CAPITOLUL I . Introducerea democraţiei în societate

1.1 Democraţia.Terminologie Cuvântul democraţie provine din limba greacă în care “demos” înseamnă popor (oameni de rând, liberi, bărbaţi, cetaăţeni ai cetăţii), iar “kratos” (putere).Prin democraţie se inţelege puterea poporului, conducerea poporului, de către popor. Democraţia a apărut în Atena în secolul al VI-lea I.Hr ca urmare a reformelor lui Solon urmate de cele al lui Clistene (508 I.Hr) şi a culminat sub conducerea lui Pericle (461-430 I.Hr) “epoca de aur” a democraţiei ateniene

1.1.1 Scurt istoric

Democratia antică din Atena era o democraţie directă, deoarece toţi cetăţenii polisului, (numai barbaţii) luau parte în mod nemijlocit la adoptarea deciziilor de interes public. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) alcătuit din 500 de membri desemnaţi prin tragere la sorţi pe o perioadă de un an şi pentru maximum două mandate (trebuia să fie cetăţean atenian,să aibă peste 30 de ani).Adunarea poporului alcatuită din toţi bărbaţii cetăţeni (cu exceptia sclavilor, străinilor, femeilor ). Aceasta putea decide prin majoritatea simplă asupra oricarei probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unei jurii de ş01 membri care luau hotărâri prin vot majoritar. Democraţia directă a funcţionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena dupa lege numărul cetăţenilor era mic (mama, tata atenian-pana la Pericle ) dar faţă de celelate cetăţi ale Elladei, era un regim politic foarte avansat pentru acele vremuri, aşa cum afirma Pericle “ Nu trebuie să ne ruşinam faţa de alte state , pentru că la noi conducerea statului nu se reazămă pe cei puţini, ci pe cei mulţi. “1

Se manifesta un interes deosebit faţă de toti cei cărora li se delega o părticică de putere. Numărul magistraţilor grupaţi în colegii, era o prima precauţie. Aceştia nu intrau în funcţie decât după ce treceau printr-o cercetare minuţioasa care privea atât moralitatea cât şi competenţa lor. Fiecare magistrat depunea jurământ dar putea fi oricând destituit printr-un vot al adunării. După decăderea Atenei, regimul politic democratic şi noţiunea de democraţie a dispărut. Un caracter relativ de democraţie s-a perpetuat în perioada republicii romane (509 I.Hr – 31 I.Hr), începutul Principatului lui Octavianus, când se folosea termenul de cetăţean roman (nascut la Roma). În perioada Evului Mediu nu putem vorbi de regim politic democratic, nici de

1 Robert Flaciere, “Grecia in epoca lui Pericle”

1

termenul de “cetăţean” în afară de oraşele italiene, flamande şi cele din Liga Hanseatica. Termenul de “cetăţean” –“citizen” (locuitor al cetăţii) revine în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea odata cu Revoluţia franceză din 1789, odata cu adoptarea Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului la 26 august 1789.

Democraţia antică a fost o democraţie directă, însă pe măsură ce comunităţile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toţi cetatenii nu a mai fost practic posibilă. In epoca modernă, locul democraţiilor directe a fost prelut de democraţia reprezentativă însă s-a preluat şi s-a inrădăcinat ideea separării puterilor în stat precum în Atena antică (legislativă, executivă, judecatorească) ca element de bază al democraţiei. Primele state democratice moderne au fost Marea Britanie şi S.U.A.,demonstrând că nu există legatură directă între forma de guvernare şi regimul politic, deoarece într-un stat monarhic se poate instaura un regim politic democratic, dupa cum într-o republică se poate instaura un regim politic nedemocratic. În Marea Britanie primul pas spre democraţie a fost făcut in 1689 “Bill of Rights”(Declaraţia Drepturilor) prin care se separa puterea executivă -regele Wilhelm III de Orania- de cea legislativă -Parlamentul- ;în S.U.A , Constituţia din 1787, prima constituţie modernă (dădea drept de vot tuturor bărbaţilor indiferent de avere). Secolul al XIX-lea aduce o răbufnire a ideilor democratice în timpul mişcărilor revoluţionare din 1848-1849 (încercări de instaurare a unor regimuri democratice în Paris, Viena, Ungaria, Ţara Românească) reprimate însă de regimuri totalitare. După Primul război mondial (1918) în Europa în majoritatea ţărilor se vor instaura regimuri politice democratice (Cele 14 puncte ale lui Wudrow Wilson), dar sub presiunea forţelor de extremă stânga sau dreapta (bolşevism, fascism, nazism), ele vor fi eliminate, fiind înlocuite cu regimuri totalitare de diferite nuanţe. Dupa al doilea război mondial lumea se împarte în două tabere –democraţiile apusene şi asş numitele “democraţii populare” sub influenţa sovietică (având încercări de ieşire în 19ş6 Ungaria, în 1968 Cehoslovacia, etc). În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea are loc prăbuşirea sistemului comunist, iar fostele ţări membre revin la regimuri democratice mai mult sau mai puţin autentice in funcţie de condiţiile proprii.

1.1.2 Societatea democratică şi valorile ei

Democratia este un “produs inevitabil al istoriei” – că democraţia trebuie învăţată pentru că ea nu este o stare impusă pentru vecie şi că o pândesc nenumarate primejdii (lipsa libertăţilor cetăţenesti, partidul unic, cenzura, xenofobia, rasismul , anti-semitismul, nerespectarea drepturilor minorităţilor, etc). Democraţia presupune existenţa unor valori

2

de bază, cum ar fi: libertatea, dreptatea şi egalitatea 2, idealuri pentru care oamenii au luptat întotdeauna şi în acelaşi timp repere de bază care reglementează viaţa cotidiană într-o societate modernă actuală. Demcratia ca regim politic are niste caracteristici de baza : a) separarea puterilor în stat (legislativ, executiv, judecătoresc), forma clasică a principiului separării celor trei puteri în stat a fost dată de către filozoful francez Montesquieu în 1748 în lucrarea “Spiritul legilor” în care afirmă legatura de verificare şi echilibrare reciprocă între ele b) pluralismul politic, adică existenţa mai multor partide politice cu ideologii diferite. c) legitimitatea puterii, în sensul că puterea se sprijină pe adeziunea majorităţii cetăţenilor. John Hallowell afirma că “in democraţie , guvernarea este legitimă dacă se sprijină pe consimţământul celor guvernaţi, de aceea este o guvernare bazată pe persuasiune şi dezbatere” . Aceasta idee a fost formulata prima dată in “Declaraţia de Independenţă” în 4 iulie 1776 (scrisă de Thomas Jefferson) în care se stabilea dreptul poporului de a schimba forma de guvernământ care îi lezează drepturile şi să stabilească alta potrivit intereselor sale. d) luarea deciziilor pe baza principiului majorităţii e) realizarea imparţială a justiţiei în numele legii. f) garantarea prin Constituţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Oamenii trebuie să trăiască în libertate. Statul democratic garantează şi promovează libertăţile personale, în limite stabilite de lege (democratia însemnând ca poţi face orice până nu deranjezi pe alţii). Cetăţenii trebuie să aibă dreptul la opinii proprii şi totodată să se bucure de securitatea personală, a bunurilor, libertatea de exprimare, dreptul de a-şi alege conducătorii şi de a decide în probleme de interes public.. Esenţa democraţiei o constituie participarea cetăţenilor la viaţa publică ceea ce presupune, preocupare pentru problemele comunitţii, responsabilitate, interes pentru evenimentele sociale majore dezbătute în mass-media şi chiar angajare politică. g) guvernantii sunt supuşi legilor şi sunt limitaţi în acţiunile lor de către lege . Toate aceste principii trebuie să asigure un stat de drept, în care se poate realiza un regim politic democratic în care domneşte legea. O democraţie nu poate funcţiona de la sine, fara contribuţia cetăţenilor. A fi cetăţean într-un stat democratic este un lucru care se învaţă de-a lungul întregii vieţi . John Hallowell spunea că “ Democraţia este guvernarea poporului, este şansa şi responsabilitatea lui. Democratia este cea mai bună ocazie pe care individul a avut-o vreodată de a participa la viaţa socială, de a hotărî propriul destin politic, dar şi cea mai mare responsabilitate”. Pentru ca democraţia să poată funcţiona, membrii societăţii trebuie să deţină o cultură politică specifică. În absenţa acesteia, democraţia nu poate supravieţui, instituţiile democratice nefiind suficiente.

2 Alexis de Tocqueville- principii scrise pe frontispiciul revoluţiei franceze din 1789

3

1.1.3 Principiile fundamentale ale democraţiei

"Fiecare epocă şi generaţie trebuie să fie la fel de liberă să acţioneze pentru sine, în toate cazurile, ca epocile şi generaţiile care au precedat-o…Omul nu are nici un fel de proprietate asupra omului şi nici o generaţie nu are vreo proprietate asupra generaţiilor care urmeaza." 3 .Principiile fundamentale ale democraţiei garantează aceste libertăţi şi trasează normele generale de conduită socială a organului de conducere:

- Suveranitatea poporului.- Guvernul alcătuit cu acordul celor guvernaţi.- Domnia majorităţii.- Drepturile minorităţilor.- Garantarea drepturilor fundamentale ale omului (un raport just între drepturi şi libertăţi, între obligaţii şi îndatoriri, între libertate şi responsabilitate).- Existenţa unui cadru legislativ (în care să fie prevăzute drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să se prevadă egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor de a gândi şi de a se organiza în mod liber, de a-şi manifesta liber poziţiile faţă de conducători).- Alegeri libere şi echitabile (existenţa unui mecanism politic care să asigure condiţiile pentru exercitarea liberă de către toţi cetăţenii a dreptului de a alege şi de a fi aleşi: vot universal direct şi secret).- Respectarea procedurilor legale.- Limitarea constituţională a puterii guvernanţilor.- Pluralism social, economic şi politic ca condiţie sine-qua-non a democraţiei.- Separatia puterilor în stat (puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecatorească) fiind o necesitate şi o garanţie împotriva instaurării totalitarismului.- Respectarea valorilor de toleranţă, pragmatism, cooperare şi compromis.- Dreptul de organizare profesională şi politică libere.- Existenţa mijloacelor de informare în masă care să se manifeste liber (unii politologi consideră presa scrisă ca fiind "a patra putere in stat").- Organizarea şi conducerea democratică a societăţii să cuprindă toate sferele vieţii sociale.

