Resursele umane in Romania - Mobilitatea

teritorialaProf.univ.dr.Daniela Luminita CONSTANTIN; Prof.univ.dr.Cornelia

PARLOG;Prof.univ.dr.Eugenia LILEA

Cuprinsul cărţii:

Cuvant inainte

Capitolul 1 Resursele umane si fenomenul mobilitatii1.1 Populatia, resursele umane si forta de munca1.2 Mobilitatea si formele de manifestare1.2.1. Definitia mobilitatii1.2.2. Formele mobilitatii populatiei si fortei de munca1.3 Functiile mobilitatii1.4 Factorii si costul mobilitatii

Capitolul 2 Tendinte inregistrate in evolutia fenomenului mobilitatii in Romania si in alte tari2.1 Conjunctura economica2.2 Evolutia ocuparii si somajului2.2.1 Evolutia populatiei ocupate si a structurii acesteia2.2.2 Dimensiunile si evolutia somajului2.2.3 Structuri ale somajului2.3 Diferente regionale privind resursele de munca si utilizarea lor2.4 Evolutia fenomenului mobilitatii populatiei si fortei de munca in Romania2.5 Fluxuri migratorii interregionale2.6 Experiente pe plan international in analiza in fenomenului mobilitatii

Capitolul 3 Aspecte ale culegerii si pregatirii datelor pentru cercetarea mobilitatii, in vedereaprelucrarii lor automate3.1 Precizari teoretice3.2 Stabilirea informatiilor de intrare si a surselor de date3.3 Organizarea datelor3.3.1 Metode clasice de organizare a datelor3.3.2 Metode mixte de organizare a datelor3.3.3 Metode de exploatare a fisierelor de date3.4 Baza de date3.4.1 Prezentarea conceptului si aplicarea sa la cercetarea prezenta3.4.2 Proiectarea situatiilor finale3.4.3 Proiectarea intrarilor

Capitolul 4 Prelucrarea econometrica a datelor. Analiza tendintelor mobilitatii in Romania .4.1 Modele teoretice ale mobilitatii4.2 Aplicarea analizei dispersionale la studiul miscarii migratorii in Romania4.3 Utilizarea balantei sah a migratiei pentru descompunerea soldului migratoriu pe regiuni4.4 Cuantificarea fluxurilor migratorii cu ajutorul modelelor gravitationale4.5 Estimari privind evolutia potentialului uman al Romaniei si distributia fluxurilor migratorii in perioada2002 –2006. Implicatii economico-sociale in plan regional

Capitolul 5 Formularea politicilor in domeniul mobilitatii resurselor umane5.1 Mobilitatea fortei de munca si dezvoltarea regionala

Biblioteca digitala - detalii carte http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=212&idb=

1 of 2 04/12/2009 10:31

5.2 Politica regionala si politica ocuparii fortei de munca. Identificarea posibilitatilor de reactie fata detendintele estimate in evolutia fluxurilor5.2.1 Influenta strategiilor si politicilor regionale asupra fluxurilor migratorii5.2.2 Directii de actiune privind mobilitatea, rezultate din Planul National de Actiune pentru Ocupareafortei de munca5.2.3 Programe speciale destinate stimularii activitatilor economice in zonele cu un nivel scazutde dezvoltare5.2.3.1 Programele speciale destinate stimularii activitatilor economice in zonele defavorizate5.2.3.2 Programele privind incurajarea dezvoltarii sectorului IMM si impactul acestora asupradezvoltarii locale5.2.3.3 Programul PHARE5.2.3.4 Programul SAPARD5.2.3.5 Programul ISPA5.3 Concluzii

Bibliografie

Anexe

Biblioteca digitala - detalii carte http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=212&idb=

2 of 2 04/12/2009 10:31

Cuvânt înainte Lucrarea „Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială” reprezintă o abordare originală şi de mare actualitate a problematicii resurselor umane, din perspectiva mobilităţii teritoriale a acestora, permiţând evidenţierea principalelor tendinţe înregistrate în variaţia fluxurilor teritoriale ale populaţiei şi forţei de muncă şi previzionarea mişcării lor în viitor, identificarea şi analiza factorilor care influenţează aceste fluxuri, precum şi precizarea indicatorilor şi a metodelor care cuantifică statistic şi previzional fluxurile migratorii. În lucrare sunt analizate particularităţile mobilităţii teritoriale a resurselor umane din România, punându-se în evidenţă modificările intervenite în direcţia, intensitatea, distanţa şi structura fluxurilor migratorii, precum şi efectele acestora asupra structurii demografice, pe grupe de vârstă, sexe şi niveluri de pregătire profesională, atât în zonele de plecare, cât şi în cele de sosire. Se remarcă utilizarea unei game variate de metode (analiza dispersională, balanţa şah a migraţiei, modelul gravitaţional etc.), care studiază sub multiple aspecte mobilitatea şi reliefează tendinţele previzibile în evoluţia acesteia în anii următori. În legătură cu aceste metode sunt prezentate şi aspectele tehnice ale construirii bazei de date (sursele de date, metodele de prezentare şi organizare a datelor, forma rapoartelor), utile în analiza statistică a fluxurilor migratorii.

Pornind de la principalele efecte economice, sociale şi demografice ale mobilităţii teritoriale a resurselor umane, sunt evidenţiate strategiile şi politicile menite să influenţeze în sens favorabil acest fenomen (strategiile şi politicile regionale, Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă din România, programele speciale destinate stimulării activităţii economice în zonele defavorizate, programele privind încurajarea IMM). Rezultatele obţinute pe plan internaţional de cercetarea ştiinţifică în domeniu ocupă, de asemenea, un spaţiu important în cadrul lucrării, oferind posibilitatea reliefării influenţelor pe care le va avea pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană. O mare parte din lucrare este rezultatul studiilor întreprinse în cadrul unui contract de cercetare cu Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare, referitor la Mobilitatea forţei de muncă în România, inclus în Programul ORIZONT 2000.

Prof. univ. dr. Ion Gh. Roşca Prorector, Academia de Studii Economice Bucureşti

Capitolul 2

Tendinţe înregistrate în evoluţia fenomenului mobilităţii în România şi în alte ţări 2.1 Conjunctura economică

Analiza evoluţiei potenţialului uman al unei ţări, a diferenţierilor şi

stabilităţii sale teritoriale, nu se poate face izolat de contextul economic general. Utilizarea potenţialului uman este un factor esenţial în strategiile de dezvoltare economică şi este la rândul său dependentă de evoluţia economiei.

Tranziţia la economia de piaţă a României a generat un proces îndelungat, greoi de adaptare a mecanismului economic la noile realităţi. Declinul general al activităţii economice în anii ‘90 (vezi tabelul nr. 2.1, coloana 1) a avut un puternic impact negativ asupra nivelului de ocupare a forţei de muncă, producând şomaj cronic, la cote relativ înalte (tabelul nr. 2.1, coloana 2).

Tabelul 2.1

Anul Creşterea/scăderea %

a PIB faţă de anul precedent

Rata şomajului (%)

Rata medie lunară

a inflaţiei (%) 0 1 2 3

1990 -5,6 ... ... 1991 -12,9 3 10,3 1992 -8,8 8,2 9,6 1993 1,5 10,4 12,1 1994 3,9 10,2 4,1 1995 7,1 9,5 2,1 1996 4,0 6,6 3,8 1997 -6,1 8,9 8,0 1998 -4,8 10,4 2,9 1999 -1,2 11,9 3,7 2000 1,8 10,5 2001 5,3 9,2 2,2

Sursa: Calcule pe baza Anuarului Statistic al României, anul 2001, INS.

În ţara noastră, fenomenul şomajului – de dimensiuni reduse şi necunoscut, mascat înainte de 1989 – a început să se manifeste semnificativ din anul 1991 şi, în pofida unor evoluţii oscilante, a înregistrat o alură crescătoare pe termen lung. Într-o primă etapă (1991 - 1994), datorită restrângerii activităţii economice (îndeosebi în industrie), şomajul a sporit continuu, atingând un nivel maxim în luna martie 1994 (11,2%). Scurta perioadă de relansare economică din anii 1995-1996 a antrenat o tendinţă de diminuare a şomajului. Anul 1997 a marcat accelerarea restructurării, îndeosebi în industria minieră şi în cea prelucrătoare, cu costul reînscrierii şomajului pe o curbă ascendentă. A mai contribuit la aceasta şi apariţia, în anul 1997, a unor reglementări mai permisive în domeniul concedierilor colective, ceea ce a favorizat disponibilizări masive. Din anul 2000, rata şomajului a început să se reducă din nou, pe fondul reluării creşterii economice.

Tabelul 2.2

Anul Populaţia

ocupată (mil. pers.)

Rata de ocupare a resurselor de muncă (%)

Ponderea salariaţilor în populaţia ocupată

(%) 0 1 2 3

1990 10,84 82,0 75,1 1991 10,79 82,5 69,4 1992 10,46 79,6 63,4 1993 10,06 76,1 63,5 1994 10,01 75,6 61,9 1995 9,49 71,5 63,7 1996 9,40 70,1 62,8 1997 9,02 67,3 59,8 1998 8,81 66,0 58,8 1999 8,42 64,8 57,5 2000 8,63 63,2 56,4

Sursa: Calcule pe baza Anuarului Statistic al României, anii 1999-2001,

INS.

2.2 Evoluţia ocupării şi şomajului 2.2.1 Evoluţia populaţiei ocupate şi a structurii acesteia

Procesul de restructurare a economiei româneşti, caracteristic tranziţiei la economia de piaţă, a fost însoţit de o diminuare a potenţialului de utilizare a resurselor umane. Declinul general al activităţii economice după 1990 a avut un puternic impact negativ asupra nivelului de ocupare a forţei de muncă, producând şomaj cronic, în condiţiile în care reducerea relativă a ocupării a devansat ritmul de scădere a PIB.

În perioada 1990-2000 populaţia ocupată s-a diminuat cu circa 2,2 milioane persoane (de la 10,84 la 8,63) , iar rata de ocupare s-a redus cu 16 puncte procentuale. Cauzele principale ale acestei evoluţii au fost: reducerea producţiei (îndeosebi industriale) în condiţiile îngustării pieţei interne şi pierderii unor importante segmente ale pieţei externe; eşecul programelor de macrostabilizare şi întârzierea privatizării; reducerea investiţiilor şi restructurarea unor agenţi economici nerentabili; mobilitatea scăzută a forţei de muncă în plan teritorial şi profesional; constrângeri determinate de mediul economic internaţional etc.

În paralel s-au produs modificări importante ale nivelului de ocupare pe sectoare, domenii de activitate, regiuni, forme de proprietate, vârstă, statut profesional.

Dezechilibrele existente înainte de 1990 în privinţa utilizării resurselor de muncă s-au accentuat în perioada de tranziţie, ca efect al declinului puternic al investiţiilor, producţiei şi exportului, al procesului de restructurare şi retehnologizare a unor ramuri şi activităţi economice (cu efecte puternice asupra unor categorii socio-profesionale vulnerabile la schimbările structurale din economie).

Evoluţia resurselor de muncă s-a aflat în ultimul deceniu sub impactul unor modificări de ordin demografic: accelerarea scăderii fertilităţii şi menţinerea mortalităţii la un nivel ridicat, creşterea emigraţiei, acestea contribuind la creşterea ponderii populaţiei în vârstă de 60 de ani şi peste şi menţinerea la un nivel înalt a ratei de dependenţă demografică, cu deosebire în mediul rural.

Scăderea continuă a populaţiei este în legătură cu degradarea nivelului general de viaţă (prin reducerea locurilor de muncă) şi cu scăderea calităţii serviciilor medicale şi de asistenţă sanitară. În condiţiile scăderii generale a populaţiei se înregistrează o creştere a ratei de activitate în raport cu populaţia totală (fiind superioară la bărbaţi

faţă de femei) până în anul 1997, moment în care se observă o reducere a acestei rate, datorită reînscrierii economiei pe o traiectorie descendentă şi datorită începerii restructurării rapide a unor sectoare de activitate.

Evoluţia ratei globale de activitate

(populaţie activă/populaţie totală) - % - Tabelul 2.3

1990 1991 1992 1993 1994 1995 Total din care - bărbaţi - femei

47,2 52,4 42,0

47,5 51,1 42,6

48,8 52,2 45,5

50,0 53,1 47,1

49,4 61,4 46,1

49,5 61,5 46,4

1996 1997 1998 1999 2000 Total din care - bărbaţi - femei

51,8 57,5 46,4

52,2 57,8 46,9

51,4 57,1 45,9

51,5 57,0 46,2

51,6 57,0 46,5

Sursa: determinat pe baza datelor din Anuarul statistic al României, 1991-

2001, INS şi a Raportului naţional al dezvoltării umane, România, 1999, INS.

În acelaşi context se înregistrează o evoluţie sinuoasă a ponderii

populaţiei ocupate în populaţia totală, ţinând seama de intensitatea diferită a restructurării diverselor activităţii, a procesului de reformă a economiei în general, dar şi a scăderii puternice a populaţiei totale. Astfel, ponderea populaţiei ocupate în populaţia totală a evoluat de la 46,7 % (în 1990) la 41,8 % (în 1995) şi la 48% în 2000. De asemenea, rata de ocupare a populaţiei de peste 15 ani scade de la 70 % (în 1990) la 60,4 % (în 1996) şi la 59,6 % (în 1998).

În privinţa structurii populaţiei ocupate pe grupe de vârstă (tabelul nr. 2.4) se observă ponderi importante atât la populaţia activă cât şi la populaţia ocupată, mai ales la grupele de vârstă 25 – 34 ani şi 35 – 49 ani, cu un important potenţial de participare la muncă, comparativ cu grupa 15 – 24 ani (cu o pondere în scădere datorită creşterii populaţiei şcolare în vârstă de muncă şi a lipsei locurilor de muncă pentru această categorie) şi cu grupa 50 – 64 ani (a cărei pondere tinde să se reducă datorită posibilităţii pensionării anticipate a şomerilor vârstnici de lungă durată). Totodată, se observă o creştere a ponderii populaţiei ocupate având vârsta peste 65 de ani, în principal datorită sporirii numărului persoanelor ocupate în agricultură.

Distribuţia populaţiei ocupate pe grupe de vârstă

în perioada 1996–2000 - % - Tabelul 2.4

Anul Total

populaţie ocupată

15 –24 ani

25 – 34 ani

35 – 49 ani

50 – 64 ani

65 ani şi peste

1996 100,0 13,8 23,3 35,6 19,1 8,2 1997 100,0 13,6 23,3 35,4 19,1 8,6 1998 100,0 13,0 24,0 35,1 18,7 9,2 1999 100,0 12,3 24,8 34,3 18,9 9,7 2000 100,0 11,8 26,1 33,3 18,9 9,9

Sursa: Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 1997-2001,

INS. Există însă diferenţe, privind structurile populaţiei ocupate pe grupe

de vârste şi pe sexe, între mediul urban şi cel rural. Astfel, în mediul rural tinerii sub 25 de ani reprezentau în 1997, 16,2% din populaţia ocupată, faţă de 10,7% în mediul urban. În acelaşi timp gradul ridicat de ocupare a populaţiei de peste 50 ani în mediul rural relevă accentuarea procesului de îmbătrânire a forţei de muncă din această zonă, cu deosebire a celei feminine.

Distribuţia populaţiei ocupate pe grupe de vârstă şi pe sexe în anul 2000 - % -

Tabelul 2.5

Total

populaţie ocupată

15 – 24 ani

25 – 34 ani

35 – 49 ani

50 – 64 ani

65 ani şi peste

Total 100,0 11,8 26,1 33,3 18,9 9,9 Masculin 100,0 12,7 26,6 33,1 18,8 8,8 Feminin 100,0 10,8 25,4 33,6 19,0 11,2 Sursa: Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 2001, INS După anul 1990 s-au produs modificări importante şi în ocuparea resurselor de muncă pe sectoare şi ramuri de activitate. Astfel în perioada 1990-1996, ca efect al scăderii investiţiilor şi a producţiei industriale (mai ales prin închiderea unor mari unităţi nerentabile) se înregistrează o diminuare a locurilor de muncă şi deci a populaţiei ocupate în sectorul

secundar. În compensaţie, s-a înregistrat o creştere excesivă a ponderii populaţiei ocupate în sectorul primar, proces favorizat şi de restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari şi alegerea activităţii agricole de către numeroşi şomeri care nu mai pot beneficia de alocaţia de şomaj. În mai mică măsură, populaţia disponibilizată din sectorul secundar a putut fi absorbită în sectorul terţiar. Puterea de cumpărare scăzută a populaţiei nu a permis o creştere mai rapidă a populaţiei ocupate în sectorul terţiar. În perioada 1996-1999, ca efect al măsurilor de restructurare a unor activităţi din industria extractivă, metalurgie şi din alte ramuri industriale, se produc modificări în structura populaţiei ocupate pe ramuri şi pe regiuni, prin migrarea persoanelor disponibilizate spre zone cu un potenţial de ocupare mai ridicat, spre zonele agricole, iar o altă parte devin şomeri sau părăsesc piaţa forţei de muncă, intrând în categoria persoanelor descurajate.

Structura populaţiei civile ocupate pe sectoare - % -

Tabelul 2.6 1990 1991 1992 1993 1994 1995 Total economie 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Sector primar 29,1 29,8 33,0 36,0 36,5 34,5

Sector secundar 43,5 39,9 37,1 35,8 34,4 33,6

Sector terţiar 27,4 30,3 29,9 28,2 29,1 31,9

1996 1997 1998 1999 2000 Total economie 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Sector primar 35,5 37,6 37,4 40,6 42,7

Sector secundar 34,3 32,0 30,7 28,4 26,3

Sector terţiar 30,2 30,4 31,9 31,0 31,0

Sursa: Raportul naţional al dezvoltării umane, România, 2001, INS.

În procesul restructurării şi tranziţiei la economia de piaţă se observă

creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul privat, paralel cu reducerea ponderii acesteia în sectorul public şi cooperatist, prin crearea cadrului legislativ şi investiţional favorabil acestui proces. Preponderente în sectorul privat au fost persoanele din mediul rural şi care lucrează în activităţile agricole, iar în ramurile neagricole ponderi importante deţin

persoanele ocupate în sectorul privat din comerţ şi din industria prelucrătoare.

Structura populaţiei ocupate pe forme de proprietate - % -

Tabelul 2.7

Ani Populaţia ocupată (total)

Forma de proprietate

Publică Privată Mixtă Cooperatistă Alta 1993 100,0 51,7 43,8 2,0 2,5 - 1994 100,0 46,8 49,2 1,9 2,0 0,1 1995 100,0 44,3 50,7 3,3 1,7 0,1 1996 100,0 47,6 48,7 2,5 1,0 0,2 1997 100,0 43,0 51,9 3,9 1,0 0,2 1998 100,0 36,9 56,6 5,4 0,9 0,2 1999 100,0 29,7 61,1 8,2 0,8 0,2 2000 100,0 26,4 66,1 6,5 0,8 0,2

Sursa: Determinat pe baza datelor din Anuarul statistic al României, 1994,

1995 şi Anchetei asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 1996 – 2001, I.N.S

. În structura populaţiei după statutul profesional se observă în

ultimii ani, că deşi salariaţii deţin ponderea cea mai mare, totuşi aceasta este în scădere, mărindu-se corespunzător ponderea lucrătorilor pe cont propriu şi a lucrătorilor familiali neremuneraţi. Această creştere se regăseşte în cea mai parte în mediul rural, cu deosebire la populaţia feminină.

Structura populaţiei ocupate după statutul profesional - % -

Tabelul 2.8

Ani Total

populaţie ocupată

Salariat Patron Lucrător pe cont propriu

Lucrător familial

neremunerat

Membru al unei

soc. agricole

sau cooperat.

1995 100,0 60,7 1,4 22,4 14,6 0,9 1996 100,0 62,4 1,3 19,8 16,0 0,5 1997 100,0 61,1 1,3 20,1 17,1 0,4 1998 100,0 58,4 1,2 21,3 18,7 0,4 1999 100,0 57,8 1,0 22,1 18,7 0,4 2000 100,0 56,1 1,1 23,1 19,3 0,4

Sursa: Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 1996-2001,

INS În formarea şi valorificarea resurselor de muncă o importanţă o are nivelul pregătirii profesionale. În anul 2000, în România ponderea cea mai importantă în rândul populaţiei ocupate o reprezentau persoanele cu studii liceale (29,2%), gimnaziale (21,6%) şi profesionale (21,6%), persoanele ocupate cu studii superioare deţinând o pondere de numai 9,1%. În condiţiile creşterii pe plan internaţional a ponderii muncii complexe, superior calificate, schimbarea structurii populaţiei ocupate în România spre niveluri superioare de instruire şi valorificarea eficientă a acestor resurse ar reprezenta un factor important al relansării economice şi al reducerii emigraţiei persoanelor înalt calificate. Datele prezentate anterior privind structurile populaţiei ocupate (pe grupe de vârstă, pe sectoare, după forma de proprietate şi după statutul profesional) indică faptul că s-au produs mutaţii semnificative în perioada 1990-2000, dar nu permit o apreciere exactă a intensităţii acestora pe ansamblu. Pentru a putea surprinde şi dinamica modificărilor structurale am calculat indicatorul coeficientul modificărilor structurale [Tövissi, L., şi colectiv, 1979.], care se determină ca medie pătratică a variaţiilor de structură înregistrate la nivelul tuturor elementelor colectivităţii. Indicatorul exprimă intensitatea modificărilor structurale în interiorul unei colectivităţi şi permite atât comparaţii în timp, pentru aceeaşi colectivitate, cât şi comparaţii între colectivităţi diferite, pentru aceeaşi perioadă de timp.

Intensitatea modificărilor în structura populaţiei ocupate Tabelul 2.9

Factor de grupare Perioada Intensitatea modificărilor structurale

Vârsta 1996-2000 2,00

Sectorul economic 1990-1992 1993-1996 1997-2000

4,56 2,63 4,43

Forma de proprietate 1993-1996 1997-2000

2,94 9,84

Statutul profesional 1995-1996 1997-2000

1,68 2,79

Sursa: Calcule efectuate pe baza datelor din tabelele anterioare Acest indicator demonstrează, prin valorile sale ridicate, că perioada anilor ‚90 a fost marcată de schimbări importante. Structura populaţiei pe sectoare de activitate, ca şi cea pe forme de proprietate au înregistrat cele mai intense modificări. Se remarcă o amplificate puternică a mutaţiilor structurale în perioadele de declin economic (1990-1992 şi 1997-1999), în timp ce în perioadele de creştere economică schimbările în structura populaţiei ocupate sunt mult mai reduse. Criza economică pare să impună ajustări în structurile populaţiei ocupate, ajustări care susţin creşterea viitoare.

2.2.2 Dimensiunile şi evoluţia şomajului

Lunga perioadă de declin economic, precum şi restructurările specifice tranziţiei, în condiţiile menţinerii la un nivel relativ ridicat a numărului persoanelor active, au determinat în România o presiune cronică a ofertei asupra cererii de forţă de muncă. În consecinţă, şomajul şi-a sporit constant dimensiunile, atât absolut (creşterea numărului de şomeri), cât şi relativ (mărirea ratei şomajului).

Pe fondul reducerii activităţii economice (îndeosebi în industrie), şomajul a crescut rapid în perioada 1991-1994, ajungând la 10,9% pe total şi un nivel sensibil mai ridicat (12,9 %) în rândul femeilor. În perioada 1995-1996 se înregistrează o uşoară scădere a ratei şomajului (figura 2.1) datorată nu unei creşteri economice durabile, ci unui ritm mai lent al procesului de restructurare a diferitelor ramuri. În schimb, în

perioada 1997-1999, ca urmare a accelerării restructurării unor ramuri şi activităţi economice, precum şi a declinului producţiei din majoritatea regiunilor ţării, se observă o creştere a ratei generale a şomajului (de la 8,9% la 11,5%) . Relansarea creşterii economice în anii 2000 şi 2001 a condus la diminuarea şomajului. În concluzie, fluctuaţiile activităţii economice reprezintă principala explicaţie a evoluţiei dimensiunilor absolute şi relative ale şomajului.

0.02.04.06.08.0

10.012.014.0

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

medie barbati femei

Figura 2.1 Evoluţia ratei şomajului în România

Notă: Rata şomajului este calculată pe baza numărului şomerilor

înregistraţi la Oficiile pentru forţa de muncă şi şomaj. Sursa: Raportul naţional al dezvoltării umane, INS, 2001.

Şi fostele ţări socialiste se confruntă cu fenomenul şomajului (tabelul nr. 2.10). Comparativ cu aceste ţări, România înregistrează dimensiuni reduse ale şomajului.În unele cazuri (Bulgaria, Polonia, Slovacia) rata şomajului este mult mai ridicată decât în România şi creşte în continuare. Nivelul relativ mai redus al şomajului în România, faţă de alte foste ţări socialiste poate fi explicat şi prin practica diminuării şomajului prin pensionarea anticipată, orientarea spre activitatea agricolă a unei părţi din persoanele rămase fără loc de muncă şi trecerea timpurie la un sistem de asistenţă socială.

Rata şomajului - % -

Tabelul 2.10 Anul

1998 1999 2000 2001 Ţara Total Femei Total Femei Total Femei Total Femei

Bulgaria 16,0 15,9 17,0 16,8 16,9 16,6 19,7 18,8 Cehia 6,5 8,2 8,7 10,5 8,8 10,6 8,1 9,9

Ungaria 7,8 7,0 7,0 6,3 6,4 5,6 5,7 5,0 Polonia 10,6 12,3 ... ... 16,1 18,1 18,2 19,8

România 6,3 6,1 6,8 6,2 7,1 6,4 6,6 5,9 Slovenia 7,9 8,1 7,6 7,9 7,0 7,3 6,4 7,0 Slovacia 12,5 13,2 16,2 16,4 18,6 18,6 19,2 18,8

Notă: Rata şomajului este calculată conform metodalogiei Biroului

Internaţional al Muncii (BIM) Sursa: CESTAT Statistical Bulletin no. 4, 2001

2.2.3 Structuri ale şomajului În România, deşi femeile au reprezentat mult timp categoria cea mai

numeroasă în rândul şomerilor, din 1997 rata şomajului feminin înregistrează o tendinţă de reducere, în paralel cu creşterea numărului de şomeri în rândul bărbaţilor, datorită acţiunilor de restructurare rapidă începute în 1997 îndeosebi în activităţile de minerit, metalurgie, construcţii (domenii cu populaţie ocupată preponderent masculină). În acest fel ratele şomajului pe sexe s-au egalizat în 1998, şomajul masculin devenind predominant în 1999 şi 2000.

În celelalte foste ţări socialiste se menţine un nivel semnificativ mai mare al şomajului în rândul femeilor (tabelul nr. 2.10). Excepţie fac Bulgaria şi Ungaria. Şi în ţările dezvoltate, în pofida unor preocupări susţinute de reducere a şomajului feminin, acesta continuă să fie mai mare comparativ cu şomajul în rândul bărbaţilor.

În privinţa structurii şomerilor pe grupe de vârstă, se remarcă

ponderea mult mai ridicată a şomerilor în rândul tinerilor. Până în anul 1997, în România populaţia tânără de sub 25 de ani avea ponderea cea mai mare în rândul şomerilor. Începând cu anul 1998 ponderea acestei categorii începe să scadă, fiind aproape egalată de ponderea persoanelor din grupa

35 - 49 ani (tabelul nr. 2.11), principala categorie de populaţie afectată de restructurările din industrie.

Rata şomajului BIM pe grupe de vârstă şi pe sexe

în România în anul 2000 - % -

Tabelul 2.11

Total şomeri 15 – 24 ani

25 – 34 ani

35 – 49 ani

50 ani şi peste

Total 7,1 18,6 7,8 6,3 2,6 Masculin 7,7 19,6 8,0 6,4 2,3 Feminin 6,4 17,2 7,5 6,2 0,3

Sursa: AMIGO, 2001, INS.

Şi în celelalte foste ţări socialiste se înregistrează o incidenţă mult mai mare a “şomajului tânăr” (15-24 ani) comparativ cu “şomajul adult” (peste 24 de ani). Deşi relativ mare, rata şomajului în rândul tinerilor este mai redusă în România comparativ cu alte ţări din această zonă a Europei. Excepţie fac Ungaria şi Cehia, ţări care au o rată redusă a şomajului şi pe total şi care pot să ofere condiţii mai bune de muncă şi viaţă, reuşind astfel să păstreze în ţară o parte mai mare a forţei de muncă tinere. Deşi în toate ţările lumii rata şomajului tinde să fie mai ridicată în rândul tinerilor, această tendinţă este mult mai pronunţată în ţările sărace.

Rata relativ redusă a şomajului tânăr în România este parţial explicată şi prin emigrarea unei părţi din forţa de muncă tânără.

Rata şomajului pe grupe de vârstă - % -

Tabelul 2.12 Anul

1998 1999 2000 2001 Ţara 15-24 ani

Peste 24 ani

15-24 ani

Peste 24 ani

15-24 ani

Peste 24 ani

15-24 ani

Peste 24 ani

Bulgaria 36,0 13,4 36,7 14,6 35,3 14,7 39,5 17,4 Cehia 12,4 5,3 17,0 7,2 17,0 7,4 16,6 6,9

Ungaria 13,5 6,7 12,4 5,9 12,1 5,4 10,8 5,0 Polonia 23,1 8,8 ... ... 35,1 13,3 41,0 15,0

România 18,3 4,2 18,8 4,9 18,6 5,3 17,5 4,9 Slovenia 18,6 6,1 18,1 6,0 16,8 5,6 18,1 4,9 Slovacia 23,6 10,1 32,1 12,9 35,2 15,3 37,4 15,7

Sursa: CESTAT Statistical Bulletin, no.4, 2001

În ceea ce priveşte structura şomerilor după nivelul de instruire în ţările dezvoltate, dar şi în cele în curs de dezvoltare, se remarcă preponderenţa persoanelor cu studii primare în rândul şomerilor. Spre deosebire de acestea, fostele ţări socialiste înregistrează niveluri mai mari ale şomajului printre persoanele cu studii medii. Şi în România această categorie deţine o pondere foarte mare în numărul total de şomeri: 71 % în anul 2000. În acelaşi an doar 4,4% dintre şomeri erau absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior (majoritatea proaspeţi absolvenţi în căutarea primului loc de muncă), în timp ce 20% aveau studii primare.

Şomerii cu studii superioare au o pondere mare (şi în creştere continuă) în multe ţări dezvoltate. Pe lângă nivelul ridicat de instruire a populaţiei din aceste ţări, la aceasta contribuie în mare măsură şi afluxul de imgranţi cu calificare superioară din toate ţările lumii.

În structura populaţiei active o componentă specială o reprezintă persoanele descurajate să mai caute de lucru; acestea, deşi fac parte din populaţia disponibilă de a lucra, nu acţionează pentru a căuta un loc de muncă. În totalul acestei categorii o pondere ridicată o înregistrează femeile (59% în 2000) şi tinerii în vârstă de 15 – 24 ani (33% în 2000), iar din 1998 se observă creşterea ponderii persoanelor în vârstă de 35 – 49 ani. Între persoanele inactive care renunţă să caute un loc de muncă majoritatea (60%) se află în mediul urban.

2.3 Diferenţe regionale privind resursele de muncă şi utilizarea lor

Potenţialul uman prezintă o distribuţie neomogenă pe teritoriul României. Astfel, regiunea NE (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui) are cel mai mare număr al populaţiei, iar fenomenul sporului natural negativ a apărut relativ recent, în timp ce regiunea V (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş) se caracterizează prin număr redus al populaţiei şi spor natural negativ cronic.

Diferenţele însemnate de mărime şi dinamică a populaţiei în vârstă de muncă nu apar numai de la o zonă la alta, ci şi de la un judeţ la altul. Judeţele cu cele mai mari resurse de muncă sunt Iaşi, Prahova, Constanţa, Cluj, Timiş, Suceava, Bacău şi Dolj. Potenţialul uman cel mai scăzut se găseşte în judeţele Sălaj, Covasna, Tulcea, Ilfov, Ialomiţa, Giurgiu, Călăraşi, Mehedinţi, Bistriţa-Năsăud.

