicare enumerate mai sus. Este interesant de remarcat că, oricât de specifice ar fi particularităţile deiferitelor mijloace de transmitere a comunicărilor, toate se supun anumitor legi comune. Totalitatea acestor legi constituie tocmai teoria comunicării, independent de natura concretă a semnelor utilizate. Un act elementar de comunicare presupune, în primul rând, existenţa unui emiţător de comunicări, care alege dintr-un anumit sistem o cantitate oarecare de semne şi le aşează după anumite legi; în al doilea rând, canalul prin care se transmite comunicarea în timp şi în spaţiu şi, în sfârşit, receptorul, care, realizând primirea semnelor alcătuind comunicarea şi identificându-le cu ajutorul sistemului aflat la dispoziţia lui, percepe formele cuprinse în mulţimea acestor semne, legităţile şi sensurile, introducându-şi-le în memorie, unde ele se păstrează, fiind supuse ulterior, într-o măsură mai mare sau mai mică, procesului uitării. Astfel, atât emiţătorul, cât şi receptorul au complete de semne, care coincid mai mult sau mai puţin. Comunicarea se bazează, înainte de toate, tocmai pe partea comună a acestui sistem de semne, deşi coincidenţa lor nu este niciodată absolut exactă. În felul acesta, prin definiţie, percepţiile realizate cu ajutorul receptorului trebuie să coincidă, cel puţin parţial, cu cele ale emiţătorului în momentul transmiterii comunicării. Dacă, pentru un moment, am face abstracţie de faptul că percepţiile emiţătorului comunicării pot avea un caracter „creativ”, atunci schema de bază a comunicării este uşor de extins şi asupra cazului în care emiţătorul este nu o persoană

153

concretă, ci fie toată lumea înconjurătoare în totalitate (Umwelt), fie unul dintre organismele acestei lumi. Natura fizică a comunicării Lanţul comunicării <<emiţător – canal – receptor – sistemul semnelor>> se poate examina din două puncte de vedere. În primul rând, se pot studia componenţa acestui lanţ, situaţia emiţătorilor şi a receptorilor, cantitatea lanţurilor de comunicare, în sfârşit, câmpul social în care are loc procesul de comunicare. Stabilind că în sistemele de mass-media avem de-a face cu un singur emiţător şi mai mulţi receptori, am putea studia problema dacă receptorii se influenţează şi dacă exercită o anumită influenţă asupra emiţătorului. Astfel am putea aborda analiza sociometrică a comunicării. Teoria informaţiilor a putut apărea numai după ce comunicările au dobândit o materialitate similară cu cea a oricărei mărfi de consum. Un moment de cotitură în acest caz l-a constituit materializarea comunicărilor sonore, adică apariţia mijloacelor de înregistrare a sunetului, care au arătat posibilitatea materializării obiectelor din lumea spirituală şi, în acelaşi timp, posibilitatea separării “semnului” de “sens”. Comunicarea, pentru a fi supusă unei evaluări cantitative, trebuie să aibă un aspect material, cu parametrii săi fizici, cum ar fi: mărimea semnelor, numărul lor pe o pagină de text tipărit, numărul paginilor cărţii, de care, la rândul său, depinde greutatea ei, banda de frecvenţă a vorbirii sau a muzicii, banda corespunzătoare de amplitudini etc. Referentul poate vorbi repede sau rar, cartea poate fi tipărită pe o hârtie subţire sau groasă, dar atât referentul, cât şi cartea au o anumită proprietate comună, care, în principiu, nu depinde de aceşti factori aleatori. Respectiva proprietate constă în faptul că o carte oarecare poate fi lecturată cu voce tare şi poate fi înregistrată pe discuri. Proprietatea comună are un caracter statistic şi, de asemenea, nu depinde de conţinutul

154

comunicării. O simfonie de Mozart şi una compusă de Stravinski au aceeaşi lungime, un roman celebru şi o carte de fizică cu aceleaşi număr de pagini au ceva comun. Astfel, oricare dintre produsele culturii – indiferent de conţinutul său concret – este destinat să fie răspândit în câmpul social; fiecare dintre ele aduce în mulţimea produselor culturii un element nou, reprezintă ceva care înainte nu a mai existat, fiind nou în sensul în care sunt noi merele atârnând pe crengi în ziua recoltei sau colile de hârtie absolut identice care abia au ieşit de sub presă, ci în sensul noutăţii faptului existenţei lor. Fiecare dintre ele constituie un element original, ceva de-a dreptul opus copiei, şi el contribuie la procesul devenirii lumii. Tocmai calitatea de impredictibilitate care caracterizează comunicarea stă la baza teoriei informaţiei. În sensul strict al cuvântului, informaţia este cantitatea de impredictibil care este conţinută într-o anumită comunicare. Această cantitate este măsura acelui element nou pe care comunicarea dată o aduce în mediul ambiant al receptorului. Astfel, impredictibilitatea depinde de originalitatea unei mulţime concrete de semne. În acelaşi timp, este evident că se pot alcătui multe îmbinări de semne cu un grad egal de originalitate, dar diferite în privinţa conţinutului lor. Informaţia este tocmai măsura acestui grad de originalitate”. Sursa: Mihai Kramar, Psihologia stilurilor de gândire şi acţiune umană, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 13-14 şi 104-107

155

3. Comunicarea publică a informaţiilor

Doru Pop Mass media şi democraţia

“Extinderea impactului presei populare poate fi comparată cu extinderea dreptului de vot, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dacă în secolul anterior numai zece la sută din populaţia matură avea dreptul să participe la luarea deciziilor – argumentul fiind incapacitatea poporului de a discerne –, odată cu apariţia ziarelor ieftine, populaţiei i-a fost oferită o sursă de informare, fie ea şi inconsistentă, prin intermediul căreia putea să participe la dialogul public. Activitatea presei a adus două inovaţii pe plan politic: evaluarea oficialităţilor, care a generat o îmbunătăţire a competiţiei electorale, războiul mediatic transformându-l pe cel politic într-o acţiune publică şi nu într-una a elitelor minoritare; şi accesul la informaţii, judecata corectă a celor din sfera politică a devenit o activitate colectivă, participarea cetăţenilor nemaifiind una simbolică, ci cu o finalitate directă. Foamea de informaţii a produs un nou tip de public politic, activ din punctul de vedere al implicării sociale, uşor de mobilizat în privinţa convingerilor civice şi eliberat de teroarea domeniului politic, adică un cetăţean ce participă la viaţa cetăţii. Lărgirea publicului consumator şi lărgirea publicului electoral au convers în crearea unor mecanisme democratice care presupun, ambele, conotaţii etimologice ale democraţiei – transferul puterii în mâna poporului. O conotaţie negativă, indusă de agresivitatea şi vulgaritatea tipice contextului, a fost stereotipizarea interacţiunii sociale. Subiectele dezbătute, identificarea temelor politice şi ale personalităţilor reprezentative au fost încărcate cu o emoţionalitate exagerată, li s-au atribuit caracteristici iraţionale, subiective. Competiţia electorală a ajuns şi ea o

156

expresie a concurenţialităţii comerciale, o asemenea presă încurajând un gen de informaţii, în care confruntarea dintre partide era asemănătoarea unei curse hipice (horse race). Prezentarea ştirilor politice s-a redus la întrebarea “cine e cel mai tare?”, iar întrecerea politică s-a limitat la confruntările dintre indivizi, în loc să se orienteze înspre problematica ideologică”. Sursa: Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 29

4. Puterea mijloacelor de comunicare publică

Doris Graber Politică şi mass media

„Diversele mijloace de informare au devenit atât de puternice în politica americană numai pentru că noi le-am permis acest lucru. Dacă americanilor nu le place rolul jucat de presă, nu trebuie să căutăm cauzele numai în cadrul organismelor de informare, ci şi în noi înşine. Cauzele care au provocat puterea media în politica americană sunt extrem de complexe şi dificil de stabilit. Totuşi, unele dintre aceste cauze provind din schimbările sistemului nostru politic care au stimulat şi accentuat puterea mijloacelor de informare. Declinul partidelor politice Una dintre cauzele pentru care puterea mijloacelor de informare a ajuns atât de mare este declinul instituţiei partidului politic. Deşi partidele politice americane nu au prezentat niciodată o coeziune organizaţională similară cu cea a partidelor europene, cândva ele jucau un rol mult mai mare în politica americană decât astăzi. Partidele organizau campaniile

157

electorale, stimulau sprijinul publicului pentru oficialităţile publice şi îi mobilizau pe alegători să participe la alegeri. Principalele partide politice au pierdut controlul asupra procesului de nominalizare. Apariţia alegerilor preliminare ca mijloc de selectare a nominalizărilor partidului a slăbit organizarea partidului şi a limitat puterea acesutia asupra propriilor candidaţi. Candidaţii pentru funcţiile oficiale sunt acum independenţi care adeseori vin împotriva liderilor de partid maidegrabă decât să le ceară binecuvântarea. Odată ajunşi în funcţie, ei nu datorează prea multă credinţă unui partid, care nu i-a sprijinit în obţinerea nominalizării şi nici nu i-a acordat prea mult ajutor în campania electorală sau în alegeri. Mai mult, finanţarea campaniei a contribuit la dilema partidelor în ceea ce priveşte politica electorală. Partidele politice nu au fost principalii beneficiari ai reformei în campania electorală; grupurile de interese însă au câştigat. La nivel naţional, partidele sunt limitate în ceea ce priveşte sumele cu care-şi pot finanţa candidaţii proprii. Evident, candidaţii recurg la grupurile de interese pentru finanţarea campaniilor, fapt care sporeşte interesul acestor grupuri în procesul electoral. Pe măsură ce partidele şi-au pierdut puterea ca mecanism de legătură între oficialii aleşi şi cetăţeni, mai ales ca forţă organizaţională în campaniile electorale, mijloacele de informare au umplut acest vid. Reporterii joacă acum un rol mult mai important în organizarea campaniilor electorale, mai ales la nivel prezidenţial. Ei îi pun pe candidaţi în dificultate şi prezintă ştirile în consecinţă. Lucrul acesta nu se întâmplă fără prezenţa şi sfaturile experţilor politici. Cu toate acestea, unii dintre reporteri ar putea să se considere suficient de apţi politic pentru a fi proprii lor experţi. […] Principiul ofertei şi al cererii sporeşte puterea mass media asupra atitudinilor şi comportamentelor politicii de masă. Cu cât este mai exclusiv accesul la informaţia pe care

158

mass media o prezintă şi o deţin, cu atât mai dependenţi sunt cetăţenii faţă de informaţiile şi analizarea acestora. Totuşi, când indivizii deţin surse alternative de informare – cum ar fi experienţa personală sau sursele interpersonale - , prezentarea ştirilor este mai puţin importantă. De exemplu, ştirile despre inflaţie şi şomaj sunt de cele mai multe ori temperate sau accentuate de către experienţa personală sau de comunicarea interpersonală. Oamenii remarcă inflaţia atunci când creşte preţul la carne. Ei află despre şomaj atunci când se închide o fabrică locală şi când concedierile îi afectează pe vecinii lor. Ştirile la nivel naţional nu fac decât să se adauge la informaţiile dobândite personal de către individ.

Dar ştirile despre un scandal la Washington sau despre evoluţia democraţiei din Asia sunt, de obicei, unica informaţie pe care cetăţeanul o primeşte în acest sens. Mijloacele de informare devin importante ca unică sursă de informare.

O limitare fundamentală a puterii presei ca mediu exclusiv de informare este faptul că majoritatea americanilor sunt mai preocupaţi de problemele care îi afectează în mod direct – inflaţia, şomajul, educaţia –, decât de problemele şi evenimentele îndepărtate, mult prea distante faţă de vieţile lor. Acestea sunt problemele faţă de care dispun de surse alternative şi în privinţa cărora se bazează prea puţin pe mijloacele de informare ca bază informaţională.

Dar, pe măsură ce creşte necesitatea de informare a publicului, creşte şi puterea acestor mijloace de informare. Pe parcursul războiului din Golful Persic, ştirile despre război au fost urmărite în mod constant de majoritatea americanilor. Puterea mass media de a forma atitudini şi convingeri a crescut dramatic. [...]

Când informaţiile pe care presa le aşteaptă sunt extrem de numeroase, reporterii şi analiştii din presă deţin controlul asupra ştirilor şi puterea acestora în procesul politic creşte. Dar când cererea depăşeşte oferta şi controlul scade la deţinătorii

159

mult doritelor informaţii, puterea mijloacelor de informare scade. Sursa: Doris Graber, Politică şi mass media, în Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 133,137-138

5. Controlul ştirilor şi al informaţiilor Michael Parenti Cine controlează ştirile?

„Proprietarii” „Proprietarii marilor conglomerate mediatice, împreună cu directorii şi conducerea de la vârf din aceste instituţii, aparţin în mare parte unei pături sociale înstărite. Nu este surprinzător, aproape toţi sunt consevatori din punct de vedere politico-economic4. Un critic al mass media nota faptul că printre conducătorii principalelor trei reţele naţionale <<nu există nici o persoană care să aibă convingeri liberale>>. Şefii reţelelor mediatice sunt <<în general mai apropiaţi de dreapta centrului politic decât de stânga>>5. Rupert Murdoch a fost întrebat cândva: <<Sunteţi considerat a fi conservator din punct de vedere politic. În ce măsură influenţaţi atitudinea redacţională a ziarelor dumneavoastră?>> Răspunsul său a fost următorul: <<În mare măsură. Banii se opresc pe biroul meu. Redactorii mei au contribuţia lor, dar decizia finală îmi aparţine>>. Murdoch a mai spus că nu se consideră un simplu conservator, ci chiar un conservator radical6. 4 Ben Bagditian, The Media Monopoly, ediţia a treia, Beacon Press, Boston, 1990, p. 6 5 Les Brown, Television: The Bussines Behind The Box, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1971, p. 219-222 6 Interviu în Cosmopolitan, iulie 1986, citat în Extra!, iulie 1987

160

Otis Chandler, redactor la Los Angeles Times, a recunoscut fără înconjur că există un proces de selecţie ideologică: <<Eu sunt director general. Eu stabilesc politica şi nu am de gând să mă înconjur cu oameni care nu sunt de acord cu mine. În sfera generală a conservatorismului vs. liberalism, am în jurul meu oameni care văd lucrurile la fel ca mine>>. Chandler se consideră pe el însuşi şi pe redactorii săi ca fiind <<centrişti>>7. [...] Observaţiile lui Les Brown despre determinările ideologice ale televiziunii locale sunt valabile şi pentru posturile de radio şi ziarele locale: Multe studiouri sunt deţinute de persoane extrem de puternic condiţionate de opinii de dreapta, care reprezintă stâlpi ai structurilor locale de putere, crezând că obligaţiile ce le revin din pricina serviciului public se exprimă prin promovarea iubirii faţă de drapel. Ei ar vrea ca reţelele lor să se concentreze asupra propăşirii patriotismului şi...ar vrea să cureţe emisiile în eter de orice critici8.