3 T. Paine, "Drepturile omului"

4

1.2.Tranziţia de la comunism la democraţie

Regimul comunist, chiar şi în perioadele sale de “înmuiere”, a fost antipatriotic, axiofob, marcat de ostilitate faţă de ideea de diferenţă şi alteritate. A fost distrusă orice meritocraţie ori, mai bine spus, selecţia a fost in general una negativă. Despre Holocaust nu s-a vorbit o lungă perioadă, existau voci care negau ori minimalizau oroarea. Însă despre crimele comunismului avem informaţii strânse vreme indelungată în ţară şi în străinătate. Partidul comunist a fost instituţia de bază a acestei dictaturi ideocratice. “Trebuie însă accentuat caracterul criminal al altor instituţii, înainte de toate al Securităţii. O societate democratică nu poate funcţiona prin abrogarea memoriei. Să ne gândim la Franţa, unde umbra Vichy-ului nu a putut fi pur şi simplu alungată prin uitare ori minimalizare.”4 Este vorba de un imperativ motivat etic, istoric si politic. Anul 1989 a însemnat sfârşitul în toată Europa de Est a unui regim falimentar, regimul comunist. Revoluţiile de obicei sunt exprimarea acumulării unor mari frustrări şi tensiuni sociale, iar tranziţia care le urmează trebuie să se petreacă repede pentru că este nevoie de rezultate palpabile. În cazul tranziţiei din 1989 spre democraţie, orice întârziere putea duce la contestarea politicilor democratice şi putea fi pusă în discuţie chiar legitimitatea acestui nou regim.

Cultura politică a democraţiilor postcomuniste nu a avut decât de caştigat din condamnarea deschisă, de către cea mai înaltă instanţă politică, a sistemului prabuşit, nu însa şi decedat, în decembrie 1989. În unele ţări, decomunizarea a mers departe şi repede (Ungaria, Cehia, Polonia) însă de altă parte, foştii comunişti, mai ales în Polonia, au reuşit să tergiverseze lucrurile şi nu s-a ajuns decât relativ recent la o reconsiderare a arhivelor poliţiei secrete pe o bază cât mai transparentă. De exemplu Cehia, a câstigat după revoluţie un climat de încredere, o perspectivă clară despre ruptura cu un sistem întemeiat pe minciună ( Leszek Kolakowski spunea că “minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”).

Ca un prim pas spre tranziţie, claritatea morală este cheia succesului unei democraţii. În statele din America Latină, nimeni nu ezită să afirme că dictaturile militare au fost momente tragice, soldate cu mii şi mii de victime. Într-o ţară în care şeful statului va declara că sistemul comunist a fost unul abominabil, fondat pe teroare, manipulare şi duplicitate, oamenii vor simţi că respiră un aer mai curat. La 19 ani dupa căderea zidului Berlinului, multe state din fostele ţări comuniste din Europa Centrală au făcut progrese remarcabile în tranziţia spre o economie de piaţă şi democraţie pluralistă, însă chiar şi în cazul ţărilor care au înregistrat cele mai mari succese în procesul de tranziţie mai sunt necesare încă reforme structurale şi politici macroecomomice solide.4 http://www.romanialibera.com/articole/articol.php

5

1.4. Introducerea democraţiei în România

George Orwell spunea „în cazul unui termen ca democraţia nu numai că nu avem o definiţie acceptată, dar incercării de a formula una i se rezistă din toate părţile…. Apărătorii tuturor regimurilor susţin că acestea sunt democratice, temându-se că ar fi nevoiţi să renunţe la acest termen dacă el ar ajunge să aibă un sens anume”.

Democraţia în România începe cu Revoluţia din 1989 .Această revoluţie a exprimat neajunsurile regimului şi şoaptele tot mai insistente ale oamenilor despre iminenţa schimbării lui Ceauşescu. Astfel noului regim instaurat, care era direct condiţionat de aceste neajunsuri de ordin economic, i se pretindea rezolvarea urgentă a problemelor de strictă necesitate: alimentaţie şi utilităţi. Acestea erau problemele cele mai stringente în România în 1989.

Ideile oamenilor despre democraţie se rezumau la rezolvarea acestor probleme şi pentru ei, orice regim putea fi compatibil cu ideea de democraţie, iar ei vor fi multumiti. Lumea dorea să păstreze ceva şi să schimbe ce nu merge, nu dorea schimbări radicale. De altfel legitimitatea regimului comunist consta în faptul că asigura un nivel de subzistenţă sigur, la costuri cât mai scazute şi un anumit nivel de prosperitate, iar în schimb oamenii aveau grijă să nu conteste această legitimitate. De îndată ce regimul nu mai era în stare să asigure acest lucru, liderii erau schimbaţi. Bineînţeles în interiorul aceluiaşi regim comunist.   Când vorbim despre imobilitatea marii mase a populaţiei şi a nomenclaturii trebuie să luăm în considerare cel puţin două aspecte. Dimensiunea enormă a PCR, cel mai mare partid comunist din Europa de Est şi gradul mare de inclusivitate al regimului trebuie să se fii bazat pe mai mult decat ideologie şi propagandă:o reţea interdependentă de relaţii personale şi siguranţa anumitor avantaje acordate membrilor activi şi controlul total şi personal asupra acestora. Este greu de crezut că oamenii în 1990 ar fi putut admite reforme radicale democratice în primul rând de teama pierderii acestor avantaje, dar şi pentru că democraţia reprezintă concurenţă şi un viitor nesigur . Atunci când Gorbaciov a iniţiat Perestroika şi Glasnostul, probabil şi-a imaginat că aceşti oameni care au trăit jumatate de secol sub comunism vor iniţia reforma, dar în interiorul aceluiaşi regim comunist. În fond , ei nu cunoşteau decât acest regim şi în cadrul lui ştiau să se descurce cel mai bine.

Şi totuşi, Revoluţia din 1989 nu a fost doar expresia nemulţumirilor economice. Imaginea ei o reprezintă mulţimea din stradă, studenţii şi intelectualii, cei care doreau

6

despărţirea de comunism nu de o reformare a lui. Zecile de mii de studenţi şi de intelectuali adunaţi pe străzi nu doreau o simplă transformarea a regimului totalitar al lui Ceauşescu şi păstrarea comunismului: cereau libertatea democratică:lucru incompatibil cu dorinţa marii mase a oamenilor, a nomenclaturii şi a elitelor postcomuniste. Astfel se poate explica de ce demonstranţilor pro democraţie din Piaţa Universităţii li s-a alăturat restul populaţiei începând cu anunţul FSN de a concura în alegeri.. Revoluţia din 1989 s-a desfăşurat pe două nivele: cea a marii mase a oamenilor şi a nomenclaturii, care erau animaţi de revendicări economice şi transformări lente şi cea a manifestanţilor, a studenţilor şi intelectualilor, care doreau schimbarea totală a regimului. Considerând toate aceste afirmatii ,românii au avut curajul sa înlăture guvernul comunist şi să ia măsuri pentru a implementa democraţia. Pluripartidismul, o condiţie esenţială a democraţiei a fost printre primele principii aplicate şi în 1990 românii au participat la alegeri libere. Primul Parlament democratic este cu atât mai important cu cât în timpul său a fost adoptată prima constituţie democratică în care s-au statuat principiile unei guvernări democratice şi s-a realizat separarea puterilor în stat. Au urmat reforme şi legi ce au avut ca obiect instaurarea şi consolidarea democraţiei: legi , reforme economice, politici sociale, populaţia a întâmpinat bucuroasă o largă varietate de drepuri şi libertăţi cetăţeneşti de care nu s-a bucurat până atunci. În primii ani după revoluţie, executivul a întâmpinat dificultăţi în implementarea noilor politici datorită lipsei de experienţă în guvernarea bazată pe democraţie precum şi a mentalităţii poporului. Astfel s-a ajuns la o creştere majoră a ratei inflaţiei, a şomajului ,o devalorizare a monedei naţionale precum şi manifestări de nemulţumire din partea populaţiei şi a sindicatelor (mineriadele). Imediatele guvărnări de după revoluţie au început procesul de tranziţie care s-a demonstrat a fi un drum lung şi anevois, presărat cu criticii din partea cetăţenilor al căror nivel de trai scăzuse considerabil. O altă problemă a fost inexistenţa societăţii civile-element esenţial pentu a putea încadra România printre statele democratice-care lipsea de câteva decenii din cauza regimului comunist.Ajungând la putere partide precum PSD şi CDR ,fiecare a înlăturat seturi de legi esenţiale din guvernările precedente pentru a le înlocui cu altele noi dar nu şi mai bune, astfel ajungâdnu-se la dezechilibru în cadrul organului legiuitor dar şi la dezorientarea cetăţenilor care blamau edilii locali şi centrali. Următoarele guvernări au încercat să pună în aplicare noi reforme care au reuşit să stabilizeze economia tării şi să fundamenteze un stat democratic.Meritul nu este a lor integral ci a tuturor guvernelor democratice de după ’89 care au implementat această manieră de a gândi şi acţiona în toate sectoarele vieţii civile, încurajând formarea de noi instituţii şi de dezvoltare a politicilor sociale de protecţie a cetăţeanului împotriva abuzurilor statului. În anul 2008 putem spune că drumul lung pe care l-au parcurs românii în încercarea de a consolida democraţia se apropie de final.

.