În general, se observă o legătură între nivelul de dezvoltare economică şi mărimea resurselor de muncă, fără să existe totuşi o identitate a distribuţiei lor teritoriale.

Pe ansamblul ţării şi în majoritatea zonelor geografice, resursele de muncă se regăsesc preponderent în mediul urban (vezi tabelul nr. 2.13). Excepţie fac zonele NE şi S, care cuprind unele dintre cele mai sărace judeţe din ţară (tabelul nr. 2.13, coloana 2).

Distribuţia teritorială a resurselor de muncă în anul 1999

Tabelul 2.13

Zona Resurse de muncă

(milioane persoane)

Din care în mediul urban

(%)

Raportul de dependenţă

( 000 )

0 1 2 3 NE 2,33 48,9 642,0 SE 1,86 62,0 580,8 S 2,13 46,8 636,0 SV 1,47 51,6 643,8 V 1,29 65,8 571,6 NV 1,80 56,6 580,5 Centru 1,69 64,2 559,8 Bucureşti 1,49 89,4 512,1 Total 14,08 59,3 595,2

Sursa: M. Simion, „Potenţialul uman al României”, Analele INCE, nr.

2-3/2000, p. 30. Tot zonele NE, S şi SV deţin cele mai ridicate valori ale raportului

de dependenţă (numărul persoanelor în vârstă de muncă ce revin la 1000 persoane în afara vârstei de muncă), după cum reiese din tabelul nr. 2.13, coloana 3.

Caracterizarea sintetică a pieţei muncii pe regiuni statistice presupune luarea în calcul a unui ansamblu de indicatori relevanţi pentru dimensiunile şi gradul de utilizare a resurselor de muncă:

• ponderea resurselor de muncă în populaţia totală; • rata de ocupare a resurselor de muncă; • ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie

ocupată; • ponderea salariaţilor în populaţia ocupată; • rata şomajului;

• câştigul salarial mediu lunar. Ierarhizarea regiunilor după aceste şase criterii este prezentată în

tabelul nr. 2.14. Poziţia cea mai favorabilă, la majoritatea indicatorilor, este deţinută de municipiul Bucureşti, ceea ce explică intensitatea ridicată a fluxurilor migratorii în această zonă.

Ierarhizarea regiunilor după principalii indicatori

ai pieţei muncii, în anul 1998 Tabelul 2.14

Regiunea

Ponderea res. de

muncă în pop. tot.

Rata de ocupare a res. de muncă

Ponderea pop.

ocupate în agricultură

Ponderea salar.

Rata şomajului

Sal. mediu

Bucureşti 1 7 1 1 1 1 Centru 3 3 2 2 3 5 NV 5 1 5 5 2 7 V 4 4 3 3 6 6 SE 2 8 4 4 7 3 S 8 5 6 8 4 4 NE 6 6 7 7 8 8 SV 7 2 8 6 5 2

Notă: Pentru toţi indicatorii prezentaţi, valoarea 1 reprezintă cea mai bună

situaţie. Sursa: *** Relansarea creşterii economice în România, Ed. Economică,

Bucureşti, 2000, p. 269.

Rigorile tranziţiei au determinat o diminuare generalizată a potenţialului de utilizare a capitalului uman (reducerea relativă a ocupării a devansat ritmul de scădere a PIB), cu diferenţieri semnificative în funcţie de structurile economice zonale. Scăderi ale populaţiei ocupate mai rapide decât media pe economie s-au produs atât în zone cu o veche tradiţie industrială (Banat, Transilvania), cât şi în cele cu structuri industriale create îndeosebi în anii economiei centralizate (Oltenia, Moldova). Reducerile mai lente ale populaţiei ocupate în Muntenia, Dobrogea şi Dunărea de Jos pot fi explicate printr-un flux compensator de creştere a ocupării în agricultură (mai intens decât în alte zone geografice), pe de o parte, şi prin forţa de atragere a investiţiilor pe care o exercită cele două mari centre urbane care domină aceste regiuni: Bucureşti, respectiv Constanţa. Posesoare ale unor structuri economice complexe, diversificate, având infrastructuri relativ dezvoltate şi oferind numeroase oportunităţi

de afaceri, aceste centre s-au adaptat mai bine la schimbările economice, fiind mai puţin afectate de reducerea ocupării forţei de muncă. În prezent, rata şomajului se situează mult peste media naţională de 10,5% în judeţele Neamţ (16,9%), Brăila (16,6%), Botoşani (16,5%) şi Hunedoara (16,4%). Cele mai reduse rate ale şomajului se înregistrează în judeţele: Satu-Mare (4,6%), Bihor (4,9%), Vrancea (6,1%), Ilfov (6,5%) şi în municipiul Bucureşti (6,5%). Distribuţia teritorială a şomerilor reflectă o tendinţă de concentrare către zonele monoindustriale, sărace, dar cu nivel ridicat al populaţiei active.

Diferenţierile interegionale privind rata şomajului trebuie să fie analizate în strânsă legătură cu fenomenul migraţiei forţei de muncă. Dacă în anii economiei centralizate a existat o tendinţă de lungă durată de migraţie către zonele industrializate sau în curs de industrializare, declinul activităţii industriale după 1990 a oprit acest proces. În ultimul deceniu predominant a devenit fluxul migrator urban- rural. Aceste fluxuri migratorii au contribuit la reducerea ratei şomajului în zonele de plecare şi creşterea acestuia în zonele de sosire.

Dezechilibrele teritoriale s-ar putea accentua în viitor datorită acţiunii mecanismelor economiei de piaţă. Experienţa altor ţări consemnează atractivitatea investiţională pe care o exercită regiunile cu tradiţii industriale şi o bună infrastructură, în dauna zonelor defavorizate, care-şi reduc şi mai mult şansele de dezvoltare în viitor. Problematica ocupării se află sub incidenţa unui ansamblu de factori demografici, economici, educaţionali şi social-politici, dar decisiv se dovedeşte a fi factorul economic. Subocuparea cronică din ultimul deceniu îşi are cauza principală în întârzierea restructurării macroeconomice şi a relansării durabile a activităţii economice. Fenomenele de dezindustrializare şi reagrarizare au influenţat negativ potenţialul de ocupare a resurselor de muncă în toate zonele geografice; pe de altă parte, sectorul serviciilor rămâne în continuare subdezvoltat, incapabil să creeze locuri de muncă durabile.

Există însă şi unele evoluţii favorabile: sporirea populaţiei ocupate în sectorul privat şi diversificarea structurii profesionale prin apariţia de profiluri profesionale noi (cu toate acestea , structura populaţiei ocupate continuă să rămână anacronică).

Pe piaţa europeană a forţei de muncă România deţine unele avantaje comparative sub aspectul relaţiei calitate-cost. În România există un însemnat potenţial de forţă de muncă mai tânără decât în ţările U.E., iar nivelul său de calificare este compatibil cu cel din aceste ţări în multe domenii de activitate.

Acutizarea problemei sărăciei şi a inegalităţii zonale a dus la conştientizarea necesităţii de a elabora politici de dezvoltare regională care să prevină agravarea dezechilibrelor. Direcţiile principale de acţiune pentru combaterea creşterii şomajului vizează:

• modernizarea infrastructurii; • dezvoltarea zonelor rurale (cu efecte pozitive în direcţia

stabilizării forţei de muncă tinere); • stimularea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (care au un

rol important în valorificarea resurselor umane şi materiale locale).

2.4 Evoluţia fenomenului mobilităţii populaţiei şi forţei de muncă în România

Diferenţierile din punct de vedere economic, social, cultural, educaţional între comunităţile şi regiunile din România au generat permanent mişcări migratorii de o intensitate mai mare sau mai mică, în funcţie de acutizarea condiţiilor care le-au generat.

Analizând mişcarea migratorie internă pe o perioadă mai mare de timp (1938-2000) se poate constata că fluxurile de migraţie au înregistrat cea mai mare intensitate în istoria modernă a României, respectiv peste 1/3 din numărul total al populaţiei şi-a schimbat domiciliul cel puţin o dată în viaţă. Pe parcursul acestei perioade mari au existat însă numeroşi factori de natură economică, socială, politică, instituţională etc., care au diferenţiat fluxurile migratorii din punct de vedere al intensităţii, structurii pe vârste, sexe, profesii, al direcţiilor de desfăşurare.

În perioada 1938-1948, mişcarea migratorie internă s-a aflat sub impactul condiţiilor economice, sociale, culturale şi politice din acea perioadă. Fluxurile migratorii dintre sat şi oraş, precum şi cele între diversele localităţi ale unui judeţ sau provincie au înregistrat o creştere permanentă, îndeosebi deplasările populaţiei rurale în vârstă de muncă către oraş, în căutarea unui câştig mai bun. În cadrul acestei perioade, între 1941 şi 1948, în condiţiile stagnării activităţii economice, datorită evenimentelor militare din acel moment, scade forţa de atracţie a oraşelor pentru populaţia rurală (cu excepţia localităţilor urbane din Transilvania de Sud: Timişoara, Arad, Braşov etc.). În schimb, se înregistrează mişcări ale populaţiei şi forţei de muncă din provinciile estice, care căutau un refugiu în localităţile din Transilvania de Sud, Banat şi Bucureşti [Teodorescu, M., 1997].

Începând cu anul 1948, ca efect al procesului de industrializare forţată şi de creştere a numărului de oraşe, se produce o intensificare (mai accentuată după anul 1968) a fluxurilor migratorii interjudeţene şi intrajudeţene, cu sau fără schimbarea domiciliului, îndeosebi fluxurile dintre sat şi oraş şi respectiv dintre judeţele cu profil agrar şi judeţele cu profil industrial. Această accentuare a mişcării migratorii interne în sensurile evidenţiate mai sus a contribuit la apariţia unei structuri distorsionate a populaţiei şi forţei de muncă cu deosebire în zonele de plecare (o pondere ridicată a populaţiei vârstnice şi feminine în zonele rurale şi în unele localităţi mai puţin dezvoltate).

Intensitatea maximă a fenomenului se produce în perioada 1972-1982, după care se înregistrează o reducere a migraţiei interne, datorită procesului de recesiune economică care se instalează treptat, dar şi a consecinţelor unei legislaţii restrictive privind accesul în oraşele mari; în aceşti ani predominant a fost fluxul sat-oraş, reprezentând aproximativ 55% din migraţia internă.

În perioada de după anul 1990 are loc o continuare şi o anumită intensificare (mai ales în 1990) a migraţiei interne (intrajudeţeană şi interjudeţeană), datorită în principal factorilor economici şi sociali, dar şi a legislaţiei permisive. În 1990 s-a înregistrat numărul cel mai mare al persoanelor care şi-au schimbat domiciliul, prin eliminarea unor reglementări restrictive privind accesul în oraşele mari, urmând ca în perioada următoare volumul fluxului migratoriu să scadă treptat, evoluând în concordanţă cu schimbările de ordin economic, social şi demografic din societatea românească.

După anul 1990 se înregistrează modificări semnificative şi în intensitatea fluxurilor determinate de schimbarea domiciliului. Astfel, dacă în 1990 schimbările de domiciliu erau de 33,9 la 1000 locuitori, în 1999 acestea reprezentau numai 12,2 la 1000 locuitori, iar în anul 2000, 10,9 la 1000 locuitori (fiind cea mai scăzută rată a migraţiei interne din ultimii ani).

În perioada 1968-1990 fluxul migraţiei a fost cu preponderenţă spre municipii şi oraşe, după care se reduce intensitatea acesteia cu aproape 1/3 (soldul migrator pentru aceste localităţi la 1000 locuitori scăzând de la 17,4 în 1977 la 6,1 în 1992) [Simion, M., 1997].

Analizând distanţa deplasărilor se poate observa o accentuare a tendinţei de reducere a distanţelor de migraţie, manifestată treptat după 1977. Astfel, începe să se manifeste o atenuare a fluxurilor migraţiei interjudeţene, concomitent cu accentuarea fluxurilor migraţiei intrajudeţene. La aceasta au contribuit: restructurarea sau scăderea importanţei unor centre industriale spre care migrau îndeosebi persoane din zonele cu excedent

demografic, apariţia sau dezvoltarea unor activităţi în centrele urbane, care exercită atracţie pentru persoanele migrante etc.

Reducerea migraţiei pe distanţe lungi în favoarea celei pe distanţe scurte (în continuă creştere) contribuie la apariţia unor zone cu o mai mare forţă de reţinere a populaţiei născute în regiunile respective.

În anul 1990, din totalul schimbărilor de domiciliu, 47% se realizau în cadrul aceluiaşi judeţ, pentru ca începând cu anul 1992 migraţia intrajudeţeană să depăşească migraţia interjudeţeană. Astfel, numărul persoanelor care şi-au schimbat domiciliul în cadrul aceluiaşi judeţ (inclusiv între sectoarele municipiului Bucureşti) a reprezentat 58% în 1995, 59% în 1996, 56,8% în 1997 (înregistrând o uşoară scădere), 58,9% în 1998, 60% în 1999 şi 61,1% în 2000.

De asemenea, s-a înregistrat o schimbare a sensului migraţiei interne de la rural-urban (69,8% în 1990 şi 21,0% în 1999 şi 19,5% în 2000) la urban-rural (3,5% în 1990, 30,7% în 1999 şi respectiv 33,8% în 2000), conform tabelului nr. 2.15.

Evoluţia schimbărilor de domiciliu - la 1000 locuitori -

Tabelul 2.15 1990 1999 2000

Schimbări de domiciliu 33,9 12,3 10,9 Ponderea fluxurilor de migraţie (%) - rural-urban 69,8 21,0 19,5 - rural-rural 8,5 21,8 23,0 - urban-rural 3,5 30,7 33,8 - urban-urban 18,2 26,5 23,7

Sursa: Schimbări de domiciliu, 2000, INS, 2001

La modificarea direcţiei fluxurilor migratorii a contribuit aplicarea

Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar), precum şi imposibilitatea reintegrării profesionale a unor categorii ale populaţiei disponibilizate, ca urmare a restructurării unor ramuri ale industriei. Acest tip de migraţie a afectat mai ales populaţia masculină aflată în mijlocul vieţii active.

În acelaşi sens trebuie evidenţiată migraţia de revenire din urban în rural, care înregistrează valori maxime în judeţele Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi, dar şi unele judeţe din Moldova (Botoşani, Neamţ). În general, aceste fluxuri au loc din judeţe mult mai dezvoltate către judeţele cu un nivel scăzut de dezvoltare. Analizând aceste mişcări migratorii pe ansamblul teritoriului ţării, se observă că migraţia de revenire din urban

în rural a fost mai intensă în judeţele sărace din apropierea a trei mari centre urbane: Bucureşti, Cluj şi Iaşi. În cadrul migraţiei de revenire, o pondere importantă o au persoanele navetiste, iar în cadrul acestora bărbaţii tineri cu un nivel de educaţie relativ ridicat (raportat în context rural) [Sandu, D., 1999].

În ultimul deceniu, vârsta medie a celor care şi-au schimbat domiciliul a scăzut continuu pe ansamblu şi pe sexe. Pe grupe de vârstă, cea mai activă a fost populaţia cuprinsă între 20 – 24 ani şi respectiv între 25 – 29 ani, în timp ce populaţia vârstnică (60 ani şi peste) înregistrează o pondere tot mai scăzută. Această tendinţă este confirmată şi de evoluţia migraţiei interne pentru vârstele cuprinse între 15 – 34 ani în perioada 1990 – 2000, conform tabelului nr. 2.16.

Migraţia internă pentru grupele de vârstă cuprinse

între 15 – 34 ani, în perioada 1990 - 2000 Tabelul 2.16

Rata la 1000 locuitori 15 – 19 ani 20 – 24 ani 25 – 29 ani 30 – 34 ani 1990 24,1 65,4 95,5 67,0 1991 9,4 30,6 30,1 18,0 1992 9,2 32,5 34,0 22,0 1993 8,3 27,0 26,1 17,6 1994 9,1 28,3 28,8 20,0 1995 10,3 26,1 26,7 20,7 1996 11,0 25,0 27,0 21,0 1997 11,0 23,1 27,3 24,3 1998 11,3 22,6 25,7 20,5 1999 11,7 23,5 24,2 20,3 2000 9,6 19,7 20,4 17,7

Sursa: Schimbări de domiciliu, 2000, INS, 2001 Schimbările de domiciliu ale populaţiei şi forţei de muncă pe sexe şi pe grupe de vârstă evidenţiază că la grupele 15 – 24 ani şi 60 de ani şi peste predomină migraţia populaţiei feminine, în timp ce la toate celelalte grupe de vârstă, populaţia masculină deţine ponderi importante. Analizând soldul migrator pe regiuni (provincii) istorice, în ultimul deceniu, comparativ cu perioada anterioară anului 1990, se observă că aceleaşi provincii se caracterizează printr-un sold migrator negativ (Muntenia – exclusiv Bucureşti, Moldova, Oltenia), iar regiunile care

manifestă o mare capacitate de atracţie sunt în continuare: Banatul, Municipiul Bucureşti, Dobrogea (îndeosebi Constanţa). În anul 1999, soldul schimbărilor de domiciliu (sosiţi minus plecaţi) la 1000 locuitori, pe regiuni statistice varia între -0,4 (Regiunea Nord-Vest), -0,3 (Regiunile Nord-Est şi Centru) şi 0,1 (Regiunea Vest), 0,3 (Regiunile Sud şi Sud-Vest) şi 0,4 (Bucureşti), conform figurii 2.2.

-0.4

-0.3

-0.2

-0.1

0

0.1

0.2

0.3

0.4

0.5

NE SE S SV V NV C B

Regiuni statistice

Sol

d la

100

0 lo

cuito

ri

Figura 2.2 Soldul schimbărilor de domiciliu (la 1000 locuitori)

pe regiuni statistice în anul 1999 Sursa: Schimbări de domiciliu, 1999, CNS, 2000 Dacă până în anul 1992 factorii determinanţi ai migraţiei erau de natură profesională, treptat, în perioada următoare încep să se evidenţieze şi factorii familiali (migraţia persoanelor vârstnice spre localităţile de domiciliu ale copiilor, căsătorie etc.). În ultimii ani se înregistrează o scădere treptată a problemelor de muncă, ca motivaţie a migraţiei (de la 13,2% în 1995 la 8,7% în 2000), crescând corespunzător factorii familiali şi alte cauze (de la 86,8% în 1995 la 91,3% în 2000), conform tabelului nr. 2.17.

Migraţia internă pe principalele cauze în perioada 1995 – 2000

- % - Tabelul 2.17

1995 1996 1997 1998 1999 2000 Probleme de muncă 13,2 12,9 11,1 10,0 9,4 8,7 Probleme de familie 64,3 62,1 64,4 61,8 60,5 59,9 Alte cauze (pensionare, căsătorie etc.) 22,5 25,0 24,5 28,2 30,1 31,4 Sursa: Schimbări de domiciliu, 2000, INS, 2001 Fluxurile migratorii intra şi interjudeţene din România, prin volumul, intensitatea, structura şi direcţia lor au influenţat structura populaţiei atât în zonele de plecare, cât şi în zonele de sosire, contribuind la o adevărată redistribuire a populaţiei între provincii şi judeţe.

2.5 Fluxuri migratorii interregionale Mobilitatea teritorială sau migraţia forţei de muncă reprezintă o reacţie de adaptare a ofertei de forţă de muncă în funcţie de localizarea teritorială a cererii. Dinamica activităţii economice are un impact puternic asupra acestui fenomen, perioadele marcate de transformări economice semnificative antrenând amplificarea migraţiei forţei de muncă, într-un efort sporit de adaptare la noile condiţii de pe piaţa forţei de muncă. Echilibrarea spaţială a ofertei cu cererea de forţă de muncă implică deseori schimbarea domiciliului sau navetism, în primul caz fiind antrenate şi persoane inactive (membrii familiei), ceea ce conferă fenomenului migraţiei importante valenţe demografice şi sociale, pe lângă cele economice. Mobilitatea teritorială a forţei de muncă este provocată în primul rând de neomogenitatea distribuţiei spaţiale a activităţilor economice şi implicit a locurilor de muncă şi a veniturilor. Înclinaţia către migraţie este influenţată de caracteristicile individuale ale persoanei care migrează, de caracteristicile zonei de plecare şi ale celei de sosire şi de distanţă.

Este evidentă forţa de atracţie pentru potenţialul migrant pe care o exercită zonele bogate, cu oportunităţi de muncă şi de afaceri şi cu salarii mari. Mărimea zonei este de asemenea un factor semnificativ. S-a constatat că migranţii răspund şanselor superioare de angajare în centrele urbane mari într-un număr chiar mai mult decât proporţional cu mărimea acestora.

Pe de altă parte, sunt importante şi caracteristicile zonei de plecare; în general acestea sunt zone sărace, monoindustriale, cu o proporţie ridicată a şomerilor în rândul populaţiei active.

O consecinţă pozitivă a fenomenului migraţiei forţei de muncă este contribuţia sa la realizarea echilibrului în dezvoltarea regională. Migraţia netă din regiunile cu rate înalte ale şomajului către cele cu rate scăzute contribuie la reducerea disparităţilor în privinţa şomajului, deşi practica demonstrează că ajustarea structurală pe pieţele muncii prin migraţie este foarte greoaie. În general, este de aşteptat ca migraţia regională a forţei de muncă să reducă doar diferenţele interregionale în planul ratei şomajului, fiind puţin probabil ca ea să poată fi folosită ca o pârghie de reducere a ratei naţionale a şomajului, cu excepţia cazurilor când, în anumite zone şi localităţi, există un important deficit de forţă de muncă.

Complexitatea fenomenului migraţiei a condus la utilizarea unei pluralităţi de indicatori absoluţi şi relativi, parţiali şi totalizatori pentru a-l ilustra. Indicatorii absoluţi măsoară amploarea fenomenului prin intermediul mărimii fluxurilor migratorii anuale.

Indicatorii relativi exprimă intensitatea fenomenului migrator şi se calculează prin raportarea fluxurilor de intrare şi ieşire într-o localitate sau zonă la efectivul mediu al populaţiei autohtone:

• rata intrărilor sau rata de imigrare într-o localitate (zonă) arată ponderea imigranţilor în populaţia locală;

• rata ieşirilor sau rata de emigrare (RE) dintr-o localitate (zonă) exprimă ponderea emigranţilor în populaţia locală;

• rata migraţiei brute sau totale (RB) măsoară intensitatea fenomenului migraţiei şi se calculează ca raport între numărul total al intrărilor şi ieşirilor şi efectivul mediu al populaţiei localităţii (zonei);

• rata migraţiei nete sau rata sporului migrator se calculează ca raport între soldul migrator al unei localităţi şi populaţia autohtonă şi arată cu ce procent a crescut sau s-a redus efectivul de populaţie al localităţii (zonei).

Pe lângă indicatorii care ilustrează dimensiunile absolute şi relative ale fenomenului migraţiei, analiza acestuia trebuie completată cu determinarea orientării fluxurilor migratoare într-una din următoarele direcţii posibile: rural-rural; rural-urban; urban-urban; urban-rural şi măsurarea intensităţii fenomenului în fiecare caz în parte (vezi tabelul nr. 2.18).

Structura fluxurilor migratorii în România (rate la 1000 locuitori)

Tabelul 2.18 1991 1992 1993 1994 1995 Total 11,3 12,9 10,6 11,7 12,8 Urban-urban 10,7 9,4 6,9 6,6 5,9 Urban-rural 4,3 5,8 5,0 5,6 6,1 Rural-urban 4,7 6,3 5,7 6,5 7,8 Rural-rural 2,5 3,8 3,4 4,7 5,8

1996 1997 1998 1999 Total 13,0 13,4 12,3 12,3 Urban-urban 5,9 5,6 4,9 4,7 Urban-rural 6,5 6,1 5,9 6,0 Rural-urban 7,0 7,6 6,4 5,9 Rural-rural 6,7 7,9 7,7 8,3

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1999; România în cifre. Breviar

statistic, INS, 2000.

Pentru fiecare judeţ, au fost calculaţi, pentru perioada 1968-1999, următorii indicatori ai mobilităţii regionale: rata de emigrare, rata de imigrare, sporul migrator, rata migraţiei nete şi coeficientul mişcării totale (vezi anexele 1-16).

Tabelul nr. 2.19 prezintă valoarea minimă şi valoarea maximă a ratei de emigrare, după cum urmează:

Rata de emigrare

Tabelul 2.19 Anul Valoare minimă Valoare maximă 1968 0,28% (Bucureşti) 3,94% (Hunedoara) 1969 0,26% (Bucureşti) 3,78% (Hunedoara) 1970 0,29% (Bucureşti) 3,51% (Hunedoara) 1971 0,37% (Bucureşti) 3,07% (Hunedoara) 1977 0,37% (Bucureşti) 2,83% (Sălaj) 1980 0,34% (Bucureşti) 2,55% (Sălaj) 1990 1,36% (Bucureşti) 6,13% (Vaslui) 1992 0,86% (Braşov) 1,92% (Vaslui)

1993 0,69% (Braşov) 1,46% (Botoşani), 1,45% (Vaslui)

1994 0,80% (Sibiu) 1,63% (Olt) 1995 0,88% (Prahova), 0,89% (Sibiu) 1,98% (Vaslui) 1996 0,90% (Satu-Mare), 0,92% 1,79% (Bucureşti)

Anul Valoare minimă Valoare maximă (Prahova)

1997 0,92% (Satu-Mare, Sibiu) 1,70% (Bucureşti) 1998 0,83% (Satu-Mare) 1,99% (Hunedoara)

1999 0,79% (Satu-Mare) 1,72% (Hunedoara), 1,71% (Gorj)

Notă: Anul 1990 nu este luat în considerare în comparaţiile efectuate.

Valoarea minimă a acestui indicator, cu excepţia anului 1990, a oscilat între 0,26% (Bucureşti) şi 0,92% (Satu-Mare, Sibiu). Municipiul Bucureşti deţinea ponderea cea mai mare înainte de 1990, iar după 1990 Satu-Mare, Sibiu, Prahova. În ce priveşte valoarea maximă, aceasta variaza între 1,63% (Olt) şi 3,94% (Hunedoara) iar ponderea cea mai mare a deţinut-o judeţul Hunedoara, urmat de Vaslui, Sălaj, Bucureşti (după 1996). Municipiul Bucureşti este singurul care apare în ambele părţi ale tabelului dar în perioade diferite. Pe ansamblu, rata de emigrare a oscilat între 0,26% şi 3,94%.

În anul 1990, atât valoarea minimă cât şi valoarea maximă diferă la fel de mult faţă de celelalte valori.

Rata de imigrare Tabelul 2.20

Anul Valoare minimă Valoare maximă 1968 0,85% (Ialomiţa), 0,86% (Giurgiu) 3,89% (Hunedoara) 1969 0,74% (Giurgiu), 0,75% (Brăila) 3,70% (Hunedoara) 1970 0,84% (Călăraşi) 3,73% (Hunedoara) 1971 0,95% (Giurgiu); 0,96% (Iaşi) 2,89% (Hunedoara) 1977 0,84% (Călăraşi) 2,72% (Sălaj) 1980 0,70% (Giurgiu) 2,72% (Covasna) 1990 0,81% (Harghita); 0,82% (Giurgiu) 9,63% (Timiş) 1992 0,53% (Giurgiu) 2,43% (Timiş) 1993 0,38% (Giurgiu) 1,71% (Bucureşti) 1994 0,72% (Alba); 0,79 (Giurgiu) 1,79% (Bucureşti) 1995 0,80% (Giurgiu) 1,76% (Bucureşti) 1996 0,87% (Maramureş, Galaţi) 1,84% (Bucureşti) 1997 0,87% (Prahova) 1,69% (Bucureşti) 1998 0,81% (Maramureş) 1,87% (Gorj) 1999 0,80% (Maramureş) 1,68% (Gorj)

Notă: Anul 1990 nu este luat în considerare în comparaţiile efectuate.

În ceea ce priveşte rata de imigrare (tabelul nr. 2.20) valoarea minimă a oscilat între 0,38% (Giurgiu) şi 0,96% (Iaşi), judeţul Giurgiu acoperind toată plaja de valori şi ocupând ponderea cea mai mare, urmat la mare distanţă de Maramureş. Valoarea maximă variază între 1,69% (Bucureşti) şi 3,89% (Hunedoara). Pe ansamblu, rata de imigrare este cuprinsa între 0,38% şi 3,89%, amplitudinea variaţiei fiind foarte puţin diferită faţă de cea a ratei de emigrare. De asemenea, se observa ca amplitudinea variaţiei a scăzut de la an la an pentru ambii indicatori.

În perioada 1968-1971, în judeţul Hunedoara s-a înregistrat valoarea maximă atât în ce priveşte rata de emigrare cît şi rata de imigrare. În anul 1990, valoarea minimă este comparabilă cu celelalte valori, în schimb, valoarea maximă diferă semnificativ.

Rata migraţiei nete

Tabelul 2.21 Anul Valoare minimă Valoare maximă 1968 -0,72% (Sălaj) 0,95% (Bucureşti) 1969 -0,74% (Vaslui) 1,24% (Galaţi) 1970 -0,65% (Botoşani) 0,87% (Bucureşti) 1971 -0,74% (Botoşani) 1,4% (Bucureşti) 1977 -1,26% (Tulcea) 1,4% (Bucureşti) 1980 -1,16% (Vaslui) 1,29% (Braşov) 1990 -4,95% (Vaslui) 6,04% (Bucureşti) 1992 -0,72% (Vaslui) 1,26% (Timiş) 1993 -0,48% (Vaslui) 0,69% (Timiş) 1994 -0,39% (Vaslui) 0,56% (Timiş) 1995 -0,36% (Maramureş) 0,52% (Timiş) 1996 -0,38% (Vaslui) 0,44% (Timiş) 1997 -0,77% (Hunedoara) 0,55% (Arad) 1998 -0,63% (Hunedoara) 0,59% (Arad) 1999 -0,48% (Hunedoara) 0,46% (Arad)

Notă: Anul 1990 nu este luat în considerare în comparaţiile efectuate.

Valoarea minimă a ratei migraţiei nete (tabelul nr. 2.21) a oscilat

între –1,26% (Tulcea) şi –0,36% (Maramureş) iar judeţele la care s-a înregistrat cel mai frecvent valoarea minimă au fost Vaslui (între -1,16% şi –0,39%) şi Hunedoara (între –0,77% şi –0,48%). În ce priveşte valoarea maximă, aceasta variază între 0,44% (Timiş) şi 1,4% (Bucureşti) şi s-a

înregistrat succesiv în Bucureşti, Timiş şi Arad. Amplitudinea variaţiei a fost de la –1,26% (Tulcea) la1,4% (Bucureşti).

Pentru anul 1990, atât valoartea minimă cât şi cea maximă diferă semnificativ de celelalte valori.

Coeficientul mişcării totale

Tabelul 2.22 Anul Valoare minimă Valoare maximă 1968 1,51% (Bucureşti) 7,83% (Hunedoara) 1969 1,45% (Bucureşti) 7,48% (Hunedoara) 1970 1,37% (Bucureşti) 7,24% (Hunedoara) 1971 2,02% (Bucureşti) 5,96% (Hunedoara) 1977 2,14% (Bucureşti) 4,47% (Hunedoara) 1980 1,93% (Bucureşti) 4,48% (Covasna) 1990 2,44% (Harghita) 13,01% (Constanţa) 1992 1,62% (Giurgiu) 3,46% (Timiş) 1993 1,26% (Giurgiu) 3,03% (Bucureşti) 1994 1,66% (Satu-Mare) 3,31% (Bucureşti) 1995 1,70% (Prahova) 3,82% (Vaslui) 1996 1,16% (Giurgiu) 3,63% (Bucureşti) 1997 1,56% (Neamţ) 4,22% (Gorj) 1998 1,71% (Satu-Mare) 3,78% (Gorj) 1999 1,65% (Satu-Mare) 3,78% (Gorj)

Notă: Anul 1990 nu este luat în considerare în comparaţiile efectuate.