Redactorii Responsabilitatea concretă pentru producerea cotidiană (sau săptămânală) a ştirilor revenite redactorilor din presa scrisă şi producătorilor de programe din presa audoi-vizuală. Fără să fie răspunzători în faţa reporterilor, aceştia pot tăia, rescrie sau desfinţa orice subiect după, bunul-plac, fiind supuşi numai supravegherii superiorilor lor executivi9. Directorii din mass media se întâlnesc în mod regulat cu redactorii şi producătorii pentru a evalua selecţia subiectelor. Ei pot să recomande sau să respingă un subiect oricând doresc, chiar în pofida voinţei redactorilor. Cu toate acestea, având şi alte 7 Diana Tillinghast, „În interiorul lui Los Angeles Times”, monografie nepublicată, 1980, citată de David Palentz şi Robert Entman, Media Power Politics, Free Press, New York, 1981, p. 15 8 Les Brown, op. cit., p. 214 9 Herbert Gans, Deciding What`News, Vintage, New York,1979,p94

161

obligaţii, ei recunosc o anumită diviziune a muncii în cadrul firmei încât, de cele mai multe ori, intervenţia lor nu este cotidiană10. Dupâ cum spunea un redactor:”Nu ceea ce face sau respinge[un director executiv] reprezintă influenţa sa, ci ceea ce ne aşteptăm ca el să facă sau să respingă”11. Cenzura cotidiană este inutilă datorită existenţei autocenzurii anticipative.

Autocenzura: reporterii Aidoma redactorilor, reporterilor li se acordă

autonomiedoar atunci când demonstrează că nu o vor duce dincolo de limitele acceptabile. Ei sunt agenţi independenţi într-un mod condiţionat, liberi să prezinte ce doresc atât timp cât superiorilor le place ce prezintă. Competenţa jurnalistică este apreciată în parte şi după abilitatea de a prezenta lucrurile dintr-o perspectivă acceptabilă din punct de vedere ideologic, definită ca „echilibru”şi „obiectivitate”. Ca şi cercetătorii din ştiinţele sociale sau alţi investigatori, jurnalişti se îndoiesc de prea puţine ori de propriile obiective, chiar şi atunci cănd elenu sunt decât un ecou al ortodoxiei stabilite. Din moment ce nu întrec niciodată măsura, ei nu sunt struniţi. Încât sunt predispuşi să nu vadă că muncesc sub biciul ideologiei. Iată de ce unii reporteri insistă afirmând că sunt liberi. Numai atunci când părăsesc cărarea bătătorită vor simţi presiunea venită de sus. Dar lucrul acesta nu se întâmplă aproape niciodată.

Dacă fiecare reporter ar trebui să fie strunit permanent de către proprietari atunci când produce o ştire, sistemul nu ar putea menţine aparenţele democratice şi probabil nu ar putea să funcţioneze cu atâta uşurinţă. După cum o dovdesc faptele, redactorii şi editorii nu trebuie să exercite o supraveghere ubicuă: controlul intermitent este suficient. După cum am mai spus, anticiparea faptului că superiorii ar putea să nu fie de 10 Ibidem 11 Ibidem

162

acord cu un subiect sau altul este de obicei suficientă pentru a descuraja un reporter să se ocupe de el sau un redactor de a i-l da.

Sursa: Michael Parenti, Cine controlează ştirile?, în Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 139-145

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

stiluri de gândire stiluri de comunicare emiţătorul, receptorul şi canalul de comunicări sistem mass-media analiza sociometrică a comunicării teoria informaţiilor comunicarea informaţiilor accesul la informaţii puterea mijloacelor de informare

163

CONCLUZII

1. Stilurile artistice se evidenţiază prin componente ale gândirii estetice, precum şi prin simţul umorului.

2. Stilurile în ştiinţă se evidenţiază prin procedee stilistice, cum ar fi: demonstrarea, argumentarea, laconismul exprimării verbale, scrupuloasa exactitate a simbolisticii.

3. Stilurile: publicistic, al criticului, pedagogic, juridic şi stilul medical îmbină componentele stilului ştiinţific cu cele ale stilului artistic.

4. Comunicările sonore se împart în trei categorii: 1. vorbirea, limbajul omului; 2. muzica, limbajul sentimentelor; 3. zgomotul, limbajul lucrurilor.

5. Comunicările vizuale se împart în: 1. comunicările de semne ale textului tipărit; 2. comunicările formelor naturale şi artificiale; 3. comunicările artistice.

6. Emiţătorul de comunicări este cel care alege dintr-un

anumit sistem o cantitate oarecare de semne şi le aşează după anumite legi.

7. Prin intermediului canalului comunicarea se poate

transmite în timp şi în spaţiu. 8. Receptorul realizează primirea semnelor ce

alcătuiesc comunicarea şi le identifică prin intermediul sistemului aflat la dispoziţia lui.

164

9. Teoria informaţiilor a putut apărea numai după ce

comunicările au dobândit o materialitate similară cu cea a oricărei mărfi de consum.

10. Comunicarea, pentru a fi supusă unei evaluări cantitative, trebuie să aibă un aspect material, cu parametrii săi fizici.

11. Informaţia este cantitatea de impredictibil care este conţinută într-o anumită comunicare.

12. Foamea de informaţii a produs un nou tip de public politic, activ din punctul de vedere al implicării sociale, uşor de mobilizat în privinţa convingerilor civice şi eliberat de teroarea domeniului politic.

13. Influenţa sporită a mass-mediei americane în procesul electoral este explicată prin faptul că formaţiunile politice se îndepărtează prea mult de alegători, iar contactele directe sunt foarte rare.

14. Principiul ofertei şi al cererii sporeşte puterea mass-media asupra atitudinilor şi comportamentelor politicii de masă.

15. Mijloacele de informare devin importante atunci când sunt unica sursă de informare.

16. Majoritatea americanilor sunt mai preocupaţi de

problemele care îi afectează în mod direct, precum inflaţia, şomajul, educaţia.

165

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Prin ce se evidenţiază stilurile artistice? a. prin componente ale gândirii estetice b. prin proceduri riguroase c. prin simţul umorului

2. Care sunt procedeele stilistice prin care se evidenţiază stilurile în ştiinţă?

a. demonstrarea, argumentarea b. laconismul exprimării verbale c. scrupuloasa exactitate a simbolisticii.

3. Care sunt categoriile în care se împart comunicările sonore?

a. vorbirea, limbajul omului b. muzica, limbajul sentimentelor c. zgomotul, limbajul lucrurilor

4. Care sunt categoriile comunicărilor vizuale?

a. comunicările de semne ale textului tipărit b. comunicările formelor naturale şi artificiale c. comunicările artistice

5. Care afirmaţii sunt specifice emiţătorului de comunicări? a. emiţătorul este cel care alege dintr-un anumit sistem cantitate oarecare de semne b. emiţătorul este cel care aşează semnele după anumite legi

166

6. Care sunt condiţiile pentru a putea evalua cantitativ comunicarea?

a. comunicarea trebuie să aibă un aspect material b. realizarea procesului de comunicare c. identificarea parametrilor fizici ai comunicării

7. Care sunt trăsăturile noului tip de public politic?

a. este activ din punctul de vedere al implicării sociale b. este uşor de mobilizat în privinţa convingerilor civice c. este eliberat de teroarea domeniului politic

8. Care este principiul care sporeşte puterea mass-media asupra atitudinilor şi comportamentelor politicii de masă? a. autonomiei puterilor în stat b. libertăţii de expresie c. ofertei şi al cererii

.

Capitolul VIII: LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL

COMUNICĂRII

1. Noţiunile de conducător, manager şi lider

Majoritatea gupurilor au un conducător, o persoană care datorită trăsăturilor de personalitate, realizărilor sau poziţiei sociale joacă un rol important. Ca urmare a recunoaşterii poziţiei sale în rândurile membrilor grupului, aceştia acceptă acţiunile de influenţă şi de motivare pentru promovarea scopurilor individuale şi de grup. Adeseori, în exprimările cotidiene şi chiar în publicaţii, noţiunile de conducător, manager sau lider sunt utilizate prin substituire sau suprapunere. Prin urmare, se impune să încercăm delimitarea conţinutului fiecărei noţiuni. Astfel, se consideră că liderii sunt prezenţi la baza organizaţiei, rolul lor fiind cel de influenţare umană directă în cadrul grupurilor. Liderul este strâns asociat cu activitatea grupului. Managerii sunt cei care sunt prezenţi la nivelurile intermediare ale organizaţiei, ei gestionează structuri ale organizaţiei şi, implicit, activităţi şi grupuri asociate acestora. În exercitarea funcţiilor, managerii combină activităţile de execuţie cu cele de conducere. Conducătorul este cel care stabileşte şi urmăreşte realizarea obiectivelor organizaţiei, veghează asupra normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi mediul extern. În viaţa de zi cu zi, conducător este directorul general sau preşedintele unei organizaţii. Noţiunile de conducător, lider şi manager au un numitor comun, determinat de specificitatea conducerii organizaţiei (conducere umană directă – pentru lider; conducerea, în sens de

168

gestionare a structurilor – pentru manager; conducerea de ansamblu a organizaţiei – pentru conducătorul propriu-zis). Odată cu dezvoltarea domeniului resurselor umane, noţiunea de conducere a constituit obiect de studiu permanent pentru cercetătorii din ştiinţele sociale. Una dintre direcţiile abordate a fost dată de corelarea dintre trăsăturile de personalitate, comportamentul de conducere şi stilul de conducere. Cercetările au încercat să identifice ce trăsături fizice sau personale se corelează cu poziţia de lider (manager sau conducător).

În privinţa trăsăturilor fizice a existat tendinţa de a se asocia conducerea cu înălţimea fizică, practica demonstrând că aceasta nu este o condiţie preliminară pentru conducere. Vârsta, în schimb, este considerată o condiţie relevantă pentru acest aspect. Unul dintre aceste motive este acela că, în mod tradiţional, vârsta este asociată cu experienţa şi înţelepciunea.

În ceea ce priveşte genul, cercetările au demonstrat că numărul bărbaţilor lideri este mai mare decât cel al femeilor lider. În funcţie de sarcina de lucru, bărbaţii şi femeile se comportă diferit; s-a constatat că bărbaţii tind să devină lideri, când sarcinile grupului implică abilităţi, asociate cu stilul tradiţional masculin, iar femeile tind să preia această poziţie ierarhică atunci când sarcinile grupului presupun abilităţi asociate cu genul feminin.

Un alt aspect studiat a fost acela al corelaţiei dintre capacitatea intelectuală şi calitatea de lider. Se consideră că, în general, liderii au un coeficient de inteligenţă mai ridicat decât media membrilor grupului pe care îl conduc. O diferenţă prea mare faţă de membrii grupului poate să creeze probleme de comunicare şi inadvertenţe atitudinale şi valorice.

Analiza trăsăturilor de personalitate a dus la formularea unor concluzii privind existenţa unor diferenţe între lider şi membrii grupului, primul manifestând trăsături ca: adaptabilitatea, ascendenţa, asumarea responsabilităţii,

169

sociabilitatea şi încrederea în sine. Liderul manifestă abilitatea de a observa nevoile şi obiectivele unui grup şi de a ajusta propria perspectivă în funcţie de direcţiile de acţiune ale grupului.

O altă caracteristică a liderului este abilitatea de a îndeplini sarcinile, concretizată în deţinerea abilităţilor tehnice şi de lucru. Cercetările arată că indivizii care deţin asemenea abilităţi sunt mai des recunoscuţi ca lideri.

Rata de participare la discuţiile grupului este o altă variabilă legată de conducere. Experimental s-a constatat că persoana care vorbeşte cel mai mult în grup are cele mai mari şanse de a deveni lider.

Noţiunile de lider, manager, conducător sunt asociate cu puterea şi influenţa în cadrul grupurilor sau organizaţiilor. Deşi puterea a fost corelată, în principal, cu sfera politică, cercetările actuale au evidenţiat faptul că strategiile pentru dobândirea puterii sunt, de fapt, o prezenţă constantă în viaţa socială. Puterea îşi are originea în capacitatea actorilor de a identifica şi exploata sursele de incertitudine existente. Michel Crozier şi Erhard Friedberg au identificat patru surse de putere:

1. competenţa ori specializarea; 2. controlul relaţiilor cu mediul; 3. controlul circulaţiei informaţiilor pe plan intern; 4. folosirea regulilor organizaţiei.

Sursa: Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Organizaţia inteligentă, Bucureşti, 2002, p. 81-84

170

2. Liderul politic – principalul agent al comunicării Virgil Măgureanu Studii de sociologie politică

PERSONALITATEA POLITICĂ (LIDERUL POLITIC)

[...] Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor

componente individuale: trăsături de temperament şi de caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experienţe anterioare. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivaţiile în funcţie de care acesta acţionează.

„Orientarea spre politică a unei persoane este determinată de factori ce ţin de individ (condiţionări psihice, culturale, educaţionale, familiale, profesionale şi de personalitate), dar şi de factori externi (situaţia politică în care evoluează, sistemul şi regimul politic), Grawitz remarcând în acest sens că „nu devii om politic în orice ţară şi în orice moment, ci în funcţie de situaţia şi instituţiile cu care intri în relaţii”1. Omul politic îşi va ajusta acţiunea şi, implicit, ambiţiile sale în funcţie de posibilităţile existente.

Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa în dreptate socială sau sentimentul naţional, la setea de putere şi reuşită, dar în general ele se combină în proporţii diferite şi se suprapun în diferite grade de convergenţă.

În viziunea teoretică elitistă, un număr mare de indivizi înzestraţi cu calităţi naturale luptă pentru câştigarea unui statut şi unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi, mai curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi pentru muncă.

