Conştiinţa

de Susan Blackmore

Echipa:

Bicu Iulia-Atena

Bătae Oana-Marina

Bădoiu Larisa

Bărbuţă Mădălina Ioana

Grupa 619, seria A

1

Scriitoarea Susan Blackmore s-a născut pe 29 iulie 1951, a absolvit Colegiul St Hilda din Oxford, iar o mare parte din activitatea literară s-a axat pe studierea psihologiei şi a paranormalului, făcându-se cunoscută prin lucrarea “The Meme machine”, apărută în anul 1999. De asemenea, scriitoarea este adepta curentului filosofico-religios zen, însă refuză recunoaşterea apartenenţei la budism.

Opera “Conştiinţă: O scurtă introducere” a apărut în anul 2005 la editura Oxford University Press, fiind tradusă în mai mult de 20 de limbi, şi are ca nucleu descoperirea şi înţelegerea conştiinţei, numită “ultimul mare mister al ştiinţei”, deoarece se plecă de la ideea înţelegerii creierului uman ca fiind cea mai complicată structură care a evoluat vreodată.

Primul capitol al operei, numit “De ce atâta mister”, începe cu întrebarea retorică “Ce este conştiinţa?”, care ne îndrumă spre meditarea acestui concept. Majoritatea filosofilor au dezbătut această temă, însă nu s-a ajuns la ceva concret ştiinţific. Conştiinţa este în egală măsură cel mai evident și mai dificil lucru pe care îl putem cerceta. Trebuie fie să apelăm la conștiință pentru ca aceasta să se cerceteze pe sine, fie să ieșim din însuși lucrul pe care intenționăm să-l cercetăm. Vestea bună este că științele cogniției sunt în continuă dezvoltare și sunt gata să înfrunte întrebări de tipul: Ce face conștiința? Am fi putut evolua fără ea? Ar putea fi conștiința o iluzie? Ce este până la urma conștiința?

De la bun început putem observa faptul că se pleacă de la prezumpţia existenţei conştiinţei, chiar dacă pot exista neclarităţi cu privire la natura acesteia, la rolul pe care îl joacă, precum şi la puterea pe care o are.

Scriitoare vorbeşte despre conştiinţa ca fiind o experienţă proprie (spre exemplu: nu putem fi siguri dacă modul în care percepem un lucru este identic cu modul în care ceilalţi văd acelaşi lucru). Aceste percepții inefabile ( sau indescriptibile) reprezintă ceea ce filisofii înteleg prin “qualia” (cu toate că exista numeroase dispute cu privire la existența qualia). Roșeața unei căni roșii stralucitoare este o quale; senzația delicată pe care mi-o transmite blana pisicii mele este o quale; la fel și morosul cafelei. Aceste experiențe par a fi reale, vii si neîndoielnice. Ele constituie lumea in care trăiesc. Si sunt de fapt tot ceea ce am. Pe de altă parte, există o lume fizică în exterior ce dă naștere acestor experiențe.

Observăm că se încearcă o argumentare a conştiinţei prin dualism, ce este un curent filosofic şi religios. Acest curent a fost dezvoltat de grecii antici, dar îi este atribuit lui Decartes, care susţinea că mintea e o substanţă non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu conştiinţa de sine şi a separat-o de creier, “locaşul” inteligenţei, formulând problema dualismului minte-corp, în forma existentă în prezent. Totodată, filosoful porneşte într-o călătorie pe parcursul căreia se îndoieşte de tot ceea ce ştie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia că se poate îndoi de existenţa corpului său (simplă iluzie său vis), dar că nu poate pune la îndoială existenţa minţii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia că mintea şi corpul sunt două substanţe diferite. Mintea, era o substanţă “gânditoare” şi imaterială. Această substanţă reprezenta esenţa unei persoane, lucrurile de care se îndoieşte, în care crede, pe care le speră şi gândeşte. Problema acestei poziții este cum interacționează cele două. Decartes a avansat ideea că ele ar interacționa în glanda pineală care este o structură fizică, iar dualismul cartezian nu oferă nicio explicație de ce tocmai ea poate avea legătură cu planul mintal.