7

1.4.1 Societatea civilă în România după 1989

Prăbuşirea regimului Ceauşescu şi schimbările survenite în perioada următoare au reprezentat o cotitură în evoluţia societăţii civile din România.Dacă în perioada anterioară construirea unei societăţi civile şi manifestările acesteia erau impiedicate de către putere prin orice fel de mijloace, după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, făurirea societăţii civile a devenit o cerinţă invocată de toţi chiar dacă nimeni nu ştia prea bine cum trebuie procedat şi cam ce ar trebui să se aştepte de la aceasta. Societatea civilă reapare, în primul rând ca subiect al discursului public, prin apelul privitor la necesitatea construirii ei. Realităţile nu erau însă neapărat pe măsura nevoilor declarate, iar dificultăţile se dovedesc a fi mai mari decât se crezuse în euforia ce a urmat inlăturării regimului Ceauşescu. Dificultăţile construirii unei societăţi civile în România erau în bună măsură generate chiar de situaţie, specific nu doar României, ci tuturor ţărilor ce ieşiseră dintr-un regim comunist în care se distrusese tocmai societatea. Aceste dificultăţi au fost puse în lumină de Alain Touraine într-o comunicare susţinută în noiembrie 1990, intitulată "Natură societăţilor postcomuniste". Sociologul francez observă că dacă modelul occidental era ca existenţa unor actori sociali autonomi să premeargă constituirea societăţii civile (adică există actori sociali şi economici suficient de puternici pentru a câştiga în confruntarea cu puterea absolută) în ţările postcomuniste situaţia este cu totul diferită. După cum se observa în ţările care ies din regimuri comuniste, dimpotrivă, societatea e slabă iar economia este în criză Nu este vorba de a elibera actorii sociali de povara unui Anciene Regime injust şi ineficace; este vorba de a inventa o societate. Punctul de sosire spre care se îndreaptă privirile noastre : spre occidentali, spre crearea unei societăţi civile autonome, adică da actori sociali posedând o identitate culturală şi o anumită orientare politică. Deoarec de-a lungul deceniilor totalitarismul a suprimat societatea este nerealist să se creadă că odată căzut regimul comunist, se instalează de la sine o societate de tip occidental. Toate formele de adopţie - sau de refuz - a socieţăţii civile sunt elemente instabile şi contradictorii ale politicii dificile.

.

Unul din primele studii referitoare la fenomenul de emergenţă a socităţii civile în România i se datorează lui Gail Kligman şi a fost publicat în 1990. Ea se bazează pe o cunoaştere directă a realităţilor din ţară întrucât a vizitat România de câteva ori înainte de revoluţie (în 1974, 1980) şi a revenit curând după aceea în februarie 1990. Cu acest prilej, ea surprinde unele dintre dificultăţile specifice României, care o disting de celelalte ţării fost-comuniste, în făurirea unei societăţi civile.

8

În februarie 1990 Kligman a avut prilejul să urmărească şi să î n r e g i s t r e z e turbulenţele manifestaţiei de pe străzile capitalei, cu minuţiozate „etnografică” ea a notat sloganurile perioadei, pe care le redă bilingv, în română şi engleză. Această experienţă i-a permis să surprindă discrepanţele dintre manifestările violente de pe stradă şi nevoile reale ale construirii societăţii civile. Ea notează că: "puterea publică poaste să nu fie cel mai bine realizată prin demonstraţii de stadă continue. Cererile prezentate „jos Ceauşescu” denotă aceasta problemă. Una este răsturnarea unei dictaturi şi cu totul altceva intemeierea unei sfere publice democratice şi a societăţii.5 civile."Într-o formulare şi mai Clara: "Practicile democratice cer toleranţă, efort, atenţie şi rădbdare pentru a le dobândi şi menţine. Nici unul din aceste atribute nu există în prezent în abundenţă în cultura politică şi evidenţiază faptul că, datorită caracteristicilor opresive ale regimului Ceauşescu ,nu a existat nici o experienţă a culturii politico paralele, Kligman consideră că "În România, dată fiind istoria sa recentă, instaurarea vieţii publice este premisa construirii unei societăţi civile şi a unei sfere publice democratice"6; aceasta inseamnă că "românii trebuie să inveţe calea asocierii şi să se dezveţe de dinamicile fricii, generând atomizarea"ş. Analizând exclamaţia victorioasă a românilor, după revoluţie, potrivit căreia ei au

realizat in zece zile ceea ce în Polonia a necesitat zece ani (înlăturarea comunismului), Gail Kligman formulează în felul următor concluzia acestui studiu: "Această diferenţă între zece ani şi zece zile — Polonia şi România — subliniază tocmai absenţa în România a vreunei activităţi a nuclelor de bază ale societăţii civile. Lipsind pe toate căile de drepturi aproape întreaga populaţie, fostul regim a lăsat în urmă o serie de comportamente adânc înrădăcinate, care nu vor fi abandonate cu usurinţă.0 asemenea concluzie era oarecum de aşteptat la doar câteva luni de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, deoarece, dincolo de ruptura pe care au produs-o evenimentele din decembrie 1989, au existat şi factori de continuitate care au influenţat şi ei evoluţiile societăţii civile. Dacă la început s-a crezut că procesul construirii societăţii civile este marcat în primul rând de discontinuitate, prin ruptura cu "epoca Ceauşescu", ulterior, au putut fi constate, şi după revoluţie, dificutăţile reale pe care le întâmpină afirmarea acesteia. În încercarea de a explica această situaţie, au fost puşi în evidenţă factori care continuau, şi acum, să perturbe coagularea nucleelor societăţii civile, asa cum o făcuseră şi înainte. S-a dovedit aşadar că nu avem de-a face doar cu o cezură, ci şi cu o continuitate.Cei ce au urmărit cu atenţie evoluţiile societăţii civile din România de după 1989 au pus, din nou în evindenţă rolul important pe care îl joacă naţionalismul în dauna spiritului.

0 analiză a societăţii civile româneşti găsim şi în cartea, Alinei Mungiu „Românii

5.Gail Kligman, "Reclaiming tbe Public: a Reflection on Creating Civil Society in Romania", in Eastern European Politics and Societies, vol. 4, nr. 3 (Fall),1990, p.411

6ibidem p.400

9

după’89.Istoria unei neintelegeri” . Propunându-şi, în mare să indice evoluţiile din România post-revoluţionară şi să realizeze totodată o înregistrare a stării prezente, lucrarea contine şi un subcapitol dedicat societăţii civile."Societatea civilă în România. Conştiniţa zilnică a electoratului" conţine, în conformitate cu scopul întregii lucrări, o înregistare a situaţiei de fapt. Astfel, cu referire directă la societatea civilă, ea scrie: "Realitatea este că nu se poate vorbi de aşa ceva în sensul pe care cehii sau polonezii îl dădeau termeului, de o alianţă, o organizare autonomă a populaţiei faţă de structurile de stat. În Romania nici înainte, nici după căderea lui Ceauşescu nu a existat nici o organizaţie a opozanţilor şi sau ai comunismului, şi nici un fel de organizaţie civilă în general."7. Situaţia s-ar explica în bună măsură prin faptul că pentru majoritea electoratului "noţiunea de conştiinţă civică nu are nici un sens, la fel ca ac-eea de drepturile omului"8. Preferând observaţia lucidă oricărei variantă de wishfull thinking, autoarea remarcă: "Enorma majoritate a publicului nu a aderat la nici o organizaţie şi nici nu a fondat vreuna, astfel este la această oră imposibil de afirmat că în România a existat o adevărată societate civilă. Există doar un program de creare a societăţii civile al unui grup de intelectuali, dar acesta nu se poste substitui emergenţei sociale spontane."9

Într-un text publicat în "Societatea civilă sau frumoasa fără corp", Sorin Antohi pare să împărtăşească şi el, această opinie, atunci când scrie: "Situaţia societăţii civile româneşti pare problematică în mai 1996, după ce o parte din fantasmele colective ale schimbării s-au resorbit ori s-au transformat în contrariul lor, ca urmare al eşecului evident al tranziţiei. " 10.

Problema societăţii civile Române a continuat pe perioada tranziţiei , a reformelor şi nu a găsit ieşire decât la 10 ani după Revoluţie, în 1999, când programele economice şi sociale au ajutat la formarea clară a unei gândiri civice a populaţiei ,când oamenii de rând au înţeles ce înseamnă democraţie şi spirit civic.În România încă mai au loc transformări ale societăţii civile, sub influenţa ţărilor mai dezvoltate, însă ceea ce a fost necesar pentru ca democraţia să se instaureze s-a realizat.

7 Alina Mungiu, Românii după '89. Istoria unei neinţelegeri, Humanitas, Bacardi, 1999, p. 117

8 ibidem, p. 118.9 9 ibidem, p. 120.î10 Sorin Antohi, "Organizaţiile neguvanamentale româneşti din domeniul civic", in Dilemo, tir. 17ş/1996.

10

CAPITOLUL II Consolidarea democraţiei

2.1 Repere teoretice pentru a consolida o democraţie Noţiunea de consolidare democratică are o însemnătate deosebită, referindu-se la o mai bună organizare a instituţiilor democratice.Contrar opiniilor, consolidarea nu se referă la adâncirea democraţiei ci la menţinerea ei, securizând instituţiile de orice tentativă de totalitarism sau monopol.Acest concept este important pentru scopurile practice , deoarece o democraţie poate fi protejată deşi având instituţiile slabe, în acelaşi timp o altă democraţie poate să se prăbuşească deşi este puternic ancorată.