1 Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), Traite de science politique, vol. III, L`action politique, PUF, Paris, 1985, p. 35

171

Lasswell2, promotorul viziunii psihologice şi psihanaliste, susţine că omul se angajează în politică datorită nevoii de a scăpa de conflictele infantile nerezolvate, transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de inutilitate), succesul şi notorietatea în plan politic oferindu-i compensaţiile necesare.

Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, un lucru este cert: liderul politic este o persoană caracterizată prin capacităţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau activitatea sa influenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile acţiunii politice ale acesteia.

Liderul politic este şeful instituţional al unui grup sau e considerat ca atare de membrii grupului; el exercită cea mai mare influenţă în stabilirea şi realizarea scopurilor şi, de obicei, deţine puterea executivă în cadrul conducerii grupului. Liderul trebuie să posede înclinaţii şi resurse specifice pentru rolul de conducător, precum şi calităţi deosebite. El alege acel model acţional care să corespundă atât aşteptărilor membrilor grupului, cât şi necesităţilor momentului.

„Studiul biografiei oamenilor de stat permite să afirmăm că aceştia sunt dotaţi cu calităţi excepţionale, cu nevoi personale foarte puternice şi cu personalităţi complexe, în general însă personalităţi de tip solitar”3.

Într-adevăr, omul politic trebuie să întrunească anumite calităţi: darul cuvântului, cu ajutorul căruia să poată convinge, instinctul puterii, temperament de luptător, bun simţ, încredere în sine, spirit hotărât, imaginaţie, constanţă în a-şi asuma un anume rol, intuiţie în raport aşteptările celor pe care îi reprezintă, forţă de convingere prin activitatea şi imaginea pe care şi-o crează. Aceste calităţi, în cadrul activităţii specializate

2 Harold Lasswell, Psychopathology and Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1977 3 Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), op. cit., p. 41

172

în care este angajat, respectiv lupta pentru putere, se transformă în competenţe politice, care îi asigură vocaţia politică.

Credibilitatea şi prestigiul politic se câştigă prin acţiunea politică, liderul trebuie să-şi demonstreze constant calităţile, să satisfacă aşteptările şi să urmărească scopurile propuse. Menţionăm că în vocabularul politic, termenul de politician a căpătat deseori conotaţii peiorative, el desemnând persoana anagajată în lupta pentru putere, deci pentru ocuparea unei poziţii importante în administraţia de stat sau în aparatul de stat, dar care îşi foloseşte calităţile politice în interes propriu, egoist şi de moment, urmărind să parvină.

Max Weber4 a introdus termenul de charismă în vocabularul sociologiei politice, prin care a desemnat calitatea extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici „supraumane” sau inaccesibile muritorului de rând şi considerată, datorită lor, drept conducător.

Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului, trezeşte entuziasmul, răspunde aşteptărilor masei şi nevoilor ei psihologice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale momentului. Căci liderii charismatici apar, în genere, în perioade de criză (economică, religioasă, politică, morală) şi nu în perioade calme, de echilibru. Iată de ce putem spune că, în realitate, calităţile obiective ale liderului (charismatic) nu contează atât de mult, cât ceea ce simt cei care urmează, adeziunea masei şi încrederea ei în respectiva persoană, charisma nefiind atât rodul unui talent personal, cât o calitate atribuită.

Menţionăm, în context, şi contribuţia lui Roger Gerard Schwartzenberg5, care analizează liderii politici în termeni de

4 Max Weber, On Charisma and Institution Building, University of Chicago Press, Chicago, 1968 5 Roger Gerard Schwartzenberg, L`Etat spectacle – Essai sur et contre „Star-System”, Flammarion, Paris, 1977

173

vedete politice. Pornind de la constatarea că orice lider îşi proiectează o imagine pe care o cultivă, ulterior, în mod obligatoriu, pentru că abandonarea ei bruscă riscă să-i afecteze credibilitatea, Schwartzenberg induce că orice lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic, respectiv subscrie unui model (părintele, salvatorul, filosoful, criticul, modestul, nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se va dezvolta întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă, revoluţionară), cu tacticile şi mijloacele ei specifice. Spre exemplu, liderul de şarm va urmări mai curând să seducă, cel autoritar să impună, iar cel critic să convingă.

În plus, liderul politic, ca şi actorul, se vede nevoit să cultive misterul şi distanţa, căci autoritatea sa depinde de prestigiu, iar prestigiul se întemeiază inclusiv pe distanţa intreţinută între persoana lui şi grup.

Interesant este faptul că femeile sunt rareori lideri politici. Atunci când acest lucru se întâmplă „ele se străduiesc să-şi mascheze identitatea feminină şi se aliniază sistemului de valori virile”6, fapt ce constituie pentru Schwartzenberg un argument în plus în sprijinul tezei că liderul politic este o realitate construită, fabricată din necesităţi obiective, dar care denaturează individul.

Tot Schwartzenberg trage un semnal de alarmă cu privire la adevărata industrie a persuasiunii care s-a dezvoltat, în ultimele trei decenii, în Occident. Tehnicile dure ale propagandei, care pare mai curând legată de autoritarism sau totalitarism, adică de un sistem poilitic necompetitiv, au cedat locul, în sistemele democratice pluraliste, tehnicilor mai delicate ale persuasiunii, tehnici ce folosesc metodele şi serviciile publicaţiilor moderne. „Candidatul nu mai este impus, ci vândut, iar alegătorul sedus”, folosindu-se metodele 6 Ibidem, p. 88

174

moderne ale cercetării motivaţiei şi marketingul publicităţii. „Candidatul propus trebuie să cucerească un electorat piaţă şi să declanşeze voturile – cumpărăturile, iar în campaniile politice se organizează maniera raţională a campaniilor publicitare”7. În aceste condiţii, comunicarea implicită devine mai importantă decât cea verbală, iar publicul acordă mai multă atenţie gesturilor, zâmbetelor, aparenţei liderului, decât sensurilor şi conţinutului politic. De altfel, este cunoascut faptul că în S.U.A. managerul campaniei electorale şi consilierul media sunt profesionişti indispensabili în campaniile importante (spre exemplu pentru preşedinte) şi au înlocuit definitiv prietenul politic care lucra benevol, din convingere sau sentiment pentru candidat.

Sursa: Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, 211-214

3. Charisma conducătorilor

Dick Morris Noul Principe

Cum să câştigi dacă nu eşti carismatic

Nu există un singur tip de carismă. Această combinaţie vagă de atractivitate şi capacitate de relaţionare este o calitate care se extinde şi se transformă pe măsură ce fiecare nou lider popular îşi inventează proria-i formă de carismă.

Obsesia pe care au făcut-o alegătorii americani în legătură cu Kennedy a creat un tip de carismă care părea să fie singura varietate acceptată – lider tânăr, chipeş, îngrijit şi elegant. Dar nu este chiar aşa. Pe cât este de greu de definit puterea de seducţie a carismei, pe atât de diverse sunt formele în care aceasta apare. Cerinţa fundamentală nu este să exerciţi o

7 Ibidem, p. 198-199

175

atracţie de tip mistic, ci ca alegătorii să fie de acord cu tine şi să le placă ceea ce intenţionezi să faci. După ce se stabileşte o empatie între ei şi scopul, direcţia şi politicile tale, alegătorii vor căuta ce ciudăţenii şi excentricităţi ai şi le vor declara carismatice.

Harry Truman părea mic în toate privinţele ca succesor al lui F. D. Roosevelt. După vocea caldă, blândă şi învăluitoare a lui Roosevelt, ascultată la gura sobei în întreaga Americă, a urmat vocea nazală foarte stridentă a lui Truman. Mic de stat şi insignifiant din punct de vedere politic, acest fost negustor de galanterie bărbătească părea exact opusul lui F.D. Roosevelt. Dar, pe măsură ce câştiga popularitate, felul său de a fi certăreţ, agresiv, vorba directă şi tendinţa de a le face altora “zile fripte ” i-au atras simpatia alegătorilor. O nouă formă de carismă era legată acum de personalitatea lui.

Zâmbetul şi înfăţişarea de bonom a lui Eisenhower au devenit propriul său tip de carismă. Opusă tinereţii şi impetuozităţii lui Kennedy, prietenia simpatică a lui Eisenhower arătată în bine cunoscutul rânjet s-a oglindit în sloganul “I like Ike ” (Îmi place Ike).

Cine ar fi crezut că un preşedinte trecut bine de 70 de ani ar fi putut să fie perceput drept carismatic? Din perspectiva carismei lui Kennedy, popularitatea de om obişnuit a lui Ronald Reagan este inexplicabilă. Chiar atunci când glonţul asasinului i-a trecut pe lângă inimă, vorbele de duh, siguranţa de sine şi speranţa că doctorii erau republicani au creat un curent carismatic în jurul său. Dezinvoltura, jocurile ironice de cuvinte şi bunul simţ plin de tâlc l-au făcut irezistibil pentru alegătorul de rând.

Până şi George Bush a devenit carismatic când s-a opus lui Saddam Hussein. Vocea sa stridentă, neplăcută şi tânguitoare nu mai apărea ca un scrijelit cu unghia pe tablă. Le reamintea americanilor un predicator yankeu care se ţinea tare împotriva păcatului. Educaţia lui nu mai sugera, ca altădată, că

176

se născuse “într-o zodie fără noroc”, cum afirmase Ann Richards. Acum arăta o fermitate de aristocrat şi un calm bine temperat în situaţii de criză. Barbara Bush “bunică-sa”, cum o numise lumea în 1988, devenise o femeie fermecătoare, discretă reală şi o adevărată yankee.

Puţini l-au considerat carismatic pe Clinton înainte de realegerea din 1996. Alegătorii erau de părere că era prea trupeş, prea îngăduitor faţă de sine, prolix, onctuos, cu prea multă solicitudine şi dornic să fie linguşit. Dar carismatic? Nu . Însă prin 1996 îşi dezvoltase propria carismă. Empatia, demnitatea în situaţii de criză şi statura înaltă de om de stat au înlocuit imaginea de bărbat grăsuţ, în pantaloni scurţi de jogging, din conştiinţa colectivă. Discursurile sale lipsite de concizie şi interminabile, comparabile ca lungime cu cele ale lui Fidel Castro, nu mai erau aride sau plictisitoare. Alegătorii ajunseseră să le considere un model de raţionalitate. Era prima dată când cineva îşi dădea osteneala să la explice, simplu şi pe îndelete, economia mondială şi reacţia americană la aceasta.

Cât din incapacitatea lui Johnson, Nixon, Ford sau Carter de a dobândi carismă se datorează personalităţii lor cât şi lipsei de popularitate?

La începutul mandatului, personalitatea texană supradimensionată a lui Johnson părea seducătoare când îi îmbrăţişa pe senatori cu braţele lui lungi spre a obţine voturi pentru drepturile civile. Timiditatea de provincial şi seriozitatea lui Nixon păreau seducătoare la începutul mandatului său, faţă de intelectualismul chinuit al Noii Stângi din campusurile colegiilor. Inocenţa lui Gerry Ford părea la început foarte atrăgătoare, după şicanele anilor lui Nixon. Zâmbetul lui Carter, sinceritatea lui onestă şi lipsa de infatuare au fost carismatice în timpul campaniei din 1976.

Dar, în final, imaginile acestora au ajuns să fie dominate la Johnson de lipsa crasă de sensibilitate, la Nixon de corupţie paranoidă, la Ford de incompetenţă cu ifose şi la

177

Carter de stupiditate. Acest lucru s-a întâmplat deoarece nu au reuşit să-i atragă pe alegători cu politicile pe care le-au propus, nu fiindcă nu ar fi avut carismă. Dacă programele şi ideile le-ar fi păstrat ratingurile înalte, carisma ar fi apărut şi ea. Ca în cunoscutul cântec american: “Ea are dinţii galbeni. Nu m-am omorât niciodată după dinţii galbeni, dar are dinţii galbeni şi acum asta e slăbiciunea mea”.

Politicieni nepopulari care nu sunt în mod clar carismatici contată că această carismă a lor acţionează în mod negativ, făcându-i să pară găunoşi, ca o sperietoare atractiv îmbrăcată, dar care nu conţine nimic. Să ne amintim cum frumosul şi blondul Dan Quayle ajunsese să fie luat în râs ca “o căprioară prinsă în lumina farurilor”. Numeroase candidate atrăgătoare au fost atacate ca fiind “Betty Boop” sau “fără minte”. În 1969, când zăpada se aduna troiene şi plugurile se stricau, alegătorii din cartierul Queens al New Yorkului ajunseseră să-l considere pe John V. Lindsay, primarul lor zvelt şi atletic, un tânăr incompetent şi fără experienţă în căpşorul lui drăguţ. Iată ce poate face zăpada dintr-un primar. După episodul Donna Rice, probabil că Gary Hart a dorit să-şi ascundă imaginea chipeşă sub obroc. Ar fi supravieţuit mai uşor dacă ar fi fost bătrân şi demodat.

Carisma este caracteristica politică cea mai inefabilă deoarece nu există în realitate, ci doar în percepţia noastră, o dată ce candidatul şi-a creat-o prin muncă serioasă şi teme bine alese.

Prin urmare, toţi candidaţii potenţiali ar face mai bine să nu mai exerseze în faţa oglinzii şi să nu-i mai ceară frizerului să le creeze o tunsoare tip Kennedy sau instructorilor într-ale discursurilor să-i înveţe mişcarea viguroasă a mâinii spre în jos. Candidaţii cu calviţie să nu dispere. S-ar putea să existe carismă încă nedovedită şi în obezitate, în riduri şi în bărbie dublă. Curaj. Sursa: Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al XXI-lea,

Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 269-273

178

4. Între agresiv şi conciliant în

comportamentul politic

Dick Morris Noul Principe Agresiv sau conciliant?