Problema interacțiunii poate fi motivul pentru care majoritatea filosofilor și oamenilor de știință resping complet orice formă de dualism în favoarea unei forme de monism sau a alteia. S-a încercat o descoperire a conştiinţei prin intermediul materialismului, curent opus dualismului, care respinge ideea existenţei conştiinţei, însă nu poate să oferă o imagine clară asupra lipsei de existenţă a acesteia. În afară de aceste două curente, idealismul şi moniştii

2

încearcă, de asemenea o abordare a conştiinţei, fiind în contradicţie cu dualismul. Idealiștii găsesc temeiul în minte, însă ei trebuie să explice cum și de ce ar părea să existe o lume fizică dotată cu consistență. Moniștii neutri resping dualismul, dar sunt în divergență cu privire la natura fundamentală a lumii și la modul în care aceasta ar putea deveni unitară. Materialiștii consideră astfel că materia este fundamentală, insă se confruntă cu problema ce face însuși obiectul acestei cărti.

Cum ne putem da seama de conștiință? Cum se poate ca un creier fizic, alcătuit în întregime din substanțe materiale și nimic altceva, să dea naștere la experiențe conștiente sau la qualia inefabile?

Aceasta este numită problema grea a conștiinței, o formulă avansată în 1994 de filosoful australian David Chalmers. El a vrut sa distingă această problemă serioasă de ceea ce a numit “problemele usoare”, probleme pe care în principiu știm să le rezolvăm, chiar dacă încă nu am facut-o. În rândul lor intră probleme precum percepția, învațarea, atenția sau memoria.

Filosoafa Americană Patricia Churchland, spune că aceasta este o “problemă falsă”, susținând că noi nu putem stabili dinainte care sunt problemele care se vor devedi cu adevărat dificile. În măsura în care am explicat percepția, memoria, atenția, ar mai ramâne încă ceva, “conștiința de sine”.

În continuare Susan Blackmore ne expune faptul că nu există o definiţie general acceptată a conştiinţei, dar există câteva idei despre înţelesul acestui cuvânt. Aşadar conştiinţa umană este percepută de către filosofi drept acea calitate ce ne face oameni, este ceea ce ne deosebeşte de celelalte fiinţe vii, de obiecte. „Cum o fi să fii...” presupune că dacă există ceva ce corespunde senzaţiei de a fi un animal (obiect sau fiinţă), atunci acel lucru este conştient. În caz contrar, nu este. Subiectivitatea sau fenomenalitatea prezintă conştiinţa ca experienţă subiectivă sau fenomenală, lucrurile apărând în opoziţie cu modul în care sunt ele în mod obiectiv. Qualia presupune calităţile subiective inefabile ale experienţei, precum roşeaţa roşului sau mirosul indescriptibil al cafelei. Unii filosofi susţin că ele nu există. Marea Problemă are în vedere cum se poate ca experienţeşe subiective să surină din creiere obiective.

Se plecă de la premisa că nu putem înţege ce este de fapt conştiinţa, deoarece ne-am abate de la natura noastră umană. Noi suntem capabili să înţelegem cum funcţionează mintea umană, însă nu ne putem defini propria conştiinţă sau a altora, tocmai de aceea realizăm cât de subiectivă poate fi conştiinţă pe care cu toţii o deţinem, însă nu o putem descrie sau materializa. Întrebarea „Cum o fi să fii...” pare a evidenţia modul de recunoaştere a conştiinţei, deoarece plecându-se de la această întrebare putem reliefa lucrul ce pe noi ne face umani, ceea ce îi dă liliacului statutul incontestabil de liliac.

Filosoful Thomas Nagel bazează cercetarea sa pe întrebarea „Cum este să fii un liliac?” pentru a sublinia că nu există nicio cale de a afla cum este pentru un liliac să se simtă ca un liliac. Aceasta este, în esenţă, dificultatea centrală a conştiinţei, deoarece răspunsul la întrebare ar veni numai după ce ne-am imagina că suntem lilieci, am zbura la fel ca ei şi am emite şi recepţiona semnale la fel ca şi aceştia. Noi însă nu ne putem transpune cu adevarat în lilieci deoarece noi vorbim, deci nu am putea să ne raspundem la propria întrebare. Deoarece problema este irezolvabilă, Thomas Nagel a fost considerat un misterist.

3

Un alt filosof american Colin McGinn susţinea că noi oamenii suntem "opaci cognitiv" în înţelegerea conştiinţei deoarece nu avem posibilitatea de a înţelege conştiinţa, la fel cum un câine nu are nicio şansă să înveţe să citească ziarul.

Filosoful Ned Block afirmă că termenul de conştiinţă poartă denumirea de fenomenalitate sau de conştiinţă fenomenală. El face o comparaţie între conştiinţa fenomenală şi conştiinţa accesului. Conştiinţa fenomenală, cea despre care vorbea şi Nagel, se referă la cum este să fii într-o anumită stare, iar conştiinţa accesului se referă la disponibilitatea de a utiliza gândirea, de a dirija acţiunea sau vorbirea. Pe de o parte, daca conştiinţa este un ingredient suplimentar faţă de restul abilitaţilor noastre problema este grea, iar pe de altă parte, în cazul în care conştiinţa este intrinsecă proceselor cerebrale complexe şi inseparabilă de acestea, majoritatea întrebărilor nu au niciun sens deoarece nu are sens să ne întrebam de ce conştiinţa a survenit pe parcusul evoluţiei.