Valoarea minimă a coeficientului mişcării totale (tabelul nr. 2.22) a

oscilat între 1,26% (Giurgiu) şi 2,14% (Bucureşti), în municipiul Bucureşti înregistrându-se cele mai multe valori minime (între 1,45% şi 2,14%), urmat de judeţele Giurgiu şi Satu-Mare.

Valoarea maximă a oscilat între 3,03% (Bucureşti) şi 7,83% (Hunedoara). Pe ansamblu, valorile cele mai mari au fost înregistrate în judeţul Hunedoara (între 4,47% şi 7,83%). La celelalte judeţe s-au înregistrat valori maxime comparabile. Amplitudinea variaţiei este mare comparativ cu ceilalţi indicatori şi, în general, a scăzut de la an la an.

În ce priveşte anul 1990, valoarea minimă este apropiată de celelalte valori, în schimb valoarea maximă este aproape de două ori mai mare decât valoarea cea mai mare.

2.6 Experienţe pe plan internaţional în analiza fenomenului mobilităţii

Problematica pieţei muncii în general şi a mobilităţii în special este abordată în numeroase studii ale unor specialişti din diferite ţări (cadre didactice sau cercetători), mulţi dintre aceştia fiind membrii ai E.A.L.E. (European Association of Labour Economists).

Din studierea acestora se pot distinge o serie de preocupări cu o semnificaţie aparte în cadrul cercetării ştiinţifice în domeniu, dintre care pot fi menţionate următoarele:

În Marea Britanie [Blackaby, D. H., Leslie, D. G., Murphy, P. D., 1995], cunoscându-se diferenţele de ordin economic dintre regiunea de nord respectiv cea de sud, există studii care analizează diferenţele în privinţa nivelului veniturilor în cele două zone, pentru a putea explica efectele pieţei regionale ale muncii asupra politicii macroeconomice. Astfel este analizată flexibilitatea pieţei muncii prin evaluarea probabilităţii dacă acest stimulent pentru migrare există pentru lucrătorii manuali şi respectiv pentru cei non-manuali.

Analizele privind nivelul veniturilor pentru cele două categorii de lucrători din regiunea de nord şi de sud a ţării au fost efectuate în două direcţii: analiza separată a diferenţelor de câştiguri pentru activităţile manuale şi non-manuale din cele două regiuni; examinarea factorilor determinanţi ai probabilităţii de ocupare/şomaj în nord şi sud.

În acest scop au fost utilizate informaţii detaliate cu privire la capitalul uman, caracteristicile afacerilor şi variabilele de localizare. Rezultatele obţinute nu reprezintă decât un suport parţial pentru evidenţierea diferenţelor dintre cele două zone. Astfel, s-a observat că salariul nominal este mai redus în sud pentru lucrătorii cu activitate non-manuală şi mai mult sau mai puţin egal cu cel din nord pentru lucrătorii cu activitate manuală. Pentru lucrătorii manuali, probabilitatea şomajului este mai înaltă nord decât în sud.

Din punct de vedere al iniţiativelor privind politicile în acest domeniu, a rezultat că nivelul relativ ridicat al şomajului pentru o anumită categorie de lucrători şi existenţa diferenţelor regionale în privinţa salariului reflectă o slabă funcţionare a pieţei muncii.

În Spania [Ruesga, P. M., Alvarez, C., Perez, C., 1995], pentru analiza schimbărilor contradictorii intervenite în perioada 1962-1995 în privinţa pieţei regionale a muncii s-a realizat o analiză a dispersiei ratei de activitate alături de analiza dispersiei ratei de ocupare.

Pentru analiza şi prognoza cererii şi a ofertei pe piaţa regională a muncii din Spania s-a utilizat un model de proiecţie, respectiv un model structural. În acest model, analiza se concentrează pe diferenţele dintre ratele regionale ale şomajului, prin identificarea factorilor sau a variabilelor care determină cererea şi/sau oferta de forţă de muncă în context regional.

Variabilele iniţiale sunt grupate în următoarele categorii de factori: a. Factori structurali-instituţionali (structura productivă, formarea

directă a capitalului, PNB pe locuitor, productivitatea, rata salariului etc.);

b. Factori demografici (forţa de muncă potenţială); c. Factori privind prezenţa sectorului public (cheltuieli în sectorul

public); d. Factorul costuri (rata salariului, costurile muncii); e. Factorul instituţional (concentrarea afacerilor, conflicte ale forţei

de muncă etc.); f. Factorul migrare (balanţa migraţiei). Fiind un model de cercetare, acesta are anumite limite, în sensul că

se poate utiliza numai pentru un an, datorită influenţei preţurilor curente asupra unor variabile luate în consideraţie.

În Suedia [Kazamaki Ottersten, E., 1995], pentru a studia mobilitatea forţei de muncă în diferite regiuni, se propune un model (cadru empiric) prin care pornind de la literatura clasică se examinează revenirea la studii a resurselor, pornindu-se de la ideea că analiza evoluţiei pe regiuni a revenirii la educaţie poate contribui la înţelegerea problemelor specifice pieţelor regionale ale muncii.

Cunoscându-se faptul că revenirea la studii este substanţial mai ridicată în regiunile dezvoltate decât în cele în curs de dezvoltare, această problemă este urmărită în trei categorii de regiuni din Suedia: oraşe mari, zone forestiere şi alte regiuni. Informaţiile utilizate se referă la: condiţii privind educaţia, experienţa pe piaţa muncii, salariul şi structura familiei.

De asemenea, în Suedia un studiu [Fredriksson, P., 1995] evidenţiază influenţa programelor active ale pieţei muncii asupra dinamicii regionale şi a echilibrului final privind piaţa forţei de muncă. Au fost analizate mobilitatea forţei de muncă şi modificarea salariului ca răspuns la apariţia unor şocuri pe pieţele regionale ale muncii (de exemplu, modificările de ordin instituţional).

Analizele au fost canalizate pe evoluţia nivelului de ocupare a şomajului, programelor de lucru, salariului etc. Rezultatele obţinute au evidenţiat că disparităţile între regiunile din Suedia sunt date ratele echilibrului pe piaţa muncii şi nu de slaba funcţionare a factorilor de echilibru.

Într-un studiu elaborat în Germania [Hönekopp, E., Werner, H., 2000], se consideră că mobilitatea populaţiei în sensul migraţiei pentru ocupare şi educaţie este de mai multe tipuri:

a. Migraţia pentru educaţie, care include persoane cu studii superioare, studenţii; de regulă, aceasta se înregistrează între regiuni (ţări) cu un nivel similar de dezvoltare economică, culturală;

b. Migraţia pentru training (perfecţionarea pregătirii), care are o pondere mai redusă;

c. Migraţia pentru probleme profesionale sau pentru afaceri, care include în cea mai mare parte persoane cu un nivel înalt de pregătire sau training şi care au îndemânarea de a se transfera uşor dintr-o regiune (ţară) în alta;

d. Migraţia pentru stabilire în regiunea respectivă, care se referă la grupuri specifice etnice care se întorc în zonele (ţările) de origine.

De asemenea, există mai multe tipuri de fluxuri (migraţie) pe termen scurt, acestea referindu-se la:

persoane cu activitate temporară, aceştia fiind profesionişti şi oameni de afaceri cu ocupaţii speciale; muncitori sezonieri; muncitori cu contract legat de un anumit proiect stabilit.

În Polonia [Kotowska, I. E., Podogrodzka, M., 1995], un studiu analizează mobilitatea forţei de muncă din perspectiva diferenţelor regionale ale şomajului. Sunt utilizate ca variabile: nivelul şomajului, rata şomajului, numărul de şomeri pe termen lung, rata şomajului pe termen lung, intrări şi ieşiri, rata intrărilor şi rata ieşirilor.

Schimbările produse în privinţa şomajului în diverse regiuni ale Poloniei au fost analizate utilizând clasificarea (tipologia) regiunilor utilizată de Uniunea Europeană:

• Grupa A – regiuni agricole dezvoltate; • Grupa B – regiuni cu agricultură mai puţin dezvoltată; • Grupa C – regiuni industriale dezvoltate; • Grupa D – regiuni industriale mai puţin dezvoltate; • Grupa E – regiuni dezvoltate cu structură diversificată; • Grupa F – regiuni subdezvoltate cu structură diversificată; Potrivit unui studiu efectuat în Germania privind mobilitatea forţei

de muncă în ţările membre ale Uniunii Europene [Tassinopoulos, I., Werner, H., 1999] se consideră că Spania şi Italia reprezintă două ţări asemănătoare în privinţa fenomenului emigrării. Comparativ cu nivelul mediu la nivelul

Uniunii Europene, în ambele ţări se înregistrează o rată redusă a venitului pe locuitor, rate înalte ale şomajului precum şi disparităţi mari pe plan regional.

În Spania, deşi după 1970 au crescut diferenţele între regiuni în privinţa ratei şomajului, totuşi mobilitatea forţei de muncă între regiuni a scăzut, datorită schimbărilor instituţionale din ţară (descentralizarea politică, redistribuirea pe regiuni a veniturilor etc.), reducerii inegalităţii între regiuni în privinţa salariului, dar şi ineficienţei pieţei locuinţelor.

De asemenea, în Spania se observă o mişcare a populaţiei din regiunile bogate spre regiunile mai sărace (migraţia de revenire), datorită în special avantajelor şomajului general pentru sectorul agricol şi a stimulentului costului scăzut al locuinţelor din regiunile sărace.

În Italia, în condiţiile menţinerii disparităţilor între partea de nord şi cea de sud, se înregistrează o scădere a mobilităţii interregionale. Convergenţa în privinţa disparităţilor privind salariul ca şi mediul de susţinere al familiei, fac ca migraţia să nu mai fie necesară. Asupra scăderii mobilităţii mai influenţează şi modificările de ordin demografic (creşterea ponderii populaţiei tinere, creşterea ponderii femeilor în rândul forţei de muncă etc.).

Capitolul 3

Aspecte ale culegerii şi pregătirii datelor pentru cercetarea mobilităţii, în vederea prelucrării lor automate

3.1 Precizări teoretice Culegerea datelor se realizează prin intermediul diferitelor metode,

în funcţie de natura fenomenelor studiate, de modul de organizare a activităţii agenţilor economici, de posibilităţile de înregistrare a fenomenelor şi de mijloacele tehnice de prelucrare existente la un moment dat.

Prin intermediul metodelor de culegere a datelor se înregistrează de la unităţile colectivităţii valorile individuale ale caracteristicilor precizate în programul de cercetare. De regulă, valorile individuale culese prezintă mari variaţii de la o unitate la alta, motiv pentru care datele culese în formă brută nu pot permite cunoaşterea formei de manifestare a fenomenelor studiate sau a legăturilor existente între unităţile colectivităţii. Datele statistice înregistrate vor putea fi analizate numai în măsura în care ele vor fi prelucrate.

Din punct de vedere practic, culegerea datelor se realizează prin: • Cercetări exhaustive, care presupun înregistrarea caracteristicilor

cuprinse în programul de cercetare, la toate unităţile colectivităţii statistice. De exemplu, se pot aminti recensămintele şi rapoartele statistice.

• Cercetări parţiale, care presupun înregistrarea caracteristicilor cuprinse în programul de cercetare la un număr redus din colectivitatea generală. De exemplu, sondajele sau anchetele statistice.

• Cercetări curente, care constau în înregistrarea permanentă, pe măsură ce se produc caracteristicile fenomenelor studiate la nivelul unităţilor colectivităţii. De exemplu, înregistrarea evenimentelor demografice de natalitate, mortalitate, nupţialitate etc.

• Cercetări periodice, la care înregistrarea datelor se efectuează la intervale de timp bine stabilite.

• Cercetări directe, care se realizează prin înregistrarea nemijlocită a datelor de către cercetător la unităţile colectivităţii.

• Cercetări indirecte, care se întâlnesc în momentul în care înregistrarea datelor se realizează pe baza unor surse care au consemnat anterior fenomenul studiat. De exemplu, înregistrarea pe baza documentelor.

În zilele noastre există tendinţa de utilizare pe scară largă a cercetărilor parţiale, datorită nevoii rapide de informaţii, de culegere a datelor, de posibilităţile largi de aplicare cu costuri reduse.

Pentru început, este necesară precizarea diferenţei între “date” şi „informaţii”. Toate datele pot deveni informaţii şi toate informaţiile pot deveni date. Această diferenţiere se face în funcţie de utilitatea lor în momentul analizei. Dacă o dată este folositoare în cercetări, ea poate deveni automat informaţie, în timp ce pentru persoanele neinteresate ea rămâne o simplă dată. Deci informaţia reprezintă acea dată care aduce un plus de valoare în problema cercetată.

A. Din punctul de vedere al modului de procurare, informaţiile se clasifică în informaţii primare şi informaţii secundare.

• Informaţiile primare pot fi culese în urma unei cercetări calitative (când este vorba de un eşantion unic) sau a unei cercetări cantitative (când se utilizează un eşantion mare).

• În ceea ce priveşte informaţiile secundare, acestea pot fi procurate, atât din surse interne cât şi externe, obţinerea lor fiind mult mai rapidă şi mai ieftină decât cea a datelor primare. Sursele secundare pot fi: surse interne: rapoartele cercetărilor întreprinse anterior, conturile de profit şi pierderi, bilanţurile contabile, rapoartele privind vizitele de afaceri, registrele de inventar, facturile; surse şi publicaţii guvernamentale: Anuarul Statistic al României, Anuarul Demografic al României, Anchetele integrate în gospodării, Balanţa forţei de muncă, Recensământul populaţiei; periodice şi cărţi: săptămânale, cotidiene şi reviste cu caracter economico-financiar: Capital, Bursa, Ziarul Financiar, Idei de Afaceri, Pagini Aurii; surse comerciale: Camera de comerţ şi industrie, Baza de Date a MediaFax.; surse internaţionale: Publicaţiile ONU, OECD.

Alte clasificări ale informaţiilor pot fi următoarele: B. Din punctul de vedere al timpului:

• Istorice, care sunt utilizate, de exemplu, pentru cuantificarea sau studierea evoluţiei unui fenomen;

• Predictive, utilizate pentru previzionarea unui anumit fenomen. C. Din punctul de vedere al actualităţii:

• Actuale; • Inactuale.

D. Din punctul de vedere al structurării lor: • Structurate; • Nestructurate.

E. Din punctul de vedere al gradului de anticipare: • Anticipate; • Neanticipate.

După identificarea surselor de date şi informaţii, este necesară elaborarea metodelor şi tehnicilor de obţinere mai rapidă şi corectă a acestora.

Prelucrarea datelor este o etapă de trecere de la datele primare concrete la valori tipice, la sistemul de indicatori sintetici corespunzător modului de manifestare a fenomenului studiat, cuprinzând operaţiile prin intermediul cărora datele se transformă în informaţii.

Codificarea reprezintă modalitatea în care datele culese sunt transformate într-un cod determinat pentru facilitarea prelucrării mecanice sau electronice. Odată realizată codificarea se pot efectua prelucrări primare, care vor fi necesare analizelor.

Din punctul de vedere al prelucrării automate a datelor, codificarea reprezintă operaţia de generare a unor grupuri de simboluri (coduri) şi atribuirea lor elementelor sau caracteristicilor unei entităţi.

Rezultatul acestei activităţi îl constituie un sistem de coduri. Prin cod se înţelege o combinaţie de simboluri asociate unei caracteristici din cadrul unei colecţii de date.

Capacitatea unui cod reprezintă totalitatea combinaţiilor distincte, posibil de realizat din simbolurile care compun codul. Lungimea unui cod este dată de numărul de simboluri elementare dintr-un cod şi trebuie să fie minimă pentru a reduce timpul de comunicare al datelor. Formatul codului reprezintă forma finală a acestuia, cu precizarea clară a numărului de poziţii utilizate, natura lor, cifrele de control şi algoritmul de calcul al cifrei de control.

Pentru cercetarea prezentă, au fost utilizate următoarele tipuri de coduri: a) coduri numerice, care utilizează cifre de la 0 la 9, grupate câte una, două, trei, patru sau mai multe; b) coduri alfabetice, care utilizează literele alfabetului; c) coduri alfanumerice, care utilizează cifre, litere şi caractere speciale.

3.2 Stabilirea informaţiilor de intrare şi a surselor

de date Luând în considerare cadrul particular al cercetării în curs,

informaţiile de intrare au fost stabilite în funcţie de metodele (modelele) ce vor fi aplicate în analiza şi prognoza mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă (în etapa următoare a proiectului de cercetare): modelul gravitaţional, balanţa şah a migraţiei etc. Aceste informaţii se referă, în principal, la:

fluxurile migraţiei interjudeţene, pe medii; numărul populaţiei în judeţul de plecare; numărul populaţiei în judeţul de sosire; distanţa “economică”, reflectând costurile migraţiei între două judeţe (de exemplu, cheltuielile de transport); fluxurile migraţiei interne determinate de schimbarea domiciliului pe judeţe, 1968-1995 (sosiţi, plecaţi, sosiţi/1000 locuitori, plecaţi/1000 locuitori); fluxurile migraţiei interjudeţene determinate de schimbarea domiciliului, pe judeţe, 1995; fluxurile migraţiei interne determinate de schimbarea domiciliului, pe medii, după judeţul de sosire şi respectiv plecare în anul 1995; fluxurile migraţiei interne determinate de schimbarea domiciliului, pe judeţe, medii şi sexe în 1995; fluxurile migraţiei între medii determinate de stabilirea reşedinţei în altă localitate decât cea de domiciliu, în perioada 1980-1995; persoanele cu reşedinţă în altă localitate decât cea de domiciliu, pe medii, în perioada 1980-1995; persoane cu reşedinţa în altă localitate decât cea de domiciliu, pe grupe de vârstă, sexe şi pe medii; persoane care la 1 iulie 1995 aveau reşedinţa în altă localitate decât cea de domiciliu, după judeţul de reşedinţă şi judeţul de domiciliu;

emigranţi pe sexe; emigranţi pe grupe de vârstă; emigranţi după nivelul studiilor; emigranţi grupaţi pe unele profesii; emigranţi pe judeţe; schimbările de domiciliu pe judeţe, medii, sexe şi pe municipii; balanţa interjudeţeană a schimbărilor de domiciliu; persoane în vârstă de 14 ani şi peste, care şi-au schimbat domiciliul în anul 1999, după nivelul de instruire şi activitate economică; schimbări de domiciliu, pe grupe de vârstă şi sexe, după motivul schimbării domiciliului.

Sursele de date utilizate sunt: Anuarul Demografic al României, 1968-1995, CNS; Anuarul Statistic al României, 1969 – 1999, CNS; Schimbări de domiciliu, 1996-1999, CNS; Modificări intervenite în fluxurile migraţiei interne a populaţiei României, CNS; Particularităţi ale evoluţiei demografice a populaţiei din mediul urban şi rural în perioada 1990-1995, mai 1996, CNS.

3.3 Organizarea datelor Organizarea datelor reprezintă modalitatea de grupare a datelor în

fişiere sau baze de date, în funcţie de tipul de prelucrare adoptat. Cu alte cuvinte, organizarea datelor se referă la modalitatea de stocare a datelor pe un suport informaţional prelucrabil cu un sistem de calcul şi la posibilitatea concretă de regăsire a datelor.

Pentru că toate aspectele care vor fi tratate în continuare se referă la organizarea datelor, vom face o scurtă trecere în revistă şi a modului clasic de organizare a datelor, care presupune tabelarea lor în funcţie de mai multe criterii. Această trecere în revistă este considerată necesară deoarece datele tabelate în mod manual sunt foarte uşor de transformat în tabelare automată, realizată prin intermediul bazelor de date.

În general se disting două categorii: indivizii şi caracteristicile indivizilor respectivi. Individul, ca termen, poate desemna angajatul unei firme, un client, un locuitor, o comunitate locală etc., întotdeauna fiind vorba de elementul de bază asupra căruia observatorul realizează anumite măsurători.

Totalitatea indivizilor observaţi pot proveni din eşantionarea unei populaţii (în cazul cercetării parţiale) sau poate fi vorba de întreaga populaţie (în cazul cercetărilor exhaustive, pe bază de recensământ).

Statistica clasică lucrează cu un eşantion de indivizi extraşi aleator dintr-o populaţie. Caracteristicile observate pe eşantion permit stabilirea caracteristicilor întregii populaţii.

Asupra indivizilor se poate stabili un anumit număr de caracteristici. De exemplu, în cazul cercetării de faţă, caracteristicile sunt următoarele: sexul, vârsta, starea civilă, numărul de membrii din gospodărie, ocupaţia, educaţia, venitul net lunar pe gospodărie. Caracteristicile observate pot fi cantitative sau calitative.

O caracteristică este cantitativă atunci când ia valori pe o scară numerică. Mai exact, atunci când ansamblul valorilor asociate unui individ este inclus în ansamblul numerelor reale (notate cu R) şi asupra cărora pot fi efectuate operaţiile algebrice obişnuite: adunarea, înmulţirea cu o valoare constantă, calcularea mediei etc. În cercetarea prezentă, caracteristicile cantitative sunt vârsta, venitul net lunar şi numărul de membrii din gospodărie.

O caracteristică este calitativă în cazul în care are modalităţi nenumerice şi pot fi ordonate în două feluri: calitativ ordinal (nivele ierarhice sau nivele de satisfacţie) şi calitativ-nominal. Datele calitative nominale sunt grupate ţinând seama de valorile caracteristicilor studiate.

Pentru datele calitative ordinale se calculează frecvenţele, frecvenţele relative, procentele şi modul (care este un indicator sintetic al tendinţei centrale a datelor şi care pune în evidenţă modalitatea seriei care are frecvenţa maximă). Dacă se ordonează crescător sau descrescător valorile seriei, mai pot fi calculaţi şi alţi indicatori de sinteză.

Date cantitative discrete sunt cele în care caracteristica numerică are un număr redus de variante şi permit calcularea unor indicatori de sinteză.

Date cantitative continue, în analiza cărora sunt permise toate operaţiile matematice.

O primă analiză presupune gruparea valorilor seriei de date în clase, astfel încât informaţia conţinută în seria de date să fie conservată. Numărul de clase variază între cinci şi 15 în funcţie de numărul de observaţii şi de tehnicile de analiză a datelor. Valoarea cea mai mare şi valoarea cea mai mică din seria de date trebuie să fie inclusă în clase distincte iar clasele trebuie să fie disjuncte (fiecare valoare trebuie să se regăsească într-o singură clasă).

Clasele sunt caracterizate de o valoare minimă, de o valoare maximă şi de amplitudine şi este preferabil să fie alese clase cu amplitudini egale.

Toţi indivizii care au valorile corespunzătoare aparţinând aceleiaşi clase sunt consideraţi echivalenţi între ei.

Ca ultimă observaţie, se poate afirma că asupra caracteristicilor calitative astfel transformate pot fi aplicate operaţii algebrice.

Dacă caracteristica observată este de tip cantitativ, se obişnuieşte realizarea unei histograme după sintetizarea informaţiilor obţinute.

Un alt aspect necesar la prelucrarea datelor îl constituie determinarea existenţei tipului de legătură între două caracteristici:

a. Legătura între două caracteristici cantitative Pentru a preciza noţiunea de dependenţă, se prezintă coeficientul de

corelaţie liniar, care măsoară intensitatea legăturii între două caracteristici cantitative.

b. Legătura între cele două caracteristici calitative Pentru a măsura dependenţa între două caracteristici calitative,

statistica ne propune calcularea valorii lui 2χ . c. Legătura între o caracteristică cantitativă şi una calitativă O caracteristică cantitativă “y” este dependentă de o caracteristică

calitativă “x” dacă cei n1 indivizi având modalitatea 1 a lui “x” au toţi aceeaşi valoare y1 a lui “y”, cei n2 indivizi având modalitatea 2 a lui “x” au toţi aceeaşi valoare y2 a lui “y” şi aşa mai departe. Absenţa corelaţiei este definită prin egalitatea mediilor p21 y,...,y,y a fiecărei clase. Intensitatea legăturii este măsurată cu ajutorul raportului de corelaţie η definit prin

intermediul relaţiei [ ]1,0y

y2 i ∈σ

σ=η . Cu cât acesta tinde către 1 cu atât mai

strânsă este legătura. Datele astfel organizate pot fi reprezentate grafic (reprezentări elementare) prin sectoare circulare (pie-chart), histograme, grafice figurative, acestea fiind alese în funcţie de specificul fenomenelor studiate şi al relaţiilor care trebuie evidenţiate. Acestea conţin datele preluate din seriile de date (rândul sau coloana unui tabel) sau din tabelele de date şi sunt însoţite de titlul reprezentării grafice, legenda graficului, scara de reprezentare, explicitarea axelor de coordonate atunci când este reţeaua graficului (adică trasarea cu linii subţiri care facilitează marcarea precisă a simbolurilor sau figurilor).

Din punct de vedere al prelucrării automate a datelor, organizarea presupune tratarea datelor la nivel logic, care ţine seama de metodologia aplicaţiilor practice şi la nivel fizic, care ţine seama de aspectele specifice fiecărui suport informaţional prelucrabil pe calculator.

Organizarea logică reprezintă memorarea, gestionarea şi regăsirea datelor sub forma articolelor. Acesta constituie unitatea logică de structurare, adresare şi prelucrare automată a datelor dintr-un fişier.

Organizarea fizică reprezintă stocarea, gestionarea şi regăsirea datelor structurate sub forma înregistrărilor fizice. Aceasta constituie unitatea fizică de stocare, gestionare şi regăsire automată a datelor structurate logic sub formă de articole ale unui fişier.

Evoluţia organizării datelor Prin organizarea datelor se înţelege definirea şi structurarea datelor în colecţii şi stabilirea legăturilor între elementele unei colecţii şi între colecţii. Evoluţia înregistrată în organizarea datelor a însemnat de fiecare dată un salt calitativ sub aspectul flexibilităţii în exploatarea datelor, a timpului de acces, a spaţiului de memorie, a protecţiei datelor etc.

În evoluţia organizării datelor se au în vedere următoarele aspecte: modul de dispunere a datelor în colecţii – de organizare, nivelele de structurare a datelor (conceptual, logic, fizic), modul de prelucrare a datelor, independenţa datelor de programe, redundanţa precum şi software-ul aferent.

Modele de structurare a datelor Obiectele lumii reale sunt denumite entităţi caracterizate prin proprietăţi (caracteristici) numite atribute care pot lua valori. În acest context, informaţia se poate defini structural ca fiind formată din: entitate (obiectul informaţiei), atributul (proprietatea entităţii), şi valoarea (măsura proprietăţii).

Modelul de structură reprezintă descrierea tuturor atributelor unei entităţi în interdependenţe. Valorile atributelor se materializează prin date care dau o reprezentare simbolică a informaţiilor.

Modelul de date reprezintă ansamblul de concepte şi instrumente necasare pentru a realiza o schemă conceptuală. Schema conceptuală reprezintă descrierea fenomenelor din realitatea înconjurătoare prin entităţi care au atribute, care au valoare, care înseamnă date. El presupune existenţa următoarelor elemente:

1. Definirea structurii modelului: a. definirea obiectelor (entităţilor) şi a caracteristicilor

(atributelor) asociate, care se realizează prin câmp, înregistrare, relaţie între înregistrări;

b. definirea legăturilor între obiecte (asociere). Asocierea poate fi: unu la unu (tip linear), unu la mai mulţi (tip arborescent), mulţi la mulţi (tip reţea).

2. Operatorii care acţionează asupra structurilor de date pentru citire, memorare, modificare.

3. Reguli de integritate care sunt restricţii ce asigură menţinerea corectitudinii datelor (rezultă din aplicaţii).

În funcţie de modalitatea în care sunt definite cele trei elemente, modelele de baze de date sunt: modelul ierarhic, introdus de IBM, modelul reţea, introdus de CODASYL şi modelul relaţional, introdus de IBM. La acestea se poate adăuga modelul distribuit care se bazează pe modele anterioare dar cu particularităţi legate de distribuirea datelor din punct de vedere geografic. Această ordine coincide cu cea istorică; în ultimii ani s-au utilizat numai ultimele modele datorită avantajelor sale faţă de celelalte.

Modelul ierarhic operează cu mulţimi de date structurate arborescent, la care orice element este în relaţie cu n elemente aflate pe un nivel inferior lui în ierarhie şi cu cel mult un element aflat pe un nivel superior lui. În general, pot fi oricâte nivele de subordonare şi pe fiecare nivel pot fi oricâţi dependenţi, dar nici un subordonat nu poate exista fără superiorul său (legături unul la mulţi).

Se foloseşte conceptul de pointer la un tip de înregistrare logică de la modelul reţea. Acest concept apare în situaţia în care ar trebui plasat acelaşi tip de înregistrare în mai multe ramuri ale unei ierarhii sau în mai multe locuri din aceeaşi ramură.

Modelul reţea operează cu mulţimi de date structurate în reţea. În acest caz, noţiunea de “ierarhic” dispare, fiind înlocuită cu cea de predecesor. Datele sunt prezentate ca într-o mulţime de ierarhii în care un membru al ei poate avea oricâţi superiori şi oricâţi suborodnaţi (legături mulţi la mulţi). Datele sunt reprezentate prin tipuri de înregistrări şi legături. Conexiunile sunt, de regulă, liniare, mulţi la unu dar şi mulţi la mulţi, a căror implementare este complexă. Un tip de înregistrare logică este de fapt o relaţie, iar înregistrarea logică este un articol compus din câmpuri.

Modelul relaţional operează cu mulţimi de date structurate pe baza teoriei informatice a relaţiilor dintre ansambluri. Conceptul de bază folosit este cel de relaţie (tabelă) care este o submulţime a produsului cartezian al unor domenii. Un domeniu este o mulţime de valori ale entităţilor. În concluzie, o relaţie poate fi privită ca o tabelă în care fiecare coloană corespunde la un obiect, la o componentă (câmp) şi fiecare linie corespunde unei înregistrări din fişier. Liniile se numesc tupluri iar coloanele atribute. Asocierile sau corelaţiile dintre tupluri sunt reprezentate de valori dintr-un domeniu comun.

3.3.1 Metode clasice de organizare a datelor

Exploatarea conţinutului informaţional al unui fişier organizat pe baza metodelor clasice se face conform unei condiţii de selecţie simplă, care constă în atribuirea de către utilizator a unei singure valori de selecţie unei chei unice de acces, potrivit căreia se poate regăsi numai un singur articol. Astfel, vom avea mai multe tipuri de organizare a datelor.

1. Organizarea secvenţială, este metoda de stocare şi gestionare care constă în dispunerea blocată sau neblocată a articolelor într-o secvenţă fizică care ţine seama de lungimea articolelor şi de secvenţa logică stabilită de utilizator la momentul creării fişierului, pe baza căreia regăsirea lor poate fi făcută numai secvenţial şi numai în aceeaşi ordine.

2. Organizarea directă, este metoda de stocare şi gestionare care constă în dispunerea articolelor neblocate într-o secvenţă fizică obţinută cu ajutorul unui procedeu de randomizare. Cu ajutorul acestuia sunt generate pe baza valorii cheii de acces adrese fizice care sunt ataşate articolelor din fişier în vederea distribuirii aleatoare a acestora în spaţiul de stocare afectat. Prin intermediul acestor adrese fizice este asigurat accesul direct la nivel de articol, numai printr-o singură operaţie de intrare/ieşire. Cheia de acces apare ca un element informaţional principal, care poate consta din unul sau mai multe coduri alăturate, ce formează o zonă distinctă în structura logică a fiecărui articol, ce conţine informaţii de regăsire pe baza cărora utilizatorul are acces unitar la nivel de articol în cadrul fişierului. Cheia de acces trebuie să respecte o serie de restricţii, cum sunt: natura să fie numerică, valorile de selecţie trebuie să fie distribuite pe un număr cât mai mic de subintervale iar variaţia în cadrul fiecărui subinterval trebuie să fie uniformă.