În lucrarea sa Principele, Machiavelli se întreba dacă este mai bine să fii iubit sau să fii urât. Decizia elementară pe care trebuie să o ia un politician modern este dacă să fie agresiv sau conciliant. Să lanseze cu curaj noi abordări şi poziţii sau să se concentreze asupra schimbării treptate? A venit oare vremea ridicării stindardului şi a atacului sau cea a medierii diferenţelor şi a obţinerii consensului pas cu pas? În mod greşit, temperamentul sau caracterul personal al unui politician stă la baza acestei decizii esenţiale. Ar trebui însă ca această hotărâre să fie luată ţinând seama de spiritul vremii. Liderul politic vizionar sau strident ce apare într-un moment în care America tânjeşte după unitate naţională nu reuşeşte să facă nimic. Dar vai de liderul care caută blânda raţiune într-o vreme dominată de frustrare! Va fi măturat, de regulă, de vreo mulţime revoluţionară atacând din stânga sau din dreapta. În vremuri tulburi cel conciliant nu va avea succes. Contează mai puţin dacă agenda unui politician este vastă sau limitată, dacă firea sa este explozivă sau calmă. Important este să se adapteze la împrejurări. Electoratul american trece de la perioade de confruntare şi dezbateri la perioade de moderaţie şi conciliere. În timpul perioadelor de confruntare se aşteaptă de la sistemul politic să propună variante şi răspunsuri noi la problemele care apar. Spre deosebire de Japonia, unde sistemul politic subliniază consensul, iar între candidaţi apar rareori diferenţe flagrante, americanii îşi doresc conflicte în perioadele în care se confruntă cu probleme noi şi caută soluţii noi. Îi incită şi pe cei

179

din stânga, şi pe cei din dreapta eşichierului politic să propună agende şi să ofere remedii diferite la durerile pe care le au. Sunt bine venite punctele de vedere critice ale unuia faţă de propunerile celuilalt, pe măsură ce se tatonează care sunt noile întrebări şi probleme ale naţiunii. Dar vine şi vremea în care alegătorii au ascultat suficiente păreri şi sunt pregătiţi să ajungă la anumite concluzii. Pierzându-şi răbdarea să mai continue dezbaterea, ei au nevoie de consens şi simt că a venit momentul ca politicieni să accepte acest lucru. Lucrurile stau altfel decât în Italia sau în Franţa, unde se pare că dezbaterile nu se mai încheie niciodată, părţile rămân duşmani pe viaţă şi vechile conflicte reapar. În SUA stânga şi dreapta trebuie să se apropie când lumea doreşte consens şi le cere să pună în practică deciziile luate de populaţie. În asemenea momente americanii nu tolerează divizare dacă este vremea pentru acţiuni comune. Spre deosebire de Japonia, în SUA sistemul politic este folosit pentru a discuta şi a căuta noi soluţii dacă există senzaţia că ele nu mai pot fi obţinute prin mijloacele înţelepciunii obişnuite. Spre deosebire de Italia sau Franţa, in SUA politica nu este polarizată la nesfârşit in tabere adverse rigide. Se ajunge la concluzii si, chiar dacă politicienii continuă să se lupte, poporul american reuşeşte să le sintetizeze punctele de vedere intr-un consens naţional. In istoria recentă, perioadele de alternare a confruntării si concilierii au fost destul de evidente. In timp ce al doilea război mondial a îndemnat lumea la reconciliere, nesiguranţa postbelică legată de ameninţarea comunismului, de rolul organizaţiilor muncitoreşti şi de drepturile civile au dus la o polarizare acută la sfârşitul anilor `40 şi începutul anilor `50. In timpul lui Eisenhower a revenit consensul calm. Apoi el a fost înlocuit de o perioadă de confruntări şi schimbări care au continuat până in anii `80 datorită problemelor

180

discriminării rasiale, sărăciei interne, războiului din Vietnam, apoi scandalului Watergate, crizei energiei , care au erodat puternic înclinaţia spre conciliere a oamenilor. Pe la jumătatea deceniului nouă a revenit calmul sub îndrumarea aparent blândă a lui Reagan. Recesiunea din 1991-1992 a zguduit continentul şi a izbucnit din nou frustrarea, America întorcându-se spre stânga cu Clinton, şi apoi spre dreapta, cu Gingrich. Până în 1996 s-a consumat furia şi a revenit starea de spirit naţională a concilierii şi a compromisului dintre cele două partide. Unii dintre politicienii au înţeles mesajul acestei pendulări, alţii nu. De exemplu, Truman, Nixon şi John L. Lewis au sesizat tendinţa combativă a perioadei 1945-1953 şi şi-au adaptat retorica pentru a face faţă situaţiei. Dar Thomas E. Dewey nu a făcut-o şi a apărut în ochii lumii drept şters şi comun. În perioada consensului care a urmat, Eisenhower a adoptat un ton care s-a potrivit de minune, în timp ce vocile stridente ale lui McCarthy şi Nixon nu au făcut-o. Nixon a aşteptat până s-a întors roata istoriei ca să se potrivească cu stilul său agresiv şi, împreună cu politicieni ca George Wallace, a avut succes în anii tulburi `60 şi `70. Cei care au căutat consensul au dat greş.[…] Când recesiunea a întrerupt perioada de calm, Bill Clinton a profitat de noua intensitate a dezbaterilor, în timp ce preşedintele George Bush a încercat în van să mai bată fierul răcit al armoniei naţionale. În campania din 1992, asigurarea că a trecut recesiunea precum şi apelurile la unitate naţională sunau a gol într-o ţară care cerea răspunsuri active la probleme enervante din ce în ce mai grave. După ce a preluat postul la Casa Albă, Clinton a exploatat polarizarea dezbaterii naţionale cu un program agresiv de sporiri ale taxelor şi de reformă sanitară. Geniul lui Newt Gingrich a făcut ca activismul stângii să fie combătut de

181

cel al dreptei. Dându-şi seama că vremurile nu erau nici liberale, nici conservatoare, ci doar activiste, acesta a reuşit să obţină majoritatea în Congres în 1994 prin susţinerea agresivă a reducerii cheltuielilor şi a impozitelor, opunându-se regimului de control al armelor şi adoptând o poziţie împotriva avortului. Pentru că reducerile de buget ale lui Gingrich aduseseră ţara la capătul răbdării, consilierii liberali ai lui Clinton l-au sfătuit ca, în fiecare zi, să umple de invective reducerile propuse de republicani pentru mesele de prânz de la şcoală şi serviciile de sănătate. La Casa Albă elaborarea discursurilor ajunsese să implice studierea temeinică a dicţionarelor pentru a găsi noi injurii. Clinton a atacat arzător politicile republicane. Dar cotarea lui în sondaje a rămas întristătoare şi vorbele sale tăioase au contribuit şi mai mult la degradarea situaţiei. Asemenea lui Reagan înaintea lui, Clinton a ajuns să înţeleagă că tendinţa naţională se schimbase din nou. Obosită de extremismul liberal al reformei sistemului de servicii de sănătate şi de agenda de dreapta plină de severe reduceri bugetare, naţiunea americană dorea ca politicienii să se reunească şi să ajungă la o soluţie de compromis. Începerea tratativelor cu Gingrich după victoria republicanilor din 1994 a fost bine cotată în sondaje, dar condamnarea agresivă a reducerilor propuse de republicani nu i-a îmbunătăţit deloc popularitatea. Americanii nu erau dispuşi să mai lupte. După ce s-au raliat la stânga cu Clinton şi la dreapta cu Gingrich, acum doreau un compromis. Ei au început să asculte abia în momentul în care preşedintele a lăsat deoparte ceea ce numea "chestiile liberale pe care mi le servesc zilnic colaboratorii mei" şi a schiţat un mod de echilibrare a bugetului şi a reducerii taxelor fără să afecteze programele vitale.[…] Un lider politic ar trebui să ia temperatura şi să supravegheze pulsul timpurilor pe care le trăieşte. Cu modestie,

182

el trebuie să-şi adapteze stilul pledoariei în funcţie de concluzii. Nu trebuie să-şi înăbuşe dorinţa de schimbare sau să-şi modifice ideile, ci să fie sigur că stilul pe care îl adoptă se potriveşte cu tendinţa publicului. Liderul politic poate atinge ţeluri ambiţioase chiar atunci când vremurile cer moderaţie. Reforma cu bătaie lungă pe care nu a reuşit-o Clinton în 1994 în domeniul legislaţiei privind serviciile de sănătate s-a derulat gradat prin intermediul sectorului privat şi prin extinderea treptată a serviciilor de sănătate vizând includerea copiilor. Liderul din perioadele de conciliere nu are nevoie să-şi limiteze ţelurile, ci doar să scadă tonul şi să facă paşi mai mici. Cel care se lasă în voia temperamentului său mai supărăcios sau mai conciliant, în loc să se adapteze la dorinţele publicului, păcătuieşte prin orgoliu nemăsurat. Până la urmă, desigur, consensul dintre cele două partide încetează. Odată consensul atins apar inevitabil noi probleme, care duc la noi polarizări. Apoi, americanii vor saluta dezbaterea şi vor îndemna fiecare partid să-şi ofere soluţiile. Stilul politicii se schimbă şi cei care cer consens şi unitate vor rămâne în urmă până când ciclul se închide din nou sau până când îşi schimbă stilul pentru a se adapta la preferinţele publicului. Astăzi, după ce cele două partide au căzut de acord să echilibreze bugetul, să reducă taxele, să reformeze sistemul de asistenţă socială şi să-l menţină pe cel de asigurări sociale, politica moderaţiei şi a consensului probabil că se apropie de sfârşit. Vor apărea noi probleme la orizont, care vor duce la noi controverse. Printre ele se vor număra reglementarea HMO, controlul sistemului de colectare a impozitelor, reforma învăţământului public şi a titularizării profesorilor, lupta împotriva consumului de droguri şi alcool de către adolescenţi, taxele pentru colegiu, extinderea timpului liber, reducerea scenelor de sex şi violenţă la televiziune, reglementarea

183

ingineriei genetice şi încă multe altele. Democraţia îşi va reînnoi importanţa”. Sursa: Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al XXI-lea,

Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 77-85

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

lider manager conducător organizaţie grup personalitate politică funcţii şi atribuţii politice acţiune politică charismă ic liderul polit conciliere politică confruntare politică

184

CONCLUZII

1. În exprimările cotidiene şi chiar în publicaţii, noţiuni

2. Liderii sunt prezenţi la baza organizaţiei, rolul lor fiind c

3. Managerii sunt cei care sunt prezenţi la nivelurile interme

4. Conducătorul este cel care stabileşte şi urmăreşte realizar

5. Noţiunile de conducător, lider şi manager au un numito

6. Liderul politic este şeful instituţional al unui grup sau e consi

7. Credibilitatea şi prestigiul politic se câştigă prin acţiune

le de conducător, manager sau lider sunt utilizate prin substituire sau suprapunere.

el de influenţare umană directă în cadrul grupurilor. Liderul este strâns asociat cu activitatea grupului.

diare ale organizaţiei, ei gestionează structuri ale organizaţiei şi, implicit, activităţi şi grupuri asociate acestora. În exercitarea funcţiilor, managerii combină activităţile de execuţie cu cele de conducere.

ea obiectivelor organizaţiei, veghează asupra normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi mediul extern.

r comun, determinat de specificitatea conducerii organizaţiei.

derat ca atare de membrii grupului.

a politică

185

8. Conceptul de charismă desemnează calitatea extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici supraumane şi considerată datorită lor drept conducător.

9. Nu există un singur tip de carismă. 10. Carisma este caracteristica politică cea mai inefabilă

deoarece nu există în realitate, ci doar în percepţia noastră, o dată ce candidatul şi-a creat-o prin muncă serioasă şi teme bine alese.

11. Decizia elementară pe care trebuie să o ia un politician modern este dacă să fie agresiv sau conciliant.

12. Liderul politic trebuie să fie sigur că stilul pe care îl adoptă se potriveşte cu tendinţa publicului.

13. Liderul din perioadele de conciliere nu are nevoie să-şi limiteze ţelurile, ci doar să scadă tonul şi să facă paşi mai mici.

186

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care este rolul liderilor?

a. este unul de influenţare umană directă în cadrul grupurilor, fiind strâns asociat cu activitatea grupului b. să ajute membrii grupului să se integreze şi să-şi depăşească problemele c. să conducă şi să gestioneze activitatea grupului

2. Unde se află managerii în structura organizaţiei?

a. la baza organizaţiei b. la nivelurile intermediare ale organizaţiei c. la vârful organizaţiei

3. Cu se ocupă managerii? a. gestionează structuri ale organizaţiei şi, implicit, activităţi şi grupuri asociate acestora b. coordonează resursele umane c. cu asigurarea veniturilor şi bonificaţiilor

4. Care sunt atribuţiile conducătorului?

a. stabileşte şi urmăreşte realizarea obiectivelor organizaţiei b. veghează asupra normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi mediul extern c. sunt identice cu cele ale managerului

5. Care este decizia elementară pe care trebuie să o ia un politician modern?

a. dacă să fie agresiv sau conciliant b. dacă să fie conservator sau liberal c. dacă să fie deputat sau senator

Capitolul IX: INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE ALE

PUTERII POLITICE ŞI COMUNICAREA

Jacques Gertsle Comunicarea politică

COMUNICAREA ŞI EXERCIŢIUL PUTERII

Alegerile nu ar putea epuiza întreaga activitate de comunicare politică, în pofida faptului că ele constituie momente foarte importante ale vieţii politice, ale căror efecte se prelungesc dincolo de o secvenţă de campanie. Puterea câştigată trebuie exercitată, iar tendinţa crescândă de a transforma viaţa politică în campanii permanente ne duce cu gândul la o comunicare devenită un aspect important al acestui exerciţiu. Nu pretindem câtuşi de puţin că întocmim o dare de seamă privind practicile tuturor instituţiilor, însă ne vom limita la trei nivele de comunicare: preşedinţia republicii şi guvernul, ca centru politic, şi autorităţile locale, ca periferie.