2.1.1 Condiţiile consolidării democraţiei

2.1.1.1 Cele 3 condiţii minimale

E necesar să începem prin a spune câteva cuvinte despre trei condiţii minimale ce trebuie îndeplinite înainte să existe posibilitatea de a vorbi despre consolidarea democraţiei. În primul rând, într-un sistem politic modern nu pot avea loc alegeri libere şi care să se bucure de autoritate, câştigătorii acestora, nu pot exercita monopolul forţei legitime, iar cetăţenii nu pot beneficia de o protejare eficientă a drepturilor lor prin domnia legii, decât dacă există un stat democratic. În al doilea rând, nu ne putem gindi la democraţie ca fiind consolidată decât în momentul în care tranziţia democratică luat sfârşit. 11 şi în al treilea rând, nici un regim nu trebuie să fie numit democratic, decât dacă

11 Juan.J.Linz,Alpred Stepan,Adam Przeworski,Michael Alvarez,Jose Antonio Cheibub, Fernando Limongi, Cum se consolidează democraţia, Ed.Polirom,Iaşi,2004

11

conducătorii săi guvernează democratic. Examinând statele din punctul de vedere al respectării celor trei condiţii,există mai multe sarcini ce trebuie duse la bun sfârşit, condiţii ce trebuie create şi atitudini şi comportamente ce trebuie cultivate înainte ca democraţia să poată fi caracterizată drept una consolidată. Încercând să definească democraţia consolidată, mulţi specialişti enumeră toate caracteristicile unui regim care ar îmbunătăţi calitatea generală a democraţiei, în schimb, nu adoptă o definiţie mai îngustă a consolidării democraţiei, una ce combină dimensiunile comportamentală, atitudinală şi constitutională. În fond, prin „democratia consolidate" ne referim la un regim politic în care democraţia , ca sistem complex de instituţii, reguli şi constrângeri modelate a devenit „singurul joc acceptat" (the only game in town). Din punct de vedere comportamental, democraţia devine singurul joc acceptat atunci când nici un grup politic semnificativ nu incearcă în mod serios să răstoarne regimul democratic sau să promoveze violenţa internă sau internaţională pentru a se separa de stat. Când se ajunge in această situaţie, comportamentul guvernului nou-ales, ce a lust naştere în urma tranziţiei democratice, nu mai este dominat de probleme privind modul în care trebuie evitată prăbuşirea democraţiei. Din punct de vedere atitudinal, democraţia devine singurul joc acceptat atunci când, chiar şi in faţa unor crize politice şi economice severe, majoritatea covârşitoare a populaţiei consideră că orice schimbare politică suplimentară trebuie să se realizeze în limitele procedurilor democratice. Din punct de vedere constituţional, democraţia devine singurul joc acceptat atunci când toţi actorii din societate se obişnuiesc cu ideea că în interiorul statului conflictul politic va fi rezolvat în concordanţă cu normele stabilite şi că violurile acestor norme sunt nu doar costisitoare, ci şi ineficiente. Pe scurt, o dată consolidată, democraţia devine obişuintă şi se internalizează în viaţa socială, instituţională şi chiar psihologică, precum şi în calculele politice pentru atingerea succesului. Atunci, definiţia de lucru a unei democraţii consolidate este următoarea12: Comportamental, un regim democratic, de pe un teritoriu, este consolidat atunci când nici un actor semnificativ naţional, social, economic, politic sau instituţional nu foloseşte resurse importante în încercarea de a-şi atinge obiectivele prin crearea unui regim nedemocratic sau printr-o desprindere de stat. Atitudinal, un regim democratic este consolidat atunci când o majoritate puternică a opiniei publice continuă se creadă că procedurile şi instituţiile democratice sunt cele mai potrivite pentru a guverna viaţa colectivă, chiar şi în contextul unor probleme economice majore şi al unei profunde insatisfaţtii

12 Juan J. Linz ,Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation : Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe .Ed.Institul European(1996).

12

faţă de cei care deţin puterea. în aceeaşi ordine de idei, regimul este consolidat şi când sprijinul pentru alternativele antisistem este destul de redus, sau este mai mult sau mai puţin izolat de forţele prodemocratice. Constitutional, un regim democratic este consolidat atunci când forţele guvernamentale şi cele neguvernamentale se supun şi se obişnuiesc cu rezolvarea conflictelor în limitele legilor, procedurilor şi instituţiilor specifice, care sunt aprobate prin noul proces democratic. Trebuie precizat se au în vedere avertismente importante. În primul rând, atunci când spunem că un regim este o democraţie consolidată, nu excludem posibilitatea ca la un moment dat, în viitor, să se prăbuşească datorită unei noi dinamici în care regimul nu poate rezolva un set de probleme. Al doilea avertisment este că democraţiile consolidate pot continua să-şi amelioreze calitatea prin creşterea nivelului minim al bunăstării economice a tuturor cetatenilor şi prin creşterea participării populare în viaţa politică şi socială a ţării.

2.1.1.2 Condiţiile interconectate ale consolidării democraţiei

Pe lângă un stat funcţional, pentru ca o democraţie să fie consolidată trebuie să existe sau să se creeze alte cinci condiţii interconectate şi mutual favorizante. În primul rând, trebuie să fie prezente condiţii pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi viguroase, în al doilea rând, trebuie să existe o societate politică relativ autonomă. În al treilea rând, pe tot teritoriul statului, toţi marii actori politici, în special guvernul şi aparatul de stat, trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi viaţa socială În al patrulea rând, trebuie să existe o birocraţie de stat, la dispoziţia noului guvern democratic şi în al cincilea rând, trebuie să existe o societate economică instituţionalizată. În continuare vom explica ce presupune modelarea acestui set de condiţii interconectate.

Prin conceptul de „societate civilă"13 ne referim la acea a renă a societăţii,unde indivizi, mişcări şi grupuri. cu organizare proprie şi relativ autonome încearca să articuleze valori, să creeze asociaţii şi solidarităti şi să-şi promoveze interesele. Societatea civilă poate include numeroase mişcări sociale (spre exemplu, grupuri feminises, asociaţii de proprietari, grupuri religioase şi organizaţii ale intelectualilor), precum şi asociaţii din toate straturile sociale (cum ar fi sindicate, grupuri antreprenoriale şi asociaţii profesionale).

Prin conceptul de „societate politică" înţelegem acea arenă în care actorii

13 ibidem

13

politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice şi a aparatului de stat. Prin ea insăşi, societatea civilă poate distruge un regim nedemocratic, dar consolidarea democratică (sau chiar şi intreaga tranzitie democratică) trebuie să implice societatea politică. Consolidarea democratică necesită ca populaţia să dezvolte o apreciere faţă de instituţiiile centrale ale unei societăţi politice democratice - partidele politice, legislativul, alegerile, regulile electorate, conducerea politică şi alianţele dintre partide14. Este important de subliniat nu numai diferenţa dintre societatea civilă şi societatea politică, ci şi complementaritatea lor.

2.1.1.2.1 Statul de drept.Constituţionalismul

Pentru a se obţine o democraţie consolidată, gradul necesar de autonomie al societăţii civile şi politice trebuie să fie înrădăcinat şi sprijinit de a domnia legii. Toţi actorii semnificativi - în special guvernul democratic şi aparatul de stat - trebuie să. fie menţinuţi responsabili şi deprinşi cu domnia legii. Pentru tipurile de societate civilă şi societate politică pe care tocmai le-am descris, o domnie a legii animată de un spirit al constituţionalismului este o condiţie indispensabilă. Constituţionalismul, care nu trebuie să fie confundat cu majoritarismul, reclamă un consens relativ puternic în ceea ce privşte Constituţia şi în special un angajament faţă de procedurile ,,autolimitative" de guvernare, ce pot fi modificate numai cu majoritatea excepţională. De asemenea, necesită o ierarhie clară a legilor, interpretată de un sistem juridic independent şi susţinut de o puternică cultură juridică în societatea civilă.

Emergenţa unui stat de drept sau, mai corect spus, un stat supus legii -a fost una dintre cele mai mari cuceriri ale liberalismului din secolul al XIX-lea (cu mult înaintea democratizării complete) în Europa continentală şi, într-o anumită măsură şi în Japonia.

Statul de drept modern este fundamental pentru a face ca democratizarea să fie posibilă, din moment ce în lipsa lui, cetăţenii nu şi-ar putea exercita drepturile politice în deplină libertate şi independenţă. Acesta este crucial pentru consolidarea democraţiei. Este cea mai importantă modalitate continua şi regulată prin care guvernul ales şi administraţia de stat se supun unei reţele de legi, tribunale, agenţii semiautonome de control şi norme ale societăţii civile, care controlează tendinţele ilegale ale statului şi, totodată, îl fixează ferm într-o reţea interconectată de mecanisme ce necesită transparenţă şi responsabilitate.Consolidarea democraţiei presupune un asemenea stat controlat de legi şi fixat de constrângeri. într-adevăr, cu cât mai multe instituţii ale statului functionează după principiul statului de drept, cu atât este mai mare calitatea

14 Robert A.Dahl, Poliarhiile,Participare şi opoziţie ,Institutul European,Iaşi 2000Dahl prezintă în cartea sa Polyarchy opt garanţii instituţionale care nu pun problema alegerilor în acest fel,ci se leagă de politicile guvernamentale.

14

democraţiei şi societatea este mai bună.Constituţionalismul şi domnia legii trebuie să decidă ce posturi publice vor fi ocupate

prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleşi deţinătorii acestor posturi şi definirea şi limitarea puterii acestora, astfel încât oamenii să dorească să participe şi să accepte rezultatele jocului democratic.

2.1.1.2.2 Birocraţia utilizabilă

Condiţiile prezentate au o probabilitate foarte mare de a fi satisfăcute acolo unde găsim şi o birocraţie ce poate fi folosită de liderii democratici şi o societate economică instituţionalizată.

Democraţia este o formă de guvernare în care drepturile cetăţenilor sunt garantate şi protejate. Pentru a proteja drepturile cetăţenilor şi a oferi alte servicii de bază cerute de aceştia, o guvernare democratică trebuie să-şi poată exercita eficient pretenţia pentru un monopol al folosirii legitime a forţei pe teritoriul său. Chiar dacă statul nu ar avea alte funcţii decât acestea, ar trebui să introducă taxe obligatorii pentru a plăti poliţiştii, judecătorii şi serviciile de bază. Prin urmare, o democraţie modernă are nevoie de capacitatea efectivă de a comanda, reglementa şi colecta veniturile din taxe. Pentru aceasta e nevoie de un stat funcţional, cu o birocraţie care să poată fi folosită de noul guvern democratic.

În zilele noastre, în multe zone ale lumii - în special în părţi din fosta Uniune Sovietică - nu există un stat care să funcţioneze în mod adecvat. Insuficienta capacitate a statului de a impune taxe sau o ,,prezenţă" normativă şi birocratică redusă pe o mare parte din teritoriul său, astfel încât cetăţenii nu pot cere în mod eficient ca drepturile să le fie respectate.