3. Organizarea relativă, este metoda de stocare şi gestionare care constă în dispunerea blocată sau neblocată a articolelor într-o secvenţă fizică obţinută prin intermediul unui principiu de adresare relativă pentru generarea automată a adreselor fizice, utilizat fie pentru regăsirea secvenţială fie pentru regăsirea selectivă. Conform acestui principiu, articolele trebuie dispuse vectorial şi, pe baza identificatorului de poziţie asociat fiecărui articol se poate genera adresa fizică de stocare, care este numită adresa relativă, valoarea ei fiind stabilită în funcţie de adresa primului articol memorat în spaţiul de stocare.

4. Organizarea secvenţial-indexată, este o metodă de stocare şi gestionare care constă în dispunerea blocată sau neblocată a articolelor într-o secvenţă fizică stabilită pe baza principiului de indexare, conform căruia este asigurată corespondenţa dintre codurile unei chei stabilită de utilizator şi adresele fizice atribuite ei. Spre deosebire de metoda de organizare directă şi cea relativă, unde cheia trebuia să conţină informaţii de acces numai de natură numerică, la acest tip de organizare cheia de acces poate conţine informaţii de regăsire şi de natură alfanumerică sau şir de caractere. Elementul nou care stă la baza acestui tip de organizare îl reprezintă indexul, care constituie o adresă fizică de legătură între valorile cheii de acces şi poziţiile de stocare alocate articolelor în zona principală cu date sau în zona de depăşire. Toate valorile cheii de acces şi indexii asociaţi acestora sunt grupate sub formă de listă, denumită tabelă de indexi, stocată pe disc într-o poziţie distinctă de zona datelor.

3.3.2 Metode mixte de organizare a datelor

Exploatarea conţinutului informaţional al unui fişier organizat pe baza metodelor mixte se face în conformitate cu o condiţie de selecţie compusă, care în marea majoritate a cazurilor constă într-o relaţie logică, în care operanzii sunt valorile de selecţie atribuite cheilor secundare de acces iar operatorii logici uzuali sunt AND, NOT, OR.

1. Organizarea partiţionată, este o metodă de stocare şi gestionare statică sau dinamică a articolelor dispuse secvenţial, pe baza principiului partiţionării, conform căruia este asigurat accesul selectiv la o anumită partiţie şi secvenţial la articolele unei partiţii. Principiul partiţionării constă în divizarea spaţiului de stocare în mai multe partiţii dispuse continuu sau dispersat şi constituirea unei liste de directori ataşaţi partiţiilor pentru alocarea şi gestionarea înregistrărilor fizice. Partiţia reprezintă o zonă distinctă, alocată sub formă de înregsitrări fizice pentru stocarea unui grup de articole care poate avea autonomie în procesul prelucrării faţă de alte grupuri de articole similare. Dimensiunea fiecărei partiţii poate varia de la o singură înregistrare fizică până la numărul total de articole conţinut de fiecare partiţie (subfişier).

2. Organizarea multiindexată, este o metodă de stocare şi gestionare care constă în dispunerea articolelor pe disc pe baza

principiului multiindexării, conform căruia poate fi asigurat accesul multiplu la o parte din fondul de date stocat. El constă în crearea unei liste de indexare multiplă pe baza valorilor de selecţie atribuite unui set de chei secundare definite în structura logică a fiecărui articol din fişierul principal şi stocarea separată a acestor liste într-un fişier director. Acest tip de organizare se bazează pe metoda indexat-secvenţială de stocare sau regăsire a articolelor în/din cele două fişiere: principal şi director. Fişierul principal conţine datele primare de prelucrat, iar cheia de acces la nivelul fiecărui articol din acest fişier este denumită cheie primară. Fişierul director conţine listele cu lanţuri constituite pentru toate valorile selective atribuite cheilor secundare din mulţimea definită de utilizator.

3. Organizarea datelor în fişiere inverse, este o metodă de stocare şi gestionare a datelor care constă în dispunerea datelor în două fişiere, unul principal şi celălalt invers, ambele înlănţuite pe baza unei liste de directori prin intermediul cărora se asigură corespondenţa între imaginea reală a valorilor de selecţie atribuite cheilor secundare descrise în fişierul obiect şi imaginea inversată corespunzătoare lor descrisă în fişierul invers.

4. Organizarea datelor în fişiere integrate. Fişierele integrate mai sunt cunoscute şi sub forma fişierelor înlănţuite. Organizarea înlănţuită este o metodă de stocare şi gestionare a articolelor şi a legăturilor dintre ale, care constă în dispunerea datelor în două sau mai multe fişiere, unul principal, unul de legătură şi celelalte obiect, toate fiind înlănţuite conform principiului de înlănţuire şi legăturilor existente între date. Fişierele constituite pot avea organizare directă sau indexat-secvenţială şi conţin articole care au în structura lor o zonă cu adrese de legătură şi o zonă cu date primare de prelucrat. Principiul de înlănţuire are la bază constituirea zonelor cu adrese de legătură şi ataşarea lor la nivel de articol pentru formarea lanţurilor. Lanţul reprezintă imaginea reală a legăturilor existente între date. Lanţurile pot fi, în funcţie de sensul de parcurgere al datelor, unidirecţionale, bidirecţionale şi tridirecţionale, în funcţie de locul terminării procesului de exploatare al lanţului, închise şi deschise şi, FIFO (primul articol introdus, primul articol exploatat) sau LIFO (ultimul articol introdus, primul articol exploatat).

Ca metode de acces la datele din fişiere (tehnica prin care se găsesc înregistrările logice), se disting următoarele tipuri de acces: acces secvenţial, care presupune regăsirea înregistrăilor în ordinea în care acestea

au fost stocate pe suportul tehnic de date, accesul direct, care este tehnica prin care o înregistrare este găsită fără a fi necesară parcurgerea înregsitrărilor precedente şi accesul dinamic, care este admis pentru fişierele cu organizare relativă sau indexat-secvenţială, regăsirea înregistrării făcându-se în acces direct, după care continuându-se cu prelucrarea secvenţială.

3.3.3 Metode de exploatare a fişierelor de date

Metodele de exploatare a fişierelor de date constau în operaţii de gestionare cum sunt: crearea, actualizarea (adăugare, modificare, ştergere) şi consultarea (operaţia de regăsire a înregistrărilor logice în vederea prelucrării lor).

Evoluţia metodelor şi tehnicilor de organizare a datelor a fost determinată de necesitatea de a avea acces cât mai rapid şi uşor la un volum din ce în ce mai mare de informaţii, precum şi perfecţionarea echipamentelor de culegere, memorare, transmitere şi prelucrare a datelor.

Această evoluţie cuprinde câteva etape distincte: fişiere gestionate explicit (organizarea informaţiei în fişiere secvenţiale cu structură logică şi fizică asemănătoare), metode primare de acces (organizarea logică distinctă de cea fizică, relaţiile dintre ele foarte simple – este etapa fişiereor independente de organizare), metode evoluate de acces (apar fişierele integrate, pentru un fişier fizic se pot organiza mai multe fişiere logice, programele de aplicaţie rămân dependente de organizarea datelor deoarece conţin descrierea fişierelor), realizarea primelor baze de date (independenţa fizică şi logică a datelor, securitatea datelor, redundanţa minimă, independenţa programelor de aplicaţie de modificările hard şi soft, apariţia sistemelor de gestiune a bazelor de date), bănci de date evoluate (introducerea nivelului conceptual de organizare a datelor, modele nerelaţionale ce asigură independenţa programelor de structură, sisteme de gestiune a bazelor de date interactive şi evoluate), baze de date foarte evoluate (baze de date relaţionale şi distincte), baze de date orientate obiect şi baze de cunoştinţe şi inteligenţă artificială.

3.4 Baza de date

3.4.1 Prezentarea conceptului şi aplicarea sa la cercetarea prezentă

Se poate da o primă definiţie, care susţine că baza de date reprezintă

o colecţie de date organizată în scopul optimizării procesului de încărcare, actualizare şi căutare a datelor sau relaţiilor dintre acestea, independent de o anumită aplicaţie. Grafic, aceasta se poate reprezenta astfel:

BANCA DE DATE

Datele aflate înSistemul de

interdependenţăDescrierea programe pentru

datelor şi a relaţiilor gestionarea datelor

de interdependenţă

Figura 3.1 Conceptul de bancă de date

Pentru explicarea conceptului de bază de date vom pleca de la abordarea elementelor ce concură la definirea acestui concept.

Caracteristica Descrierea mulţimii entităţilor unui domeniu semantic se realizează cu ajutorul unei serii de caracteristici. Caracteristica defineşte un aspect sau o latură a unui obiect din mulţimea respectivă. Elementele unei caracteristici sunt valorile corespunzătoare acesteia, fiecărei caracteristici asociindu-i-se o mulţime de valori numite date. De exemplu, caracteristica DENUMIRE care defineşte numele obiectivului MATERIAL are o mulţime de valori: {denumire 1, denumire 2, …}. Caracteristica reprezintă în sens clasic câmpul, iar datele sunt domeniul valorilor câmpului.

Familia de caracteristici (entităţi) Mai multe caracteristici care definesc acelaşi obiect formează o familie de caracteristici. De exemplu,

pentru descrierea obiectului PERSOANA, se poate folosi următoarea mulţime de caracteristici: {NUME, PRENUME, SEX, ADRESA, NR. COPII, VENIT, OCUPAŢIE}. Familia de caracteristici reprezintă în sens clasic articolul (înregistrarea). Relaţia dintre caracteristicile unei familii va avea semnificaţia de raport, legătură, corespondenţă din limbajul uzual. Se pot stabili o mulţime de tipuri de relaţii: binare, ternare etc. n-are, echivalenţă, ordine, apartenenţă etc.

La nivelul structurii logice sau virtuale a bazei de date, relaţiile (legăturile) cele mai frecvente sunt:

relaţiile de tip OWNER (părinte/proprietar), prin care se stabilesc legăturile dintre o înregistrare “părinte” şi toate înregistrările ce aparţin acesteia, relaţii de tip NEXT (următorul), care oferă posibilitatea stabilirii unei legături între înregistrările unui fişier de forma “legătură cu următorul element”, relaţii de tip PRIOR (precedent), care stabilesc legături inverse celor de tip NEXT.

Aceste relaţii sunt utile atât în faza de proiectare (fişiere înlănţuite, structura logică, virtuală, fizică a bazelor de date) cât şi în faza de exploatare.

Colecţia de date Pe baza elementelor anterioare se poate defini colecţia de date ca fiind formată din următoarele componente: o familie de caracteristici, o suită variabilă T care defineşte un decalaj al timpului în situaţia în care prezintă interes urmărirea evoluţiei în timp a întregii colecţii de date, un predicat P aplicat asupra familiei de caracteristici, care conduce la o submulţime cu o relaţie de ordine între caracteristici şi care obţine informaţii cu un anumit sens şi afectarea în fiecare moment t a unei relaţii n-are simetrice, asociată predicatului P.

Colecţiile de date se regăsesc sub diferite denumiri: fişier (în sensul clasic), entitate şi domeniu (baze de date cu structuri arborescente), tabel, relaţie, domeniu virtual (view), baze de date relaţionale.

Conceptul de bază de date Una sau mai multe colecţii de date k aflate în interdependenţă, împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele, formează o bază de date B={k1, k2, …}. O bază de date trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: structura ei trebuie concepută astfel încât să asigure informaţiile necesare şi suficiente pentru cerinţele de informare şi decizie, să asigure o redundanţă minimă şi controlată a datelor şi să permită accesul rapid la informaţiile stocate în bază.

Bazele de date sunt extrem de variate, în funcţie de criteriile luate în

considerare: după orientare: generalizate, specializate, după destinaţie: informare, documentare, statistică, gestiune, conducere, evidenţă, după modelul de date: ierarhice, reţele, relaţionale, orientate obiect, cunoştinţe, după amploarea georgrafică: locale, distribuite, după limbajele utilizate: autonome (limbaje proprii), cu limbaj gazetă, mixte.

Arhitectura bazelor de date evidenţiază componentele acestora şi a fost standardizată la nivel internaţional. O astfel de arhitectură generală indică următoarele componente pentru o bază de date:

baza de date propriu-zisă, în care se memorează colecţia de date, sistemul de gestiune al bazei de date, care este un ansamblu de programe (software) care realizează gestiunea şi prelucrarea complexă a datelor, alte componente, respectiv: • un set de proceduri normale şi automate, precum şi

reglementările administrative, destinate bunei funcţionări a întregului sistem;

• un dicţionar al bazei de date, care conţine informaţii despre date, structura acestora, elemente de descriere a semanticii, statistici, documentaţie etc.;

• mijloacele hardware utilizate; • personalul implicat, pe categorii de utilizatori (finali –

neinformaticieni, de specialitate – administrator, analişti – programatori, gestionari, operatori).

Arhitectura bazei de date oferă o imagine de ansamblu despre modul de organizare şi funcţionare a acesteia.

Componentele bazei de date pot fi structurate pe trei nivele, în funcţie de clasa utilizatorilor implicaţi:

• nivelul logic: dat de viziunea programatorului de aplicaţii, care realizează programele de aplicaţie pentru manipularea datelor şi structura logică corespunzătoare datelor aplicaţiei;

• nivelul conceptual (global): dat de viziunea administratorului bazei de date, care realizează structura conceptuală corespunzătoare bazei de date şi administrează componentele bazei de date pentru manipularea datelor;

• nivelul fizic: dat de viziunea inginerului de sistem, care realizează structura fizică corespunzătoare descrierii datelor pe suportul fizic.

Sistemul de gestiune al bazelor de date Bazele de date trebuie să aibe cel puţin două componente principale: baza de date propriu-zisă şi sistemul de gestiune al bazei de date. Fără acestea, practic nu există baza de date, pentru că nu-şi poate atinge obiectivele. Sistemul de gestiune al bazelor de date reprezintă pachetul de programe care asigură interfaţa dintre o bază de date şi utilizatori şi care asigură realizarea următoarelor activităţi: definirea structurii bazei de date, încărcarea datelor în baza de date, accesul (actualizare, interogare) la date, întreţinerea (reorganizare, refacere) bazei de date, securitatea datelor.

O colecţie de relaţii (tabele) folosită pentru reprezentarea unor date se numeşte bază de date relaţională.

Bazele de date centralizate presupun ca datele să fie centralizate într-un singur loc ca unică sursă de informare iar bazele de date descentralizate (distribuite) presupun ca datele să fie distribuite geografic în mai multe puncte în funcţie de locul de producere a acestora şi cu posibilitatea accesului la datele din oricare punct definit.

Nivele de organizare a datelor în baza de date Există trei nivele de organizare: logic, fizic şi virtual.

Structura logică variază de la un utilizator la altul şi reprezintă forma sub care apare structura bazei de date pentru un utilizator oarecare. Structura fizică este modul de reprezentare a structurii bazei de date pe suportul fizic. Această structură fizică permite, în general, următoarele nivele de referinţă: cilindru, pistă, sector, octet şi bit. Structura virtuală reprezintă modul de organizare a structurii bazei de date de către administratorul acesteia. Ea trebuie organizată de aşa manieră încât să includă şi structurile de date necesare programelor de aplicaţie.

3.4.2 Proiectarea situaţiilor finale

Scopul situaţiilor finale îl reprezintă comunicarea pe cale scrisă a rezultatelor obţinute în urma prelucrării datelor pe calculator. Acestea sunt destinate managerilor şi directorilor departamentelor şi trebuie concepute într-o formă accesibilă în care să să regăsească cerinţele informaţionale.

Situaţiile finale (sau ieşirile sistemului) cuprind o machetă care constituie reprezentarea de detaliu a situaţiei de ieşire şi conţine: antetul, titlul, date de identificare, capul de tabel, date elementare imprimate rând cu

rând, totaluri. Situaţiile finale proiectate sunt autoexplicative (în sensul că antetul conţine informaţii şi coduri care indică sursa de emitere a raportului iar titlul exprimă clar şi sintetic conţinutul raportului şi perioada la care acesta se referă), au o bună dispunere în pagină şi pe ecran şi sunt uşor lizibile.

1. PERSOANE CU REŞEDINŢA ÎN ALTĂ LOCALITATE DECÂT CEA DE DOMICILIU, PE MEDII, ÎN ANII 1980 – 1995 (LA 1 IULIE)

Sosiţi Plecaţi Anii Total În urban În rural Total Din urban Din rural N(4) SUM(linie) N(7) N(7) SUM(linie) N(7) N(7)

… • selecţia datelor de prelucrat: tabela PERSB; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

2. FLUXURILE MIGRAŢIEI ÎNTRE MEDII DETERMINATE DE STABILIREA REŞEDINŢEI ÎN ALTĂ LOCALITATE DECÂT CEA DE DOMICILIU ÎN ANII 1980 – 1995 (LA 1 IULIE)

Sosiţi Plecaţi Cu domiciliul: Cu reşedinţa: Anii Total În urban În rural Total În urban În rural

N(4) SUM(linie) N(7) N(7) SUM(linie) N(7) N(7) … … … … … … …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela PERS; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

3. PERSOANE CU REŞEDINŢA ÎN ALTĂ LOCALITATE DECÂT CEA DE DOMICILIU, PE GRUPE DE VÂRSTĂ, SEXE ŞI MEDII, ÎN ANII 1980, 1985 ŞI 1989 – 1995 (LA 1 IULIE)

Având reşedinţa în: Având domiciliul în: Grupa de

vârstă Total sosiţi Urban Rural

Total plecaţi Urban Rural

N(4) Total SUM(linie) N(4) N(4) SUM(linie) N(4) N(4)

… … … … … … … • selecţia datelor de prelucrat: tabela PERS;

• grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

4. PERSOANE CARE LA DATA DE 1 IULIE 1995 AVEAU REŞEDINŢA DUPĂ JUDEŢUL DE REŞEDINŢĂ

Judeţul Total C(30) C(30) … Total SUM(linie) N(7) N(7) … C(30) SUM(linie) N(7) N(7) … C(30) SUM(linie) N(7) N(7) …

… … … … … • selecţia datelor de prelucrat: tabela PERS; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

5. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE MEDII, ÎN ANII 1968 – 1995

Sosiţi Plecaţi Anii Total În urban În rural Total Din urban Din rural

N(4) SUM(linie) N(7) N(7) SUM(linie) N(7) N(7) …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLIND; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

6. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE URBANE ŞI RURALE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, ÎN ANII 1968-1995

Sosiţi Plecaţi Anii Total În urban În rural Total Din urban Din rural

N(4) SUM(linie) N(7) N(7) SUM(linie) N(7) N(7) …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLINDB; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

7. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE MEDII ŞI GRUPE DE VÂRSTĂ, ÎN ANII 1968 – 1995

Sosiţi Plecaţi Grupa de

vârstă (ani) Total În urban În rural Total Din

urban Din rural

N(4) SUM(linie) N(7) N(7) SUM(linie) N(7) N(7) …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLIND; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

8. RATA MIGRAŢIEI CU SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE GRUPE DE VÂRSTĂ, ÎN ANII 1968 – 1995

Proporţii la 1000 locuitori din grupa de vârstă respectivă

Grupa de vârstă (ani) Anii Total SIUS15 … SIU60P

N(4) N(6.2) N(6.2) … N(6.2) • selecţia datelor de prelucrat: tabela FLIND; • grade de total: da; • calcule efectuate: rata migraţiei; • periodicitate: la cerere.

9. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERJUDEŢENE

Migranţi după judeţul din care au plecat Judeţul în care au sosit Total migranţi J1 … JN J1 N(7) N(7) … N(7) … … … … … JN N(7) N(7) … N(7)

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLJUD; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

10. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE MEDII, DUPĂ JUDEŢUL DE SOSIRE, ÎN ANUL 1995

Sosiţi în urban Sosiţi în rural Judeţul

de plecare

Total migranţi Total Din urban Din rural Total Din

urban Din rural

N(4) SUM() SUM() N(7) N(7) SUM() N(7) N(7) … … … … … … … …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLJUD; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

11. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE MEDII, DUPĂ JUDEŢUL DE PLECARE, ÎN ANUL 1995

Plecaţi din urban Plecaţi din rural Judeţul

de plecare

Total migranţi Total În urban În rural Total În urban În rural

N(4) SUM() SUM() N(7) N(7) SUM() N(7) N(7) … … … … … … … …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLJUD; • grade de total: da; • periodicitate: la cerere.

12. FLUXURILE MIGRAŢIEI INTERNE DETERMINATE DE SCHIMBAREA DOMICILIULUI, PE JUDEŢE, MEDII ŞI SEXE, ÎN ANUL 1995

Total Urban Rural Judeţul

Plecaţi Sosiţi Sold Plecaţi Sosiţi Sold Plecaţi Sosiţi Sold Total SUM() SUM() SUM() SUM() SUM() SUM() SUM() SUM() SUM() J1 N(7) N(7) N(7) N(7) N(7) N(7) N(7) N(7) N(7)

… … … … … … … … … …

• selecţia datelor de prelucrat: tabela FLJUD; • grade de total: da; • calcule efectuate: sold migrator = sosiţi - plecaţi; • periodicitate: la cerere.

Toate aceste rapoarte sunt prezentate în anexe.

3.4.3 Proiectarea intrărilor

Datele de intrare parcurg o succesiune de etape de la momentul generării şi culegerii lor şi până la momentul utilizării efective în cadrul sistemului informatic.

Proiectarea detaliată a acestora cuprinde: a) Proiectarea logică. Aceasta stabileşte în detaliu lista intrărilor iar

pentru fiecare intrare se descrie conţinutul, natura şi structura datelor, se stabileşte frecvenţa de apariţie, volumul de date, criteriile de control şi validare etc.

b) Proiectarea fizică. Se alege suportul tehnic pentru culegerea datelor, proiectarea machetelor documentelor de intrare, stabilirea instrucţiunilor de culegere, reguli de control şi validare a datelor, proiectarea videoformatelor de intrare.

În cazul cercetării prezente, datele sunt introduse de la tastatură, sunt afişate pe ecran şi intră în circuitul de prelucrare-actualizare a bazelor de date.

În activitatea de proiectare a structurii bazei de date s-a ţinut seama de următoarele cerinţe:

• timpul de răspuns la diferitele cereri ale utilizatorilor este minim; • fiecare coloană poartă un nume; • liniile tabelelor sunt diferite una de alta, deci nu există dubluri; • succesiunea liniilor şi a coloanelor este oarecare; • fiecare valoare din tabel se află la intersecţia unei linii cu o

coloană.

a) Tabela FLIND (fluxurile migraţiei interne)

Structura logică a unei înregistrări este: ANI N(4) anul SIUS15 N(7) sosiţi în urban sub 15 ani SIUS15_9 N(7) sosiţi în urban 15 – 19 ani SIUS20_4 N(7) sosiţi în urban 20 – 24 ani SIUS25_9 N(7) sosiţi în urban 25 – 29 ani SIUS30_4 N(7) sosiţi în urban 30 – 34 ani SIUS35_9 N(7) sosiţi în urban 35 – 39 ani SIUS40_4 N(7) sosiţi în urban 40 – 44 ani SIUS45_9 N(7) sosiţi în urban 45 – 49 ani

SIUS50_4 N(7) sosiţi în urban 50 – 54 ani SIUS55_9 N(7) sosiţi în urban 55 – 59 ani SIUS60P N(7) sosiţi în urban 60 ani şi peste SIRS15 N(7) sosiţi în rural sub 15 ani SIRS15_9 N(7) sosiţi în rural 15 – 19 ani SIRS20_4 N(7) sosiţi în rural 20 – 24 ani SIRS25_9 N(7) sosiţi în rural 25 – 29 ani SIRS30_4 N(7) sosiţi în rural 30 – 34 ani SIRS35_9 N(7) sosiţi în rural 35 – 39 ani SIRS40_4 N(7) sosiţi în rural 40 – 44 ani SIRS45_9 N(7) sosiţi în rural 45 – 49 ani SIRS50_4 N(7) sosiţi în rural 50 – 54 ani SIRS55_9 N(7) sosiţi în rural 55 – 59 ani SIRS60P N(7) sosiţi în rural 60 ani şi peste PDUS15 N(7) plecaţi din urban sub 15 ani PDUS15_9 N(7) plecaţi din urban 15 – 19 ani PDUS20_4 N(7) plecaţi din urban 20 – 24 ani PDUS25_9 N(7) plecaţi din urban 25 – 29 ani PDUS30_4 N(7) plecaţi din urban 30 – 34 ani PDUS35_9 N(7) plecaţi din urban 35 – 39 ani PDUS40_4 N(7) plecaţi din urban 40 – 44 ani PDUS45_9 N(7) plecaţi din urban 45 – 49 ani PDUS50_4 N(7) plecaţi din urban 50 – 54 ani PDUS55_9 N(7) plecaţi din urban 55 – 59 ani PDUS60P N(7) plecaţi din urban 60 ani şi peste PDRS15 N(7) plecaţi din rural sub 15 ani PDRS15_9 N(7) plecaţi din rural 15 – 19 ani PDRS20_4 N(7) plecaţi din rural 20 – 24 ani PDRS25_9 N(7) plecaţi din rural 25 – 29 ani PDRS30_4 N(7) plecaţi din rural 30 – 34 ani PDRS35_9 N(7) plecaţi din rural 35 – 39 ani PDRS40_4 N(7) plecaţi din rural 40 – 44 ani PDRS45_9 N(7) plecaţi din rural 45 – 49 ani PDRS50_4 N(7) plecaţi din rural 50 – 54 ani PDRS55_9 N(7) plecaţi din rural 55 – 59 ani PDRS60P N(7) plecaţi din rural 60 ani şi peste

b) Tabela FLINDB Structura logică a unei înregistrări este: ANI N(4) anul SDU N(7) sosiţi din urban SDR N(7) sosiţi din rural SIU N(7) sosiţi în urban SIR N(7) sosiţi în rural

c) Tabela FLJUD (fluxuri pe judeţe) Structura logică a unei înregistrări este: NUME C(30) numele judeţului SDU N(7) sosiţi din urban SDR N(7) sosiţi din rural SIU N(7) sosiţi în urban SIR N(7) sosiţi în rural Această tabelă permite concatenări cu tabela FLINDB pe baza câmpurilor comune SDU, SDR, SIU şi SIR.

d) Tabela PERS (persoane cu reşedinţă pe grupe de vârstă)

Este construită la fel cu tabela FLIND, având aceeaşi structură fizică, dar înregistrările fiind diferite. Structura logică a unei înregistrări este: ANI N(4) anul SIUS15 N(7) sosiţi în urban sub 15 ani SIUS15_9 N(7) sosiţi în urban 15 – 19 ani SIUS20_4 N(7) sosiţi în urban 20 – 24 ani SIUS25_9 N(7) sosiţi în urban 25 – 29 ani SIUS30_4 N(7) sosiţi în urban 30 – 34 ani SIUS35_9 N(7) sosiţi în urban 35 – 39 ani SIUS40_4 N(7) sosiţi în urban 40 – 44 ani SIUS45_9 N(7) sosiţi în urban 45 – 49 ani SIUS50_4 N(7) sosiţi în urban 50 – 54 ani SIUS55_9 N(7) sosiţi în urban 55 – 59 ani SIUS60P N(7) sosiţi în urban 60 ani şi peste SIRS15 N(7) sosiţi în rural sub 15 ani

SIRS15_9 N(7) sosiţi în rural 15 – 19 ani SIRS20_4 N(7) sosiţi în rural 20 – 24 ani SIRS25_9 N(7) sosiţi în rural 25 – 29 ani SIRS30_4 N(7) sosiţi în rural 30 – 34 ani SIRS35_9 N(7) sosiţi în rural 35 – 39 ani SIRS40_4 N(7) sosiţi în rural 40 – 44 ani SIRS45_9 N(7) sosiţi în rural 45 – 49 ani SIRS50_4 N(7) sosiţi în rural 50 – 54 ani SIRS55_9 N(7) sosiţi în rural 55 – 59 ani SIRS60P N(7) sosiţi în rural 60 ani şi peste PDUS15 N(7) plecaţi din urban sub 15 ani PDUS15_9 N(7) plecaţi din urban 15 – 19 ani PDUS20_4 N(7) plecaţi din urban 20 – 24 ani PDUS25_9 N(7) plecaţi din urban 25 – 29 ani PDUS30_4 N(7) plecaţi din urban 30 – 34 ani PDUS35_9 N(7) plecaţi din urban 35 – 39 ani PDUS40_4 N(7) plecaţi din urban 40 – 44 ani PDUS45_9 N(7) plecaţi din urban 45 – 49 ani PDUS50_4 N(7) plecaţi din urban 50 – 54 ani PDUS55_9 N(7) plecaţi din urban 55 – 59 ani PDUS60P N(7) plecaţi din urban 60 ani şi peste PDRS15 N(7) plecaţi din rural sub 15 ani PDRS15_9 N(7) plecaţi din rural 15 – 19 ani PDRS20_4 N(7) plecaţi din rural 20 – 24 ani PDRS25_9 N(7) plecaţi din rural 25 – 29 ani PDRS30_4 N(7) plecaţi din rural 30 – 34 ani PDRS35_9 N(7) plecaţi din rural 35 – 39 ani PDRS40_4 N(7) plecaţi din rural 40 – 44 ani PDRS45_9 N(7) plecaţi din rural 45 – 49 ani PDRS50_4 N(7) plecaţi din rural 50 – 54 ani PDRS55_9 N(7) plecaţi din rural 55 – 59 ani PDRS60P N(7) plecaţi din rural 60 ani şi peste

e) Tabela PERSB (persoanele cu reşedinţă pe medii)

Este construită la fel cu tabela FLINDB, având aceeaşi structură fizică, dar înregistrările fiind diferite. Structura logică a unei înregistrări este: ANI N(4) anul SDU N(7) sosiţi din urban

SDR N(7) sosiţi din rural SIU N(7) sosiţi în urban SIR N(7) sosiţi în rural Acesta reprezintă o primă propunere de model a autorilor, ce va cunoaşte în continuare o serie de dezvoltări, îmbunătăţiri.

Capitolul 4

Prelucrarea econometrică a datelor. Analiza tendinţelor mobilităţii în România

4.1 Modele teoretice ale mobilităţii

Deplasarea factorilor de producţie – capitalul, forţa de muncă – între regiuni exercită o influenţa considerabilă asupra creşterii regionale. Pentru explicarea fenomenului mobilităţii şi a potenţialelor consecinţe în planul rezultatelor creşterii regionale, se apelează frecvent la modelul neoclasic care accentuează rolul ofertei de factori de producţie şi susţine convergenţa în dezvoltarea regională.

La baza modelului neoclasic al creşterii economice stă o funcţie de producţie agregată (de regulă funcţia Cobb-Douglas), cu ajutorul căreia se demonstrează dependenţa outputului de creşterile pe care le înregistrează factorii de producţie precum şi de migraţia interregională a acestora.

Astfel, potrivit modelului neoclasic, capitalul şi forţa de muncă se vor deplasa către regiunile care oferă cele mai ridicate rate ale randamentului. Producătorii vor căuta localizările cele mai profitabile pentru firmele lor, iar lucrătorii vor fi atraşi de regiunile cu salariile cele mai mari. Rezultă că disparităţile în creşterea regională se manifestă nu numai ca urmare a creşterii endogene a capitalului şi a forţei de muncă (prin creşterea acumulărilor în regiune, respectiv a populaţiei), ci şi ca un rezultat al migraţiei interregionale a factorilor. Figura 4.1 prezintă o schemă simplificată a acestui proces, punând în evidenţă factorii de bază care determină contribuţia capitalului şi a forţei de muncă la creşterea outputului regional. De exemplu, creşterea capitalului fix depinde de investiţiile efectuate de rezidenţii din regiune, dar şi de influxul de capital din alte regiuni. La rândul lor, aceşti doi factori depind de rata economisirii în regiune şi de rata randamentului capitalului fix în acea regiune comparativ cu alte regiuni. Deci creşterea outputului va fi mai puternică dacă rata economisirii creşte, deoarece aceasta va conduce, prin creşterea volumului de investiţii, la o creştere mai rapidă a capitalului fix. Explicaţii similare se pot dezvolta şi în privinţa forţei de muncă.