I. Comunicarea prezidenţială În Franţa celei de-a V-a Republici, alegerea preşedintelui

prin sufragiu universal a avut ca rezultat “prezidenţializarea” vieţii politice, iar această evoluţie a fost, probabil, facilitată de mediatizarea sa crescândă. În Statele Unite, unde regimul prezidenţial are de multă vreme un rol aparte, instituţiile mediatice au dobândit deja o importanţă strategică în jocul puterii. Separarea puterilor a făcut ca preşedintele să se sprijine pe opinia publică în depăşirea dificultăţilor politice ridicate de Congres, iar, în acest efort, administrarea zilnică a comunicării

188

prezidenţiale a devenit o armă indispensabilă. Ca urmare, comunicarea nu mai este doar afacerea unor secvenţe izolate, ca în cazul conjuncturilor electorale, ci devine o condiţie permanentă a sprijinului popular. Preşedintele conduce o campanie fără oprire, în care comunicarea se bazează pe popularitate. Vorbind despre derularea şedinţelor de lucru de la Casa Albă, un consilier al lui R. Reagan, care a fost şi managerul campaniei lui G.Bush în 1988, declara: “Nu îmi amintesc să fi asistat măcar la o reuniune mai mare de o oră, fără ca cineva să întrebe: «Cum va fi primit acest eveniment de canalele mediatice?…»” ( H.Smith, Le jeu du pouvoir). Instituţia prezidenţială oferă posibilităţi pentru controlul comunicării. Acest control operează în mod direct asupra construcţiei mediatice a scenei politice. Politica de comunicare se sprijină, mai întâi, pe organizarea şi/sau pe participarea la evenimentele mediatice, mai mult sau mai puţin, spectaculoase, cum ar fi emisiunile politice de la radio şi de la televiziune. Între 1958 şi 1968, generalul de Gaulle a recurs la 81 de intervenţii de acest fel, dacă adăugăm aici şi cele 18 conferinţe de presă şi cele 5 interviuri acordate lui M. Droit. Administrarea tăcerii prezidenţiale şi a ruperii acesteia – chiar dacă precizează când, unde şi, mai ales, ce trebuie spus – are şi un caracter strategic. Dincolo de intervenţiile sale rituale, motivate de urările din 31 decembrie şi de sărbătoarea naţională de la 14 iulie, preşedintele Mitterrand are un ritm de apariţii televizate foarte neregulat. Discreţiei din primele luni de stare de graţie cu opinia publică, îi succede o perioadă de comunicare intensă, pentru a frâna pierderile de popularitate din anii 1983-1984. Apoi, preşedintele apare tot mai rar, până la alegerile legislative, din 1986, anticipând ascunzişul prezidenţial al coabitării. În sfârşit, între 1986 şi 1988, el îşi sporeşte ocaziile de vizualizare televizată, pentru a compensa simbolic îngustarea câmpului său real de acţiune. Totuşi, impactul acestor conduite nu ar trebui să crească, ele

189

întemeindu-se doar pe atitudini de eschivare de la audienţă. În Statele Unite, de exemplu, unde alegerea programelor TV are o mare importanţă, mai ales datorită televiziunii prin cablu, se constată un declin al audienţei emisiunilor prezidenţiale, fapt atestat şi de tabelul în care sunt redate conferinţele de presă şi discursurile televizate ale preşedinţilor care s-au succedat între 1969 şi 1986.

Preşedinte Audienţă/ discursuri

Audienţă/ conferinţe

Audienţă totală

Nixon 75%(n=22) 75(7) 76(29) Ford 81%(n=10) 76(12) 78(22)

Carter 74%(n=12) 67(35) 69(47) Reagan 62%(n=28) 61(32) 62(60)

Vizualizarea nu este comandată doar de accesul direct,

ci şi de acoperirea mediatică a acţiunii prezidenţiale în cadrul programelor de informare, mai ales în jurnalele televizate. Astăzi, preşedinţia americană este de departe instituţia cu cea mai mare vizualizare în mediile de informare scrisă şi audiovizuală. S-a stabilit că, în perioada 1969-1983, mai mult de jumătate din articolele sau subiectele de natură instituţională vizau preşedinţia. Rezultă astfel, că administrarea agendei prezidenţiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate, sau - lucru preferat - , înspre crearea actualităţii. În Franţa, structura bicefală a puterii executive pare mai favorabilă guvernului. Astfel, în primul semestru al anului 1990, preşedintele a beneficiat de un timp de intervenţie în jurnalele şi în flash-urile de la şase canale de informaţie şi de la France-Inter de aproximativ patru ori mai mic decât cel alocat guvernului, raportul fiind de mai mult de şase ore contra douăzeci şi şapte de ore pentru guvern. Totuşi, acest timp nu se împarte la ministere sau la personalităţi multiple, ci rămâne concentrat asupra unei puteri, cel mai adesea întrupate într-un

190

singur om. În plus, s-ar părea că funcţia prezidenţială, aşa cum a fost reconfigurată în urma experienţei coabitării, la alegerile din 1988 şi în anii care s-au scurs de la această dată, are o rază de acţiune suficient de dezvoltată, mai ales în exercitarea responsabilităţilor internaţionale, pentru a suscita o acoperire mediatică nesolicitată. În diverse logici situaţionale, strategia de comunicare este cerută de dimensiunile funcţiei prezidenţiale. În perioadele de criză internă sau internaţională, în conjuncturile electorale sau în timpul exercitării curente a puterii, vorbim despre administrarea diverselor aspecte simbolice ale rolului de: gardian al instituţiilor, garant al unităţii naţionale, arbitru, figură tribuniană, şef militar şi diplomatic. Situaţia comandă alegerea virtuţilor care compun repertoriul identităţii prezidenţiale. Din această prespectivă, politica externă are un instrumentar propriu foarte puternic, pentru că permite mobilizarea, sub comanda preşedintelui, simbol al comunităţii naţionale, a segmentelor de opinie ostilă, în general, după cum au demonstrat şi reacţiile la criza din Golf, din august 1990. Preocuparea de a controla conţinutul acoperirii mediatice pentru preşedinte este foarte clar exprimată de D. Gergen, care a fost directorul de comunicare al lui R. Reagan: “Voiam să modelăm noi înşine informaţia şi nu să lăsăm aceasă misiune televiziunii…Prin aceasta înţeleg că aspectele esenţiale ale guvernării au devenit obiectul unei regizări, ale unei regizări prin intermediul televiziunii, iar adevărata problemă este de a şti cine va controla scena. Canalele de televiziune ori colaboratorii candidatului sau ai preşedintelui?” (H. Smith). Care este miza acestui control sau a acestei competiţii pentru control? În general, comunicarea este inspirată de administrarea popularităţii preşedintelui şi a deciziilor acestuia, precum şi de menţinerea legitimităţii. Preşedintele poate folosi accesul direct, accesul indirect şi interacţiunea dintre acestea două, în funcţie de circumstanţe şi e obiective. Mecanismul care permite menţinerea legitimităţii

191

de acţiune şi a popularităţii persoanei rezidă în a îmbina prezentarea problemelor ce compun agenda politică, cu vizualizarea preşedintelui şi a legăturii care se poate stabili între cele două aspecte. În concluzie, preşedintele fie poate îndemna în mod justificat la dezbaterea mediatică a unor probleme particulare, pentru a-şi orienta agenda în această direcţie, fie poate lua personal iniţiativa de a promova anumite mize. În ambele cazuri, el poate conta pe o asociere între mize şi rezolvarea acestora cu ajutorul funcţiei prezidenţiale. În administrarea crizei din Golf, de exemplu, preşedintele şi-a sporit apariţiile în presă şi intervenţiile televizate, unsprezece în total, plasându-se, astfel, în centrul informării naţionale. Dacă însă toate informaţiile despre criză contribuie la dramatizarea situaţiei, ele funcţionează şi ca un apel la preocuparea pe care trebuie să o manifeste autoritatea prezidenţială. De altfel, constatăm că, în mediile de informare audiovizuală, timpul de intervenţie al preşedintelui, în trimestrul al treilea din 1990, se apropie de cel al guvernului astfel încât raportul nu mai este decât de unu la doi, fără a mai număra şi conferinţele de presă. În concluzie, vizualizarea mediatică a preşedintelui a crescut considerabil în timpul crizei internaţionale1. Informaţiile au ca efect amorsarea evaluării politice cu ajutorul mecanismului vizualizare/atribuţie/popularitate. Acesta este şi efectul de amorsare studiat de Iyengar şi Kinder (1987): cu cât o problemă este mai dezbătută de mijloacele mediatice, cu atât se impun criteriile de evaluare specifice autorităţii indicate. Nu ar trebui să restrângem comunicarea prezidenţială la expresia ei televizuală. Deplasările în străinătate sunt cu precădere modalităţi de comunicare a mesajelor cu ţintă internaţională,

1 J. Gerstle, Evenement, communication et effets de popularite, Rapport au Colloque de l˝Association francaise de Science politique, Popularite politique, 16-18 octobre 1990.

192

dar şi internă. Acestora li se adaugă gesturile cu forţă simbolică, precum participarea la manifestaţiile de masă cauzate de profanarea cimitirului din Carpentras sau chiar audienţa acordată conducătorilor liceenilor în cursul evenimentelor din noiembrie 1990.

Cu toate acestea, pentru marele public, logica funcţionării ţine de aspectul pe care tocmai îl vom analiza, adică de participarea la un eveniment sau de organizarea unui pseudo-eveniment care creează actualitatea prin declanşarea acoperirii mediatice. Într-o manieră mai generală, strategia de comunicare prezidenţială nu se reduce la utilizarea câtorva tehnici. Ea se prezintă ca un ansamblu de eforturi ale preşedinţiei, canalizate în direcţia unui control – prin cuvânt, tăcere şi acţiune, al definirii situaţiei politice oferite de mijloacele media şi de alţi actanţi politici, sprijinindu-se pe sursele oferite de poziţia instituţională. Obiectivul constă în a orienta aceste eforturi spre o reprezentare a situaţiei conformă cu punctele de vedere prezidenţiale. Acest fapt este posibil prin administrarea în timp a luărilor de cuvânt, a intervalelor de tăcere şi a politicii simbolice. Vorbind, preşedintele îi determină pe ceilalţi să vorbească despre el atunci când povestesc, raportează, comentează, critică, susţin etc. Însă preşedintele – instituţie centrală a vieţii politice naţionale - , tacând, îi determină pe alţii să vorbescă despre el. De ce nu vorbeşte? De când? Despre ce? Ce a spus el altă dată despre această problemă? Ce spun cei din anturajul său, adversarii lui, prietenii lui şi opinia publică? Un discurs de substituire este întotdeauna la îndemână pentru a determina preşedinţia să vorbească, chiar şi atunci când este mută. În sfârşit, munca prezidenţială capătă o dimensiune simbolică prin transpunerea în practică a diverselor aspecte ale funcţiei prezidenţiale. Preşedintele vorbeşte, tace, acţioneză, actualizându-şi în întregime sau în parte repertoriul rolului său de şef militar, şef al diplomaţiei în domeniul lui privilegiat, dar şi arbitru, responsabil, garant – în funcţie de interpretarea pe

193

care o dă instituţiei prezidenţiale. Rezultă de aici că în comunicarea politică sunt angajate şi resurse de comunicare legate de o poziţie instituţională preeminentă precum facilitarea accesului la mijloacele media sau evidenţierea imediată a acţiunii.

II. Comunicarea guvernamentală În contrast cu precedenta, comunicarea guvernului este

marcată de multitudinea actanţilor antrenaţi în acest proces. Într-adevăr, ea vizează guvernul în ansamblu, dar şi instituţiile specifice, precum ministerele sau oamneii care ocupă poziţii de putere, de exemplu, miniştrii sau şeful lor. Cu alte cuvinte comunicarea este produsul forţelor centripete şi centrifuge, care depind de organizarea instituţională în vigoare. Într-adevăr, pentru puterile executive bicefale, comunicarea guvernamentală este, mai intâi, comunicarea primului-ministru. Rolul mediilor este prepeonderent, în măsura în care primul ministru poate ajunge la public prin mijlocirea lor şi poate dezvolta o releţie mai personalizată, pe care nu i-o permite canalul de comunicare guvernamentală instituţionalizată. Pierre Mendes France, preşedinte al Consiliului, a înţeles deja şi a utilizat, în alocuţiunile sale radiofuzate, beneficiile apropierii de mijloacele de informare în masă, copiind astfel exemplul american dat de preşedintele Roosevelt, al flecărerilor la gura sobei. Intervenţiile prim-miniştrilor în mass media, începând din 1981, sunt prezentate în tabelul de mai jos, întocmit de M. Dagnaud din sures SID. Deducem de aici opţiunile diferite în privinţa suportului predilect şi a intensităţii actelor de comunicare.

194

Prim-ministru

Mauroy (38 luni)

Fabius (20 luni)

Chirac (26 luni)

Rocard (34 luni)

Emisiuni TV 23 25 48 27 Emisiuni

radio

24 7 38 30

Articole interviuri

82 41 121 82

Le Monde, 3 aprilie 1991 În privinţa emisiunilor de televiziune, în 45% din cazuri

este vorba despre intevenţii la “Journal televise”, 10% reprezintă perticipări la emisiuni politice regulate, precum “L`Heure de Verite”, “Questions a domicile”sau “7 sur 7”. L. Fabius s-a distins prin de douăsprezece ori a unei emisiuni ad hoc (“Parlons France”), realizată sub forma unui dialog informal cu un jurnalist şi care i-a permis să evoce periodic problemele care, aparent, formează agenda politică. Incontestabil, J. Chiriac a fost cel mai zgomotos prim-ministru, pe toate canalele de comunicare. Coabitarea i-a impus obligaţia de a pretenta în permanenţă politica practicată, mai ales pentru a lupta împotriva concurenţei preşedintelui, în perioada preelectorală. În sfârşit, înşuşi preşedintele republicii şi-a întărit prezenţa mediatică în perioada coabitării. El a avut intervenţii atât la televiziune pe durata celor doi ani, cât şi în perioada celor cinci ani anteriori. Aici se disting foarte limpede efectele unei conjucturi politico-instutuţionale asupra intensificării comunicării la vârf în cadrul statului. Însă comunicarea guvernamentală o depăşeşte pe cea a premierului. Ea atestă un proces de instituţionalizare a comunicării publice, care se traduce prin emergenţa structurilor diferenţiate. În Franţa, în cea de-a IV-a şi apoi în cea de-a V-a Republică, s-au succedat şi adesea au dispărut miniştri sau secretari de stat însărcinaţi cu informaţia. Între 1963 şi 1968,