2.1.1.2.3 Societatea economică

Ultima condiţie folositoare pentru o democraţie consolidată priveşte economia, o arenă care ar trebui numită „societate economică!". Niciodată nu a existat şi nu poate exista o democraţie consolidată care să aibă o economie de comandă (excepţie făcând perioadele de război). În al doilea rând, niciodată nu a existat - şi probabil nu va exista vreodată - o democraţie modernă consolidată care să aibă o economie de piaţă pură. Democraţiile moderne consolidate necesită un set de norme, instituţii şi reglementare acceptate şi modelate sociopolitic ce mediază între stat şi piaţă.

Bazându-ne pe argumente teoretice, presupunem că e nevoie cel putin de un grad însemnat de autonomie a pieţei şi de diversitate a proprietăţii în economie pentru a conferi independenţă şi vigoare societăţii civile, ceea ce i-ar permite să-şi aducă o contribuţie semnificativă intr-o democraţie. În mod similar, dacă proprietatea se află în mâinile statului, împreună cu toate deciziile ce privesc stabilirea preţurilor,

15

munca, oferta şi distribuţia, nu poate exista autonomie relativă a societăţii politice, necesare pentru o democraţie consolidată.

Pieţele necesită contracte întărite de lege, emisie de monedă, standarde reglementare pentru măsuri şi greutăţi şi protejarea proprietăţii publice şi private. Aceste cerinţe dictează rolul statului în economie deoarece chiar şi cele mai bune pieţe se confruntă cu ,,eşecuri" ce trebuie corectate, astfel încât piaţa să funcţioneze bine. Nu în ultimul rând, Adam Smith, un avocat al ,mâinii invizibile" a pieţei, a recunoscut că statul este necesar pentru a îndeplini anumite funcţii şi a identificat trei sarcini importante ale acestuia : datoria de a apăra societatea de orice atac sau invazie din partea altor societate independente ; în al doilea rând, datoria de a apăra orice membru al societăţii de nedreptăţi sau implicări din partea oricărui alt membru al societăţii, adică datoria de a stabili o bună împărţire a dreptăţii; şi în al treilea rând, datoria de a infăptui şi întreţine anumite lucrări publice, anumite instituţii publice a căror înfăptuire şi întreţinere nu pot constitui niciodată interesul unui particular sau al unui număr mic de particulari cărora profitul nu le-ar putea restitui niciodată cheltuielile, în timp ce unei societăţi întregi i-ar putea produce mult mai mult decât restituirea cheltuielilor. Consolidarea democratică necesită instituţionalizarea unei pieţe reglementate politic. Acest lucru reclamă o societate economică, ce necesită, la rândul ei, un stat eficient. Înteleasă în mod corect, democraţia este un sistem bazat pe interdependenţă unde nici o arenă nu poate funcţiona corect fără un anumit suport din partea altei arene sau, deseori, din partea tuturor celorlalte şi mai mult decit atât, fiecare arenă din sistemul democratic are un impact asupra celorlalte arene. De exemplu, societatea politică conduce birocraţia guvernamentală şi produce cadrul de reglementare ce ghidează şi controlează societatea economică. Prin urmare, într-o democraţie consolidată au loc medieri constante între arenele principale, fiecare dintre ele fiind influenţată de celelalte. Când vorbim despre economie şi democraţie trebuie să ne referim în mod obligatoriu la calitatea vieţii publice care este în mare măsură o reflecţie nu a caracterului democratic sau nedemocratic al regimului, ci a calităţii celorlalte instituţii.

Deciziile de politici publice luate de guverne şi legiuitori democratici afectează cu siguranţă calitatea vieţii, în special pe termen lung. Calitatea generală a unei societăţi nu poate fi confundată cu calitatea democraţiei întrucât aceasta contribuie pozitiv sau negativ la calitatea societăţii şi implicit şi a calităţii vieţii publică

.

2.1.1.2.4 Depăşirea conflictelor interne

Două dintre cele mai amintite obstacole în faţa consoliriidării democratice sunt pericolele ridicate de conflictul etnic în statele multinaţională şi dezamăgirile populare legate de

16

speranţele de îmbundătăţire a stării economice în statele ce trec simultan prin reforme economice şi politică. Acestea sunt probleme reale. Teoreticienii, precum şi practicienii democraţiei, trebuie să recunoască faptul că într-un stat poate exista mai mult de o „naţiune cu conştiinţă de sine" şi că pot aprea recesiuni economice prelungite după începutul tranziţiei democratice. Bazându-ne atât pe dovezi empirice, tit şi pe dovezi teoretice,observăm că democraţia poate face paşi importanţi în direcţia consolidării, chiar şi în aceste condiţii.

Totuşi, în multe ţări care nu sunt încă democraţii consolidate, politica unui stat-naţiune are deseori o logică diferită de o politică democratică. Prin politica unui stat-naţiune înţelegem acea politică în care liderii statului urmăresc ceea ce Rogers Brubaker numeşte „politici de stat care naţionalizează", al căror scop este creşterea omogenităţii culturale. Conştient sau inconştient, liderii emit mesaje conform cărora statul ar trebui să fie „al naţiunii şi pentru naţiune " în constituţiile scrise şi în politicile practicate, limba naţiunii dominante devine singura limbă oficială şi, ocazional, singura limbă acceptată în treburile publice şi în învăţământ; religia naţiunii este privilegiată (chiar dacă nu e declarată în mod necesar religie oficială) ; iar cultura naţiunii dominante este privilegiată în simbolurile de stat (cum ar fi steagul, stema naţională, chiar şi eligibilitatea pentru anumite tipuri de servicii militare) şi in mijloacele de socializare controlate de stat (cum ar fi radioul, televiziunea şi manualele). Prin contrast, politicile democratice din procesul de creare a statului sunt cele care subliniază o cetăţenie largă şi cuprinzătoare, ce acordă drepturi individuale egale pentru toţi.

Când aproape toţi rezidenţii unui stat se identifică cu o idee subiectiă a naţiunii şi când acea naţiune este virtual coextensivă cu statul, liderii guvernării pot urimări simultan politicile democratizării şi politicile statului-naţiune. Aceasta congruenţă dintre polis şi demos facilitează crearea unui stat-naţiune democratic.”Această lipsă de omogenitate tinde să exacerbeze problema atacurilor la adresa , statalităţii, care întâmpină dificultăţi în începerea unei tranziţii democratice ". O tranziţie democratică pune deseori în centrul politicii problema relaţiei dintre polis şi demos, de unde putem trage două concluzii15:

cu cât populaţia unui stat include în mai mare măsură o pluralitate de societăţi naţionale, lingvistice, religioase sau culturale, cu atât mai complexe devin politicile, de vreme ce un acord cu privire la fundamentele unei democraţii va fi mai dificil de obţinut.

deşi acest lucru nu inseamnă că este imposibilă consolidarea democraţiei în

15 Terry Lynn Karl, „The Hybrid Regimes of Central Europe", Journal of Democracy 6 (iulie 1995), p. 72-80,

17

state multinaţionale sau multiculturale, totuşi, înseamnă că e nevoie de o modelare politică, cu o grijă deosebită, a normelor, practicilor şi restructurare economică24.

Analizând dovezile relaţiei dintre creşterea economică şi democratizare în primii cinci ani ai Europei postcomuniste, privind numai datele economice brute, nici una dintre cele 27 de ţări din Europa postcomunistă, cu excepţia Poloniei, nu a cunoscut o crştere pozitivă până în anul 1992,în 1993 toate ţările postcomuniste fiinf încă sub nivelurile lor din 1989, în ceea ce priveşte producţia industrială dar dacă privim analiza impresiilor subiective ce privesc bunăstarea economică în şase ţări din centrul şi estul Europei, evaluarea pozitivă medie a fost 60,2 pentru sistemul economic comunist, dar pentru sistemul economic postcomunist a fost de numai 37,3 ipoteza „conectării strânse" ar prevedea că atitudinile faţă de sistemul politic ar scădea puternic la sondaj.În acelaşi sondaj respondenţii au apreciat că, în domeniile importante afectate direct de sistemul politic democratic, şansele şi experienţele lor de viaţă s-au imbunătăţit extrem de mult, chiar dacă ei au subliniat, de asemenea, că situaţiile economice personale s-au inrăutăţit. Cei mai mulţi dintre oamenii din centrul şi estul Europei aveau, în 1994, un orizont de ţinte destul de mare şi îşi exprimau optimismul ca până în 1999 performanţa atât a noii democraţii, cât şi a noului sistem economic se va îmbunătăţii semnificativ16.

Astfel, dovezile din Europa Centrală şi de Est susţin puternic argumentul că satisfacţia întârziată şi încrederea în viitor sunt posibile chiar şi atunci când există o intârziere recunoscută a îmbunătăţirii economice. Simultaneitatea rezultatelor politice şi economice rapide este, într-adevăr, dificilă - dar, din fericire, cetăţenii Europei Centrale şi de Est nu o percep ca fiind necesar!.

2.1.2 Teorii ale consolidării

Când alegerile şi libertăţile ce le însoţesc sunt instituţionalizate, s-ar putea spune că poliarhiia (sau democraţia politică) este consolidată, adică exista probabilitatea ca ea să fie trainică. Aceasta, alături de prevederea absenţei puterii de veto asupra autorităţilor alese, constitute definiţia influentă a ,,consolidării democratice"17 oferită de Juan J. Linz, care o numeşte o stare de fapt „în care nici unul dintre actorii politici majori, partide sau grupuri de interese, forţe sau instituţii organizate

16 Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century,

University of Oklahoma Press: Norman and London, 1991.

17 Juan J. Linz, Cum se consolidează o democraţie,

18

nu consideră că există o alternativă la procesele democratice de câştigare a puterii şi nici o instituţie sau grup politic nu pretinde dreptul de veto împotriva decidenţilor aleşi democratic.Democraţia trebuie considerată the only game in town. Alţi autori oferă definiţii mai extinse ale consolidării democratice, multe dintre ele centrate pe obţinerea unui grad foarte mare de ,,institutionalizare"18 . De regulă, aceste definiţii nu consideră că alegerile sunt o instituţie . Ele se concentrează asupra unor organizaţii complexe, în principal executivul, partidele, parlamentul şi, uneori, puterea judecătoreasă. Multe studii de valoare au fost concepute din acest punt de vedere. Prin insăşi logica pe care o folosesc atunci când afirmă că multe poliarhii noi sunt neinstituţionalizate, totuşi aceste studii presupun, ca etalon comparativ, o perspectivă generică şi cumva idealistă asupra vechilor poliarhii.