Creşterea outputuluiregiunii

Creşterea capitalului fix Creşterea populaţiei ocupate

Investiţiiefectuate derezidenţi în

regiune

Influxul net decapital în regiune

Influxul net deforţă de muncă

în regiune

Înclinaţia populaţie în vârstăde muncă de a se alătura forţei

de muncă

Economiile(acumularea) în

regiune

Ratarandamentului înregiune în raport

cu ratarandamentului în

alte regiuni

Nivelul regional alsalariilor în raportcu salariile din alte

regiuni

Creşterea populaţiei în vârstă demuncă a regiunii

Progresul tehnic

Figura 4.1 Oferta de factori de producţie şi creşterea outputului regional

Sursa: Adaptare după H. Armstrong, I. Taylor, Regional Economics and

Policy, Harvester Wheatshef, Second Edition, 1993 Problema care se ridică este identificarea regiunilor cu creşterea cea

mai rapidă, dacă se presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt perfect mobile. Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport ridicat capital fix/forţă de muncă vor oferi salarii înalte, în timp ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa în direcţii opuse: regiunile cu un raport capital/forţă de muncă ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă şi un reflux de capital, în timp ce în regiunile cu un raport capital/forţă de muncă scăzut va exista o situaţie opusă.

Cu alte cuvinte, regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi vor pierde forţa de muncă, iar regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital. Cum raportul capital/forţă de muncă va fi în creştere în regiunile cu salarii reduse (şi în descreştere în cele cu salarii ridicate), outputul pe lucrător va creşte mai rapid în regiunile cu salarii reduse decât în regiunile cu salarii ridicate.

Totuşi, nu este posibil să se stabilească dacă creşterea outputului total va fi mai ridicată în regiunile cu salarii scăzute decât în regiunile cu salarii mari, deoarece aceasta depinde de viteza cu care capitalul se deplasează către regiunile cu salarii scăzute, în raport cu viteza cu care forţa de muncă părăseşte aceste regiuni. În cazul în care capitalul are o mobilitate

mai mare decât forţa de muncă (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

Acest mecanism teoretic este însă infirmat de o serie de situaţii concrete cum este, de exemplu, cazul persoanelor care se mută în regiuni rămase în urmă. De aceea, atunci când se încearcă explicarea fenomenului migraţiei forţei de muncă este necesară luarea în considerare a efectelor unei game mult mai largi de factori determinanţi în raport cu cei de care ţine seama modelul neoclasic.

Cercetările de dată relativ recentă relevă influenţa importantă pe care o exercită alte două grupe de factori, în afara caracteristicilor regiunii de origine şi ale celei de destinaţie, considerate ca fiind factorii hotărâtori. Aceste două grupe de factori se referă la:

1. Cadrul instituţional în care are loc migraţia (politica guvernamentală în domeniul impozitelor, al măsurilor de protecţie socială a şomerilor, comportamentul firmelor în termenii politicilor de promovare a angajaţilor, factorii care operează pe piaţa muncii, pe piaţa locuinţelor etc.).

2. Caracteristicile personale şi ale familiilor celor care migrează (condiţiile impuse de cariera soţului/soţiei, consecinţele divorţului, efectele ciclului de viaţă, cum ar fi migrarea la pensionare ş.a.m.d.).

Mai mult, au apărut şi s-au dezvoltat alternative la teoria clasică a migraţiei. Una din cele mai cunoscute teorii alternative este teoria capitalului uman. Ea are acelaşi punct de plecare ca şi modelul neoclasic, considerând că obiectivul esenţial al potenţialilor migranţi este maximizarea bunăstării lor economice. Avantajul său în raport cu abordarea neoclasică decurge din faptul că ia în considerare în mod explicit toţi factorii care influenţează în timp costurile şi beneficiile migraţiei (pentru migrant), pe care le cuantifică şi actualizează la momentul în care are loc migraţia. Modelul a fost dezvoltat ulterior într-un cadru teoretic ce ţine seama de condiţiile de risc şi incertitudine şi de aşteptările privind viitorul.

De asemenea, se aşteaptă modificări importante în dimensiunile şi formele de manifestare a mobilităţii, în general şi migraţiei în particular, odată cu trecerea la societatea informaţională, ce presupune adoptarea noii economii, cu promovare pe scară largă a teleactivităţilor1.

1 În prezent, cercetarea ştiinţifică acordă o atenţie cu totul aparte acestui domeniu

(de exemplu, Ghilic-Micu B., Stoica M. 2002, Suciu M-C, 2001, Colibabă D.,2002 (a), Grădinaru G., 2001).

Una din întrebările cheie care apar în toate analizele privind fenomenul migraţiei forţei de muncă este dacă acesta contribuie la realizarea echilibrului în dezvoltarea regională. Deşi se aşteaptă ca migraţia netă din regiunile cu rate înalte ale şomajului către cele cu rate scăzute să contribuie la reducerea disparităţilor în privinţa şomajului, practica demonstrează că ajustarea structurală pe pieţele muncii via migraţie este foarte greoaie. Un aspect suplimentar decurge din faptul că migraţia însăşi reacţionează la evoluţia ratei şomajului la nivel naţional: când şomajul creşte, oportunităţile în privinţa locurilor de muncă pentru potenţialii migranţi scad, reducându-se şi migraţia.

În general, este de aşteptat ca migraţia regională a forţei de muncă să reducă doar diferenţele interregionale în planul ratei şomajului, fiind puţin probabil ca ea să poată fi folosită ca o pârghie de reducere a ratei naţionale a şomajului, cu excepţia cazurilor când, în anumite zone şi localităţi, există un important deficit de forţă de muncă.

În final, trebuie subliniat că teoria economică privind migraţia are limitările sale şi că anumite aspecte ale comportamentului legat de migraţie nu vor putea fi explicate niciodată doar prin concepte economice (de exemplu, psihologia sugerează că uneori migraţia poate fi un răspuns la stress-ul acumulat în viaţa indivizilor, unele deplasări putând apărea drept iraţionale în sens economic). Totuşi, aceste aspecte nu trebuie să afecteze preocupările de a studia determinările economice ale migraţiei şi de a cuantifica amploarea fenomenului. Aceste determinări continuă să exercite, cu certitudine, o influenţă esenţială asupra potenţialilor migranţi.

4.2 Aplicarea analizei dispersionale la studiul mişcării migratorii în România

Creşterea gradului de mobilitate a populaţiei este un fenomen de mare actualitate la nivel naţional şi internaţional. Cum este şi firesc, acest proces poate avea şi are particularităţi esenţiale de la o ţară la alta şi de la o perioada la alta nu numai pe ansamblu ci şi mai ales pe componente. Aceste precizări sunt valabile şi se regăsesc în măsură mai mică sau mai mare şi la nivel naţional.

În contextul analizei mişcării migratorii a populaţiei la nivel naţional accentul cade, în principal, pe latura emigrării faţă de care se stabileşte şi soldul migraţiei.

Aşa cum s-a menţionat într-un capitolul anterior, pentru a evidenţia tendinţa de lungă durată a mobilităţii teritoriale la nivelul judeţelor au fost luate în discuţie, pe baza datelor publicate de statistica oficială, indicatorii: rata de emigrare, soldul migraţiei, rata migraţiei nete şi coeficientul mişcării totale pe perioada 1968-1999.

Ierarhizând pe fiecare an valorile acestor indicatori s-a stabilit intervalul lor de variaţie.

Ţinând seama de tendinţele rezultate, pe baza datelor prelucrate în tabelul nr. 4.1, s-a realizat gruparea judeţelor în cadrul celor opt regiuni, după rata de emigrare pentru anii 1969, 1990 şi 1999 (vezi tabelele nr. 4.1, 4.2, 4.3. şi 4.4).

Repartiţia ratei de emigrare, pe regiuni şi pe judeţe,

în anii 1969, 1990 şi 1999 Tabelul 4.1

Regiunea Rata de emigrare Regiunea Rata de emigrare Judeţul 1969 1990 1999 Judeţul 1969 1990 1999 A 1 2 3 A 1 2 3

Nord-Est Bacău Botoşani Iaşi Neamţ Suceava Vaslui

1,60 1,60 1,12 1,38 1,24 1,77

3,60 5,53 4,95 3,12 2,88 6,13

1,04 1,53 1,30 1,07 1,19 1,58

Vest Arad Caraş-Severin Hunedoara Timiş

1,61 1,90 3,78 1,86

3,07 2,83 2,94 3,74

0,95 0,97 1,72 1,07

Total Total SUD-EST Brăila Buzău Constanţa Galaţi Tulcea Vrancea

0,94 1,45 1,62 1,08 1,66 1,45

4,85 4,25 4,62 5,44 4,26 3,74

1,01 1,30 1,56 1,10 1,42 1,34

NORD-VEST Bihor

Bistriţa-Năsăud Cluj Maramureş Satu-Mare Sălaj

1,58 1,41 1,49 1,33 1,65 1,83

1,71 2,23 3,61 1,79 1,86 3,10

1,03 1,16 1,15 1,09 0,79 1,15

Total Total

Regiunea Rata de emigrare Regiunea Rata de emigrare Judeţul 1969 1990 1999 Judeţul 1969 1990 1999 A 1 2 3 A 1 2 3

SUD Argeş Călăraşi Dâmboviţ

a Giurgiu Ialomiţa Prahova Teleorma

n

1,35 1,19 1,22 1,91 1,34 1,28 1,15

3,74 5,99 2,57 5,67 5,97 2,93 5,17

1,23 1,24 0,99 0,89 1,30 1,09 1,20

CENTRU Alba Braşov Covasna Harghita Mureş Sibiu

1,98 1,53 1,52 1,93 1,56 1,46

2,39 2,05 1,72 1,63 3,13 2,67

1,35 1,24 1,27 1,01 1,04 1,04

Total Total SUD-VEST

Dolj Gorj Mehedinţi Olt Vâlcea

1,06 1,65 1,49 1,33 1,57

5,38 2,35 2,97 3,84 3,33

1,06 1,71 1,37 1,33 1,31

BUCUREŞTI ILFOV

0,26

1,36

1,56

Total Total

Repartiţia judeţelor pe regiuni după rata de emigrare în anul 1969

Tabelul 4.2 Regiunea Grupe de judeţe după rata de emigrare (%) Total

Sub 0,5 0,5 – 1,0

1,0 – 1,5 1,5 – 2,0 2 şi peste

A 1 2 3 4 5 6 Nord Est - - Iaşi (1,12)

Neamţ (1,38) Suceava (1,24)

Bacău (1,60) Botoşani (1,60) Vaslui (1,77)

- 6

Sud Est - Brăila (0,94)

Buzău (1,45) Galaţi (1,08) Vrancea (1,45)

Constanţa (1,62) Tulcea (1,66)

- 6

Sud - - Argeş (1,35) Călăraşi (1,19) Dâmboviţa (1,22) Ialomiţa(1,34) Prahova(1,28) Teleorman (1,15)

Giurgiu(1,91)

- 7

Regiunea Grupe de judeţe după rata de emigrare (%) Total Sub 0,5 0,5 –

1,0 1,0 – 1,5 1,5 – 2,0 2 şi peste

A 1 2 3 4 5 6 Sud Vest - - Dolj (1,06)

Mehedinţi (1,49) Olt (1,33)

Gorj (1,65) Vâlcea (1,57)

- 5

Vest - - - Arad (1,61) Caraş-Severin (1,90) Timiş (1,86)

Hunedoara (3,78)

4

Nord Vest

- - Bistriţa-Năsăud (1,41) Cluj (1,49) Maramureş (1,33)

Bihor (1,58) Satu-Mare(1,65) Sălaj(1,83)

- 6

Centru - - Sibiu (1,46) Alba (1,98) Braşov (1,53) Covasna(1,52) Harghita(1,93) Mureş (1,56)

- 6

Bucureşti Bucureşti (0,26)

- - - - 1

Total 1 1 19 19 1 41

Repartiţia judeţelor pe regiuni după rata de emigrare în anul 1990

Tabelul4.3 Grupe de judeţe după rata de emigrare (%) Regiunea Sub 2 2 – 3 3 – 4 4 – 5 5 şi peste Total

A 1 2 3 4 5 6 Nord-Est - Suceava

(2,88) Bacău (3,60) Neamţ (3,12)

Iaşi (4,95)

Botoşani (5,53) Vaslui (6,13)

6

Sud-Est - - Vrancea (3,74)

Brăila (4,85) Buzău (4,25) Constanţa (4,62) Tulcea (4,26)

Galaţi (5,44)

6

Sud - Dâmboviţa (2,57) Prahova (2,93)

Argeş (3,74)

- Călăraşi (5,99) Giurgiu (5,67) Ialomiţa (5,97) Teleorman (5,17)

7

Sud-Vest - Gorj (2,35) Mehedinţi (2,97)

Olt (3,84) Vâlcea (3,33)

Dolj (5,38)

5

Vest - Caraş-Severin (2,83) Hunedoara (2,94)

Arad (3,07) Timiş (3,74)

-

-

4

Nord-Vest

Bihor (1,71) Maramu-reş (1,79) Satu-Mare (1,86)

Bistriţa-Năsăud (2,23)

Cluj (3,61) Sălaj(3,10)

-

-

6

Grupe de judeţe după rata de emigrare (%) Regiunea Sub 2 2 – 3 3 – 4 4 – 5 5 şi peste Total

A 1 2 3 4 5 6 Centru Covasna

(1,72) Harghita (1,63)

Alba (2,39) Braşov (2,05) Sibiu (2,67)

Mureş (3,13) - -

6

Bucureşti Bucureşti (1,36)

- - - - 1

Total 6 11 11 5 8 41

Repartiţia judeţelor pe regiuni după rata de emigrare în anul 1999

Tabelul 4.4 Grupe de judeţe după rata de emigrare (%)

Regiunea Sub 1 1,0 – 1,2 1,2 – 1,4 1,4 – 1,6 1,6 şi peste

Total

A 1 2 3 4 5 6 Nord-Est - Bacău

(1,04) Neamţ (1,07) Suceava (1,19)

Iaşi (1,30) Botoşani (1,53) Vaslui (1,58)

- 6

Sud-Est - Brăila (1,01) Galaţi (1,10)

Buzău (1,30) Vrancea (1,34)

Constanţa (1,56) Tulcea (1,42)

- 6

Sud Dâmboviţa (0,99) Giurgiu (0,89)

Prahova (1,09)

Argeş (1,23) Călăraşi (1,24) Ialomiţa (1,30) Teleorman (1,20)

- - 7

Sud-Vest - Dolj (1,06)

Mehedinţi (1,37) Olt (1,33) Vâlcea (1,31)

-

Gorj (1,71)

5

Vest Arad (0,95) Caraş-Severin (0,97)

Timiş (1,07)

-

Hune-doara (1,72)

4

Grupe de judeţe după rata de emigrare (%) Regiunea Sub 1 1,0 – 1,2 1,2 – 1,4 1,4 – 1,6 1,6 şi

peste Total

A 1 2 3 4 5 6 Nord-Vest

Satu-Mare(0,80)

Bihor (1,03) Bistriţa-Năsăud (1,16) Cluj (1,15) Maramu-reş (1,09) Sălaj (1,15)

-

-

6

Centru -

Harghita (1,01) Mureş (1,04) Sibiu (1,04)

Alba (1,35) Braşov (1,24) Covasna (1,27)

-

-

6

Bucureşti - - - Bucureşti (1,56)

- 1

Total 5 16 13 5 2 41 Prezentând, pe ani, gruparea judeţelor în funcţie de regiunile

statistice s-a constatat că există deosebiri în ce priveşte forma de variaţie. Pentru anul 1969 se constată un grad foarte mare de concentrare, 38

de judeţe se încadrau între 1% şi 2% şi fac excepţie Bucureşti (0,26%), Brăila (0,94%) şi Hunedoara (3,78%).

În anul 1990 există un grad mare de dispersie, în centru fiind numai 27 de judeţe cu intervale de variaţie mai mari. Interesant este faptul că Municipiul Bucureşti se găseşte şi în acest caz în grupa cu valori minime, cu o creştere semnificativă, însă, de la 0,26% în 1969 la 1,36% în 1990.

În anul 1999 se constată o scădere a amplitudinii variaţiei şi un grad mai mare de asimetrie către valorile mai mici, grupele marginale având ponderi diferite şi anume: 21 de judeţe în primele două grupe şi numai şapte judeţe în ultimele două grupe.

Pentru a verifica gradul de semnificaţie a factorului de grupare – regiunea – asupra variaţiei ratei de emigrare, s-a efectuat analiza dispersională.

Analiza dispersională, cunoscută şi sub denumirea de analiză de varianţă (ANOVA), a fost introdusă de statisticianul R.A. Fisher.

Prin această metodă se verifică măsura în care valorile reale ale unei caracteristici se abat de la valorile teoretice, calculate de regulă sub formă de mărimi medii sau ecuaţii de regresie, precum şi măsura în care aceste variaţii sunt dependente sau nu de factorul de grupare.

Analiza dispersională are la bază metoda grupării. Prin aceasta se separă influenţa factorilor esenţiali (determinanţi) de influenţa factorilor consideraţi întâmplători (accidentali) asupra caracteristicii rezultative.

În funcţie de numărul factorilor care influenţează asupra caracteristicii rezultative distingem modele de analiză dispersională unifactorială, bifactorială sau multifactorială.

Analiza dispersională unifactorială are la bază gruparea în funcţie de un singur factor X.

Potrivit ipotezei că mediile condiţionate de factorul de grupare reprezintă valorile tipice care se formează la nivelul fiecărei grupe, în timp ce media generală este valoare tipică pentru întreg colectivitate, se pot formula două concluzii:

a) Variaţia caracteristicii rezultative Y este dependentă de factorul de grupare X;

b) Variaţia caracteristicii rezultative Y este independentă de factorul de grupare X.

Pentru a preciza care dintre concluzii este valabilă este necesar să se ia în considerare măsura în care valorile individuale yij se abat de la mediile condiţionate de factorul de grupare ( iy ) şi de la media generală ( y ). Aceste abateri reflectă sintetic rezultatul modului de asociere a factorilor care determină variaţia caracteristicii Y.

În tabelul nr. 4.5 sunt prezentate distribuţiile după Y condiţionate de factorul de grupare X.

Repartiţii ale variabilei Y condiţionate de factorul de grupare X

Tabelul 4.5

Grupe după X

Valorile caracteristicii

rezultative

Numărul de valori

individuale după Y

Medii de grupă condiţionate de

factorul de grupare

A 1 2 3 1x 1n1j11211 y...y...yy

1n 1y

2x n2j22221 y...y...yy

2n 2y

Grupe după X

Valorile caracteristicii

rezultative

Numărul de valori

individuale după Y

Medii de grupă condiţionate de

factorul de grupare

A 1 2 3 … … … …

ix iinij2i1i y...y...yy

in iy

… … … …

rx rrnrj2r1r y...y...yy

rn ry

Ideea de bază a analizei dispersionale constă în aceea că pentru a

ajunge la una din concluziile formulate anterior este necesar să se descompună suma pătratelor abaterilor de la media generală într-un număr de componente, fiecare componentă corespunzând unei surse reale sau ipotetice de variaţie a mediilor.

Pe baza repartiţiilor condiţionate prezentate în tabelul 5, se calculează:

• medii de grupă:

r,1i unde ,n

yy

i

n

1jij

i

i

==∑=

• media generală:

n

y

n

ny

n

yy

n

1jij

r

1ii

r

1iii

r

1ii

r

1i

n

1jij

i

∑

∑

∑

∑

∑∑=

=

=

=

= = ===

unde n reprezintă numărul de unităţi din colectivitate repartizate pe r

grupe.

varianţa factorială (sistematică), dintre grupe, care evidenţiază influenţa modificării factorului de grupare X asupra variabilei rezultative Y:

∑=

−=∆=r

1ii

2i

2x/y

21 n)yy(S

varianţa reziduală, din interiorul grupelor, care evidenţiază influenţa factorilor consideraţi neesenţiali, reziduali, care acţionează în interiorul fiecăreia din cele r grupe:

∑∑= =

−=∆=r

1i

n

ij

2iij

2r/y

22

i

)yy(S

varianţa totală, evidenţiază influenţa tuturor factorilor asupra variabilei rezultative:

∑∑= =

−=∆=r

1i

n

ij

2iij

2y

2y

i

)yy(S

Raportând cele trei varianţe la numărul de grade de libertate

corespunzător fiecăreia dintre ele se obţin dispersiile corectate. În continuare, pentru a verifica semnificaţia factorului de grupare se

calculează raportul dintre dispersia corectată dintre grupe şi dispersia corectată din interiorul grupelor:

22

21

ssF =

unde:

1rSs

212

1 −= şi

rnSs

222

2 −=

Pentru un nivel de semnificaţie α, ales în conformitate cu numărul gradelor de libertate r-1 şi n-r, se caută în tabelul funcţiei de repartiţie Fisher-Snedecor valoarea rn ;1r ;F −−α , denumită şi valoare tabelară.

Interpretarea se efectuează astfel: 1. dacă tabelarcalculat FF > atunci se acceptă ipoteza că variabila

rezultativă Y depinde semnificativ de factorul de grupare X;

2. dacă tabelarcalculat FF < atunci se acceptă ipoteza că variabila rezultativă Y este independentă de factorul de grupare X.

În cazul în care datele au fost grupate combinat după ambele variabile se obţine o distribuţie bidimensională prezentată într-un tabel cu dublă intrare (vezi tabelul nr. 4.6).

Distribuţia frecvenţelor variabilei Y în funcţie

de variabila X Tabelul 4.6

Valorile caracteristicii Y Grupe după X mj21 y ... y ... y y Total Medii

condiţionate A 1 2 3

1x m1j11211 n ... n ... n n .n1 1y m2j22221 n...n...nn .n 2 2y

… … … …

ix imij2i1i n...n...nn .n i iy … … … …

rx rmrj2r1r n...n...nn .n r ry Total mj21 .n....n....n.n n y

Mediile de grupă se calculează astfel:

n

nyy m

1jij

m

1jijj

i

∑

∑

=

==

iar media generală:

.n

.ny y sau

n

.nyy r

1ii

r

1iii

m

1jj.

m

1jjj

∑

∑

∑

∑

=

=

=

= ==

Schema de calcul pentru modelul de analiză dispersională

unifactorială cu date sistematizate cu o grupare combinată, poate fi redată sintetic în tabelul nr. 4.7.

Modelul de analiză dispersională unifactorială în cazul distribuţiei de

frecvenţe a variabilei Y în funcţie de variabila X Tabelul 4.7

Tipul variaţiei Varianţa

Numărul gradelor de

libertate

Dispersii

corectate

Raportul F

Gradul de

influenţă

A 1 2 3 4

Factorială ∑=

−=r

1ii

2i

21 .n)yy(S

r-1 1r

Ss

212

1 −=

22

21

s

sF = 2

y

212

x/y S

SR =

Rezultativă ∑ ∑= =

−=r

1i

m

ijij

2iij

22 n)yy(S

n-r rn

Ss

222

2 −=

2

y

222

x/y S

SK =

Totală ( )∑

=−=

m

1jj

2j

2y .nyyS

n-1 1nS

s2y2−

=

Pentru a verifica gradul de semnificaţie a factorului de grupare –

regiunea – s-a efectuat (pe baza datelor din tabelul nr. 4.4) analiza dispersională (vezi tabelul nr. 4.8) şi s-a verificat ipoteza că factorul de grupare pentru acest an este nesemnificativ pentru variaţia ratei de emigrare pe regiuni.

Repartiţia judeţelor pe regiuni după rata de emigrare în anul 1999

Tabelul 4.8 Rata de emigrare (%) (centre de interval) Regiunea 0,9 1,1 1,3 1,5 1,7 Total

A 1 2 3 4 5 6 Nord-Est - 3 1 2 - 6 Sud-Est - 2 2 2 - 6 Sud 2 1 4 - - 7 Sud-Vest - 1 3 - 1 5 Vest 2 1 - - 1 4 Nord-Vest 1 5 - - - 6 Centru - 3 3 - - 6 Bucureşti - - - 1 - 1 Total 5 16 13 5 2 41

Media primei grupe se calculează astfel:

%27,1 6

2.5,11.3,13.1,1 n

nyy m

1jj1

m

1jj1j

1 =++

==

∑

∑

=

=

Mediile de grupă şi media generală sunt prezentate în tabelul următor:

Regiunea Medii

A 1 Nord-Est 1,27 Sud-Est 1,30 Sud 1,16 Sud-Vest 1,34 Vest 1,15 Nord-Vest 1,06 Centru 1,20 Bucureşti 1,50 Total 1,22

Rezultatele calculelor intermediare sunt prezentate în tabelul nr. 4.9:

Rezultate intermediare

Tabelul 4.9 Tipul

variaţiei Varianţa Numărul

gradelor de libertate

Dispersii corectate

Raportul F

Gradul de influenţă

A 1 2 3 4

Factorială 4046,0S21 =

7 0578,0s2

1 = 462,1F = %8,23R 2x/y =

Reziduală 2915,1S22 =

33 0391,0s2

2 = %2,76K 2x/y =

Totală 6974,1S2y =

40

1nS

s2y2−

=

Deoarece tabelarcalculat FF < se acceptă ipoteza că gruparea pe regiuni

este nesemnificativă pentru repartiţia teritorială a ratei de emigrare. Numai 23,8% din variaţia ratei de emigrare se datorează grupării pe regiuni, restul reprezentând influenţa altor factori.

4.3 Utilizarea balanţei şah a migraţiei pentru descompunerea soldului migratoriu pe regiuni

Fluxurile migraţiei interne, prin intensitatea, structura şi sensul lor au un rol important în configuraţia tipologiilor demografice regionale. Migraţia intrajudeţeană şi cea interjudeţeană sunt influenţate în măsură importantă de nivelul general al dezvoltării economice şi de existenţa marilor centre urbane. Din examinarea balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu elaborate pentru anul 1991 şi 1995-2000 se observă o scădere treptată a numărului de judeţe cu sold negativ şi o creştere semnificativă a celor cu sold pozitiv. În perioada 1995-1998, un număr de 19 judeţe au înregistrat un sold pozitiv al migraţiei, dintre care pot fi evidenţiate judeţele Timiş (5,2 00

0 în anul 1995 şi 4,5 00

0 în anul 1996), Arad (5,5 000 în 1997 şi 5,9 00

0 în 1998), iar dintre judeţele cu sold negativ pot fi exemplificate Maramureş (-3,7 00

0 în 1995), Vaslui (-3,7 000 în 1996), Hunedoara (-7,8 00

0 în 1997 şi -6,3 00

0 în 1998). În anul 1999, un număr de 18 judeţe (şi municipiul Bucureşti) au avut un sold pozitiv al migraţiei, cum sunt, de exemplu, Arad 4,6 00

0 , Ilfov 2,6 000 , Călăraşi 1,8 00

0 , iar judeţe ca Hunedoara –4,8 000 şi

Maramureş –2,8 000 au avut un sold negativ.

În anul 2000, un sold pozitiv al migraţiei se înregistrează în 22 de judeţe, dintre care: Arad (4,9 00

0 ), Timiş (2,5 000 ), Giurgiu (2,1 00

0 ), iar dintre judeţele cu un sold negativ fac parte: Hunedoara (-3,5 00

0 ), Maramureş (-3,4 00

0 ), Bistriţa-Năsăud (-2,4 000 ) ş.a. În acest an, singurele

regiuni statistice cu sold pozitiv al migraţiei au fost: Sud, Sud-Vest şi Vest. De asemenea, în anul 2000 municipiul Bucureşti înregistrează pentru prima oară un sold negativ al migraţiei, cu excepţia persoanelor în vârstă de 20 – 29 ani care studiază şi care au şanse de a ocupa un loc de muncă. Din analiza balanţei interjudeţene a schimburilor de domiciliu elaborată pentru anul 1995 şi respectiv pentru anul 2000, s-au evidenţiat judeţe cu o intensitate ridicată a fluxurilor migratorii (intrări şi ieşiri) precum: municipiul Bucureşti, judeţele Constanţa, Iaşi şi Timiş (atât în 1995 cât şi în 2000), dar şi judeţe cu un nivel scăzut al fluxurilor migratorii (intrări şi ieşiri), ca de exemplu Giurgiu, Satu-Mare, Tulcea, Caraş-Severin şi Sibiu (numai ieşiri) în 1995. În anul 2000, dintre judeţele cu fluxuri reduse, pot fi exemplificate Caraş-Severin, Sălaj, Giurgiu, Covasna, Tulcea,

Harghita (pentru intrări şi ieşiri), Satu-Mare (pentru ieşiri) şi Braşov (pentru intrări). Rezultă că în perioada 1995-2000, zonele dezvoltate, cu oportunităţi de muncă şi afaceri, cu o infrastructură dezvoltată şi tradiţii industriale înregistrează (ca şi în perioada anterioară) un nivel ridicat al fluxurilor migratorii (atât pentru intrări cât şi pentru ieşiri), efectul net fiind sporul migrator. În acelaşi timp, există zone defavorizate, cu un nivel scăzut de dezvoltare şi de ocupare a forţei de muncă, unde înregistrează fluxuri reduse de intrări şi ieşiri. În grupa acestor judeţe excepţie fac Covasna şi Harghita, care reprezintă zone cu structură etnică diferită, din care şi spre care migrează un număr mic de persoane. O metodă utilizată în analiza statistică şi previzională a fluxurilor migratorii se utilizează balanţa şah a migraţiei, care în subiect evidenţiază localităţile (judeţele) de unde se formează fluxurile migratorii, iar în predicat prezintă numărul populaţiei care migrează. În ultima coloană şi ultimul rând este indicat numărul total al populaţiei emigrante, respectiv imigrante, pentru fiecare localitate (judeţ). Folosind datele din balanţă se pot stabili sporurile migratorii pentru fiecare regiune (judeţ), se pot delimita regiunile de atracţie şi regiunile de unde se formează fluxurile migratorii. Compararea pentru o anumită perioadă de timp a informaţiilor furnizate de această balanţă şah poate evidenţia modificările intervenite în orientarea şi intensitatea fluxurilor migratorii care, corelate cu modificările din domeniul social-economic, oferă posibilitatea analizei complexe a fenomenului migraţiei. Pentru a observa evoluţia fluxurilor migratorii (ca distanţă şi intensitate) a fost elaborată balanţa şah a migraţiei pentru judeţele Iaşi (reprezentativ pentru zonele Nord şi Nord-Est), Constanţa (pentru regiunea Sud-Est), Timiş (pentru regiunile Vest şi Sud-Vest), municipiul Bucureşti (pentru regiunea Sud). Aceste judeţe au fost alese datorită poziţiei geografice şi a intensităţii fluxurilor migraţiei, ele acumulând 25,3% din numărul total al persoanelor migrante în 1995 şi respectiv 23% în 1999. Deşi se înregistrează o reducere nesemnificativă a numărului total al migranţilor (cu 4,8% în perioada 1995-1999), se menţine aproximativ constantă ierarhizarea judeţelor şi a regiunilor în privinţa intensităţii migraţiei. Din examinarea rezultatelor obţinute privind sensul şi distanţa fluxurilor migratorii din judeţele analizate, se remarcă o atenuare a intensităţii fluxurilor migratorii pe distanţe lungi. De asemenea, soldurile relativ mici de la nivelul regiunilor se datorează faptului că schimbările de domiciliu se fac de obicei între judeţele componente ale regiunii sau în cadrul aceluiaşi judeţ.