195

Serviciul de Legătură Interministerială pentru Informaţie a coordonat şi orientat informaţia guveranamentală. Acest serviciu a fost înlocuit de Comitetul Interministerial pentru Informaţie, apoi de Delegaţia Generală a Informaţiei, în 1974, iar, în 1976, de Serviciul de Informaţie şi Difuzare al Primului Ministru. Comunicarea guvernamentală poate trece prin canale instituţionale multiple, a căror configuraţie variază în funcţie de guvern: purtătorul de cuvânt al guvernului cu rang de ministru sau care ocupă o funcţie ministerială secundară, purtătorul de cuvânt al primului-minstru şi serviciul de presă al acestuia, SID (Serviciul de Informare şi Documentare-n.tr.) şi serviciile de informaţie pentru fiecare minister. Structurile interministeriale de coordonare cooperează sau concurează cu cabinetele preşedintelui, ale primului-ministru, ale miniştrilor, cu serviciile de informaţie ministeriale, pentru a produce şi difuza informaţia privind executivul. Rolul SID ţine de cabinetele preşedintelui şi ale primului-ministru, precum şi de purtătorul de cuvânt. El poate avea şi funcţii de execuţie, poate asigura o coordonare efectivă sau poate contribui la elaborarea şi la transpunerea în practică a unei strategii autentice de comunicare. În sfârşit, SID are sarcina de a informa guvernul şi despre guvern. Pe de o parte, acest organism coordonează studiile de opinie, efectuează analize de presă şi întocmeşte agenda activităţii guvernamentale. Pe de altă parte, el publică informaţii despre activitatea guvernului şi le difuzează reprezentanţilor guvernului, canalelor de opinie sau marelui public, în funcţie de conţinutul lor politic sau administrativ. SID coordonează campaniile de informare şi acţiunile pubicitare, administrează relaţiile publice şi relaţiile cu presa şi coordonează informarea utilizatorilor. Coordonând comunicarea guvernamentală, SID mai acordă şi asistenţă ministerelor pentru nevoile comunicaţionale ale acestora, dar are şi funcţia de informare pentru guvern. În sfârşit, el conservă discursurile liderilor

196

politici, informaţiile privind personalul politic şi materialul campaniilor de informare. Campaniile guvernamentale reprezintă manifestarea cea mai spectaculară a acţiunii SID. Ele confirmă bugetele publicitare în expansiune. Această tendinţă de expansiune a comunicării guvernamenatale se generalizează. În Marea Britanie, s-a calculat că bugetul total al serviciilor de informaţie şi de relaţii publice ale guvernului îl depăşeau, în 1987, pe cel al unei firme ca Unilever. În Franţa, s-au cheltuit 56 milioane de franci, în 1979, şi 112 milioane, în 1980. După ce au crescut la 169 milioane, în 1982, şi au scăzut la 105 milioane, în 1984, cheltuielile pubilicitare şi relaţii publice s-au ridicat până la 244 milioane, în 1988. Astăzi, profesioniştii se întreabă dacă nu cumva statul a devenit “prima putere publicitară în Franţa” [...]. Luând în calcul campaniile angajate de SID, în 1988, şi care au cea mai puternică nuanţă politică, remarcăm faptul că, înainte şi după alegerile prezidenţiale, a fost aplicată o campanie consacrată. Bilanţul acţiunilor guvernamentale, apoi o campanie de informare asupra referendumului privind viitorul provincei Noua Caledonie. Din costul lor, respectiv 22.949.985 franci şi 20.387.034 franci, trei sferturi reprezintă cheltuielile de achiziţionare a spaţiului. Din acestă persepectivă, jumătate din cheltuielile campaniei “Chirac” a fost alocată presei cotidiene, naţionale şi regionale şi presei de tip magazin, 28% a revenit televiziunii, iar soldul a reprezentat plata afişajului. Campania ”Rocard” prezintă o structură diferită, având o partajare aproximativ egală între cheltuielile de televiziune şi de afişaj. Campaniile de interes general, orientate spre informare şi educare sau campaniile instituţionale destinate ameliorării imaginii prezintă teme tot atât de diversificate precum ministerele sau organismele care le cer: de exemplu, în 1984, “condiţiile de lucru”, “serviciul naţional”, ”îndrumarea fetelor”, ”posibilitatea găsirii unei slujbe”, dar şi “ochii deschişi”, o campanie cu o mai accentuată

197

temă politică semnată de SID şi angajată în lupta împotriva inflaţiei. Mai mult, ministerele lanseză şi campanii de tip “produs” (împrumuturi de stat, cecuri poştale…) care nu au nevoie de acceptul SID. În 1988, în afară de campaniile politice amintite mai sus, campania guvernamentală a vizat, de exemplu, lupta împotriva tabagismului în rândul tinerilor, recrutarea cadrelor didactice, siguranţa pietonilor sau promovarea sporturilor de iarnă. Derularea comunicării guvernamentale pune şi probleme de legitimitate. În afară de o posibilă deturnare a campaniilor spre un sens mai politic decât instituţional sau educativ şi dincolo de riscul unei exploatări individuale de către beneficiarii avantajelor obţinute graţie întrebuinţării resurselor colective, poate fi acceptată persuasiunea guvernamentală? Tot astfel, ne putem întreba despre limitele impuse comunicării ce slujeşte politicile publice. Informarea şi comunicarea sunt factori indispenasabili la toate nivelele ciclului politicilor: emergenţa problemelor, elaborarea şi luarea deciziilor, executarea şi controlul. S-a stabilit o tipologie a modelelor teoretice de formare a agendei politice şi care pune în evidenţă într-un grad mai mare rolul comunicării în acest domeniu2. Trebuie făcută o distincţie între modelul de iniţiativă exterioară, modelul de iniţiativă interioară şi modelulul de mobilizare. În ultimele două situaţii, guvernul trebuie să determine o comunitate politică să accepte o decizie care nu răspunde unei largi cerinţe sociale. Comunicarea guvernamentală persuasivă este cu atât mai necesară, cu cât aplicarea deciziei necesită cooperarea populaţiei. Să ne gândim la o politică a controlului natalităţii, care nu beneficiază de un acord prealabil, adică fără o muncă de legitimare, la o decizie birocratică. Persuasiunea este deci un instrument de aplicare în practică a politicilor publice, adesea indespensabilă, care poate 2 Cobb, C. Elder, Participation in American Politics : the dynamics of agenda building, Baltimore, J. Hopkins Un. Press, sd., ed., 1983.

198

fi întrebuinţată în mod exclusiv sau cumulativ alături de alte mijloace de intervenţie ale forţei publice, precum reglementarea şi mecanismele de regularizare economică. Acoperirea acţiunii guvernamentale prin intermediul mijloacelor mediatice de informare capătă o amploare justificată prin dimensiunea curentă a acţiunii puterilor publice şi a complexităţii acesteia. Ea poate fi evaluată cu aproximaţie şi în mod comparativ, remarcând, pentru Franţa, timpii de intervenţie ai executivului şi ai principalelor formaţiuni politice, în jurnalele şi flash-urile informative de la şase canale de televiziune şi de la France-Inter, în cursul celor patru trimestre ale anului 1990 (sursă: CSA): I II III IV Total Preşedinte 3 ore

5` 3 ore 23`

9 ore 21`

5 ore 43`

21ore 32`

Guvern 13 ore

13 ore 53`

16 ore 45`

17 ore 25`

61 ore 08`

Partidul socialist

8 ore 10`

6 ore 36`

6 ore 47`

7 ore 15`

28 ore 48`

Partidul comunist

2 ore 25`

2 ore 05`

2 ore 22`

3 ore 25`

10 ore 17`

UDF 5 ore 45`

8 ore 46`

6 ore 35`

8 ore 49`

29 ore 55`

RPR 11 ore 10`

10 ore 28`

5 ore 42`

8 ore 45`

36 ore 05`

Frontul naţional

1 oră 35`

2 ore 39`

2 ore 10`

1 oră 29`

7 ore 53`

Total 45 ore 10`

47 ore 42`

49 ore 42`

52 ore 51`

195 ore 38`

Constatăm că situaţia de criză consecutivă, de la

începutul lunii august, generată de anexarea Kuweitului de Irak, se traduce într-o prezenţă sporită pe calea undelor a puterii executive, prezenţă de care “profită” mai întâi preşedintele şi apoi guvernul. Cu toate acestea, se remarcă foarte clar supremaţia guvernului şi sunt confirmate

199

observaţiile făcute între 1976 şi 1985. Timpul de intervenţie guvernamentală prezintă mereu o importanţă aparte, variind între patruzeci şi şaizeci de ore pe an, la cele trei canale pubilce3. O formă aparte de comunicare a exerciţiului puterii s-a practicat în Franţa în aşa numita perioadă a Coabitării, între 1986-1988. Această perioadă se prezintă, într-adevăr, ca fiind excepţională pentru viaţa politică franceză, întrucât este marcată de coexistenţa instituţională în vârful statului, a unui preşedinte al republicii şi a unui prim-ministru rezultaţi din majorităţi politice adverse. Ruperea majorităţilor, ivită în urma venirii la putere a unei majorităţi de dreapta, permite subzistenţa doar a unei “dimensiuni constituţionale a funcţiei prezidenţiale, din acest moment privată de baza ei politică”, ca să reluăm cuvintele lui P. Avril. În această situaţie de repliere a puterii prezidenţiale, F. Mitterrand s-a sprijinit în mare măsură pe o strategie de comunicare politică, pentru a-şi face auzită vocea şi pentru a-şi arăta dezacordul faţă de politica guvernului, într-o atitudine calificată drept tribuniană. De altfel, caracterul strategic al comunicării sale, în contextul coabitării, se aseamănă cu eforturile preşedintelui american care cere sprijinul opiniei publice pentru a juca o festă Congresului ostil. Pentru a înţelege complexitatea acestei situaţii, trebuie să amintim coexistenţa instituţională dintre preşedinte şi primul-ministru, care trebuia să se transforme progresiv în competiţie electorală, unul încheindu-şi mandatul, calălalt având rolul favorit în cursa electorală. Concurenţa între două poziţii instituţionale şi două roluri electorale se articulează în jocul respectival celor doi lideri, la nivelul personalităţii şi capitalului politic opus care susţin speranţele familiilor politice adversare. La nivel instituţional, preşedintele şi primul-ministru întreţin o relaţie ierarhică şi cooperantă, atunci când s-au dedicat înfruntării atât pe plan politic, cât şi 3 P. Florenson, m.Burghière. D. Martinet. Douze ans de télévision. 1974- 1986. La Documentation française, 1987.

200

electoral. În exerciţiul funcţiei lor instituţionale, ei trebuie să găsească o compatibilitate minimală, spre a evita o criză politică, pentru care opinia publică l-ar face responsabil pe premier, întrucât ar pune în pericol coabitarea, dacă ar fi acceptată teoria lui Balladur. Această compatibilitate este necesară pentru a pregăti scadenţa electorală în cele mai bune condiţii. Situaţia ar putea fi conceptualizată din perspectiva rolurilor: cum pot fi interpretate fără disonanţă roluri diferite? Şi din perspectiva jocurilor: cum să cooperăm, cu alte cuvinte, cum să ne comportăm pe plan instituţional într-un joc cu miză, luptând în acelaţi timp pentru a ne întări şansele de succes în calitate de candidat, într-o confruntare. Complexitatea acestei situaţii atestă că strategiile de comunicare nu se rezumă la alegerea tehnicilor de comunicare. Studierea aprofundată a campaniei prezidenţiale din 1988 arată că esenţa coabitării s-a manifestat în campanie, aşa cum au interpretat-o candidaţii la preşedenţie şi cum au înţeles-o şi prezentat-o mijloacele mediatice4.

III. Comunicarea locală Nu de mult, în Franţa, comunicarea s-a extins şi asupra

nivelului local. Acest avânt a fost asigurat de ouă mişcări: explozia tehnologiilor comunicării care nu ocoleşte nici un teritoriu5 şi voinţa publică de descentralizare, concretizată în legile din 1982. Una din consecinţele tehnologizării comunicării, adesea amintită, este de-teritorializarea relaţiilor sociale, fiindcă permite interacţiunea la distanţă. Însă în sistemul politic francez s-a remarcat o resurgenţă a vieţii

4L.L Kaid, J. Gerstlé, K. R. Sanders, Mediated Politics in Two Cultures, New York, Praeger, 1991. 5Quaderni, Territoires et communication, 13/14, printemps 1991, CREDAP Un. Paris-Dauphine.

201

politice locale. Legile din 1982 privind descentralizarea au favorizat, într-adevăr, recrudescenţa interesului pentru teritoriile politice infra-naţionale, precum departamentul şi comuna, când în 1986 au avut loc primele alegeri de consilieri regionali, prin sufragiu direct. Comunicarea este mai consubsatanţială cu activitatea politică locală decât cu cea naţională sau intrenaţională, însă schimbările instituţionale recente i-au modificat sensibil rolul. Primarul şi-a văzut puterile sporite, consilierii generali şi regionali au primit acces la puterea executivă . În consecinţă, ei trebuie să facă faţă problemelor ridicate de comunicare în cadrul exercitării puterii. Omul politic local a devenit un antrepenor şi, în acestă calitate, el îşi dezvoltă o motivare managerială în care se integrează comunicarea. În ceea ce priveşte teritoriul local, M. Abélés (Jours tranquilles en 1989) distinge spaţiul de adminstrare şi spaţiul de reprezentare. Ambele sunt supuse unei politici de comunicare locală, fie că este vorba despre modelarea imaginii personale a celui ales, de construirea sau consolidarea identităţii teritoriului cu precădere departamental sau regional, despre stabilirea sau consolidarea reţelelor de comunicare şi informare(Politix, L`espace du local). Suporturile comunicării locale s-au modernizat încă din vremea crainicului care asigura concordanţa între cuvântul statului şi cuvântul local6. De la buletinul municipal la ziarul electronic, de la afişaj la telematică, de la video la radio şi la televiziunile locale, au fost întrebuinţate toate instrumentele din trusa de mijloace ale comunicării. Actanţii comunicării locale-care sunt serviciile publice, aleşii, grupările politice şi asociative, mijloacele mediatice şi cetăţenii-întrţin relaţii într-o asfel de manieră, încât o concepţie armonistă doreşte totdeauna să le aşeze sub egida parteneriatului, dar ale căror schimbări reale sunt mai apropiate de interacţiunea strategică. Informaţia nu este o marfă neutră, 6P.Noël, Le tambour de ville ou comment l`administration écoute, renseigne, informe, La Documentation française, 1983.

202

însă deţinerea, reţinerea, circulaţia sa, într-un cuvânt, strategiile aplicate de factorii de decizie şi de cei care aspiră la înlocuirea lor, strucurează puterea locală. Pentru J. Lagroye7, “nu s-ar putea deduce că informaţia dă puterea(…) Ea funcţionează, mai curând, ca un<<semn>> al apartenţei, ca un indicator al unei poziţii privilegiate”.