O altă perspectivă constă în ideea de conştiinţă ca iluzie, caz în care noi trebuie să ne explicăm de ce ni se pare ca avem experienţe inefabile, non-fizice şi conştiente.

Pentru a oferi o imagine mai clară asupra conceptului de conştiinţă, scriitoarea aduce în lumină fenomenul numit „ zombie”, ce poate aduce anumite răspunsuri întrebărilor bazate pe existenţa conştiinţei, deoarece după cum Blackmore afirmă, este foarte uşor să ne imaginăm un zombie, ce este considerat un om la fel ca ceilalţi din punct de vedere fizic, însă care nu deţine conştiinţa.

Din perspectiva scriitoarei, acest fenomen numit “zombi” il definește ca fiind “o persoană care ar arăta exact ca dumneavoastră, ar gandi și ar vorbi ca dumneavoastră, dar nu ar fi deloc conștienta”.

Putem observa că această idee ne crează de la bun început o teamă, deoarece nu putem concepe cum ar putea exista o fiinţă umană fără trăiri. Conştiinţa nu trebuie să fie înţeleasă drept activitatea pe care o desfăşurăm în mod conştient , pentru că se poate dovedi ştiinţific faptul că rezolvarea unei probleme de matematică nu necesită altceva decât activitatea cerebrală; la fel şi în cazul unor alte activităţicare necesită mai multă implicare precum organizarea unei piese de teatru. De multe ori am întâlnit expresia „trăieşte conştient”, în special în literatura misticilororientali însă a trăi conştient nu denotă posesia conştiinţei , nu ne deosebeşte de conceptul de “zombie” şi nu arătă într-un mod incontestabil celor din jur faptul că noi avem conştiinţă.

Un exemplu ce deosebeşte cele două concepte „a trăi conştient” şi a avea conştiinţa este faptul să putem, în drum spre casă, să trecem printr-un parc plin de copaci înfloriţi fără să observăm frumuseţea, lucru care ne arată că noi nu am trăit cu adevărat momentul întâlnirii cu natura, fapt ce nu implică qualia (modul în care experimentez eu un lucru/lumea şi este un mod propriu şi unic, în sensul că nimeni nu va putea experimenta acelaşi lucru în mod identic cumine, pentru că şi eu la rândul meu sunt unic). 

De multe ori auzim expresia „puterea conştiinţei”, lucru ce ne face să ne gândim că aceasta este cea care ne motivează sau ne face să ne găsim drumul în viaţă; se pare că mulţi filosofi ajung la concluzia că această conştiinţă este nefolositoare, deoarece se pleacă de la epifenomenalism care spune că toate fenomenele mentale pot fi explicate ca fenomene secundare materiei datorită condiţiilor fizice antecedente.

4

Conştientul este privit ca “fantoma din maşină”, o proprietate a creierului atunci când acesta este privit dintr-un anumit punct de vedere, de aceea acţiunile fizice pe care noi le desfăşurăm nu pot fi atribuite conştiinţei, ci doar sistemului neurologic. Din punctul de vedere al scriitoarei, singurul mod în care putem să descoperim puterea conştiinţei este de a nu o mai avea.

În subcapitolul denumit „Teatrul minţii”, conştiinţa este definită drept totalitatea senzaţiilor (teatru multi-senzorial) pe care le avem în activitatea noastră zilnică, fiind percepută de către filosoful William James drept un „flux al conştiinţei”, ce reprezintă un fir discontinuu de simţiri, toate datorate conştiinţei. Aceste simţiri sunt o referinţă a tuturor imaginilor, sunetelor, mirosurilor, atingerilor, gândirilor, emoţiilor, grijilor şi bucuriilor care se desfăşoară în mod succesiv în interiorul teatrului pe care îl trăim.

După cum am aflat din subcapitolele anterioare, ideea centrală a dualismului cartezian este faptul că mintea imaterială şi corpul material, deşi sunt substanţe ontologice distincte, pot interacţiona una cu alta. Descartes a ridicat problema relaţiei dintre minte şi lume prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, reieşind o altă problemă, cea a relaţiei minte-creier-sistem nervos.

Daniel Dennett, în încercarea sa de a ataca dualismul, introduce ideea de „teatru cartezian”, concepţie ce reprezintă o metaforă.

În primul rând, consider că aceasta este menită să atragă atenția asupra unei viziuni extrem de răspândite, conform căreia ar exista un sediu al conştiinței, o destinație finală a proceselor care au loc în creier şi care ajung să devină conştiente. Acest lucru presupune o desfăşurare evolutivă în timp a trecerii unui fenomen dintr-o stare pre-experiențială (în care subiectul nu are acces la acesta) la una post-experiențială (în care subiectul este deja conştient de el).

Însă, susţin ideea lui Dennett prin care această concepţie este una falsă, deoarece creierul este lipsit de un sediu central, iar „eu” nu mă pot afla intr-un loc central în care pot urmări spectacolul din subconştient pe măsură ce o multitudine de activităţi se desfăşoară în conştiinţa mea.

Din punctul meu de vedere, consider că putem supravieţui mediului extern prin intermediul organelor de simţ, însă acest fapt nu poate fi asimilat unui spectacol în propria noastră minte, imagine teatrală în care eu sunt „spectatorul”, urmărind pe ecranul mental toate piesele subconştientului meu, iar conştiinţa mea reprezintă „actorul”.

În al doilea rând, Dennett, prin conceptul de „teatru cartezian”, tocmai susţine faptul că sistemul nostru nervos şi creierul, deţinători ai „sentimentului de a fi un sine conştient”, nu pot funcţiona printr-un teatru intern şi, nicidecum, unul public la care noi, fiinţe umane, să deţinem doar abilitatea de a asista şi de a nu putea interveni în piesa teatrală.

Aşadar, sunt de părere că nu există o unitate de măsură pentru dimensiunea conştientă a tuturor activităţilor cerebrale, nu le putem grupa în procese,fenomene, locuri şi, totodată, nu le putem înmâna unei creaturi mici din spectacolul mental care să acţioneze în funcţie de ceea ce vede. Nu putem pierde controlul şi nu ne putem lăsa captaţi de inconştient.

În această categorie intră explicațiile care fac apel la ideea că sistemul nevos reinterpretează informațiile primite pentru a le aduce la forma în care le primim la nivel

5

conştient, presupunându-se existența unor etape la nivel cerebral: procese ce au loc înainte de a deveni informația conştientă şi care sunt apoi transformate la un nivel final al experienței subiective.

Lui Dennett îi mai aparţine si termenul de „materialism cartezian” prin care se referă la acei oameni de ştiinţă ce resping dualismul, dar cred în continuare în teatrul cartezian, insă, lucrul cel mai important reiese din faptul că aceştia nu se recunosc ca făcând parte din rândul materialiştilor cartezieni.

Parafrazând metafora teatrului cartezian, cu riscul de intra în tabăra materialiştilorcartezieni,  consider  că putem vorbi de teatrul  experienței  conştiente în  clipa  când  s‐a ridicat  cortina.  Evident  că  acest  fenomen  este  posibil  datorită  a  ceea  ce  se  petrece permanent şi simultan dincolo de ochiul spectatorului, dar acest lucru nu înseamnă că nu putem face o separare evidentă la nivel subiectiv între cele două etape.

În concluzie, socot  că  Dennett  are  dreptate  când  afirmă  că  există  o  seducție  de  tipul materialismului cartezian. Ce este, însă, neclar este că el susține totodată faptul că nu se poate trage decât o linie arbitrară între ceea ce numim procese cerebrale  şi fenomenul subiectiv  conştient.  Este  adevărat  că  există  nenumărate  procese  care  au  loc  la  nivel cerebral  în fiecare  moment,  unele  dintre  acestea  fiind  conştiente. 

Este,  de  asemenea,  adevărată, afirmaţia ce are în prim plan creierul, organ complex ce lucrează constant cu informații pe care nu le  conştientizăm.

Cu toate acestea, consider că noi utilizăm fără greşeală expresia de „a fi conştient” pe criterii independente de ceea ce ştim că are loc la nivel cerebral, din punct de vedere ştiinţific.

În final, sunt de părere că o anumită stare psihologică este asociată cu conştiinţa, indiferent dacă, în timpul în care este prezentă, creierul continuă să proceseze date în diferite stagii, lucru ce face posibilă existenţa acelei stări subiective.

Permanenta prelucrare a informațiilor, de care vorbeste Daniel Dennett, nu pare să excludă realitatea si unicitatea formei unei experienţe subiective la un oarecare moment de timp.

Suntem conştienţi când... suntem conştienţi, nicio secundă mai devreme sau mai târziu.

6