Sporul migratoriu al judeţului Iaşi pe regiuni de provenienţă

în 1995 şi 1999 Tabelul 4.10

Anul 1995

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

2260 1676 584 NE 695 884 -189 SE 248 412 -164 S 135 173 -38 SV 559 869 -310 V 146 123 23 NV 405 375 30 C 390 373 17 Bucureşti 4838 4885 - 47 Total

Anul 1999

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

2225 1614 611 NE 566 970 -404 SE 220 369 -149 S 97 144 -47 SV 645 481 164 V 90 84 6 NV 305 333 -28 C 365 286 79 Bucureşti 4513 4281 232 Total

Sursa: Calcule pe baza Balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu,

1995 - 2000, CNS. Astfel, pentru judeţul Iaşi, numărul cel mai mare de imigranţi (46,71%) şi respectiv emigranţi (34,30%) din total sunt cei care provin din însăşi regiunea în care este situat acest judeţ (regiunea Nord-Est).

Sporul migratoriu al judeţului Constanţa pe regiuni de provenienţă în 1995 şi 1999

Tabelul 4.11 Anul 1995

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

2058 1489 569 NE 1344 1003 341 SE 887 814 73 S 354 281 73 SV 138 152 -14 V 153 140 13 NV 206 181 25 C 457 442 15 Bucureşti 5597 4502 1095 Total

Anul 1999

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

1767 1266 501 NE 1333 895 438 SE 771 859 -88 S 276 292 -16 SV 143 164 -21 V 100 103 -3 NV 217 177 40 C 403 509 -106 Bucureşti 5010 4265 745 Total

Sursa: Calcule pe baza Balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu,

1995 - 2000, CNS. Pentru judeţul Constanţa, cele mai intense fluxuri migratorii (intrări şi ieşiri) sunt spre şi dinspre regiunea Nord-Est (36,76% din totalul imigranţilor şi 33,07% din totalul emigranţilor) şi cele din interiorul regiunii de origine (Sud-Est), respectiv 24,01% din totalul imigranţilor şi 22,27% din totalul emigranţilor.

Sporul migratoriu al judeţului Timiş pe regiuni de provenienţă în 1995 şi 1999

Tabelul 4.12 Anul 1995

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

1369 678 691 NE 218 100 118 SE 159 103 56 S 810 468 342 SV 1485 858 627 V 1678 535 1143 NV 573 260 313 C 160 93 67 Bucureşti 6452 3095 3357 Total

Anul 1999

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

629 479 150 NE 108 87 21 SE 63 91 -28 S 390 443 -53 SV 1260 868 392 V 1122 505 617 NV 351 196 155 C 4 79 -75 Bucureşti 3927 2748 1179 Total

Sursa: Calcule pe baza Balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu,

1995 - 2000, CNS. În judeţul Timiş, 49,02% din numărul total de imigranţi provin din regiunile Vest şi Nord-Vest, iar 21,21% din regiunea Nord-Est. De asemenea, ieşirile din acest judeţ sunt în proporţie de 45% către regiunile

Nord-Vest şi în cadrul regiunii de origine Vest, şi de 21,90% către regiunea Nord-Est. Sporul migratoriu al municipiului Bucureşti pe regiuni de provenienţă

în 1995 şi 1999 Tabelul 4.13

Anul 1995

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

2147 2122 25 NE 2221 1738 483 SE 6476 4274 2202 S 1333 940 393 SV 322 461 -139 V 321 452 -131 NV 408 691 -283 C 13228 10678 2550 Total

Anul 1999

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiune de provenienţă

1771 1648 123 NE 2209 1629 580 SE 5124 5002 122 S 1310 1116 194 SV 290 249 41 V 284 405 -121 NV 463 589 -126 C 11451 10638 813 Total

Sursa: Calcule pe baza Balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu,

1995 - 2000, CNS. Ca şi în perioada precedentă, atât în 1995 cât şi în 1999, municipiul Bucureşti continuă să reprezinte un puternic centru de imigrare, atât pentru judeţele din sudul ţării, cât şi pentru cele din sud-estul şi sud-vestul ţării, datorită atracţiei pe care o produce în privinţa variatelor posibilităţi de

angajare, ratei şomajului mai scăzută decât în zonele de plecare, existenţei unor importante instituţii cultural-ştiinţifice etc. De asemenea, un număr important de persoane se deplasează din Bucureşti către alte localităţi din regiunea Sud (40,02%), regiunea Nord-Est (19,87%) şi regiunea Sud-Est (16,27%). La aceasta contribuie o serie de factori care influenţează în sens negativ nivelul de viaţă al persoanelor care locuiesc sau care doresc să se stabilească în municipiul Bucureşti, dificultăţi legate de ocuparea unui loc de muncă, de găsirea unei locuinţe, gradul ridicat de poluare etc., reprezentând restricţii importante pentru fluxurile de intrare în această zonă. Din examinarea fluxurilor migratorii, pe baza balanţei interjudeţene a schimbărilor de domiciliu şi a balanţei şah a migraţiei, întocmite pentru cele patru judeţe menţionate, se desprind câteva concluzii:

1. În condiţiile creşterii volumului migraţiei interne are loc reducerea migraţiei pe distanţe lungi în favoarea celei pe distanţe scurte, şi astfel creşte ponderea migraţiei intrajudeţene, comparativ cu migraţia interjudeţeană. Aceasta înseamnă că prin reabilitarea unor centre economice şi prin posibilităţile oferite de legea 18/1991 are loc o creştere a migraţiei între localităţile aceluiaşi judeţ şi respectiv între judeţele aceleiaşi regiuni statistice. În acelaşi timp, deşi unele judeţe rămân puncte de atracţie pentru diferite persoane emigrante (exemple: Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Timiş), treptat acestea ridică o serie de probleme persoanelor care migrează (dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, a unei locuinţe, grad mai ridicat de poluare etc.). În perspectivă, această tendinţă se va continua şi, poate, accentua ca efect al programelor destinate zonelor defavorizate şi al programului SAPARD privind încurajarea producătorilor agricoli şi refacerea infrastructurii rurale.

2. În acelaşi sens cu tendinţa de migraţie semnalată anterior se accentuează şi migraţia urban-rural şi rural-rural. Astfel, segmentul cel mai activ îl reprezintă persoanele în vârstă de 25-34 ani, în 1999 acestea având o pondere de 58,8% în ansamblul fluxului urban-rural şi, respectiv, 63,4% pentru fluxul rural-rural. Analizând pe sexe această direcţie, majoritatea femeilor care şi-au schimbat domiciliul în mediul rural au avut vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani (principalul motiv fiind căsătoria), iar la bărbaţi, segmentul cel mai mobil a fost cel în vârstă de 40-45 ani.

Migraţia de revenire din urban în rural a fost intensă în judeţele mai puţin dezvoltate economic, din apropierea a trei mari centre urbane: Bucureşti, Cluj, Iaşi; aceasta evidenţiază că în

România, în ultimii ani, zonele de destinaţie nu au mai respectat principiul de a fi mai dezvoltate decât zonele de origine. Pe termen lung, această tendinţă ar putea avea un efect pozitiv asupra populaţiei din mediul rural atât din punct de vedere demografic cât şi social-economic (migrează de regulă persoane tinere şi cu nivel mediu de pregătire) sau în situaţia neadaptării acestora va creşte numărul persoanelor descurajate, excluse de pe piaţa muncii urbane.

3. Asupra intensităţii şi sensului migraţiei a influenţat şi motivaţia acesteia: migraţia având ca motiv problemele de muncă, a înregistrat o scădere de la 34,5% în 1991 la 13,2% în 1995, 9,4% în 1999 şi 8,7% în 2000, crescând în schimb migraţia având ca motiv probleme familiale (60,5% în 1999 şi 59,9% în 2000) şi alte cauze (căsătorie, pensionare etc.).

Problemele de muncă sunt cauzele principale ale migraţiei persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25 – 34 ani (48% în 2000), iar problemele de familie pentru persoanele tinere de 15 – 19 ani (64,5% în 2000). Migraţia datorată altor cauze (de exemplu, pensionările) este regăsită îndeosebi la persoanele din grupa de vârstă 60 de ani şi peste, fiind în creştere de la 30,1% în 1999 la 31,4% în 2000.

Această diversitate de factori care motivează migraţia, precum şi schimbarea situaţiilor care le determină, creează dificultăţi în găsirea unei tendinţe pe termen mediu sau lung în evoluţia fluxurilor migratorii.

4.4 Cuantificarea fluxurilor migratorii cu ajutorul modelelor gravitaţionale

În raport cu teoria economică, ce serveşte la înţelegerea deciziilor migraţiilor ca indivizi, modelele gravitaţionale îşi dovedesc utilitatea în modelarea statistică şi previzionarea fluxurilor migratorii agregate. Elaborarea modelelor gravitaţionale se bazează pe legea atracţiei universale din fizică ce afirmă că forţa de atracţie dintre două corpuri este direct proporţională cu masa lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei care le separă. În mod similar, se consideră că interacţiunea dintre două zone este direct proporţională cu dimensiunea zonelor şi invers proporţională cu distanţa care le separă (de obicei, ridicată la o putere). Această relaţie se poate scrie :

bij

jiij d

PPGI

⋅⋅=

unde: ijI = interacţiunea dintre zona i şi zona j =ji P,P dimensiunea (populaţia) zonei i şi a zonei j =ijd distanţa dintre zona i şi zona j G = factor de proporţionalitate Din studierea literaturii de specialitate rezultă că relevanţa utilizării modelelor gravitaţionale în analizarea şi previzionarea fluxurilor migratorii se manifestă în legătură cu două aspecte esenţiale ale acestor fluxuri şi anume:

1. determinarea migraţiei brute între două zone; 2. determinarea fluxurilor de populaţie şi/sau forţă de muncă dintre

zona de origine şi zona de destinaţie. Determinarea migraţiei brute. Pentru aceasta se foloseşte următoarea variantă a modelului gravitaţional:

ij

jiij d

PPGT

⋅⋅=

unde: Tij = totalul deplasărilor dintre zona i şi zona j Această relaţie reprezintă interacţiunea zonei i cu una din zonele j cu care aceasta se află în legătură. Pentru a obţine relaţia completă a unei zone i cu toate celelalte zone, modelul se transformă astfel [Enache, M., 1978]:

bnin

ninbj

ij

jij2b

2i

2i21b

1i

1i1inij2i1i

dPP

G...d

PPG...

dPP

Gd

PPGT...T...TT

⋅++

⋅++

⋅+

⋅=+++++

În formă concentrată se obţine:

bjij

jin

1i

n

1jjij d

PPGT

⋅∑ ∑== =

Forma modernă a modelului gravitaţional presupune că interacţiunea dintre două sau mai multe zone este direct proporţională cu dimensiunea

(atracţia) lor şi invers proporţională cu distanţa dintre ele şi cu atracţia relativă a zonelor concurente. Pentru a exprima această idee se utilizează relaţia :

∑ ⋅⋅

⋅⋅⋅=

+++++

⋅⋅

=

≠=

−

−

n

j,ik1k

bkikkk

bijji

bnin

nnbk

ik

kk2b

2i

221b

1i

11

bij

ji

ijdPG

dPPG

dPG...

dPG...

dPG

dPG

d

PPG

T

Determinarea fluxurilor de populaţie şi/sau forţa de muncă dintre zona de origine şi zona de destinaţie. Modelele gravitaţionale au înregistrat în timp o serie de dezvoltări legate de încorporarea unor variabile economice, astfel încât să poată fi evidenţiate, cuantificate şi fluxurile de populaţie şi/sau forţă de muncă dintre zona de origine şi zona de destinaţie. Astfel, ţinându-se seama de tendinţa forţei de muncă de a se deplasa dinspre regiunile cu salarii scăzute către cele cu salarii ridicate, din regiunile cu rate ridicate ale şomajului către cele cu rate scăzute (tendinţă reliefată de modelele neoclasice ale creşterii regionale), au fost construite modele gravitaţionale ce pot lua în considerare aceste variabile în mod explicit. Exemplu:

Mij = f(Pi, Pj, Dij, Uj - Ui, Wj - Wi), în care: Pi = populaţia regiunii „i”; Pj = populaţia regiunii „j”; Dij = distanţa „economică” dintre regiunea „i” şi regiunea „j” (reflectă

costurile migraţiei de la regiunea „i” la regiunea „j” - de exemplu, cheltuielile de transport - );

Ui = rata şomajului în regiunea „i”; Uj = rata şomajului în regiunea „j”; Wi = salariul mediu în regiunea „i”; Wj = salariul mediu în regiunea „j”.

De asemenea, dacă se cunosc populaţia activă şi oferta de locuri de muncă pe zone se pot determina fluxurile de forţă de muncă între zone folosind un model gravitaţional cu dublă restricţie [Enache, 1978]:

bijjijiij dDOBAT −=

în care: T ij = numărul deplasărilor de la zona i la zona j;

Oi = numărul total al deplasărilor având ca origine zona i: Dj = numărul total al deplasaărilr având ca destinaţie zona j.

Ai şi Bj sunt factori de proporţionalitate introduşi pentru a asigura satisfacerea celor două restricţii ale modelului :

∑ ==

3

1jiij OT

∑=

=3

1ijij DT

Ai şi Bj se calculează prin recurenţă după relaţiile:

1

3

1j

2ijjji dDBA

−

=

− ⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛∑=

1

3

1j

2ijiij dOAB

−

=

− ⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛∑=

În continuare, determinarea fluxurilor se va baza pe următorul algoritm: Pasul 1. Calcularea capacităţii de atracţie a zonei j după relaţia: 2

ijjij dDC −= Pasul 2. Calcularea probabilităţii de interacţiune dintre zone:

321

ijC

dDBAPr 2ijjjiij−=

Pasul 3. Determinarea deplasărilor dintre zone: ijiij PrOT = Utilizarea modelelor gravitaţionale prezentate în analizarea şi previzionarea fluxurilor migratorii în România este strâns legată de problema existenţei datelor statistice necesare pentru estimarea parametrilor în cazul fiecărui model. Luând în considerare conţinutul bazei de date construite în cadrul cercetării întreprinse pentru elaborarea acestei lucrări, s-a ajuns la concluzia că deocamdată pot fi aplicate doar modelele pentru determinarea migraţiei brute între zone. În acest scop au fost selectate, pentru aplicaţia de faţă, aceleaşi patru judeţe de origine (prezentate anterior la paragraful 4.3), cu o importanţă relativ ridicată în fluxurile migratorii la nivelul întregii ţări – Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Timiş – şi a fost analizată migraţia brută între acestea şi cele opt regiuni de dezvoltare (statistice) ale României. Pornind de la seriile de date constituite pentru fiecare dintre ele privind populaţia, numărul de emigranţi şi numărul de imigranţi pe perioada

1990-1999 şi aproximând distanţa dintre centrele judeţelor menţionate şi câte un municipiu cu o poziţie reprezentativă (din punct de vedere geografic şi al intensităţii fluxurilor) în fiecare regiune s-a putut estima econometric, utilizând metoda celor mai mici pătrate, coeficientul “b” al modelului, care evidenţiază influenţa distanţei asupra migraţiei:

ijb

ij

jiij d

PPT =

pentru fiecare combinaţie (i, j). Relaţia a fost în prealabil liniarizată prin logaritmare:

( ) ijijjiijij

jiijij dlnbPPlnTln

TPP

lndlnb −=⇒=

Rezultatele sunt prezentate în tabelul nr. 4.14:

Valoarea coeficienţilor „bij” din modelul gravitaţional Tabelul 4.14

NE SE S SV V NV Centru Bucureşti – Ilfov

Bucureşti 1,303 1,357 1,629 1,447 1,079 1,475 1,809 - Iaşi - 1,330 1,449 1,425 1,096 1,568 1,421 1,323

Constanţa 1,108 - 1,335 1,327 1,283 1,426 1,430 1,348 Timiş 1,162 1,392 1,683 1,311 - 1,212 1,325 1,566

Mai departe, cu coeficienţii “bij” astfel estimaţi, dacă se cunosc proiecţiile privind evoluţia populaţiei în perioada următoare, se poate previziona migraţia brută pentru toate combinaţiile (i, j) avute în vedere. Evident, ţinând seama de schimbările previzibile pe plan economic, social, legislativ etc. în perioada de previziune tendinţele observate în perioada de analiză pot fi modificate aplicând extrapolarea euristică astfel:

ijb

ij

ji*ij

d

PPAT =

în care A este factorul de corecţie, cu valori supra sau subunitare în funcţie de amplificarea, respectiv diminuarea intensităţii fluxurilor din perioada de analiză. Tabelul nr. 4.15 prezintă migraţia brută determinată cu ajutorul modelului gravitaţional: au fost efectuate, mai întâi, calcule pentru a observa abaterile faţă de valorile reale (1999), validând astfel modelul, urmate de estimări ale migraţiei brute pentru anii 2002 şi 2006. paragraful următor plasează aceste estimări într-un cadru detaliat, analitic.

Migraţia brută determinată folosind modelul gravitaţional Tabelul nr. 4.15

1999 N-E S-E S S-V V N-V C B+I

Bucureşti 3424 3824 10076 2415 5344 687 583 -Iaşi - 1551 598 244 1140 176 647 663Constanţa 3007 - 1630 567 308 204 393 918Timiş 1128 197 57 845 - 1729 555 842002

N-E S-E S S-V V N-V C B+I Bucureşti 3404 3763 9861 2368 5224 673 574 -Iaşi - 2104 509 353 1343 126 698 773Constanţa 3025 - 1614 563 305 202 392 908Timiş 1130 196 56 834 - 1706 550 832006

N-E S-E S S-V V N-V C B+I Bucureşti 3374 3679 9560 2299 5047 654 559 -Iaşi - 2104 514 353 1347 126 701 777Constanţa 3045 - 1589 555 299 199 387 892Timiş 1131 193 55 818 - 1673 541 81

4.5 Estimări privind evoluţia potenţialului uman al României şi distribuţia fluxurilor migratorii în perioada 2002 – 2006. Implicaţii economico-sociale în plan regional

Prognoza potenţialului uman şi a migraţiei în perioada următoare se bazează pe concluziile capitolului doi şi ale paragrafului 4.3 al lucrării, destinat identificării tendinţelor în evoluţia potenţialului uman al României şi a distribuţiei fluxurilor migratorii.

Această analiză s-a realizat în strânsă legătură cu evoluţia generală a economiei, inegalităţile regionale privind resursele de muncă şi utilizarea lor, factorii demografici, economici şi social-culturali care determină intensitatea şi orientarea fluxurilor migratorii ale populaţiei şi forţei de muncă.

Tranziţia la economia de piaţă este însoţită de o diminuare generalizată a potenţialului de utilizare a capitalului uman, cu diferenţieri

semnificative în funcţie de structurile economice zonale. Disparităţile regionale privind nivelul ocupării şi rata şomajului sunt în strânsă legătură cu fenomenul migraţiei forţei de muncă. Folosind informaţiile statistice centralizate în baza de date, precum şi concluziile analizei calitative a tendinţelor mobilităţii, s-a realizat o estimare a evoluţiei populaţiei României precum şi a distribuţiei şi intensităţii fluxurilor migratorii în perioada următoare. Primul pas l-a constituit alegerea funcţiilor de regresie care să exprime cel mai bine tendinţa de evoluţie a populaţiei pentru fiecare judeţ în parte. Reprezentările grafice ale evoluţiei populaţiei în perioada 1992 – 2000, pe judeţe şi pe ansamblul ţării (vezi figurile 4.2 – 4.9), au arătat că funcţia liniară exprimă cel mai bine tendinţa de variaţie a populaţiei în intervalul analizat (anexa nr. 17). Pe ansamblul ţării, precum şi în majoritatea judeţelor se înregistrează o tendinţă constantă de scădere a numărului populaţiei, cu intensitate variabilă de la o regiune la alta. Excepţie fac judeţele Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui, pentru care a fost prognozată o creştere a populaţiei (conform anexei nr. 18). La nivelul întregii ţări s-a prognozat o populaţie de 22315879 persoane în 2002 şi 22117099 în 2006. Seria cronologică utilizată pentru estimarea tendinţei a fost de numai nouă ani, ceea ce nu permite un orizont de prognoză mai îndepărtat. Totodată, trebuie să avem în vedere faptul că ultimul deceniu a fost marcat de numeroase evenimente (resimţite şi pe plan demografic) al căror impact s-ar putea diminua în viitor, în timp ce iniţierea unei perioade de creştere economică durabilă ar putea stopa declinul demografic. În aceste condiţii, nu se poate face o prognoză realistă pe o perioadă mai lungă de timp. În continuare s-a realizat şi o prognoză a fluxurilor migratorii, pornind de la populaţia previzionată pe judeţe şi coeficienţii medii de imigraţie şi emigraţie2 pe judeţe înregistraţi în perioada anterioară. Analiza statistică a evidenţiat existenţa unor centre importante care concentrează o parte semnificativă a numărului de persoane care migrează: judeţul Iaşi (reprezentativ pentru zonele Nord şi Nord-Est), Constanţa (pentru regiune Sud-Est), Timiş (pentru regiunile Vest şi Sud-Vest) şi municipiul Bucureşti (pentru regiunea Sud). Aceste judeţe au fost alese datorită poziţiei geografice şi a intensităţii fluxurilor migraţiei. Pentru ele s-au elaborat balanţele şah ale migraţiei prognozate pentru 2002 şi 2006.

2 Coeficienţii au fost calculaţi pe baza datelor din Balanţa interjudeţeană a schimbărilor de

domiciliu, anii 1995 – 1999.

Prognoza realizată merge pe linia continuării tendinţei de atenuare a intensităţii fluxurilor migratorii pe distanţe lungi, tendinţă care s-a manifestat din a doua jumătate a deceniului anterior. Atenuarea fluxurilor migratorii interjudeţene este compensată de creşterea migraţiei intrajudeţene. La aceasta au contribuit restructurarea sau scăderea importanţei unor centre industriale spre care migrau îndeosebi persoane din zonele cu excedent demografic. Reducerea migraţiei pe distanţe lungi în favoarea celei pe distanţe scurte (în continuă creştere) contribuie la apariţia unor zone cu o mai mare forţă de reţinere a populaţiei. De asemenea, soldurile migratorii relativ mici la nivelul regiunilor confirmă faptul că schimbările de domiciliu se fac, de obicei, între judeţele componente ale regiunii sau în cadrul aceluiaşi judeţ. Astfel, pentru judeţul Iaşi, aproape jumătate din imigranţi provin din însăşi regiunea în care este situat acest judeţ (regiunea NE) şi peste o treime din emigranţi au ca destinaţie tot această regiune. Judeţul Iaşi, deşi concentrează fluxuri migratorii importante, conform tabelului nr. 4.16, va realiza un spor migratoriu relativ redus, în scădere rapidă.

Figura 4.2 Dinamica populaţiei din regiunea Nord-Est, pe judeţe, în perioada 1992-2000

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

102.00%

103.00%

104.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

BacauBotosaniIasiNeamtSuceavaVaslui

Sporul migratoriu previzionat al judeţului Iaşi pe regiuni de provenienţă în 2002 şi 2006

Tabelul 4.16

Anul 2002

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

2238 1631 607 NE 563 980 -417 SE 218 373 -155 S 96 146 -50 SV 637 486 151 V 89 85 4 NV 304 336 -32 C 361 289 72 Bucureşti 4506 4326 180 Total

Anul 2006

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

2256 1656 600 NE 560 995 -435 SE 215 379 -164 S 95 148 - 53 SV 627 494 133 V 88 86 2 NV 301 342 41 C 355 293 62 Bucureşti 4497 4393 104 Total

Judeţul Constanţa va înregistra cele mai intense fluxuri migratorii (atât pentru imigranţi cât şi pentru emigranţi) cu regiunea NE şi cu regiunea de origine (SE). Cele mai importante solduri migratorii pozitive vor proveni din NE şi SE, iar un sold negativ mai mare apare spre municipiul Bucureşti. Sporul migratoriu al judeţului va fi în uşor declin, după cum reiese din tabelul nr. 4.17.

Figura 4.3 Dinamica populaţiei din regiunea Sud-Est, pe judeţe, în perioada 1992-2000

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

%

BrailaBuzauConstantaGalatiTulceaVrancea

Sporul migratoriu previzionat al judeţului Constanţa pe regiuni

de provenienţă în 2002 şi 2006 Tabelul 4.17

Anul 2002

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

1777 1265 512 NE 1327 894 433 SE 763 859 -96 S 274 293 -19 SV 141 164 -23 V 99 102 -3 NV 216 176 40 C 398 508 -110 Bucureşti 4995 4261 734 Total

Anul 2006

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

1791 1254 527 NE 1319 894 425 SE 753 858 -105 S 270 291 -21 SV 139 163 -24 V 98 101 -3 NV 214 175 39 C 392 507 -115 Bucureşti 4976 4253 723 Total

Judeţul Timiş va avea cele mai importante legături migratorii cu zonele V şi NV, dar şi cu zona NE, în raport cu care înregistrează un spor migratoriu, conform tabelului nr. 4.18. Soldurile migratorii negative sunt de dimensiuni reduse. Acest judeţ va cunoaşte în continuare un spor migratoriu important, dar cu o uşoară tendinţă de reducere.

Figura 4.4 Dinamica populaţiei din regiunea Vest, pe judeţe, în perioada 1992-2000

92.00%

93.00%

94.00%

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

AradCaras-SeverinHunedoaraTimis

Figura 4.5 Dinamica populaţiei din regiunea Nord-Vest, pe judeţe, în perioa1992-2000

93.00%

94.00%

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

BihorBistrita NasaudClujMaramuresSatu MareSalaj

Sporul migratoriu previzionat al judeţului Timiş pe regiuni

de provenienţă în 2002 şi 2006 Tabelul 4.18

Anul 2002

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

633 476 157 NE 108 86 22 SE 62 90 -28 S 387 441 -54 SV 1245 864 381 V 1112 502 610 NV 350 195 155 C 4 79 -75 Bucureşti 3901 2733 1168 Total

Anul 2006

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

638 473 165 NE 107 86 21 SE 61 90 -29 S 382 438 -56 SV

1224 858 366 V 1099 499 600 NV 346 194 152 C 4 78 -74 Bucureşti 3861 2716 1145 Total

Municipiul Bucureşti va avea cele mai intense relaţii migratorii cu zonele S (aproximativ jumătate din numărul total de emigranţi şi imigranţi), SE şi SV, conform tabelului nr. 4.19. Soldurile sale migratorii negative sunt de dimensiuni reduse. Este singura zonă cu sold migratoriu în creştere. Bucureştiul continuă să reprezinte un puternic centru de imigrare datorită atracţiei pe care o reprezintă variatele posibilităţi de angajare, existenţa unor importante instituţii social-politice, culturale şi ştiinţifice.

Figura 4.6 Dinamica populaţiei din regiunea Sud, pe judeţe, în perioada 1992-2000

92.00%

93.00%

94.00%

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

ArgesCalarasiDambovitaGiurgiuIalomitaPrahovaTeleorman

Sporul migratoriu previzionat al municipiului Bucureşti pe regiuni de provenienţă în 2002 şi 2006

Tabelul 4.19 Anul 2002

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

1781 1629 152 NE 2199 1610 589 SE 5072 4944 128 S 1299 1103 196 SV 287 246 41 V 281 400 -119 NV 461 582 -121 C 11380 10514 866 Total

Anul 2006

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

1795 1601 194 NE 2187 1583 604 SE 5001 4861 140 S 1283 1085 198 SV 282 242 40 V 278 394 -116 NV 457 572 -115 C 11005 10338 945 Total

Figura 4.7 Dinamica populaţiei din regiunea Sud-Vest, pe judeţe, în perioada 1992-2000

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

Dolj

Gorj

Mehedinti

Olt

Valcea

Figura 4.8 Dinamica populaţiei din regiunea Centru, pe judeţe, în perioada 1992-2000

94.00%

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

Alba

Brasov

Covasna

Harghita

Mures

Sibiu

Figura 4.9 Dinamica populaţiei în Bucureşti şi Ilfov, în perioada 1992-2000

95.00%

96.00%

97.00%

98.00%

99.00%

100.00%

101.00%

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

%

Bucuresti+Ilfov

Fenomenul migraţiei trebuie analizat în contextul disparităţilor regionale. În România, la dezechilibrele cronice existente s-au adăugat în ultimul deceniu crizele acute generate de tranziţie. Declinul industrial şi social s-a manifestat pe întreg teritoriul ţării, dar cu viteze diferite. Migraţia forţei de muncă este un factor important, care poate accentua sau atenua aceste inegalităţi ale nivelului şi vitezei de dezvoltare a regiunilor. Migraţia tradiţională dinspre zonele subdezvoltate spre regiunile bogate, cu oportunităţi de muncă şi afaceri şi cu salarii mari contribuie la adâncirea dezechilibrelor zonale. Dimpotrivă, tendinţele de reducere a distanţei şi intensităţii migraţiei (pe care le-am evidenţiat în urma analizei

datelor statistice) pot diminua fenomenul de marginalizare a unor zone. Însoţite de măsuri active de intervenţie în sprijinul zonelor mai afectate de criza economică, aceste noi tendinţe pot evita accentuarea disparităţilor regionale pe parcursul derulării reformei economice şi sociale.

Figura 4.10 Migraţia previzionată a judeţului Iaşi pe regiuni de provenienţă în anul 2002

0

250

500

750

1000

1250

1500

1750

2000

2250

NE

SE S

SV V

NV

Cen

tru

Buc

ures

ti

Nr.

pers

oane Imigranti

Emigranti

Figura 4.11 Evoluţia populaţiei din Iaşi, în perioada 1992 - 2006

y = 3265.7x + 806168

780000790000800000810000820000830000840000850000860000

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Popu

latia

Anul Populatia Linear (Populatia)

Figura 4.12 Migraţia previzionată a judeţului Constanţa pe regiuni de provenienţă în 2002

0200400600800

100012001400160018002000

NE

SE S

SV V

NV

Cen

tru

Buc

ures

ti

Nr.

pers

oane

ImigrantiEmigranti

Figura 4.13 Evoluţia populaţiei din Constanţa, în perioada 1992 - 2006

y = -161.4x + 747631

743000

744000

745000

746000

747000

748000

749000

750000

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Pop

ulat

ia

Anul Populatia Linear (Populatia)

Figura 4.14 Migraţia previzonată a judeţului Timiş pe regiuni de provenienţă în 2002

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

NE SE S SV V

NV

Cen

tru

Bucu

rest

i

Nr.

pers

oane

ImigrantiEmigranti

Figura 4.15 Evoluţia populaţiei din Timiş, în perioada 1992 - 2006

y = -1163.1x + 696715

665000670000675000680000685000690000695000700000705000

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Popu

latia

Anul Populatia Linear (Populatia)

Figura 4.16 Migraţia previzionată a Municipiului Bucureşti pe regiuni de

provenienţă în 2002

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

NE SE S SV V NV Centru

Nr.

pers

oane

ImigrantiEmigranti

Figura 4.17 Evoluţia populaţiei din Bucureşti+Ilfov, în perioada 1992 - 2006

y = -9542x + 2364771

2050000

2100000

2150000

2200000

2250000

2300000

2350000

2400000

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Popu

latia

Anul Populatia Linear (Populatia)

Capitolul 5

Formularea politicilor în domeniul mobilităţii resurselor umane

5.1 Mobilitatea forţei de muncă şi dezvoltarea regională

Problema mobilităţii forţei de muncă este abordată atât în teorie cât şi în practică în legătură cu necesitatea asigurării unei dezvoltări economico-sociale echilibrate în plan regional şi sectorial, îmbinând aspectele de ordin structural cu cele de ordin funcţional. Având în vedere semnificaţiile speciale ale dimensiunii sale teritoriale, una din întrebările fundamentale legate de mobilitatea forţei de muncă se referă la la consecinţele migraţiei asupra dezvoltării regionale. Cele mai multe studii dedicate acestui fenomen gravitează în jurul dilemei convergenţă vs. divergenţă în creşterea regională, ca punct de plecare pentru fundamentarea politicilor regionale ce vor fi aplicate. Viziunea pe termen mediu-lung asupra consecinţelor creşterii regionale reprezintă un segment deosebit de disputat în dezbaterile consacrate disparităţilor regionale, sursa de bază a raţionamentelor şi interpretărilor constituind-o modelele creşterii economice regionale. Astfel, potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creşterea regionalã conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socialã a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de export, modelul cauzelor cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa. Totuşi, cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai considere aceste viziuni ca fiind total opuse, ci să le abordeze din unghiul complementarităţii lor posibile, astfel încât sã ofere explicaţii cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creşterii economice la nivel regional.