Nu ar fi mai bine cunoscută, dincolo de o abordare formală şi decizională a puterii, marea importanţă a manipulării informaţiei. Mecanismul “reglării încrucişate”, care desemnează întrepătrunderea administraţiei locale cu cei aleşi, precum controlul reciproc, constituie o altă manifestare a acestei interacţiuni. Ca peste tot, cu mai mare întârziere însă comunicarea locală s-a profesionalizat, iar recursul la consilieri în comunicare este astăzi larg răspândit, secondând munca structurilor specializate inerne în cadrul colectivităţilor teritoriale8. Buletinele municipale şi-au făcut apariţia în anii şaizeci. Zece ani mai târziu au fost create, în marile oraşe primele servicii de informare. În anii optzeci, acestea s-au generalizat, s-au modernizat, şi-au consolidat poziţiile, mijloacele financiare, extinzându-se în rândurile unor noi colectivităţi.

Cu toate acestea, funcţiile comunicării locale nu sunt întotdeauna descrise cu aceeasi termeni. Pentru unii, informaţia municipală are trei forme esenţiale, în funcţie de care municipalitatea consiliază, informează publicul şi activează democraţia9. Pentru alţii, comunicarea municipală îşi măreşte sfera, imbrăcând un caracter civic în momentul în care difuzează informaţii despre instituţii şi funcţionare a acestora.

7 J. Lagroye, “L`information et le pouvoir local”, in A. Mabileau 8 J.-B. Legrave, “Du militant à l`expert en comunication politique”, Politix, 7-8, 1989. 9Ph. Langenieux-Villard, L`information municipale, PUF, 1985.

203

Ea devine executivă atunci când vizează deciziile, elaborarea şi explicarea acestora, şi este o comunicare de serviciu atunci când facilitează accesul publicului la serviciile oferite de municipalitate, administraţii şi asociaţii. Comunicarea municipală capătă un aspect relaţional atunci când, dincolo de informare, asigură receptarea şi ascultarea indivizilor şi când răspunde cererilor acestora. În sfârşit, dincolo de propria sa comunicare internă, municipalitatea se îngrijeşte şi de comunicarea instituţională, care promovează imaginea colectivităţii. Efectuarea acestei munci ar consta în oraganizarea informaţiei, în consultarea populaţiei, în stabilirea unor dialoguri cu asociaţiile şi în transformarea primăriei într-o instituţie mai transparentă10. Acest tablou, idealizat puţin, pare a corespune, mai degrabă unui orizont decât unei realităţi concrete. În schimb, difuzarea tehnicilor, credinţa în viitorul socităţii informaţionale şi redistribuirea competenţelor şi mijloacelor prin aplicarea descentralizării au contribuit la dezvoltarea explozivă a unei pieţe a comunicării locale.Ar fi, totuşi, lipsit de prudenţă să credem mai înainte de vreme că implantarea noilor tehnici de comunicare va genera, în mod automat, democraţia locală. Faptul că tehnica partajează puterea constituie o componentă egalitaristă a mitului societăţii comunicaţionale. Aşa cum descentralizarea a consolidat puterea marilor personalităţi locale, tot astfel modernizarea comunicării locale poate întării poziţia celor ce deţin puterea instituţională. Putem crede că la nivel local, dar şi naţional, modernizarea deţine poziţia de putere fiind un factor determinant în strategiile de comunicare. Într-adevăr, comunicarea instituţională din cadrul colectivităţilor este controlată de cel care deţine puterea şi care, astfel, poate leza de aceasta pentru a-şi face cunoscute şi a-şi valoriza acţiunile.

10 Consiliul Economic şi Social, “Le développement des phénomènes de comunication et la participation à la vie local“, (Rapport de M. Castagnet), Journal officiel, 1991

204

Legea din 15 ianuarie 1990 a vrut să împiedice acestă tentaţie, pentru că interzice pe o perioadă de şase luni înaintarea alegerilor generale, campaniile de promovare publicitară a realizărilor sau a administrării unei colectivităţi. Mai mult, controlul agendei media este mai uşor de efectuat la nivel local, datorită frecventei slăbiri a concurenţei dintre mijloacele mediatice locale, pe de o parte, şi a celei mai accentuate fragilităţi de la nivelul structurilor politice, pe de altă parte. La nivel local, ca şi la nivel naţional, informaţia îmbracă o imprtanţă capitală în formarea mizelor, a imaginilor şi identităţilor politice. Conform unui sondaj CSA, realizat în noiembrie 1989, 55% dintre francezi apreciau că mijloacele mediatice locale sunt considerate la fel de importante ca şi cele naţionale, iar presa cotidiană naţională este prima sursă de informare locală pentru 53% dintre ei. Cu alte cuvinte, ne-am înşela dacă am subestima impactul politic al instituţiilor mass media, pe motiv că mijlocele audiovizuale au desăvârşit naţionalizarea informaţiei. Este ştiut că mai ales canalele media locale sunt apreciate, în primul rând, pentru funcţia lor de liant social, adică pentru capaciatatea lor de permite supravegherea spaţiului proxim. Ele constituie deci instrumente importante pentru construirea realităţii politice locale prin vizualizarea inegală a actanţilor şi forţelor politice aflate în competiţieprin ierarhizarea permanentă a informaţiei şi prin întocmirea unei agende publice locale. Dacă acestui control direct sau indirect îi mai adăugăm şi resursele de comunicare existente la nivelul oraşului, departamentului, circumscripţiei şi regiunii, precum şi practica cumulului de mandate-deşi a fost limitată prin legea din 198511-, comunicarea politică locală ajunge repede o figură potenţială a ceea ce poartă numele de”model oligarhic suprapus”. La modul general, comunicarea locală controlată de cei aleşi prezintă anumite caracteristici care o apropie de 11A. Mabileau, ”Le cumul des mandats”, in Regards sur l`actualité, 169, la Documentation française, 1991.

205

comunicarea de pe piaţa politică centrală. Principiile de coerenţă globală şi de acceptabilitate socială şi a unei comunicări politice sunt principii generale cu aceeaşi valoare de centru ca şi periferie. Dacă vedem că o primărie întrebuinţează la prezentarea propiriei imagini patru registre simbolice(politică, proximitate socială, competenţă, valori locale) care trebuie să conveargă spre o reprezentare legitimă a rolului său12, înseamnă că aceasta enunţă o strategie a cărei logică este analoagă celei din campaniile naţionale, din perspectiva principiilor de coerenţă şi acceptabilitate. Vorbind despre comunicare, diferenţa esenţială rezidă totuşi în registrul secund, adică în resursele specifice care sunt legate de proximitate, familiaritate,cunoaştere reciprocă şi expansiune în reţelele social, câtă vreme comunicarea de pe piaţa politică centrală este tot mai mult mediatizată. Formulând o concluzie asupra acestui mod prospectiv, cel mai recent raport al Consiliului Economic şi Social exprimă opinii nuanţate în privinţa contribuţiei tehnicilor de comunicare la democratizarea vieţii politice locale: ”nu este exclus ca aceste mutaţii să servească la o mai puternică animare a păturii sociale, la imbogăţirea vieţii locale, la facilitarea exerciţiului unei cetăţenii mult mai active. Însă nu este vorba dspre un efect mecanic: va fi necesară voinţa politică, conştiinţa mizelor, aplicarea programelor, structurilor şi cadrelor specifice pentru ca societatea mediatică să îşi evite propriile derive posibile şi pentru ca cetăţenii să îşi însuşească instrumentele moderne ale comunicări locale”. Sursa: Jacques Gertsle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 91-109

12Gemep, Métier politique et communication, Centre de Recherches politiques de la Sorbonne, Un. Paris 1, 1990.

206

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea prezidenţială separarea puterilor în stat sprijin electoral şi sprijin popular popularitate instituţia prezidenţială politica de comunicare programe de informare strategia de comunicare identitatea prezindenţială legitimitatea de acţiune acoperire mediatică comunicarea guvernamentală guvern comunicarea locală

207

CONCLUZII

1. În Statele Unite, in tuţiile mediatice au dobândit deja o i

2. Separarea puterilor a făcut ca preşedintele să se sprijine

3. Comunicarea prezidenţială nu mai este doar afacerea unor se

4. Instituţia prezidenţială oferă posibilităţi pentru control

5. Politica de comunicare se sprijină, mai întâi, pe organiz

6. Preşedinţia americană este de departe instituţia cu cea ma

7. În perioada 1969-1983, mai mult de jumătate din articole

8. Strategia de comunicare este cerută de dimensiunile funcţie

sti

mportanţă strategică în jocul puterii.

pe opinia publică în depăşirea dificultăţilor politice ridicate de Congres.

cvenţe izolate, ca în cazul conjuncturilor electorale, ci devine o condiţie permanentă a sprijinului popular.

ul comunicării.

area sau pe participarea la evenimentele mediatice, cum ar fi emisiunile politice de la radio şi de la televiziune.

i mare vizualizare în mediile de informare scrisă şi audiovizuală.

le sau subiectele de natură instituţională vizau preşedinţia americană.

i prezidenţiale.

208

9. În cazul controlării felului în care este percepută instituţ

10. Cu cât o problemă este mai dezbătută de mijloacele mediat

11. Deplasările în străinătate ale preşedintelui sunt cu precăde

12. Strategia de comunicare prezidenţială se prezintă ca un ans

13. Obiectivul comunicării politice constă în a orienta aceste

14. Comunicarea guvernului este marcată de multitu

15. Comunicarea guvernamentală atestă un proces de instituţ

16. Comunicarea guvernamentală poate trece prin canale

ia prezidenţială, comunicarea este inspirată de administrarea popularităţii preşedintelui şi a deciziilor acestuia, precum şi de menţinerea legitimităţii.

ice, cu atât se impun criteriile de evaluare specifice autorităţii indicate.

re modalităţi de comunicare a mesajelor cu ţintă internaţională, dar şi internă.

amblu de eforturi ale preşedinţiei, canalizate în direcţia unui control – prin cuvânt, tăcere şi acţiune, al definirii situaţiei politice oferite de mijloacele media şi de alţi actanţi politici, sprijinindu-se pe sursele oferite de poziţia instituţională.

eforturi spre o reprezentare a situaţiei conformă cu punctele de vedere prezidenţiale.

dinea actanţilor antrenaţi în acest proces.

ionalizare a comunicării publice, care se traduce prin emergenţa structurilor diferenţiate.

instituţionale multiple, a căror configuraţie variază în funcţie de guvern

209

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. În ce domeniu din Statele Unite au căpătat insituţiile

edia

. Ce a determinat preşedintele să se sprijine pe opinia publică

t

. Comunicarea prezidenţială este o condiţie pentru

beneficii materiale

ar . Pe ce se sprijină politica de comunicare?

imentele

area discursurilor politice de presă

. Care este instituţia americană cu cea mai mare vizualizare în

mediatice o importanţă strategică? a. în domeniul puterii b. în domeniul mass-mc. în domeniul economic

2 în depăşirea dificultăţilor politice ridicate de Congres? a. lipsa unui suport politic b. separarea puterilor în sta c. alegerile electorale 3 obţinerea...?

a. unor b. unor noi voturi c. sprijinului popul

4a. pe organizarea sau pe participarea la even mediatice b. pe programc. pe stabilirea agendei şi a conferinţelor

5 mediile de informare scrisă şi audiovizuală? a. Biserica b. Hollywood-ul c. Preşedenţia

210

6. De ce este cerută strategia de comunicare? e

7. Deplasările în străinătate ale preşedintelui sunt cu precădere

telui

. De ce este marcată comunicarea guvernului?

ţilor antrenaţi în acest proces.

a. de dimensiunile funcţiei prezidenţialb. de durata campaniei electorale c. de către adversarii politici

modalităţi de comunicare a mesajelor ...? a. gândurilor personale ale preşedin

b. cu ţintă internaţională c. de felicitare

8a. de lipsa de interes a guvernatorilor b. de activismul politic c. de multitudinea actan

Capitolul X: RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU

SUCCESUL ÎN PUBLIC

1.Cel dintâi principiu al adresării publice eficiente

Deb Gottesman Cum să vorbeşti în public…

Buzz Mauro „Vorbitorul trebuie să acţioneze asupra auditoriului. Mai precis, el trebuie să convingă publicul să gândească, să simtă sau să facă ceva, drept rezultat al vorbelor sale”. [...]

2. Exprimarea metodică „Orice comunicare este făcută în intenţia de a convinge. De câte ori vorbeşti încearcă să influenţezi pe cineva, să obţii un răspuns. Dacă spui <<Dă-mi un pahar cu apă>>, probabil că încerci să convingi o persoană să îţi aducă un pahar cu apă. Dacă spui, <<Johnny a luat un cinci la lucrarea la matematică>>, poate că încerci să convingi pe cineva să se înduioşeze pentru Johnny, să-l felicite sau să petreacă mai mult timp ce el când îşi face lecţiile. De câte ori vorbeşti <<în viaţa reală>> o faci dintr-o nevoie. Avem nevoie de un pahar de apă ori să-l facem pe Johnny să nu mai fie supărat. Întâi simţim nevoia, apoi găsim ceva de spus care să ne ajute să rezolvăm problema. Cei mai mulţi dintre noi sunt foarte buni la asta. De fapt, procesul se petrece în mod complet înconştient. Cu vorbirea publică însă lucrurile stau de multe ori exact invers. Se poate întâmpla ca în momentul în care începem efectiv să vorbim din spatele podiumului dorinţa originară să se lase greu conectată la cuvinte, sau chiar ne poate dispărea complet din memorie. Ne uităm cuvintele de pe pagină sau din carneţel – cuvinte scrise de propria mână – şi vedem doar cuvinte sau, în cel mai bun caz, doar idei. Nevoia este ascunsă. Iar dacă mergem înainte şi vorbin fără a activa nevoia de a vorbi, comunicarea nu va fi autentică. Probabil vom părea nenaturali şi, în orice caz, comunicarea nu va fi prea eficientă.

212

Pentru a îndeplini funcţia de persuasiune a unei prezentări, vorbitorul trebuie în primul rând să identifice nevoia care se îţeşte din spatele textului şi apoi să folosească acele cuvinte care pot ajuta la împlinirea ei. Pentru aceasta are nevoie de o metodă sigură de a transforma comunicarea fundamentală într-un proces conştient – pe care să îl putem controla. Aici ajungem la puţină pregătire actoricească. Actorii sunt învăţaţi să spună cuvinte care au fost deja scrise şi să le înzestreze cu viaţă şi urgenţă. Înseamnă că ei ştiu să activeze o dorinţă. Aceasta este baza Metodei de actorie, un sistem pus la punct pentru prima dată pe la începutul secolului XX de profesorul rus Konstantin Stanislavsky. Deoarece „Metoda” a fost îmbrăţişată de nume celebre ca Marlon Brando, Dustin Hoffman sau Geraldine Page, unii oameni au crezut în mod eronat că e vorba de ceva misterios sau, în orice caz, complicat. Altora metoda le sugerează cuvinte mari şi naive, de genul „A te pierde pe tine însuţi în rol”. Adevărul este că principiile de bază ale „Metodei” sunt, în cea mai mare parte, de bun simţ şi pot face minuni pentru speaker. Iată ideea în câteva cuvinte: în fiecare moment al jocului, fiecare personaj îşi doreşte sau are nevoie de ceva anume, lucru pe care îl poate obţine de la un alt personaj sau de la mai multe personaje. Aceste dorinţe sunt cunoscute ca „obiective”. Obiectivele pot fi pe termen scurt (Vreau ca această persoană să mă îmbrăţişeze) sau pe termen lung (Vreau să câştig respectul acestei persoane). Mijloacele prin care sunt atinse obiectivele se numesc „acţiuni”. Acţiunile reprezintă tactica pe care un personaj o foloseşte pentru a obţine ceea ce doreşte de la un alt personaj. Acţiunea unui personaj poate fi aceea de a reda cuiva încrederea, de a amuza, de a seduce sau de a ruga.[...]

Auditoriul ca partener de scenă O mare parte a atracţiei exercitate de o piesă este datorată faptului

că publicul priveşte personajele care nu ştiu că sunt privite. E un exerciţiu voyeuristic. Dar dacă ţii un discurs şi te comporţi ca şi cum nu ai şti că publicul este acolo, cu tine, oamenii se vor simţi cel puţin înstrăinaţi.

Asta înseamnă că publicul tău este diferit de cel al unei piese de teatru. Auditoriul tău este pe scenă alături de tine, o parte integrantă din scena ta. Tu nu creezi ceva pentru ei; tu creezi ceva cu ei.[…]

În prezentarea ta partenerul tău de scenă este audienţa. Aceştia sunt oamenii asupra cărora acţionezi şi numai ei te pot ajuta la îndeplinirea obiectivelor propuse.

213

Definirea obiectivelor Obiectivul numărul unu, citat adesea de vorbitorii fără experienţă,

este acela de “a le oferi informaţii”. Dacă acesta este principalul tău obiectiv, te aşteaptă necazuri. "Oferirea de informaţii" poate fi o minunată cale de a obţine căscaturi, moţăieli, sau mâzgăleli pline de talent pe diverse bucăţele de hârtie; dacă vrei să obţii entuziasm sau să produci o schimbare, trebuie să apelezi la mijloace mai puternice.

Împotriva credinţei populare, prezentările şi discursurile nu sunt destinate relatării unor fapte reale (dacă era aşa, ar fi fost suficient să le înmânezi un raport scris şi să te duci acasă!). Ca speaker, sarcina ta este să exerciţi influenţă. Auditoriul este un participant activ în acest schimb, deoarece tu, fie implicit, fie explicit, îi ceri să fie de acord cu tine sau să ia o decizie importantă în baza argumentelor pe care le-ai prezentat.

Din acest motiv, unul din principalele scopuri ale unui speaker este acela de a crea implicarea audienţei. Singurul mod în care poţi face acest lucru este să şti cu exactitate ce fel de implicare să obţii. Acest lucru înseamnă că obiectivul tău trebuie să ceară un răspuns activ de la cei care te ascultă.[…]

Tot ce spui trebuie să fie conceput în aşa fel încât auditoriul să vadă lucrurile în felul tău şi să acţioneze aşa cum doreşti tu. Dacă vrei să fi convingător, demn de încredere, distractiv, interesant, într-un cuvânt, un minunat speaker, începe prin a şti exact ce doreşti să obţii prin discursul tău.

Alegerea obiectivelor Este foarte important să observi că subiectul discursului tău nu îţi

defineşte şi nici măcar nu îţi limitează în mod necesar obiectivele. Ce spui este foarte diferit de ce o spui.[…]

În timp ce unele discursuri pot avea doar un singur obiectiv (de exemplu o reclamă de treizeci de secunde care să te facă să votezi pentru un anumit candidat) altele pot avea un număr de obiective mai mici care servesc unui scop mai larg. Acest scop mai larg - ultima ţintă a comunicării - este cunoscut în jargonul actorilor ca superobiectiv.

În continuare vă voi da un exemplu de relaţie între obiective şi superobiective. Într-un discurs electoral de o oră, un candidat care ţinteşte postul de guvernator poate atinge următoarele obiective:

- să te convingă de faptul că încă patru ani sub aceeaşi conducere vor ruina statul.

- Să te facă să admiţi că actualul sistem de învăţământ este nepotrivit.

- Să te facă să crezi că o creştere a taxelor este în interesul tuturor. - Să te facă să-l vezi pe candidat ca lider.

214

Fiecare dintre aceste obiective serveşte un superobiectiv evident: câştigarea votului tău.

Planificarea acţiunilor Dar cum vei atinge toate aceste obiective extrem de precise? Aici,

lasă locul acţiunii. Inspiră, enervează, surprinde, gâdilă, agaţă, amuză. Acestea sunt

acţiuni puternice pe care le poţi exercita asupra audienţei şi răspunsul excelente la întrebarea, "Ce pot să fac pentru a obţine ce vreau?"

Tacticile prin care îţi faci ascultătorii să vadă lucrurile în felul dorit de tine şi să facă ceea ce vrei tu trebuie să ia naştere direct din obiectivele tale.[…]

Există mai multe tipuri de acţiuni, iar mari oratori ştiu cum să le exploateze pe toate. Anumite acţiuni sunt fizice, ca mişcarea de a te îndepărta de scenă pentru a ajunge mai aproape de public, îndulcirea unei replici dure cu un surâs sau ridicarea pumnului în semn de triumf.[...] Multe din gesturile pe care le faci în timpul unui discurs sunt, oricum psihologice: amuzarea audienţei cu o glumă sau o ironie; înarmarea cu date cunoscute, avertizarea cu privire la costurile ascunse şi aşa mai departe. Chiar şi acţiunile psihologice pot fi separate în două tipuri de bază: cei care fac apel la emoţii ("amuză-I" intră în această categorie) şi cele care fac apel la logică(de exemplu, "vă voi oferi un argument bazat pe date statistice"). Dat fiind că oameni diferiţi răspund unor abordări diferite, cele mai multe discursuri sunt formate dintr-o combinaţie de logic şi emoţional.[…]

Sarea şi piperul vieţii Elevii din domeniul comunicării politice vorbesc foarte mult despre cum să adauge varietate discursului. Le este foarte teamă să nu fie plicticoşi, deci se asigură că discursurile lor vor avea părţi uşoare şi părţi grele, părţi la care să zâmbeşti şi părţi la care să îngheţi. Ei niciodată, dar niciodată, nu vor sta în acelaşi loc multă vreme. Dacă îi întrebi de ce s-au decis să ridice vocea într-un anumit moment sau de ce au simţit nevoia să se aplece către public în altul, cel mai probabil îţi vor spune: "Am simţit că venise timpul pentru o schimbare". Ceea ce se traduce prin: "Nu am avut nici un motiv întemeiat". Nu obţii nimic când cauţi variaţia doar pentru variaţie.[…] Modul prin care să obţii o variaţie bună, plină de sens, într-un discurs este să şti ce vrei să obţii prin fiecare pasaj, dezvoltând o serie de tactici sau acţiuni care vor face ca acele lucruri să se întâmple. Cele mai bune speech-uri sunt cele care schimbă des tactica, atingând auditoriul cu argumente şi exemple, povestiri şi elemente vizuale, cifre şi apeluri la

215

emoţii. Dacă vrei să ai în discurs plin de viaţă, fă-o găsind mii de moduri variate prin care să poţi ajunge la cei care te ascultă.[…] Succesul comunicării tale nu depinde numai de modul în care execuţi acţiunile cerute pe scenă, ci de modul în care audienţa le recepţionează. Iată de ce unii vorbitori excelenţi ajung pe scenă cu obiective posibile şi specifice, cu idei solide despre acţiunile care îi vor ajuta să îndeplinească aceste obiective, dar rămân destul de flexibili pentru a-şi ajusta tacticile atunci când simt nevoia.

3. Tipuri de comunicare

COMUNICAREA SPECIALĂ Relatarea unei povestiri

Arta de a povesti apropie cel mai mult oratoria de actorie. Într-o anectodă, nu ai cum să scapi fără să personalizezi materialul. Publicul va înţelege valoarea povestirii numai dacă va percepe modul în care o valorizezi chiar tu. [...] Foloseşte povestioarele pentru a ajunge în mod activ la public. În timp ce îţi expui propria experienţă (sau interpretare pe care o dai unui lucru întâmplat altcuiva), imaginează-ţi că subtextul nerostit este: „Ştiu că am trăit cu toţii ceva asemănător...” Acesta este cel mai bun mijloc pentru crearea unui sentiment de intimitate cu publicul şi pentru menţinerea implicării acestuia la nivel personal, singurul nivel care contează cu adevărat. Arta povestirii cere să ţii cont în permanenţă atât de detalii cât şi de sensul general, chiar în timp ce vorbeşti.[...]

COMUNICAREA FIZICĂ

O mulţime de oratori se descurcă destul de bine de la gât în sus. Cu restul corpului au probleme. Încă de la începutul anilor `70, când Julius Fast a început să popularizeze ideea de „limbajul trupului”, în cartea cu acelaşi nume, toată lumea a realizat posibilităţile de expresie ale propriului trup – modul în care stai jos, zâmbeşti sau îţi încrucişezi picioarele – s-a scris mii de volume despre toate acestea, încercând să explice cine eşti şi cum te simţi. [...]

216

Obiceiuri proaste

Oricât am încerca să le eliminăm sau să le reducem frecvenţa, toţi avem multe obiceiuri proaste. Acestea sunt gesturile pe care le repetăm, uneori conştient, alteori fără să ne dăm seama. Unele dintre ele ung roţile interacţiunii sociale sau ne ajută să ne descurcăm, cum ar fi expresia „Mă scuzaţi” când calci pe cineva pe picior; altele se rezumă la rosul unghiilor. Pentru şapte obiceiuri bune, mai ai încă opt care nu-ţi folosesc la nimic, ba chiar din contră, sunt dăunătoare. [...] Sarah Bernhardt spunea: „Dacă vrei să fii natural trebuie să te fereşti de manierismele persistente pe care actorii le adoptă adesea crezând că plac, până la urmă se dovedesc a fi deprinderi proaste”. [...] Priveşte-şi cu atenţie stilul de a vorbi în public. Gândeşte-te la ultimul discurs pe care l-ai ţinut sau ţine un discurs. [...] Corpul lucrează pentru tine sau împotriva ta? S-ar putea spune că lucrează pentru tine dacă stilul tău de a vorbi în public se apropie cât mai mult de modul în care vorbeşti în viaţa de zi cu zi – dar la o scară ceva mai mare. Pentru a avea un termen de comparaţie, gândeşte-te ce ar vedea un prieten care ar intra peste tine în timp ce repeţi. Idealul ar fi să te vadă pe tine, aşa cum te comporţi de obicei atunci când vorbeşte despre ceva important sau care te pasionează în mod special. [...]

Mişcarea regizată În celebrul său sfat pe care îl dădea actorilor itineranţi, Prinţul Hamlet spunea: „Aşadar, nu vâsliţi prin aer cu mâinile, ci folosiţi-le cu graţie”. Este uşor de ghicit ce dorea să spună Hamlet prin „aşadar”: mâinile par a comunica foarte multe prin activitatea lor frenetică, dar de fapt nu spun nimic. Orice mişcare care vine dintr-o obişnuinţă personală, fără a avea un înţeles, un motiv bine precizat, îşi pierde orice fel de sens. Utilizarea la întâmplare a mâinilor este una din tre cele mai insidioase forme de gest inutil, afectând atât actorii cât şi oratorii. [...]

Libertatea de mişcare

În timp ce unii oratori suferă din cauza faptului că mişcă prea mult, alţii se mişcă prea puţin. „Nu fiţi nici prea domoli, lăsaţi propria judecată să vă fie îndrumător”.

217

Cu alte cuvinte, nu e grav să te mişti. De fapt, acest lucru poate atrage eficient atenţia publicului – atâta vreme cât te mişti cu un scop. Dacă ai tendinţa să te agăţi cu disperare de podium, străduieşte-te la repetiţii să o iei în direcţia opusă. Nu vei putea niciodată să scapi de cutia acoperită cu o pânză dacă nu încerci să vorbeşti din colţul opus acesteia.[...]

Postura

Actorii petrec mult timp exersând poziţia de „drepţi”, cu şira spinării perfect aliniată, picioarele bine înfipte în pământ şi capul plutind lejer deasupra trupului. Oamenii asociază spontan această postură cu învingătorii. Poziţia aplecată este pentru pierzători. Urmăreşte modul în care Jason Alexander joacă rolul lui George Contantza în Sienfeld. Cu umerii aduşi, spinarea curbată, greutatea plasată dferit la fiecare pas. Semne extrem de grăitoare care ne indică statutul de ratat al lui George în film.[...]

Expresia facială

Cei mai mulţi oratori nici nu-şi dau seama că fruntea li se încruntă şi buzele li se strâng chiar şi atunci când oferă cel mai vesel şi mai entuziast discurs. După cum îi spune Julieta doicii: „Întuneci muzica veştilor bune, cântând-o cu un asemenea chip acru”. Pentru a stăpâni expresia facială trebuie să te asiguri că ceea ce faci cu muşchii feţei se potriveşte cu cuvintele, tonul şi mesajul general în orice moment. Asta nu înseamnă să-ţi lipeşti pe chip un rânjet enorm, să caşti ochii prosteşte atunci când vrei să pari surprins, sau să faci ceva ce ţi se pare neautentic. Cel mai adesea, nu trebuie decât să înlături impedimentele inconştiente care îţi scurtcircuitează abilitatea naturală de a comunica expresiv.

Sursa: Deb Gottesman, Buzz Mauro, Cum să vorbeşti în public folosind trucurile actorilor, Editura Antet, Bucureşti, p. 14-19; 91-96