Poliarhiile considerate a fi neconsolidate, neinstituţionalizate sau slab instituţionalizate sunt definite negativ exact din perspectiva a ceea ce le lipseşte : tipul şi gradul de institutionalizare pe care se presupune că le-au atins vechile poliarhii. Totuşi, definitiile negative mută atenţia de la construirea tipologiilor de poliarhii pe baza caracteristicilor specifice şi descrise pozitiv ale fiecărui tip. Asemenea tipologii sunt necesare, printre altele, pentru identificarea probabilităţii de trăinicie a fiecărui tip în parte, pentru explorarea tiparelor de schimbare şi pentru clarificarea dimensiunilor variate, la nivelul cărora problemele calităţii şi performanţei poliarhiei pot fi discutate şi cercetate. Nu există nici o teorie care să ne poată spune din ce cauză şi în ce manieră noile poliarhii care au instituţionalizat alegerile îşi vor desăvârşi ”setul” instituţional sau, cu alte cuvinte, vor deveni „consolidate"19. Tot ceea ce putem spune e că, atâta vreme cât alegerile sunt instituţionalizate, este probabil ca poliarhiile să fie trainice. Putem adăuga ipoteza că aceasta probabilitate este mai mare în cazul poliarhiilor instituţionalizate formal.Fără a există o teorie despre model în care se intâmplă acest lucru şi despre cauzele ce ar sta la baza ei, este prematur se ne aşteptăm ca poliarhiile mai noi să devină in mod natural sau să fie forţate să devină „consolidate" sau „puternic instituţionalizate". În orice situaţie, o asemenea teorie poate fi elaborată pe baza unei descrieri pozitive a caracteristicilor principale pe care le au cazurile relevante.

2.1.3 Poliarhii, particularism şi responsabilitate

Există poliarhii, unele la fel de vechi precum Italia, India şi Japonia sau, în America Latina, Columbia şi Venezuela, care sunt încă trainice, deşi nu funcţionează după cum dictează regulile lor formale. Pentru a inţelege aceste cazuri, trebuie să

18 A.Bargan,Democraţia în socităţile plurale,Editura Poliron, Iaşi,200219 Ibidem.

19

ştim ce jocuri sunt, în realitate, jucate şi după ce reguli. Instituţiile sunt viguroase, mai ales când au adânci rădăcini istorice şi particularismul nu este o excepţie. El este o trăsătură permanentă a societăţii umane. Numai de curând şi numai în unele contexte instituţionale s-a reuşit temperarea lui prin norme şi reguli universaliste. În multe dintre noile poliarhii, particularismul sălăşluieşte în cele mai multe instituţii politice formale, totuşi ocuparea posturilor guvernamentale înalte este decisă de procesul universalist al numărării corecte a voturilor. Acest lucru arată că acestea sunt poliarhii, dar ele nu sunt nici cele pe care teoria democraţiei le imagina când se năştea din reflecţia asupra regimurilor politice din nord-vest şi nici ceea ce multe studii ale democratizării presupun că ar trebui să fie sau să devină democratic. Faptul că anumite poliarhii sunt instituţionalizate informal are consecinţe importante. Instituţionalizarea alegerilor înseamnă că existsă o responsabilitate electorală retrospectivă, o presă rezonabil de liberă şi diversele segmente active ale societăţii se îngrijesc ca unele acte strident de ilegale ale guvernului să fie expuse publicului (chiar dacă sunt rar sancţionate). Poliarhiia, chiar dacă nu este institutionalizată formal, marchează o victorie uriaşă asupra regimurilor autoritare de toate tipurile. Ceea ce lipseşte foarte mult totuşi este o altă dimensiune de responsabilitate,numită „orizontală”20 . Prin aceasta se înţelege controlul pe care instituţiile publice ar trebui să-l exercite unele asupra altora. Ideea de bază este că instituţiile formate au graniţe bine definite şi legate care delimitează exercitarea autorităţii lor şi că există agenţii de stat împuternicite să controleze şi să corecteze trecerile ilegale ale acestor graniţe de către vreun funcţionar sau vreo agenţie. Aceste granite sunt strâns legate de graniţa public-privat, prin faptul că cei care îndeplinesc roluri publice trebuie să respecte regulile universalise, şi orientate către public, şi nu să îşi urmărească propriile interese. Procesul universalist de alegeri corecte şi competitive supravieţuieşte în aceasta mare de particularism şi graniţe înceţoşate datorită atenţiei internationale şi a procesul de relatare în străinătate a neregulilor electorale. Alegerile corecte sunt principala, dacă nu chiar singura trăsătură care atestă în ochii altor guverne şi ai opiniei publice internaţionale faptul că unele ţări sunt democrate.Alegerile reprezintă un moment când functionează ceva similar responsabilităţii orizontale : partidele opuse celui de la guvernare sunt prezente în secţiile de votare, având interesul comun de a preveni fraudele. Alegerile creează o concentraţie maximă asupra problemelor de natură politică, dar şi asupra simbolurilor şi ritualurilor care insoţesc actul votării. În acest moment, simţul cetăţenilor pentru o corectitudine elementară se manifestă cu o intensitate specială.. Violările de orice tip sunt imediat anunţate public. Particularismul dominant, guvernarea delegativă şi slaba responsabilitate

20Robert A.Dahl, Poliarhiile,Participare şi opoziţie, ,Institutul European,Iaşi 2000

20

orizontală au cel puţin două consecinţe negative.Prima este că absenţa generalizată acontrolului face posibil ca practicile autoritare să se reafirme. Cea de-a doua este că, în ţările care au adoptat poliarhia în condiţii de inegalitate profundă şi crescândă, crearea şi implementarea politicilor devine din ce in ce mai favorabilă grupurilor de interese extrem de bine organizate şi de puternice din punt de vedere economic.

2.2 Separarea puterilor în stat

Prima constituţie democratică (cea din 1990) prevede separarea puterilor în stat şi relaţiile cetăţeanului cu guvernarea.Astfel,puterea executivă este atribuită Preşedintelui României şi Guvernului, cea legislativă revine Parlamentului şi cea judecătorească instanţelor de judecată şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Următoarele constituţii au încercat să aducă un plus de democraţie şi să le perfecţioneze pe cele anterioare.

2.2.1 Puterea executivăPuterea executivă este denumită şi prin termenii de “autoritate administrativă”,

sau “administraţie de stat”. Actuala Constituţie a României nominalizează în capitolul III (“Autorităţile publice”) instituţia “Guvernului”, care urmează celor ale parlamentului şi Preşedintelui României. Terminologia21 utilizată exprimă materializarea în practică a principiului teoriei separaţiei puterilor în stat. Structurile puterii executive sunt

a) şeful statului, dacă este astfel denumit de Constituţie; b) guvernul; c) ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice; d) organele locale ale administraţiei publice(primarul,prefectul,consiliul

local,consiliul judeţean) Între structurile executivului există o strânsă intercondiţionare , astfel încât nici Preşedintele şi nici Guvernul nu pot acţiona singuri (pentru orice proiect de lege semnat de oricare din miniştri, ceilalţi sunt solidari cu el, proiectul fiind în prealabil autorizat de membri guvernului, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri ), asigurându-se o conducere democratică a ţării De asemenea şi între Parlament şi Executiv există această relaţie, intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin22:a) puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire.

Sub acest aspect este de necontestat caracterul supraodonat al activităţii legislative.

21 Gh. Bichicean, Monarhia şi adunările de stări în Europa medievală, ed. a II-a rev. şi ad., Thausib, Sibiu, 2000

22 ibidem

21

b) Parlamentul aprobă programul executivului. Această aprobare este şi un vot de încredere în guvern. De regulă neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.c) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi obligat şi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii (vezi art.114 din Constituţia României/1991).d) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcţii ale Parlamentului. Deşi această funcţie pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune de o majoritate fidelă, ea rămâne o funcţie practică fundamentală. Această funcţie pune în mişcare în primul rând opoziţia, presa şi opinia publică. În statele cu instabilitate guvernamentală (vezi cazul Italiei) crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al Parlamentului, ci datorită decizii lor luate de stafurile partidelor politice. Dar dreptul de control al Parlamentului constituie un avertisment permanent pentru executiv şi ar trebui să fie, de asemenea, o garanţie contra eventualelor,

2.2.1.1 Reforme în administraţia publică

Realizarea reformei administrative în ţara noastră a fost impusă de transformările ce au avut loc dar şi pe plan european şi mondial în ultimul deceniu.Aceste transformări au determinat reconsiderări în ceea ce priveşte stabilirea raportului dintre administraţie şi societate cu privire la rolul statului în economie,precum şi a modului de funcţionare a infrastructurilor din administraţia publică.

Reforma în sistemul complex al administraţiei publice necesită schimbare de substanţă şi reorientări majore în ceea ce priveşte conceptualizarea modului de organizare,legături clare şi coerente între scopuri şi proceduri,între beneficiari şi ofertanţi,între producători şi consumatori de servicii publice, între cadrul legislativ şi instituţional creat pentru realizarea unei administraţii publice centrale şi locale eficiente.

În conceperea si punerea în practică a reformei în administraţia publică trebuie avute în vedere anumite principii :separarea funcţiilor politice de cele administrative , crearea unui serviciu public de carieră,profesional şi neutru politic , definirea clară a rolului, responsabilităţilor şi a relaţiilor dintre instituţii ,descentralizarea ,autonomia decizională ,transparenţa actului de guvernare şi a actului administrativ ,simplificarea procedurilor şi a actelor normative ,respectul faţă de cetăţean.

De asemenea se are în vedere factorul uman –funcţionarul public şi factorul structural-organizatoric.La acestea se adaugă o serie de proiecte de legi ce au ca scop creşterea nivelului de trai, reducerea birocraţiei şi protejarea cetăţeanului. -Legea finanţelor publice locale,care a creat mecanismele necesare pentru asigurarea şi utilizarea de resurse financiare suficiente proporţional cu competenţele, nevoile şi responsabilitaţile administraţiei publice locale;

-Legea privind regimul concesiunilor care a fost promovată şi care oferă posibilităţi suplimentare de finanţare pentru administraţia publica locală şi de contractare a serviciilor publice;

22

-Proiectul legii serviciilor publice de gospodărire comunală care stabileşte regimul serviciilor de proximitate,ca şi atribuţiile autorităţilor publice locale în vederea asigurării unor servicii publice mai eficiente;

-Legea privind impozitele şi taxele locale, posibilitatea contractării la stabilirea domeniilor şi a nivelului taxelor locale, colectarea taxelor şi a impozitelor locale,posibilitatea contractării de împrumuturi de către autorităţile administraţiei publice locale,precum şi instituirea unui sistem optim de verificare şi control;

-Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia care defineşte patrimoniul public şi privat al statului şi al unitatilor administrativ-teritoriale cu delimitările de rigoare şi modalităţile de gestionare.

2.2.1.2.Instituţii noi create.ONG-uri După căderea regimului comunist, a avut loc o explozie a apariţiei de ONG-uri atât internaţionale cât şi naţionale, care vizau protejarea drepturilor cetăţenilor şi ofereau asistenţă socială. La scurt timp statul s-a sesizat şi a iniţiat proiecte de legi pentru facilitarea activităţii acestora. Astfel s-au adoptat Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Codul Fiscal al României, Legea nr. 215/2001 a administraţiei locale care ofereau cadrul legal pentru funcţionarea acestora iar statul a oferit sprijin financiar indirect organizaţiilor neguvernamentale în forma beneficiilor fiscale încurajând astfel şi susţinând activităţile lor generale. De asemenea şi cetăţeanul poate contribui prin finanţarea indirectă ce reprezintă sprijinul financiar(acei 2%) care nu include un transfer direct al banilor sau proprietăţii ci un beneficiu acordat organizaţiilor neguvernamentale care le permite să folosească bunurile respective pentru a-şi îndeplini obiectivele statutare. În România au fost înregistrate peste 1000 de ONG-uri,specializate în cele mai diversii domenii dintre care amintim organizaţii pentru protecţia mediului:Friends of the Earth-federaţie internaţională din 68 de ţari, A.R.I.N.-Asociaţia Română a Iubitorilor Naturii; pentru apărarea drepturilor omului şi a egalităţii : Human Rights Watch, Defending Human Rights Worldwide, Uniunea Femeilor Bihor, Asociatia Accept ce promovează drepturile LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) la nivel national; pentru promovarea valorilor culturale şi artistice:Uniunea Artiştilor Plastici ,pentru sprijinul copiilor şi tineretului: FRCCF, Uniunea Centrelor de Informare şi Consultanţă pentru Tineret, Youth Action for Peace – Romania; pentru acceptarea socială : Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA - UNOPA ; pentru reabilitare şi combatere a viciilor: Asociaţia Alianţa pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor. Activitatea susţinută şi încurajată de stat a organizaţiilor non-guvernamentale este o dovadă clară a implicarii acestuia în consolidarea valorilor democratice ,precum şi a gradului de conştiinţă democratică a societăţii civile din România.

23

2.2.2 Puterea legislativă

Parlamentul are un rol deosebit în sistemul politic al statului,o competenţă şi atribuţii specifice. Acestea trebuie să răspundă necesităţii şi să creeze condiţiile optime pentru ca voinţa poporului care l-a ales să fie exprimată corect. Fiind specifice înfăptuirii conducerii statului la cel mai înalt nivel, funcţiile parlamentului sunt în esenţă funcţii de conducere sau deliberative. El este considerat23 unicul organ legiuitor, iar funcţionaliatea sa democratică este asigurată de cele două camere formate din partidele politice ce au obţinut majoritatea parlamentară în urma alegerilor libere. Prin Constituţie se realizează un echilibru de putere între executiv şi legislativ 24, astfel încât unul nu poate legifera fără celălalt. Astfel, funcţia de intervenţie a executivului în activitatea legislativului se exprimă de obicei cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi a referendumului, astfel:a) Cu prilejul iniţiativei legislative - se constată că în toate sistemele constituţionale

guvernul are drept de iniţiativă legislativă. Potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor Parlamentare aproape 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală.

b) Cu prilejul promulgării legilor – aceasta este etapa finală în procesul complex de elaborare legislativă şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a acesteia. Deşi regula impune obligativitatea sancţionării, în multe cazuri Constituţia oferă posibilitatea ca şeful statului să ceară, pentru motive întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament.

c) Cu prilejul referendumului – în unele sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

Întreaga societate Românească a trecut prin reforme drastice începând cu 1989 iar cadrul acestora a fost reforma legislativă. Noţiunea de “reformă legislativă” este înconjurată de o aură de progres şi modernizare a sistemului legislativ. Pentru România, aceasta noţiune semnifică: întoarcerea în Europa, instaurarea democraţiei şi a supremaţiei legii şi condiţiile esenţiale pentru funcţionarea unei economii de piaţă libere. Măsurile de reformă au trebuit de aceea să păstreze ca obiectiv dăua lucruri: să fie adaptate spre a împlini scopul propus şi anume de stabilire a unei conduceri bazate pe lege, a unei economii de piaţă, participarea în procesul de integrare europeană şi de asemenea să contribuie la efectiva realizare a acestor obiective.

23 ***Constituţia României 2003 24 Despre suveranitate, Paris, 1955, p.256.

24

2.2.2.1 Constituţiile României.Asemănări şi deosebiri între Constituţiile din 1965,1991,2003.

Sistemul constituţional socialist român a însumat toate trăsăturile sistemelor totalitare de guvernare de tip marxist, cărora le-a dat o formă constituţională corespunzătoare condiţiilor concret-istorice şi realităţilor politice existente într-o etapă sau alta de evoluţie a statului.În Constituţia din 196525 s-au instituit ca lege următoarele ideii :a) renunţarea la principiul separaţiei celor trei puteri şi înlocuirea acestuia cu principiul unicităţii şi deplinătăţii puterii;b) înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid; c) subordonarea întregului aparat de stat partidului unic;d) concentrarea paterii de decizie statală - legislativă şi executivă - în mâinile unei elite restrânse şi influenţarea de către aceasta a puterii judecătoreşti, ceea ce a echivalat cu impunerea dictaturii proletariatului;e) restrângerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi subordonarea individului de către stat;f) absolutizarea luptei de clasă şi extinderea acesteia la toţi oponenţii clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;g) prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăţi şi dirijarea eforturilor tuturor forţelor sociale spre realizarea acestora. dar în beneficiul grupului politic minoritar;h) instituţionalizarea intervenţiei şi controlului statului asupra întregii vieţi economice şi social-politice şi întărirea în primele etape ale “construcţiei socialiste" a caracterului represiv al acestuia;

O dată cu revoluţia, o primă măsură a fost aceea a prezentării unei Constituţii democratice, aşteptată atât de mult de populaţie. În noiembrie 1991, primul Parlament democratic a adoptat ceea ce avea să fie temeiul democraţiei în România pentru următorii 12 ani. În aceasta se afirmă26 : titlul I,art1.3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile omului,libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, art2) (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în numele poporului. Cu această Constituţie , România şi-a făcut intrarea în familia ţărilor democratice, statuând principii care asigură o guvernare democratică pe baza separaţiei puterii în stat precum şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Imperfecţiunile acestei consituţii au fost retuşate

25 ***Constituţia din 196526 ***Constituţia din 1991, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991

25

în Contituţia din 2003, la a cărei redactare şi-au adus aportul 12 ani de democraţie.

2.2.2.2.Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

Constituţia din 1991 afirmă o serie de drepturi şi libertăţi ,un elemente de bază a oricărui regim democrat, care afirmă totodată noul statut al României.Aceste drepturi existau şi în doctrina comunistă însă ele erau suprimate .Astfel drepturi precum dreptul la libertatea de exprimare ,dreptul la libertatea de gândire sau dreptul la libertatea presei care erau interzise înainte de 1989 erau acum garantate prin lege. De asemenea s-au consacrat prin Constituţie:dreptul la libera circulaţie, accesul liber la justiţie,dreptul la libertatea individuală, la viaţa particulară, dreptul la informare, dreptul la asociere liberă, la grevă sau libertatea credinţei .

De asemenea, relaţia cetăţeanului cu autorităţile publice s-a modificat : din ’’tiranul nemilos’’27, statul s-a transformat în garantul drepturilor fundamentale, cetăţeanul având posibilitatea de a atrage atenţia administraţiei asupra eventualelor abuzuri, de a cere explicaţii asupra unor hotărâri a acesteia sau de a o acţiona în judecată.Cetăţeanului i se garantează: dreptul la informare :’’ Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal’’ , dreptul la petiţionare ’’ Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor’’ de asemenea dreptul de a se apăra de eventualele abuzuri: ’’ Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este indreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei’’. Prin acestea se asigură adevărata libertate a cetăţeanului, care poate cere socoteală statului pentru acţiunile sale, fără a fi asurpriţi,controlând activitatea guvernanţilor şi sesezându-i când legile lezează individul.

2.2.2.3 Legi ce au consolidat democraţia

De-a lungul celor 19 ani de când a fost îngropat comunismul, s-au adoptat o serie de legi şi hotărâri de guvern care au avut ca scop consolidarea democraţiei. Legea

27 Michael McFaul, The Fourth Wave of democracy and Dictatorship: Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, 2002,

26

fundamentală, Constituţia a fost deja dezbătută anterior urmând să ne axăm pe alte legi importante ce au avut acelasi scop.Una dintre acestea este   Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului     la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la 25 iunie 1998   ce permite cetăţeanului participarea(prezenţa) la adunările Parlamentului, asigurând publicitatea felului în care se iau deciziile în organul legislativ. O altă lege este Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, sau Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici   şi a unor persoane cu funcţii de conducere   ce permite observarea de către întreaga opinie publică a oricărei încercări de sustragere de fonduri sau obţinere de favoruri . Astfel se asigură o transparenţă totală în activitatea înalţilor demnitari dar şi ai simplilor funcţionari publici: Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici făcând mai uşor de depistat orice încercare de fraudă sau orice urmă de corupţie. Una dintre cele mai importante legi este   Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului   , creându-se în România o instituţie superioară care să se sesizeze în legătură cu eventualele abuzuri din partea administraţiei publice. Acestea sunt doar unele dintre legile care au dus spre o consolidare a democraţiei prin asigurarea unei guvernări juste şi bazate pe lege.

2.2.3 Puterea judecătorească

Legea Supremă asigură cetăţenilor ’’O Justiţie Imparţială’’ce terbuie realizată prin profesionalismul judecătorilor şi al celorlalte profesii juridice care conlucrează pentru ca instanţa de judecată să poată delibera liberă de orice influenţe, altele decât cele legale şi constituţionale. Justiţia este egală pentru toţi atunci când hotărârile unei instanţe de judecată sunt respectate de toată lumea iar în circumstanţe egale sunt luate hotărâri similare. Justiţia este unică atunci când există un set de valori fundamental umane care sunt respectate în orice imprejurări, de către orice persoană, în orice sistem judiciar, public sau privat. De-a lungul anilor s-a realizat o reformă a justiţiei care a avut ca obiective asigurarea supremaţiei legii şi a îmbunătăţirii accesului la justiţie. Deoarece în perioada comunistă instituţia judecătorească şi-a pierdut din credibilitate, fiind în directa subordonare a indicaţiilor liderilor PCR ,de-a lungul timpului puterea judecătorească a dovedit că îsi îndeplineşte menirea :organ de soluţionare a conflictelor şi de aplicare a normelor .Prin reforma judecătorească s-a urmărit: soluţionarea justă a cauzelor, administarea eficientă şi păstrarea încrederii publice , bazându-se pe patru modele:

1. Justiţia Penală – Protejarea Cetăţeanului

27

2. Justiţia pentru minori – Acţiuni corective 3. Justiţia civilă – Soluţionarea justă şi eficientă a cauzelor 4. Justiţia relaţiilor de familie – Protejarea valorilor familiale

Justiţia se bazează pe valori precum : accesibilitate, permiţând tuturor cetăţenilor dreptul la o judecată corectă, rapiditate şi rezolvare optimă prin reducerea birocraţiei ;egalitate de tratament, integritate şi corectitudine-precum şi pe pricipii cum ar fi consolidarea independenţei puterii judecătoreşti şi a separaţiei puterilor, respectul faţă de drepturile omului şi ale cetăţeanului, folosirea tehnologiilor moderne pentru eficientizarea administrării justiţiei, tarnspatenţa actului de justiţie, integritatea şi excelenţa profesională şi asigurarea compatibilităţii cu instituţiile europene şi acquis-ul comunitar, adoptarea celor mai bune practici europene şi cooperarea judiciară cu ţările europene pentru integrarea în spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie .

Puterea legislativă şi-a stabilit ca priorităţi pentru reformă 1. Reforma instituţiilor care administrează justiţia: Înalta Curte, CSM şi Ministerul Justiţiei şi a sistemului de organizare a instanţelor 2. Prevenirea şi combaterea corupţiei în sistemul de administrare a justiţiei 3. Reforma învăţământului juridic 4. Garantarea accesului liber la justiţie al cetăţenilor 5. Protecţia victimelor şi reintegrarea socială a deţinuţilor 6. Reforma profesiilor juridice 7. Reforma sistemului penitenciar

Sistemul judiciar este doar o parte din infrastructura care asigură funcţionarea Puterii Judecătoreşti . Alte acţiuni esenţiale care susţin eficient Puterea Judecătorească sunt educaţia juridică adecvată, existenţa unor profesii juridice interesate să promoveze spiritul moral al legilor, precum şi existenţa unor alternative legale la sistemul de justiţie public pe care cetăţeanul să le poată folosi pentru a-şi realiza interesele sale legitime în condiţii de eficienţă maximă atît pentru cel care le foloseşte cât şi pentru societate.

2.2.3.1 Deschiderea dosarelor securităţii

Pentru ca un stat de drept să funcţioneze sunt necesare două lucruri. Unu, un corp de legi clare şi necontradictorii care să fie universal cunoscute şi aplicate. Doi, un anumit echilibru al distribuţiei puterii sociale, astfel încât nici un grup de interese să nu poată călca sau schimba legile în propriul său interes şi în detrimentul altora.Un subiect extrem de delicat pentru opinia publică a fost deschiderea dosarelor ostei securităţi. Populaţia a cerut să ştie cine a făcut poliţie politică şi în special ce mari oameni politici au fost încadraţi în aceste sturucturi comuniste. Pentru societatea civilă, această iniţiativă a

28

însemnat încă un pas spre un stat democratic, rezolvarea vechilor subiecte tabu la care nu aveau acces şi în special aflarea adevărului despre acea perioadă nefastă.

Scoaterea la lumină a dosarelor Securităţii este o problemă complicată pentru toate lumea, în special pentru partidele parlamentare: unii s-au opus ,în vreme ce alţii au încurajat această iniţiativă. Ordonanţa de urgenţă 16/2006 care modifica Legea deconspirării Securităţii ca poliţie politică întocmită de specialişti păstrează dilemele vechii legi şi nu-i obligă pe deţinătorii de arhive să predea toate documentele. Propaganda liberală care anunţa începerea curăţeniei pe scena politică nu este realizabilă deoarece nu pot fi înlăturate vechile tertipuri prin care securiştii se împart în buni şi răi, iar dovezile represiunii comuniste sunt camuflate prin ştampila "siguranţă naţională".

Aliniatul 5 al Articolului 2 din ordonanţa de urgenţă care modifică legea CNSAS pre-cizează că  "Implicarea în activitatea de poliţie politică comunistă" este stabilită de "Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe baza datelor, probelor şi indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetării, precum şi prin orice înscrisuri prezentate de orice persoană interesată, în cazul lipsei, alterării sau

descompletării dosarului." Astfel s-a început audierea celor presupuşi a fi avut relaţii cu securitatea ,ţintindu-se un nivel cât ma înalt. Preşedintele României ,domnul Băsescu a recunoscut în campania electorală că înainte de 1989, prin natura ocupaţiilor sale, a fost nevoit să colaboreze cu Securitatea ceauşistă, precizând însă că nu a făcut poliţie politică. O altă anchetă priveşte verificarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, în special a candidaţilor vehiculaţi în presă pentru scaunul patriarhal.Verificarea oamenilor politici a continuat cu o lege a doamnei Monica Macovei ce privea deschiderea dosarelor magistraţilor.Urmările acestei decizii au fost făcute publice şi găsim într-un un extract din ziarul Ziua declaraţia domnului Ladislau Czendes, preşedintele Colegiului CNSAS: "Pentru 118 dintre judecătorii şi procurorii verificaţi, cercetătorii Colegiului au descoperit anumite indicii de colaborare, drept pentru care s-au întocmit tot atâtea probatorii. În urma dezbaterilor în şedinţă, s-a stabilit că 23 au colaborat cu Securitatea şi doi au fost agenţi ai Securităţii."28

O astfel de decizie de a face publice dosarele celor ce au făcut poliţie politică este de natură democratică, în acelaşi timp realizându-se o creştere a încrederii populţiei în organele de guvernare. Prin aceasta România a demonstrat că reneagă orice formă sau

28 Ziua,nr 4002,8 aug 2007

29

orice rămăşiţă de comunism şi că este pregătită să accepte democraţi în toate aspectele vieţii publice.

2.2.4. A 4-a putere în stat.Mass-media

Numită şi a 4-a putere în stat, mass-media a jucat un rol important în viaţa socială a Romîniei democratice. Desprinsă de regimul comunist în care se practica o cenzură notorie şi restricţii absurde , presa liberă renaşte odată cu Revoluţia. Precedentul fiind creat de cei de la Europa Liberă, jurnaliştii români au preluat puterea ce le revenea şi în decembrie 1989 au arătat populaţie ceea ce se întâmpla cu adevărat în pieţele marilor oraşe. Mass-media (televiziunea în special) au avut un rol deosebit încă de la Revoluţie, o conotaţie magică (efect, în primul rând, al supra-saturării publicului cu ceea ce s-a numit tele-revoluţie sau revoluţie în direct)Tele-revoluţia a însemnat, în egală măsură, revoluţia politică şi revoluţia comunicării.

Presa liberă a constituit un pilon al instaurării democraţiei, a adus la cunoştinţa publicului deciziile politice, reformele şi în special a realizat contactul cu Occidentul, cu modelele occidentale şi felul de viaţă liber , despre care românii ştiau prea puţin. Presa se orientează mai mult spre prezent: încearcă să explice tendinţele şi modelele tranziţiei, să reflecteze asupra statutului social al ceţăţeanului. Aceasta era aproape atât de oamenii de rând cât şi de liderii politici , încercând să transmită realităţile noii vieţi.

Guvernanţii au creat şi cadrul legislativ pentru funcţionarea presei oferind garanţii libertăţii de expresie şi autonomie presei, profesionalizarea jurnaliştilor prin instituirea unor instituţii de învăţământ de profil şi cel mai important s-a de-monopolizat media electronică.Ca proces firesc al evoluţiei au crescut brusc numarul de publicaţii, de posturi TV şi de radio, urmărind specializarea şi diferenţierea mediilor, în funcţie de nevoile unui public diferenţiat (minorităţi etnice, sexuale, religioase etc.) În prezent, presa a devenit o instituţie, în adevăratul sens al cuvântului. Constituie o componentă importantă a societăţii, fără de care viaţa noastră ar fi de neconceput.CNA şi-a luat rolul în serios şi, pe lângă aplicarea de amenzi posturilor de televiziune care încalcă legea, monitorizează atent felul în care este utilizată limba, în programele de radio şi de televiziune.Jurnaliştii consideră că jurnalismul este un meşteşug ce trebuie practicat cu respect pentru public, pentru limba română şi pentru înaintaşi; cu onestitate, în limitele legii şi eticii profesionale. Ei se consideră urmaşii unui lung şir de truditori ai limbii române, pentru buna şi corecta informare a publicului.

30

31