Modelele neoclasice. Abordarea macroeconomică a creşterii economice a fost dezvoltată pe baza contribuţiilor iniţiale ale lui Solow (1956) şi Swan (1956). Argumentele lor au fost aplicate ulterior cazului regiunilor, abordarea neoclasică a creşterii regionale având două componente majore. Prima componentă se referă la problema alocării în plan regional a factorilor de producţie şi a migraţiei acestora, analiza bazându-se pe cadrul analitic oferit de modelul neoclasic unisectorial şi

bisectorial. Cea de-a doua componentă are în vedere relaţia dintre factorii de producţie şi schimbările tehnologice. In ansamblu, modelele neoclasice au la bază ipotezele competiţiei perfecte, utilizării depline a factorilor de producţie şi mobilităţii lor perfecte.

Pornind de la o funcţie de producţie agregată fără progres tehnic, modelul neoclasic unisectorial conduce, în esenţă, la următoarele concluzii:

1. Outputul creşte nelimitat datorită creşterii capitalului şi forţei de muncă;

2. Outputul pe lucrător creşte dacă înzestrarea tehnicã a muncii creşte;

3. Când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe temen lung nu va mai exista o creştere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.

Mai departe, modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic identifică drept cauze ale disparităţilor în creşterea regională:

1. Variaţia influenţei progresului tehnic de la o regiune la alta; 2. Variaţia capitalului fix de la o regiune la alta; 3. Variaţia forţei de muncă de la o regiune la alta. Pe lângă factorii menţionaţi, migrarea interregională a factorilor de

producţie exercită de asemenea o influenţă considerabilă asupra creşterii regionale.

Potrivit demonstraţiei din capitolul 4, paragraful 4.1, în cazul în care capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncã (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

Alături de influenţa fluxurilor interregionale ale factorilor de producţie şi de diferenţele legate de creşterea endogenă a capitalului şi a forţei de muncă, progresul tehnic exercită propria sa influenţă asupra disparităţilor în creşterea regională. Importanţa reală a progresului tehnic asupra disparităţilor în creşterea regională depinde de viteza cu care noua tehnică se propagă de la o regiune - sursă către alte regiuni ale economiei naţionale. În concluzie, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de producţie şi de sensurile fluxurilor interregionale determinate de disparităţile între regiuni, modelul neoclasic conduce la ideea convergenţei pe termen lung a dezvoltării economice pe plan regional.

Principalul neajuns al modelului unisectorial este ipoteza că fiecare regiune produce o singură marfă. În momentul în care se renunţă la această ipoteză, se înmulţesc posibilităţile schimburilor dintre regiuni, apărând noi surse ale creşterii regionale. Astfel, modelul neoclasic bisectorial

demonstrează că într-o economie multisectorială regiunile vor fi puternic stimulate să participe la schimburile interregionale, cu scopul de a valorifica avantajul comparativ. Accentul se va muta pe importanţa potenţială a sectorului de export al unei regiuni în determinarea performanţelor sale privind creşterea economicã. Introducerea în analiză a sectorului de export permite identificarea a două surse suplimentare de creştere a outputului. Astfel, într-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creşterea outputului poate fi determinată şi de:

1. O îmbunătăţire a alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă în interiorul unei regiuni;

2. O îmbunătăţire a alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă între regiuni.

Dacă se consideră o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scãzută şi celălalt cu o productivitate ridicată, creşterea outputului poate avea loc şi ca urmare a deplasării forţei de muncă de la locurile de muncă cu o productivitate scăzută către cele cu o productivitate a muncii ridicată. Un exemplu clasic îl reprezintă deplasarea forţei de muncă din agricultură către industrie pe parcursul procesului de industrializare a economiei unei regiuni.

Diferenţa esenţială între modelul neoclasic unisectorial şi modelul bisectorial constă în aceea că, în timp ce modelul neoclasic unisectorial prevede migrarea capitalului şi a forţei de muncă în direcţii diferite (forţa de muncă către regiunile care oferă salarii mai ridicate, iar capitalul către regiunile cu forţă de muncă ieftină), modelul bisectorial demonstrează că în anumite circumstanţe atât fluxurile de forţă de muncă cât şi fluxurile de capital pot fi orientate către regiunile cu salarii ridicate.

Aşadar, în raport cu modelul neoclasic unisectorial modelul bisectorial oferă explicaţii mai realiste pentru disparităţile în creşterea regională, punând în evidenţă, pe lângă creşterea populaţiei ocupate şi a capitalului, progresul tehnic şi mobilitatea interregională a factorilor de producţie, alte două surse potenţial foarte importante pentru creşterea regională: mobilitatea intersectorială a factorilor de producţie şi impulsionarea creşterii economice prin sectorul de export al fiecărei regiuni.

Totuşi, abordarea neoclasică prezintă şi unele neajunsuri, între care: 1. Ipoteza că investitorii şi lucrătorii sunt foarte bine informaţii

asupra preţului factorilor de producţie în toate regiunile şi răspund oricăror diferenţieri regionale prin migrarea către regiunile care oferă condiţiile cele mai atractive, ceea ce în realitate nu se întâmplă de multe ori;

2. Ipoteza unei perfecte flexibilităţi a preţului factorilor de producţie, astfel încât mobilitatea interregională a capitalului şi forţei de muncă va înlătura automat diferenţele dintre regiuni în privinţa preţului factorilor; în

practică însă preţul factorilor este departe de a fi perfect flexibil, ceea ce face ca mecanismul de reglare al modelului neoclasic să nu opereze corespunzător;

3. Incapacitatea abordării neoclasice de a recunoaşte importanţa factorilor cererii pentru creşterea regională; regiunile care înregistrează o creştere rapidă a cererii pentru outputul lor vor prezenta localizări mult mai atractive pentru investitori, ceea ce va atrage un volum sporit de capital şi de forţă de muncă din alte regiuni. De aceea, dacă se acceptă ideea mobilităţii interregionale a capitalului şi forţei de muncă, unele regiuni nu vor putea face faţă oricăror restricţii impuse de ofertă în privinţa creşterii lor economice.

În raport cu modelele neoclasice, modelele axate pe cererea exterioară regiunii accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior pentru outputul unei regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidenţă modul în care regiunea reacţionează la schimbările în cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care aceasta o are asupra ratei creşterii regionale.

Modelul bazat pe rolul sectorului de export [Armstrong şi Taylor, 1993]. În viziunea acestui model, odată stabilită specializarea unei regiuni, cererea exterioară pentru outputul acesteia va avea un efect dominant asupra creşterii sale economice. Influenţa cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulţi factori, şi anume:

preţul exporturilor regiunii (Px); nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z); preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele externe (PS)

Astfel, Xd = f (Px, Z, PS),

în care Xd este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.

Această funcţie ar trebui însă să încorporeze şi factori cum ar fi: calitatea produselor, serviciile (asistenţa) oferite după vânzare etc. În acest mod competitivitatea exporturilor unei regiuni pe pieţele externe va influenţa creşterea sectorului de export nu numai prin preţuri, ci şi prin calitatea produselor exportate.

Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu materiile prime (R), costurile inputurilor intermediare (C) şi nivelul

tehnologic (T). Funcţia care descrie oferta de export va ia în considerare aceste influenţe astfel:

XS = f (PX, W, PK, R, C, T) Dacă factorii cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exporturilor,

aceasta va conduce la creşterea cererii de factori de producţie, al căror preţ va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creşterea preţului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni, conducând la creşterea disparităţilor interregionale.

În raport cu teoria neoclasică, abordarea bazată pe sectorul de export prezintă avantajul că accentuează rolul factorilor cererii fără a ignora latura ofertei în cadrul economiei unei regiuni. Dar, în forma sa cea mai simplă, această teorie a fost criticată pentru a se fi ocupat în special de descrierea dezvoltării regionale în legătură cu exportul de produse primare, fără a aborda condiţiile cu un efect dominant asupra creşterii regionale. De exemplu, rolul unor factori interni cum ar fi calitatea activităţii întreprinzătorilor locali şi programele de dezvoltare guvernamentale este ignorat complet. Totuşi, teoriile avansate oferă o serie de elemente utile referitoare la efectele induse ale investiţiilor, influenţa factorilor ofertei, efectele economiilor exterioare de scară.

Modelul cauzalităţii cumulative. Modelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii regionale bazate pe potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat ulterior de Dixon şi Thirlwall (1975).

Kaldor a argumentat că creşterea outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii productive în care este specializată regiunea, unele activităţi beneficiind de creşteri ale productivităţii mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creşteri mult mai mari ale productivităţii faţă de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată pe agricultură şi minerit.

O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale conduce la predicţia că regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului primar. Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni. Ei au studiat efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export (vezi figura 5.1).

Creşterea cererii pentru

exporturile regiunii, determinată de creşterea

veniturilor la scara naţională

Exporturile regiunii Outputul regional

Preţurile în regiune Productivitatea muncii în regiune

Figura 5.1 Efectul de feed-back al creşterii regionale asupra

competitivităţii sectorului de export

Punctul nodal îl constituie creşterea productivităţii muncii. Aceasta este dependentă în principal de doi factori: progresul tehnic şi gradul de înzestrare tehnică a muncii. Deci, productivitatea muncii va creşte dacă vor avea loc introducerea progresului tehnic şi creşterea gradului de înzestrare, prin noi investiţii. La rândul lor, acestea depind parţial de creşterea outputului, ea însăşi determinată de creşterea înregistrată de sectorul de export. Cum expansiunea sectorului de export depinde de competitivitatea sa în raport cu regiunile care produc înlocuitori apropiaţi, raportul dintre preţurile exporturilor acelei regiuni şi preţurile înlocuitorilor produşi în celelalte regiuni va influenţa dinamica sectorului de export. În acest punct, procesul cauzalităţii cumulative devine complet, deoarece preţurile exporturilor unei regiuni sunt determinate într-o bună măsură de dinamica productivităţii muncii.

Totuşi, şi acest model prezinta unele neajunsuri, după cum urmează: 1. El nu reuşeşte să explice care sunt tipurile de exporturi în care este

suficient să se specializeze regiunea; 2. Modelul presupune că sectorul de export este singura sursă a

creşterii regionale, deşi practica demonstrează că şi schimburile comerciale din interiorul regiunii reprezinta un motor important al creşterii economice a regiunii;

3. Este simplificat un proces mult mai complex în realitate, care creează condiţii pentru o înaltă diviziune şi specializare a muncii;

4. Modelul ignoră consecinţele creşterii economice asupra balanţei de plăţi.

În raport cu cele două viziuni asupra consecinţelor creşterii regionale pe termen lung, treptat s-a conturat tratarea complementară a acestora, în funcţie de nivelul general al dezvoltării, opţiunile de politică economică ale unei ţări şi problemele specifice diferitelor regiuni ale sistemului teritorial [Nijkamp, 1997].

Pe plan internaţional au fost întreprinse o serie de studii pentru verificarea caracterului convergent sau divergent al creşterii regionale în anumite perioade şi desprinderea tendinţelor ce se conturează pentru anii următori. Unul dintre studiile cele mai ample privind creşterea regională în cadrul Uniunii Europene aparţine lui Barro şi Sala-i-Martin (1991), rezultatele susţinând, în ansamblu, viziunea neoclasică privind convergenţa în creşterea PIB/locuitor în perioada 1950-1985. De asemenea, autorii au constatat că rata de convergenţă la nivelul UE (2% pe an)este apropiată de cea calculată pentru Statele Unite, concluziile lor având o mare importanţă pentru modul în care este privită evoluţia disparităţilor regionale în Europa. Deşi rata de convergenţa este scăzută, constatarea că procesul de convergenţa este deja în curs de desfăşurare sugerează că UE poate înregistra o rezolvare graduală a problemei disparităţilor regionale. Mai mult, este prezentat argumentul neoclasic potrivit căruia disparităţile regionale reduse din Statele Unite sunt rezultatul unui proces îndelungat de integrare economică, incluzând integrarea monetară şi moneda unică, studiul sprijinind astfel ideea accelarării integrării europene. Un alt studiu de anvergură, care a mărit numărul ţărilor studiate de la şapte la 12, a fost realizat câţiva ani mai tărziu de H. Armstrong .Din analiza sa au rezultat coeficienţi ai variaţiei PIB/locuitor de 0.37 în 1970, 0.35 în 1980 şi 0.31 în 1990,dintre principalele concluzii ale studiului remarcându-se următoarele[Armstrong, 1994, 1995]:

• În perioada dintre 1950 şi începutul anilor ’70 a avut loc o diminuare semnificativă a disparităţilor regionale (confirmând astfel concluziile lui Barro şi Sala-i-Martin). Procesul de convergenţă a fost stimulat şi de migraţia populaţiei dinspre Sud spre Nord. Totuşi, în anii ’70 şi decadele următoare sensul migraţiei s-a schimbat şi de atunci intensitatea migraţiei în interiorul UE s-a redus.

• Perioada de la mijlocul anilor ’70 până la mijlocul anilor ’80 este caracterizată prin divergenţă în plan regional. Divergenţa s-a manifestat mai întâi în privinţa ratei şomajului, fiind urmată de divergenţa în termenii PIB/locuitor. Criza economică de la mijlocul anilor ’70 (criza petrolieră) a ridicat serioase obstacole

în faţa investiţiilor directe în regiunile defavorizate. În acelaşi timp, creşterea ratei şomajului în regiunile dezvoltate a închis posibilităţile de emigrare către acestea. Această concluzie este o confirmare a faptului că în perioadele de recesiune disparităţile regionale se măresc, urmând să se reducă în perioadele de relansare economică.

• Convergenţa regională începe să se manifeste din nou de la mijlocul anilor ’80. Doar începutul anilor ’90 este o excepţie, lărgirea disparităţilor fiind influenţată de integrarea landurilor din Estul Germaniei. Pe ansamblu, dinamica convergenţei începând cu anii ’80 este mult mai redusă decât în anii ’50 şi ’60.

• Reducerea disparităţilor s-a datorat în cea mai mare măsură convergenţei nivelurilor de dezvoltare ale ţărilor membre ale UE, iar aceasta a fost rezultatul apropierii structurilor sectoarelor secundar şi terţiar ale acestor ţări.

• Convergenţa a fost stimulată de factori precum: fluxurile migratorii din anii din anii ’50 şi ’60, convergenţa în termenii venitului per capita la nivel regional pe calea proceselor de economisire şi acumulare de capital, mobilităţii factorilor de producţie, transferurilor tehnologice, impactul integrării europene şi schimburile comerciale între ţările membre, transferurile fiscale la nivelul fiecărei ţări, impactul politicii regionale atât la nivelul UE cât şi al fiecărei ţăi în parte.

• În ceea ce priveşte afirmaţia că procesul de convergenţă este destul de lent, tot mai mulţi cercetători fac distincţia între cele două tipuri de convergenţă: convergenţa σ şi convergenţa β [Vanhove, 1999]. Convergenţa σ indică reducerea dispersiei PIB/locuitor în plan regional3, în timp ce convergenţa β se manifestă atunci când între rata de creştere a PIB/locuitor şi nivelul iniţial al acestuia există o corelaţie negativă. Cu alte cuvinte, convergenţa β se referă la viteza cu care se produce fenomenul de convergenţă. Dacă σ se măsoară prin deviaţia

3 Documentele UE utilizează pentru convergenţă termenul de “convergenţă reală”, care se

distinge în raport cu “convergenţa nominală”. Acesta din urmă are în vedere obiectivul stabilităţii preţurilor, restabilirea şi menţinerea principalelor echilibre în domeniul finanţelor publice şi balanţei de plăţi externe.

standard, coeficientul β se determină pe baza ecuaţiei:

eyyy

i0i00i

it lnlnT1

+β+= α

în care:

Yit = PIB/locuitor în regiunea i la sfârşitul perioadei; Yio = PIB/locuitor în regiunea i la începutul perioadei; T = intervalul de timp; β = rata anuală a convergenţei; α = constantă; ei = variabila de abatere (eroarea). Rata de convergenţă variază de la o decadă la alta şi de la o ţară la

alta. De asemenea, rezultatele sunt influenţate de numărul de regiuni luate în considerare pentru perioada analizată. Cei mai mulţi dintre cercetători apreciază că rata anuală de convergenţa nu depăşeşte de regulă 2%. Această rată corespunde perioadei dinainte de 1970, pentru anii ’70 şi ’80 ea variind între 0.5 şi 1%.

Prognoza bazată pe un coeficient β de 2% indică faptul că o reducere la jumătate a disparităţilor regionale ar avea loc la fiecare 35 de ani, ceea ce confirmă caracterul de lungă durată al procesului dezvoltării regionale. Sau, exprimată în alţi termeni, pentru ca o regiune să ajungă de la un PIB/locuitor reprezentând 70% din media la nivelul UE la unul reprezentând 90% din această medie este necesar ca rata sa de creştere să depăşească rata creşterii economice la nivelul UE cu 1.25% într-o perioadă de 20 de ani şi cu 2.5% într-o perioadă de 10 ani.

Fenomenul de convergenţă se constată şi în interiorul fiecărei ţări, dar dimensiunile sale sunt diferite. Astfel, ţările mari ale UE înregistrează variaţii destul de mari de la una la alta în privinţa dispersiei regionale a PIB/locuitor. În 1990 valorile deviaţiei standard erau: 0.27 în Italia, 0.22 în Spania, 0.19 în Germania, 0.15 în Franţa, 0.12 în Regatul Unit. În ciuda unei convergenţe β semnificative în perioada postbelică, rezultatele obţinute în urma măsurării disparităţilor regionale relevă încă un model destul de clar centru – periferie în cadrul UE.

Armstrong formulează însă şi o serie de rezerve privind importanţa absolută a acţiunii mecanismelor neoclasice asupra convergenţei în creşterea regională, după cum urmează:

Este procesul de creştere regională, în esenţa sa, unul neoclasic ? Chiar dacă rezultatele studiului întreprins de Barro şi Sala-i-Martin

ca şi cele ale studiului lui Armstrong însuşi se află în concordanţă cu punctul de vedere neoclasic privind convergenţa în creşterea regională nu este posibil să se stabilească cu certitudine dacă procesul de creştere regională este, în esenţa sa, convergent sau divergent4. Astfel, convergenţa remarcată între regiunile UE este posibil să fie, cel puţin în parte, rezultatul politicii economice, neputând să fie atribuită în totalitate mecanismelor pieţei. Toate ţările UE au aplicat politici de dezvoltare regională iar UE însăşi are propria sa politică regională începând cu 1975. Transferurile fiscale interregionale în interiorul UE ca şi în interiorul fiecărui stat membru este posibil să fi ajutat şi ele la reducerea disparităţilor regionale. De aceea viitoarele studii asupra convergenţei în creşterea regională va trebui să separe asemenea influenţe de cele exercitate de mecanismele creşterii neoclasice. Mai mult, va fi necesar ca, din aceeaşi perspectivă, să se explice şi diferenţele în rata de convergenţă pe subperioade.

În ce măsură iniţiativele de integrare ale UE vor avea ca rezultat convergenţa în creşterea regională ?

S-au exprimat numeroase temeri că procese precum introducerea pieţei unice, introducerea monedei unice, aderarea unor noi state pot lărgi disparităţile regionale. In timp ce unele reforme promovează în mod clar convergenţa – accentuând mecanismele neoclasice prin creşterea mobilităţii forţei de muncă şi liberalizarea pieţelor de capital în în interiorul UE şi susţinând creşterea rapidă a transferurilor prin fondurile structurale -, altele au o influenţă mult mai complexă din punctul de vedere al efectelor pe plan regional. Astfel, fiecare nouă reformă, cum ar fi legislaţia pentru introducerea pieţei unice, afectează diversele industrii în măsuri diferite, cu influenţe diferite asupra cresterii regionale în funcţie de specializarea industrială a fiecărei regiuni.

Se poate afirma cu siguranţă că fenomenul de convergenţă înregistrat în trecut a fost rezultatul proceselor de integrare ?

Chiar dacă rezultatele studiilor au confirmat acţiunea mecanismelor de convergenţă neoclasice, ar fi riscant ca întreaga convergenţă să fie atribuită integrării. Câteva ţări incluse în setul de date nu s-au alăturat UE

4 Din acest punct de vedere abordarea lui Armstrong introduce nuanţe ce oferă câmp de

dezbatere predicţiilor emise de aşa-numita “New Growth Theory”, predicţii legate de modelele de creştere divergentă (ex: Romer (1986), Gomulka (1990), Boltho (1992)).

decât în 1973 (Regatul Unit, Danemarca, Irlanda), iar altele şi mai târziu (Grecia – 1981, Spania şi Portugalia – 1986). Procesul de convergenţă în curs de desfăşurare anterior acestor date sugerează că unele măsuri de integrare la scară mondială (de exemplu acordul GATT, reducerile în costurile transporturilor ş.a.) au avut propriul lor rol, ţările membre continuând să beneficieze de efectele acestor măsuri şi după integrarea în UE.

Concluziile studiilor menţionate sugerează şi anvergura, complexitatea eforturilor pentru pregătirea ţărilor candidate în vederea integrării în UE din perspectiva politicii regionale. Aceste ţări s-au confruntat cu procesul extrem de dificil, de provocator al tranziţiei la economia de piaţă, proces care a accentuat în mod semnificativ disparităţile regionale [Carta Verde, 1997]. Problema care se pune în prezent este când va începe şi cu ce viteză va avea loc reducerea disparităţilor regionale atât în interiorul fiecărei ţări, dar şi în raport cu media PIB/locuitor la nivelul UE. Ea conferă sensuri noi politicii regionale din aceste ţări, ale cărei obiective trebuie să ţină seama atât de “necesitatea internă” cât şi de “cerinţa externă” [Nica, 2002] şi generează implicaţii speciale pentru asistenţa de tip structural – prin intermediul fondurilor de preaderare – din partea UE.

5.2 Politica regională şi politica ocupării forţei de muncă. Identificarea posibilităţilor de reacţie faţă de tendinţele estimate în evoluţia fluxurilor

Repartiţia teritorială a resurselor umane, ca şi mobilitatea acestora pot să influenţeze (în sensul favorizării sau restricţionării) dezvoltarea social-economică în general şi îndeosebi aceea la nivelul diferitelor regiuni (judeţe). Corectarea distribuţiei spaţiale necorespunzătoare a potenţialului uman ca şi atenuarea forţelor de respingere a populaţiei care intenţionează să migreze, îndeosebi din zonele cu potenţial redus de dezvoltare pot fi avute în vedere în strânsă legătură cu programele iniţiate de Guvernul României împreună cu Uniunea Europeană în sprijinul dezvoltării regionale şi al pregătirii aderării la organismele UE, programe care au incidenţă asupra populaţiei şi forţei de muncă din România şi anume:

• Strategia şi Planul Naţional de Dezvoltare al României; • Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă;

• Programe speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele defavorizate;

• Programul privind încurajarea dezvoltării sectorului IMM şi impactul acestora asupra dezvoltării locale.

5.2.1 Influenţa strategiilor şi politicilor regionale asupra fluxurilor migratorii

Politica de dezvoltare regională elaborată de România se bazează în principal pe conceptul de echilibrare, prin care se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a tuturor zonelor ţării, reducerea în mod semnificativ a diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare ale acestora şi pe conceptul de competiţie a diferitelor zone, înţeleasă drept capacitate a unei anumite regiuni de a genera venituri cât mai ridicate şi un nivel înalt de ocupare, în condiţiile existenţei unei competiţii externe [Nica, N. A., 2001]. Cele două cerinţe ale dezvoltării regionale se regăsesc în obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România adoptate prin Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România şi regăsite şi în Planul Naţional de Dezvoltare (PND), care se referă la:

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate;

• preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre; • corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politicile sectoriale

guvernamentale de dezvoltare; • stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care

contribuie la dezvoltarea economică. În conformitate cu aceste obiective, au fost concepute principiile

strategiei de dezvoltare regională, atât la nivel naţional cât şi la nivel local [PND, 2000].

La nivel naţional se au în vedere următoarele principii: • promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate zonele

ţării, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi obţinerii unei creşteri economice permanente;

• promovarea unei dezvoltări armonioase a teritoriului şi a reţelei de localităţi;

• creşterea capacităţii regiunilor (din punct de vedere instituţional, financiar, decizional) de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare;

• promovarea principiilor dezvoltării durabile; • crearea şanselor egale în privinţa accesului la informare,

cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă. La nivel local se pune accent pe: • reducerea disparităţilor dintre regiuni, judeţe, mediu urban - rural,

zone centrale – zone periferice etc.; • preîntâmpinarea apariţiei unor zone problemă; • coordonarea iniţiativelor de dezvoltare regională cu priorităţile

naţionale şi orientările UE; • promovarea unor politici diferenţiate, potrivit unor particularităţi

zonale (zone monofuncţionale, aglomerări urbane, zone naturale, zone de graniţă, zone cu probleme de mediu etc.).

Atât obiectivele dezvoltării regionale, cât şi principiile strategice menţionate se regăsesc în Strategia naţională de dezvoltare a României pe termen mediu (la capitolul destinat protecţiei mediului înconjurător, amenajării teritoriului şi dezvoltării regionale) şi în Planul Naţional de Dezvoltare al României pentru perioada 2000 – 2006. Obiectivul general al acestui plan este realizarea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă permanente. În acest sens sunt stabilite şase priorităţi naţionale de dezvoltare regională (dezvoltarea sectorului privat şi promovarea investiţiilor; sprijinirea dezvoltării IMM din sectorul productiv; dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale; dezvoltarea resurselor umane; dezvoltarea turismului; sprijinirea cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării) şi trei priorităţi de dezvoltare sectorială (dezvoltarea agriculturii şi a spaţiului rural; dezvoltarea infrastructurii de transport, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului).

Formularea acestor priorităţi a respectat principiul adiţionalităţii, potrivit căruia scopurile propuse sunt realizate prin cofinanţare, prin fonduri naţionale şi fonduri comunitare (de tip structural). Acestea din urmă sunt mobilizate prin următoarele instrumente: PHARE (pentru coeziunea economică şi socială), ISPA (instrument pentru politicile structurale de preaderare, care oferă suport financiar pentru îmbunătăţirea infrastructurii de transport şi de mediu) şi SAPARD (suport pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale).

5.2.2 Direcţii de acţiune privind mobilitatea, rezultate din Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă

În sprijinul îmbunătăţirii ocupării forţei de muncă, în anul 2002 a

fost elaborat primul Plan Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO) de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, care îmbină experienţa europeană de programare în domeniul pieţei muncii cu competenţa profesională a specialiştilor români implicaţi în procesul de planificare a acţiunilor vizând cearea de locuri de muncă. Realizarea obiectivelor acestui Plan se va face atât cu sprijinul financiar din partea UE, prin fondurile de tip structural, cât şi cu fondurile alocate de societatea românească. Face parte din strategia de pregătire pentru aderare la UE a ţărilor candidate, care impune acestora definirea şi implementarea unor politici ale ocupării forţei de muncă în concordanţă cu orientările Strategiei Europene de Ocupare, în sprijinul procesului de realizare a coeziunii şi asigurării convergenţei economice şi sociale, obiectiv fundamental al politicii UE.

Elaborarea acestui plan are loc în contextul stabilirii de către Consiliul Europei în martie 2000 a unui nou obiectiv strategic pentru UE, şi anume crearea în spaţiul european a celei mai competitive şi dinamice societăţi, bazate pe cunoaştere din lume, capabilă de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu un grad mai mare de coeziune socială. Realizarea acestei ţinte va permite UE ca la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI să deţină condiţii pentru ocuparea deplină a forţei de muncă, respectiv creşterea gradului de ocupare al populaţiei de la 63,2% în 1999 la 67% până în anul 2005 şi 70% până în anul 2010 (pentru femei, rata de ocupare va ajunge la 50% până în 2005 şi 60% până în anul 2010) [Nica, N. A., 2002].

Realizarea acestor obiective porneşte de la existenţa a şase mari provocări care stau în faţa societăţii europene în ansamblu şi în fiecare ţară în parte:

Pregătirea tranziţiei către o economie bazată pe cunoaştere; Obţinerea de beneficii pentru întreaga societate din dezvoltarea şi utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor; Modernizarea modelului social european; Investiţia în om; Combaterea excluziunii sociale; Promovarea de oportunităţi egale.

Pentru realizarea acestor cerinţe, UE a identificat o serie de condiţii obligatorii de îndeplinit, printre care:

concordanţa între obiectivele pentru ocupare şi obiectivele generale de politică economică şi socială; concordanţa între obiectivele din domeniul pieţei muncii şi modernizarea protecţiei sociale şi promovarea incluziunii sociale; asigurarea creşterii investiţiilor în resursa umană, sub forma adaptării educaţiei europene şi a sistemului de calificare la nevoia de a avea o forţă de muncă cu un nivel ridicat de pregătire, în general, şi la cerinţele societăţii bazate pe cunoaştere, în special; întărirea eforturilor de a face mai vizibilă perspectiva egalităţii de şanse pentru toate categoriile populaţiei; luarea în considerare a situaţiilor şi a realităţilor regionale şi locale, respectând obiectivele naţionale etc.

Strategia Europeană de Ocupare are în structura sa, cinci obiective orizontale şi patru axe prioritare (verticale), detaliate prin 18 linii directoare.

Obiectivele orizontale ale Strategiei Europene de Ocupare sunt: Îmbunătăţirea oportunităţilor de ocupare şi asigurarea de stimulente adecvate pentru toţi cei care doresc să obţină câştiguri din muncă; Elaborarea unei strategii globale şi coerente de învăţare continuă, pentru a ajuta populaţia să capete şi apoi să actualizeze calificarea, care să le permită adaptarea la nevoile schimbării economice; Dezvoltarea unor parteneriate corespunzătoare cu partenerii sociali pentru implementarea şi monitorizarea consecinţelor acţiunilor de politică a ocupării şi actualizarea strategiei de ocupare; Stabilirea de către fiecare ţară a propriilor obiective, acordând atenţie axelor prioritare şi a liniilor directoare ale strategiei europene; Elaborarea şi utilizarea indicatorilor economici, pentru evaluarea progreselor, a tendinţelor şi a vitezei cu care se realizează convergenţa socială şi economică în interiorul statelor şi între state.

Axele prioritare şi liniile directoare ale Strategiei europene de ocupare au în vedere: 1. Îmbunătăţirea capacităţii de angajare prin:

abordarea şomajului tinerilor şi prevenirea şomajului de lungă durată;

o abordare mai prietenoasă a ocupării: sisteme de indemnizaţii, impozite şi formare;

elaborarea de politici în vederea prelungirii vieţii active; politici active în vederea corelării cererii cu oferta pe

piaţa muncii şi prevenirea lipsei de forţă de muncă etc. 2. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea locurilor de

muncă prin: facilitatea lansării şi derulării unor afaceri; accesul la activităţile antreprenoriale; noi oportunităţi de ocupare a forţei de muncă în

societatea bazată pe cunoaştere şi în servicii; realizarea unor acţiuni locale şi regionale pentru ocuparea

resurselor de muncă etc. 3. Încurajarea adaptabilităţii firmelor şi a angajaţilor prin:

modernizarea organizării muncii; sprijinirea adaptabilităţii ca o componentă a formării

continue. 4. Consolidarea politicilor de asigurare a oportunităţilor egale

pentru femei şi bărbaţi prin: abordarea integrată a egalităţii de şanse între femei şi

bărbaţi, pentru toate cele patru axe prioritare; reducerea discrepanţelor dintre bărbaţi şi femei pe piaţa

muncii; reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie.

Aceste linii directoare pentru ocuparea forţei de muncă adoptate de Consiliul Europei (în ultima sesiune în anul 2001) vor reprezenta un cadru general pentru măsurile întreprinse în cadrul politicilor naţionale de ocupare din ţările membre sau candidate.

Ca ţară care doreşte să devină membră a UE, România elaborează începând cu anul 2002 primul Plan Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă, care combină necesităţile naţionale cu priorităţile şi măsurile europene ale coeziunii şi ocupării. Acest Plan are ca obiective proprii [Nica, N. A., 2002]:

echilibrarea raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii; creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă; menţinerea ratei şomajului sub 9%; creşterea ponderii măsurilor active de stimulare a forţei de muncă

de la 12% la 23%; utilizarea eficientă a bugetului asigurărilor pentru şomaj în

desfăşurarea măsurilor active.

Prin elaborarea primului PNAO din România, se au în vedere ca obiective principale [Nica, N. A., 2002]:

Analiza stării actuale a ocupării forţei de muncă din România, in vederea elaborării unei strategii precum şi pentru stabilirea priorităţilor pentru piaţa muncii pe termen mediu; Consolidarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă ca autoritate de implementare a politicii de ocupare, în scopul îmbunătăţirii activităţii acesteia, atât la nivel central cât şi judeţean şi pentru a asigura o deschidere spre nivelul regional al problemelor de ocupare; Stabilirea unui set de indicatori, care să ofere posibilitatea monitorizării şi măsurării progresului în privinţa pieţei muncii şi a instrumentelor acestora.

Fundamentarea obiectivelor stabilite în PNAO s-a realizat în legătură cu Planul Naţional de Dezvoltare, o parte din acţiunile iniţiate prin PNAO (cele finanţate din fonduri de tip structural) fiind regăsite printre priorităţile din PND.

5.2.3 Programe speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele cu un nivel scăzut de dezvoltare

După cum rezulta din analizele anterioare, în cadrul fluxurilor

migratorii manifestate în prezent în România, forţele de respingere sunt mai puternice decât cele de atracţie. De aceea, au fost concepute o serie de programe care să stimuleze creşterea gradului de ocupare în zonele cu probleme economico-sociale, astfel încât să se atenueze intensitatea forţelor de respingere.

În acest cadru se înscriu: Programele speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele defavorizate; Programul privind încurajarea dezvoltării sectorului IMM şi impactul acestora asupra dezvoltării locale; Programul PHARE; Programul SAPARD; Programul ISPA.

5.2.3.1 Programele speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele defavorizate

În contextul priorităţilor stabilite prin Planul Naţional de Dezvoltare

al României pentru perioada 2000 – 2006, au fost elaborate o serie de Programe speciale pentru stimularea activităţilor economice din zonele defavorizate (programe susţinute din fondurile bugetului de stat). Necesitatea elaborării acestor programe a rezultat din problematica specifică zonelor defavorizate, confruntate cu o rată înaltă a şomajului şi inexistenţa unor alternative viabile pentru absorbţia excedentului de forţă de muncă.

Dintre aceste Programe Speciale (aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 521/22 iunie 2000) pot fi evidenţiate:

• Programul Special „Dezvoltarea afacerilor”, destinat societăţilor comerciale cu capital integral românesc, care desfăşoară o activitate economică productivă neagricolă în cadrul unei zone defavorizate şi care a constat în acordarea de ajutoare financiare nerambursabile pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii şi echipamente pentru activităţi productive neagricole în zonele defavorizate. Prin acest program au fost create 1305 noi locuri de muncă (respectiv 87,2% din totalul estimat pentru cei 47 de beneficiari care au derulat investiţia propusă);

• Programul Special „Sprijinirea investiţiilor” adresat societăţilor comerciale cu capital privat integral românesc, care îşi desfăşoară activitatea în una din cele şase zone defavorizate – pilot: zona defavorizată Bucovina, zona defavorizată Filipeştii de Pădure, zona defavorizată Motru-Rovinari, zona defavorizată Valea Jiului, zona defavorizată Baia Mare, zona defavorizată Apuseni. Prin derularea acestui program au fost create 1272 locuri de muncă, respectiv 54,8% din totalul estimat pentru cei 24 de beneficiari care au desfăşurat investiţia propusă.

• Programul Special „Sprijinirea activităţilor din mediul rural”, prin care au fost create nouă locuri de muncă (50% din totalul estimat pentru cei 24 de beneficiari care au derulat investiţia propusă).

5.2.3.2 Programele privind încurajarea dezvoltării sectorului IMM şi impactul acestora asupra dezvoltării locale

În contextul tranziţiei la economia de piaţă şi al pregătirii pentru

aderarea la structurile europene, IMM oferă avantajul de a crea locuri de muncă viabile în întreprinderi care dispun de flexibilitate şi competitivitatea corespunzătoare noilor structuri socio-economice.

Strategia şi politicile axate pe susţinerea IMM-urilor oferă o serie de avantaje:

capacitatea lor de a crea un număr important de locuri de muncă; capacitatea de a îmbunătăţi relaţiile dintre activităţile industriale şi de a asigura lucrătorilor un mediu de muncă superior; contribuţia importantă la crearea unei structuri industriale

diversificate şi flexibile prin apariţia unei categorii de antreprenori capabili să-şi asume riscurile de rigoare; capacitatea de a stimula o intensă competiţie, conducând la o

cultură managerială superioară; capacitatea de a stimula procesul inovaţional.

În strânsă legătură cu crearea şi dezvoltarea IMM-urilor se află problema posibilităţii de a crea locuri de muncă prin iniţiative locale, ca de exemplu: declanşarea unor programe guvernamentale de sprijinire a iniţiativei locale; iniţiativele unor grupuri de persoane care s-au hotărât să-şi schimbe profesia sau să iniţieze acţiuni pe cont propriu; asocierea unor grupuri de specialişti care propun soluţii alternative în domeniul energetic, ecologic etc.

Dintre programele privind încurajarea dezvoltării sectorului IMM în România, cu impact asupra ocupării forţei de muncă, pot fi menţionate:

• Programul cu privire la facilităţile economico-financiare acordate întreprinderilor mici şi mijlocii, urmărind stimularea creării de noi locuri de muncă şi promovarea activităţilor productive şi care a constat în acordarea unor facilităţi financiare sub formă de credite cu dobândă bonficată pentru investiţii efectuate de IMM cu activitate de producţie, construcţii, servicii, turism montan şi agroturism;

• Programul „Fondul pentru Iniţiative de Dezvoltare Economică Locală (FIDEL)”, finanţat de UE, ca parte a Programului PHARE pentru dezvoltarea locală şi susţinerea IMM şi implementat prin intermediul Fundaţiei Internaţionale de Management (FIMAN). Principiile generale care au stat la baza alocării fondurilor au fost:

satisfacerea nevoilor grupurilor ţintă, sprijinirea identificării şi implementării iniţiativelor locale prin încurajarea cooperării în cadrul unor parteneriate între principalii actori implicaţi în dezvoltarea locală, sprijinirea cu precădere a dezvoltării organizaţiilor nou create sau deja existente care acordă asistenţă sectorului de IMM la nivel regional şi local ş.a. Acest program a venit în ajutorul micilor întreprinzători din zonele în care industria forestieră este preponderentă, prin facilitarea accesului acestora la utilaje de înaltă performanţă (de exemplu: Botoşani, Sibiu, Cugir); au fost înfiinţate centre de consultanţă în afaceri la Făgăraş, Tulcea, Petroşani, Slobozia, Călăraşi; au fost înfiinţate unităţi în industria textilă (de exemplu: Sibiu, Galaţi) etc.

• Programul de împrumuturi mici şi mijlocii, derulat de Fondul Româno-American pentru Investiţii (PIMM) şi Banca Românească, care a avut ca scop crearea posibilităţii de a oferi împrumuturi firmelor mici şi mijlocii care dovedesc competenţă şi experienţă managerială. Se acordă împrumuturi pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung în active fixe, cum ar fi investiţiile în construcţii, echipamente şi utilaje.

• Programul de micro-împrumuturi, Fondul Română-American pentru Investiţii (FRAI), care este destinat sprijinirii întreprinderilor mici din zonele: Arad, Bistriţa, Cluj, Craiova, Deva, Iaşi, Reşiţa, Timişoara şi Târgu Mureş. Pot beneficia de finanţare IMM din domeniile producţiei şi serviciilor, care au capital majoritar românesc, dovedesc o bună competenţă managerială şi au capacitatea de a rambursa împrumutul din activitatea curentă a firmei.

• Programul de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii în domeniul marketingului şi promovării exporturilor, care a avut ca scop oferirea de sprijin financiar nerambursabil IMM în vederea: stimulării comunicării şi parteneriatului în afaceri; educării întreprinzătorului în spiritul marketingului; îmbunătăţirii promovării produselor şi serviciilor pe piaţa internă şi externă.

• Programul de Restructurare Industrială şi Reconversie Profesională (RICOP), componenta „Finanţarea IMM”, care a avut în vedere: intervenţii în cazurile de concedieri colective; măsuri active de ocupare a forţei de muncă; măsuri de asistenţă socială; finanţarea IMM. Acest program sprijină iniţiativele de creare de locuri de muncă şi dezvoltare economică în regiunile cele mai afectate de procesul de restructurare: zona 1 – Bacău,

Iaşi, Neamţ, Vaslui; zona 2 – Brăila, Buzău, Galaţi; zona 3 – Argeş, Dâmboviţa, Teleorman; zona 4 – Dolj, Gorj, Olt, Hunedoara, Vâlcea; zona 5 – Braşov, Covasna.

• Programul de microcredite pentru întreprinzătorii din zonele rurale, patronat de Centrul de Dezvoltare Economică, care urmăreşte asigurarea accesului la informaţii a IMM-urilor şi întreprinzătorilor şi servicii financiare, sprijinind activităţi precum: investiţii mici în agroturism, creşterea animalelor şi cultura plantelor, prestări de servicii în domeniul economic. Acest program este operaţional în judeţele Călăraşi, Dâmboviţa, Prahova şi Iaşi.

• Programul de Dezvoltare Rurală, destinat comunităţilor rurale sărace, în direcţia îmbunătăţirii capacităţii administraţiei locale de a întreprinde investiţii viabile printr-un program de asistenţă tehnică şi instruire a acestor administraţii şi a comunităţilor locale, precum şi pentru creşterea accesului comunităţilor la infrastructură (mici lucrări de drumuri, telecomunicaţii, sisteme de alimentare cu apă şi gaze).

5.2.3.3 Programul PHARE

Acest program face parte din instrumentele financiare principale utilizate de diverse ţări în perioadele de pregătire pentru preaderare (denumite generic ajutoare de pre-aderare); acest program revizuit este orientat după anul 2000 în principal spre investiţii vizând dezvoltarea regională integrată.

• Programul PHARE 2000 a avut în principal ca obiective: Dezvoltarea resurselor umane în contextul restructurării

industriale, vizând dezvoltarea abilităţii forţei de muncă şi adaptarea acesteia la schimbările structurale pentru încurajarea creşterii economice viitoare; îmbunătăţirea posibilităţilor de angajare a grupurilor marginalizate sau excluse şi contribuirea la integrarea socială;

Sprijinirea IMM-urilor, care urmăreşte în principal: îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la finanţare pe termen mediu şi lung pentru a realiza investiţii; îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la informaţie, comunicare şi la serviciile de sprijinire a afacerilor în

vederea creşterii competitivităţii, accesului la finanţare şi la oportunităţile oferite de piaţă etc.;

Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale şi cooperarea transfrontalieră, vizează îmbunătăţirea infrastructurii regionale de transport astfel încât să se întărească legătura dintre polii economici şi coridoarele europene de transport şi îmbunătăţirea căilor de acces în zonele economice, dezvoltarea infrastructurii care sprijină dezvoltarea afacerilor, pentru creşterea competitivităţii IMM-urilor prin îmbunătăţirea accesului la tehnologii, servicii şi pieţe de informaţii etc.;

• Programul PHARE 2001 se referă la componenta „Coeziune Economică şi Socială” care oferă sprijin pentru: iniţiative de dezvoltare locală, întărirea capacităţii resurselor umane prin recalificarea forţei de muncă, creşterea capacităţii manageriale şi inovative etc.;

• Pentru perioada 2001 – 2003 au fost stabilite şase priorităţi: dezvoltarea IMM; formarea profesională; infrastructura regională; infrastructura locală; dezvoltarea socială (servicii pentru populaţie); dezvoltarea sectorului turistic. Aceste priorităţi se vor aplica în polii de conversie (identificaţi prin analiza disparităţilor la nivel infra-regional în cadrul PND, prin intermediul unui parteneriat între regiuni etc., ţinând seama de nivelul şomajului, de gradul de sărăcie, poluarea mediului înconjurător) şi în zonele cu potenţial turistic.

5.2.3.4 Programul SAPARD5 Programul SAPARD pentru România se bazează pe următoarele

priorităţi, în concordanţă cu principiile de dezvoltare rurală ale UE: • Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor

agricole şi piscicole; • Îmbunătăţirea infrastructurilor pentru agricultură şi dezvoltarea

rurală; • Dezvoltarea economiei rurale; • Dezvoltarea resurselor umane.

5 Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Program Special

de Dezvoltare Agricolă şi Rurală pentru Aderare).

Pentru realizarea acestor priorităţi sunt propuse ca principale măsuri: 1. îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole; 2. dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; 3. investiţii în exploataţii agricole; 4. investiţii în silvicultură; 5. măsuri de agromediu; 6. dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice generatoare

de venituri alternative (existând astfel posibilitatea reconsiderării meseriilor tradiţionale şi valorificarea aptitudinilor locale, oferind locuri de muncă şi deci reţinerea locuitorilor în mediul rural);

7. îmbunătăţirea pregătirii profesionale a forţei de muncă.

5.2.3.5 Programul ISPA6 Are ca principal obiectiv alinierea standardelor de infrastructură din

statele candidate la cele comunitare, oferind o contribuţie financiară substanţială pentru îmbunătăţirea infrastructurii de mediu şi a celei de transport.

Proiectele finanţate prin programul ISPA au în vedere: Tratarea apei uzate; Gestionarea deşeurilor urbane; Integrarea în reţelele de transport europene; Reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii

existente; Armonizarea legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare.

Prin măsurile de modernizare a infrastructurilor de transport şi a celor privnd protecţia mediului sunt prevăzute importante resurse de investiţii (unele din ele generatoare de locuri de muncă), cu influenţă asupra comunităţilor locale cu probleme în acest domeniu.

6 Instrument for Structural Policies for Procession (Instrument pentru Politica Structurală

de Preaderare).

5.3 Concluzii

Evoluţia viitoare a potenţialului uman din România, precum şi a mobilităţii acestuia se va afla sub incidenţa unor factori de natură economică, socială, educaţională, demografică, precum şi sub influenţa implicaţiilor care decurg din procesul de aderare la UE. România poate să răspundă cerinţelor procesului de aderare optând pentru un tip de creştere economică care să îmbine, pe de o parte, preocupările pentru îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii oportunităţilor de muncă cu politicile care promovează dezvoltarea umană, rezolvarea problemelor legate de sărăcie (în general şi cu accent spre zonele cu un nivel mai scăzut de dezvoltare economică şi cu grad mai înalt de precaritate a condiţiilor de viaţă). În condiţiile scăderii şi în următorii ani ai populaţiei totale în majoritatea regiunilor/judeţelor ţării (excepţie făcând judeţele Bacău, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui), fluxurile migratorii interjudeţene se vor diminua, crescând în schimb migraţia intrajudeţeană. Reducerea migraţiei pe distanţe lungi în favoarea celei pe distanţe scurte confirmă faptul că schimbările de domiciliu se fac de obicei între judeţele componente ale unei regiuni sau în cadrul aceluiaşi judeţ. Această tendinţă se observă studiind fluxurile migratorii (intrările şi ieşirile) estimate pentru anii 2002 şi 2006 în patru judeţe: Iaşi (pentru regiunea Nord-Vest), Constanţa (pentru regiunea Sud-Est ), Timiş (pentru regiunile Vest şi Sud-Vest) şi municipiul Bucureşti (pentru regiunea Sud), judeţe alese datorită poziţiei geografice şi a intensităţii fluxurilor migraţiei. Astfel, pentru judeţul Iaşi, între 35-45% din numărul total al schimbărilor de domiciliu se vor înregistra în însăşi regiunea Nord-Est; în judeţul Constanţa, cele mai intense fluxuri migratorii sunt cele cu regiunea Nord-Est şi respectiv cu regiunea de origine (Sud-Est); judeţul Timiş va avea cele mai importante legături cu regiunile Vest şi Nord-Vest; în municipiul Bucureşti se vor înregistra cele mai intense legături cu regiunile Sud, Sud-Est şi Sud-Vest. De asemenea, în perioada imediat următoare se vor menţine ca predominante fluxurile migratorii urban – rural şi respectiv rural – rural (segmentul cel mai activ fiind persoanele în vârstă de 25 – 34 ani).

Urmând tendinţa înregistrată până în anul 2000, şi în anii următori problemele de muncă vor constitui cauzele principale ale migraţiei persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25 – 34 ani, deşi în totalul factorilor care motivează mobilitatea teritorială, acestea vor fi în scădere. Migraţia având ca motiv problemele familiale şi alte cauze, vor fi regăsite îndeosebi

la persoanele din grupele de vârstă 15 – 19 ani şi respectiv 60 de ani şi peste. Reducerea migraţiei pe distanţe mari, ca şi atenuarea forţelor de respingere a populaţiei care intenţionează să migreze îndeosebi din zonele cu potenţial redus de dezvoltare pot fi realizate prin îmbunătăţirea mediului economic şi social al acestor regiuni, crearea şi dezvoltarea de noi oportunităţi de muncă, prin intermediul programelor iniţiate de Guvernul României împreună cu Uniunea Europeană (în cadrul procesului de pre-aderare) în sprijinul dezvoltării regionale, al implementării unor programe vizând creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă, al îmbunătăţirii infrastructurilor, al condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Dintre aceste programe pot fi evidenţiate: Strategia şi Planul Naţional de Dezvoltare al României pe perioada 2000 – 2006, Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă, programele speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele cu un nivel scăzut de dezvoltare (Programele speciale destinate stimulării activităţii economiei în zonele defavorizate; Programul privind încurajarea dezvoltării sectorului IMM; Programele PHARE; Programul SAPARD; Programul ISPA). Prin aplicarea principalelor obiective cuprinse în aceste programe, se urmăreşte:

• Repartizarea resurselor de investiţii cu precădere spre zonele defavorizate ale ţării, asigurând creşterea locurilor de muncă în unele regiuni (judeţe) cu potenţial demografic, dar cu posibilităţi reduse de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă, prin finanţarea micilor investiţii în producţie, infrastructură, servicii (şcoli, unităţi sanitare, drumuri, sisteme de comunicare etc.);

• Promovarea înfiinţării şi dezvoltării IMM cu deosebire în regiunile sărace, datorită avantajelor oferite de aceste întreprinderi în privinţa dimensiunilor reduse şi a gradului ridicat de adaptabilitate la condiţiile particulare ale fiecărei zone (regiuni), a furnizării de noi locuri de muncă, ele fiind în acelaşi timp o sursă de inovaţie, antreprenoriat şi creştere a productivităţii;

• Furnizarea unui sprijin mai mare dezvoltării agriculturii şi dezvoltării rurale, prin implementarea măsurilor vizând îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole (prin micro-credite, suport tehnic etc.); dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; dezvoltarea şi diversificarea activităţilor generatoare de venituri alternative (reconsiderarea unor meserii tradiţionale, valorificarea aptitudinilor locale etc.); perfecţionarea pregătirii profesionale a forţei de muncă;

• Alocarea unor investiţii pentru reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii existente; integrarea în reţelele de transport europene, gestionarea deşeurilor şi tratarea apei uzate (îndeosebi în zonele cu un grad înalt de poluare a aerului şi a apei).

În acelaşi timp, zonele cu potenţial ridicat de creştere economică nu

vor fi neglijate, acestea fiind beneficiarele unor programe privind valorificarea resurselor de care dispun, modernizarea structurii ocupaţionale a forţei de muncă, perfecţionarea nivelului de educaţie şi cultură, toate acestea contribuind în final la creşterea abilităţilor necesare pentru o economie de piaţă în dezvoltare.

Bibliografie 1. Armstrong, H., Taylor, J., Regional Economics and Policy, Harvester

Wheatsheap, Second Edition, 1993. 2. Armstrong, H., “Convergence Versus Divergence in the European

Union Regional Growth Process, 1950-1990”, paper presented at the 34th European Congress of the Regional Science Association, Groningen, August 1994.

3. Armstrong, H., “Convergence among regions of the European Union, 1950-90’”, in Journal of the RSAI, vol. 2, 1995.

4. Barro, R. J., Sala-i-Martin, X., “Convergence across states and regions”, Brooking Papers, vol.1, 1991.

5. Biji, M., Biji, E. M., Tratat de statistică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

6. Blackaby, D. H., Leslie, D. G., Murphy, P. D., “Earnings unemployment and Britain’s Nord-South Divide. Real or imaginary”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

7. Boltho, A., “The assessment: new approaches to economic growth”, in Oxford Review of Economic Policy, vol. 8, 1992.

8. Colibabă, D., Metode statistice avansate utilizate în cercetarea pieţei, Ed. ASE, Bucureşti, 2000.

9. Colibabă, D., „O abordare socio-tehnică a infrastructurii ITC: accesul public la informaţii via Internet”, Al doilea Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale, ASE Bucureşti, aprilie 2002 (a).

10. Colibabă, D., „Alternative de diminuare a subocupării la nivel regional”, în Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, coordonator Constantin, D. L., Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002 (b).

11. Constantin, D. L, Elemente de analiză şi previziune regională şi urbană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.

12. Constantin, D. L., Economie regională, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.

13. Constantin, D. L., Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

14. Constantin, D. L., „An Institutional and Cultural Perspective on Romanian Regional Development Policy”, in Atalik, G., Fisher, M. M. (eds.), Regional Development Reconsidered, Sprinter Verlag, Berlin-Heidelberg-New York, 2002.

15. Dixon, R.J., Thirlwall, A.P., “A model of regional growth differentials along Kaldorian lines”, in Oxford Economic Papers, 1975.

16. *** Economie, ediţia a V-a, ASE, Catedra de Economie şi politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

17. Enache, M., Modele matematice în sistematizare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977.

18. Fredriksson, P., “The Dynamics of Regional Labour Markets and Active Labour Market Policy: Swedish Evidence”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

19. Ghilic-Micu, B., Stoica, M., eActivităţile în societatea informaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

20. Grădinaru, G., „Scenariul dezvoltării telelucrului în România”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Tranziţie şi integrare: demersul prospectiv la început de mileniu – Provocări pentru economia românească”, Bucureşti, decembrie 2000.

21. Grădinaru, G., “The Human Resource-The Most Important Element of the Informational Society Development”, in Information Society, The Proceedings of the Fifth International Symposium on Economic Informatics, Academy of Economic Studies of Bucharest, May 2001.

22. Gomulka, S., The Theory of Technological Change and Economic Growth, London, 1990.

23. Goschin, Z., „Particularităţi ale subocupării în profil regional”, în Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002.

24. Grigorescu, C., Tendinţe demografice noi şi politici în domeniul populaţiei, CIDE, 1994

25. Hallet, M., “National and Regional Development in Central and Eastern Europe: Implications for EU Structural Assistance”, in Economic Papers, no. 120/1997, European Commission.

26. Hönekopp, E., “Labour Migration to Germany from Central and Eastern Europe. Old and new trends”, Topics nr. 23/1999, IAB, Nürnberg.

27. Hönekopp, E., Werner, H., “Eastward Enlargment of the European Unions a Wave of Immigration?”, Topics nr. 40/2000, IAB, Nürnberg.

28. Jula, D., Ailenei, D., Jula, N., Gârbovean, A., Economia dezvoltării, Ed. Viitorul Românesc, 1999.

29. Kazamaki, Ottersten E., “Institutions and Regional Labour Markets in Sweden”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

30. Korka, M., „Raţionalitate şi exces în repartiţia teritorială a ofertei de învăţământ superior în România”, Al doilea Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale, ASEBucureşti, aprilie 2002.

31. Kotowska, I. E., Podogrodzica, M., “Spatial Differences of Labour Market Developments in Poland, 1990-1994”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

32. Lungu, I., şi colectiv, Sisteme informatice pentru conducere, Ed. Siaj, Bucureşti, 1994.

33. Malho, I., “Theories of migration: a review”, în Scottish Journal of Political Economy, 1986.

34. McCann, P., Urban and Regional Economics, Oxford University Press, 2001.

35. Miftode, V., Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Ed. Junimea, Iaşi, 1978. 36. Nica, V. A., „Piaţa muncii din România, între integrare europeană şi

planificare naţională”, Al doilea Simpozion Naţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale, aprilie 2002.

37. Nica, V. A., „Politica de dezvoltare regională între necesitate internă şi cerinţă externă”, în volumul Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, coordonator Constantin, D. L., Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002.

38. Nicolae, V. (coordonator), Previziune macroeconomică, Ed. ASE, Bucureşti, 2001.

39. Nicolae, V., Constantin, D. L., Bazele economiei regionale şi urbane, Ed. Oscar Print, Bucreşti, 1998.

40. Nicolae, V., Constantin, D. L., „Noi tendinţe în dezvoltarea regională şi reflectarea lor în demersul ştiinţific actual”, în volumul Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002.

41. Nijkamp, P., “Northern Poland Regional Development Initiative and Project: Some Theoretical and Policy Perspectives”, Department of Spartial Economics, Free University, Amsterdam, mimeo.

42. Nistor, I. L., „Teorie şi metodă în prognoza macroeconomică”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

43. Partenie, C., Jula, D., Constantin D. L., Pârlog C., Dinga E., „Institutions and Regional Labour Markets in Romania”, în van der Laan, L., Ruesga, S., Institutions and Regional Labour Markets in Europe, Avebury – Aldershot, 1998.

44. Pârlog, C., Elemente de previziune macroeconomică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.

45. Pârlog, C., „Modificări structurale în utilizarea resurselor de muncă în România în contextul restructurării economiei”, în Revista Română de Statistică, nr. 8-9/2000.

46. .Pârlog, C., Caracota, D., „Particularităţi ale utilizării resurselor de muncă la nivel regional”, în Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002.

47. Perţ, S., „Ocuparea forţei de muncă, o prioritate naţională”, în Revista Română de Economie, nr. 1/2000.

48. Perţ, S., „Capitalul uman – factor cheie şi efect al dezvoltării durabile”, în Revista Română de Economie, nr. 1/2001.

49. Popul, R., Încotro?, Bibliotheca Demographica, CIDE (Centrul de Informare şi Documentare Economică – Casa Academiei), 1996.

50. Pressat, R., Analiza demografică. Concepte, metode, rezultate, Ed. Ştiinţifică, 1974.

51. Romer, P., “Increasing returns and long-run economic growth”, in Journal of Political economy, vol. 94, 1986.

52. Roşca, Gh. I., Ghilic-Micu, B., Stoica, M., „Managementul utilizării tehnologiei informaţiei”, în Revista Informatică Economică, nr. 9, Ed. Inforec, Bucureşti, 1999.

53. Ruegsa, P. M., Alvarez, C., Perez, C., “Structural and Institutional Factors in the Spanish Labour Markets Inbalances”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

54. Rumbaugh, J. şi alţii, Object-Oriented Modelling and Design, Prentice-Hall, 1991.

55. Sabău, Gh., Lungu, I., ş.a., Sisteme informatice şi baze de date, Ed. ASE, Bucureşti, 1993.

56. Sala-i-Martin, X., “Regional Cohesion: Evidence and Theories of Regional Growth and Convergence”, in European Economic Review vol.40, 1996

57. Sandu, D., Fluxurile de migraţie în România, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984.

58. Sandu, D., Spaţiul social al tranziţiei. Cercetări şi eseuri, Ed. Polirom, 1999.

59. Simion, M., “Tendinţe ale fenomenelor demografice în România în perioada 1930-1996”, Analele Institutului Naţional de Cercetări Economice, nr. 5/1997.

60. Simion, M., „Potenţialul uman al României”, Analele INCE, nr. 2-3/2000.

61. Sjaastad, L.A., “The costs and returns of human migration”, în Journal of Political Economy, 1962.

62. Solow, R.M., “A Contribution to the Theory of Economic Growth”, in Quarterly Journal of Economics, vol. 70, 1956.

63. Sora, V., Hristache, I., Mihăescu, C., Demografie şi statistică socială, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.

64. Suciu, M. C., „Economics at a turning point”, in Information Society, The Proceedings of the Fifth International Symposium on Economic Informatics, Academy of Economic Studies of Bucharest, May 2001.

65. Swan, T.W., “Economic Growth and Capital Accumulation”, in Economic Record, vol. 32, 1956.

66. Tassinopoulos, Werner, H., “To move or not to move - Migration of Labour in the Europe Union”, Topics nr. 35/1999, Institut für Arbeitsmarkt und Beruftsfarschung, Nürnberg.

67. Teodorescu, V., “Mişcarea migratorie şi repartiţia spaţială a populaţiei României în ultimii 50 de ani”, Revista de Statistică nr. 4/1997.

68. Tövissi, L., şi colectiv, Metode şi modele ale analizei economice structurale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

69. Trebici, Vl., Hristache, I., Demografia teritorială a României, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1986.

70. Trebici, Vl., Demografie, Ed. Enciclopedică, 1996. 71. Ţarcă, M., Demografie, Ed. Economică, Bucureşti, 1997. 72. Van Dijk, J., Grip, D., “Institutions and Regional Labour Markets in the

Netherlands”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

73. Vanhove, N., Regional Policy: A European Approach, third edition, Ashgate, 1999.

74. Vincze, M., Dezvoltarea regională şi rurală. Idei şi practici, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000.

75. Voineagu, V., Lilea, E., Goschin, Z., Vătui, M., Boldeanu, D., Statistică economică, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2001.

76. Werner, H., “Temporary Migration for Employment and Training Purpose and the Relevant International Agreesments”, Proceedings of the 7-th Annual Conference of EALE, Univ. “Lumière”, Lyon, 1995.

77. *** Analize demografice. Situaţia demografică a României, CNS, 1998, 1999, 2000.

78. *** Ancheta în gospodării, AMIGO, 2000, 2001. 79. *** Anuarul demografic al României, CNS, 1996, 2001. 80. *** Anuarul Statistic al României, INS, 1991-2002. 81. *** Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România,

Guvernul României şi Comisia Europeană, Programul Phare, 1997. 82. *** Fluxuri intra şi interjudeţene ale populaţiei şi forţei de muncă;

cauzele şi implicaţiile economice şi sociale, IPP, ASE, alte centre universitare, 1984.

83. *** Fluxuri intra şi interjudeţene ale populaţiei şi forţei de muncă; cauzele şi implicaţiile economice şi sociale; direcţii pentru asigurarea

unor fluxuri raţionale în perspectivă, IPP, ASE, alte centre universitare, 1985.

84. *** Modificări intervenite în fluxurile migraţiei interne a populaţiei României în perioada 1990-1994, CNS, 1995.

85. *** Planul Naţional de Dezvoltare al României, ANDR, 1999 şi 2000. 86. *** Planul Naţional de Dezvoltare al României, MDP, 2001,

http://mdp.ro. 87. *** Raport de evaluare privind rezultatele implementării Programelor

speciale destinate stimulării activităţilor economice în zonele defavorizate, MDP, 2002.

88. *** Raport privind sectorul privat de întreprinderi mici şi mijlocii din România, ANDR, Bucureşti, 2000.

89. *** Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, INS, 2000. 90. *** Relansarea creşterii economice în România, Ed. Economică, 2000. 91. *** Schimbări de domiciliu în 1996, CNS, 1997. 92. *** Statistică socială. Culegere de date, CNS, 1996. 93. *** Anuarul demografic al României, INS, 1996, 2001. 94. *** Modificări intervenite în fluxurile migraţiei interne a populaţiei

României în perioada 1990-1995, CNS, 1996. 95. http://www.inforegio.cec.eu.int 96. http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy