UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI”

FACULTATEA DE DREPT

MASTER: DREPT EUROPEAN

CONSTRUCŢIE EUROPEANĂsuport de curs

Prof.univ.dr.CĂTĂLIN BORDEIANU

"Nimic nu este posibil fără indivizi, nimic nu este durabil fără instituţii..."Jean Monnet. Memori

"Omul trebuie să privească lumea ca locuinţă comună a speciei umane".Seneca "Noi toţi suntem locuitorii unei aceleiaşi patrii, Europa, după cum noi toţi suntem membrii unei aceeaşi familii, omenirea".Giuseppe Mazzini

Configuraţia instituţiilor reflectă originile funcţionale ale Comunităţii şi modul în care au evoluat puterile în condiţiile în care nu s-a ajuns la o constituţie europeană cu care să poată fi confruntate sau înspre care să tindă. Deşi au existat încercări de elaborare a unei constituţii şi au circulat proiecte relativ la viitorul instituţional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm şi pentru faptul că statele membre au baze constituţionale tradiţionale şi politică internă diferită. Încă nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate complică dezbaterea privitoare la uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel mai mic numitor comun. La rândul lor, Instituţiile Comunităţii s-au structurat pe bucăţi şi în etape. Tratatul de la Maastricht a raţionalizat evoluţiile folosind denumirea de piloni. Uniunea Europeană este definită ca incluzând Comunităţile europene, tradiţionale (pilonul unu), politica externă şi de securitate comună (pilonul doi) şi cooperarea între statele membre în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (pilonul trei). În plus, Tratatul de la Maastricht a modificat structura internă a diferitelor instituţii.

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere, pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.

Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

1. Identitate europeană

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa.

Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”[1]

Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă.

Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”.[2]

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”[3], rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche[4]. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”[5]. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.[6] Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi. Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.

Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de integrare.

Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ’50 dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul continentului european.

2. De la idee la Tratatele constitutive

Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, după, G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa.[7] Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).[8]

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană:[9]

- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin (1902).

Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole.I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi

Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber.II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici, contra Instigatorilor şi Rebelilor. […]

III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi, iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […]

IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate naţiunile şi fondate pe echitate. […]

V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se va declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi Senatul va concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu unanimitate de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără ca Uniunea să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara război până va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru totdeauna înlăturat de la conducerea Statului său. […]

IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare Deputat va avea un vot.

X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […]XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună."

Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe, Ed. Payot, Paris , 1961, pp. 109-111. Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene - Saint Simon, 1814

"Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară proiectului abatelui Saint – Pierre.

Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă de la ea.Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele Saint – Pierre; le putem reduce la patru;

1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, ceea ce înseamnă că toate instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă, guvernul, la toate nivelurile, trebuie să aibă o formă asemănătoare;

2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale;

3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de interese generale;

4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă din afară: această putere este opinia publică.

Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei condiţii:

1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor naţionale;

2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la binele comun. […]

3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le zdruncine şi care să se menţină oricând şi în orice loc."

Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814),

Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40.

"Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842 "Să recapitulăm. Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa. Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia. Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania. Europa s-a apărat. Cele două state au căzut. Astăzi problema alarmantă se reproduce. Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa. Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia. Europa trebuie să se apere. Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la nord ca şi în centru grupul de naţiuni. Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia. Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa. Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleză.

Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale. Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru ca prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane, Prusiei. […] Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa. Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri."Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842), Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.

În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea se constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii Europene[10].

Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene. Aristide Briand – Discurs în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor,reunită la Geneva la 5 sept. 1929 “M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […] Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez

toate inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură. Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă. Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse. Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre în contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez. Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de

federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe practice, ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce.Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului

uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa, întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S..U.A. Sprijinul american a fost grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice[11].La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.[12] SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris.Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.[13]

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei.Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950, privind plasarea producţiilor de oţel şi cărbune franceze şi germane sub o organizare comună "Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu şi periculos: războiul rece. […] În fapt, deja suntem în război. Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acţiune imediată asupra unui punct esenţial poate schimba starea actuală. Trebuie o acţiune profundă, reală, imediată şi dramatică care să schimbe lucrurile şi să facă realizabile speranţele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Şi astfel să dăm popoarelor ţări libere, speranţă în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili şi să creăm dorinţa de a le urmări.

Situţia germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, şi pentru Franţa în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranţă şi colaborare cu popoarele libere.

Această situaţie nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USA-URSS, imposibil de conceput pentru moment.

Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,- pentru că Germania de Vest s-ar menţine din acest motiv, faţă de Est, în situaţia de a fi

acceptat separaţia, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant;- pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei şi ar antrena războiul, prin

provocarea faţă de URSS;- pentru chestiuni politice nerezolvabile.Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă,- pentru că ei vor ca ceva să se facă şi pentru că nu au alte soluţii;- pentru că ei se îndoiesc de soliditatea şi de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească un înlocuitor pentru Franţa.

Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condiţiile actuale. Trebuiesc schimbate condiţiile, transformându-le.

Se impune o acţiune dinamică care să transforme situaţia germană şi să orienteze spiritul german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale.

Continuarea relansării Franţei va fi stopată dacă problema producţiei industriale germane şi a capacităţii sale de concurenţă nu va fi reglată imediat.

Baza superiorităţii pe care o recunosc industriaşii francezi tradiţional Germaniei este producţia sa de oţel la un preţ pe care nu-l poate concura Franţa. De unde ei trag concluzia că toată producţia franceză este handicapată.

Deja Germania cere ridicarea producţiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelaşi timp producţia franceză stagnează sau chiar scade.

Este suficient să enunţăm aceste realităţi pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu consecinţele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecţie pentru industria franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franţa recăzută în rutina unei producţii protejate.

Deciziile care vor duce la această situaţie vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferinţa de la Londra sub presiune americană .

Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluţie dacă este dinamică şi constructivă, mai ales dacă este propusă de Franţa.

Cu soluţia propusă ar dispare problema dominaţiei industriei germane, a cărei existenţă ar crea în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante şi care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei şi ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăşi. Această soluţie creează, dimpotrivă, atât pentru industria franceză, cât şi pentru cea germană şi europeană, condiţiile expansiunii comune în condiţii de concurenţă dar fără dominaţie.

Din punct de vedere francez, o astfel de soluţie pune industria naţională pe aceleaşi baze de plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane de oţel, face să participe industria franceză de oţel la expansiunea europeană, fără teamă de dumping, fără tentaţia cartelului. Teama industriaşilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea "liberalizării" şi, în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial francez ar fi îndepărtat.

Am fost, până în acest moment, angajaţi într-un efort de organizare a Vestului, concomitent economic, militar şi politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg.

Experinţa celor doi ani - discuţiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăţi, liberalizarea schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuţiile de la Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat şi care este organizarea Europei, fără dezvoltare economică şi fără securitate colectivă.

Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimţi la nimic care să aibă consecinţe asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relaţiile cu America.

Germania, element esenţial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în condiţiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.

Este sigur că, continuarea acţiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajaţi conduce la un impas şi riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă."

Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950

Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va

face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de naţiuni europene cere ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în primul rând Franţa şi Germania.

În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată asupra unui punct limitat, dar decisiv.

Guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei.

Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, primă etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime.

Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franţa şi Germania nu doar de neconceput, dar materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de producţie deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor ţărilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale unificării lor economice.

Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie şi fără nici o excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.

Asfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi introducerea fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări mult timp opuse prin divizări sângeroase.

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.

R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe",

Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a

Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei

pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.[14] CEA s-a soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal.

Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.

Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.

Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA); -27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);- 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;- august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi Madagascar;- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ;- iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “;- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese vitale ale unui stat;- 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct;- 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific);- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;- 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne;- 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania , Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor;- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine Uniunea Economică Europeană (UEE );- 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS;- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia;- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale;

- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE;- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului;- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;- 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice.- 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;- 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;- 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;- 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;- dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ;- iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ;- 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma).

3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială,

instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi confederală.

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei

Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.[15] Pentru

prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate , compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a constituirii federaţiei europene.

Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii).

Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.[16] Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern).[17] În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene.

Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra orientărilor, principiilor şi modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre. Aşadar, modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.

Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei legitimităţi.[18] În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri: cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate

în celelalte situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei sale naturi.

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei politice a UE

La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire actului de naştere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt..[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...]. Prin punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.” Concretizată prin cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă (numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene

În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au alcătuit “Comitetul permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului Europei - primul organ de cooperare politică în Europa - prin semnarea de către 10 state, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă, opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven.. René Pleven, preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un

proiect care să transpună federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene a apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea să intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce propunea două comunităţi - CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii. În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri, Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale, iar următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental.

Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a decis formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”, uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format din şefii de state şi guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa unificării politice a rămas drept “marea ocazie ratată”.

Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism - cooperare interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii - expresia cea mai sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu.. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic

(1986), majoritatea deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.

Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare: instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie, Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile statelor membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat, astfel, spre interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).

Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere funcţională”[19] în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.

Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis depăşirea primei crize

instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...] coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată[20]. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii

economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este însă de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

Scenarii politice europene

La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului ”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan, stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei este că ”Europa” nu mai poate funcţiona ca până acum. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni – unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele necesare integrării în această fază şi a tărilor candidate, fără riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru:

- asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare. Uniunea este deseori acuzată că face prea mult în unele domenii şi prea puţin în altele. Aplicarea eficace a subsidiarităţii va permite, prin renaţionalizări ale unor politici şi transfer de competenţe în cazul altora, o delimitare clară între competenţele exclusive ale Uniunii, cele exclusive ale statelor şi cele împărţite între stat şi Uniune. Dificultăţile vin mai ales din gradul foarte ridicat de integrare şi disparităţile structurale

care impun o coordonare a politicilor economice şi politici comune care să menţină un nivel minim de coeziune economico-socială în spaţiul european; acestea se vor amplifica prin extindere, având în vedere creşterea dispariţăţilor şi capacitatea redusă a ţărilor candidate de aplicare a acquis-ului comunitar;

- simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. Tratatele europene au modificat şi complicat sistematic eşafodajul tehnic al integrării: politici comune, armonizare, recunoaştere mutuală, coordonare, subsidiaritate, reglementări, directive, etc. Acum problema e de adaptare a acestora la o Europă probabil de peste 30 de membri şi de creştere a eficienţei în aplicare, în aşa fel încât să asigure funcţionalitatea sistemului comunitar într-o uniune politică;

- conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii. În acest scop, sunt necesare modificări de profunzime la nivelul sistemului instituţional care să amelioreze eficacitatea procesului decizional şi a funcţionării instituţiilor prin: întărirea autorităţii şi eficacităţii Comisiei, a rolului Parlamentului european şi a celor naţionale, a rolului Preşedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetăţean;

- elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii. În prezent, Uniunea dispune de o ”Constituţie” formată din tratatele de bază. Extrem de complicate, acestea trebuiesc făcute mai lizibile pentru cetăţeni şi incluse într-un document ”constituţional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constituţie fără a fi un stat federal, dacă avem acceptăm că o Constituţie este legea fundamentală a unui stat suveran, ceea ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil ar fi cel de ”tratat constituţional” care ar conserva suveranitatea naţională, cuprinzând doar aspectele constituţionale ale tratatelor şi, eventual, Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele elaborării unei constituţii depind însă de ”forma”politică pe care o va avea Uniunea europeană: stat federal, federaţie de naţiuni sau o combinaţie originală de stat federal şi confederaţie care să permită o evoluţie a procesului de integrare conformă cu opţiunile particulare ale tuturor ţărilor membre.

Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus, Consiliul de la Laeken a convocat ”Convenţia asupra viitorului Europei”. Convenţia a fost lansată la 1 martie 2002, a fost însoţită de un Forum de dezbateri la nivelul socităţii civile şi a avut rolul de a pregăti un document final care să includă diferitele opţiuni şi recomandări cu privire la Europa politică. Lucrarile Conventiei s-au finalizat in iulie 2003 cu proiectul de Constituţie. El va fi dezbatut în cadrul celei de-a 6 a Conferinţe interguvernamentale care a debutat la Roma la 4 octombrie 2003. Se anticipează că Tratatul constituţional (sau Constituţia) va fi semnat în 2004 şi va intra în vigoare după ratificare, în 2005 (unele articole, începând cu 2009).

Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală, inspirată din federalismul german.

Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care să conserve statul naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. In acest scop, noua arhitectură europeană trebuie să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit

de ”cooperarea întărită”. J. Delors propune, spre exemplu, operarea unei distincţii între o Uniune fundamentată geopolitic şi o avangardă deschisă organizată su forma unei federaţii la care s-ar alătura UE. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii diferite, Parlamente diferite). Ideea nu este nouă. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un memorandum în care era propusă promovarea unei integrări accentuate doar pentru un număr redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să evolueze mai rapid către uniunea politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture. Practic, Europa nucleului dur sau a cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de compromis care să permită o accelerare a procesului de unificare politică. Britanicii îmbrăţişează opţiunea confederală, dar se opun ideii avangardei. Ei nu exclud cooperarea întărită dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă diferenţe esenţiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar însă că, aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe care o va induce Uniunii următoarea extindere. Ca reformă instituţională, britanicii propun o serie de măsuri care să întărească dimensiunea confederală: a doua cameră parlamentară formată din reprezentanţi ai parlementelor naţionale, un Consiliu mai activ structurat pe trei domenii (finanţe şi economie, afaceri externe şi apărare, justiţie şi afaceri interne), o Comisie cu responsabilităţi strict tehnice, un Parlament european cu funcţie predominant de control democratic..

Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propune un Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi statele naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul naţional. Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

O sinteză a propunerilor politicienilor şi teoreticienilor integrării în legătură cu perspectivele Europei politice ne permite să conturăm trei soluţii posibile: soluţie minimă confederală; o soluţie medie, pe structura Europei comunitare, menţinând dualismul structural federalism – interguvernamental; o soluţie maximală, prin formarea unei federaţii.

În prima variantă, ţările membre ar participa la o zonă de liber schimb care, având în vedere gradul deja ridicat de integrare economică, ar prezenta mai curând caracteristicile unei pieţe comune. Soluţia ar conserva suveranitatea naţională, relaţiile derulându-se pe baza cooperării interguvernamentale. Riscurile anticipate ţin de efectele negative ale concurenţei interne şi externe asupra economiilor slab competitive. Neparticiparea acestora la politicile comunitare le-ar priva de mecanismele de protecţie şi sprijin (politica de coeziune, politica socială, politica agricolă) într-o lume supusă procesului liberalizării globale, cu impact dur asupra ocupării şi nivelului veniturilor.

A doua soluţie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor şi reformarea sistemului instituţional (pentru a face faţă monedei unice şi extinderii) şi realizarea unui echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externă şi de securitate comună şi CIG pentru afaceri interne şi Justiţie.[21] Practic, integrarea europeană s-ar „opri” la stadiul unei uniuni economice şi monetare, funcţionând pe principiul geometriei variabile, prin obişnuitele „derogări”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate. Transferul de suveranitate ar ramâne totuşi ridicat, mai ales pentru ţările participante la pilonul comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizării şi convergenţei politicilor guvernamentale, limitând marja de acţiune la nivel naţional, în condiţii de transfer a dezechilibrelor în toate ţările membre prin existenţa zonei de liber schimb. O astfel de perspectivă prezintă însă serioase riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate într-o Uniune de 27-30 de membri. Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupune o aderare diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de participare la diferitele etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern. Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele economice şi de dorinţa de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrări diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor. Metoda ar conduce spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară ar participa la acele politici pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu propriile interese. O astfel de strategie are avantajul fexibilităţii, dar există riscul major ca regulile de bază ale "jocului comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii s-ar putea prelungi, producând distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de ajustare sau s-ar putea transforma în regulă a procesului de integrare, diminând natura comunitară a Uniunii. Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de decizie ar slăbi, pilonul comunitar diminându-şi forţa. Dacă, însă, principiul geometriei variabile ar fi aplicat ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de extindere corelat cu evoluţiile interne ale Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda poate asigura o evoluţie a procesului de integrare europeană spre uniune politică.

Soluţia maximală poate fi concepută atât în variantă franceză, cât şi în variantă germană. Metoda comunitară adaptată şi extinsă la pilonii inerguvernamentali, strategia cooperării întărite, derogările, perioadele de tranziţie, nucleul dur pot fi folosite combinat

printr-o adaptare continuă în aşa fel încât să permită unificarea politică într-o formulă flexibilă conservând statul naţional.

Reuşita unificării politice depinde însă de modul în care proiectul european va fi apropiat de cetăţean, de măsura în care acesta se va regăsi în proiecţia politică. Amplificarea pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenţă la o identitate europeană, riscă să amplifice diferenţele de opinii şi aşteptări legate de viitorul Europei. O Uniune puternică este strict condiţionată de stabilirea unei limite a extinderii, ca şi a aprofundării. În acest sens, un sprijin poate fi găsit în sentimentul de apartenenţă la un spaţiu comun de valori care trebuie apărat mai presus de contradicţiile de interese între naţiunile membre şi costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate şi coeziune economico-socială are tocmai rolul de a crea bazele unei unităţi în diversitate, diversitate pe care popoarele europene doresc să o păstreze. Sunt pregătiţi însă europenii să accepte ideea de apartenenţă la o identitate europeană şi în numele acesteia să accepte costurile aprofundării şi ale extinderii? Richard Beer - redactor şef la Semaine de l'Europe - este de părere că europenii sunt îngrijorător de "dezinteresaţi, indiferenţi, nemulţumiţi şi recalcitranţi" în legătură cu proiectul european.[22] Există deja un decalaj puternic între opinia publică şi deciziile Uniunii. Ce se va întâmpla în condiţiile extinderii spre populaţii care înţeleg şi mai puţin strategia integrării şi opţiunile comunitare? Există cu adevărat valori comune care pot conduce spre conturarea unei identităţi europene suficient de puternică pentru a da un contur bine definit şi forţă unei Europe federale? Într-un sistem democratic, puterea trebuie să se sprijine pe voinţa cetăţenilor. Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politică ar trebui să constituie azi o prioritate, atât în actualele ţări membre, cât şi în ţările candidate. A contura o identitate europeană, a crea sentimentul de apartenenţă, a convinge de existenţa unui patrimoniu comun, a unui bine comun , a genera o cetăţenie europeană presupune un efort concertat, la toate nivelurile educaţionale, şi orientat cu precădere către generaţiile de mâine. Aparţinând „bătrânului” continent, leagăn al civilizaţiei moderne, europenii ar putea fi atraşi de forţa ce emană din ideea participării active la un proiect comun de readucere a Europei în centrul lumii. Proiectul european poate fi „vândut” cetăţenilor sub această formulă, adresată mai curând „spiritului european”. În plus, pierderea suveranităţii la nivelul naţiunilor va fi compensată prin conturarea suveranităţii la nivelul Uniunii, mult mai puternică într-o lume în care rolul statului naţional pe scena economică, politică şi militară a lumii este pe o pantă descendentă. Prin urmare, viitorul politic al Uniunii europene ţine de modul în care cetăţenii vor fi cuceriţi de ideea de a aparţine unei noi identităţi şi de a participa la un proces, poate costisitor din punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil şi garantând o lume mai bună pe termen lung. O Europă puternică nu se va construi fără sentimentul de apartenenţă şi de identitate comună.

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor1. Ce înţelegeţi prin identitate europeană şi ce rol are acest concept în definirea

perspectivelor unficării europene?

2. Analizaţi proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text şi încercaţi să determinaţi scopuri, factori, principii şi instrumente de realizare a proiectelor de unificare?

3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeană? 4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificării europene şi care este

obiectivul final al integrării? 5. Care sînt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a

energiilor în direcţia acordului pentru realizarea unei Comunităţi europene? TEMA PENTRU STUDIU INDIVIDUAL:Analizaţi comparativ rolul instituţiilor europene propus în cadrul convenţiei de catre diverse tari europene. Ce conceptie caracterizeaza sistemul institutional propus in proiectul de Constitutie?

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ CONTEMPORANĂ CRONOLOGIE

1945, Mai Sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa.

1947, Martie Belgia, Olanda şi Luxemburg stabileasc o uniune vamală, în

octombrie 1947 o uniune economică, iar în ianuarie 1948 se

introduce tariful vamal comun.

Marea Britanie şi Franţa semnează Tratatul de la

Dunquerque împotriva unei posibile agresiuni germane în

viitor.

Lansarea Doctrinei Truman: Statele Unite ale Americii sunt

gata să ofere asistenţă şi suport tuturor celor ameninţati de

agresiunile comuniste.

1947, Iunie Discursul Secretarului de Stat american, George Marshall,

prin care se oferă ajutor economic Europei în cazul în care

statele europene vor coopera între ele.

1948, Martie Marea Britanie, Franţa şi statele Benelux încheie Tratatul

de la Bruxelles în vederea apărării comune împotriva

U.R.S.S. (şi Germaniei iniţial).

1948, Aprilie 16 state europene formează Organizaţia Europeană de

Cooperare Economică (OECE).

1948, Mai La Haga are loc Congresul European.

1949, Aprilie 12 state europene şi nord-americane semnează Tratatul

Atlanticului de Nord.

1949, Mai 10 state europene semnează la Strasbourg Statutul

Consiliului Europei.

1950, 9 Mai Într-un discurs inspirat de Jean Monnet, Robert Schuman,

Ministrul de Externe al Franţei, propune ca Franţa, R.F.G. şi

orice alt stat european doritor, să-şi unească resursele de

cărbune şi oţel.

1950, Iunie Atacul nord-coreean asupra Coreei de Sud.

1951, 18

Aprilie

Cei şase semnează la Paris Tratatul pentru înfiinţarea

Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA).

1952, Iulie CECO îşi începe activitatea.

1954,

August

Parlamentul francez respinge Tratatul Comunităţii

Europene pentru Apărare.

1954,

Octombrie

În urma Conferinţei de la Londra se semnează la Paris un

acord de modificare a Tratatului de la Bruxeles şi se

semnează actul de naştere a UEO.

1955, Iunie Miniştrii de externe ai Celor şase hotărăsc la Conferinţa de

la Messina să extindă procesul de integrare europeană la

toate ramurile economiei.

1957, 25

Martie

La Roma se semnează Tratatul pentru înfiinţarea CEE şi a

EURATOM.

I. EUROPA – SPATIU, IDEE, ACTIUNE

1.1. Europa – o creatie mitologica

Mitologia consemneaza legenda greceasca in care printesa Europe/Europa, fiica regelui Agenor, al Feniciei, datorita frumusetii devine obiect de disputa intre doua tinuturi, cu chip de femei: „tinutul Asiei", care vroia s-o ocroteasca si s-o pastreze, si „tinutul din fata", care conform dorintei lui Zeus, voia s-o duca dincolo de ape. Coplesit de dragostea pentru ea, Zeus, imbraca forma unui taur si in timp ce se plimba cu alte printese pe malul marii, o rapeste si o duce in Creta, unde Europe ii daruieste trei fii: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade si Sarpedon al Luciei, viitori regi sau printi. Regele Asterion al Cretei se va casatori mai târziu cu ea, si ii va adopta copiii. Va fi venerata de popor sub numele de Hellotis, pâna târziu. Idila printesei Europe se va regasi ilustrata in manuscrisele operelor lui Ovidiu, va decora zidurile orasului Pompei si ale caselor din Italia, Gallia, Britannia si Germania, va constitui un motiv pentru pictori, ca Perugino, Tizian sau Boucher1. Relatarea alexandrinului Moschos nu este singura. In alte legende, Europa este una din Oceanide, fiicele lui Oceanos si ale zeitei Tethys, sau cea care s-a casatorit, cu Poseidon si l-a avut pe Euphenos, insotitorul lui Iason in cautarea Lânii de Aur.. Mai târziu, traditia crestina urmareste nu numai diferentierea continentului european, ci si reconsiderarea numelui insusi. Sf. Ieronim si Sf. Ambrozie, reluând in sec.IV istoria lui Noe din Cartea Genezei, acorda fiecaruia dintre fiii acestuia un teritoriu: Ham primeste Africa, Sem - Asia si Iafet - Europa. In astronomie apare o alta conotatie a Europei: asa ar fi botezat un astronom german al patrulea satelit, ca marime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei. In „Cosmografia Universalis" a lui Sebastian Munster, editia 1588, Europa reprezinta o femeie al carei cap este Spania, iar picioarele Grecia si Scitia. Reprezentarile fictive continua cu „Iconologia" lui Cesare Ripa din 1593, unde Europa este incoronata ca regina a lumii. Rubens realizeaza la 1615 „Cele patru continente", in care patru barbati puternici tin in brate patru tinere, insistând in acelasi timp pe forta fluviilor Dunarea, Nilul, Rio de la Plata si Gangele. Mai târziu, in Anglia, protestantul Samuel Purchas, insistând pe ideea ca Europa este teritoriul crestinismului, afirma ca Isus si-a intors fata dinspre nerecunoscatoarea Asie, unde s-a nascut si dinspre Africa unde s-a refugiat si a devenit cu totul european. Intre atâtea incertitudini, sigura ramâne afirmatia lui Herodot: „Despre Europa nu stie nimeni ... nici de unde si-a luat acest nume, nici cine ar putea sa fie cel care i l-a dat"2

1.2. SPATIUL EUROPEAN

Cu o suprafata de 10 milioane kilometri patrati, Europa este penultimul continent in ordinea marimii si nu ocupa decât 7% din suprafata uscatului masoara 4000 km de la Capul Nord pâna in Creta si 5000 km de la Lisabona la Ural Componenta a blocului asiatic si cuprinsa intre Atlantic si Ural, Oceanul Inghetat de Nord si Mediterana, limitele sale sunt usor de descifrat. La est, se desfasoara sirul crestelor Muntilor Ural si axa care face legatura cu Marea Caspica. La sud, Caucazul, Marea Neagra si Mediterana. Cea din urma isi intinde printre insulele Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Malta, Cipru, ramificatiile tireniana, adriatica si egeeana, unindu-se prin Marea Marmara cu Marea Neagra si Marea Azov (care odata comunicau cu Marea Caspica si Marea Aral). La vest, Oceanul Atlantic ce separa prin Golful Gascogne lantul cantabric si Bretagne, apoi Marea Mânecii, Marea Nordului si Marea Baltica cu cele doua golfuri, Botnic si Finic. Sunt incluse aici Insulele Britanice, Islanda, nu si Groenlanda, Madeira si Insulele Azore aflate la 1000 si respectiv 1400 km de continent. La nord, Oceanul Inghetat de nord, cu arhipelagul Svalbard, Marea Barents, arhipelagul Novoia Zemlia si Marea Kara. Nici un punct al Europei nu se afla la mai mult de 700 km de mare (daca nu luam in calcul Rusia; cu ea, 1600km). Precum ansamblul Missouri Mississipi in America, sau Nilul in Egipt, axele vietii europene au fost Sena, Rinul, Elba, Dunarea si Volga, si nu in ultimul rând importantul culoar de la Turgai (Poarta Turgai) dintre Ural si Marea Caspica, folosit cu preponderenta pentru patrunderea in Europa dinspre Asia. Aceasta prezentare a continentului reprezinta insa un demers insuficient pentru o analiza valida a spatiului european din perspectiva integrarii, unificarii. A lua in considerare numai incadrarea geografica este rezultatul eludarii celorlalte coordonate, pe care, atunci când explica filozofia unificarii europene, Andrei Marga la identifica in: – apartenenta istorica, vazuta ca participare la crearea formelor institutionale si culturale ale continentului, incepând cu polisurile continuând cu revolutiile moderne si pâna la „apararea fundamentelor societatii libere". – apartenenta institutionala, care presupune organizarea si legislatia specifica unei societati deschise. – apartenenta culturala, adica recunoasterea „unei atitudini in cunoastere si in viata practica" specifica. Insumarea acestor apartenente geografice, istorice, institutionale si culturale da valoare apartenentei europene. Urmarind procesul evolutiv al societatii, in general, pe directiile respective, constatam ca „Europa a fost principala scena pe care s-a desfasurat istoria universala" Primul epicentru european a fost in Mediterana. Aici, reprezentantii Europei, grecii, s-au opus reprezentantilor Asiei, persanii, la Marathon si Salamina si au incercat s-o defineasca prin morala lui Socrate, idealurile lui Platon si prin politica lui Aristotel. In aceeasi perioada cu Atena, Roma aducea institutiile, dreptul si democratia. Monahii, iubitori ai vietii interioare, patrund din Valea Nilului in Europa aducând cu ei un model de vietuire in comun.

Inteligentei si ratiunii greco-romane i se adauga credinta si dragostea fata de semeni, specifica spiritului crestin. Imperiul roman adopta ca religie oficiala crestinismul, iar Constantin fondeaza Constantinopolul (330 d. Cristos). „Greci, romani, crestini ... In fata lumii exterioare ia nastere o constiinta colectiva europeana". Este inceputul unui proces evolutiv in cinci etape (dupa Alexandru Dutu): a) Respublica christiana, pâna in sec. XV, sprijinita de biserica. Aetius il invinge pe Attilla la 451 in Câmpiile Catalunice, Cidul spaniol ii opreste pe mauri in Spania iar mongolii sunt opriti de slavi in stepele Asiei. In bataliile de la Tours si Poitiers din 732, Carol Martel ii infrânge pe arabi oprind astfel inaintarea musulmana in vestul Europei, iar armata sa, primeste titlul de forta „europeenses". Apoi Carol cel Mare este denumit „pater Europae", dupa incoronarea ca imparat de catre papa Leon III (in 800). Inceputul Marii Schisme dintre Biserica romana si cea din Constantinopol (din 1054) marcheaza separarea dintre Occident si Orient (excomunicarea reciproca ia sfârsit oficial in 1966). Ideea „unei crestinitati unificate in imperii" anima desfasurarea celor opt cruciade ale Europei crestine intre 1095 si 1270, pentru recuperarea locurilor sfinte din Palestina. b) Respublica letteraria (o Europa umanista) in care oamenii se regrupeaza in jurul cartii, iar factorul de unificare il reprezinta cultivarea limbii latine. Pericolul otoman devine spaima Europei, urmare a victoriei turcilor impotriva cneazului sârb Lazar in batalia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei, din 1389) si asupra cavalerilor cruciati occidentali in batalia de la Nicopole (din 1396). In principatele române, Stefan cel Mare, supranumit de Papa de la Roma „atletul lui Hristos", reuseste sa opreasca amenintarea europeana la hotarele acesteia. Concomitent, datorita spiritului critic tot mai prezent, se dobândeste o noua dimensiune: domnia legii. c) Europa luminilor, datorita Razboiului de 30 de ani (1618-1648) si a Pacii de la Westfalia, descopera si accepta in acelasi timp libertatea religioasa si politica, termenii de civilizatie si progres, sufera un proces de „dilatare" marcat prin expansiunea coloniala. Diderot, in articolul despre Europa din Enciclopedia, text prelucrat si de Grigore Râmniceanu in 1798, va afirma ca „Europa este podoaba lumii". d) Europa revolutionarilor si a natiunilor este creata ca urmare a incercarilor de materializare a viselor imperiale, pe celelalte continente, sau pe propriul continent prin unitate sub o singura coroana; planurile lui Napoleon, Sfânta Alianta, Reich-ul lui Bismarck. In timp ce socialismul da nastere la internationale, Nietzsche vorbeste despre „nebunia nationalitatilor". e) Europa uniforma si a diversitatii. Efectele infricosatoare ale primului razboi mondial au generat respingerea, condamnarea sistemelor politice, a statului de catre nationalisti, in consonanta cu socialistii. Cauza: neputinta celor dintâi de a preintâmpina razboiul. Contele Richard Coudenhove - Kalergi constata in 1923: „cauza declinului Europei este politica, nu biologica. Europa nu moare din cauza imbatrânirii, ci pentru ca locuitorii ei se distrug si se omoara unii pe altii cu instrumentele stiintei moderne. Popoarele Europei nu sunt senile – sistemul lor politic este senil" In privinta apartenentei culturale europene, majoritatea autorilor pornesc in specificarea ei de la mostenirea greaca, mostenirea latina, mostenirea crestina si mostenirea epocii moderne. Constantin Noica, in „De dignitate Europae" (1988) defineste cultura europeana prin potentialul de evolutie constanta a unei individualitati pâna la

nivelul impunerii si recunoasterii generalului, construirea acelei individualitati care sa obtina unitatea. „Considerând cultura europeana ca ansamblu al ideilor, simbolurilor, teoriilor ce se regasesc in trairea sociala a vietii, se pot delimita subsistemele: competenta tehnica, comportamentul economic (caracterizat de rationalitate, randament), indemânarea administrativa (cultura dreptului), actiunea politica, cultura spirituala". Daca delimitarea spatiului european este posibila fara prea mari dificultati, când se pune problema identificarii regiunilor se ivesc o sumedenie de controverse, in functie de criteriul avut in vedere: geografic, istoric, politic, cultural, confesional. Marea Mediterana, mult timp „Mare nostrum", a fost centrul civilizatiei, sudul avansat in comparatie cu nordul. Acutizarea Marii Schisme din 1054, conflictul religios dintre Imperiul Roman, de origine germanica, si cel de rasarit, guverneaza contradictia Est-Vest care va marca harta politico-ideologica a continentului. Urmarind coordonatele istorice, constatam ca majoritatea autorilor plaseaza originile istoriei europene in perioada Imperiului carolingian, in jurul anului 800. Cristalizarea Vestului este plasata intre anii: 500 si 800, când partea apuseana a Imperiului Roman este cucerita de barbari, ulterior acesta extinzându-se spre nord si est. Europa de est se naste mai greu; ea se contureaza la inceputul mileniului, in jurul Bizantului, mostenirea rasariteana a Imperiului Roman. Se apreciaza ca spre sfârsitul perioadei de formare, care coincide cu debutul erei noi, centrul este acaparat de Moscova. Liniile de demarcatie sunt considerate a fi initial granitele de est ale regatelor polonez si ungar si ale teritoriilor Ordinului Teutonic din Prusia Orientala. In Evul Mediu, acestea se vor suprapune peste limita estica a Imperiului carolingian, respectata apoi cu precizie diabolica la Conferinta de la Ialta (1945). Incepând cu sec.VIII, sudul Europei crestine ia contact cu lumea islamica, care va ocupa Peninsula Iberica. Caderea Constantinopolului in 1453 va distruge Imperiul Bizantin si dinastia otomana patrunde in Peninsula Balcanica, ajungând de doua ori la portile Vienei (1520 si 1683). Odata cu patrunderea otomana in Europa, islamul va pierde al-Andalusia (Spania), urmare a caderii Granadei in 1492. Extinderea Imperiului Otoman pe continentul european incepând cu sec.XIV, se va produce pe un teritoriu situat intre regiunile extreme ale Europei, care va constitui obiectul marilor tensiuni, dispute sau conflicte dintre puterile diverselor momente istorice. Istoricul maghiar Jeno Szucs, in studiul „Cele trei regiuni ale Europei" publicat in 1983 vorbeste de: Europa de Vest, Europa central-estica si Europa de Est. Aceasta zona intermediara, Europa Centrala sau Europa central-estica este luata in discutie mult mai devreme insa. Contururile sunt foarte vagi, corespunzator imprejurarilor si nu coincid cu realitati geografice. In sensul de Mitteleuropa, apare cel mai adesea in discursurile germane inca de la Razboiul de 30 de ani ca o nostalgie a Sfântului Imperiu roman germanic. Pentru Fr. Ratzel (1898) spatiul Europei Centrale se intinde din Alpi pâna la Marea Nordului, de la Canalul Britanic pâna pe culmile Carpatilor de-a lungul Rhinului si Dunarii. De aceea, forta germanilor trebuie sa stea in „constituirea puterii central-europene intre marile puteri mondiale Anglia, Rusia si Statele Unite". Mitteleuropa (sau Zwischeneuropa) intra

in vocabularul uzual german in 1914 si este marcata de ideologia pangermanista, fiind insusita si promovata de credinciosii ideii de Reich. De remarcat, in acest context, ca Metternicht considera Reichul ideal, cel care includea nordul Italiei, teritoriile istorice ale Casei de Habsburg si Confederatia germanica. Sunt motivele pentru care notiunea displace astazi si pentru delimitarea de nuanta pangermanista se foloseste cuvântul Zentraleuropa de catre austrieci si Ostmitteleuropa de catre germani. Ideea trezeste neincrederea francezilor, determinându-l pe Joseph Ronan sa spuna ca „cine propovaduieste ideea Mitteleuropei vrea ori sa distruga Europa, ori s-o impiedice". Pentru sociologul F. List, Europa Centrala o reprezenta toate tinuturile dominate de cultura germana situate intre partea apuseana si cea rasariteana. In conceptia geopoliticienilor germani, nucleul este Germania si Austria. Tomas G. Masaryk (presedinte cehoslovac intre 1918 si 1935), considera ca Europa Centrala cuprinde Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Estonia, Litonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania, Turcia si Grecia. Este vehiculata si teza conform careia aceasta zona cuprinde regiunile invecinate direct cu Europa bizantina. Polonezul K.. Pomian sustine ca Europa Centrala apartine crestinatatii latine, dar a fost mult timp influentata in mod direct de cultura ortodoxa. Mai departe spune ca „nu se poate vorbi de unitate culturala daca nu exista constiinta apartenentei la Europa Centrala". Urs Altermatt impartaseste ideea lui Jacques L. Rider, cum ca aceasta parte a Europei „constituie o comunitate dictata de destin in perioade de criza, care genereaza in permanenta noi utopii".Scriitorul ceh M. Kundera defineste Europa Centrala ca „o parte a Occidentului latin ajuns sub stapânire ruseasca, care din punct de vedere geografic se afla in centrul continentului, in privinta culturii este tributara Vestului, dar politic este legata de Est". Daca pentru rusi Europa Centrala este o identitate vaga si fac distinctie doar intre Occident si Orient, in 1994, Departamentul de stat american a inlocuit denumirea de „Eastern Europe" cu „Central Europe" datorita schimbarilor produse dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice. Pâna in anii '90 considerente exclusiv geopolitice si geostrategice au stat la baza definirii celor doua blocuri europene. Acestea veneau in contradictie cu realitatile geografice, cu granitele culturale sau religioase. Ratiuni care au introdus Grecia ortodoxa, Spania lui Franco sau Portugalia lui Salazar in „lumea libera" a Europei Occidentale. Jocul politic a dictat impartirea in regiuni distincte. Europa s-a impartit „dupa cum si-a construit existenta politica - de o parte o societate permisiva, care ingaduie cetateanului initiativa si-i impune raspundere; de cealalta parte o societate a constrângerii care cerea cetateanului sa participe ... si-i impune ascultare" O intrebare care apare cu aceeasi insistenta este: unde se termina zona Centrala si unde incep Balcanii, care este Europa de Sud - Est. Peninsula Balcanica este o zona care s-a deschis alternativ când spre Orientul apropiat, când spre Occident, alaturi de Europa Centrala. Sec. XIX marcheaza inceputul unei perioade de translatie catre centrele politice si culturale ale apusului. Ortodoxia, pe lânga faptul ca a modelat comportamente si a apropiat popoare, a creat individualitatea Sud - Estului european. Aceasta contributie este

completata prin construirea statelor nationale si modernizarea fortata a societatilor. N. Iorga remarca „in conferinta despre Sud - Est, Rusia, desi ortodoxa,, a cunoscut un alt destin. Asa cum Grecia se deschide spre Mediterana, lumea româneasca se deschide spre Europa Centrala". Destinul nostru s-a impletit cu destinul lumii danubiene. Mai mult, constructia si mentinerea structurilor politice in principatele române ne indeparteza de zona balcanica si ne integreaza in ansamblul central-european. Locul României este unul aparte: „ea apartine unei traditii de civilizatie", a jucat rolul unui centru de conexiuni. Frontierele mentale, stereotipurile sunt cele care ne orienteza in acceptarea zonelor europene. Termeni ca bizantism, balcanism, orientalism, occidentalism pot crea si pune in miscare imagini provocatoare de tensiuni. „Regiunile au trasaturi persistente si altele mobile care dau in fond, unitatea constientului. Regiunile se pot constitui intr-o Europa libera, dupa afinitati si interese comune".

1.3. DE LA STATUL NATIUNE LA NATIUNEA EUROPEANA

„Europa Occidentala a constientizat lacunele paradigmei nationale, care a dominat-o lunga vreme si a trecut, economic, politic, dar si cultural, la o noua paradigma, care integreaza interogatiile, chiar pe cele nationale, prin originea, sfera si semnificatia lor, intr-o abordare europeana. Orizontul national este inscris in orizontul mai cuprinzator, dar tot mai putin abstract, al continentului nostru". Cauza dar si efect „organizarea europeana pe principiul separarii entitatilor nationale intra in criza, iar pe de alta parte, o noua organizare, bazata pe principiul unitatii europene, a devenit o problema si o preocupare practica nemijlocita". Europa, unitara geografic, adaposteste o diversitate de popoare - natiuni, cu indepartate origini istorice, divizate in trei grupuri importante: latini, germanici si slavi. Cel mai de pret produs al istoriei europene, acceptat dar si contestat in acelasi timp, este natiunea. Latinescul „natio" (de la nasci = a fi nascut) inseamna comunitate de origine. Incercarile de definire a natiunii si mai departe a identitatii nationale, sunt diverse, la fel ca si interpretarile formulate. Pascal Mancini defineste natiunea moderna printr-o „societate naturala de oameni, evidentiata prin unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limba, adaptata unei comunitati de viata si de constiinta sociala". Ideile Revolutiei franceze ii inspira francezului Ernest Renan urmatoarea definire pentru natiune: „o mare comunitate solidara, sustinuta de spiritul jertfelor aduse si de cele pe care este hotarâta sa le mai aduca ... Viata natiunii este un plebiscit zilnic". Istoricul american H. Kohn face deosebirea intre natiunea vestica (subiectiv politica) si cea estica (obiectiv culturala). Cea dintâi este ancorata puternic in realitatea politica si in luptele prezente, fara legaturi afective cu trecutul. A doua este construita din „mitul trecutului si din visele legate de viitor". Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de natiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasa ariana sau realitatea tranzitorie ce urmeaza a fi inlocuita cu poporul sovietic.

In abordarea natiunii se recurge de cele mai multe ori la un sistem de referinta. Reperul analistilor occidentali il constituie statul, fara de care nu se poate vorbi de natiune. Translatata astfel in zona juridicului, ea este considerata „mit si inventie" sub aspectul unitatii culturale si al traditiei nationale. Cultura, originea si limba sunt factori secundari sau nu joaca absolut nici un rol. J.S. Mill echivaleaza natiunea cu guvernul propriu si apartenenta statala. In acest model national-statal se considera ca statele nationale moderne s-au constituit din „comunitatile politice, ca o comunitate de cetateni pe care suveranitatea i-a inglobat intr-o natiune". De cealalta parte, in modelul national-cultural (denumit si central sau est european) postulatul se fundamenteaza pe elemente culturale integrate intr-un sistem politic. Asa cum spunea L. Blaga, natiunea se defineste prin organic. Sistemul de referinta il reprezinta identitatea culturala si cultura nationala, cu ascendent asupra factorului politic. „Nu natiunea noastra a fost creata de un stat - afirma N. Iorga - ci statul nostru a fost creat de o natiune. La noi statul este o creatie a natiunii". Consistenta elementelor spirituale si culturale il determina pe D. Gusti sa considere natiunea o creatie voluntara, singura realitate care cuprinde umanitatea adevarata, pentru ca insumeaza toate eforturile creatoare ale indivizilor. Mergând pe aceeasi idee a manifestarilor individuale in cadrul organizatiilor, diferentiate la rândul lor de organizarile inglobante, L. Culda este de parere ca „natiunile nu pot fi decât organizari sociale ce incorporeaza alte organizari sociale si, odata constituite, le conditioneaza, se cere a fi acceptata si afirmatia: sunt imposibile interventiile pertinente in procese sociale, oricare ar fi acestea, daca se ignora natiunile, caracteristicile lor ca organizari sociale ce fiinteaza prin socio-organizarile care le intretin". Se pare ca produsul european numit natiune este pe cale de transformare in Europa. Miscarea catre entitatea europeana reprezinta incercarile care se fac pentru a se formula un raspuns pertinent la noile provocari. „Daca se va ajunge la o solutie intr-o zi, este putin probabil - spune Jean Baechler - ca aceasta se va intemeia pe o natiune europeana, deoarece clivajele nationale sunt mult prea profunde ... Cum o natiune nu se obtine prin decret, succesele au fost si sunt foarte variate in functie de conditiile de plecare". Dilema care se iveste in jurul identitatii europene este problema legitimitatii istorice a acesteia, precum si raportul cu identitatea nationala. Andrei Marga identifica drept un obstacol principal in articularea identitatii europene, identitatea culturala, proces care, tocmai de aceea, nu suporta utilizarea „constrângerilor" si „instrumentarea fortei ... in câmpurile actiunii comunicative, unde sunt adecvate strategii argumentative". Daca framântarile nationale pe câmpurile de lupta, de orice natura, au dat nastere identitatii nationale, in urma unui proces firesc, natiunea europeana si identitatea europeana vor fi rezultatele unui proiect conceput si aplicat cu meticulozitate. In abordarea conceptului de natiune s-a recurs la explorari de suprafata utilizându-se caracteristici comune unei organizari sociale. De exemplu, americanii sunt o natiune desi nu au o „comunitate de sânge", elvetienii sunt o natiune desi nu au o „comunitate de limba", evreii sunt o natiune desi nu au o „comunitate de viata economica", românii (englezii, francezii, germanii etc.) sunt o natiune desi nu au o „comunitate statala" (traiesc in diferite state). De aceea rezultatul unui asemenea proces poate fi pozitiv doar

in masura in care profunzimea explorarilor va pune in evidenta elemente comune, absolut necesare pentru formarea unei natiuni europene si de aici identitatii europene. Initiatorii miscarii paneuropene considerau ca, zona cea mai fertila este cea spirituala, cultura si educatia generala, idee valabila si impartasita de majoritatea teoreticienilor si astazi. „Natiunile sunt mari scoli - nu mari familii. Natiunile sunt comunitati spirituale, ce ating coeziunea prin profeti, conducatori, educatori si dascali. Ideile purtatoare ale unei natiuni patrund prin numeroase canale in constiinta maselor ... Astfel, natiunile sunt mari comunitati ale spiritului". Nu trebuie uitat insa ca obtinerea comunizarii spirituale, cerinta fundamentala pentru conturarea natiunii europene, este mijlocita de comunizarea economica, politica, institutionala. Demarajul constructiei europene incorporat in „Tratatul de la Roma" si realizarile obtinute au calitatea de a intari explicatiile favorabile acestei idei. Insa, „trebuie sa avem un interior si un exterior. Atât timp cât Europa traieste numai in afara, in materie, ea nu poate fi Europa, trebuie sa aiba un spirit, un interior … viitoarea civilizatie va fi facuta prin intermediul omului" (Christian de Bartillat). Mai concret, „a accepta normele europene inseamna a traduce in viata concluziile gândirii celor care apartin familiei tale largite". (A. Dutu) Comunizarea spirituala reclamata de presupusa natiune europeana, inseamna in cele din urma depasirea particularitatilor specifice entitatilor nationale si statale, nu insa ignorarea sau eliminarea acestora, si atingerea performantei de a gândi european. Ce inseamna acest lucru? A gândi european inseamna formarea unei mentalitati si practici europene materializata prin participarea constienta la imbogatirea mostenirii europene prin punerea in valoare tocmai a particularitatilor nationale amintite. Convingerile, valorile, metodele de raspuns impartasite de membrii viitoarei comunitati europene, constituite in „paradigma europeana", se doresc a fi diferite de cele nationale („paradigma nationala") prin „solidaritatea in conditiile unui destin comun, un sens superior al vietii percepute ca unica" (A. Marga). Existenta alternativelor in privinta apartenentei la viitoarea unitate europeana - poate fi subiectul unei intrebari legitime. Dar, in conditiile unui refuz general al izolarii, este imperativa asocierea la ideile propagate de „epicentrul" civilizatiei europene, indiferent unde este localizat astazi. A fost Constantinopolul si Istanbulul, apoi Paris, Viena si Berlin, acum este Occidentul. Intelegem prin civilizatie, ceea ce concis a exprimat A.Braudel, „elita umanitatii" si nu elaborarile tendentioase sau discriminatorii (vezi Huntington). Se pot intretine dezbateri numai in privinta cailor modalitatilor si mijloacelor utilizate pentru atingerea telului. Strategia este una singura, tacticile sunt mai multe.

1.4. NASTEREA SI EVOLUTIA IDEII DE EUROPA UNITA

Crizele profunde carora Europa a fost obligata sa le faca fata, au dat nastere ideii europene, au relansat-o si intretinut-o de atâtea ori pe parcursul secolelor.

Intr-o analiza a fenomenului constiintei europene, Iosif Constantin Dragan (in „Idealuri si destine") identifica unei stadii de evolutie corespunzatoare incercarilor de materializare. a) „stadiul biologic" – perioada popularii spatiului ce se va numi Europa, de catre grupul indo-european, caracterizat prin omogenitate biologica. b) „stadiul geografic" – corespunde perioadei „pax romana" in care Roma incearca refacerea statului european, bazat pe unitatea biologica si divizat intre timp in grupuri etnice. c) „stadiul spiritual" – caracterizat prin spiritualitatea latina.. d) „stadiul francez" – Revolutia Franceza, efect al actiunilor de universalizare a omului, reuseste sa dea valoare particularismelor europene, transformându-le in natiuni. e) „stadiul european" – marcat de tentativele de identificare a unui model politic apt sa gestioneze in mod corespunzator convietuirea natiunilor pe continent. Cele opt cruciade ale Europei crestine pentru recuperarea locurilor sfinte, impletite cu setea de putere a unor regi, l-au influentat pe florentinul Dante Alighieri (1265-1321) sa se gândeasca la o Putere suprema care sa arbitreze litigiile monarhilor europeni, pe baza respectarii „diversitatii de popoare si obiceiuri". Reprezinta ideea unificarii sub o monarhie unica, inspirata din spatiul roman (Da Monarchia, 1303). Pierre Dubois, contemporan cu Dante, autor al primului sistem de gândire internationalista, De recuperatione Terrae Sanctae (1305-1307) ii sugereaza regelui Filip cel Frumos al Frantei constituirea unei Republici crestine (Republique tres chretienne) cu un consiliu al suveranilor, abilitat sa adopte hotarâri de conciliere. Propusa federatie trebuia sa recupereze si pamânturile sfinte ocupate de musulmani. Dupa Razboiul de o suta de ani (1337-1450) purtat de Anglia impotriva Frantei, aceasta idee este preluata in 1464 de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care spera in crearea unei ligi a reprezentantilor suveranilor, Congregatio Concordiae. Conceput in principal pentru a stavili pericolul otoman (pozitie la care s-a alaturat si Matei Corvin), proiectul pornea de la principiile non-agresiunii si ajutorului mutual si lansa propunerea unui sistem politic european, compus din Adunare, Curte de justitie, Buget comun, armata comuna. Pe timpul si dupa Razboiul de 30 de ani (1618-1648) in care, religia este amestecata cu politica si incheiat cu Tratatul de la Westfalia (acesta marcheaza inceputul statului-natiune in Europa), devin tot mai frecvente planurile de federalizare. Emeric Cruce cuprinde in sistemul sau de organizare internationala, din lucrarea, „Le nouveau moyen d'etablir une paix generale et la liberté de comerce pour tout le monde" (1623) toate popoarele lumii, indiferent de credinta (inclusiv Turcia, Japonia). Adunarea Permanenta cu sediul la Viena, alcatuita din reprezentanti ai tuturor popoarelor urma sa solutioneze conflictele pe baza principiilor juridice. Sully, fost ministru al regelui Frantei, Henric al IV-lea, sub titlul „Marele proiect al lui Henric al IV-lea" in 1638 isi dezvolta conceptia sa despre o Europa alcatuita din 15 state independente (sase monarhii ereditare, sase monarhii elective si trei republici federale), condusa de 7 consilii, dintre care 6 cu competente si sedii regionale (Danzig, Nurnberg, Viena, Bologna, ....); cel de al saptelea, „Consiliul foarte crestin" sau „Consiliu al Europei" ar fi tratat probleme de interes comun si trebuia sa cuprinda delegati din toate statele participante la uniune. In sprijinul acestui consiliu se prevedea si o armata

comuna. Britanicul William Penn propune pentru prima data in „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei" (1693) o schema in care ideea unificarii este pusa pe o baza nonreligioasa. Propune o federatie pentru coloniile americane (realizata de altfel si in memoria caruia s-a dat numele Pennsylvaniei) si similar o federatie europeana. Sugereaza o guvernare a Europei printr-o Dieta compusa din reprezentantii statelor in care deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi iar Dieta ar fi dotata cu o forta armata. Abatele de Saint-Pierre in planul de pace perpetua, „Paix Perpetuelle" (1712), propune un Senat european cu puteri legislative si judiciare compus din 40 de membrii care sa se reuneasca la Haga. Este formulat pentru prima data principiul garantiei teritoriale (care va aparea ulterior in Pactul Societatii Natiunilor, art.10). Sunt consemnate drept conditii alianta suveranilor, respectarea deciziilor senatului si interventia colectiva impotriva statelor recalcitrante. Acest proiect este considerat de Th. Ruysseu in momentul publicarii, drept „un vis care nu va inceta sa staruie in constiinta umanitatii". Planul unificarii europene al cardinalului Alberoni (1735) incheie perioada proiectelor indreptate spre alungarea turcilor din Europa, iar dupa Razboiul de sapte ani (1756-1763), care marcheaza debutul partajului sferelor de influenta, majoritatea ideilor vor avea ca scop pacificarea europeana. Filosoful german Immanuel Kant avanseaza in „Zum ewigen Frieden" (Asupra pacii eterne, 1795), cu ocazia Tratatului de la Basel, urmatoarele propuneri: federalizarea statelor libere intr-un stat de natiuni, apt sa garanteze libertatea cetatenilor sai; democratizarea statelor membre prin aplicarea unei constitutii republicane; practicarea unei diplomatii deschise; dezarmarea si desfiintarea armatelor permanente; condamnarea oricarui amestec in treburile interne ale altor state. Influenta lucrarii asupra presedintelui Woodrow Wilson si in special asupra Programului in 14 puncte al acestuia va fi considerabila. Odata cu nasterea statelor-natiune, pe baza principiului nationalitatilor, se diversifica si ideile despre organizarea continentului european. Ducele de Saint-Simon vede Europa condusa de deputati alesi de corporatii (socialist-tehnocratia), Doamna de Stael crede intr-un spirit european, de transformare a Europei intr-un stat federativ sub o monarhie unica (planurile napoleoniene), iar socialistul francez Proudhon propune in 1863 o „confederatie de confederatii" compusa din federatii succesive (comune, provincii). De foarte multe ori ideea europeana coincide cu cea de securitate colectiva internationala. Relevante sunt cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o zi când bombele vor fi inlocuite ... de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi in Europa, ceea ce Adunarea legislativa este in Franta". In 1849, când prezideaza „Congresul prietenilor pacii", este primul care lanseaza celebra formula „Statele Unite ale Europei". In concluzie: pâna la primul razboi mondial istoria ideii europene este marcata de câteva momente importante: incercarile de constituire a „monarhiei universale" in spatiul european de catre Carol Quintul in secolul XVI; incercarile habsburgice de organizare a continentului sub deviza „Austriae est imperare orbi universa" (Ii este dat Austriei sa conduca lumea), prin cuceriri militare si inrudiri strategice cu alte case regale; aplicarea ideilor Revolutiei franceze de catre Napoleon pentru constituirea unei Europe politice si economice. Esecul napoleonian va da nasterea insa Directoratului european. De fapt, Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815) reprezinta reconstructia Europei

sub tutela celor Patru Mari, reuniti mai târziu in Cvadrupla Alianta „instrumentul de aparare a suveranilor legitimi". Infrângerea revolutiilor de la 1848 va insemna mentinerea ideii doar sub forma aspiratiilor scriitorilor, filosofilor si politicienilor (Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al III-lea). De remarcat insa actiunile germane din aceasta perioada pentru realizarea unei uniuni economice. Economistii germani F. List si Nibenius propun, in variante proprii, realizarea prin negocieri multilaterale a unei Comunitati economice in cadrul Confederatiei germanice. In martie 1833 are loc semnarea tratatului care instituia Uniunea navala germana cunoscuta sub numele de „Zolverein". A intrat in functiune la 1 ianuarie 1834 si a reunit cinci state: Prusia, Bavaria, Wurtenburg si cele doua Hesse. Ulterior se va extinde la 25 de state membre. Bismark va dota Uniunea vamala cu institutii, cu un Parlament, ceea ce va permite ca dupa realizarea Uniunii politice din 1871, Zolverein sa se dilueze in Germania unita. Inglobarea statelor germane in asa-numita „Comunitate economica germana" a jucat un rol determinant in formarea unitatii germane. Sfârsitul primului razboi mondial marcheaza iesirea Americii din izolationism si implicarea activa a presedintelui W. Wilson in materializarea ideii de unificare europeana, ca parte componenta a procesului de unificare a statelor lumii. Europa cunoaste acum doua conceptii despre viitoarea sa constructie: Prima are in vedere cooperarea fara depasirea suveranitatilor statale, iar cea de-a doua depasirea acestei suveranitati printr-un proces de integrare. Pe linia celei de a doua conceptii, federalista, contele Richard Graf Coudenhove Kalergi publica la Viena, dupa Tratatul de la Saint-Germain, manifestul „Paneuropa", in care arata ca „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire". El crede ca „declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: Europa depinde de europeni! ... Drumul spre o innoire a eticii europene duce la hiperetica – drumul spre innoirea politicii europene duce la pan – Europa. Hiperetica vrea sa recladeasca etica ce s-a prabusit in spiritul lui Confucius si Socrate, Goethe si Nietzsche, fara ipoteci dogmatice, pe fundamentele vesnice ale frumusetii. Miscarea paneuropeana vrea sa implineasca testamentul politic al lui Kant, Napoleon si Mazini si sa puna in locul Europei destramate o Europa libera si federativa. Aceasta pace europeana durabila trebuie sa creeze cadrul pentru o noua inflorire a culturii europene". Sub patronajul contelui, urmare a unui Congres tinut la Viena in 1926, apare miscarea Uniunea Pan-europeana. Danezul Heerfordt, in eseul „Europa Comunius" publicat in 1924, critica slabiciunea Societatii Natiunilor privind interzicerea recurgerii la razboi si lanseaza ideea infaptuirii unui stat federal european prin alcatuirea unui sistem institutional „Europe comunius": o adunare parlamentara, un directorat de sefi de state cu drept de veto, un minister federal raspunzator in fata adunarii, un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie inainte de realizarea unei uniuni vamale. Alfred Nossia (1924) prezinta proiectul unei „Noi Europe" care sa faca fata concurentei americane si expansiunii sovietice, iar Gaston Rion (1926), autorul cartii „Europe, una patrie" propune o Uniune economica si vamala. Edouard Herriot (1930) considera necesara realizarea unei intelegeri europene in cadrul Societatii Natiunilor, cu propriul secretariat permanent si propriile conferinte. Aristide Briand (1929-1930) raliindu-se notiunii de federalism, propune intr-un discurs

tinut pe 7 septembrie 1929, in fata celei de-a 10-a sesiuni a Adunarii Societatii Natiunilor o legatura federala intre popoarele europene. „Cred ca intre popoarele care sunt grupate geografic, asa cum sunt popoarele Europei, trebuie sa existe un liant federal". Dar, precizeaza el, „nu va trebui sa atinga suveranitatea nici uneia dintre natiunile care ar putea face parte din aceasta asociatie". Memorandumul care urmeaza este respins insa de Marea Britanie si privit cu prudenta de celelalte state, fiind interpretat sub forma unui nou raport de dominare (este vorba de memorandumul privind „Uniunea Federala Europeana", redactat de Alexis Leger si prezentat Adunarii Societatii Natiunilor pe 1 mai 1930). Toate aceste planuri se vor lovi insa de opozitia nationalistilor si comunistilor, asa cum avea sa constate contele Kalergi: „al doilea razboi mondial a fost, in fond, nu un razboi intre natiunile europene, ci infruntarea intre trei ideologii, al caror tel era o Europa unita. Un razboi intre Hitler, Stalin si Churchill. Hitler voia o Europa unita sub conducerea celui de-al III-lea Reich; Stalin voia o mare Europa comunista; Churchill preluase programul paneuropean al unei Europe libere si unite". In ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, grupurile de rezistente isi pun problema ordinii postbelice, din perspectiva unitatii europene: miscarea „Lupta" in Franta, grupul „Partidul de actiune" in Italia. Intr-un proiect de declaratie, acestea vor constata, la Geneva in 1944, ca „in intervalul unei singure generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, intâi de toate, au avut ca origine existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei Uniuni federale intre popoarele europene".

1.5. INTEGRARE SAU UNIFICARE

In anii '50 a aparut notiunea de „comunitate", in sensul de entitate a celor sase tari fondatoare (Anglia, ….) care pentru unii continea elemente de integrare, iar pentru altii avea un sens functional. Mai târziu s-a ajuns la un consens, cum ca formarea „Comunitatii" este de fapt un proces care se numeste integrare. Dupa 1990, Andrei Marga utilizeaza notiunea de unificare prezentând diferentele terminologice si aducând argumente in favoarea folosirii acestuia. Integrarea reprezinta „varianta moderata" pe când unificarea este „perspectiva radicala". Termenul de integrare presupune includerea unui element strain intr-un ansamblu sau formarea unui ansamblu din elemente eterogene; reunirea intr-un tot coerent a unor elemente diverse, in scopul realizarii unitatii. Multitudinea intrebuintarilor in filosofie, psihologie, economie, politica matematica, au dat termenului o mare flexibilitate. In limbajul economic, de exemplu, acest termen se foloseste, in general, pentru a sublinia cresterea interdependentelor dintre economiile nationale in dezbaterile privind cooperarea economica multilaterala regionala sau subregionala. Problematica integrarii economice a evoluat in perioada postbelica sub forma teoriei uniunilor vamale si zonelor de liber schimb, piata comuna, uniune economica si monetara. Dupa M. Bye, integrarea economica se defineste prin „a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie. ... Aceasta integrare ar urma sa fie condusa de o autoritate sau de un ansamblu de autoritati

si presupune politici comunitare ... precum si o planificare comunitara". Pentru B. Balassa, integrarea „ca proces, cuprinde diverse masuri pentru abolirea discriminarilor intre unitati economice nationale, iar ca situatie de fapt semnifica absenta discriminarilor dintre economiile nationale". J. Timbergen concepe integrarea ca fiind „o centralizare optimala a politicii economice". De asemenea fenomenul de integrare, este analizat nu numai ca proces al cresterii interdependentelor componentelor sistemului economic national, ci si sub raportul constituirii unui ansamblu de relatii specifice intre state.. Se foloseste. in anumite domenii distincte – politic, militar, economic – pentru a caracteriza apropierea statelor, in conditiile in care acestea au convenit sa urmeze impreuna obiective determinate. F. Perroux introduce in analiza elemente ca „unitati motrice", „efecte de antrenare", considerând integrarea ca fiind „o combinatie de unitati motrice si de medii apropiate". Aceasta ar avea efecte, pozitive sau negative, prin natura actiunilor la care este supus mediul prin unitatile motrice, adevaratele forte ale integrarii. Dupa el, problema fundamentala este: „ce se integreaza, in beneficiul cui se opereaza integrarea"? Teoreticienii occidentali prezinta mai multe modalitati de integrare, dupa nivelul de intensitate. In primul rând ar fi aranjamentul pe baza „celui mai mic numitor comun", in cadrul caruia actiunea nu depaseste nivelul celor mai reduse concesii pe care vrea sa le faca unul dintre parteneri. Al doilea ar fi aranjamentul de „impartire a diferendului", in care partile ramân egale si autonome, dar admit interventia unei autoritati terte. Ultimul, aranjamentul la nivelul „interesului comun cel mai inalt", in care partile cad de acord sa redefineasca conflictul la nivel superior. Andrei Marga introduce termenul de „unificare europeana", spunând ca cel de „integrare europeana acopera mai bine ceea ce s-a petrecut pâna acum in Europa Occidentala: o cuplare a economiilor si institutiilor, de la cele juridice, trecând prin cele educationale, la cele culturale, in asa fel incât Comunitatea Europeana sa functioneze sub cât mai multe aspecte ca un intreg. Aici termenul integrare are o semnificatie apropiata de cea din limbajul curent, prin el intelegându-se stabilirea unei interdependente crescânde intre tarile comunitare, incât, treptat, ele sa devina parti ale unui intreg". Studiile europene avanseaza doua teorii in privinta integrarii. Integrarea formala este inteleasa sub aspectul schimbarii reglementarilor pentru realizarea compatibilitatii intre parteneri si asigurarea unei depline functionalitati a comunitatii. Cea de a doua, integrarea informala, are in vizor obtinerea unei dinamici constructive a relatiilor si sistemelor de comunicatie. Argumentele autorului sus mentionat, aduse in favoarea notiunii de unificare europeana se refera in primul rând la scopul politic al procesului european, conform art.2 al Tratatului de la Roma, care subordoneaza integrarea sectoriala: intr-o modalitate prin care „comunitatea are drept misiune, prin instituirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga Comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai strânse intre statele pe care le reuneste". Al doilea argument adus este insuficienta potentialitate fata de prevederile Acordului de la Maastricht, destinate sa consolideze U.E., chiar daca pentru perioada Comunitatii Europene termenul era satisfacator. Al

treilea argument are ca subiect perspectiva indepartata a scopului final si posibilitatea evaluarii periodice a procesului, corespunzator etapelor parcurse.

1.6. ROMÂNII SI EUROPENISMUL

Asezati intr-un spatiu de interferente politice, comerciale, culturale si strategice, românii au fost dintotdeauna purtatorii unei constiinte europene; argumentele sunt originea etnica, istoria, cultura, viata spirituala. Prin urmare, afirmarea necesitatii integrarii europene, imediate, este mai mult decât falsa. Poate fi acceptata doar in versiunea alinierii la standardele occidentale, pentru anularea handicapului incontestabil, in multe domenii, datorat regimului dictatorial din perioada postbelica. Inca de la afirmarea politica, in sec.XIV, Principatele române sunt scena unor confruntari puternice politice si confesionale. Ele vor sprijini vechile patriarhii – Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol – cauta sprijin la Roma, crestinismul creând certitudinea apartenentei la o comunitate universala, ca forma superioara de civilizatie. Constituite in adevarate bastioane ale crestinatatii, Principatele române vor fi cuprinse in planurile de cruciade, iar principii români sunt considerati de puterile europene „atleti ai lui Hristos" (Mircea cel Batrân, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul). Sub semnul crucii, elitele politice ale neamului si-au asumat in mai multe rânduri misiuni crestine in numele Europei. In „Respublica letteraria" umanistii români (Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) sunt atrasi de problemele politice si implicati in derularea „afacerilor europene". Acestia se orienteaza spre directia in care are loc „translatio studiorum". De exemplu, Italia pentru Miron Costin este „scaunul si cuibul a toata dascalia si invatatura, cum era intr-o vreme la greci Athena, acum Padova la Italia, si de alte iscusite si trufase mestesuguri"26. Latinitatea românilor este evidentiata in aceeasi masura cu apartenenta la crestinatate. Atât stolnicul Cantacuzino, cât si Dimitrie Cantemir regreta ca imparatul (Carol cel Mare) nu s-a implicat in partile sud-est europene: „de ar mai fi trait el, spune stolnicul „... ar fi scos toata crestinatatea de sub jugul si robia pagânatatii turcesti". Grigore Râmniceanu face prima referire la ideea de Europa, in prefata la „Triodul" din 1798 (aici prelucreaza articolul cavalerului de Jaucourt din Enciclopedia lui Diderot). Numind Europa „podoaba lumii", el se intreaba „pentru ce pricina, acele insusiri firesti ce dau geografii la Europa nu fac si la noi pre toate acele savârsiri câte fac la alti europeni". Societatea româneasca a sec. XIX face un nou pas spre europenizare prin efectele reformismului austriac, jozefinist, asupra mediului de viata al taranilor transilvaneni si bucovineni si prin reorientarea gândirii politice, in directia puterilor crestine europene, fapt care duce la declansarea unor aprige dispute intre adeptii modelului comunitar si respectiv asociationist. Ideea de libertate specifica modelului asociationist este promovata in special de Scoala ardeleana. In timp ce Titu Maiorescu condamna tentatia de a imita modelul politic european, Pompiliu Eliade considera modernizarea rapida a societatii românesti, inlocuirea vechiului regim, „cu un cler abuziv" si „o boierime

slugarnica", ca singura salvare din ceea ce el numeste „ignoranta si iresponsabilitate". Când analizeaza pozitia culturii in contextul european, Alexandru Dutu propune urmatoarea delimitare a curentelor manifestate in gândirea româneasca: – „curentul laic, de inspiratie mai mult franceza", amintindu-i aici pe Eugen Lovinescu, Garabet Ibraileanu si pe o pozitie mai radicala Emil Cioran, care catalogau drept reactionare institutiile trecutului si sustineau ralierea cu Occidentul, prin imitatie.. – „o imbinare a traditiei ortodoxe cu nationalismul", distingându-i pe Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu si la extrema pe Nichifor Crainic. In aceasta idee, N. Iorga considera necesara pastrarea si promovarea traditiei in cadrele ideologiei nationaliste, luând ca exemplu America. C. Radulescu-Motru sustine „ adeziunea la ideile contemporane de pe continent" dar si reconstituirea traditiei, P.P. Panaitescu reaminteste „legaturile vechi cu lumea slava" iar Gh. Bratianu cere „deschiderea spre centrul clasic al continentului prin Marea Neagra". – combinarea traditiei ortodoxe cu idei europene occidentale, formula in care se incadreaza Lucian Blaga (prin acea „matrice stilistica" nascuta din „spiritul popoarelor"), N. Titulescu si Grigore Gafencu. In esenta, dezbaterile se axeaza pe analiza celor doua modele: comunitar si asociationist. Modelului comunitar traditional specific de altfel acestei zone a Europei si sprijinit de ideea ca etnicul este baza vietii spirituale, ii este opus modelul asociationist construit pe ideea de libertate politica. Aici, in sud-estul continentului „constructia politica intemeiata pe etnic", ideea de natiune va moderniza continutul modelului comunitar, pentru ca mai apoi sa adapteze modelul asociationist la lupta de eliberare nationala si sa dea nastere „statului national balcanic". Diferentierea intre cele doua modele este data de pozitia in ecuatie a elementelor etnic - natiune - stat national - societate civila (aceasta este specifica modelului comunitar), si de functionarea raportului traditie / modernizare. Vasile Pârvan declara: „ridicarea poporului nostru la nivelul culturii europene, pe baze nationale ... e o idee sfânta pentru care au luptat fara sa aiba intotdeauna clara constiinta ei, stramosii nostrii ... Sovairea ... in aceasta privinta e o crima". La rândul lui, C. Radulescu Motru, in Ideea europeana, sustinea necesitatea corelarii culturii nationale cu „ceea ce numim cultura europeana", mai exact cu o „credinta in progres". Românii trebuiau sa se sincronizeze cu Occidentul, purtatorul stindardului progresului si protectorul lor natural fata de amenintarile anexioniste. Indeosebi dupa razboaiele napoleoniene din 1799-1814 „Europa popoarelor" ridicata impotriva „Europei dinastiilor", este privita de poporul nostru ca o sansa unica de salvgardare a existentei sale nationale. Napoleon este primul occidental alarmat de expansionismul rus si care i-a inclus pe români in proiectele sale antirusesti, rezultat a unei corecte evaluari strategice a Europei centrale. A conceput in acest sens, proiectul unei Confederatii a Dunarii, formata din Valahia, Moldova, Serbia si Bulgaria sau, ca alternativa, anexarea celor doua Principate romnânesti la Imperiul Habsburgic. Proiectele napoleoniene si traseele urmate de armatele otomane, au constituit surse de inspiratie pentru rusi si rusofili, când au planuit formarea unor state federative eterogene, cu scop ofensiv, ariergarzi ale imperialismului rus. Renegatul boier Nicolae Roznoveanu, in Memoriul trimis in 1826, Cancelariei din Sankt-Petersburg, propune un asemenea stat,

invecinat cu Rusia si Peninsula Italica, ca o poarta deschisa spre Apus si pentru a incercui Austria. Promovarea si dezvoltarea ideilor Revolutiei Franceze, vor crea imaginea unui continent in care frontierele confesionale si imperiale pot fi inlocuite cu frontierele spatiilor nationale. Artizanul acestei imagini este Giusepe Mazzini, care la 15 aprilie 1834 intemeiaza organizatia secreta „Tânara Europa" pentru a facilita exportul de revolutie. Construita ca o miscare paneuropeana, Revolutia din 1848 a fost receptata in societatea româneasca drept ocazia, dupa cum aprecia N. Balcescu, de a inlatura jugul tiraniilor feudala si absolutista. Puternica manifestare a constiintei nationale dar si resentimentele, il vor determina pe Mazzini sa fondeze in iunie 1850, la Londra, Comitetul Central Democratic European, din care a facut parte si Dimitrie Bratianu, care a semnat actul de adeziune la sectia rasariteana, numita Comitetul Revolutionar al Europei Rasaritene, in ziua de 11 septembrie 1851. Din Transilvania se va auzi insa avertismentul lui Simion Barnutiu, adresat lui Mazzini: „numai dupa ce va fi constituita si organizata natiunea româna, pe temeiul libertatii egale, atunci sa se faca federatiune cu ungurii pentru aparare comuna, cum face o natiune libera cu o alta natiune libera". Aceasta conditionare il va determina pe initiator sa afirme, de acum cu tarie, ca „pentru ca un sclav sa fie egal in drepturi cu stapânul trebuie sa aiba aceleasi drepturi ca el". Mazzini isi daduse acordul pentru realizarea unei Confederatii Danubiene fundamentate pe principiul lui Barnutiu inca din iunie 1851. Concomitent cu proiectul mazzinian, Napoleon al III-lea a fondat „Alianta gintei latine", existenta si in 1882 si in 1923, când a fost preluata de Mussolini. Nucleul revolutionarului Mazzini il va cuprinde si pe Ion Eliade Radulescu, iar din 1864 pe Eugeniu Coroda. In contrapondere la planurile tariste catolice si bonapartiste, „Congresul International al Pacii" din 9-11 septembrie 1867 va lansa proiectul lui Mazzini de constituire a Statelor Unite ale Europei. Intrebarea adresata congresului a fost: „conditia esentiala a unei paci perpetue intre natiuni nu este, pentru fiecare popor in parte, decât libertatea si, in relatiile dintre popoare, stabilirea unei confederatii democratice libere, constituind Statele Unite ale Europei?" Mijloacele prin care se preconiza realizarea confederatiei, au fost considerate oportune: „reintoarcerea la marile principii ale Revolutiei ... reunificarea tuturor libertatilor individuale si politice; apelul la toate energiile morale; desteptarea constiintei; difuziunea instructiei publice; distrugerea prejudecatilor de rasa, de nationalitate, de secte, de spirit umanitar; abolirea armatelor permanente; armonia intre politica si morala". Spre sfârsit, s-a decis ca „in momentul istoric când vom pune piatra de temelie a Confederatiei Europene, coloana vertebrala a lucrarii noastre sa fie concordia franco-germana". Harta Noii Europe gândita de Mazzini in 1843 arata astfel: Peninsula Iberica, Franta, Confederatia Tarilor de Jos si Belgia, Statele Britanice, Scandinavia (cuprinzând Suedia, Norvegia si Danemarca), Confederatia germana, Confederatia Alpilor (formata din Elvetia, Savoia si Tirolul german), Italia, Grecia (cu insulele arhipelagului, Epirul, Macedonia, Rumelia si Constantinopolul), Iliria (sau Iugoslavia), Confederatia româna (pod intre slavi si latini), Confederatia formata din Boemia, Moravia si popoarele slovace din Ungaria, Polonia (cu granitele dinainte de 1772) si Rusia. Pentru aceasta trebuia creata „o constiinta de apartenenta la Europa" si conceput „un model european" care sa uniformizeze mentalitatea societatii civile. Prin fondarea „Societatii de emancipare

balcanica" va milita pentru o confederatie sud-dunareana care urma sa se extinda spre nord, pentru a cuprinde si celelalte state de „civilizatie bizantina". Pe baza acestui model proiecta de fapt o confederatie latina si alta protestanta (germanica) utilizând sistemul republican, fiind singurul care confera „egalitate intre state si posibilitatea conducerii lor absolute de catre noi". In ziua de 6 noiembrie 1866 Mazzini lanseaza „manifestul Aliantei republicane universale". Teoriile acestuia vor fi preluate de Albert Pike, care le va impleti cu principiile filosofului Paracelsus. In acelasi timp va avea in vedere elemente ale doctrinelor politice enuntate de Alexis de Tocqueville si Marx. El echivaleaza cele trei faze ale construirii sistemului cu „trei razboaie universale": primul pentru distrugerea imperiilor europene si a celui chinez si experimentarea doctrinelor antagoniste; al doilea trebuia sa puna bazele confederatiilor continentale si sa accentueze progresul tehnic; ultimul, urma sa proclame triumful pacii si bunastarii sociale. Emanuel Badescu apreciaza ca probabil Aurel C. Popovici s-a inspirat din teoria lui Pike când si-a imaginat federalizarea Imperiului Austro-Ungar, prezentata de altfel arhiducelui Franz Ferdinand drept singura solutie de salvare a Coroanei Habsburgice. Arhiducele marturisea: „voi face din Ungaria patru fragmente, din Boemia doua si din celelalte tari atâtea cât vor fi necesare. Fiecare fragment, inzestrat cu autonomie marginita in gestiunea afacerilor interne, va trebui, in ceea ce priveste lucrurile externe si armata, ca si administratia centrala, sa se supuna unui guvern general". Spera sa fie atrasi si românii de peste munti si sârbii, care sa-si realizeze uniunea nationala in cadrul Statelor Unite ale Austriei Mari. Calea deschisa de revolutia paneuropeana si generatia pasoptista a facilitat evolutia societatii românesti pe drumul progresului la sfârsitul sec.XIX. Sunt de subliniat aici principalele reforme interne si consistenta europeana a actiunilor de politica externa a României care au servit interesele nationale. Aportul românesc la implinirea idealurilor supreme si materializarea principiilor „Europei Natiunilor" se traduce prin Unirea din 1859, Independenta din 1877-1878 si România Mare din 1918. Activitatea diplomatica a lui Nicolae Titulescu in directia consolidarii pacii si securitatii internationale, in cadrul Ligii Natiunilor va da noi dimensiuni misiunii europene a românilor in perioada interbelica. Sfârsitul primului razboi mondial marcheaza sfarâmarea imperiilor German si Habsburgic, dinastiei Romanovilor si oligarhiei ruse, expansiunea ideologiilor extremiste, comunismul, fascismul si nazismul. Forma federativa de organizare a continentului ramâne insa ideea cea mai impartasita. Alexandru Vaida-Voevod va combate in aceasta perioada intentiile de infiintare a Confederatiei Dunarene, cu centrul in Ungaria. Astfel se va forma „prima federatie inter-statala si inter-nationala europeana", Mica Intelegere, o asociatie federativa constituita pe principiile lui Simion Barnutiu intre Cehoslovacia, Regatul Român si Regatul sârbilor, croatilor si slavilor (initial se dorise si cuprinderea Poloniei si Greciei), care va functiona pâna in 1938. Confederatii de tip zonal au fost proiectate si de Moscova, „Uniunea Sovietica a Republicilor Socialiste din Balcani". „Proiectele moscovite erau generate de ideea ca România nu este intemeiata pe principiul national; ele urmareau asadar nu cooptarea României intr-o federatie, ci federalizarea ei in cadrul unei federatii".

Fata de toate acestea, concluzia generala este ca intre noi si popoarele continentului nu pot fi evidentiate frontiere de civilizatie si obiceiuri, de mentalitate si traire. Mihail Eminescu spunea ca (iunie 1878) „chestiunea româna e o chestiune europeana si daca puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii, acesta este rezultatul faptelor istorice".

II. STRUCTURI EUROPENE SI EUROATLANTICE –UE, NATO, OSCE.

2..1. Demarajul constructiei europene dupa al doilea razboi mondial

La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, ideea europeana nu era noua.Inca din octombrie 1942, intr-un memorandum adresat ministrului sau, Anthony Eden, Winston Churchill lanseaza formula de "Statele Unite ale Europei", idee care se inscria in noua ordine mondiala, reflectata in Carta Atlanticului din 1941, document ce cuprinde strategia comuna pentru organizarea lumii dupa razboi. Dupa ce la 5 martie 1946, la Fulton in SUA, denunta amenintarea sovietica, omul de stat britanic, revine asupra temei, pe 19 septembrie 1946, intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Zurich, motivat de dorinta "de a reconstitui familia europeana si de a-i asigura o structura care sa-i permita sa traiasca si sa se dezvolte in pace, suveranitate si libertate". Afirma cu deplina convingere ca: "trebuie sa cream ceva de felul Statelor Unite ale Europei…Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la inceput nu toate statele Europei vor sa intre in Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor… In realizarea acestei sarcini urgente, Franta si Germania trebuie sa preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al natiunilor, puternica America si eu sper, Rusia sovietica, …ar putea fi prietenii si sustinatorii noii Europe si cei ce se pronunta pentru dreptul ei la viata si stralucire ". Aceasta provocare vine pe un teren favorabil, intemeindu-se pe experienta americana si pe convingerea ca razboaiele europene avusesera cauze preponderent economice. De fapt, in acest moment gândirea europeana federalista este alimentata de miscarea paneuropeana a contelui Kalergi si de programul politic pentru federatia europeana, semnat de Ernesto Colorni, Ernesto Rossi si Altiero Spinelli (ulterior deputat in Parlamentul European) in1941, "Manifestul de la Ventotene "(cunoscut si sub numele de "Pentru o Europa libera si unita)". Manifestul facea o "analiza …asupra pervertirii politice si economice la care conducea nationalismul" si recurgea la o prezentare "rationala a alternativei federale ."Se considera ca "problema care trebuie rezolvata mai intâi…este aceea a abolirii definitive a diviziunii Europei in state nationale suverane". Numarul din 17 februarie 1943 al revistei "Resistance" scria: "de doua secole exista o dilema : sau o Europa prusaca (a la prussienne), sau o comunitate europeana compusa din popoare libere, egale …".1

In aceasta perioada statele Europei apusene se gaseau intr-o dezordine social-politica si economica: intoleranta ideologica si necesitatea reluarii practicii democratice; competitii politice interne; inflatie generalizata; sistem monetar inexistent; somaj, saracie si foame. Prin urmare Franta constientizeaza ca modernizarea si industrializarea este posibila numai prin asociere cu alte tari, de aceea va alege "modernizare si dependenta" in locul "independentei si declinului".. Marea Britanie accepta "o limitare voluntara a independentei in cadrul unei asocieri europene" in scopul recâstigarii unei pozitii importante in structura postbelica a lumii. Italia percepe ca nu se poate reconstrui fara a recurge la asociere. Alternativa, pentru fiecare in parte si pentru toti la un loc, a fost asocierea prin acorduri, deci stabilitate si progres, sau acceptarea confruntarilor cu efectele corespunzatoare. Politicile au fost directionate spre prima optiune, ducând la crearea "nucleului Europei". Cele doua superputeri, SUA si URSS, isi imparteau militar si ideologic continentul. Sovieticii acaparau fara jena "teritoriile eliberate " de armata rosie si impuneau acolo ideologia lor. SUA, apreciind "problema germana" ca fiind o problema cruciala, isi va orienta telurile si va gândi structura Europei pe directia sprijinirii europenilor pentru lichidarea diviziunii; crearii si consolidarii Europei unite, precum si promovarea unei aliante atlantice pentru a contracara expansiunea sovietica. Bipolarismul va domina de acum relatiile europene. Acestea sunt conditiile in care revirimentul Europei Occidentale depinde de inceperea unei noi constructii, a unui nou proces politic. "Europe must federate or perish" (Europa trebuie sa se federalizeze sau sa piara) va constata primul ministru britanic Attlee, succesorul lui W.Churchill. Demarajul constructiei europene se va produce la 15 ani de la prezentarea proiectului de catre A.Briand in Societatea Natiunilor, in 1929. Realizarea primei structuri subregionale, Benelux-ul, isi are originea in proiectul de Uniune economica, incheiat la Londra intre guvernele din exil al Belgiei, Olandei si Luxemburg si care va deveni operational in octombrie 1947. De fapt, anul 1947 este anul in care intentiile americane vor capata concretete, odata cu lansarea "Planului Marshall", prin care se acorda ajutor Europei, in cazul in care statele europene vor coopera intre ele, si a "Doctrinei Truman", in care SUA isi exprima disponibilitatea de a oferi asistenta si suport tuturor celor amenintati de agresiunile comuniste. Sunt elemente ale modelului geopolitic de raspuns ale factorilor de decizie de la Casa Alba, la provocarile sovietice.

2.1.1. PLANUL MARSHALL

Pe 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea Harward, secretarul de stat american, generalul Marshall declara "razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa" pentru ca, spune el, "reconstructia structurii economice … va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decât am prevazut noi". Scopul acestui program, numit oficial "European Recovery Program" (ERP), era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si

sociale in care sa poata sa existe institutii libere". Conditia formulata insa, pentru aplicarea lui este "sa se realizeze un acord de catre toate tarile Europei asupra nevoilor lor actuale si asupra a ceea ce aceste tari … vor face ele insele pentru a eficientiza toate masurile pe care acest guvern ar putea sa le ia. Nu ar fi nici bine, nici util ca guvernul SUA sa stabileasca el insusi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este problema europenilor.". Rolul SUA se va rezuma la acordarea "unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european si sa ajute apoi la aplicarea cestuia in masura in care va fi posibil sa o faca". La sfârsitul Conferintei franco- anglo-rusa de la Paris, pe 2 iulie, aliatii vor refuza participarea la program, iar Molotov va declara: "statele isi pierd autonomia lor economica si independenta nationala in profitul unor mari puteri" 2. Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desfasoara la Paris o "Conferinta de Cooperare Economica Europeana". Problemele asupra carora s-a obtinut acordul comun, in privinta rezolvarii imediate, au fost: un mare efort de productie; obtinerea si mentinerea stabilitatii financiare interne; dezvoltarea cooperarii economice intre statele asociate; solutionarea penuriei de dolari. La 16 aprilie 1948, se constituie Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei si teritoriul Triest. Ulterior vor mai fi admise RFG in 1955 si Spania in 1959. Tot acum este stabilit "Programul Global de Reconstructie a Europei", care viza: promovarea productiei industriale si agricole, obtinerea si mentinerea stabilitatii monetare si bugetare; cresterea schimburilor internationale intre tarile participante, in particular pe seama reducerii barierelor comerciale. In aceste conditii, planul Marshall va fi administrat de doua institutii: ECA (Economic Cooperation Administration) de partea americana si OECE de partea europeana. Organizatia va contribui la: repartitia ajutorului american; coordonarea politicilor economice nationale; crearea unui sistem multilateral de plati (in 1950 este creata Uniunea Europeana de Plati); liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative. Intre august 1948 si ianuarie 1952 suma neta a creditelor bugetare s-a ridicat la 12817 milioane dolari (85% sub forma de materiale sau produse si 15% imprumuturi). Din aceasta suma au beneficiat Marea Britanie-24,9%, Franta-29,9%, Germania-10,3%, Olanda-7,7%, Grecia-5,5%, Austria-5,3%, … S-a transferat astfel in Europa peste 1%din PIB-ul american , adica 3,5% din PIB-ul european (fara ajutorul militar). Programul de ajutor american, a avut ca efecte (dupa Rene Girault): stoparea extinderii comunismului in Occident; realizarea coeziunii Europei de Vest; demonstrarea ca SUA sunt gata sa promoveze o politica economica coerenta, pentru refacerea Europei. A fost "arma economica" care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a permis depasirea nivelului mediu de dezvoltare de dinainte de razboi, in 1949, si a creat conditiile consolidarii structurilor economice si a politicilor liberale3

.

2.1.2. UNIUNEA OCCIDENTALA

Parca pentru a contrazice istoria, ministrii afacerilor externe francez si britanic, G. Bidault si E. Benin, semneaza pe 4 martie 1947, Tratatul de alianta si asistenta mutuala la Dunkerque, impotriva unei posibile agresiuni germane in viitor. Refuzul sovietic, de a participa la Planul Marshall, descopera un nou dusman virtual. Semnatarele Tratatului de la Dunkerque invita statele Benelux-lui sa participe la un sistem de garantie mutuala. Pe 17 martie 1948 se semneaza la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale (UO), care presupune angajarea la asistenta impotriva oricarei agresiuni. Sunt stabilite prin tratat relatii militare, politice, economice si culturale. La Fountainbleau este instalat inca din timp de pace un stat major interaliat, si sunt constituite forte militate comune, gata de a fi plasate in caz de razboi, sub comanda maresalului Montgomery. Generalul Beaufre scrie in eseul "NATO si Europa": "aceasta polisinodie … nu corespundea micii organizatii pe care noi o constituisem in acea vreme cu aproximativ 20 de ofiteri pentru fiecare comandament … nu dispuneam la inceputul unui conflict decât de vreo 10 divizii stationate in Germania … in raport cu cele 22 de divizii sovietice din Europa Centrala". Dupa semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, UO pierde din continut, structurile militare fiind asimilate de alianta. La 14 decembrie 1960, OECE se transforma in Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica, care, cuprinzând si Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelanda si SUA, se va transforma intr-o comunitate a statelor industrializate. Obiectivul statelor membre este de a realiza "expansiunea considerata posibila, a economiei si ridicarea nivelului de viata in tarile membre, pentru a contribui la dezvoltarea comertului mondial pe o baza nediscriminatorie si multilaterala" 4.

2.1.3. CONSILIUL EUROPEI

La câteva luni de la Zurich, unde a lansat chemarea "Ridica-te , Europa!", W. Churchill infiinteaza in Marea Britanie "United Europe Moment" (Miscarea pentru Europa Unita). In Franta, Raul Dantry creeaza "Consiliul Francez pentru Unitatea Europei". Henri Brugmans prezideaza in decembrie 1946 "Uniunea Europeana a Federalistilor", Coudenhow-Kalergi reconstituie "Uniunea Paneuropeana". La inceputul anului 1947 se contureaza "Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei". Daca aceste grupari exprimau curente politice, cele precum "Liga Europeana de Cooperare Economica" (LECE) creata de belgianul Paul von Zeeland exprimau interese de afaceri. Unificarea miscarilor europene, are loc in decembrie 1947, sub denumirea de "Comitetul International de Coordonare pentru o Europa Unita" prezidat de ministrul britanic Duncan Sandys. Sarcina acestuia era de a pregati un Congres la Haga, in perioada 7-10 mai 1948. Rezolutia politica finala a Congresului Europei care cerea constituirea unei "Adunari Parlamentare Europene" transmite un semnal: "a venit ora pentru natiunile Europei sa transfere unele din drepturile lor de suveranitate, in vederea coordonarii si dezvoltarii resurselor lor". Tot acum, sunt lansate primele idei cu privire la

institutii comune, piata comuna, carta drepturilor omului, curte internationala de justitie. Statele membre ale UO vor alcatui un "Comitet Permanent pentru Studiul si Dezvoltarea Federatiei Europene", pentru a materializa continutul rezolutiei Congresului. Apar insa divergente intre reprezentantii celor 5 state. Britanicii doreau aplicarea metodei interguvernamentale, adica, o stricta dependenta de guvernele nationale. Ideea franco-belgiana sustinea aplicarea metodei supranationale, conform careia institutia sa aiba caracter parlamentar si sa i se acorde competente extinse. Compromisul la care ajung negociatorii este tratatul semnat la 5 mai 1949, la Londra, de cele 5 state ale UO, la care se alatura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia si care statueaza Consiliul Europei. Pentru structura Consiliul Europei (a nu se confunda cu Consiliul European, creat la 10 decembrie 1946 la Paris, ca structura superioara de conducere a UE) sunt stabilite doua institutii:

• Adunarea Parlamentara Consultativa, care reflecta, dimensiunea federalista, pur consultativa si compusa din reprezentantii fiecarei tari membre, alesi de catre parlament;

• Comitetul de Ministri (ai Afacerilor Externe), organ de decizie, compus din reprezentatii guvernelor.

Obiectivul CE "este de realiza o uniune mai strânsa intre membrii sai, in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului lor economic si social". Competenta recunoscuta CE se manifesta in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic. Art. 1, al. "d." exclude explicit "chestiunile relative la apararea nationala". Totusi, Adunarea isi rezerva dreptul de a dezbate aspectele politice ale problemelor militare, abtinându-se de la cele de natura tehnica. Mijloacele de care dispune CE sunt, conform art. 1, al. "b." :examinarea problemelor, incheierea acordurilor, adoptarea unei actiuni comune. De la infiintarea ei si pâna azi, organizatia s-a dezvoltat gradual. Acum are 41 de membri. Inca din anii 50, membri CE semneaza o Conventie Europeana a drepturilor omului (viata, constiinta, expresie, asociere, proprietate, educatie, securitate) si instituie o comisie de protectie a acestora (Comisia Europeana a Drepturilor Omului). In 1961 s-a semnat la Roma Carta Sociala Europeana, document pe care CE il considera o completare in domeniul social a Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In 1961 se mai constituie Consiliul pentru Cooperarea Culturala. Principalele obiective, formulate la Viena (1993) si Strasburg (1997), sunt: acceptarea principiilor democratiei si statului de drept; asigurarea protectiei minoritatilor nationale; intarirea coeziunii sociale; protejarea securitatii cetateanului; gasirea raspunsurilor adecvate la sfidarile de natura culturala si educationala; perfectionarea sistemului de monitorizare a respectarii angajamentelor luate de statele membre.

2.1.4. COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI

La 9 mai 1950, textul pregatit de J.Monnet a fost prezentat intr-o Declaratie Oficiala, de catre ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman. Este lansat planul prin care Franta si Germania urmau sa puna sub administratie comuna industria carbunelui si a otelului din cele doua tari, plan ce fusese aprobat de Consiliul de ministri francez. Acest lucru a fost sugerat de cancelarul Adenauer, inca din 1 ianuarie 1949, care propusese inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului exercitat de invingatori, cu o "asociatie de drept international pe baza cooperativa". Asociatia ar fi cuprins " Germania cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburgul si Belgia cu industria grea". Planul Schuman combina insa aspectele economice, tehnice cu un proiect politic mult mai vast. "Strângerea la un loc a natiunilor europene necesita ca opozitia seculara a Frantei si Germaniei sa fie eliminata". De aceea, "guvernul Francez propune plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate Comuna, intr-o organizatie deschisa participarii celorlalte tari din Europa". Autorii planului sunt convinsi ca "stabilirea acestei unitati de productie deschisa tuturor tarilor … va pune bazele reale ale unificarii lor economice". Initiatorii cred ca "prin punerea in comun a productiilor de baza si instituirea unei noi Inalte Autoritati, ale carei decizii vor lega Franta, Germania si celelalte tari care vor adera la ea, aceasta propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei Federatii Europene, indispensabila pentru mentinerea pacii. Principalele obiective ale Inaltei Autoritati, conform declaratiei, erau: "modernizarea productiei si ameliorarea calitatii sale; furnizarea carbunelui si otelului in conditii identice pe piata franceza si germana, ca si pe piata celorlalte tari care adera; omogenizarea in progresul conditiilor de viata ale fortei de munca din aceasta industrie". Declaratia se mai refera la compunerea Inaltei Autoritati, din "personalitati independente desemnate pe o baza prioritara de catre guverne; un presedinte ce va fi ales de comun acord, de catre guverne, deciziile sale vor fi obligatorii … Un reprezentant al Natiunilor Unite pe lânga aceasta Autoritate, va fi insarcinat sa faca de doua ori pe an un raport public la ONU, dând seama de functionarea noului organism". Primirea facuta de Europa a fost favorabila, majoritatea acceptând "transferul de drepturi suverane in unele sectoare economice si administrarea acestor sectoare prin institutii cu caracter supranational".4 Singura Marea Britanie va refuza sa participe la negocieri, finalizate prin Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, semnat de Franta, Germania, Italia si cele 3 state ale Benelux-ului prin care se instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Prima comunitate economica europeana avea un sistem institutional compus din:

a. Inalta Autoritate Federala, formata din 9 membri desemnati de guvernele statelor membre, investita cu independenta si autoritate legala. Deciziile sale erau obligatorii, iar aceasta era controlata de cei 78 de membri ai Adunarii, careia anual ii adresa un raport, ce putea fi respins cu majoritatea de 2/3. Avea dreptul de: a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung; a publica informatii referitoare la piata; a avea propriul capital; a asista la programele de investitii prin oferirea de imprumuturi si garantii firmelor; a lua masuri directe in cazul in care are loc o reducere a cererii; a stabilii daca este necesar un pret minim

si maxim pe Piata Comuna; a opri formarea de catre statele membre de trusturi, carteluri sau alte intelegeri care sa afecteze concurenta5. A disparut in anul 1967, fiind asimilata de Comisia Europeana, unde munca este impartita pe directorate generale.

b. Consiliul de Ministri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse. c. Adunarea Parlamentara, alcatuita din deputati ai parlamentelor din statele

membre; in timp va deveni Parlamentul European. d. Curtea de Justitie, care va deveni o forta majora in UE.

Piata unica este prognozata a se realiza progresiv, in doua perioade, pregatitoare si de tranzitie, trebuind sa permita adaptarea industriilor nationale la noile conditii. Tratatul va intra in vigoare la 25 iulie 1952. Odata incheiata perioada pregatitoare, in cursul careia sunt organizate institutiile, Piata comuna va fi deschisa pe 10 februarie 1953 pentru carbune, minereu de fier si fier vechi si pe 1 mai 1953 pentru otel. 2.1.5. PIATA COMUNA Conferinta de la Messina, Italia, din 1-2 ianuarie 1955, a ministrilor de externe a statelor membre CECO a luat in discutie initiativa tarilor din Benelux, cuprinsa in Planul Beyen si care propunea crearea unei piete comune cu libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor. Este momentul relansarii constructiei comunitare, dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare. Reprezentantii la Conferinta au aprobat initiativa si pe 9 iulie 1955, sub presedintia belgianului Paul Henri Spaak un Comitet Interguvernamental isi incepe activitatea, fiind insarcinat sa studieze un program privind: stabilirea unei retele europene de cai de transport; dezvoltarea schimburilor de gaze si curent electric; organizarea comuna a utilizarii pasnice a energiei atomice; pregatirea progresiva a unei piete comune fara taxe vamale si licente de import. Pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak, prezinta celor 6 state un raport prin care se propune crearea unei Comunitati Economice Europene (CEE) si a unei Comunitati Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul este discutat si aprobat cu prilejul Conferintei de la Venetia, 29-30 mai 1956. La Roma, pe 25 martie 1957, sefii de guvern din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza cele doua tratate instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energie Atomice (EURATOM). Vor intra in vigoare pe 1 ianuarie 1958. Scopul CEE, cuprins in tratat, este ca "prin instituirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai strânse intre statele pe care le reuneste". Obiectivele continute in Tratatul CEE sunt:

• eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor;

• stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune in relatiile cu terte tari;

• abolirea intre statele membre a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor;

• politica comuna in domeniul agriculturii; • politica comuna in domeniul transporturilor; • stabilirea unui regim de concurenta veritabila; • aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale statelor

membre si prevenirea dezechilibrelor in balantele de plati; • apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune; • crearea unui Fond Social European pentru a ridica standardul de viata; • crearea unei Banci Europene de Investitii (BEI) pentru sprijinul expansiunii

economice; • asocierea cu tari si teritorii extra-comunitare

Realizarea obiectivelor este asigurata de urmatoarele institutii majore: Parlament, Consiliu, Comisia si Curtea de Justitie. Consiliul si Comisia sunt asistate de un Comitet Economic si Social, cu functii consultative. Controlul conturilor este asigurat de o Curte de Conturi. Institutiile Comunitatii, conform art.6, pct.2, "vegheaza la necompromiterea stabilitatii financiare interne si externe a statelor membre. Consiliul, la propunerea, Comisiei si in cooperare cu Parlamentul European, poate decide cu majoritate calificata, orice reglementare. Art.48 prevede instituirea treptata a Pietei Comune pe parcursul unei perioade de tranzitie de 12 ani, divizata in trei etape de câte patru ani, fiecarei etape urmând sa i se stabileasca un numar de actiuni ce trebuiesc incepute si continuate concomitent.

2.2. DE LA COMUNITATILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANA

Din momentul semnarii si pâna la Tratatul de la Maastricht, in 1992, Tratatul CEE va suferii ajustari in continut si modificari in interpretari, determinate de natura si fluxul evenimentelor politice interne si externe:

• evolutia sistemului institutional al comunitatii; • noi competente in luarea deciziilor si fuziunea executivelor comunitatilor; • extinderea comunitatilor prin aderarea de noi state membre; • largirea sferei de actiune la noi domenii si completarea sistemului de cooperare

economica cu problemele de politica externa (Actul Unic European, din 1986). Chiar daca, isi faceau simtita prezenta primele semne de prosperitate economica, evolutia de la un proces de integrare economica spre UE se gasea sub incidenta factorului politic. Marea confruntare, ce se manifesta in plan politic, avea ca subiect organizarea constitutionala a Europei, in privinta careia se formasera doua viziuni. Una a europenilor, sustinuta de generalul de Gaulle, care condamna "anumite organisme, mai mult sau mai putin extranationale, care au valoarea lor tehnica, dar nu au si nu pot avea autoritate si prin urmare, eficacitate politica"6. Statele sunt "singurele entitati care au dreptul sa ordone si puterea de a fi ascultate. In sustinerea Europei statelor, a posibilitati unei constructii cel mult confederale, se atacau componentele Europei comunitare, considerate "o figuratie de executiv, o figuratie de legislativ si o tehnocratie in mare parte straina, un aeropag tehnocratic, apatrid si iresponsabil" 7.

Adeptii celeilalte viziuni, respectiv Europa supranationala, erau ferm convinsi de superioritatea constructiilor supranationale asupra cooperarii interstatale traditionale. "Europa europenilor" este opusa in acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, ca singurul reper politic stabil era considerat statul national, idee opusa federalizarii atlantice. Presedintele francez explica: "Europa integrata, cum se spune, unde nu va exista politica, va depinde de cineva din spatele ei si care va avea o politica a sa. Va exista un federator, dar unul care nu va fi european".8 Aceasta explicatie, formulata in mai 1962, a fost un raspuns dat SUA in privinta initieri unei politici de inglobare a ansamblului european (discursul presedintelui Kennedy, Philadelphia, iulie 1961). Politica de "partnership," propusa, avea ca obiectiv crearea unei zone de liber schimb in regiunea Atlanticului. Raspunsul francez merge mai departe astfel incât cererea Marii Britanii, de a intra in Piata Comuna, este respinsa de doua ori, in 1963 si 1967, pe motivul ca ar putea reprezenta "calul troian al americanilor in Europa".

2.2.1. PLANURILE FOUCHET

Dupa prima intâlnire la nivel inalt intre sefii de state si de guverne din cele 6 state comunitare, in 18 iulie 1961, conferinta de la Bonn se finalizeaza cu "Declaratia de la Bad Godesberg", prin care o comisie interguvernamentala este insarcinata sa studieze si sa propuna un proiect de uniune politica, considerat parte integranta a Tratatului de la Roma. Primul proiect supus dezbaterii, Planul Fouchet I, relua ideile enuntate in declaratia din iulie, cu accent pe supranationalitate, aparare si problema Marii Britanii. Amendamentele aduse, in principal de Belgia si Olanda vizau câteva prevederi calificate drept inacceptabile. In primul rând se solicita precizarea obiectivului clauzei de revizuire.

Aceasta clauza, stipulata in proiect, prevedea ca la 3 ani dupa intrarea in vigoare a Planului, acesta sa fie revizuit pentru ca uniunea sa poata stabili o politica externa comuna si o centralizare in sensul uniunii. In al doilea rând, in domeniul apararii, se dorea mentinerea atributelor de aparare si politica mondiala in competenta NATO, adica acceptarea unei politici europene de aparare, dar fara a aduce prejudicii Aliantei. In al treilea rând, se contesta absenta valorilor federaliste si conditionarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii Britanii. In 18 februarie 1962, este prezentat un nou proiect, Fouchet II, in care sunt facute, de catre Franta, câteva concesii: "este recunoscuta legatura dintre politica comuna de aparare si colaborarea ce trebuie stabilita in cadrul NATO, introducându-se si elemente comunitare, un secretar general independent … scos de sub influenta statelor, o adunare parlamentara, ale carei puteri sa depaseasca treptat simpla consultare, o clauza de revizuire specificata pentru a elimina orice incertitudine privind integritatea structurilor comunitare"9. De asemenea, este formulat principiul conform caruia, statele care vor adera la Comunitatile Europene se vor angaja sa adere si la Uniune. In cadrul negocierilor purtate ulterior, partile vor intra din nou in dezacord, in privinta respectarii concurentei

economice, a competentei NATO, introducerea votului majoritar in Consiliu, precizarea rolului Adunarii Parlamentare si regruparea Comunitatilor si Uniunii intr-un cadru care sa respecte tratatele de la Paris si Roma. Robert Bloes si Susanne Bodenheimer sunt de parere ca factorii care au contribuit la complicarea situatiilor au fost impactul constant al candidaturii britanice, ambiguitatea si intransigenta pozitiei olandeze, stilul iritant de negociere al francezilor, precum si tactica "iesirilor violente" adoptata de acestia, care urmareste bruscarea partenerilor in momentele de impotmolire" 10. Ideea unificarii politice europene va fi reluata de germani si italieni in 1964, separat, dar propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Frantei, care le va respinge in 1965.

2.2.2. CRIZELE COMUNITATILOR

Controversele privind institutiile comunitare si functionarea CEE se vor acutiza in momentul instituirii Pietei Comune Agricole si incercarilor de alcatuire a unui buget comunitar. In 1964, Comisia propune Parlamentului European urmarirea efectelor financiare ale politicii comune agricole: "interventii destinate sa regularizeze pietele, subventionarea preturilor, restituirile la export catre tarile terte". De aceea se considera necesar, nu numai alcatuirea unui buget federal, ci si participarea Parlamentului la procedura bugetara, adica sporirea competentei acestuia. Se face trecerea de la contributiile statelor membre la resurse comunitare. Executivul olandez, de exemplu, nu accepta constituirea resurselor proprii CEE decât sub controlul Parlamentului. Demersurile coincid cu cea de a treia faza a perioadei de tranzitiei a Pietei Comune. Incepând cu 1 ianuarie 1966 deciziile in cadrul Consiliului urmau a fi luate pe baza regulii majoritatii. Prin urmare Franta se va retrage de la Bruxelles, ea declarându-se de la inceput impotriva institutiilor tehnocratice si a transferului de prerogative guvernamentale. Franta va reveni insa si la 28-30 ianuarie 1966 se va semna "Compromisul de la Luxemburg". De acum incolo, se va aplica regula majoritatii, dar "in cazul in care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discutiile trebuiau sa continue pâna se gasea un acord unanim" intr-un termen rezonabil. "Insa nici o procedura nu a fost prevazuta pentru a determina care probleme prezinta interese foarte importante". Exceptia va deveni regula pâna la Actul unic din 1986. CEE este afectata in anii ’70 de "schimbarea regulilor de joc" monetar international si de criza energetica. Ordinea monetara mondiala instituita prin sistemul de la Bretton Woods in 1944 si "planul Keynes" al britanicilor vor avea drept consecinte: "dolarul devine singura moneda stabila, convertibila in aur la un pret fix de 35$ uncia"; vor fi respectate "principiile de stabilitate a taxelor de schimb, interdictia de manipulari monetare, convertibilitatea monedelor".

La 15 august 1971, presedintele american Nixon anunta devalorizarea dolarului si suspendarea convertibilitatii sale in aur. Urmarile sunt considerabile: monedele devin o marfa si se supun regulilor pietei, mobilitatea masei monetare creste, fluctuatiile sunt mari. Robert Marjolin avea sa declare in 1975 ca "eforturile intreprinse din 1969 pentru o uniune economica si monetara s-au soldat cu un esec".11 Criza petrolului declansata ca urmare a reluarii ostilitatilor din 1973 dintre evrei si arabi si interpunerii statelor nealiniate in dialogul politic est-vest va afecta in aceeasi masura comunitatile. Suspendarea livrarilor de petrol catre SUA si Olanda si limitarea acestora pentru celelalte state occidentale va determina: aparitia unei noi mase monetare (petro-dolari); cresterea costurilor produselor de import; cresteri masive ale somajului si preturilor; moderarea consumului energetic; necesitatea exploatarii propriilor resurse.

2.2.3. EXTINDEREA COMUNITATII

Noul presedinte al Frantei, ales in 1969, Georges Pompidou, va declara la prima conferinta de presa: "ne straduim in primul rând sa trecem la perioada definitiva. Acest lucru are prioritate, intre preocuparile noastre .. in al doilea rând aprofundarea vietii comunitare, folosind noile politici comunitare …; in sfârsit, largirea Comunitatilor, dupa o pregatire comuna serioasa a Celor Sase". In replica, cancelarul Willy Brandt va enumera ratiunile largirii: "o amânare a examinarii acestei probleme ar paraliza viata comunitara; o Comunitate largita ar fi mai capabila sa-si mentina pozitia si sa-si asume responsabilitati mondiale; largirea este mai necesara ca oricând in aceasta perioada a apropierii intre Est si Vest".12 In comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabileste un nou cadru pentru procesul comunitar: finalizarea, aprofundarea si extinderea. Finalizarea exprima "vointa de a trece de la etapa de tranzitie la cea definitiva in Comunitatea Europeana", adica, perfectionarea politicii agricole comune, rezolvarea problemelor privind resursele Comunitatii si puterea de control a Parlamentului European. Prin decizia 729/21 aprilie 1970 a Consiliului se stabileste : contributiile financiare ale statelor membre sunt inlocuite cu resursele comunitare proprii, provenite din dreptul de vama si 1 % din TVA; Parlamentul European va exercita puterea sa de control si de decizie asupra a aproximativ 3,8% din bugetul comunitar si cheltuielile administrative. Aprofundarea viza elaborarea, in cursul anului 1970, a unui plan pe etape in vederea crearii unei uniuni economice si monetare. Presedintele guvernului luxemburghez, in cadrul " Planului Werner" defineste ca obiectiv ideal inlocuirea monedelor nationale cu o moneda comuna. Pâna atunci, monedele nationale ramâneau interschimbabile dupa o paritate fixa. Decizia din 21 martie 1972 fixeaza limitele, permise fluctuatiilor monedelor europene, la 2,25 ("sarpele monetar european"). Planul presupunea o politica economica de ansamblu si stabilirea unui centru comun de decizie, pentru politica economica, si a unui

sistem comunitar al bancilor centrale. El va servi ca fundament in realizarea unei uniuni economice si monetara. In privinta extinderii, documentul final al Conferintei de la Haga preciza: "atâta timp cât statele candidate accepta tratatele si finalitatile lor politice, deciziile intervenite dupa intrarea in vigoare a tratatelor precum si optiunile luate, sefii de state si de guverne si-au dat acordul pentru deschiderea negocierilor intre Comunitate, de o parte, si statele candidate, de cealalta parte". Regula de baza, ce urma a fi aplicata era: candidatii sa accepte tratatele si asa numitul "aquis communantaire" si sa se stabileasca o perioada de tranzitie, pentru ca statele care vor adera sa se adapteze conditiilor comunitare. Dupa dezbateri, Consiliul a stabilit urmatoarele conditii: acceptarea tratatelor si finalitatilor lor politice, a deciziilor de orice natura intervenite de la intrarea in vigoare a tratatelor si optiunile de dezvoltare; purtarea negocierilor asupra stabilirii masurilor de tranzitie si nu asupra modificarii regulilor existente; masurile de tranzitie vor fi limitate in timp si insotite de un calendar precis; progresele in domeniul politicii agricole trebuie sa fie paralele; in domeniul schimburilor, perioada de tranzitie va fi aceeasi pentru toti; diferitele tratate de aderare vor intra in vigoare la aceeasi data; este insusit principiul responsabilitatii fata de tarile in curs de dezvoltare. Pe 30 iunie 1970 se deschid la Luxemburg negocierile cu tarile candidate, negocieri axate in principal asupra perioadei de tranzitie necesare adaptarii la sistemul economic comunitar. Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei sunt semnate pe 22 ianuarie 1972 si vor fi aplicabile incepând cu 1 ianuarie 1973. Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea procesului de integrare. Danemarca ratifica tratatul prin referendum, la 26 septembrie 1972 cu 63,5% voturi pentru si 36,5% contra. O situatie deosebita apare in 1982, când Groenlanda se retrage din comunitate. La data ratificarii tratatului, insula era provincie daneza, dar din 1979 obtine un statut aparte, de teritoriu autonom atasat coroanei daneze. Atitudinea insularilor se explica prin interesul strategic manifestat de americani (baza militara din Thule) si sperantele in vânzarea drepturilor de pescuit in apele teritoriale. Irlanda ratifica tratatul de adeziune la Comunitatile Europene prin referendumul din 10 mai 1972 cu 68% voturi pentru si 32% contra. In Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunitatilor Europene, votat in Camera Comunelor la 13 iulie 1972: 301 voturi in favoarea aderarii si 284 voturi impotriva. Ulterior, britanicii vor beneficia insa de doua runde de negocieri. Subiectul primei etape, din 1974, il constituie importul de brânza din tarile extracomunitare si de unt neozeelandez, diminuarea PIB-ului si a standardelor de viata. Referendumul privitor la ramânere in CEE trece in iunie 1975 cu 67,7 % voturi pentru. A doua etapa, 1979, se axeaza pe chestiunea bugetara: "se reuneau interesul si doctrina; Anglia importând mult din alte tari, varsa sume substantiale, dar, tara putin agricola, beneficia intr-o maniera limitata de sustinerea Comunitatii". Problemele sunt rezolvate printr-un acord al Consiliului (1984, Foutainebleau). Contributia britanica este redusa, iar in cadrul actiunilor comunitare in regiuni defavorizate, Tare Galilor si nord-vestul Angliei primesc contributii suplimentare. In ratificarea tratatului Norvegia va furniza o surpriza. La referendumul organizat, norvegienii se vor opune: 46,7% voturi pentru, 53,3% voturi contra (26 septembrie 1972).

Alinierea la conditiile comunitare nu corespundea cu interesul agricultorilor, subventionati cu aproximativ 77% din venitul agricol si cu politica in domeniul pescuitului, unde realiza jumatate din productia de peste a statelor comunitare luate la un loc. Prin urmare, norvegienii sunt primii care refuza integrarea si o vor mai face odata in anii ’90. Vor incheia in schimb un acord de liber schimb cu Comunitatea largita in mai 1973. Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 si Spania la 28 iulie 1977 isi vor depune candidatura la CEE. Inca din 1961 Grecia beneficia de un acord de asociere cu Piata Comuna. Tratatul de aderare se va semna la 29 mai 1979 si va intra in vigoare la 1 ianuarie 1981. Acesta cuprindea: o perioada de tranzitie de 5 ani pentru alinierea preturilor la produsele agricole; eliminarea drepturilor de vama in 5 ani; libera circulatie a persoanelor dupa 7 ani; beneficierea de Fondurile structurale ale comunitatii. Spania intra in CEE la 1 ianuarie 1986, chiar daca pe perioada negocierilor se inregistreaza o reducere a cresterii economice, inflatie, somaj (22% in 1985), degradare a balantei de plati. La finalizarea procesului de extindere CEE devine cea mai mare putere comerciala a lumii si isi va ridica prestigiul politic in organizatiile internationale. In 1986, dupa ultima extindere, va avea un spatiu economic cu 320 milioane de cumparatori si o suprafata agricola de 134,2 milioane km2. Relatiile comunitare se vor extinde prin Marea Britanie cu statele din Commonwealth si prin Spania si Portugalia cu America Latina.

2.2.4. CONSOLIDAREA INSTITUTIONALA

Raportul adoptat la Luxemburg, pe 27 octombrie 1970, de catre sefii diplomatiilor statelor Comunitatii, avea ca obiectiv " studierea celei mai bune modalitati de realizare a progreselor in domeniul unificarii politice". Se are in vedere "asigurarea, prin informari si consultari regulate, unei mai bune intelegeri reciproce privind marile probleme de politica internationala. Intarirea solidaritatii favorizând o armonizare a punctelor de vedere, concertarea atitudinilor si, când se va dovedi posibil si dezirabil, actiuni comune". Se evoca mai departe, intarirea ulterioara a cooperarii politice concomitent cu dezvoltarea structurilor si serviciilor Comunitatilor: "guvernele se vor stradui sa suprime divergentele din politicile lor externe care ar putea pune obstacole progresului integrarii economice; statele candidate la Comunitati vor trebui sa adere la gentleman’s agreement de la Luxemburg; in asteptarea aderarii vor fi informate in mod regulat de lucrarile Celor Sase in domeniul cooperarii politice". In "Declaratia asupra identitatii europene" din 14 decembrie 1973 de la Copenhaga se aminteste ca "am stabilit un sistem de cooperare politica spre a ajunge la atitudini concertate si pe cât posibil si dezirabil la actiuni comune". Se stabileste o cooperare permanenta la nivel guvernamental si o planificare comuna pe termen mediu si lung in materie de politica instituita prin intermediul "grupului special de analiza si sinteza".

Raportul lanseaza statelor initiativa "de a nu fixa in cele mai multe cazuri, pozitia nationala inainte de a-si fi consultat partenerii, … in caz de urgenta consultarea va putea avea loc dupa decizie; in orice caz, realizarea consultarii este subordonata existentei unei reale vointe unanime". Intâlnirea sefilor de stat si de guvern de la Paris din 9-10 decembrie 1974 isi propunea discutarea urmatoarelor probleme:" reglarea divergentelor cu Marea Britanie; crearea Fondului European de dezvoltare regionala; masuri comune pentru preintâmpinarea crizelor; intarirea institutionala si extinderea competentei dincolo de domeniul economic. Rezultatul a fost luarea a doua decizii institutionale importante: crearea Consiliului European si alegeri directe pentru Parlamentul European. Consiliul European va deveni institutia politica cheie in constructia europeana. Juridic, va fi consacrat in 1986 in AUE. Din acest moment, insa, CE este:

• "un organ interguvernamental care orienteaza si coordoneaza actiunile statelor membre dar care respecta responsabilitatile si competentele institutiilor guvernamentale".

• "o forma a Consiliului de Ministri, institutie comunitara principala alaturi de Comisie".

• un organ care „printr-o implicare politica originala – actionând uneori ca organ interguvernamental, alteori drept Consiliu de Ministri si bazat pe legimitatea pe care o au sefii de stat si de guvern, poate fi considerat, fara nici o indoiala, instanta politica suprema in constructia europeana".13

Din comunicatul de la Paris si mai ales din declaratia solemna de la Stuttgart din 1983, reies urmatoarele competente ale CE:

• de impuls si relansare politica; liderii politici pot interveni in functionarea mecanismelor comunitare;

• de a formula directiile de actiune in procesul de integrare si de a stabili prioritatile;

• de a coordona si asigura corespondenta intre politicile nationale si cele comunitare;

• defineste si faciliteaza extinderea procesului de integrare spre noi domenii; Controversele dintre conceptiile supranationale si interguvernamentale au mentinut Adunarea Europeana intr-o pozitie ambigua. Reluarea negocierilor in cadrul procesului european din anii ’70 au favorizat transformarea Adunarii Europene in Parlamentul European. Daca, din 1974, CE va actiona de pe pozitii guvernamentale, Parlamentul era destinat sa asigure jonctiunea intre dimensiunile nationale si supranationale. La 20 septembrie 1976, Consiliul de Ministri:

• decide alegerea reprezentantilor in Parlament prin vot universal direct, pe o perioada de 5 ani; modalitatea de vot va fi aleasa de fiecare in parte;

• stabileste numarul de locuri in adunare; • fixeaza ca perioada de votare 7-10 iunie 1978.

Cu o participare la vot de 85,5% europenii au ales in parlament 113 socialisti, 105 membri ai grupului democrat-crestin, 65 conservatori, 44 comunisti (francezi si italieni), 39 liberali, 24 democrati si 28 alti deputati. Chiar daca functiile nu au fost schimbate – de

supraveghere si consultare – acesta isi putea intari prerogativele legislative sau colegislative.

2.2.5. ACTUL UNIC EUROPEAN

In decembrie 1974, la Paris, premierul belgian Leo Tindemans este insarcinat de sefii de state cu redactarea unui raport care sa defineasca conceptul de Uniune Europeana. Terminat in1975, raportul contine, printre altele, urmatoarea afirmatie a premierului: "am refuzat intentionat sa fac un raport care ar avea pretentia de a fi, in parte, Constitutia viitoarei Uniuni Europene; … mentatia calitativa legata de UE … nu presupune o perturbare a cadrului institutional existent, ci o crestere a autoritatii sale, a eficacitatii, legimitatii si coerentei sale". Prin urmare, raportul aducea doua precizari importante: extinderea procesului spre domenii politice, politica externa, uniune economica si monetara, politica sociala si regionala; in al doilea rând o extindere fara interventii majore in structuri comunitare, ci doar adaptarea acestora. Ministrul de externe al Germaniei; H. D. Genscher si ministrul de externe al Italiei, E. Colombo prezinta in 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza: dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozitiilor in privinta problemelor de securitate; cooperarea in domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice si intarirea unei constiinte europene comune in domeniul dreptului; actiuni concertate in domeniul ordinii publice si terorismului. Din punct de vedere institutional proiectul prevedea o structura de decizie sub autoritatea CE si redefinea importanta PE. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital". Un stat care sustinea ca interesele sale vitale sunt in discutie trebuia sa ofere motivatia sa in scris, motivatie care urma sa stea la baza amânarii deciziei de catre Consiliu. "Proiectul Spinelli" adoptat la 14 februarie 1984 a aparut in urma initiativei primului Parlament European ales prin sufragiu universal direct. Noutatea proiectului consta in principiul de subsidiaritate, principiu specific statelor federale si care urma sa stea la temelia UE. El incorpora tratatele in vigoare si textele privind cooperarea politica si sistemul monetar. In privinta procedurilor de decizie, Parlamentului i se recunoaste puterea de decizie in materie legislativa si bugetara, alaturi de Consiliul de Ministrii, iar Comisia va fi investita de acum incolo de catre Adunare. Problema reformei institutionale este reluata in cadrul Consiliului European reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hotaraste constituirea unui comitet de lucru a carei baza sa fie „Declaratia solemna de la Stuttgard" si „Proiectul de UE" a Parlamentului. Raportul final, prezentat in martie 1985, prevedea: o Piata Comuna pâna la sfârsitul decadei; imbunatatirea competitivitatii; promovarea valorilor comunitare comune; cautarea identitatii externe; un mecanism de vot in luarea deciziilor; intarirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului in procesul legislativ; convocarea Conferintei pentru proiectarea tratatului asupra UE. Elementele comune ale „Raportului Dooge" si ale „Proiectului Spinelli" constau in: diagnosticarea identica a ineficacitatii institutiilor comunitare si a insuficientei actiunii

comune; largirea cooperarii politice in materie de politica externa si aparare; consolidarea actiunii comune. Cele doua documente vor sta la originea Actului Unic European. Reunit la Milano, in 28-29 iunie 1985, Consiliul European aproba Carta Alba a Comisiei, in care se stabileste programul si agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pietei interne complet unificate pâna in 1992 si hotareste negocierea interguvernamentala a unui nou tratat. In Carta Alba se sustinea inlaturarea celor trei tipuri de bariere: fizice (timbrele vamale si controalele la frontiera), tehnice (standardele nationale diferite pentru bunuri si servicii) si fiscale (regimurile diferite de TVA). Incepând cu 27 ianuarie 1986 AUE este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28 februarie 1986 AUE este semnat de toate statele. Importanta acestui act rezida in faptul ca in continutul sau coexista dispozitii referitoare la comunitatea economica si la cooperarea politica, iar documentul se constituie intr-un tratat complementar in care sunt adunate amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunitatilor si procedurile de cooperare. Realizarea spatiului fara frontiere reprezinta obiectivul esential al AUE. Principalele inovatii aparute sunt: modificari in procesul decizional – cu exceptia sectorului social si a celui fiscal, toate deciziile referitoare la libera circulatie si realizarea pietei interne vor fi luate cu vot majoritar; libera circulatie a capitalurilor; liberalizarea activitatilor bancare si a sectorului asigurarilor, care vor beneficia de drepturi de rezidenta si libera prestatie; liberalizarea transporturilor aeriene; aproprierea taxelor TVA; dreptul de rezidenta pentru persoane in statul pentru care opteaza; suprimarea controalelor fizice la frontiere. Principiile fundamentale luate in calcul sunt: capacitatea juridica a Comunitatii de a legifera pe teritoriul comunitar, in domeniile de competenta; prioritatea liberei circulatii in dezvoltarea pietei interne; principiul subsidiaritatii (infaptuirea unei actiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de cetateni); principiul de separare intre metoda comunitara si cooperarea in materie de politica externa.

2.3.2. ORGANIZATIA PENTRU SECURITATE SI COOPERARE IN EUROPA - OSCE

La 3 iulie 1973 se deschid lucrarile Conferintei pentru securitate si Cooperare in Europa, cu participarea a 35 de state europene (fara Albania, dar cu SUA si Canada). La inceput a fost un proces de consultare politica, un forum multilateral de dialog si negociere, fara structuri permanente, care incerca sa organizeze destinderea pe continent. Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 in capitala Finlandei, "Actul final de la Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate sa stea la baza relatiilor, dintre state; masuri de crestere a increderii in domeniul militar; hotarârea

statelor membre de a continua examinarea si elaborarea unei metode general acceptabile pentru reglementarea pasnica a disputelor; masuri in privinta respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale; o baza de cooperare in domeniul economic, cultural, al stiintei si al tehnologiei. Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarât continuarea si aprofundarea procesului CSCE. In acest scop, a functionat pâna in 1990 sub forma unor reuniuni si conferinte, stabilind o serie de norme si angajamente si analizând periodic felul cum sunt implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). Dupa 1990 CSCE este forumul in care se stabilesc primele negocieri in materie de securitate europeana. La intâlnirea la vârf de la Paris, din noiembrie 1990, se adopta „Carta pentru o noua Europa", care marcheaza sfârsitul formal al razboiului rece si inceputul institutionalizarii CSCE. Tot acum, statele membre in cele doua aliante militare semneaza "Tratatul asupra fortelor armate conventionale in Europa" (CFE) care limiteaza fortele conventionale in Europa, de la Atlantic la Urali. Sefii de stat si de guvern din tarile participante la CSCE au adoptat la finalul reuniunii de analiza din iulie 1992 la Helsinki, Declaratia intitulata "Provocarile schimbarii".. Documentul precizeaza ca CSCE este un acord regional in spiritul cap.8 al Cartei ONU si reflecta acordul la care se ajunsese asupra intariri institutiilor CSCE, asupra elaborari unei structuri de alarmare rapida, de prevenire a conflictelor si de gestionare a crizelor (cuprinzând misiuni de ancheta si misiuni de raportori). Cu acelasi prilej se hotaraste crearea la Viena a unui forum CSCE pentru cooperarea in domeniul securitatii, Forum care in noiembrie 1993 a adoptat 4 documente importante privind masurile de stabilizare a situatiilor de criza localizate, principiile pe care sa se bazeze transferurile de arme conventionale, planificarea apararii, precum si contactele si cooperarea pe plan militar. La finalul conferintei de analiza a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat documentul intitulat "Spre un parteneriat real intr-o era noua" si cuprinde: schimbarea de nume a CSCE, devenita de la 1 ianuarie 1995, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE); continuarea dezvoltarii mijloacelor CSCE in materie de prevenire a conflictelor si de gestionare a crizelor; un cod de conduita asupra aspectelor politico-militare ale securitatii. Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate comun si cuprinzator pentru Europa sec. XXI" prezinta provocarile la adresa securitatii statelor membre si posibilitatile de cooperare pentru preintâmpinarea lor. La Istambul, in ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeana" si alte documente referitoare la masurile de incredere si securitate, precum si la reducerea fortelor armate conventionale in Europa. Astazi OSCE este o organizatie paneuropeana de securitate, care in rândul celor 55 de state membre (54 + Iugoslavia suspendata in 1992) include toatele statele europene, SUA, Canada si fostele republici sovietice din Asia Centrala. Este conceputa pentru a servi drept instrument de prima instanta pentru avertizarea din timp si prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor si reconstructia post-conflict in Europa. Regulile de baza sunt egalitatea membrilor si consensul in adoptarea deciziilor. OSCE este structurata astfel:

• Consiliul Permanent, alcatuit din reprezentantii statelor membre ale organizatiei; se reuneste saptamânal la Viena, pentru a dezbate si lua decizii in toate domeniile aferente OSCE;

• Consiliul Superior; dezbate periodic aspectele de natura politica; • Consiliul Ministerial, reunirea ministrilor de externe; • Presedintele in exercitiu al OSCE, respectiv ministrul de externe al tarii

desemnate, asistat de precedentul si urmatorul (Troica); detine intreaga responsabilitate a activitatii executive a organizatiei;

• Secretarul general al OSCE (ambasadorul Jan Kukis, Slovacia, pentru un mandat de 3 ani, incepând cu iunie 1999), actioneaza in calitate de reprezentant al presedintelui in exercitiu, pe care il sprijina in toate activitatile destinate sa duca la indeplinirea obiectivelor OSCE. Secretariatul mai include: Centrul de Prevenire a Conflictelor, Departamentul de Administratie si Operatiuni si Coordonatorul activitatilor OSCE in domeniul economic si cel al mediului.

• Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului; joaca un rol important in monitorizarea alegerilor si dezvoltarea de institutii nationale electorale sau de aparare a drepturilor mentionate.

• Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale (functie ocupata acum de olandezul Max van der Stoel); are un rol important in semnalarea din timp si prevenirea conflictelor, prin recomandari si rapoarte incurajeaza mentinerea unei politici a nonconfruntarii.

• Reprezentantul OSCE pentru Libertatea Media; urmareste indeaproape evenimentele din aceasta sfera de activitate si reactioneaza promt fata de orice incarcare a principiilor organizatiei si angajamentelor statelor participante, in ce priveste libertatea de opinie si cea a presei.

• Adunarea Parlamentara; alcatuita din 300 de reprezentanti ai tuturor tarilor membre; isi desfasoara sesiunea anuala in luna iulie; dezbate teme de larg interes si adopta rezolutii si recomandari specifice profilului OSCE.

• Curtea de Conciliere si Arbitraj prin care statele semnatare ale Conventiei pot supune atentiei o problema in divergenta, urmând ca aceasta sa fie reglementata de Tribunalul de Arbitraj sau de Comisia de Conciliere.

OSCE si-a stabilit urmatoarele prioritati: • consolidarea valorilor comune ale statelor membre si ajutarea lor in construirea

societatii civile democratice, bazate pe suprematia legii; • prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si readucerea pacii in zonele

de conflict; • surmontarea unor deficite, ori numai presupuse, ale starii de securitate a statelor

membre si prevenirea unor noi destructurari ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Instrumentele la dispozitia organizatiei sunt: • misiunile de informare a raportorilor OSCE; • misiunile sau alte activitati similare in teren, ca instrument principal pentru

prevenirea pe termen lung a conflictelor , managementul crizelor, rezolvarea conflictelor si revenirea la normalitate;

• reprezentantii personali ai presedintelui executiv, desemnati a-l asista in rezolvarea unor situatii survenite in diverse regiuni;

• grupurile de conducere, pentru indeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete in domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor si rezolvarii disputelor;

• mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor; • actiunile de mentinere a pacii;

NOTE EXPLICATIVE

1. Octav Bibere, op. cit., p.22 2. Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatia pentru Studii

Europene, 1999, p.53 3. Idem, p.51-57 4. Bibere O., op.cit., p.32 5. Paun N., op.cit., p.84 6. Charles Zorgbibe, p.77 7. Idem, p.77 8. Cf. Bibere O., op.cit., p.45 9. Zorgbibe C., op.cit., p.80 10. Idem, op.cit., p.81 11. Bibere O., op.cit., p.51 12. Zorgbibe C., op.cit., p.100 13. Bibere O., op.cit., p.1977

III. UNIUNEA EUROPEANA - NOUL CADRU AL POLITICII EUROPENE3.1. Concepte functionale ale procesului de constructie europeana – organe si institutii comunitare

In literatura de specialitate precum si in mass-media se opereaza in mod frecvent cu anumite concepte care vin sa evidentieze structura complexa si dinamica a procesului constructiei europene: institutii comunitare si organe comunitare. Conceptul de institutii comunitare se caracterizeaza prin urmatoarele elemente specifice:

o au rolul de a pune in aplicare, in temeiul competentelor lor, regulile juridice fundamentale de constituire si de functionare a Comunitatilor si a U.E.

o sunt create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene o in domeniile in care actioneaza sunt dotate cu puterea de a lua decizii si de

a le impune statelor membre; din aceasta perspectiva ele reprezinta o desprindere de schemele traditionale ale cooperarii internationale, in care

executarea tratatelor este supusa disponibilitatii semnatarilor, suveranitatea nationala fiind cauza principala a asa-numitei "paralizii a tratatelor"

o prin natura lor, ele reprezinta interesele statelor (Consiliul), interesele Comunitatilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) si interesele dreptului (Curtea de Justitie)

o beneficiaza de anumita autonomie juridica, administrativa si financiara, corolar al specificitatii lor functionale

Organele comunitare se diferentiaza prin faptul ca: • indeplinesc functii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar; • sunt prevazute prin tratate, altele sunt create de catre institutii in vederea

exercitarii atributiilor lor; cele infiintate prin tratate pot avea personalitate juridica sau o simpla autonomie financiara; cele create de institutii trebuie sa aiba fundamentul in tratate, sa nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu functii de executie strict controlate, sa nu modifice echilibrul institutional.

Institutiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene, care neavând personalitate juridica, reprezinta interesele statelor, ale comunitatilor si popoarelor, asigura respectarea dreptului si actioneaza in domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre. Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de catre institutiile comunitare, in vederea indeplinirii unor functii consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar si de alta natura (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social). Sintagmele organizational-functionale: Comunitati Europene – Comunitate Europeana – Uniunea Europeana. Din punct de vedere doctrinar, conceptului de "Comunitati Europene" ii sunt caracteristice trei trasaturi fundamentale care corespund obiectivelor pentru care au fost create:

• prin structura institutionala si prin solidaritatea concreta pe care si le propun, atribuie Europei o identitate si o personalitate pe care nici una dintre organizatiile existente nu era in masura sa i le confere;

• tin de categoria organizatiilor regionale deschise, la care pot adera doar tarile care apartin regiunii, tratatele nedispunând posibilitatea retragerii sau a excluderii membrilor;

• sunt organizatii specializate; specializare rezultata din personalitatea juridica conferita fiecarei comunitati prin tratatele constitutive.

Comunitatea Europeana. Datorita fuziunii institutionale, si nicidecum functionale, a organelor motorii ale constructiei europene, organizate prin tratatul de la Bruxelles, fapt pentru care cele trei tratate ramân in vigoare simultan, Parlamentul European a adoptat pe 16 februarie 1978 o rezolutie referitoare la o denumire unica pentru Comunitate. Paragraful 1 contine aprecierea ca termenul de "Comunitate Europeana" este corespunzator pentru a desemna in primul rând entitatea politica suprastatala realizata prin tratatele de instituire, si in al doilea rând, grupul statelor membre. Mai departe, in paragraful 2 se incurajeaza utilizarea acestei denumiri in documente, in masura in care

este posibil si de dorit si se recomanda celorlalte institutii si statelor membre sa se conformeze acestei uzante (paragraful 3). Termenul are valoare simbolica si nu o semnificatie juridica, deoarece, din punct de vedere juridic, nu a avut loc fuziunea tratatelor, cele trei comunitati nu au fuzionat intr-una singura.

3.2. TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE

Actul Unic European prefigura doua dezvoltari ulterioare a constructiei europene pentru perioada 1986-1992: una economica si alta politica. In tratatul CEE este inserat un nou articol (120A) referitor la politica economica si monetara. Astfel, in ideea gasirii solutiilor pentru realizarea Uniunii Economice si Monetare (U.E.M.) in raportul prezentat Consiliului European la sedinta de la Madrid, din 1989, Comisia propune crearea unui sistem "european de banci centrale, de natura federala cu responsabilitatea conducerii politice monetare unice, bazata pe paritati fixe, irevocabile, intre monedele nationale."1 Evenimentele din Europa de Est si iminenta unificare a Germaniei vor determina Consiliul European intrunit pe 25-26 iunie, la Dublin, sa decida ca pe lânga Conferinta pentru U.E.M. sa se desfasoare si Conferinta asupra Uniunii Politice Europene (U.P.E.). Agenda Conferintei U.E.M. cuprindea "ajungerea la o moneda unica, managerii institutiilor monetare europene vor fi total independenti de guvernele nationale, finantarea monetara a deficitului sectorului public va fi interzisa si nu vor fi garantii pentru statele cu deficit cronic"2. In acelasi timp insa nu era creionata o agenda de lucru pentru Conferinta U.P.E. In privinta aplicarii "masurilor destinate stabilirii progresive a pietei interne in cursul unui termen ce expira la 31 decembrie 1992" (conf. Art.8A din A.U.E.), Comisia a realizat un studiu economic, „Raportul Cecchini", publicat in 1988. Documentul sugera ca "integrarea economica ar putea, in decurs de câtiva ani, adauga intre patru si sapte procente la produsul intern al Comunitatii, ar reduce costurile si ar produce beneficii economice potentiale in valoare de peste 200 miliarde de ECU". Se preconiza ca piata unica va genera "o reactie in lant, cu efecte economice pozitive, prin care inlaturarea barierelor in cadrul pietei, ar scadea costurile si reduce preturile, ar stimula cererea suplimentara si ar permite firmelor sa-si mareasca productia; deficitul din sectorul public s-ar reduce si s-ar obtine un impact pozitiv, pe termen mediu, asupra gradului de ocupare a fortei de munca"3. La 7 februarie 1992, la Maastricht, in Olanda, 12 state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, au decis sa instituie o Uniune Europeana (Tratatul de la Maastricht). In cuprinsul tratatului sunt reluate sau modificate texte din tratatele de la Paris si Roma. Ulterior, parte din dispozitii vor fi completate sau inlocuite conform Tratatului de la Amsterdam din 1997. Prin urmare, Comunitatile care au functionat pâna acum vor fi inglobate intr-un ansamblu mai larg. Structura U.E., asa cum este conceputa in tratat se bazeaza pe trei piloni:

Comunitatea Europeana, cu Piata Comuna si Uniunea Economica si Monetara, PESC (politica externa si de securitate comuna) si Afaceri interne si de justitie. Uniunea instituita de partile contractante (conf. Art. A1) nu are personalitate juridica, nu poate incheia tratate, nu se poate angaja pe plan extern fata de terte state, decât pe plan politic. Comunitatile isi pastreaza personalitatea juridica, se pot angaja in acorduri internationale. PESC este o politica comuna a U.E. si a statelor membre, iar cooperarea in domeniile justitiei si al afacerilor interne este o cooperare a statelor membre. Singura institutie cu adevarat a Uniunii este Consiliul European; toate celelalte sunt institutii comunitare puse la dispozitia celorlalti piloni (cu exceptia Curtii de Justitie). Obiectivele Uniunii Europene sunt: (art. B2)

• promovarea unui progres economic si social, echilibrat si durabil, prin crearea spatiului fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare incluzând in timp, o moneda unica;

• afirmarea identitatii pe scena internationala, in special prin punerea in practica a unei politici externe si de securitate comune, incluzând definirea in timp a unei politici de aparare comune, care, ar putea conduce la o aparare comuna;

• intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre, prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

• mentinerea si dezvoltarea Uniunii ca o zona a libertatii, securitatii si justitiei, in cadrul careia, libertatea de miscare a persoanelor sa fie asigurata impreuna cu masurile adecvate controlului granitelor externe, azilului, imigrarii, precum si in materia prevenirii criminalitatii si a luptei impotriva acestui fenomen;

• mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui pentru a examina in ce masura ar fi necesara o revizuire a politicilor si formelor de cooperare instituite prin prezentul tratat, in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare.

Principiile pe care se fondeaza U.E. (art. F6) sunt cele ale: • libertatii si al democratiei; • respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale; • statului de drept; • respectului identitatii nationale a statelor membre.

In cazul incalcarii principiilor enuntate, de catre unul din statele membre, la propunerea unei treimi din statele membre, sau a Comisiei si dupa obtinerea avizului Parlamentului European, Consiliul reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern, hotarând cu majoritate calificata poate decide sa suspende anumite drepturi statului membru vizat, care, rezulta din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot si poate proceda in consecinta la suspendarea drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice; pentru aplicarea acestei prevederi Parlamentul European hotaraste cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, aceasta reprezentând majoritatea membrilor sai./blockquote>

3.3. SISTEMUL COMUNTAR

Ceea ce deosebeste constructia europeana de modelele cunoscute in relatiile internationale sunt câteva particularitati:

• "limitarea voluntara a suveranitatii nationale in unele domenii si administrarea acestora in comun prin componentele sistemului comunitar: institutii, buget, drept"4 (regulile jocului sunt in sarcina institutiilor comune, spre deosebire de alte organizatii internationale, unde executia tratatelor ramâne la dispozitia statelor);

• pe lânga pastrarea echilibrului intre cele trei functii politice majore legislativ, executiv, justitie, specifice sistemelor democratice, apar si elemente ca asocierea interguvernamental – supranational si suprapunerea functiei legislative cu cea executiva, cu legiferari ale Curtii de Justitie, alte institutii, competente, mecanisme si noi limitari de suveranitate.

3.3.1. INSTITUTIILE COMUNITATII

Institutiile comunitatii se pot grupa in:

• institutii de orientare, directie si decizie – Consiliul European, Consiliul de Ministri si Comisia Europeana

• institutii de control – Parlamentul European, Curtea de Justitie, Curtea de Conturi • alte organisme: cu rol consultativ – Comitetul Economic si Social si Comitetul

Regiunilor; cu rol de legatura intre comunitate si statele membre– COREPER; cu roluri diverse – Comitetul monetar, Comitetul guvernatorilor bancilor nationale, Comitetul de gestiune agricola, Comitetul de gestiune al FEDER5.

3.3.1.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European, cu baza la Strasbourg, este compus din 626 reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate, alesi prin sufragiu universal direct. Acesta se intruneste in fiecare luna pe durata unei saptamâni, in sesiuni extraordinare la cererea majoritatii membrilor sai, a Consiliului sau a Comisiei, sau in sesiuni solemne. Organele de conducere sunt presedintele si biroul. Din birou alaturi de presedinte mai fac parte 14 vice-presedinti si 5 chestori, cu drept de vot consultativ. Sunt alese pentru o perioada de 2,5 ani. Parlamentul are capacitatea de a-si numi comisiile prevazute de regulamentul interior:

• 20 comisii permanente, specializate pe domenii si care pregatesc lucrarile parlamentului;

• comisii temporare, constituite pentru o perioada de 1 an, când exista un subiect de interes european care necesita o analiza profunda;

• comisii de ancheta, formate atunci când parlamentul considera ca exista unele incalcari ale legii comunitare, sau când sunt sesizate aspecte negative ale vietii comunitare;

• comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate, sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri in vederea aderarii.

Activitatea partidelor politice in cadrul parlamentului se desfasoara pe trei nivele: • federatiile transnationale, realizate pe baza unor principii. Partidul Oamenilor

(Poporului) Europei (E.P.P.), compus din partide crestin-democrate; Partidul Liberal Democrat si Reformist (ELDR) si Partidul Socialistilor Europeni (PES); alaturi de care functioneaza si alte grupari, aliante (verzilor, comuniste, extrema dreapta);

• grupurile politice constituite pe baza ideologiei comunitare si beneficiilor organizationale;

• partidele nationale; Competentele parlamentului:

• drept de codecizie in proiectarea legislatiei transmisa de Comisie, Consiliului; • drept de a propune amendamente, pe care Consiliul trebuie sa le ia in considerare,

sau cel de a bloca legislatia daca majoritatea se opune; • dreptul de a aproba sau respinge numirea presedintelui Comisiei, de a aproba

acorduri internationale si de acceptare de noi membri in Uniune; • dreptul de a aproba sau respinge proiectul de buget, de a hotarâ cheltuielile

nonobligatorii; • dreptul de a cenzura, de a demite intreaga Comisie (ca in martie 1999) si dreptul

de a emite opinii referitoare la activitatea U.E. Cele 626 de mandate in Parlamentul European sunt repartizate dupa cum urmeaza: Germania 99; Franta, Italia, M..Britanie câte 87; Spania 64; Olanda 31; Portugalia, Belgia, Grecia câte 25; Suedia 22; Austria 21; Finlanda si Danemarca câte 16; Irlanda 15 si Luxemburg 6. In baza hotarârilor luate in decembrie 2000, la Nisa , dupa primirea tarilor candidate la aderare, parlamentul va avea un total de 728 de deputati: pentru Franta, M.Britanie si Italia, acesta se va reduce la 72 de deputati; dintre tarile candidate, de exemplu, România ar putea avea 33 de reprezentanti, Ungaria 20, Bulgaria 17 si Polonia 50..

3.3.1.2. CONSILIUL EUROPEAN

Consacrat oficial sub numele de Consiliul Uniunii Europene, prin decizia 93-591 din 8 noiembrie 1993, este institutia care reprezinta direct statele membre si in care fiecare stat participa prin reprezentanti la sedintele care de obicei se tin la Bruxelles. A fost creat (conf. T.M., art.145) pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a

defini operatiile de management general ale Comisiei. Este un organism interguvernamental, cu rol principal in luarea deciziilor in probleme majore, pe baza propunerilor Comisiei. Functioneaza pe mai multe "consilii" (agricultura, externe, comert), fiecare guvern fiind reprezentat de ministrul sau in sectorul respectiv. Consiliul este asistat de un secretariat general, iar in pregatirea lucrarilor rolul major il detine Comitetul reprezentantilor permanenti (COREPER). In afara de comitetele constituite formal, Consiliul este ajutat in munca de grupurile de lucru, responsabile in a face analize, la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European, pentru Consiliu. Fiecare stat membru asigura presedintia Consiliului pe durata a sase luni, prin rotatie, intr-o ordine prestabilita. Consiliul este principala putere legislativa, pentru ca aici se hotaraste si se fixeaza cadrul vietii comunitare. Hotarârile Consiliului sunt obligatorii. Deciziile in cadrul Consiliului se iau prin trei modalitati de votare:

a. votul in unanimitate, pentru domeniile politicilor comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale;

b. votul cu majoritate calificata (voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere speciala in functie de anumite criterii) – se aplica numai in ceea ce priveste mediul (pentru celelalte domenii s-a pastrat regula unanimitatii);

c. votul cu majoritate simpla, calculata in raport cu membrii Consiliului si nu in raport cu membrii prezenti – se foloseste la tarife anti-dumping si anti-subventie in contextul Politicii Comerciale Comune.

3.3.1.3. COMISIA EUROPEANA

Comisia Europeana este puterea executiva a U.E. Este o institutie supranationala compusa din 20 de comisari alesi pe baza competentei lor generale si oferind toate garantiile de independenta. "Membrii Comisiei isi exercita functiile in deplina independenta, in interesul general al Comunitatii. In indeplinirea indatoririlor lor, ei nu solicita si nu accepta instructiuni de la nici un guvern si de la nici un organism, se abtin de la orice act incompatibil cu caracterul functiilor" (conf.art.157 din T.M.) Comisarii sunt numiti de statele membre pentru un mandat de 5 ani. Comisia isi desfasoara activitatea pe doua paliere: unul este Colegiul celor 20 de comisari, iar al doilea, personalul permanent care lucreaza la Bruxelles, divizati in 23 de departamente (sau Directorate Generale). Presedintele Comisiei coordoneaza activitatea acesteia, reprezinta institutia in relatiile externe, participa la lucrarile Consiliului European, la intâlnirile la vârf in G7. Fiecare comisar dirijeaza un sector de activitate. In linii mari, Comisia are o organizare de tip guvernamental (ceea ce ii face pe partizanii federalismului in Europa sa vada in Comisie viitorul guvern federal).

Functiile Comisiei (conf. T.M., art.155) sunt:

• vegheaza asupra aplicarii dispozitiilor luate de institutii, precum si a prevederilor tratatului;

• formuleaza recomandari sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului; • ia decizii in domeniile specificate in tratat si participa la formularea actelor

Consiliului si Parlamentului European; • exercita competentele pe care Consiliul i le confera, pentru executarea regulilor

stabilite de el. Ulterior cuprinderii in U.E. a actualelor state candidate, marimea Comisiei se va limita la 27 de membri. La reuniunea de la Nisa din decembrie 2000 s-a hotarât mentinerea dreptului de veto in problemele de fiscalitate si securitate sociala. De asemenea, in luarea deciziilor, s-a introdus "fileul demografic", care presupune ca un stat membru poate cere sa se verifice, daca o majoritate calificata reprezinta cel putin 62% din populatia U.E. Toate aceste hotarâri vor intra in vigoare la 01 ianuarie 2005.

3.3.1.4.CURTEA DE JUSTITIE

Curtea de Justitie "asigura respectul dreptului in interpretarea si aplicarea tratatului" (conf. art. 164, din T.M.). Spre deosebire de Curtea Internationala de Justitie, careia i se pot adresa numai state si organizatii internationale si ale carei hotarâri nu sunt obligatorii, Curtii de Justitie Europene i se pot adresa atât statele cât si persoanele fizice, iar hotarârile luate sunt obligatorii. Este formata din 15 judecatori, cu sediul la Luxemburg si asistata de 8 avocati generali. Avocatul general "are ca rol prezentarea publica, cu deplina impartialitate si independenta a concluziilor motivate asupra cazurilor aduse in fata Curtii, in vederea asistarii acesteia in indeplinirea misiunii sale"(art.166, din T.M.). C.J. se intruneste in plen când este sesizata de un stat sau o institutie comunitara, sau in camere compuse din 3-5 judecatori, pentru alte cazuri, din ratiuni de eficienta. Rolul Curtii de Justitie este de a:

• veghea asupra relatiilor ce se stabilesc intre competentele atribuite institutiilor comunitare si ale celor ramase statelor;

• interpreta dreptul comunitar; • proteja statele, persoanlele fizice sau juridice de eventualele abuzuri in derularea

integrarii. Curtii de Justitie ii sunt atribuite urmatoarele competente:

a. "controleaza legalitatea actelor adoptate in comun, de Parlamentul European si de Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei si ale BCE, diferite de recomandari si avize si a actelor Parlamentului European destinate sa produca efecte juridice fata de terti."(conf.art.173, din T.M.) In acest sens Curtea de Justitie poate anula, partial sau total, aceste acte, pentru incompetenta, violare a formelor substantiale, violare a prevederilor tratatului sau a oricarei reguli de drept la aplicarea sa, sau deturnare de putere de un stat, Consiliu si Comisie;

b. "de a statua cu titlu prejudicial" asupra: interpretarii tratatului; "validitatii si interpretarii actelor adoptate de instantele Comunitatii si de BCE"; interpretarii tratatelor organismelor create de un act al Consiliului (conf.art.177, din T.M.);

c. de a se pronunta asupra oricarui litigiu dintre Comunitate si statele membre, in limitele si conditiile stabilite (art.179, din T..M.);

d. de a judeca litigiile privind: executarea obligatiilor de catre statele membre; deliberarile Consiliului Guvernatorilor Bancii Europene de Investitii; executarea de catre bancile centrale nationale a obligatiilor rezultate din tratat si din statutul BCE (conf.art.180, din T.M.);

e. "de a statua in virtutea unei clauze compromisuri continute intr-un contract de drept public, sau privat, incheiat de Comunitate sau in numele ei"(conf.art.181, din T.M.);

f. de a se pronunta asupra oricarui diferend dintre statele membre, in legatura cu obiectul tratatului;

Jurisdictia Curtii de Justitie nu cuprinde si domeniile politicii de aparare, politicii externe, cooperarii, afaceri interne si de justitie. La cererea Curtii, prin Actul Unic European si printr-o decizie a Consiliului din octombrie 1988, a fost creat Tribunalul de prima instanta, "limitat la chestiunile de drept, in conditiile fixate de statut"(conf.art.168a, din T.M.). Acesta nu este competent pentru a judeca cauzele cuprinse la art.177.

3.3.1.5. ALTE INSTITUTII COMUNITAREa. Curtea de Conturi, creata prin Tratatul de la Bruxelles, din 25 iulie 1975,

asigura controlul financiar contabil (art.188A, din T.M.). Se constituie din 15 membri alesi de Consiliul European, dupa consultarea Parlamentului, pentru 6 ani. In cadrul Curtii functioneaza o Camera de expertiza, in care sunt pregatite deciziile. Art.188C prevede ca drepturile Curtii de Conturi sunt de a examina toate veniturile si cheltuielile comunitatii si de a se convinge asupra realitatii economice a bugetului. Pentru desfasurarea activitatilor colaboreaza cu institutiile nationale similare. Competentele Curtii de Conturi sunt:

• de a realiza expertiza bugetului U.E., de a verifica legalitatea, regularitatea si buna gestiune financiara a conturilor, intrarilor si cheltuielilor comunitare

• de a supraveghea Parlamentul si Consiliul in exercitarea competentelor bugetare. a. Comitetul Economic si Social este compus din reprezentanti ai diferitelor

categorii ale vietii economice si sociale, ale statelor membre si este consultat obligatoriu de Consiliu si Comisie. Durata mandatului este de patru ani si functioneaza pe diverse sectiuni specializate pentru principalele domenii acoperite de tratat. Avizul obligatoriu este extins si la alte domenii: fiscalitate indirecta; apropierea dispozitiilor legislative; coeziunea economica si sociala; cercetarea si mediul inconjurator; politica sociala.

b. Comitetul Regiunilor, compus din reprezentantii colectivitatilor regionale si locale, are caracter consultativ in legatura cu: actiunile de

promovare in domeniul educatiei, sanatatii publice si culturii; proiectele referitoare la retelele transeuropene; definirea misiunilor, obiectivelor prioritare si organizarii fondurilor structurale; crearea Fondului de coeziune. (conf.art.198, din T.M.)

c. Banca Europeana de Investitii are personalitate juridica, iar membrii ei sunt statele semnatare ale tratatului. Misiunea bancii este de a "contribui, facând apel la pietele de capital si la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrata si continua a pietii comune in interesul comunitatii." Prin acordarea de imprumuturi si de garantii, finanteaza in toate sectoarele economiei:

• proiecte pentru punerea in valoare a regiunilor mai putin dezvoltate; • "proiecte pentru modernizarea sau conversia intreprinderilor sau crearea de noi

activitati, aparute prin stabilirea progresiva a pietei comune"; • proiecte de interes comun, pentru mai multe state membre, care nu pot fi acoperite

din mijloace de finantare proprii (conf.art.198, din T.M.); • ameliorarea calitatii mediului;

3.3.2. SISTEMUL FINANCIAR

Componentele sistemului financiar sunt bugetul comunitar, imprumuturile Bancii Europene de Investitii si ajutorul comunitatii catre 89 de state din Africa, Pacific si Caraibe. In alcatuirea bugetului comunitar, statele membre se orienteaza dupa urmatoarele principii:

• bugetul este anual unitar si universal; • mentinere in echilibru a raportului intrari/cheltuieli; • bugetul este alcatuit din resurse comunitare si nu din contributia statelor; • cuplul Consiliu-Parlament asigura autoritatea bugetara [6].

Sursele bugetare sunt: • resursele proprii: drepturi de vama, taxele aplicate produselor agricole, precum si

alte taxe aplicate conform politicii agricole comune; • resurse provenite din TVA (din statele membre conform plafonului de 1,4%) • resurse din PNB, calculat la 0,19% din PNB pe comunitate.

Fondurile bugetare sunt alocate pentru sustinerea cheltuielilor institutiilor comunitare si pentru cheltuielile in sectorul agriculturii, pentru actiunile fondurilor structurale (cc 20%), pentru finantarea programelor de cercetare si dezvoltare (cc 3%) si pentru alte politici comune. Fondurile structurale sunt destinate "promovarii dezvoltarii armonioase", "intarirea coeziunii economice si sociale", "reducerea diferentelor intre nivelul de dezvoltare a diverse regiuni" (art.130a, din T.M.). Obiectivele fondurilor structurale sunt: "promovarea dezvoltarii si amenajarea structurala a regiunilor ramase in urma; reconvertirea economica a regiunilor greu afectate de declin industrial; combatarea

somajului de lunga durata; facilitatea pregatirii profesionale a tinerilor; accelerarea adaptarii structurilor agricole; promovarea dezvoltarii in zonele rurale"7. Aceste obiective sunt indeplinite prin Fondul Social European, Fondul european de orientare si garantie agricola, Fondul european de dezvoltare regionala. Banca Europeana de Investitii acorda imprumuturi si garantii atât in interiorul Comunitatii cât si in exteriorul acesteia. Avantajele sunt reprezentate de dobânzile reduse si garantiile de stat (pentru destinatia imprumuturilor, a se vedea subcapitolul in care este prezentata BEI).

3.3.3. DREPTUL COMUNITAR

Dreptul comunitar isi are izvorul in urmatoarele surse (clasificare ce apartine lui Louis Cartou, in "L’Union europeenne", Paris, 1994):

a. fundamentale, reprezentate de actele juridice, tratatele incheiate de statele europene, prin care s-a initiat procesul de integrare europeana si conventiile incheiate, destinate a reglementa domenii care nu au fost cuprinse in tratate;

b. secundare, care se refera la actele comunitare emise de institutii, cu caracter obligatoriu (regulamentul, directiva si decizia), sau cu semnificatie politica (avizul, recomandarea, propunerea si rezolutia). Regulamentul are caracter general si este "obligatoriu in toate elementele sale si direct aplicabil in toate statele membre"(art.189, din T.M.). Nu trebuie confirmate de parlamentele nationale si prevaleaza fata de legea nationala. Sunt emise de Consiliu, iar Comisia le transpune in practica. Directiva este destinata statelor membre si le obliga in privinta rezultatului ce trebuie obtinut intr-o anumita perioada data, "lasând instantelor nationale competentele privind forma si mijloacele"(art.189, din T.M.). Sunt emise de Consiliu la propunerea Comisiei. "Decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza" (art.189, din T.M.), fie ca sunt state, companii sau persoane fizice. Comisia este autoritatea care poate emite decizii.

c. nescrise, izvorâte din jurisprudenta Curtii de Justitie. Obiectul dreptului comunitar sunt tratatele, ca rezultat al cooperarii interstatale, legislatia comunitara, adica ceea ce defineste cadrul pietei, politicilor si actiunilor comune si o ultima categorie, dispozitiile comunitare, care urmaresc armonizarea normelor, regulilor la cele trei nivele national, supranational si interstatal. Relatia drept comunitar-drept national se stabileste pe baza urmatoarelor principii:

• primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern; intre o norma comunitara si una nationala, prima va avea intâietate;

• aplicarea imediata a dreptului comunitar; derivat din regulamente si decizii, nu este nevoie de o legiferare interna, pentru a fi aplicat si incorporat in sistemul juridic national;

• subsidiaritatii; conf.art.3B din tratat, "comunitatea nu intervine, conform cu principiul subsidiaritatii, decât daca si in masura in care obiectivele actiunii, avute in vedere, nu pot fi realizate intr-o maniera suficienta de catre statele membre si tinând cont de dimensiunea sau efectele actiunii respective, pot fi mai bine realizate la nivel comunitar."

Fiind o problema de echilibru, ea poate fi interpretata sub aspectul eficientei, prin cea de proximitate, fiecare nivel asumându-si sarcinile pe care le poate satisface in mod optim, inseamna cautarea esalonului celui mai adecvat problemei de reglat (dupa T.. de Berranger).

3.4.COMUNITATEA EUROPEANA

Art.1 al Tratatului de la Maastricht prevede: Comunitatea Economica Europeana se transforma in Comunitatea Europeana, ca prima componenta a Uniunii Europene si in care este cuprinsa Piata Comuna si Uniune Economica si Monetara. Prin realizarea Pietei Comune si a Uniunii Economice Monetare, prin politici si actiuni comune, Comunitatea Europeana trebuie sa indeplineasca urmatoarele misiuni (art.2):

• dezvoltarea armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice; • ridicarea gradului de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala; • egalitate intre barbati si femei; • o crestere durabila si neinflationista; • o inalta competitivitate si convergenta performantelor economice; • ridicarea nivelului de protectie si ameliorarea calitatii mediului; • ridicarea nivelului de trai si a calitatii vietii; • coeziunea economica si sociala si solidaritatea intre statele membre.

Pentru realizarea scopurilor prevazute, sunt vizate urmatoarele actiuni (art.3): • eliminarea tarifelor vamale si a restrictiilor cantitative, la intrarea si iesirea

marfurilor; • o politica comerciala comuna; • o piata interna bazata pe libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si

capitalurilor; • masuri relative, cu privire la circulatia persoanelor in spatiul comunitar; • elaborarea unei strategii coordonate, pentru ocuparea fortei de munca din statele

membre; • o politica comuna in domeniul agriculturii si pescuitului; • o politica comuna in domeniul transporturilor; • stabilirea unui regim de concurenta in cadrul pietei interne; • apropierea legislatiilor nationale; • o politica in domeniul social; • o politica in domeniul mediului inconjurator; • intarirea competitivitatii industriei; • promovarea cercetarii si dezvoltarii tehnologice;

• realizarea unui nivel inalt de protectie a sanatatii; • o politica in domeniul educatiei si culturii; • promovarea cooperarii pentru dezvoltare; • intarirea protectiei consumatorilor; • politici si actiuni in domeniul energiei, protectiei civile si turismului; • asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari, pentru cresterea schimburilor.

3.4.1. CETATENIA UNIUNII

Conventia Schengen (Olanda), din 14 iunie 1985 si aplicata dupa 26 martie 1995, a fost unul din pasii facuti pentru realizarea "spatiului fara frontiere interne", pentru eliminarea controalelor la frontierele intercomunitare. Prin art..8[17] al tratatului se instituie o cetatenie a Uniunii, de care beneficiaza orice persoana care poseda nationalitatea unui stat membru. In continuare se subliniaza faptul ca, cetatenia Uniunii nu inlocuieste, ci completeaza cetatenia nationala. Drepturile de care se bucura cetatenii Uniunii sunt:

• dreptul de a circula si de a locui liber pe teritoriul statelor membre; • dreptul de a vota si de a fi ales in cadrul alegerilor municipale si europene, din

statul membru unde isi are resedinta, in conditii egale cu ceilalti resortisanti ai statului;

• dreptul de protectie diplomatica si consulara in terte tari; • dreptul de a adresa petitii.

Opt din statele U.E. accepta dubla cetatenie: Portugalia, Irlanda, M.Britanie, Olanda, Belgia, Franta, Italia si Grecia.

3.4.2. PIATA COMUNA

In virtutea Tratatului de la Roma (CEE), statele semnatare reinnoiesc angajamentul de a urma calea realizarii pietei comune, prin respectarea principiului liberei circulatii a marfurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor. Pentru facilitarea finalizarii dificilului proces, declansat prin ridicarea restrictiilor de orice natura, sunt convenite reguli comune asupra concurentei, fiscalitatii si apropierii legislative. "Comunitatea se bazeaza pe o unitate vamala, care cuprinde ansamblul schimburilor de marfuri si care implica interzicerea, intre statele membre, a tarifelor vamale la import si la export si a tuturor taxelor cu un echivalent , ca si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile lor cu tarile terte" – (T.M. art. 9 [23]). Realizarea acestui obiectiv, a insemnat, in primul rând, armonizarea, recunoasterea mutuala a normelor tehnice si apropierea fiscala. Exista insa sectoare economice cu statut strategic in unele state, precum gaz, electricitate,

posta, telefon. Libera circulatie a serviciilor, inseamna acordarea dreptului de exersare a unor activitati in spatiul comunitar, adica libertatea de acces, nondiscriminarea in raport cu autohtonii, care practica acelasi tip de activitati, nondiscriminari legislative. Sunt considerate servicii, activitati cu caracter industrial, comercial, artizanal si profesiunile liberale. Textul tratatului se aplica fara a prejudicia cu nimic, regimul proprietatii in statele membre. In privinta liberei circulatii a fortei de munca, aceasta implica "abolirea oricarei discriminari, bazate pe nationalitate, a fortei de munca din statele membre, in privinta angajarii, remunerarii si a celorlalte conditii de munca."(T.M., art.48[39]). Cuprinde dreptul:

• de a raspunde angajarilor oferite efectiv; • de a se deplasa liber, in acest scop pe teritoriul comunitatii; • de a sejurna in unul din statele membre, cu scopul de a ocupa un loc de munca,

conform dispozitiilor legislative, regulamentare si administrative, care se aplica angajarii fortei de munca nationale;

• de a ramâne, in conditiile in care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru dupa ocuparea unui loc de munca in acel stat.

Pentru instaurarea progresiva a liberei circulatii a capitalurilor, statele convin, de asemenea, asupra suprimarii, in masura necesara bunei functionari a pietei comune, a restrictiilor privind deplasarea capitalurilor apartinând persoanelor rezidente, ca si a discriminarilor de tratamente, bazate pe nationalitatea sau resedinta partilor, sau pe localizarea plasamentului. Impactul pietii comune asupra economiei nationale este deosebit, pentru ca:

• autonomia macro-economica a statelor scade, solutiile fiind identificate tot mai mult la nivel comunitar; rezulta importanta influentei deciziilor centrale in realizarea interesului national;

• apare riscul dislocarii sau paralizarii , unor activitati din cauze de piata comuna sau de mondializare;

• se ingusteaza spatiul de manevra sociala, al rolului sectorului public, al modului in care se face si se aloca bugetul8.

3..4.3. POLITICILE COMUNITATII EUROPENE 3.4.3.1. Politica agricola comuna Misiunile cu care este lansata politica agricola comuna sunt:

• ameliorarea productivitatii agriculturii, prin "dezvoltarea procesului tehnic, asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole si utilizarea optima a factorilor de productie, si in special a fortei de munca";

• cresterea nivelului de viata a agricultorilor, "prin marirea veniturilor individuale"; • stabilizarea pietelor;

• preturi rezonabile pentru consumatori; • garantarea securitatii in aprovizionare (T.M., art. 39 [33]).

Pentru aceasta, se va tine seama de partcularitatile structurilor sociale din agricultura diferitelor regiuni, ajustarile vor fi facute gradual si se va stabili o politica comuna de preturi, bazata pe criterii comune si pe metode de calcul uniforme.

3.4.3.2. POLITICA SOCIALA

Eforturile de realizare a pietei interne au cuprins si dimensiunea umana, sociala, de combatere a "dumping-ului social". Tratatul consacra Fondul Social European, in scopul de a "ameliora posibilitatile de angajare a fortei de munca pe piata interna", contribuind la ridicarea nivelului de viata. Fondul vizeaza promovarea , in cadrul Comunitatii, "a facilitatilor de angajare si a mobilitatii, geografice si profesionale a fortei de munca, ca si facilitarea adaptarii la mutatiile industriale si la evolutia sistemelor de productie, in special prin formarea si recalificarea profesionala" (T.M.., art. 123 [146]). Asumându-si deplina responsabilitate pentru continutul invatamântului si organizarea sistemului educatiei, actiunea Comunitatii vizeaza:

• dezvoltarea dimensiunii europene in educatie, prin invatarea si difuzarea limbilor statelor membre;

• recunoasterea academica a diplomelor si a perioadelor de studii; • promovarea cooperarii dintre institutiile de invatamânt; • realizarea schimbului de informatii si de experienta, asupra elementelor comune,

ale sistemelor de educatie ale statelor membre; • sprijinirea dezvoltarii educatiei la distanta.

Agenda 2000 a propus si reformarea sistemului de asigurari sociale: asigurarea pensiilor, asigurarea medicala, asigurarea de ingrijire, asistenta sociala, protectia sociala a somerilor in U.E., protectia sociala a persoanelor handicapate si integrarea copiilor cu cerinte speciale, sau dezabilitati, in societate. Politica sociala europeana are la baza doua instrumente: Fondul Social European si "Charta sociala" care prevede cele 12 drepturi de baza ale muncitorilor si promovarea unor sanse egale femeilor si barbatilor. Bugetul politicii sociale europene aloca aproape 90% Fondului Social European, care contribuie la finantarea mobilitatii geografice si profesionale, combaterea somajului pe termen lung, introducerea tinerilor in lumea profesionala, schimbarea sistemului de productie, asigurarea protectiei sanatatii la locul de munca, finantarea dezvoltarii si ajustarea structurala a regiunilor cu populatie scazuta. Comisia Europeana a inscris, in decembrie 1989, masurile in domeniul social si asistentei sociale in Charta sociala, iar in 1994 a elaborat „Charta Alba" in vederea aplicarii unor metode de reducere a somajului in U.E., pentru realizarea uniunii sociale. Aceasta cuprinde capitolele "crestere, capacitate concurentiala si ocuparea fortei de munca". In privinta sigurantei si protectiei sociale a somerilor, „Cartea Verde" prevede linii de actiune pentru garantarea protectiei sociale si imbunatatirea educarii si formarii profesionale, in vederea unei mobilitati accentuate.

Agenda 2000 cuprinde, de asemenea, programe comunitare pentru integrarea persoanelor handicapate:

• HELIOS II – masuri pentru reabilitarea functionala a handicapatilor, integrarea economica si sociala a lor, conducerea individuala si integrala a vietii sociale a acestora;

• HORIZON – are in vedere integrarea handicapatilor pe piata muncii; • TIDE – este programul care se ocupa cu persoanele in vârsta, in scopul de a le

oferi noi sanse si perspective de integrare in viata sociala.

3.4.3.3. POLITICA CULTURALA

Incepând cu TUE cultura se inscrie printre competentele Comunitatii Europene, care sprijina si completeaza actiunile statelor membre in urmatoarele domenii:

• ameliorarea cunoasterii si difuzarii culturii si istoriei popoarelor europene; • conservarea si salvgradarea patrimoniului cultural de importanta europeana; • schimburile culturale non-comerciale; • creatia artistica si literara inclusiv in sectorul audio-vizual.

In interiorul Comunitatii sunt derulate o serie de programe de formare profesionala, carora le este alocat 1% din bugetul comunitar: ERASMUS – un program prin care se creeaza o retea europeana de cooperare intre universitati (schimburi de profesori, studenti, burse); COMETT – un program destinat sa intareasca cooperarea intre universitati si intreprinderi; LINGUA – un program destinat sa diminueze barierele lingvistice intre europeni; DELTA si EUROPECHET – programe indreptate spre tehnologiile de vârf (imformatica, banci de date, retele de sateliti); SOCRATES si LEONARDO (al doilea si pentru tarile est-europene)- programe prin care se incurajeaza cooperarea intre universitatile europene, intre acestea si intreprinderi, programe care inscriu formatiunea profesionala intr-o dimensiune europeana. Actuala politica culturala demonstreaza ca U.E. nu doreste si nici "nu isi poate permite culturi politice de import, fara riscul de a crea disproportii notabile". Se considera, ca sub aspectul "culturii ca mod de viata", rezultata din organizarea societatii, din politic, si sub impactul tendintelor de mondializare, globalizare, uniformizare, "o cultura europeana si o Europa a culturilor au acelasi interes" 9.

3.4.3.4. PROTECTIA MEDIULUI

Politica Comunitatii in domeniul protectiei mediului are ca obiective:

• conservarea, protejarea si ameliorarea calitatii mediului;

• protectia sanatatii persoanelor; • utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale; • promovarea, pe plan international, a masurilor destinate sa faca fata problemelor

regionale, sau planetare, ale mediului. Conform Agendei 2000, politica ecologica se ocupa in special cu sectorul energetic, Comisia Europeana prin programele de actiune prevede reducerea consumului de energie, folosirea energiei care se recicleaza, a energiei atomice si preluarea responsabilitatilor, atât la nivel comunitar, cât si national. Programele comunitare concretizate in programul SAFE II (1996-2000), ALTENER (1998-2000), SYNERGIE (1998), THERMIE (1995-1998) au prevazut protectia mediului, imbunatatirea capacitatii concurentiale, protectia spatiului maritim, cautarea unor tehnologii pentru asanarea ecologica a unor regiuni afectate de poluare. Pentru tarile candidate la U.E., in cazul tarilor din Europa Centrala si de Est, functioneaza programul PHARE, iar pentru CSI programul TACIS. Programul comunitar LIFE, pentru dezvoltarea dreptului protectiei mediului in UE, are in vedere masuri prioritare si ajutoare tehnice, protectia padurilor, combaterea poluarii si protectia impotriva catastrofelor naturale. Un exemplu elocvent al preocuparilor in directia conservarii mediului il constituie decizia unor state UE de a renunta definitiv la energia nucleara (Suedia, Germania, Italia si Elvetia), chiar daca ponderea energiei nucleare in productia de electricitate este destul de ridicata (Franta 78%, Belgia 60%, Suedia 46%, Elvetia 40%, Germania 35%, M.Britanie, Spania, si Finlanda 30%).

3.4.4. UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA (U.E.M.)

TUE. Acelasi obiect il are Protocolul privind statutul Sistemului european de banci centrale si statutul Bancii Centrale Europene, precum si Protocolul privind Institutul monetar european (anexe la tratatul de la Maastricht). Obiectivul declarat si ireversibil al UEM este crearea unei monede unice.

3.4.4.1. Repere istorice

Dupa incheierea Tratatului de la Roma, chiar daca initiatorii gândisera crearea unei monede comune (si nu unice), activitatea CEE se desfasura pe baza prevederilor aranjamentului Bretton-Woods si a sistemului de cursuri fixe. Pâna in 1958 a functionat Uniunea Europeana de Plati, un sistem de clearing multilateral. In 1970 a fost publicat Planul Werner, care continea principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a fi realizata in 3 etape, pe o perioada de 10 ani. Se avea in vedere: o convergenta a politicilor economice, convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor, eliminarea marjelor de fluctuatie a cursurilor, completa liberalizare a miscarilor de capital. Singurul rezultat al planului a fost "sistemul european al limitelor inguste ale cursului valutar" supranumit "sarpele valutar", prin care statele membre isi luau angajamentul de a nu permite fluctuatii ale cursurilor valutare reciproce, mai mari de +/-

2,25%. Participau DM, monedele din Benelux si coroana olandeza. La 13 martie 1979, ca urmare a planului convenit intre presedintele Frantei Giscard d’Estaing si cancelarul Germaniei Helmut Schmidt, intra in vigoare Sistemul Monetar European, cu rol principal in integrarea monetara. In cadrul sistemului se introduce ECU-ul (european currency unit), unitate de cont si instrument de plati si de rezerva, emisa de Fondul European de Cooperare Monetara. Acesta a rezultat dintr-un cos de monede nationale, greutatea fiecarei monede fiind direct legata de puterea economica a statului respectiv. SME s-a constituit pe parcurs intr-un instrument pentru lupta impotriva inflatiei, a redus imprevizibilitatea evolutiei cursurilor, a redus variabilitatea ratelor dobânzii.

3.4.4.2. ETAPELE UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

Parti din UEM au fost puse in aplicare inaintea tratatului propriu-zis (1991) si inaintea TUE (1992), ca urmare a Raportului Delors, din aprilie 1989, referitor la UEM. Consiliul European, reunit la Madrid, in iunie 1989, stabilea ca etapa I, cu incepere de la 1 iulie 1990, sa contina eliminarea ultimelor bariere privind tranzactiile monetare, intarirea coordonarii politicilor economice si bugetare, intarirea cooperarii intre bancile centrale. Tratatul de la Maastricht stabileste conditiile si termenele pentru celelalte doua etape, si prevede transferul autoritatii monetare catre Sistemul European de Banci Centrale, precum si crearea unei Banci Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC este mentinerea stabilitatii preturilor si sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin actiuni conforme cu principiile economiei de piata. Misiunile fundamentale constau in definirea si punerea in practica a politicii monetare, conducerea operatiilor de schimb, detinerea si girarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre, promovarea bunei functionari a sistemelor de plata. SEBC este compus din BCE si bancile centrale nationale si este condus de organele de decizie ale BCE care sunt Comitetul Guvernatorilor si Consiliul Executiv alcatuit din 6 membri, numiti de Consiliul European (art.105-106 din T.M.). Etapa a doua, a inceput la 1 ianuarie 1994. In cadrul ei a fost creat Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Are personalitate juridica si este condus de un Consiliu, compus dintr-un presedinte si din guvernatorii bancilor centrale nationale; TUE stabileste pentru IME urmatoarele misiuni: intarirea cooperarii intre bancile centrale nationale, coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea functionarii Sistemului Monetar Europen; realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare; facilitarea utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia. Pentru declansarea celei de-a treia faze, IME trebuia sa: pregateasca instrumentele si procedurile necesare aplicarii politicii monetare unice; armonizeze regulile si practicile

privind colectarea, stabilirea si difuzarea statisticilor; elaboreze regulile pentru operatiunile pe care le vor intreprinde bancile centrale nationale in cadrul SEBC; incurajeze eficacitatea platilor transfrontaliere; supervizeze pregatirea tehnica a biletelor de banca emise in ECU. Pina la 31 decembrie 1996 IME trebuia sa precizeze cadrul regulamentar, organizational si logistic de care SEBC avea nevoie pentru a-si indeplini sarcinile in timpul celei de-a treia etape (cf.art.109F[117], din T.M.). Institutul a fost desfiintat incepând cu 1 ianuarie 1999, intrând in actiune BCE si SEBC. Etapa a treia (etapa finala) a inceput la 1 ianuarie 1999. De retinut, ca nu toate statele vor face trecerea la aceasta etapa, decât cele care indeplinesc criteriile de convergenta. Incepând cu aceasta data, politica monetara va fi de competenta BCE, iar EURO, moneda unica, va inlocui monedele nationale din statele participante. Criteriile de convergenta sunt:

• "rata inflatiei, exprimata in indicele preturilor de consum sa nu depaseasca 1,5% din media celor mai performante trei tari din comunitate;

• rata nominala a cursului valutar, sa nu fie modificata cel putin 2 ani inainte de intrarea in etapa a III-a a uniunii monetare;

• rata dobânzilor pe termen lung, trebuie sâ se mentina in cadrul unei diferente de 2% fata de media ratelor dominante in trei tari cu cel mai bun rezultat in privinta inflatiei;

• criteriul fiscal: datoria publica totala sa nu fie mai mare de 60% din PIB, iar deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din PIB" [10].

Beneficiile introducerii monedei unice sunt considerate a fi: • disparitia riscului valutar in spatiul european; • cresterea stabilitatii in politica monetara europeana; • fixarea cursurilor de schimb; • reducerea costului tranzactiilor; • cresterea transparentei pietei; • reducerea discriminarilor in politica de preturi; • intensificarea concurentei; • siguranta procesului decizional; • eficienta in alocarea si distribuirea resurselor; • reducerea somajului; • crestere economica si bunastare.

Costurile aferente sunt pierderea autonomiei politicii monetare, pierderea posibilitatii de alegere a ratei inflatiei si pierderea cursului valutar, ca instrument pentru inlaturarea dezechilibrelor macroeconomice.

3.4.4.3. EURO – MONEDA UNICA

Trecerea la moneda EURO se va realiza in trei etape. In prima etapa a intrat in functiune BCE care va pregati emisiunea de bacnote si monede. De asemenea vor fi promulgate o serie de acte normative si legislative, pentru sprijinirea implementarii monedei unice. In cadrul etapei a doua (1999-2002) se vor fixa cursurile valutare ale tarilor membre si se va stabili cursul de conversie la EURO al monedelor nationale. Pietele financiare vor functiona in aceasta moneda, iar bancile centrale nationale din statele participante vor pierde competentele in materie de politica monetara in favoarea BCE. Etapa a treia, de la 1 ianuarie 2002, incepe cu punerea in circulatie a monedelor si bacnotelor in EURO, apoi se ve generaliza carti bancare, cecuri, viramente. Monedele nationale vor circula in paralel cu EURO-ul sase luni, dupa care isi vor pierde statutul legal si functia de mijloc de plata. Se apreciaza ca moneda unica ar putea constitui un factor de stimulare a concurentei si cresterii economice, ar putea intari solidaritatea financiara in interiorul UE si ar aduce stabilitate la nivel microeconomic, inlesnind astfel efectuarea trecerii de la economia de piata sociala la economia de piata liberala. Cu toate acestea, ramân state care si-au anuntat refuzul de participare la moneda unica, ori si-au manifestat rezerve. Moneda unica europeana a trecut cu brio examenul, pe timpul valului de instabilitate care a zguduit pietele financiare eurasiatice si din America Latina. Multi investitori se retrag de pe pietele micilor,"tigri" sau "dragoni" asiatici, reorientându-si capitalul spre mult mai eficientele si sigurele obligatiuni europene. In interiorul spatiului EURO, reculul cererii de pe pietele afectate de recesiune a fost compensat de cererea interna. Astfel ca produsul intern brut al comunitarilor nu va avea de suferit. De exemplu, monede scandinave cum ar fi coroana daneza si cea suedeza, care nu fac parte din zona EURO, au suferit, dupa crahul rus, o cadere libera. Adapostita sub umbrela EURO, marca finlandeza nu a facut obiectul crizei. Totusi, pentru a doua oara in ultimii zece ani, Danemarca trateaza cu refuz UEM (la ultimul referendum, din 2000, 53,1% din cele 95% de voturi exprimate au fost negative), dupa ce a respins tratatul de la Maastricht, M.Britanie si Suedia au ramas ultimele membre ale UE care nu au acceeptat inca intrarea in uniunea economica si monetara.

3.5.. AFACERI INTERNE SI DE JUSTITIE

A treia componenta a UE o constituie cooperarea in afacerile interne si de justitie. De fapt, cooperarea incepuse inainte de Maastricht: in primul rând, consultari intre Comunitate si alte state (in grupul TREVI) – Austria, Canada, Elvetia, Maroc, Norvegia, SUA; in al doilea rând, cooperarea intre statele comunitare in baza Acordului de la Schengen, din 14 iunie 1985, dintre cinci state (Belgia, Franta, Germania, Luxemburg, Olanda), la care au aderat apoi si alte state. Un asemenea tip de cooperare a devenit firesc, din momentul aplicarii libertatii de circulatie si de stabilire a persoanelor in interiorul Comunitatii. Obiectivele propuse sunt: reguli si metode de control la trecerea frontierelor

interioare; politica de azil si de emigrare; lupta contra fraudelor; lupta contra criminalitatii (terorism, droguri); lupta contra toxicomaniei; cooperarea vamala; cooperare judiciara in materie civila si penala. Metodele de cooperare constau in: informari si consultari la nivelul Consiliului, caruia i s-a adaugat si un Consiliu al ministrilor de interne si de justitie, in scopul armonizarii actiunilor statelor membre; pozitii, proceduri sau actiuni comune, pe care, la initiativa statelor sau Comisiei, Consiliul le poate hotarâ; cooperare bi sau multilaterala intre state. Conform declaratiei privitoare la cooperarea politieneasca, anexata la Tratat, statele isi pot acorda asistenta in anchete si cercetari, pot constitui banci de date, pot colecta si centraliza informatii, pot stabili strategii la scara europeana. In acest sens functioneaza la Haga un "Europol". Pentru urmarirea implementarii strategiei europene in domeniul drogurilor, a fost creat un organism special al UE: Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si Dependentei de Droguri (EMCDDA). Unul din cele mai importante documente aprobate la Feira (Portugalia), in vara anului 2000, este cel privind spatiul european comun a AIJ. UE are misiunea de a integra problemele AIJ in ampla dimensiune a relatiilor externe. Prioritatile acestei actiuni includ urmatoarele aspecte: emigrare si azil; lupta impotriva crimei organizate si a terorismului; lupta impotriva traficului de droguri si a spalarii banilor; lupta impotriva criminalitatii "hi-tech" si a traficului de persoane; cooperarea in domeniul legislatiei civile; dezvoltarea parteneriatelor cu tarile dezvoltate. Se va asigura crearea unui "spatiu de libertate, securitate si justitie" fara ca dezvoltarea dimensiunii externe a AIJ sa devina deocamdata un obiectiv in sine. La baza stabilirii prioritatilor vor sta urmatoarele criterii:

• relevanta in termeni a creari unui spatiu – existenta politicilor si masurilor interne, fiind parametrul cheie al justificarii necesitatii;

• valoarea adaugata actiunilor statelor membre; UE intervine numai daca actiunile sale furnizeaza o valoare adaugata actiunilor bilaterale ale statelor (principiul subsidiaritatii);

• contributia la obiectivele politice generale ale politicii extern a UE; • realizarea obiectivelor intr-o perioada rezonabila de timp; • aplicabilitatea pe o perioada mai lunga.

Principalul organism al UE responsabil de problema spatiului european a AIJ este COREPER (din cadrul Consiliului de Ministri al UE), acesta urmând sa supravegheze implementarea deciziilor si sa prezinte raportul asupra progreselor facute, la Summit-ul din decembrie 2001. * * Dosarele majore pe care Europa unificata le are de rezolvat in continuare sunt:

• reforma institutiilor comunitare, Comisia Europeana si Consiliul de Ministri, care dimensionate, dupa criterii invechite, nu mai fac fata actualului numar de membri;

• extinderea propriu-zisa, in urma analizarii celor 31 de domenii in care trebuie realizata armonizarea tarilor candidate cu UE;

• definitivarea „Chartei drepturilor fundamentale pentru cetateanul comunitar", cu rolul de a apropia UE de omul obisnuit

• crearea unei politice de aparare unitare si comune, sub umbrela comunitara, capabila sa actioneze eficient la nivelul continentului, fara a pune in pericol interesele SUA;

• rezolvarea problemei comertului, in conditiile in care UE nu mai poate justifica subventiile anuale de 50 miliarde dolari alocate fermierilor.

NOTE EXPLICATIVE

1. Paun N., Istoria constructiei europene, Fundatia pentru Studii Europene, p.153 2. Idem, p.154 3. Ibidem, p.155 4. Bibere O., op.cit., p.111 5. Idem, p.119 6. Apud. Ibidem, p.153 7. Ibidem, p.156 8. Apud. Ibidem, p.190-191 9. Apud. Ibidem, p.206-207 10. Paun N., op.cit., p.244 11. Paun N., op.cit., p.622

IV. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA

4.1. Inceputurile apararii europene

Pe 11 august 1950, in cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunarii Consultative a Consiliului Europei, W. Churchill propune crearea, imediata, a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european si care sa actioneze in colaborare deplina cu S.U.A. si Canada. In acelasi timp, Germania urma sa primeasca asigurari in privinta sigurantei si libertatii. Prin urmare, presedintele Consiliului, primul-ministru francez Rene Pleven lanseaza Planul pentru o Comunitate Europeana pentru Aparare (C.E.A.), prezentat Adunarii Nationale a Frantei, la 24 octombrie 1950. Se prevedea, crearea unei armate europene, compuse din unitati furnizate de statele membre C.E.C.O., condusa de un ministru european al apararii, cu un buget comun si sub controlul Adunarii Parlamentare Europene.. Tratatul de constituire a C.E.A. este semnat la Paris, la 25 mai 1952, de statele din C.E.C.O. si protocoalele aditionale cu N.A.T.O. Incepând cu iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciproca, jumatate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei C.E.A. Tratatul cuprindea si referiri la o Adunare, care urma sa devina o Comunitate Politica Europeana. Integrarea in domeniul apararii era considerata ultimul pas spre o integrare politica - „crearea pentru apararea comuna a unei armate europene, atasata de institutiile politice ale Europei unite".

Pâna in august 1954, Tratatul C.E.A.a fost ratificat de cinci state membre.. Respingerea intregului proiect de catre Adunarea Nationala a Frantei, printr-un vot in prealabil, fara a-l lua macar in discutie, a constituit sfârsitul C.E.A. si „decesul" prematur al C.P.E. Acest prim esec al procesului european, marcheaza inceputul adaptarii comunitatii la problemele interne ale statelor, in special politice, si la cele internationale, crize si conflicte, reevaluari strategice. Diversificarea procesului european se accentueaza in momentul când Franta se retrage din structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976. Va ramâne insa in Consiliul Atlantic. A fost o urmare a constatarii presedintelui de Gaulle ca „repartitia lumii in doua blocuri militare raspunde din ce in ce mai putin situatiei reale". Din punctul de vedere al securitatii militare, Europa Occidentala ramâne atasata Americii, insa la initiativa britanicilor, se constituie „un grup european in Alianta" (Eurogroup),fara personalitate juridica, care promova cooperarea europenilor in sectoare militare ca: Eurotrain (instructie militara), Eurolog (logistica), Euromed (medicina militara), Eurocom (telecomunicatiile). Apararea europeana, spunea Pierre Hassner, trebuie considerata nu ca un „raspuns imediat la o amenintare militara urgenta si precisa", ci ca un „test, reinnoit tot timpul, al prioritatilor respective ale europenilor, al vointei lor de uniune, al vointei si capacitatii lor de a refuza veto-urile externe …Ce poate fi mai nerealist decât sa presupui o Europa realista ?" 1 In raportul care ii poarta numele, premierul belgian Leo Tindemans, este de parere ca o Uniune Europeana ramâne incompleta atât timp cât nu va avea o politica de aparare comuna. La momentul respectiv, decembrie 1975, au fost considerate drept obstacole in calea realizarii unei aparari comune europene, urmatoarele cauze:

• de natura constitutionala; crearea unei forte nucleare europene era considerata la fel de indepartata ca si alegerea unui presedinte federal european;

• dificultati tehnologice si juridice datorate interzicerii transferurilor de tehnologie nucleara militara (Legea Mac Mahon votata de Congresul S.U.A., in 1946);

• divizari diplomatice; • constrângeri economice si psihologice, in special pentru marirea cheltuielilor

militare – anuale (dupa un calcul, aproximativ 80 de miliarde de dolari) si necesitatea convingerii opiniei publice;

Sperantele pentru intreprinderea unor demersuri concrete, apar totusi din perspectiva urmatoarelor posibilitati:

• garantia nucleara americana pe termen mediu; instalarea unui sistem european de aparare conventionala, prin utilizarea noilor „arme ghidate cu precizie";

• avantajul tehnologic al fortelor europene occidentale fata de cele ale Pactului de la Varsovia;

• folosirea armelor nucleare franceze si britanice, in masura in care se ajunge la o coordonare in desemnarea vectorilor si utilizarea acestora care ar putea contribui la cresterea descurajarii eventualului adversar;

• aplicarea masurilor care privesc, pe termen scurt, transformarea industriilor europene de armament intr-un element constitutiv al apararii comune .

In privinta problemelor de securitate si cooperare, capacitatea C.E.E. este testata pe timpul fazelor elaborarii Actului final de la Helsinki, care este semnat de doua ori de Aldo Moro, o data in numele Italiei si inca o data in numele Consiliului Europei. Securitatea continentului european devine fondul cooperarii politice intre statele C.E.E. si subiectul diverselor sesiuni ale Consiliului European, care sesizeaza importanta relatiilor est – vest. In Declaratia C.E. de la Dublin, din 4 decembrie 1984, cele zece state membre recunosc ca „au o responsabilitate privind pacea si stabilitatea in Europa si securitatea populatiilor lor. Ei estimeaza ca opera de constructie europeana pe care o intreprind si pe care o continua cu hotarâre are din acest punct de vedere o valoare iminenta. Ei se declara decisi sa mentina si sa-si intensifice contributia la ameliorarea raporturilor intre Est si Vest".

4.2. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

Originile organizatiei se gasesc in „Tratatul asupra colaborarii economice, sociale si culturale si privind autoapararea colectiva", semnat la 17 martie 1948, la Bruxelles. Preambulul tratatului formuleaza drept scop garantarea reciproca „a securitatii statelor semnatare si angajamentul ferm al acestora de a lua toate masurile necesare in cazul revenirii Germaniei la o politica de agresiune". In continuare, la articolul 5, se stipuleaza: „statele semnatare se obliga sa acorde tot ajutorul militar si toata asistenta ce le stau in putere, oricarui stat membru care ar face obiectul unui atac armat in Europa". Prin Acordurile de la Paris din anul 1954, când au aderat la tratat R.F.G. si Italia, organizatia este rebotezata in U.E.O. Cu toate ca U.E.O. ii erau acordate competente largi, prin Tratatul de la Bruxelles, foarte repede activitatile principale vor fi incredintate altor organizatii. Imediat dupa semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, in plan militar, structurile opertionale si statul major general al fortelor U.E.O., de la Fontainebleau si Versailles, au fost transferate Aliantei, in 1951. De fapt, continutul modificat al Tratatului de la Bruxelles confirma optiunea pentru apropierea decisiva de N.A.T.O.: „in executarea tratatului, Inaltele parti contractante si toate organizatiile create de ele in cadrul Tratatului vor coopera strâns cu Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord". Pentru a se evita „orice dubla intrebuintare cu statele majore ale N.A.T.O., Consiliul si Agentia pentru controlul armamentelor, se vor adresa autoritatilor militare corespunzatoare, din cadrul N.A.T.O., pentru orice informatii si orice aviz asupra chestiunilor militare". Deposedata de dreptul de a-si dezvolta orice fel de structuri militare, pentru o lunga perioada de timp, U.E.O. nu s-a manifestat pe scena europeana. Impulsurile reactivarii apar la inceputl anilor ´80, in contextul preocuparilor Comunitatii Europene de a se concentra asupra unei politici de aparare comune si manifestarii tendintei statelor europene de a crea pilonul european in cadrul N.A.T.O. Prima actiune concreta in acest sens este elaborarea din initiativa presedintelui Francois Mitterand, a „Memorandumului Frantei" cu privire la U.E.O.si trimis guvernelor statelor membre. Ideea documentului este ca „U.E.O. este singura instanta europeana competenta in materie de aparare". Rezultatul, a fost reactivarea Consiliului de Ministri al U.E.O., alcatuit din ministrii de externe si ministrii apararii din statele membre.

„ Declaratia de la Roma", din octombrie 1984, a Consiliului de Ministri cuprinde noile obiective politice si schimbarile structurale ale organizatiei. S-a stabilit, ca misiune principala, definirea identitatii europene de securitate si aparare, confirmând astfel dorinta membrilor de cooperare si armonizare a punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeana. Reunit la Haga, in octombrie 1987, Consiliul U.E.O. a adoptat o „Platforma asupra intereselor europene in materie de securitate", in care isi afirma in mod solemn hotarârea de a dezvolta pilonul european al N.A.T.O., oferind, in acelasi timp, o dimensiune de securitate si aparare pentru o Europa integrata. Platforma defineste si raporturile dintre U.E.O. si N.A.T.O., precum si cu alte instante si precizeaza modalitatile de largire a U.E.O. si conditiile necesare intaririi rolului sau, ca forum unde vor avea loc dezbateri asupra problemelor de aparare si securitate.

4.3. POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA. EVOLUTII ALE U.E.O. U.E. instituita prin Tratatul de la Maastricht, completat cu Tratatul de la Amsterdam, are stabilit printre altele si obiectivul afirmarii sale pe scena internationala, in special prin punerea in practica a unei politici externe si de securitate comuna, incluzând definirea in timp a unei politici de aparare, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o aparare comuna. Conform aceluiasi tratat, politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) constituie unul din pilonii U.E., alaturi de Comunitatea Europeana si Afacerile Interne si de Justitie.

Obiectivele P.E.S.C. sunt:• salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale si a independentei

Uniunii; • intarirea securitatii Uniunii si statelor membre sub toate formele; • mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale, conform principiilor Cartii

O.N.U., a principiilor Actului Final de la Helsinki si a obiectivelor Cartei de la Paris;

• promovarea cooperarii internationale; • dezvoltarea si intarirea democratiei si a statului de drept si respectarea drepturilor

omului si a libertatilor fundamentale; Metodele P.E.S.C., spre deosebire de metoda comunitara, proprie integrarii economice, se contureaza prin cooperarea sistematica intre statele membre, pentru conducerea politicilor si prin punerea graduala in practica a unor actiuni comune, in domeniile in care statele membre au interese in comun. In acelasi timp, statele isi asuma angajamentul de a sprijini activ si fara rezerve P.E.S..C., de a se abtine de la orice actiune contrara intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor nationale cu pozitiile comune, de a se informa reciproc asupra oricaror probleme de politica externa si de securitate si de a sustine pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale. Competentele si procedurile privitoare la P.E.S..C. se concentreaza in principal spre

Consiliul European (sefii de state si de guverne) care ii defineste principiile si orientarile generale. Consiliul U.E., asistat de un Comitet politic, prin decizii luate in unanimitate, pun in aplicare orientarile generale. In titlul V, art. J.4, paragraful 1 din T.M. se stipuleaza „Uniunea Europeana cere Uniunii Europei Occidentale, care este parte integranta a dezvoltarii Uniunii, sa elaboreze si sa duca la indeplinire deciziile si actiunile Uniunii, cu implicatii in domeniul apararii". Se mai precizeaza, ca P.E.S.C., nu afecteaza caracterul specific al politicii de securitate si de aparare a anumitor state membre si respecta obligatiile ce decurg pentru anumite state din Tratatul Atlanticului de Nord. Ministrii Afacerilor Externe si ai Apararii din statele membre ale U.E./U.E.O., reuniti lânga Berlin, au adaugat si dat publicitatii, la 19 iunie 1992, „Declaratia de la Petersburg", care, pe baza Tratatului de la Maastricht, enunta liniile directoare pentru dezvoltarea viitoare a organizatiei. Membrii U.E..O. se angajeaza sa sustina actiunile de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii, in cooperare cu alte institutii de securitate. S-a hotarât crearea unei Celule de Planificare Militara si punerea la dispozitie a unor unitati militare operative din trupele de uscat, aviatia militara si din marina militara, care vor ramâne dislocate pe teritoriile de origine, dar, la nevoie, vor actiona impreuna sub comanda U.E.O. . Aceste forte, constituite intr-o structura comuna (F.A. W.E.U. – Forces anwerable to W.E.U.) urmau sa indeplineasca trei tipuri de misiuni: umanitare sau de evacuare a resortisantilor; de mentinere a pacii si de gestiune a crizelor, inclusiv operatiuni de restabilire a pacii. Misiunea principala a Celulei consta in pregatirea operatiunilor sub egida U.E.O., la care se adaugau si responsabilitatile pe linia gestionarii F..A. W.E.U. si a actualizarii regulilor de angajare. Cu aceeasi ocazie, in scopul extinderii cooperarii U.E.O. cu tarile din Europa Centrala si de Est, Consiliul de Ministri a invitat ministrii Afacerilor Externe si ai Apararii din aceasta zona sa formeze un „Forum de Consultare", care s-a reunit pentru prima oara la Londra, pe 14 octombrie 1992. Urmatorul pas in realizarea componentei de aparare a U.E. s-a facut cu ocazia reuniunii la nivel inalt a Aliantei Atlanticului de Nord, din 1994, de la Bruxelles, când statele N.A.T.O. si-au exprimat sprijinul deplin fata de dezvoltarea unei „Identitati europene de securitate si aparare" si fata de „pilonul european al Aliantei" prin intermediul U.E.O., ca o componenta a U.E. N.A.T.O. a fost de acord sa puna la dispozitia U.E.O. infrastructura si baza materiala a N.A.T.O. din Europa, in special mijloacele de comunicatii si cercetare strategica prin satelit, pentru organizarea si desfasurarea unor eventuale operatiuni militare in spatiul Europei, exclusiv sub autoritatea U.E.O. In contextul acceptarii I.E.S.A. a fost introdus si conceptul de „Forte Operative Inter-arme Multinationale" (C.J.T.F.), destinat ducerii operatiunilor militare organizate si conduse de U.E.O., cu folosirea facilitatilor N.A.T.O.. Conditia este ca, dupa utilizare, aceste facilitati sa revina sub controlul N.A.T.O. In planul securitatii europene si euro-atlantice au loc doua procese: realizarea I.E.S.A. in cadrul N.A.T.O. si a P.E.S.C. in cadrul U.E. Acestea sunt concepte complementare si nu concurentiale, de unde si principiul „separabil, dar nu separat" de N.A.T.O. in privinta utilizarii fortelor si mijloacelor. Din evolutia organizatiei face parte si decizia Consiliului Uniunii de a crea un Comitet

Militar cu scopul de a intari si clarifica rolul sefilor Statelor Majore ale Armatelor. Din acest moment pentru o perioada de timp, cele doua aliante militare distincte – una exclusiv europeana, U.E.O., si una euroatlantica, N.A.T.O. – vor coexista, vor coopera, dar nu se pot confunda si nu au raporturi de subordonare una fata de alta . Reuniunea din mai 1994, de la Luxemburg, a adoptat „Declaratia de la Kirchberg" prin care „Forumul de Consultare" este suspendat, iar celor 9 tari din Europa Centrala si de Est li se acorda statutul de partener asociat . Are loc o structurare pe patru paliere:

• membri (toti membrii U.E.O. sunt si membri N.A.T.O. si ai U.E.); • membri asociati – tari membre N.A.T.O. dar nu si membre ale U.E.; • parteneri asociati – care nu sunt membre nici in N.A.T.O., nici in U.E.; • observatori – membrii ai N.A.T.O. si/sau ai U.E.;

„Declaratia de la Ostend", din 19 noiembrie 1996, este un document de referinta ce atesta cresterea U.E.O. Reprezinta un punct de plecare in declansarea unei operatii importante, integrarea industriilor de aparare din statele membre ale U.E. si pe aceasta baza, aparitia unei piete de armament unice, cu reglementari legislative standard. Este declansat procesul de regrupare, restructurare si concentrare a industriilor militare din spatiul U.E. – ca fundament material al U.E.O. si crearea pietei unice, integrate, de armament a U.E. / U.E.O. „Declaratia de la Rhodos", din mai 1998, constata definitivarea realizarii tuturor instrumentelor operationale care sa-i permita U.E.O. organizarea si desfasurarea de operatiuni militare sub conducere proprie. Referirile la relatiile dintre N.A.T.O. si U.E.O. cuprind convingerea ca „Alianta Atlanticului de Nord continua sa constituie baza unui concept colectiv de securitate potrivit prevederilor Tratatului de la Washington – si va ramâne forumul principal de consultatii intre aliati, intr-un context in care aliatii europeni isi asuma responsabilitati sporite pentru propria lor securitate si aparare" Raportul reuniunii Consiliului European, din 3-4 iunie 1999, a propus integrarea cât mai rapida a U.E.O. in U.E., ca o prima etapa si ulterior crearea unei armate europene. Liderii nord-europeni au considerat ca episodul „Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea si chiar urgenta afirmarii unei Europe a Apararii, care sa actioneze fie in sânul Aliantei Atlantice, fie de maniera autonoma, in functie de natura crizelor". Proiectul elaborat la summit-ul de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, afirma disponibilitatea statelor membre de a dezvolta mijloacele care le vor permite sa faca fata in mod autonom, gestiunii militare si nemilitare a crizelor. In raport cu N.A.T.O., forta ce va fi creata va opera in concentrare si in totala transparenta, in scopul principal de a evita repetarile sau eventualele paralelisme. Aceasta cooperare si transparenta deplina si integrala intre U.E. si N.A.T.O. va fi definita tinând seama de nevoile tuturor membrilor U.E., precum si de cele ale altor state. Problemele care apar tin de pozitia U.E. fata de N.A.T.O. si de competentele exacte ale noilor structuri specific europene, carora le va da nastere aceasta optiune, de situatia tarilor membre din U.E. si de a celor care fac parte din N.A.T.O. dar nu inca din U.E. . Amintim ca, in prezent, Austria, Finlanda, Irlanda si Suedia fac parte din U..E., dar nu si din N.A.T.O., pe când Turcia, Islanda, Polonia, Cehia si Ungaria sunt membre N.A.T.O., dar nu fac parte din U.E. . Documentele discutate si aprobate la Feira (Portugalia), in iunie 2000, ating si dimensiunea relatiei de securitate dintre U.E. si N.A.T.O. si contin propuneri concrete

asupra eventualelor modalitati de implicare a tarilor care nu sunt membre N.A.T.O. sau U.E. in situatiile de criza monitorizate de U.E. . Ca modalitati de consultare si cooperare cu N.A.T.O., Consiliul U.E. a propus crearea a patru „grupuri de lucru ad-hoc" intre cele doua parti, in problemele identificate in acest context: securitate, capacitati militare, modalitati ce permit accesul U.E. la bunurile si capacitatile N.A.T.O. si definirea aranjamentelor permanente de consultare U.E.-N.A.T.O. Prioritatea pentru U.E. este partea civila a managementului de criza, prin dezvoltarea instrumentelor de interventie si reactie precum si crearea unei forte de reactie rapida, acest lucru permitând U.E. sa isi sporeasca sprijinul acordat in operatiuni conduse de organizatii internationale si regionale. S-a decis de asemenea crearea unui „Comitet de Management al Crizelor Civile", copie a unui organism existent deja in cadrul N.A.T.O., infiintarea unei structuri permanente politice si militare si construirea unui sistem european de supraveghere prin satelit, menit sa reduca dependenta actuala fata de sistemul american de informatii. Pe 13 noiembrie 2000 s-a semnat la Marsillia actul de deces al U.E.O., care si-a cedat prerogativele U.E. Concret, Institutul de Studii Strategice din Paris si Centrul de Sateliti de la Torrejan, Spania, vor trece sub autoritatea U.E. Transformarea U.E.O. se va realiza progresiv, urmând a fi incheiata la 1 iulie 2001. Statul Major al U.E.O. va fi dizolvat de indata ce va fi instituit cel al U.E. Totusi, cea dintâi va mentine o structura care va continua sa functioneze pentru a veghea la garantarea apararii reciproce, iar U.E. se va concentra asupra operatiunilor de gestionare a crizelor. In acelasi timp, s-a aprobat crearea a trei organe politico-militare europene permanente, care trebuie sa fie operationale pâna in vara anului 2001: un comitet politic si de securitate, un comitet militar si un stat major. Au fost stabilite mecanismele de evaluare a fortei comune de reactie rapida, pe care au decis sa o infiinteze pâna in 2003 si a relatiilor permanente pe care le propun Aliantei si altor 15 tari europene din estul continentului, pe baza „principiului fundamental al autonomiei de decizie a U.E.". Viitoarea Forta de Reactie Rapida este o structura militara conceputa sa se implice in prevenirea si solutionarea conflictelor regionale, cu un efectiv minim de 60.000 de militari care sa poata fi mobilizati in maxim 60 de zile si desfasurati in zona de conflict pe o perioada de un an de zile. Aceste forte vor putea fi folosite pentru misiuni ale U.E., cât si pentru misiuni ale N.A..T.O. Statele candidate la aderare care au fost invitate sa participe la aceasta forta, vor avea dreptul sa trimita trupe in cadrul F.R.R., insa nu vor putea participa la luarea deciziilor. Se discuta in acest sens despre crearea unei structuri consultative, in care sa fie cooptate si statele candidate. Contributia statelor U.E. la realizarea F.R.R. a Europei este anuntata a fi urmatoarea: Germania – 13.500 de militari, Marea Britanie – 12.000 de militari, Franta – 12.000 de militari, Italia si Spania – câte 6.000, Olanda – 5.000, Grecia – 3.000, Finlanda si Suedia – câte 2.000, Belgia, Irlanda si Portugalia – câte 1.000, iar Luxemburg –500. Danemarca si Austria, tari neutre, nu doresc sa participe la F.R.R. . Acestora li se adauga avioane de lupta si nave militare, numarul nefiind precizat inca. Eforturile pentru dezvoltarea identitatii europene demonstreaza o crestere a ponderii, raspunderii si nivelului fizic de implicare a europenilor in ceea ce ei definesc „afaceri europene care trebuie girate de europeni" . Pentru realizarea acestui obiectiv ambitios trebuiesc depasite atât reticentele aliatului transatlantic, cât si cele interne legate de problemele suveranitatii nationale si cheltuielile militare. In privinta bugetelor militare,

chestiunea nu consta in cresterea acestora, de catre statele U.E., ci in mai eficenta lor folosire, caci, desi europenii folosesc cam jumatate din cele 290 de miliarde de dolari alocate apararii de S.U.A., capacitatea lor militara reprezinta cam o zecime din cea a americanilor. Presedintele francez Jacques Chirac sublinia ca un sistem cu adevarat multipolar „nu poate exista decât daca U.E. devine ea insasi o putere reala." Dupa crearea euro, trebuie deschis un al doilea mare „santier", cel al Europei Apararii: „Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea si chiar urgenta afirmarii unei Europe a Apararii, care sa actioneze fie in sânul Aliantei Atlantice, fie de maniera autonoma, in functie de natura crizelor." Episodul Kosovo este invocat si de Zbigniew Brzezinskz, care, relevând slaba capacitate militara a U.E., afirma ca: „pentru a fi un partener al Americii in sistemul international care se naste, Europa trebuie sa se uneasca, sa se integreze nu numai din punct de vedere economic, ci si politic si militar." Premisele unei armate europene exista, aceasta fiind perfect operationala, functionând acum in cadrul structurii N.A.T.O.., integrata in Comandamentul Suprem al Fortelor Aliate din Europa, sub forma Corpului de Reactie Rapida (A.R.R.C.), constituit din divizii nationale, divizii de cooperare si divizii multinationale.

4.5. RELATIILE INTRE U.E. SI N.A.T.O.

Actuala arhitectura de securitate europeana reflecta trasaturile esentiale ale mediului geopolitic in care se deruleaza: tranzitia catre sistemul international multipolar, competitia intre puteri in spatiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrarii in U.E.; tentativele Federatiei Ruse de a mentine statutul de mare putere pe arena mondiala si de a ocupa pozitii cheie in structurile europene de securitate. Securitatea se bazeaza atât pe stabilitatea politica, dar si pe cea militara, acestea fiind conditionari complementare. Un sistem mobil de securitate europeana va putea fi edificat numai daca vor fi consolidate cele doua componente. Politica de securitate bazata pe cooperare (specifica O.S.C.E.) renunta la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperarii in vederea prevenirii conflictelor in sfera politica si a reducerii pericolului confruntarii armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potentialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii si a transparentei. Apararea si securitatea colectiva, pe de o parte, si securitatea bazata pe cooperare, pe de alta parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internationale de securitate. Aplicarea principiului subsidiaritatii, in organizarea securitatii europene, presupune luarea in calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. si O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute in vedere. Necesitatea unei corelari, a optimizarii cooperarii intre diferitele institutii de securitate devine mai evidenta ca oricând. Evolutiile in U.E., competitia dintre U.E. si N.A.T.O., posibilitatea ca interesele nationale ale unor state occidentale sa prevaleze asupra celor comune, evaluarea

securitatii de pe pozitii ideologice si nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii intre statele participante, sunt principalii factori care influenteaza edificarea unui sistem eficient in domeniul securitatii europene. Progresele institutionale, evidentiate in subcapitolele anterioare, dau o forma concreta contributiei europenilor la securitatea euro-atlantica. Nivelul de interoperabilitate pe care se intemeiaza relatiile intre U.E. si N.A.T.O.dau continut capacitatii europene colective de gestionare a crizelor. Ralizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al carui cadru institutional va fi construit prin dezvoltarea relatiei existente intre N.A.T.O. si U.E., pe masura ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate si aparare se va dezvolta. Chiar daca toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut ca este necesar ca europenii sa dispuna de capabilitati militare, independente de contributia S.U.A., pentru promovarea politicii externe si de securitate comuna a U.E., a existat temerea ca aceasta ar putea duce la crearea unei aliante pur europene. si la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu si ale U.E., precum si la o dublare a asumarii sarcinilor si alocarii resurselor de catre N.A.T.O. si U.E. . Dezvoltarea I.E.S.A. in cadrul N.A.T.O. si aplicarea principiului crearii unei forte europene, „separabile, dar nu separate", afirmat in iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitarii acestor probleme. Formula aprobata la Washington, in 1999, ofera europenilor mai multa greutate in luarea deciziilor in cadrul Aliantei, iar U.E. (pâna in 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-si indeplini misiunile asumate. Aceasta se intemeiaza pe urmatoarele elemente:

• reafirmarea angajamentului de a intari legatura transatlantica, inclusiv starea de pregatire de lupta, pentru a indeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Aliantei, ori de câte ori va fi nevoie;

• continuarea procesului de intarire a pilonului european al Aliantei, in baza Declaratiei de la Bruxelles, din 1994, si a pricipiilor convenite la Berlin in 1996; sunt incluse aici si optiunile referitoare la selectarea unui comandant general european si a unui cartier general N.A.T.O., pentru actiuni controlate de U.E., precum si termeni specifici de referinta pentru D.S.A.C.E.U.R. si pentru conceptul de C.J.T.F. (Forta Combinata de Interventie Inter-Arme);

• dezvoltarea sistemului de legatura intre cele doua organizatii, inclusiv planificarea, exercitiile si consultarea;

• recunoasterea faptului ca un rol european intensificat va contribui la intarirea Aliantei, constituind temelia apararii colective a membrilor;

In comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam si a Declaratiei de la St. Malo, sunt formulate urmatoarele principii:

• capacitatea de actiune autonoma a U.E., dreptul de a lua decizii si de a aproba actiunea militara, acolo unde nu este angajata intreaga Alianta;

• dezvoltarea unei consultari reciproce efective, cooperare si transparenta, intre N.A.T.O. si U.E.;acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. si altor aliati europeni pentru intarirea capacitatilor lor de aparare, in special pentru noi misiuni, evitând dublarea inutila;

• asigurarea posibilitatilor implicarii aliatilor europeni care nu sunt membrii U.E.in operatiuni de raspuns la criza (operatiuni sub comanda U.E.), in baza unor acorduri de cooperare;

• folosirea unor capacitati si realizari N.A.T.O. „separabile, dar nu separate", in operatiuni controlate de U.E.;

Pentru aplicarea ultimului principiu, in situatia in care Alianta nu este angajata militar, se are in vedere incheierea unor acorduri care sa reglementeze: accesul la capacitatile de planificare ale N.A.T.O.; disponibilitatea capacitatilor prestabilite si a realizarilor comune ale N.A.T.O. in folosul operatiunilor conduse de U.E.; identificarea optiunilor de comanda europeana, dezvoltarea rolului D.S.A.C..E.U.R. si asumarea eficienta si deplina a responsabilitatilor; adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apararii, in scopul disponibilizarii fortelor pentru operatiuni conduse de U.E. . In noul concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice se considera ca, dezvoltarea unei politici externe si de securitate comuna, care include elaborarea progresiva a unei politici comune de aparare, asa cum s-a cerut in Tratatul de la Amsterdam, este compatibila cu politica comuna de securitate si aparare, stabilita in cuprinsul Tratatului de la Washington. Cresterea mediului de securitate este direct proportionala cu sporirea responsabilitatilor si capacitatilor aliatilor europeni, cu accent pe securitate si aparare . Dezvoltarea I.E.S..A. in cadrul N.A.T.O., presupune din partea aliatilor europeni o contributie mai coerenta si mai eficienta la misiunile Aliantei, o intarire a parteneriatului transatlantic, o actiune autonoma, de la caz la caz, si, prin consens, sub controlul politic si conducerea strategica a U.E., sau altfel convenite. In aceasta idee, cooperarea in dezvoltarea unor concepte operative noi, ramâne esentiala pentru a formula raspunsurile adecvate la provocarile la adresa securitatii. Aranjamentele practice detaliate si evitarea duplicarii capacitatilor si elementelor de aparare sunt elemente cheie ale unei colaborari aliate strânse . La rândul sau, U.E. (prin Declaratia statelor membre ale UEO care sunt si membre ale U.E., despre rolul U.E.O. si despre relatiile sale cu U.E. si cu N.A.T.O., Maastricht, 10 decembrie 1991) se declara „gata sa dezvolte relatii de lucru strânse intre U.E.O. si Alianta si sa intareasca rolul, responsabilitatile si contributia statelor membre U.E.O.in sânul Aliantei", ceea ce inseamna o echilibrare a „burden sharing"-ului (a impartirii poverii) intre S.U.A. si Europa, dorita de americani din motive bugetare si de europeni din considerente politice. Doua sunt directiile principale, identificate in prima instanta si avute in vedere de europeni: eliminarea dependentei fata de N.A.T.O. in domeniul militar si cresterea operabilitatii U..E. prin ameliorarea interoperabilitatii fortelor nationale; derularea unui program de exercitii si de antrenamente impreuna cu N.A.T.O.si eliminarea insufientelor in materie de comunicatii si de observare prin satelit. Oficialii N.A.T.O. „cred ca in ultimii 10 ani Alianta a descoperit faptul ca prapastia tehnologica dintre fortele armate americane si cele ale natiunilor europene devine din ce in ce mai mare . Acest lucru este legat de know-how –ul tehnologic, dar si de faptul ca, dupa razboiul rece natiunile europene si-au redus fortele militare, stiind ca nu mai exista un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriana din Kosovo a conturat limpede in mintea europenilor, ca, in abordarea intr-o maniera moderna a managementului de criza si in asigurarea unei maniere moderne „de desfasurare a unei campanii in astfel de zone dificile, au un mare deficit fata de americani" (Klaus P.

Klaiber, seful diviziei „probleme politice"din N.A.T.O.). Lista dificultatilor cu care s-au confruntat aliatii in Kosovo, au convins europenii ca trebuie sa lucreze foarte repede in rezolvarea problemelor legate de capacitatile moderne de management de criza: comunicatii, transport aerian rapid, operatiuni aeriene de recunoastere. Un subiect important pentru ambele organizatii, dar si pentru tarile Europei Centrale, este procesul de extindere a celor doua organizatii. Se doreste ca procesele de extindere sa fie compatibile si sa se consolideze reciproc, datorita manifestarii efectului cumulativ al garantiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat si cele ale art. 5 al Tratatului de la Washington . Pentru executarea articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate tarile vizate trebuie sa fie membre N.A.T.O. . Când inca mai functiona U.E.O.. S.U.A. se opunea admiterii unor noi tari in U.E.O., cu statutul de membrii cu drepturi depline, daca acestea nu erau membre N.A.T.O. . De aceea este posibil ca extinderea U.E. sa depinda pe viitor de cea a Aliantei, pentru a se evita, asa cum se apreciaza, obtinerea unor garantii de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte". Decizia europenilor de constituire (pâna in 2003) a unei forte comune de reactie rapida, cu organisme distincte, separate, de planificare militara, a nemultumit profund Washingtonul, care considera ca, astfel, pozitia sa preponderenta in cadrul Aliantei Atlantice, determinata inclusiv de contributia financiara masiva, va fi mult slabita. Nemultumirea si-a gasit clar expresia in aprecierile dure ale ministrului american al apararii, William Cohen: „nu poate exista un grup separat de interese al U..E. in N.A.T.O.", nu trebuie sa existe „structuri paralele sau redundante, deoarece aceasta va slabi alianta". Exprimându-si indoiala ca U.E. ar putea capata autonomie militara, prestigiosul politolog Zbigniew Brezezinski prezinta cele zece sfaturi de baza pentru politica americana fata de Europa: aliatul natural si principal al Americii ramâne Europa; esentiala pentru relizarea unui echilibru durabil in Eurasia este o Europa atlantista; S.U.A. nu ar trebui sa se opuna crearii unei capacitati europene autonome de aparare, chiar daca aceasta este putin probabil de a fi realizata intr-un viitor apropiat; uniunea politica dintre aliati este mai importanta decât intarirea capacitatilor N.A.T.O.; nu trebuie luata nici o decizie in privinta desfasurarii unui scut antiracheta pâna nu se obtine consensul aliatilor din N.A.T.O.pe aceasta tema; S.U.A. trebuie sa sprijine largirea aliantei in Europa dar nu dincolo de aceasta zona; mizele largirii europene sunt mai importante pentru S.U.A. decât cele ale progreselor facute in directia unificarii europene; realizarea concertata a largirii N.A.T.O.si cea a U.E.; trebuie avuta in vedere perspectiva aderarii atât la N.A.T.O., cât si la U.E. a Turciei, Ciprului si Israelului; nici o tara nu trebuie exclusa a priori de la posibilitatea de a adera la Alianta Nord-Atlantica sau la U.E. (din „Lumea Magazin", nr 12 / 2000, pag 49); Tot mai multe voci autorizate sunt de parere ca realitatile geopolitice si geostratregice ale inceputului de secol XXI, impun abandonarea evaluarilor de tipul „ce a facut S.U.A. pentru Europa" si acceptarea modelului „ce va face S.U.A. impreuna cu Europa"..

NOTE

1.Pierre Hassner, „L'impossible defense europeene", Paradoxes, august 1975, din. C. Zorgbibe, „Constructia europeana. Trecut, prezent si viitor", Editura Trei, 1998

V. ASPECTE ALE PROCESULUI DE ADERARE LA U.E.5. 1. Cadrul normativ si procedura de aderare

In baza tratatului de fuziune a comunitatilor, din 1965, aderarea la Comunitatea Economica Europeana implica si aderarea la celelalte doua comunitati. Dupa Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992, a fost instituita o procedura unica de aderare, care este valabila pentru toate instrumentele. Un stat candidat pentru aderare trebuie sa indeplineasca, in primul rând, doua conditii principale. Sa posede „calitatea de stat european", avându-se in vedere criteriul strict geografic, pentru faptul ca U.E. include organizatii regionale a caror state membre trebuie sa fie europene. Este motivul pentru care in 1987 a fost respinsa candidatura Marocului. Respectarea principiilor fundamentale ale U.E., constituie cel de-al doilea tip de conditie, ceea ce face ca decizia admiterii unui stat sa fie o decizie politica. Articolul F. al T.M., completat cu art.6 din T.A. precizeaza ca Uniunea este fondata pe principiul libertatii, democratiei respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ca si pe principiul statului de drept, valori comune ale statelor membre. Articolul 49 din T.A. afirma ca pot deveni membre statele europene care indeplinesc principiile din art.6. Teoretic, putem vorbi de doua faze ale procedurii de aderare: procedura comunitara, conform careia cererea de aderare a unui stat trebuie sa primeasca avizul Consiliului, in urma exprimarii votului prin umanitate si dupa exprimarea acordului de catre Parlamentul european; procedura internationala care presupune incheierea unui acord intre statul candidat si statele membre in cadrul unei conferinte internationale, acord ce se regaseste in actul de aderare ce urmeaza a fi ratificat de statul candidat si statele membre. In practica se manifesta insa o accentuata intrepatrundere intre cele doua proceduri. Dupa primirea cererii de aderare, este analizata oportunitatea candidaturii de catre statele membre. In acelasi timp, comisia prezinta avizul preliminar, motivat, iar Consiliul formuleaza concluziile. Un aviz favorabil inseamna deschiderea negocierilor pentru aderare si trecerea la urmatoarea etapa, in care statele membre adopta o pozitie comuna in cadrul Consiliului, pozitie care va sta la baza negocierilor pâna la aderare. Decizia de admitere emisa de Consiliu inaintea semnarii acordului se fundamenteaza pe avizul formal al Comisiei..

5. 2. EVOLUTIA PROCESULUI DE ADERARE

Comunicatul Comisiei din august 1990 propune inlocuirea acordurilor economice limitate, incheiate in mod individual cu statele din Europa de Est, cu Acordurile Europene (sau de Asociere). Cadrul de desfasurare al acestora includea dialogul politic, comertul liber, cooperarea economica, culturala si financiara, institutii ale asocierii. Semnarea Acordurilor Europene cu Ungaria, Cehoslovacia si Polonia a avut loc in 1991, cu România si Bulgaria in 1993. Problema viitoarei largiri a Comunitatii a fost dezbatuta in cadrul Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992. Concluziile cuprindeau si referiri la aderarea tarilor asociate, semnificativ fiind in acest sens paragraful urmator: „cu privire la relatiile cu Centrul si Estul Europei … cooperarea va fi sistematic focalizata pe asistarea eforturilor acestora (a tarilor asociate) in pregatirea procesului de aderare la Uniunea Europeana, lucru pe care si-l doresc". Documentul intocmit de Comisie pentru Consiliul European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat „Catre o noua aderare a tarilor din Centrul si Estul Europei" preciza conditiile pentru aderare si faptul ca nu se poate stabili o agenda a procesului de aderare. Mutatia fundamentala este surprinsa in invitatia lansata cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993, intitulat „Catre o aderare mai rapida a tarilor Central si Est-Europene". structurata pe patru capitole: o Arie Politica Europeana, imbunatatirea accesului pe piata comunitara, crearea asistentei comunitare efective si integrarea economica rapida. Capitolul intâi continea propunerea conform careia: „Consiliul European ar trebui sa confirme intr-un mesaj politic clar angajamentul de sustinere a parteneriatului in cadrul Uniunii Europene incheiat cu semnatarii Acordului European doar in momentul in care acestia sunt in masura sa satisfaca conditiile cerute"1. Ca urmare a acestei decizii si-au depus candidatura: Ungaria - 31 martie 1994, Polonia - 5 aprilie 1994, România - 22 iunie 1995, Slovacia - 27 iunie 1995, Letonia - 31 octombrie 1995, Estonia - 24 noiembrie 1995, Lituania - 6 decembrie 1995, Bulgaria - 14 decembrie 1995, Cehia - 17 ianuarie 1996 si Slovenia - 10 iunie 1996. Au fost incheiate acorduri de parteneriat si cooperare cu alte foste tari comuniste: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia. Comisia a avizat favorabil demararea negocierilor de aderare cu cinci dintre state, incepând cu 31 martie 1998: Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia si Slovenia. O singura tara, Slovacia, a fost respinsa din cauza criteriului politic, considerându-se ca statul de drept si democratia nu sunt inradacinate si ca nu este asigurata protectia minoritatilor. Pentru celelalte tari s-a apreciat ca exista progrese care trebuie facute si ca trebuie insistat pe problemele minoritatilor. De fapt, criteriile afirmate la Consiliul de la Copenhaga si care au stat la baza diferentierii statelor au fost: politice - institutii stabile care sa garanteze democratia. primatul dreptului, drepturile omului, respectul minoritatilor si protectia lor; economice - existenta unei economii de piata viabila, apta sa faca fata fortelor concurentiale din Piata Comuna si sa-si asume obligatiile uniunii economice si monetare; acquis-ul - presupune reluarea acquis-ului comunitar, asa cum exista in momentul aderarii. „Acordurile de Asociere au pus piatra de temelie a fundamentului juridic al parteneriatului; la Copenhaga s-a subliniat obiectivul aderarii la Uniune, iar la Essen s-au pus bazele strategiei de aderare a tarilor asociate"2. Strategia de preaderare trebuia sa

includa, in lumina concluziilor Summit-ului de la Essen, din decembrie 1994 principalele probleme necesar a fi rezolvate pentru promovarea aderarii:

• s-au stabilit etapele derularii parteneriatului structurat. Presedintia Consiliului trebuia sa stabileasca anual o agenda a Consiliului de Asociere;

• s-a decis ca toate tarile asociate sa se alinieze declaratiilor, demersurilor si actiunilor comune in contextul Politicii Externe si de Securitate comuna;

• a fost promovat un studiu privind dezvoltarea relatiilor in domeniul agricol dintre U.E. si tarile asociate in perspectiva aderarii;

• s-a adoptat o strategie referitoare la utilizarea instrumentelor politicii comerciale. Scopul strategiei de preaderare era alinierea la acquis-ul comunitar prin concentrarea ajutorului pe nevoile proprii fiecarui candidat si adoptarea unui program national de integrare, supus unui calendar precis si axat pe domenii prioritare. Ajutorul financiar al U.E. urma a fi acordat sub forma conventiilor anuale de fiintare, subordonate realizarii anumitor obiective. De exemplu, peste 25% din fondurile Programului PHARE s-a decis sa fie utilizate in investitiile de infrastructura. Tot la Essen a fost acceptata propunerea franceza, de realizare a unui Pact pentru Stabilitate, care a condus la semnarea unor noi acorduri cu tarile asociate referitoare la tratamentul minoritatilor. Se dorea ca aceste tari sa nu aduca in U.E. problemele nerezolvate privind minoritatile si frontierele. Dupa Conferinta de la Paris din martie 1995, responsabilitatea pentru Pact a fost transferata O.S.C.E.-ului. Pe baza strategiei elaborate la Essen, Comisia a redactat, iar Consiliul European de la Cannes, din iunie 1995 a aprobat Carta Alba, care ofera imaginea de ansamblu a legislatiei comunitare dupa care tarile asociate ar trebui sa-si armonizeze legislatia interna. In aceasta sunt identificate masurile pentru fiecare sector al pietei si sunt sugerate secventele in care ar putea fi realizate. Carta Alba constituie un ghid pentru tarile asociate privind adoptarea progresiva a legislatiei si stabilirea structurilor necesare implementarii ei conform cerintelor viitoarei participari la piata interna, fixeaza ritmul adoptarii masurilor si stabileste „programul pietei unice" adaptat prioritatilor reformei economiei ale fiecarei tari. In scopul materializarii recomandarilor cuprinse in Carta Alba, Comisia a propus un set de actiuni de urmat: a) Comisia - sa transmita tarilor asociate continutul Cartei si concluziile Consiliului:

• sa desfasoare consultari cu fiecare tara asociata in parte pentru stabilirea programelor nationale vizând toate aspectele cuprinse in Carta Alba;

• sa se infiinteze „Oficiul pentru Schimbul de informatii privind Asistenta Tehnica" si initierea unui nou program multinational PHARE;

• sa furnizeze asistenta tehnica si sa monitorizeze evolutiile in materializarea recomandarilor Cartei Albe;

• sa informeze periodic statele candidate despre schimbarile intervenite in legislatia pietei interne;

• sa analizeze oportunitatea si sa demareze extinderea programelor in curs de desfasurare in uniune;

• sa mentina dialogul politic si sa dezvolte relatiile cu institutiile uniunii; • sa inainteze rapoarte periodice cu privire la evolutiile inregistrate.

b) Tarile asociate au fost indrumate: • sa identifice problemele legate de implementarea recomandarilor Cartei Albe; • sa intocmeasca programe nationale pentru implementarea recomandarilor; • sa evalueze impreuna cu Comisia stadiul armonizarii legislatiei si asistenta

necesara pentru adaptarea la cerintele formulate; • sa utilizeze eficient facilitatile oferite de Biroul pentru Schimbul de Informatii

asupra Asistentei Tehnice. c) Statele membre se angajau sa puna la dispozitie servicii de consultanta, sa furnizeze informatii despre asistenta acordata si sa-si coordoneze eforturile pentru asigurarea sprijinului necesar prin mecanismele convenite3. „Pachetul de masuri - Agenda 2000" discutat in cadrul Consiliului European de la Madrid din iulie 1997 indica, calea de urmat pentru realizarea aderarii. Impreuna cu documentul „Opiniile Comisiei", statueaza faptul ca statutul de membru al U.E. presupune ca tara candidata sa dovedeasca: stabilitatea institutiilor ce garanteaza democratia, puterea legii, drepturile omului, respectul si protectia minoritatilor; existenta unei economii de piata functionale si capacitatea de a face fata competitiei din piata U.E.; capacitatea de a-si asuma obligatiile ce decurg din aderarea la uniunea politica si economica. Costul extinderii este estimat la aproximativ 75 mrd. ECU. In ce priveste estimarea duratei negocierilor de aderare, aceasta este greu de prognozat, datorita complexitatii si diversitatii problemelor, specifice fiecarui candidat in parte. Practica a demonstrat acest lucru: negocierile pentru aderare cu Austria, Suedia si Finlanda au durat 13 luni, pe când cele cu Spania si Portugalia, 7 ani. Sursele pentru realizarea asistentei financiare de care beneficiaza tarile din Europa Centrala si de Est sunt: bugetul PHARE care a fost planificat pentru perioada 1995-1999 la 6.693 unitare ECU; Banca Europeana de Investitii; Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare; imprumuturi ale U.E.; programe de asistenta bilaterala ale statelor membre; sisteme de asigurari de credit bilaterale si garantii de investitii; F.M.I.; Banca Mondiala. Consiliul Europei a stabilit ca pentru transpunerea obiectivelor din Agenda 2000, se cere a se aloca anual, pâna in 2006, 3,1 mld. EURO pentru implementarea programelor de preaderare, repartizate astfel: instrumente structurale – 1.040, program PHARE – 1560 si instrumente agricole – 520. Imprumuturile acordate de Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare tarilor candidate la aderarea la U.E. (milioane euro) au fost in anul 1999 astfel: Cehia – 237, Polonia – 187, România – 151, Ungaria – 143, Slovacia – 95, Slovenia – 45, Bulgaria – 35. Dupa summit-ul de la Feira, din Portugalia, din iunie 2000, presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat: „Vreau sa evit crearea unui nou Zid al Berlinului … nu trebuie sa mai construim niciodata un nou Zid al Berlinului, iar extinderea este un factor foarte important pentru a ne asigura ca acest lucru nu se va mai intâmpla …vreau sa ne asiguram ca extinderea este facuta cum se cuvine si cât mai repede posibil …, dar in anii ce vor urma vom avea nevoie de sprijinul opiniei publice si de cel al guvernelor nationale pentru ca extinderea sa fie un succes". Totusi, pe agenda U.E. figureaza acum ca prioritati nu largirea spre Est, ci constructia politica, diplomatia si securitatea comuna, problema imigratiei. Desi initial, previziunile

privind admiterea in UE a primelor state candidate din Est erau pentru 2002 sau 2003 (tarile acceptate la Luxemburg), responsabilii uniunii estimeaza ca operatiunea va fi amânata cu cel putin 2-3 ani. Negocierile cu Polonia si Ungaria decurg anevoios, problemele spinoase fiind dosarul agricol si libertatea circulatiei fortei de munca. La reuniunea sefilor de state si de guverne ai U.E. de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, un principiu profund disputat a fost acela al „integrarii sporite" (o alta formulare a „Europei cu doua viteze") care sa permita existenta unui fel de nucleu european, format dintr-un grup restrâns de state mai avansate in adoptarea reformelor comunitare. Principiul a fost contestat atât de Marea Britanie, cât si de statele nordice. Prestigiosul politolog Z. Brzezinski analizeaza in revista The National Interest, raporturile viitoare dintre S.U.A. si Europa in contextul procesului de largire a U.E. si formuleaza un „decalog al dezvoltarii si perspectivelor Europei" (din „Lumea Magazin" nr. 12/2000):

1. – ideea de Europa exprima mai mult o utilitate decât o convingere; 2. – U.E. nu va deveni o alta America, ci doar o Elvetie scrisa cu majuscule; 3. – europenii nu vad in antiamericanism un motor al unificarii lor; 4. – unificarea este un proces birocratic si nu creeaza o adevarata uniune; 5. – largirea U.E. va intra fara indoiala in conflict cu orice adâncire a unificarii; 6. – la baza largirii U.E. stau ratiunile demografice si economice; 7. – o federatie de state, care constituie un nucleu al Europei si care decide pentru

toti ceilalti in materie de politica externa, nu este viabila din punct de vedere politic;

8. – o largire graduala si o unificare birocratica, va duce la o uniune economica doar , nu si la o uniune politica;

9. – este putin probabila realizarea unei autonomii militare de catre U.E.; 10. – U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de identitate politica, dar cu

influenta de natura economica si financiara.

5.3. ADERAREA ROMÂNIEI LA U.E.

Inceputul procesului de aderare. Avantajele si dezavantajele aderarii

România a depus cerere de aderare la U.E. in iunie 1995 si a fost acceptata ca stat candidat, la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997. Deschiderea negocierilor cu România a avut loc in urma deciziei luata de Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999. Aici s-a hotarât ca singurul criteriu care trebuie indeplinit inaintea inceperii negocierilor este criteriul politic. Criteriile economice, legislative si administrative devin necesare abia in momentul aderarii. In esenta, aderarea la U.E. consta in adoptarea, aplicarea si dezvoltarea acquis-ului comunitar care reprezinta intreaga legislatie primara si derivata ca si ansamblul politicilor si institutiilor create pentru a asigura aplicarea si dezvoltarea corespunzatoare si continua a acestei legislatii. Acquis-ul comunitar este grupat in 31 de capitole deschise succesiv negocierii, care

cuprind de la libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor, trec prin politica industriala, cultura si audio-vizual pentru a ajunge la uniunea vamala si controlul financiar. Negocierile se desfasoara in cadrul unei Conferinte la care participa negociatorul tarii candidate si Consiliul Uniunii. Sarcina Comisiei Europene este de a identifica impreuna cu statul candidat acele concesii ce ar putea fi acceptate de catre Consiliul U.E. si care trebuie sa intruneasca acordul unanim al statelor membre. In cazul identificarii unor dificultati serioase si demonstrabile intr-un anumit domeniu privind aplicarea acquis-ului comunitar la data aderarii, se pot formula doua tipuri de cereri: o perioada de tranzitie sau o adaptare speciala a acquis-ului comunitar, in cazul când statul candidat reuseste sa convinga ca acea parte legislativa nu este suficient de evoluata. Negocierile au scopul de a stabili conditiile de participare ale noului stat membru la politicile comune ale U.E. si contributia la bugetul U.E. In perioada 1991-1999, României i-au fost alocati peste un militard de EURO prin programul PHARE, fonduri care dupa 1998 au fost utilizate in proportie de 70% pentru investitii si infrastructura si 30% pentru consolidarea institutionala. Prin decizia Consiliului U.E. de la Helsinki din decembrie 1999, România va primi anual pâna in 2005 câte 640 milioane EURO, ca ajutor pentru aderare. La acestea se mai adauga 320 milioane de EURO proveniti din partea Pactului de Stabilitate plus fonduri deblocate in cadrul programelor bilaterale de cooperare. Apreciem ca avantajele aderarii României la U.E.. sunt:

• beneficiul apartenentei la o mare familie de natiuni si la securitatea pe care aceasta apartenenta o confera;

• oportunitatea participarii la cea mai mare piata unica din lume, cu toate posibilitatile legate de cresterea economica si crearea de locuri de munca;

• consolidarea ireversibila a reformelor economice si politice realizate dupa 1989; • facilitarea accesului la Fondurile Structurale destinate dezvoltarii regiunilor mai

putin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru tari ca Irlanda sau Portugalia, in primii ani dupa aderare.

Sunt exprimate opinii, conform carora ar exista si dezavantaje, constând in asa-zisa pierdere de suveranitate, de identitate nationala si vulnerabilitati in fata concurentei de pe Piata Unica. De fapt nu este o pierdere de suveranitate, ci o largire a acesteia prin cuprinderea sa intr-un "interes" mai larg, cresterea "greutatii" in organismele internationale. Este adevarat ca o concurenta sporita presupune o restructurare corespunzatoare, proces care ar putea avea impact negativ pe termen scurt asupra unor segmente ale societatii civile.

DESFASURAREA NEGOCIERILOR CU U.E.

Guvernul României si-a propus ca obiectiv pentru aderarea la U.E., 1 ianuarie 2007. La capitolul negocieri cu U.E., România a raportat inchiderea a sase dosare de negocieri, si a anuntat pregatirea urmatoarelor trei, care sa fie deschise si eventual inchise cu aceeasi viteza. Este vorba de: politica externa si de securitate comuna; relatii externe;

educatie, formarea profesionala si tineret; stiinta si cercetare; intreprinderi mici si mijlocii, statistica. Termenul „inchidere de capitole" este impropriu, fiind vorba despre o „inchidere provizorie de capitole", ceea ce presupune ca, pâna in momentul efectiv al aderarii, U.E. isi rezerva dreptul de a redeschide oricând unul dintre capitole, in masura in care, la nivel comunitar, este adoptata o noua lege sau o noua directiva care trebuie sa se adauge celor deja integrate in pachetul existent la nivelul fiecarui capitol. Practic, nu se pot negocia decât derogarile partiale si perioadele de tranzitie, care vor ajuta in transpunerea acelor parti mai complicate ale legislatiei comunitare, intr-un interval de timp care nu va produce un soc. Se negociaza doar adaptarea la regulile jocului in U.E. si nu regulile in sine. a) Politica externa si de securitate comuna. România este pregatita sa accepte si sa aplice acquis-ul in domeniul PESC a U.E. Structurile necesare transpunerii acesteia in practica au fost create, iar politica externa si de securitate a României se bazeaza pe aceleasi principii si are aceeasi orientare cu cea promovata de U.E. Capacitatea de a participa activ la PESC a fost demonstrata prin dialogul cu statele membre si cu structurile U.E., precum si prin alinierea consecventa la declaratiile, demersurile si actiunile U.E. De asemenea, România este un promotor activ al cooperarii regionale, prin participarea la o serie de organizatii sau grupari, aceasta se afla intr-un stadiu avansat al procesului de rezolvare a tuturor aspectelor legate de relatiile cu vecinii. Ca materializare a efortului privind pregatirea pentru intrarea in U.E. retinem: Aderarea la U.E.. si NATO reprezinta prioritati ale politicii externe si de securitate a României, participarea la o serie de operatiuni de mentinere sau de sustinere a pacii si exprimarea disponibilitatii si interesului de a se implica in aranjamente ce vor fi convenite pentru cooperarea cu state terte. b) Relatii externe. Legislatia României in domeniul politicii comerciale si al relatiilor externe este, in mare masura in concordanta cu legislatia comunitara. România va aplica tariful vamal comun cel mai târziu din ziua aderarii la U.E. In relatiile cu terte tari, aplica aceleasi principii ca si U.E. De asemenea, in momentul aderarii România va transfera politica sa comerciala sub responsabilitatea deplina a U.E., va asigura compatibilitatea deplina intre legislatia sa si acquis-ul comunitar in domeniul bunurilor cu dubla utilizare, va participa la negocierea Acordului European de Evaluare a Conformitatii, va deveni parte la Acordul privind Spatiul Economic European. c) Educatie, formare profesionala si tineret. Prin participarea la programele comunitare (Socrates, Leonardo da Vinci, Tineret pentru Europa) România a dovedit ca dispune de capacitatea institutionala de a asigura un parteneriat sustinut la initiativele U.E. din acest domeniu. d) Stiinta si cercetare. România se angajeaza ca prin politicile elaborate si aplicate recent in domeniu sa realizeze: mentinerea finantarii programelor lansate de sus in jos si restrângerea numarului de obiective pe baza relevantei fata de prioritati; implementarea unui sistem de finantare in regim descentralizat, bazat pe concurenta; restructurarea cadrului institutional; constituirea si dezvoltarea centrelor de excelenta; finantarea cu prioritate a proiectelor de cercetare orientate spre cerintele pietei. Potentialul de cercetare se va caracteriza prin alocarea a 1% din PIB pentru cercetare, dezvoltare (circa 300.000 EURO/cercetator). Se va asigura un numar de 20 de cercetatori la 10.000 de locuitori, infrastructura adecvata in nisele domeniilor competitive pe plan european si acces

generalizat la Internet, concomitent cu introducerea unor stimulente pentru intoarcerea tinerilor formati in tarile dezvoltate. Negocierile de aderare trebuie sa conduca la stabilirea: „etapelor de parcurs in procesul armonizarii legislatiei; prioritatilor, cailor implementarii normelor comunitare pe masura integrarii României in structurile U.E."4.. Armonizarea legislatiei românesti cu legislatia comunitara este unul din ele mai complexe actiuni comune. Acest lucru nu inseamna o „preluare mecanica" ci respectarea a doua faze distincte: „apropierea" si apoi „deplina adaptare si corelare" a legislatiilor5. Este pentru prima data când U.E. negociaza aderarea cu un numar atât de mare de state candidate. De aceea, U.E. a adoptat o pozitie extrem de precauta in cadrul procesului de negociere: pâna in prezent nu a fixat nici un termen precis pentru urmatoarele aderari si nu a negociat nici unul dintre dosarele considerate dificile din aquis-ul comunitarS agricultura, mediu, libera circulatie a persoanelor, libera circulatie a capitalurilor. Situatia capitolelor de negociere la cele 12 tari candidate (aprilie 2001)

Deschise Inchise In curs de dezvoltare

Polona 16 13 1

Ungara 15 14 1

R. Ceha 16 13 1

Estonia 13 16 1

Slovenia 15 14 1

Cipru 8 17 1

Letonia 7 9 14

Lituania 9 7 14

Slovacia 6 16 14

Malta 6 12 12

Bulgaria 3 8 19

România 3 6 21

NOTE EXPLICATIVE

1. Paun N., Istoria constructiei europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, 1999, pp. 280-281 2. Idem, p. 284 3. Apud. Ibidem, p.p. 294-296 4. Mazilu D., Diplomatia integrarii europene - negocierile de aderare, in Lumea Magazin nr. 5/2000, p.65 5. Apud. Idem, p. 65

Anexa nr. 1

VICTOR HUGO: „EUROPA ARE NEVOIE DE O NATIONALITATE EUROPEANA"

„Da, noaptea-i neagra; asistam la resurectia fantomelor; dupa Syllabus, iata Coranul; de la o Biblie la alta fraternizam; iungamus dextras; in spatele Sfintului Scaun, se ridica Sublima Poarta; ni se ingaduie sa alegem intunericul; si, vazind ca Roma ne oferea Evul sau de Mijloc, Turcia a crezut ca ni-l poate oferi pe al sau. De aici lucrurile care se intimpla in Serbia. Cind se va termina? Cind se va sfirsi martiriul acestei mici natiuni eroice? E timpul ca insasi civilizatia sa emane o interdictie solemna de a merge mai departe. Interdictia de a se perpetua crimele - asta cerem noi, popoarele, guvernelor. Dar ni se spune: uitati ca exista «probleme». Sa asasinezi un om e o crima, sa asasinezi un popor e o «problema». Fiecare guvern isi are problema sa: Rusia isi are Constantinopolul, Anglia are India , Franta are Prusia, Prusia are Franta. Iar noi raspundem: Si omenirea isi are problema ei; iar aceasta problema, iat-o, e mai mare decit India , Anglia si Rusia: e fatul din pintecele mamei sale. Sa inlocuim problemele politice cu problema omeneasca. In ea sta viitorul intreg. Sa nu ne ferim s-o spunem, orice-am face, viitorul va fi. Slujit de toate, chiar de crime. Cumpliti slujitori. Ceea ce se intimpla in Serbia demonstreaza necesitatea infaptuirii Statelor Unite ale Europei. Guvernelor dezbinate sa le urmeze popoarele unite. Sa terminam cu imperiile ucigase. Sa reducem la tacere fanatismele si despotismele. Sa fringem sabiile slujitoare ale superstitiilor si dogmele cu spada in mina.. Gata cu razboaiele, gata cu masacrele, gata cu macelurile; gind liber, liber schimb; fraternitate. Pacea, e oare atit de dificil de

realizat? Republica Europei, Federatia continentala, alta realitate politica in afara ei nu exista. Rationamentele o impun, ca si evenimentele. Asupra acestei realita4i, care este o necesitate, toti filozofii sint de acord, iar astazi calaii isi unesc demonstratia cu demonstratia filozofilor. In felul ei, si tocmai pentru ca este ingrozitoare, salbaticia sta marturie pentru civilizatie. Progresul e semnat Ahmet-pasa. Ceea ce atrocita4ile din Serbia asaza in afara oricarei indoieli e faptul ca Europa are nevoie de o nationalitate europeana, un guvern unic, un imens arbitraj fratern, democratia in pace cu ea insasi, toate natiunile surori avindu-si cetate si capitala Parisul, adica libertatea avindu-si capitala lumina. Intr-un cuvint, Statele Unite ale Europei, iata scopul, iata portul in care trebuie sa ancoram. Ieri, acest lucru nu reprezenta decit adevarul; multumita calailor Serbiei, astazi el constituie insasi evidenta. Ginditorilor li se adauga asasinii. Dovada fusese facuta de genii, iat-o facuta de monstri. Viitorul este un zeu tras de tigri. Paris, 29 august 1876." Sursa: Istoria Europei, J. Carpentier si F. Lebrun, Humanitas, 1997, p. 326

Anexa nr. 2SFINTA ALIANTA (26 septembrie 1815)

"In numele Preasfintei si Indivizibilei Treimi. Maiestatile Lor Imparatul Austriei, Regele Prusiei si Tarul Rusiei, ca urmare a importantelor evenimente care au determinat in Europa cursul ultimilor trei ani si cu deosebire a binefacerilor pe care dumnezeiasca Providenta s-a milostivit sa le reverse asupra statelor ale caror guverne si-au pus increderea si nadejdea in ea, si doar in ea, dobindind convingerea intima ca e necesar ca drumul de urmat de catre puteri in relatiile lor mutuale sa fie intemeiat pe sublimele adevaruri cuprinse in invatatura eternei religii a lui Dumnezeu mintuitorul : Declara solemn ca prezentul act nu are ca obiect decit dorinta de a manifesta in fata Universului hotarirea lor nestramutata de a nu adopta ca regula in conduita lor, fie in administrarea statelor lor respective, fie in relatiile lor politice cu orice alt guvern, decit preceptele acestei sfinte religii, precepte de justitie, dragoste si pace. [...] In consecinta, Maiestatile Lor au convenit articolele urmatoare : Art. I. – In conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi, care porunceste tuturor oamenilor sa se considere frati, cei trei monarhi contractanti ramin uniti prin legaturile unei fraternitati adevarate si indisolubile, considerindu-se membri ai aceleiasi patrii, si-si vor acorda in toate imprejurarile si in orice loc asistenta, ajutor si sprijin; considerindu-se fala de supusii si armatele lor ca niste capi de familie, ii vor conduce in acelasi spirit de fraternitate de care sint insufletiti in vederea apararii religiei, a pacii si justitiei. Art. II. – In consecinta, singurul principiu de urmat, fie intre amintitele guverne, fie intre supusii lor, va fi acela de a se sprijini reciproc, de a da dovada printr-o bunavointa de neclintit de afectiunea mutuala de care trebuie sa fie animati, de a nu se considera cu totii decit membri ai uneia si aceleiasi natiuni crestine, cei trei suverani aliati

neconsiderindu-se pe ei insisi decit trimisi de Providenta sa guverneze trei ramuri ale uneia si aceleiasi familii, adica: Austria, Prusia si Rusia, proclamind astfel ca natiunea crestina din care ei si popoarele lor fac parte nu are cu adevarat alt suveran decit pe Cel caruia ii apartine ca singur posesor puterea, caci in El singur se afla reunite toate comorile dragostei, stiintei si nesfirsitei intelepciuni, adica pe Dumnezeu, divinul nostru Mintuitor Isus Cristos, verbul Celui Preainalt, cuvintul datator de viata. Maiestatile Lor recomanda in consecinta cu cea mai iubitoare solicitudine popoarelor lor, ca unica modalitate de a se bucura de aceasta pace care-si are originea in constiinta curata si care ea singura e durabila, sa se caleasca zi de zi tot mai mult in spiritul principiilor si al exercitarii datoriilor pe care dumnezeiescul Mintuitor le-a transmis oamenilor. Art. III. – Toate puterile care vor dori sa marturiseasca solemn principiile sacre ce au dictat prezentul document si vor recunoaste cit este de important pentru fericirea natiunilor prea mult timp zbuciumate ca aceste adevaruri sa-si exercite de acum inainte asupra destinelor omenesti intreaga influenta de care dispun vor fi primite in aceasta sfinta alianta pe cit de calduros, pe atit de cordial. Facut in trei exemplare si semnat la Paris, in anul de gratie 1815, 14/26* septembrie. Francisc Frederic Wilhelm Alexandru" Sursa: Istoria Europei, J. Carpentier si F. Lebrun, Humanitas, 1997, p. 288-289

Anexa nr. 3MAZZINI: ORGANIZATIA „TINARA EUROPA"

"Tinara Europa, Libertate, Egalitate, Omenie. Act de Fraternitate. – Noi, subsemnatii, oameni ai progresului si libertatii, cu credin4a in egalitatea si fraternitatea oamenilor, in egalitatea si fraternitatea popoarelor, cu credinta ca omenirea e chemata sa purceada, printr-un progres continuu si sub imperiul legii morale universale, la dezvoltarea libera si armonioasa a propriilor sale facultati [... ], convinsi ca fiecare om si fiecare popor au o misiune de indeplinit (...), convinsi in sfirsit ca unirea oamenilor si a popoarelor trebuie sa imbine protectia liberei exercitari a misiunii individuale cu certitudinea ca totul e facut in vederea dezvoltarii misiunii generale [...], constituiti anterior in organizatii nationale libere si independente, nuclee de baza ale «Tinerei Italii», ale «Tinerei Polonii» si ale «Tinerei Germanii» [...], Reuniti in cadrul acestei adunari [...], semnam un act de fraternitate valabil azi si mereu, relativ la tot ceea ce priveste telul general [...].. Berna, 15 aprilie 1834" Sursa: Istoria Europei, J. Carpentier si F. Lebrun, Humanitas, 1997, p. 290-291

Anexa nr. 4MEMORANDUMUL LUI ALEXIS LEGER PRIVIND ORGANIZAREA UNUI REGIM DE UNIUNE FEDERALA EUROPEANA - 1 MAI 1930

NECESITATEA UNUI PACT DE ORDIN GENERAL, ORICÂT DE ELEMENTAR AR FI ACESTA, PENTRU A AFIRMA PRINCIPIILE UNIUNII MORALE EUROPENE SI PENTRU A CONSACRA SOLEMN EVIDENTA SOLIDARITATII INSTITUITE INTRE STATELE EUROPENE

Intr-o formula cât mai liberala cu putinta, dar care sa indice clar obiectivul acestei asociatii in serviciul operei colective de organizare pasnica a Europei, Guvernele semnatare s-ar angaja sa se contacteze cu regularitate, in reuniuni periodice sau extraordinare, pentru a examina in comun toate chestiunile susceptibile sa intereseze in primul rând comunitatea popoarelor europene. Observatii

1. Guvernele semnatare, aparând legate, in acest fel, de orientarea generala a unei anumite politici comune, principiul Uniunii europene ar fi, de acum, in afara oricaror discutii si deasupra oricarei proceduri cotidiene de aplicare: studiul cailor si mijloacelor ar fi rezervat Conferintei europene sau organismului permanent, chemat sa constituie legatura vie de solidaritate dintre natiunile europene si astfel sa incarneze personalitatea morala a uniunii europene. 2. Acest pact simbolic initial, sub egida caruia se vor desfasura practic determinarea, organizarea si dezvoltarea elementelor constitutive ale asociatiei europene, ar trebui sa fie redactat intr-o modalitate destul de sumara, limitându-se la definirea rolului esential al acestei asociatii. (Facilitarea extinderii eventuale a acestui pact de principiu pâna la conceperea unei carte mai articulate este rezervata viitorului, in cazul in care acesta s-ar arata favorabil dezvoltarii Uniunii europene.) 3. Redactarea pactului european ar trebui totusi sa tina seama de rezervele esentiale indicate in prezentul memorandum. Ar fi importanta definirea caracterului Europei, considerata ca o intelegere regionala raspunzând dispozitiilor articolului 21 al Pactului Societatii Natiunilor si care isi exercita activitatea in cadrul Societatii Natiunilor. (Se va preciza mai ales ca Asociatia europeana nu se poate substitui Societatii Natiunilor in ceea ce priveste sarcinile incredintate acesteia din urma prin Pact sau prin Tratate si ca, chiar in domeniul propriu organizarii Europei, ea ar trebui sa-si coordoneze activitatea sa particulara cu activitatea generala a Societatii Natiunilor.) 4. Pentru a reafirrna subordonarea Asociatiei europene la Societatea Natiunilor, pactul european ar fi initial rezervat statelor europene membre ale Societatii.

II

NECESITATEA UNUI MECANISM PROPRIU CARE SA ASIGURE UNIUNII EUROPENE ORGANELE INDISPENSABILE REALIZARII TELULUI SAU

A. Necesitatea unui organ reprezentativ si responsabil, sub forma de institutie periodica a Conferintei europene compusa din reprezentanti ai tuturor guvernelor europene membre ale Societatii Natiunilor si care ar ramâne organul director esential al Uniunii europene, in legatura cu Societatea Natiunilor. Puterile acestei Conferinte, organizarea presedintiei si a sesiunilor sale, periodice sau

extraordinare, ar trebui determinate la viitoarea reuniune a statelor europene, care va trebui sa delibereze asupra concluziilor raportului de ancheta si care, sub rezerva aprobarilor guvernamentale sau a ratificarilor parlamentare indispensabile, va trebui sa asigure punerea la punct a proiectului de organizare europeana.

Observatie

Spre a evita orice preeminenta a unuia dintre state asupra celorlalte, presedintia Conferintei europene ar trebui sa fie anuala si exercitata prin rotatie. B. Necesitatea unui organ executiv, sub forma de Comitet politic permanent, compus doar dintr-un anumit numar de membri ai Conferintei europene si care practic ii asigura Uniunii europene un organism de studiu si un instrument de actiune totodata. Alcatuirea si puterile Comitetului european, modalitatea de desemnare a membrilor sai, organizarea presedintiei si sesiunilor acestuia, periodice sau extraordinare, ar trebui sa fie determinate la viitoarea reuniune a statelor europene. Activitatea acestui Comitet, ca si cea a Conferintei, trebuind sa se exercite in cadrul SN, reuniunile sale ar trebui sa aiba loc chiar la Geneva, unde sesiunile sale periodice ar putea coincide cu cele ale Consiliului SN.

Observatii

1. In vederea sustragerii presedintiei Comitetului european din fata oricarei preeminente particulare, presedintia sa ar trebui exercitata prin rotatie. 2. Comitetul, neputând sa cuprinda decât un numar restrâns de reprezentanti ai statelor europene membre a1e SN, si-ar rezerva dreptul sa invite in orice moment pe reprezentantii celorlalte guverne europene care fac sau nu parte din SN, dar care ar fi in mod special interesati de examinarea unei anumite chestiuni. Mai mult, el ar fi abilitat, ori de câte ori ar considera necesar sau oportun, sa invite un reprezentant al unei Puteri extra-europene, care face sau nu parte din SN, sa asiste sau chiar sa participe (cu vot consultativ sau deliberativ) la deliberarile privind o anumita problema ce ar face obiectul interesului sau. 3. Una dintre primele sarcini ale Comitetului ar putea sa comporte: pe de o parte, examinarea generala a oricarei proceduri de realizare si aplicare a proiectului prevazut, in conformitate cu toate datele esentiale ale consultarilor cu Guvernele si cercetarea, in acest scop, a cailor si mijloacelor care sa degaje in mod tehnic elementele constitutive ale viitoarei Uniuni federale europene; pe de alta parte, inventarierea generala a programului de cooperare europeana, cuprinzând: a) studiul chestiunilor politice, economice, sociale s.a. interesând in mod special comunitatea europeana si care inca nu au fost tratate de SN. b) actiunea speciala ce trebuie efectuata pentru a activa executarea de catre guvernele europene a hotarârilor generale ale SN. c) Dupa adoptarea programului general de cooperare europeana, Comitetul ar putea sa incredinteze unor comitete tehnice speciale studiul anumitor capitole asigurându-se ca sunt indeplinite conditiile pentru ca munca expertilor sa se afle tot timpul sub controlul si

impulsul imediat al elementului politic, emanatie directa a guvernelor, ce ramân in mod solidar responsabile de continuarea actiunii lor internationale si care, numai ele, pot sa asigure acesteia succesul pe plan politic, acolo unde isi gaseste justificarea superioara. (In acest scop, presedintia Comitetelor tehnice ar putea fi incredintata unui om de stat european ales fie din cadrul, fie din afara Comitetului politic european.) C. Necesitatea unui serviciu de secretariat, oricât de redus ar fi la inceput, pentru a asigura du punct de vedere administrativ executarea instructiunilor presedintelui Conferintei sau al Comitetului european, comunicarea intre guvernele semnatare ale Pactului european, convocarile pentru Conferinta sau Comitet, pregatirea discutiilor, inregistrarea si notificarea rezolutiilor acestora etc.

Observatii

l. La inceput, serviciul de secretariat ar putea fi incredintat, prin rotatie, guvernului insarcinat cu presedintia Comitetului european. 2. In momentul in care ar fi recunoscuta necesitatea unui Secretariat permanent, sediul acestui secretariat ar trebui sa fie acelasi cu cel al reuniunilor Conferintei si Comitetului, adica la Geneva.. 3. Organizarea serviciului de secretariat ar trebui sa fie examinata mereu tinând cont de posibilitatile de utilizare, cel putin partiala si temporara, a serviciilor speciale ale secretariatului SN.

III

NECESITATEA DE A HOTARI DINAINTE DIRECTIVELE ESENTIALE CARE VOR TREBUI SA DETERMINE CONCEPTIILE GENERALE ALE COMITETULUI EUROPEAN SI SA IL GHIDEZE IN ACTIVITATEA SA DE STUDIU VIZÂND ELABORAREA PROGRAMULUI DE ORGANIZARE EUROPEANA

(Acest al treilea punct putând fi lasat la aprecierea viitoarei reuniuni europene)

A. Subordonarea generala a problemei economice in raport cu problema politica. Orice posibilitate de progres pe calea uniunii economice fiind riguros determinata de problema securitatii, si aceasta problema fiind ea insasi intim legata de cea a progresului realizabil pe calea uniunii politice, planul politic este ce1 pe care ar trebui sa fie intreprins, inainte de toate, efortul constructiv ce urmareste sa confere Europei o structura organica. Mai mult, acesta este planul pe care ar trebui mai apoi sa se elaboreze, in linii mari, politica economica a Europei, precum si politica vamala a fiecarui stat european in parte. O ordine inversa nu ar fi doar lipsita de rost, dar ea ar aparea natiunilor celor mai slabe ca susceptibila de a le expune, fara garantii sau compensatii, riscurilor de dominatie politica ce poate rezulta dintr-o dominatie industriala a statelor celor mai puternic organizate. Este deci logic si normal ca sacrificiile economice pe care colectivitatea trebuie sa le faca sa nu-si poata gasi justificare decât intr-o dezvoltare a unei situatii politice care autorizeaza increderea intre popoare si concilierea spiritelor. Si chiar dupa realizarea unei

asemenea conditii de fapt, indeplinita prin stabilizarea unui regim de constanta si intima asociere pasnica dintre popoarele Europei, inca ar mai fi nevoie de influenta, pe plan politic, a unui sentiment superior al necesitatilor internationale, pentru a se impune membrilor comunitatii europene, in sprijinul colectivitatii, conceptia onesta si urmarirea efectiva a unei politici vamale cu adevarat liberale. B. Conceptia despre cooperarea politica europeana trebuie sa urmareasca acest scop esential: o federatie fondata pe ideea de uniune si nu de unitate, cu alte cuvinte, destul de supla pentru a respecta independenta si suveranitatea nationala a fiecaruia dintre state, asigurându-le in acelasi timp beneficiul solidaritatii colective in reglementarea chestiunilor politice care privesc destinul comunitatii europene sau al unuia dintre membrii sai. (O asemenea conceptie ar putea avea drept consecinta dezvoltarea generala in Europa a unui sistem de arbitraj si de securitate, si extinderea progresiva asupra intregii comunitati europene a politicilor de garantii internationale inaugurata la Locarno, pâna la a integra acordurile sau seriile de acorduri speciale intr-un sistem mai general.) C. Conceptia despre organizarea economica a Europei trebuie sa urmareasca acest scop esential: o apropiere a economiilor europene realizata sub responsabilitatea politica a Guvernelor solidare. In acest scop, Guvernele ar putea ele insele sa-si fixeze, in mod definitiv, intr-un act de ordin general si de principiu care ar constitui un simplu act de solidaritate economica, scopul pe care ele inteleg sa si-l fixeze ca ideal pentru politica lor vamala (stabilirea unei piete comune in vederea ridicarii la maximum a nivelului bunastarii umane pe intreg teritoriul comunitatii europene). In sprijinul unei asemenea orientari generale s-ar putea angaja practic urmarirea imediata a unei organizari rationale a productiei si schimburilor europene, pe calea liberalizarii progresive si a simplificarii metodice a circulatiei marfurilor, capitalurilor si persoanelor, sub unica rezerva privind necesarul apararii nationale din fiecare stat. O data consacrat, si intr-un mod definitiv, principiul acestei politici vamale in planul politicii generale a Guvernelor, studiul modalitatilor si cailor de realizare ar putea fi lasat in intregime spre examinarea tehnica a unui Comitet de experti in conditiile prevazute la Titlul II, B, observatia 4.

IV

OPORTUNITATEA DE A REZERVA, FIE IN URMATOAREA CONFERINTA EUROPEANA, FIE IN VIITORUL COMITET EUROPEAN, STUDIEREA TUTUROR PROBLEMELOR APLICARII, PRINTRE CARE URMATOARELE:

A. Determinarea ariei de cooperare europeana, mai cu seama in domeniile urmatoare: l. Economie generala. - Realizarea efectiva, in Europa, a programului stabilit la ultima Conferinta economica a SN; controlul politicii uniunilor si cartelurilor industriale dintre diferite tari; examinarea si pregatirea tuturor posibilitatilor viitoare in materie de scadere progresiva a tarifelor etc. 2. Utilaj economic. - Realizarea unei coordonari intre marile lucrari publice executate de statele europene (rute de mare trafic, canale etc.).

3. Comunicatii si tranzit.. - Pe cale terestra, navala sau aeriana: reglementarea si ameliorarea circulatiei intereuropene; coordonarea lucrarilor comisiilor fluviale europene; intelegeri intre caile ferate; regim european de posta, telegraf, telefon; statutul radiodifuziunii etc. 4. Finante. - Incurajarea creditelor destinate sa puna in valoare regiuni din Europa mai putin dezvoltate din punct de vedere economic; piata europeana; chestiuni monetare etc. 5. Forta de munca. - Solutionarea anumitor probleme de munca speciala din Europa, precum munca in salandele fluviale sau in sticlarii; sau având un caracter continental sau regional, precum reglementarea efectelor sociale ale emigratiei intereuropene (aplicarea dintr-o tara in alta a legilor privind accidentele de munca, asigurarile sociale, pensionarile etc.), 6. Igiena. - Generalizarea anumitor metode de igiena experimentate prin organizarea igienei in SN (mai cu seama regenerarea regiunilor agricole; aplicarea asigurarii de boala; scolile nationale de igiena; epidemiologia europeana; schimburi de experienta si de functionare intre serviciile nationale de igiena; cooperare stiintifica si administrativa in lupta contra marilor flagele sociale, contra bolilor profesionale si mortalitatii infantile etc.). 7. Cooperare intelectuala. - Cooperare intre universitati si academii; relatii literare si artistice; concentrarea cercetarilor stiintifice; imbunatatirea regimului presei in relatiile dintre agentii si in transportul ziarelor etc. 8. Raporturi interparlamentare. - Utilizarea organizarii si lucrarilor „Uniunii Interparlamentare" pentru dezvoltarea contactelor si a schimburilor de vederi intre mediile parlamentare din diferite tari din Europa (spre a pregati terenul politic realizarilor Uniunii europene, ce vor necesita aprobari parlamentare si, mai general, pentru a imbunatati atmosfera internationala din Europa prin intelegerea reciproca a intereselor si sentimentelor popoarelor). 9. Administratie. - Formarea de sectii europene in anumite birouri internationale mondiale.

………………………………………………………………..

B. Determinarea metodelor de cooperare europeana in problemele pe care le-ar retine Conferinta europeana sau Comitetul european. Dupa caz, ar putea fi oportun ca: – fie sa se creeze organisme de coordonare si de studiu acolo unde acestea nu exista (de exemplu, pentru utilajul european sau pentru diversele Comisii fluviale europene); – fie secondarea eforturilor SN in chestiunile care fac deja obiectul studiilor sale metodice (pregatind, in special, prin schimburi de vederi si negocieri amiabile, intrarea in vigoare, in relatiile dintre statele din Europa, a conventiilor stabilite sau a recomandarilor formulate de SN); – fie, in sfârsit, declansarea conferintelor SN, europene sau generale, in chestiunile susceptibile de a fi tratate de aceasta, dar care nu au fost inca tratate. (La orice conferinta europeana, statele extraeuropene ar fi invitate sa participe ca observatori si orice conventie care ar fi stabilita la o conferinta convocata la cererea statelor din Europa, atâta vreme cât nu este, prin obiectul sau, strict continentala, ar ramâne deschisa aderarii

statelor extra-europene.) C. Determinarea tuturor modalitatilor de colaborare intre Uniunea europeana si tarile situate in afara acestei uniuni. Solicitând, in cele patru puncte mai sus-mentionate, avizul celor douazeci si sase de guverne din partea carora a primit mandat de ancheta, Guvernul Republicii tine sa formuleze aceasta observatie generala, ca s-a crezut dator sa se consacre, din ratiuni pur practice, unei conceptii cât mai schematic posibile despre consultarea sa: nu ca intelege sa limiteze, din dorinta sa, posibilitatile dezvoltarii viitoare a unei organizari federale a Europei, ci pentru ca, in stadiul actual al lumii europene si pentru a mari sansele unui asentiment unanim fata de o prima propunere concreta, susceptibila sa concilieze toate interesele si toate situatiile speciale in cauza, este important sa ne marginim la câteva observatii foarte simple. Pentru ca este o buna metoda sa incepi de la mai simplu catre mai complex, lasând in seama timpului grija de a asigura, de la sine, printr-o evolutie constanta sl printr-un fel de creatie continua, dezvoltarea deplina a resurselor naturale pe care Uniunea europeana le-ar putea purta in ea insasi, O asemenea conceptie il calauzea deja pe reprezentantul Frantei atunci când, in fata primei reuniuni europene convocate la Geneva, acesta se multumea sa sugereze, in regim de prioritate, urmarirea instituirii unui simplu liant federal intre guvernele europene membre ale SN pentru a asigura practic cooperarea acestora. De fapt, nu este vorba deloc de edificarea integrala a unei constructii ideale care sa raspunda abstract tuturor nevoilor logice ale unui vast proiect de mecanism federal european ci, pastrându-ne la distanta de orice prejudecata anticipativa, sa ne consacram practic realizarii efective a unei prime modalitati de contact si de solidaritate constanta intre Guvernele europene, pentru a rezolva in comun toate problemele ce privesc organizarea pacii europene si sistematizarea rationala a fortelor vitale ale Europei. Guvernul Republicii ar aprecia daca ar primi inainte de 15 iulie raspunsul guvernelor consultate, cu toate observatiile sau sugestiile spontane pe care acestea considera ca trebuie sa insoteasca comunicatul. Guvernul isi exprima speranta ferma ca aceste raspunsuri, inspirate din preocuparea generoasa de a indreptati asteptarile popoarelor si aspiratiile constiinjtei europene, vor furniza elementele de intelegere si de conciliere care sa permita instituirea, cu un prim embrion de organizare federala, a cadrului durabil pentru aceasta cooperare europeana al carei program va putea fi hotarât la viitoarea reuniune de la Geneva. Niciodata n-a fost atât de propice si atât de presant momentul inaugurarii unei opere constructive in Europa. Rezolvarea principalelor probleme, materiale sau morale, consecinte ale ultimului razboi, va putea curând sa elibereze noua Europa de ceea ce apasa cel mai mult asupra psihologiei sale, tot atât cât si asupra economiei sale. Aceasta apare inca de pe acum disponibila pentru un efort pozitiv si care sa corespunda unei noi ordini. Moment decisiv, in care Europa vigilenta are posibilitatea sa dispuna de propriul sau destin. A se uni pentru a trai si a prospera: aceasta este necesitatea stringenta in fata careia se gasesc de acum Natiunile Europei. Se pare ca sentimentul popoarelor s-a manifestat deja cu claritate in aceasta problema. Astazi, le revine guvernelor sarcina de a-si asuma responsabilitati sub amenintarea de a expune riscului initiativelor private si actiunilor dezordonate multimea de forte materiale si morale fata de care le revine datoria de a pastra controlul colectiv, in beneficiul comunitatii europene, tot atât cât si in cel al

umanitatii. Sursa: Constructia europeana, Ch. Zorgbibe, Editura Trei, 1998, p. 11-19

Anexa nr. 5

DISCURSUL DE LA HARVARD AL GENERALULUI MARSHALL PRIVIND AJUTORUL CATRE EUROPA – 5 IUNIE 1947 –

"Nu trebuie sa va spun, Domnilor, ca situatia mondiala este foarte grava. Acest lucru este absolut evident pentru orice om inteligent. Cred ca una dintre cele mai serioase dificultati este ca problema e de o atât de mare complexitate incât chiar masa faptelor prezentate publicului prin presa si radio fac extrem de dificila pentru omul de pe strada o evaluare clara a situatiei. In plus, populatia acestei tari se afla foarte departe de regiunile intunecate ale globului si este foarte greu sa-ti imagineze mizeria, reactiile ce o insotesc la popoarele care au suferit indelung si efectul pe care aceste reactii il au asupra guvernelor in cursul incercarilor noastre de a restabili pacea in lume. Atunci când am cercetat necesarul pentru reconstructia Europei, pierderile in vieti omenesti, distrugerea satelor, uzinelor, minelor si a cailor ferate au fost estimate destul de exact, insa a devenit evident, in cursul lunilor care tocmai s-au scurs, ca aceste distrugeri vizibile sunt probabil mai putin grave decât dislocarea intregii structuri a economiei europene, De zece ani, situatia este absolut anormala. Pregatirile febrile pentru razboi si activitatea si mai febrila pentru sustinerea efortului de razboi au distrus toate ramurile economiilor nationale. Utilajul industrial n-a fost intretinut, a fost deteriorat sau este complet depasit. Sub dominatia arbitrara si distrugatoare a nazistilor, aproape toate intreprinderile au fost inhamate la masina de razboi germana. Vechile relatii comerciale, institutiile private, bancile, companiile de asigurari si companiile de navigatie au disparut, din lipsa de capital, ca urmare a absorbirii lor atunci când au fost nationalizate sau pentru ca au fost pur si simplu distruse. In multe tari, increderea in moneda nationala a fost grav zdruncinata. Prabusirea structurii comerciale a Europei s-a produs in timpul razboiului. Reinvierea economica a fost serios intârziata datorita faptului ca doi ani dupa incetarea ostilizatilor acordul cu privire la tratatele de pace cu Germania si Austria n-a fost inca stabilit. Dar, chiar daca o solutie mai rapida la aceste probleme era reclamata, reconstructia structurii economice a Europei va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decât am prevazut noi. Unu1 dintre aspectele acestei probleme este in acelasi timp interesant si grav: fermierul a produs intotdeauna bunuri alimentare pe care le poate schimba cu orasenii contra altor lucruri necesare vietii. Aceasta diviziune a muncii reprezinta baza civilizatiei moderne. La ora actuala, ea e amenintata de ruina. Industriile oraselor nu produc suficiente marfuri necesare schimbului cu fermierii producatori de produse alimentare. Lipsesc materiile prime si combustibilul. Utilajul industrial lipseste sau este prea uzat. Fermierul si taranul nu pot sa gaseasca pe piata marfurile pe care vor sa le cumpere, astfel incât vânzarea produselor lor in schimbul banilor pe care nu pot sa-i utilizeze le pare o tranzactie lipsita de interes. Deci, ei au incetat sa mai cultive intensiv câmpul pentru a obtine nutret in

ciuda faptului ca le lipseste imbracamintea si alte produse ale civilizatiei, In acelasi timp, locuitorilor oraselor le lipsesc hrana si combustibilul. Guvernele sunt deci formate sa se serveasca de resursele in devize straine si de credite pentru a cumpara din strainatate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au o nevoie urgenta pentru reconstructie. Deci, se creeaza rapid o situatie foarte grava care este de rau augur pentru intreaga lume. Sistemul modern care se bazeaza pe diviziunea muncii si pe schimbul de produse este in pericol de a se prabusi. Adevarul este ca nevoile Europei de hrana si de alte produse esentiale importate din strainatate - si mai ales din America - pentru urmatorii trei sau patru ani sunt mult mai mari decât capacitatea sa actuala de plata, incât ea va trebui sa primeasca un ajutor suplimentar foarte important sau sa se expuna unei dislocari economice, sociale si politice foarte grave. Remediul acestei situatii consta in sfarâmarea cercului vicios si in restaurarea increderii locuitorilor intregii Europe. Fabricantul si fermierul din multe regiuni trebuie sa poata si sa vrea sa-si schimbe produsele contra monede a caror valoare constanta sa fie fara dubiu. In afara de efectul demoralizant pe care disperarea popoarelor in chestiune o are asupra intregii lumi si a tulburarilor pe care aceasta le poate provoca, ar trebui sa fie evidente pentru toti si consecintele acestei situatii pentru economia Statelor Unite. Este logic ca Statele Unite ar trebui sa faca tot ceea ce pot pentru a sprijini restabilirea sanatatii economice a lumii, in lipsa careia stabilitatea politica si pacea sunt imposibile. Politica noastra nu este dirijata impotriva nici unei tari, impotriva nici unei doctrine ci contra foametei, saraciei, disperarii si haosului. Scopul sau trebuie sa fie renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere. Acest ajutor, sunt convins, nu trebuie acordat cu zgârcenie, de fiecare data când survin crize. Orice ajutor pe care acest guvern ar putea sa-l dea in viitor ar trebui sa fie mai mult un remediu decât un simplu paleativ. Orice guvern care vrea sa sprijine relansarea economica se va bucura, sunt sigur de acest lucru, de intreaga cooperare din partea guvernului Statelor Unite. Orice guvern care va incerca impiedicarea relansarii economice a altor tari nu poate spera sa primeasca ajutorul nostru. In plus, guvernele, partidele si gruparile politice care cauta sa perpetueze mizeria umana pentru a avea un profit pe plan politic sau pe alte planuri se vor ciocni de opozitia Statelor Unite. Este deja evident ca inainte ca guvernul Statelor Unite sa poata sa continue eforturile pentru remedierea situatiei si sprijinirea Europei pe calea insanatosirii, ar trebui sa se realizeze un acord de catre tarile Europei, asupra nevoilor lor actuale si asupra ceea ce aceste tari ale Europei vor face ele insele pentru a eficientiza toate masurile pe care acest guvern ar putea sa le ia. Nu ar fi nici bine, nici util ca guvernul Statelor Unite sa stabileasca el insusi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este problema europenilor. Dupa parerea mea, initiativa trebuie sa vina din partea Europei. Rolul Americii trebuie sa constea in oferirea unui ajutor prietenesc la stabilirea unui program european si sa ajute apoi la aplicarea acestuia in masura in care va fi posibil sa o faca. Acest program va trebui sa fie unul general, stabilit in comun macar de catre un mare numar de natiuni europene, daca nu de toate.

Anexa nr. 6

REPARTIZAREA CREDITELOR SUA INTRE TARILE PARTICIPANTE LA

„PLANUL MARSHALL "

Tara Total %Din care Ajutor

conditionat%

Subventii % Imprumuturi %

Anglia 3165,8 24,4 1956,9 21,0 336,9 29,6 532,1 35,1

Franta 2629,8 20,2 2212,1 23,8 182,4 16,0 61,4 4,0

Italia 1434,6 11,0 1174,4 12,6 73,0 6,4 87,2 5,7

Germania de Vest

1317,3 10,1 1078,7 11,6 – – 213,6 14,4

Olanda 1078,7 8,3 796,4 8,6 150,7 13,2 31,6 2,1

Austria 653,8 5,0 556,1 6,0 – – 4,6 0,3

Grecia 628,0 4,8 514,9 5,5 – – – –

Belgia-Luxemburg

546,6 4,2 32,4 0,3 68,1 6,0 446,0 29,4

Danemarca 266,4 2,1 217,3 2,3 31,0 2,7 9,1 0,6

Norvegia 241,9 1,9 196,0 2,1 35,0 3,1 10,9 0,7

Turcia 184,5 1,4 62,4 0,7 72,8 6,4 17,3 1,1

Irlanda 146,5 1,1 18,0 0,2 128,2 11,2 – –

Suedia 107,1 0,8 – – 20,4 1,8 36,7 5,7

Portugalia 50,5 0,4 5,5 0,1 36,7 3,2 8,3 0,5

Spania 26,8 0,2 15,9 0,2 4,3 0,4 3,5 0,2

TOTAL 12992,5 100 9290,2 100 1139,6 100 1517,2 100

* – valori exprimate in milioane dolari

Sursa: Alfred, Grosser, Occidentalii, Editura Du Style, 1999, p. 116-117

Anexa nr. 7

CODUL DE CONDUITA PRIVIND ASPECTELE POLITICO-MILITARE ALE SECURITATII

PREAMBUL

Statele Participante la Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), Recunoscând necesitatea sporirii cooperarii privind securitatea, inclusiv prin incurajarea respectarii pe mai departe a normelor de comportament responsabil si cooperant in domeniul securitatii, Confirmând ca nimic din continutul acestui Cod nu diminueaza validitatea si aplicabilitatea scopurilor si principiilor Cartei Natiunilor Unite sau ale altor prevederi din legislatia internationala, Reafirmând valabilitatea nediminuata a principiilor calauzitoare si a valorilor comune ale Actului Final al Conferintei de la Helsinki, ale Cartei de la Paris si ale Documentului Helsinki 1992, reunind responsabilitatile Statelor unele fata de altele si ale guvernelor fata de propriile popoare, precum si validitatea altor angajamente CSCE, Au adoptat urmatorul Cod de Conduita privind aspectele politico-militare ale securitatii:

I

1. Statele Participante accentueaza ca respectarea deplina a tuturor principiilor CSCE cuprinse in Actul Final de la Helsinki si aplicarea cu buna credinta a tuturor angajamentelor asumate in cadrul CSCE au o importanta fundamentala pentru stabilitate si securitate si reprezinta pentru toti, in consecinta, obiectul preocuparilor lor directe si legitime. 2. Statele Participante confirma mentinerea valabilitatii conceptului multilateral de securitate, asa cum este el prezentat i n Actul Final, care asociaza mentinerea pacii de respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Aceasta coreleaza cooperarea in domeniul economic si cel al mediului inconjurator cu relatiile pasnice intre state. 3. Ele ramân convinse ca securitatea este indivizibila si ca securitatea unuia este inseparabil legata de securitatea tuturor celorlalte. Ele nu isi vor intari propria securitate in detrimentul securitatii altor state. Acestea vor urmarii realizarea propriilor interese de

securitate in conformitate cu efortul comun de intarire a securitatii in aria de cuprindere a CSCE si dincolo de aceasta. 4. Reafirmându-si respectul reciproc fata de egalitatea suverana si individualitatea fiecaruia, precum si fata de drepturile inerente suveranitatii, Statele Participante vor pune la baza relatiilor lor reciproce de securitate o abordare cooperanta. In legatura cu aceasta, ele accentueaza rolul cheie pe care il are CSCE. Ele vor continua sa dezvolte institutii complementare si care sa se sprijine reciproc, incluzând organizatii europene si transatlantice, initiative multilaterale si bilaterale, precum si diferite alte forme de cooperare regionala si subregionala. Statele Participante vor coopera pentru a conferi asigurari ca toate aceste aranjamentele de securitate sunt in armonie cu principiile CSCE si angajamente decurgând din acest Cod. 5. Ele sunt hotarâte sa actioneze solidar daca normele si angajamentele CSCE sunt violate si sa inlesneasca replici concertate la amenintarile privind securitatea, carora ar putea sa fie nevoie a le face fata, drept consecinta. Ele se vor consulta prompt, in conformitate cu responsabilitatile CSCE ce le revin, cu un Stat Participant in cautare de asistenta pentru realizarea autoapararii sale individuale sau colective. Ele vor analiza impreuna natura amenintarii si actiunile ce pot fi luate in considerare pentru apararea valorilor lor comune.

II

6. Statele Participante nu vor sprijini in nici un fel actele teroriste si vor lua masuri corespunzatoare pentru prevenirea si combaterea terorismului in toate formele sale. Ele vor coopera deplin pentru combaterea amenintarilor activitatilor teroriste prin aplicarea instrumentelor internationale si a angajamentelor convenite in acest sens. Ele vor face demersuri, in mod special, pentru indeplinirea prevederilor acordurilor internationale prin care sunt obligate sa aduca in fata justitiei sau sa extradeze teroristii.

III

7. Statele Participante amintesc ca principiile din cuprinsul Actului Final de la Helsinki au toate semnificatie primordiala si vor fi, in consecinta, aplicate in mod egal si fara rezerve, fiecare dintre ele fiind interpretate prin luarea in considerare a celorlalte. 8. Statele Participante nu vor asigura asistenta sau sprijin Statelor care incalca obligatia ce le revine de a se abtine de la amenintarea cu forta sau folosirea fortei impotriva integritatii teritoriale sau a independentei politice a oricarui alt Stat, sau se comporta de o maniera incompatibila cu Carta Natiunilor Unite si cu „Declaratia asupra principiilor care guverneaza relatiile dintre Statele Participante", continuta in Actul Final de la Helsinki.

IV

9. Statele Participante reafirma dreptul inerent la autoaparare individuala sau colectiva, asa cum este recunoscut in Carta Natiunilor Unite. 10. Fiecare Stat Participant, luând in considerare preocuparile legitime de securitate ale altor State, este liber sa hotarasca singur asupra propriilor interese de securitate, pe baza

egalitatii suverane si are dreptul de a-si alege liber propriile aranjamente de securitate, in conformitate cu dreptul international si cu angajamentele fata de principiile si obiectivele CSCE. 11. Statele Participante au, frecare, dreptul suveran de a apartine sau nu organizatiilor internationale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv tratate de alianta; de asemenea, ele au dreptul la neutralitate. Fiecare are dreptul de a-si schimba statutul in aceasta privinta, conform procedurilor si acordurilor relevante. In legatura cu aceasta, fiecare va respecta drepturile tuturor celorlalti. 12. Fiecare Stat Participant isi va mentine doar atâtea capacitati militare câte sunt corespunzatoare cu nevoile sale legitime, individuale sau colective, de securitate, luând in considerare si obligatiile sale ce decurg din legislatia internationala. 13. Fiecare Stat Participant va hotari asupra propriilor capacitati militare pe baza procedurilor nationale democratice, tinând cont de preocuparile legitime de securitate ale altor State si de necesitatea de a contribui la securitatea si stabilitatea internationala. 14. Un Stat Participant poate sa stationeze propriile forte armate pe teritoriul unui alt Stat Participant, in conformitate cu intelegerea lor liber negociata si cu dreptul international.

V

15. Statele Participante vor aplica cu buna credinta fiecare din angajamentele asumate in domeniul controlului armamentelor dezarmarii si al masurilor de crestere a increderii si securitatii, ca un element important al securitatii lor indivizibile. 16. In scopul sporirii increderii si securitatii in zona CSCE, Statele Participante isi reafirma angajamentul de a continua sa actioneze pe linia controlului armamentelor, dezarmarii si masurilor de crestere a increderii si securitatii.

VI

17. Statele Participante se angajeaza sa coopereze, inclusiv prin instituirea unor conditii prielnice de dezvoltare economica si in domeniul mediului inconjurator pentru a contracara tensiunile ce pot conduce la conflict. Sursele unor astfel de tensiuni includ violarile la adresa drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ca si a altor angajamente asumate in domeniul umanitar; manifestarile de nationalism agresiv, rasism, sovinism, xenofobie si antisemitism pun si ele in pericol pacea si securitatea. 18. Statele Participante accentueaza atât importanta identificarii din timp a conflictelor potentiale, cât si a eforturilor lor comune in domeniul prevenirii conflictelor, gestionarii situatiilor de criza si al solutionarii pasnice a disputelor. 19. In cazul unui conflict armat, ele vor cauta sa inlesneasca incetarea efectiva a ostilitatilor si sa creeze conditii favorabile pentru solutionarea pe cale politica a conflictului. Ele vor coopera pentru sprijinirea acordarii de asistenta umanitara pentru alinarea suferintelor populatiei civile, inclusiv prin inlesnirea deplasarii personalului si a resurselor destinate acestor scopuri.

VII

20. Statele Participante considera controlul politic democratic al fortelor militare, paramilitare si de securitate interna, ca si al serviciilor secrete si politiei, ca fiind un element indispensabil pentru stabilitate si securitate. Ele vor promova integrarea fortelor lor armate cu societatea civila, ca o expresie importanta a democratiei. 21. Fiecare Stat Participant va asigura si mentine in permanenta controlul si indrumarea efectiva a fortelor sale militare, paramilitare si de securitate prin intermediul autoritatilor desemnate constitutional si investite cu legitimitate democratica. Fiecare Stat Participant va efectua controale care sa asigure ca astfel de autoritati isi indeplinesc responsabilitatile constitutionale si legale. Ele vor defini cu claritate rolurile si misiunile acestor forte, precum si obligatia lor de a actiona numai in cadrul constitutional. 22. Fiecare Stat Participant va supune spre aprobare legislativului cheltuielile pentru aparare. Potrivit nevoilor nationale de securitate, fiecare Stat Participant va manifesta retinere privind cheltuielile militare si va asigura transparenta si accesul public la informatiile legate de fortele armate. 23. Fiecare Stat Participant, va avea grija ca fiecare membru al acestor servicii sa-si poata exercita drepturile civile si va asigura ca astfel de forte armate sunt neutre din punct de vedere politic. 24. Fiecare Stat Participant va lua si mentine masuri impotriva folosirii intâmplatoare sau neautorizate a mijloacelor militare. 25. Statele Participante nu vor tolera sau sprijini forte care nu sunt in evidenta sau sub controlul autoritatilor lor constitutional instituite. Daca un Stat Participant nu este in masura sa-si exercite autoritatea fata de astfel de forte, acesta poate solicita consultari in cadrul CSCE pentru a analiza masurile de urmat. 26. Fiecare Stat Participant va asigura ca, in conformitate cu angajamentele sale internationale, fortele sale paramilitare se vor abtine de la a achizitiona capacitati pentru misiuni de lupta, in plus fata de cele pentru care au fost infiintate. 27. Fiecare Stat Participant va asigura ca recrutarea sau inrolarea personalului pentru a servi in fortele sale militare, paramilitare si de securitate, sa se faca in conformitate cu obligatiile si angajamentele privind respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. 28. Statele Participante vor reflecta in legislatia lor sau in alte documente relevante, drepturile si indatoririle personalului fortelor armate. Ele vor analiza si posibilitatea introducerii exceptarilor de la serviciul militar sau a introducerii serviciului militar alternativ. 29. Statele Participante vor populariza in tarile lor dreptul umanitar international al razboiului. Conform practicii lor nationale, ele vor reflecta angajamentele asumate in acest domeniu, in programele si regulamentele lor de pregatire militara. 30. Fiecare Stat Participant va instrui personalul fortelor sale armate in legatura cu dreptul, regulile, conventiile si angajamentele umanitare internationale care guverneaza conflictele armate si va asigura ca acest personal este constient de faptul ca este raspunzator, in mod individual, in fata legislatiei nationale si internationale pentru propriile actiuni. 31. Statele Participante vor asigura ca personalul fortelor armate investit cu autoritate de comanda, exercita aceasta conform legislatiei nationale si internationale

corespunzatoare, este constientizat de faptul ca ei pot fi raspunzatori in mod individual conform acestei legi pentru exercitarea ilegala a acestei autoritati si ca nu au dreptul sa dea ordine contrare legislatiei nationale si internationale. Responsabilitatea superiorilor nu scuteste pe subordonati de vreuna din responsabilitatile lor individuale. 32. Fiecare Stat Participant va asigura ca personalul fortelor sale militare, paramilitare si de securitate sa se bucure si sa-si poata exercita drepturile si libertatile lor fundamentale, asa cum isi gasesc ele reflectarea in documentele CSCE si legislatia internationala, in conformitate cu prevederile constitutionale si legale relevante si cu cerintele serviciului. 33. Fiecare Stat Participant va asigura proceduri corespunzatoare legale si administrative pentru protejarea drepturilor intregului personal al acestor forte.

VIII

34. Fiecare Stat Participant va asigura ca fortele sale armate, atât in timp de pace, cât si la razboi, sunt comandate, incadrate, instruite si echipate in modalitati conforme prevederilor legislatiei internationale, angajamentelor si obligatiilor sale corespunzatoare in legatura cu folosirea fortelor armate in conflictele armate, incluzând aici, dupa caz, Conventiile de la Haga din 1907 si 1954, Conventiile de la Geneva din 1949 si Protocoalele Aditionale din 1977, ca si Conventia privind folosirea anumitor armamente conventionale, din 1980. 35. Fiecare Stat Participant va asigura ca politica si doctrina sa de aparare sa fie conforme legislatiei internationale referitoare la folosirea fortelor armate, inclusiv in situatii de conflict armat si angajamentelor relevante asumate prin prezentul Cod. 36. Fiecare Stat Participant va asigura ca orice decizie, privind desemnarea fortelor sale armate pentru indeplinirea unor misiuni de securitate interna, sa fie luata conform procedurilor constitutionale. Astfel de decizii vor stipula misiunile fortelor armate, cu asigurarea ca ele vor fi indeplinite sub controlul efectiv al autoritatilor constitutional instituite si sunt subiect al legii. Daca in cazul indeplinirii misiunilor de securitate interna nu poate fi evitata recurgerea la forta, fiecare Stat Participant va asigura ca aceasta sa se exercite doar atât cât este nevoie pentru constrângere, fortele armate actionând astfel incât sa evite ranirea civililor sau provocarea de daune proprietatii acestora. 37. Statele Participante nu vor folosi fortele armate pentru a limita exercitarea pasnica si in cadru legal a drepturilor omului si a drepturilor civile de catre persoane individuale sau reprezentanti ai unor grupuri si nici pentru a-i priva de identitatea lor nationala, religioasa, culturala, lingvistica sau etnica.

IX

38. Fiecare Stat Participant raspunde de punerea in aplicare a prevederilor acestui Cod. Daca i se solicita, un Stat Participant va furniza clarificari corespunzatoare in legatura cu modul cum aplica acest Cod. Pentru evaluarea, analiza si imbunatatirea daca este cazul, a aplicarii acestui Cod vor fi folosite organisme, mecanisme si proceduri CSCE corespunzatoare.

X

39. Prevederile adoptate prin acest Cod de Conduita sunt obligatorii din punct de vedere politic. Ca atare, acest Cod nu este obiectul inregistrarii potrivit Articolului 102 din Carta Natiunilor Unite. Prezentul Cod va intra in vigoare la 1 ianuarie 1995. 40. Nimic din continutul Codului nu afecteaza natura si continutul angajamentelor asumate prin alte documente CSCE. 41. Statele Participante vor urmari sa asigure ca procedurile si documentele lor interne relevante sau acolo unde este cazul, instrumentele legale reflecta angajamentele asumate prin acest Cod. 42. Textul Codului va fi publicat in fiecare din Statele Participante, care il vor populariza cât mai mult posibil.

Anexa nr. 8

TEMPLUL GREC DE LA MAASTRICHT

Coloana 1 a Comunitatii Coloana 2 Coloana 3

Continut o Comunitatea Europeana

o Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

o Euratom (Titlurile II, III si IV ale Tratatului de la Maastricht)

Politica Comuna Externa si de Securitate (CFSP)

Cooperarea in probleme de Justitie si Afaceri Interne

Principiile de guvernare

Metoda Comunitatii

Importanta Comisiei

Interguvernamentale Interguvernamentale

Sursa: Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, 1999, p. 617

Anexa 9 CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE

CURTEA DE JUSTITIE

Curtea completa– 15 judecatori

2 camere cu 5 judecatori fiecare, 4 camere cu 3 judecatori fiecare

TIPUL PROCEDURII

Actiuni pentru lipsa de

indeplinire a obligatiilor din

tratate (Comisia sau statele

membre v. statele membre)

Actiuni in anulare (impotriva Consiliului

sau a Comisiei)

Referinte ale curtilor

nationale pentru deciziile

preliminare de clarificare a

intelesului si scopului

dreptului comunitar Actiuni de pozitii pentru lipsa in acte

(impotriva Consiliului sau a Comisiei)

Opinii

Guvernele statelor membre aleg de

comun acord

Pretentii pentru despagubiri impotriva

Comunitatii

15 judecatori si 6 avocati generali pe o perioadade 6 ani

TRIBUNALUL PRIMEI INSTANTE

12 judecatori

Actiuni directe a persoanelor fizice si juridice (exceptie

cazurile de antidumping), cazuri referitoare la personal, actiuni

pe baza tratatului ECSC, actiuni auxiliare pentru despagubiri

Anexa 10

Statele membre ale Uniunii Europene

Statele membre Data adeziunii Suprafaţă(în mii km)

Populaţia*(în mii locuitori)

Austria 1995 83,9 8040

Belgia 1951-1957 30,5 10134

Danemarca 1973 43,1 5216

Finlanda 1995 337,1 5099

Franţa 1951-1957 544,0 58027

Germania 1951-1957 (1990**) 356,9 81553

Grecia 1981 132,0 10442

Irlanda 1973 70,3 3577

Italia 1951-1957 301,3 57248

Luxemburg 1951-1957 2,6 407

Marea Britanie 1973 244,1 58276

Olanda 1951-1957 41,2 15423

Portugalia 1986 92,4 9912

Spania 1986 504,8 39170

Suedia 1995 450,0 8816

Total Uniune 3234,2 371337

* Date provizorii

** Unificarea Germaniei

Anexa 11 TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ(extras) Art. F. (1) Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ se bazează pe principii democratice. (2) Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum au fost garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar. (3) Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor sale.[…] Partea a douaCetăţenia Uniunii Art. 8 – 1. Se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru.

2. Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de prezentul Tratat. Art. 8A – 1. Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de prezentul Tratat şi de dispoziţiile date pentru aplicarea sa.2. Consiliul poate da dispoziţii care să faciliteze exercitarea drepturilor vizate la paragraful 1; dacă prezentul Tratat nu prevede altfel, Consiliul adoptă hotărâri în unanimitate, la propunerea Comisiei după obţinerea avizului conform al Parlamentului European.Art. 8B – 1. Orice cetăţean al Uniunii, care locuieşte într un stat membru fără a fi cetăţean al acestui stat, are dreptul de a vota şi a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care locuieşte, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acestui stat. Acest drept va fi exercitat conform reglementărilor detaliate adoptate de Consiliu până la data de 31 decembrie 1994, care va hotărî în unanimitate la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; aceste reglementări pot prevedea derogări atunci când problemele specifice ale unui stat membru le justifică.2. Fără a încălca prevederile art. 138 alin. 3 şi hotărârile adoptate pentru aplicarea sa, orice cetăţean al Uniunii care locuieşte într un stat membru fără a fi cetăţean al acestuia are dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care locuieşte, în aceleaşi condiţii ca cetăţenii acestui stat… Art. 8C – Orice cetăţean al Uniunii are dreptul ca, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru al cărui cetăţean este nu are reprezentanţă diplomatică, să beneficieze de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii acestui stat… Art. 8D – Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de petiţionare înaintea Parlamentului European, în conformitate cu dispoziţiile art. 138D. Orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze Ombudsmanului în funcţie, potrivit dispoziţiilor art. 138E.[…] Titlul VI. Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne Art. K. Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne este reglementată de următoarele dispoziţii. Art. K.1. în vederea realizării obiectivelor Uniunii, în special a liberei circulaţii a persoanelor, şi fără a aduce atingere competenţelor Comunităţii Europene, statele membre consideră că următoarele domenii sunt chestiuni de interes comun: 1. politica privind azilul; 2. regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului corespunzător; 3. politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe: a) condiţiile de intrare şi circulaţie a cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre;

b) condiţiile de şedere a cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre, inclusiv întregirea familiilor şi accesul la locuri de muncă; c) lupta împotriva imigrării, şederii şi muncii ilegale a cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre; 4. lupta împotriva toxicomaniei, în măsura în care aceasta nu face obiectul punctelor 7, 8 şi 9; 5. lupta împotriva fraudei la scară internaţională, în măsura în care aceasta nu face obiectul punctelor 7, 8 şi 9; 6. cooperarea judiciară în materie civilă; 7. cooperarea judiciară în materie penală; 8.. cooperarea vamală; 9. cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale, inclusiv, dacă este necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în legătură cu organizarea la nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informaţii în cadrul unui Oficiu European de Poliţie (Europol). Art. K.2. (1) Problemele care fac obiectul articolului K.l sunt tratate în conformitate cu Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, precum şi cu Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951, şi ţinând cont de protecţia acordată de statele membre persoanelor persecutate pentru motive politice. (2) Prezentul titlu nu aduce atingere exercitării răspunderilor care incumbă statelor membre pentru menţinerea ordinii publice şi protecţia securităţii interne.[…] ANEXA 12 TRATATUL DE LA AMSTERDAM CARE MODIFICĂ TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ, TRATATELE INSTITUIND COMUNITĂŢILE EUROPENE Şl ANUMITE ACTE CONEXE Partea întâi MODIFICĂRI DE FOND(extras) […]Articolul 6 (fost articol F) (1) Uniunea se bazează pe principiul libertăţii, al democraţiei, al respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre. (2) Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,

semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre ca principii generale de drept comunitar. (3) Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre. (4) Uniunea va dispune de mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor sale şi pentru a şi îndeplini mai bine politicile. Articolul 7 (fost articol F1) (1) Consiliul, întrunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi hotărând în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei, şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata existenţa unei violări grave şi persistente a principiilor enunţate în articolul 6, paragraful 1, din partea unui stat membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să îşi prezinte observaţiile. (2) În cazul unei asemenea constatări, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende statului membru în chestiune unele drepturi care decurg din aplicarea acestui tratat, inclusiv dreptul de vot al reprezentantului în Consiliu al guvernului statului membru. Procedând astfel, Consiliul ia în considerare posibilele consecinţe ale unei asemenea suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice. Obligaţiile care revin statului membru respectiv în virtutea prezentului Tratat se menţin în continuare, în orice situaţie. (3) Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice măsurile luate conform paragrafului 2 sau să hotărască încetarea lor, ca urmare a modificării situaţiei care a impus aceste măsuri. (4) În vederea aplicării acestui articol, Consiliul hotărăşte fără a ţine seama de votul reprezentantului guvernului statului membru în cauză. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea deciziilor prevăzute de paragraful 1. Majoritatea calificată este definită ca fiind aceeaşi proporţie a voturilor ponderate ale membrilor Consiliului ca cea fixată în articolul 205, paragraful 2, al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.[…] TITLUL IV (FOST TITLU III)Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor Articolul 61 (fost articol 73 I) În vederea instituirii treptate a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, Consiliul adoptă: a) într o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri menite să asigure libera circulaţie a persoanelor conform articolului 14, conjugate cu măsuri de acompaniament direct legate de materia controalelor la frontierele externe, azil şi imigraţie, în conformitate cu articolul 62, punctele 2) şi 3), 63, punctul 1) lit. a) şi punctul 2) lit. a), precum şi măsuri de combatere a criminalităţii, conform articolului 31 lit. e) din Tratatul asupra Uniunii Europene;

b) alte măsuri în domeniul azilului, imigraţiei şi protecţiei drepturilor cetăţenilor statelor terţe, conform articolului 63; c) măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, vizate de articolul 65; d) măsuri corespunzătoare pentru încurajarea şi întărirea cooperării administrative, vizate în articolul 66; e) măsuri în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, pentru a atinge un nivel înalt de securitate prin prevenirea şi combaterea acestui fenomen în cadrul Uniunii, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului asupra Uniunii Europene. Articolul 62 (fost articol 73 J.) Consiliul, statuând potrivit procedurii vizate în articolul 67, va adopta, într o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam: 1) măsuri menite ca, în conformitate cu articolul 14, să asigure absenţa oricărui control asupra persoanelor care traversează frontierele interne, fie că este vorba de cetăţeni ai Uniunii, fie de cetăţeni ai statelor terţe; 2) măsuri referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre, care vor stabili: a) normele şi procedurile pe care trebuie să le respecte statele membre la efectuarea controalelor persoanelor la frontierele externe; b) regulile referitoare la vizele de şedere pe o durată maximă de trei luni, îndeosebi: I) lista statelor terţe ai căror cetăţeni sunt obligaţi să aibă viză atunci când trec frontierele externe şi a statelor ai căror cetăţeni sunt scutiţi de această obligaţie; II) procedurile şi condiţiile de eliberare a vizelor de către statele membre; III) un format uniform pentru vize; IV) norme privind o viză uniformă; 3) măsuri stabilind condiţiile în care cetăţenii statelor terţe pot circula liber pe teritoriul statelor membre pe o perioadă a cărei durată nu va depăşi trei luni. Articolul 63 (fost Articol 73 K. Consiliul, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 67, va adopta într o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam: 1) măsuri referitoare la azil, conforme cu Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor, precum şi cu alte tratate pertinente, în următoarele domenii: a) criterii şi mecanisme pentru a stabili statul membru responsabil cu examinarea cererii de azil introdusă de cetăţeanul unui stat terţ în unul din statele membre; b) norme minimale legate de primirea solicitanţilor de azil în statele membre; c) norme minimale privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii statelor terţe pentru a putea pretinde statutul de refugiaţi; d) norme minimale referitoare la procedura de acordare sau de retragere a statutului de refugiat în statele membre; 2) măsuri privind refugiaţii şi persoanele deplasate, în următoarele domenii:

a) norme minimale privind acordarea unei protecţii temporare persoanelor deplasate, provenind din state terţe, care nu se pot întoarce în ţările lor de origine şi persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională; b) măsuri pentru asigurarea unui echilibru între eforturile consimţite de statele membre care primesc refugiaţi şi persoane deplasate şi care suportă consecinţele primirii lor; 3) măsuri privind politica de imigrare, în următoarele domenii: a) condiţii de intrare şi de şedere, precum şi normele privind procedurile de eliberare, de către statele membre, a vizelor şi a permiselor de şedere de lungă durată, inclusiv cele în scopul reîntregirii familiei; b) imigraţia clandestină şi şederea ilegală, inclusiv repatrierea persoanelor fără drept de şedere într un stat membru; 4) măsuri care definesc cu ce drepturi şi în ce condiţii cetăţenii statelor terţe cu drept de şedere într un stat membru, pot beneficia de dreptul de şedere în celelalte state membre. Măsurile adoptate de Consiliu în baza punctelor 3) şi 4) nu împiedică un stat membru să menţină sau să introducă, în domeniile respective, dispoziţii naţionale compatibile cu prezentul Tratat şi cu acordurile internaţionale. Măsurile adoptate în virtutea punctului 2 litera b), punctului 3 litera a) şi punctul 4 nu sunt supuse perioadei de cinci ani vizate mai sus. Articolul 64 (fost articol 73 L) (1) Prezentul titlu nu va afecta exercitarea responsabilităţilor care revin statelor membre cu privire la menţinerea ordinii publice şi la salvgardarea securităţii interne. (2) În cazul în care unul sau mai multe state membre se găsesc într o situaţie de urgenţă caracterizată printr un aflux neaşteptat de cetăţeni ai statelor terţe, Consiliul, fără a aduce atingere paragrafului 1, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, va putea adopta măsuri provizorii în beneficiul statului membru în cauză, pentru o perioadă care nu va depăşi şase luni. Articolul 65 (fost articol 73 M) Măsurile din domeniul cooperării judiciare m materie civilă cu incidenţă transfrontalieră, care vor fi luate în conformitate cu articolul 67 şi în măsura în care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interioare, vor urmări, printre altele: a) să îmbunătăţească şi să simplifice: sistemul notificării transfrontaliere a actelor judiciare şi extrajudiciare; cooperarea în domeniul strângerii probelor; recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, inclusiv a hotărârilor extrajudiciare; b) să asigure compatibilitatea regulilor aplicabile în statele membre în materia conflictelor de legi sau de competenţă; c) să elimine obstacolele din calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, promovând, dacă este necesar, compatibilitatea regulilor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

Articolul 66 (fost articol 73 N) Consiliul, statuând potrivit procedurii prevăzute la articolul 67, adoptă măsuri pentru a asigura cooperarea între serviciile competente din administraţiile statelor membre în domeniile prevăzute în prezentul titlu, precum şi între aceste servicii şi Comisie. Articolul 67 (fost Articol 73 O) (1) În timpul unei perioade tranzitorii de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul hotărăşte în unanimitate la propunerea Comisiei sau la iniţiativa unui stat membru şi după consultarea Parlamentului European. (2) După această perioadă de cinci ani: Consiliul hotărăşte asupra propunerilor Comisiei; Comisia examinează orice cerere făcută de un stat membru prin care acesta îi solicită să supună Consiliului o propunere; Consiliul, hotărând în unanimitate după consultarea Parlamentului European, va lua o decizie prin care procedura prevăzută la articolul 251 să devină aplicabilă tuturor domeniilor reglementate de prezentul titlu sau unora dintre ele şi prin care să fie adaptate dispoziţiile privind Curtea de Justiţie. (3) Prin derogare de la prevederile paragrafelor 1 şi 2, măsurile vizte în articolul 62 punctul 2) litera b), subpunctele (I) şi (III) vor fi adoptate de Consiliu, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; (4) Prin derogare de la paragraful 2, măsurile vizate în articolul 62 punctul (2) litera b), subpunctele (II) şi (IV) vor fi adoptate de Consiliu, după trecerea unei perioade de cinci ani de la intrarea în vigoare a acestui Tratat, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251. Articolul 68 (fost articol 73 P) (1) Articolul 234 este aplicabil în circumstanţele şi condiţiile următoare: atunci când o chestiune privind interpretarea prezentului titlu sau privind validitatea sau interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii pe baza prezentului titlu este ridicată în faţa unei jurisdicţii a unui stat membru ale cărei decizii nu pot fi atacate în dreptul intern, iar această jurisdicţie, dacă apreciază că pentru a se pronunţa este necesară o decizie în această problemă, solicită Curţii de Justiţie să se pronunţe asupra acestei chestiuni. (2) În orice caz, Curtea de Justiţie nu este aptă să hotărască asupra unei măsuri sau decizii luată în aplicarea articolului 62 punctul 1) privind menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii interne. (3) Consiliul, Comisia sau un Stat membru pot solicita Curţii de Justiţie să se pronunţe asupra unei chestiuni de interpretare a prezentului titlu sau a actelor adoptate de instituţiile Comunităţii în baza acestuia. Hotărârea dată de Curtea de Justiţie ca răspuns la o astfel de cerere nu este aplicabilă sentinţelor jurisdicţiilor din statele membre care au dobândit putere de lucru judecat. Articolul 69 (fost articol 73 Q)

Prezentul titlu se aplică Regatului Unit şi Irlandei, sub rezerva prevederilor Protocolului asupra poziţiei Regatului Unit şi a Irlandei, şi ale Protocolului asupra poziţiei Danemarcei şi fără a aduce atingere Protocolului asupra aplicării anumitor aspecte ale articolului 14 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. ANEXA 13 ACTUL FINAL AL CONFERINŢEI DE LA HELSINKICU PRIVIRE LA SECURITATEA ŞI COOPERAREA ÎN EUROPA(extras) […]VII. Respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale inclusiv libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie sau de convingeri Statele participante respectă drepturilor omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie sau de convingeri pentru toţi, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau de religie. Ele favorizează şi încurajează exercitarea efectivă a libertăţilor drepturilor civile, politice, economice, sociale, culturale şi altele, care decurg toate din demnitatea inerentă a persoanei umane şi care sunt esenţiale pentru dezvoltarea liberă şi integrală a acesteia. În acest cadru, statele participante recunosc şi respectă libertatea individului de a profesa şi practica, singur sau în comun, o religie sau o convingere, acţionând după imperativele propriei sale conştiinţe. Statele participante pe teritoriul cărora există minorităţi naţionale respectă dreptul persoanelor aparţinând acestor minorităţi la egalitatea înaintea legii, le dă posibilitatea neîngrădită de a se bucura efectiv de drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi, în acest fel, le protejează interesele legitime în acest domeniu. Statele participante recunosc importanţa universală a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a căror respectare este un factor esenţial al păcii, justiţiei şi bunăstării necesare pentru asigurarea dezvoltării relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între ele, ca şi între toate statele. Ele respectă în mod constant aceste drepturi şi libertăţi în relaţiile lor reciproce şi depun eforturi, împreună şi separat, inclusiv în cooperare cu Naţiunile Unite de a promova respectarea universală şi efectivă. Ele confirmă dreptul individului de a şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle în acest domeniu şi de acţiona în consecinţă. În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, statele participante acţionează în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor unite şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.. Ele se achită totodată de obligaţiile lor aşa cum sunt enunţate în declaraţiile şi acordurile internaţionale în acest domeniu, inclusiv, între altele, Pactele internaţionale referitoare la drepturile omului prin care pot constitui o bază comună.

[…] ANEXA 14 CARTA DE LA PARIS PENTRU O NOUĂ EUROPĂ(extras) O nouă eră de democraţie, pace şi unitate.[…] Drepturile omului, democraţia şi statul de drept Noi ne angajăm să edificăm, să consolidăm şi să întărim democraţia, ca unic sistem de guvernare a naţiunilor noastre. În acest sens, ne conformăm celor ce urmează: Drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt inerente tuturor fiinţelor umane, inalienabile şi garantate prin lege. Prima responsabilitate a guvernelor este aceea de a le proteja şi promova. Respectarea şi exercitarea lor deplină fac ca ele să stea la baza libertăţii, justiţiei şi păcii. Un guvern democratic se sprijină pe voinţa poporului, exprimată la intervale regulate prin alegeri libere şi corecte. Democraţia se bazează pe respectul persoanei umane şi pe statul de drept. Ea este cel mai bun garant al libertăţii de exprimare, al toleranţei între toate grupurile societăţii şi al egalităţii de şanse pentru fiecare. Democraţia, prin caracterul său reprezentativ şi pluralist, implică răspunderea faţă de electorat, obligaţia ce revine puterilor publice de a se conforma legii şi exercitării imparţiale a justiţiei. Nimeni nu este mai presus de lege. Noi afirmăm că, fără discriminare, orice individ are dreptul la: libertatea de a gândi, de a avea propria conştiinţă şi religie sau convingeri, libertatea de a se exprima, libertatea de se asocia şi de a se întruni paşnic, libertatea de a circula; Nimeni nu va fi supus: arestului sau detenţiei arbitrare, torturii sau oricărui alt tratament sau pedeapsă cu cruzime, inumană sau degradantă; Fiecare are în schimb dreptul: de a şi cunoaşte drepturile şi de a face uz de ele, de a participa la alegeri libere şi corecte, de a fi judecat în mod echitabil şi public dacă este acuzat de un delict, de a poseda un bun singur sau în asociere şi de a administra întreprinderi particulare, de a se bucura de drepturile sale economice, sociale şi culturale. Afirmăm că va fi protejată identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale şi că persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a se exprima, de a şi păstra şi dezvolta această identitate fără nici un fel de discriminare şi în deplină egalitate în faţa legii. Vom veghea ca fiecare să se bucure de un recurs efectiv, pe plan naţional sau internaţional, împotriva oricărei violări a drepturilor sale. Respectarea deplină a acestor principii constituie baza pe care ne vom strădui s edificăm noua Europă. Statele noastre vor coopera şi se vor sprijini reciproc pentru a face ireversibile cuceririle democratice.

Libertatea economică şi responsabilitatea Libertatea economică, justiţia socială şi o atitudine responsabilă faţă de mediu sunt indispensabile prosperităţii. Liberul arbitru individual, exercitat în democraţie şi protejat de statul de drept, constituie condiţia necesară pentru o bună dezvoltare economică şi socială. Vom favoriza acea activitate economică prin care este respectată şi promovată demnitatea umană.[…] LISTA DE PRESCURTARI

AIJ Afaceri Interne si de Justitie AUE Actul unic european BCE Banca centrala europeana BEI Banca europeana de investitii CE Comunitatea europeana CEA Comunitatea europeana de aparare CECO Comunitatea europeana a carbunelui si otelului CEE Comunitatea economica europeana CEEA Comunitatea europeana a energiei atomice CIG Conferinta interguvernamentala CJCE Curtea de justitie a Comunitatii europene CJTF Forte Operative Interarme Multinationale (Forta Multinationala Intrunita) CJTF-HQ Comandament CJTF COCONA Consiliul de cooperare Nord-Atlantic COREPER Comitetul reprezentantilor permanenti CSCE Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa DPC Comitetul pentru planificarea apararii EAPC (CPEA) Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic ECU Unitate de cont europeana ESPRIT Programul strategic european pentru cercetare si dezvoltare in tehnologiile informaticii EUREKA Agentia europeana de cercetare EUROPOL Biroul de politie europeana FEDER Fondul european de dezvoltare regionala FEOGA Fondul european de garantie agricola FES Fondul social european FMI Fondul monetar international GATT Acordul general de tarife si comert IESA (ESDI) Identitatea Europeana de Securitate si Aparare IME Institutul monetar european IMS Structuri militare integrate IPG Obiective Initiale de Parteneriat

IPP (PIP) Programul Individual de Parteneriat JSRC Comandamente intrunite subregionale MAP Planul de Actiune pentru Aderare MCWG Grupul de lucru pentru cooperare militara MJLC Comandament Logistic Multinational NACC Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic NAFTA Acordul de liber schimb nord-american NATO Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord NIC Noul instrument comunitar NPG Grupul pentru Planificarea Nucleara OCDE Organizatia de cooperare si dezvoltare economica OECE Organizatia europeana de cooperare economica ONU Organizatia Natiunilor Unite OSCE Organizatia pentru securitate si cooperare in Europa PAC Politica agricola comuna PARP Procesul de Planificare si Analiza a Parteneriatului PCC Celula de Coordonare a Parteneriatului PE Parlamentul European PESC Politica externa si de securitate comuna PfP Parteneriatul pentru Pace PG Obiective de Parteneriat PHARE Ajutor pentru restucturare economica in Est PMSC Comitetul Director Politico-Militar PSO Operatii in sprijinul pacii RC Comandamente Regionale RMA Revolutia in afacerile militare SDI Initiativa de Aparare Strategica SME Sistemul monetar european SOP Prevederi de Operare Standard T.A. Tratatul de la Amsterdam T.M. Tratatul de la Maastricht TREVI Terorism, radicalism, extremism, vandalism international TUE Tratatul de uniune europeana UE Uniunea Europeana UEM Uniunea economica si monetara UEO Uniunea Europei Occidentale

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Bordeianu, Cătălin- Decenii dominante ale democraţiei în Occident, editura Libertatea 2004

2. Actes du Colloque organisé par la Commission des Communautés européennes ŕ l'occasion du centennaire de la naissance de Jean Monnet, Bruxelles, 10 nov. 1988, Luxembourg, 1989.

3. Actul final al CSCE şi Europa de azi, ediţie îngrijită de Valentin Lipatti. Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de mâine"; 1995.

4. Actul Unic European, European Union, Selected Instruments taken from the Treaties, volume I, 1995.

5. ADENAUER Konrad, Mémoires 1945-1953; 1953-1956; 1956-1963, Hechette, 1965.

6. Agenda 2000. Punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană, 16 iulie 1997.

7. AHNSTROM L., Economic Growth, Stagnation and the Working Population in the Western Europe, Londres, Longman, 1990.

8. ALBU Cornel; ANDREESCU Eugen; CARATA Viorel, Piaţa Comună şi perspectiva anului 2000. Bucureşti, 1993.

9. ALFRI Gheorghe, Reforma, economia de piaţă şi privatizarea în România. Bucureşti, Abeona; 1993.

10. AMBROSI C., L' apogée de l'Europe. 1871-1918, Paris, Masson, 1993.

11. AMIN Ash; DIETRICH Michael, Toward a New Europe?, Edward Elgar Publishing Limited, 1991.

12. ANDERSON P., L'Etat absolue, ses origines et ses voies, tome I: L'Europe de l'Ouest, tome II: L'Europe de l'Est, Paris, Maspéro, 1978.

13. ANDREESCU Gabriel, România versus România. Bucureşti, Clavis; 1996.

14. ANDRUSZ G., HARLOE M., SZELENYI I., Cities after Socialism, Oxford, Blackwell, 1996.

15. ARCHER Clive, International Organizations. 2nd ed. New York, Routledge; 1993.

16. Idem. Organizing Europe: the Institutions of Integration. 2nd ed. London, New York, Melbourne, Edward Arnold; 1994.

17. ARCHER Clive; BUTLER Fiona, The European Community: Structure and Process. London, Pinter Publishers; 1992.

18. Idem. The European Union, 1996.

19. ARNOLD H.., Maastricht: the Beginning or the End, Aussen Politik, 3rd quarter, 1993, vol. 44, nr. 3, p. 271-280.

20. ASLUND Anders, Gorbachev's Struggle for Economic Reform. 2nd ed. London, Pinter Publishers; 1991.

21. Atlas des villes européennes, Datar-Ed. Reclus, Montpellier, 1988.

22. BAL Ana, Economii în tranziţii Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

23. BALABANIAN O., DESLONDES O., BOUET G., LERAT S., Les États méditerranéens de la CEE: Espagne, Grčce, Paris, A. Colin, 1991.

24. Idem. Les États méditerranéens de la CEE: Italie, Paris, A. Colin, 1991.

25. BANNIARD A., Gčnése culturelle de l'Europe, Paris, Seuil, 1992.

26. BARDOS-FELTORONYI N., SUTTON N., L'Europe du Centre, 50 années révolues, Bruxelles/Paris, De Boeck, éditions universitaires, 1991.

27. BARNES Ian; BARNES Pamela M., The Enlarged European Union. London, New York, Longman, 1995.

28. BARON CRESPO Enrique, L'Europe ŕ l'aube du millénaire, Prefaţă de Carlos Fuentes, Ed. Kiné, Paris, 1996.

29. BAUDIN Pierre, L'Europe face ŕ ses marchés agricoles, de la naissance de la politique agricole commune ŕ sa reforme. Paris, Economica; 1993.

30. BAYLIS Thomas A., The West and Eastern Europe, 20th Century Fund Book, 1994.

31. BEAUTHIER Georges-Henri, Les droits du citoyen européen. Luxembourg, Office des Publications Officielles des Communautés Européennes; 1990.

32. BEDDARD, Ralph. Human Rights and Europe. Cambridge, Cambridge University Press; 1993.

33. BÉLANGER Michel, Institutions Économiques Internationales, 5e ed., Economica, Paris, 1992.

34. BENNETT Gill (ed.), The End of the War in Europe, London, HMSO, 1996.

35. BENNETT R. J., Local Government in the New Europe, Londres, Belhaven Press, 1993.

36. BERGLUND Sten; DELLENBRANDT Jan Ake, The New Democracies in Eastern Europe: Party Systems and Political Clearages, Vermont USA, Edward Elgar; 1991.

37. BERNSTEIN S, Democraties, régimes autoritaires et totalitarismes au XXe siecle, Paris, Hachette, 1992.

38. BERNSTEIN S.; MILZA P., Histoire de l'Europe contemporaine le XIX siecle (1815-1919); le XXe siecle (1919 ŕnos jours), Paris, Hatier, 1992.

39. BERTRAND Christoph, Europa în balanţă. Bucureşti, Clavis, 1996.

40. Bilan et perspectives de la construction européenne, EC, Commission, Luxembourg, CE, 1974.

41. BÎRSAN Maria, Integrarea economică europeană. Cluj-Napoca, Editura Carpatica; 1995.

42. BLOCH-LAINE François; BOUVIEW Jean, La France Restaurée 1944-1954. Dialogue sur les choix d'une modernisation, Paris, 1986.

43. BOEGNER I. M., Le marché commun de six a neuf, A. Colin, Paris, 1974.

44. BOGDAN H., Histoire des Pays de l'Est, Paris, Perrin, 1990.

45. BONN M.; WHITHER J., Europe – Union or Partnership?, New York, 1952.

46. BONNET Henri; BERTHET Dominique, Les institutions financieres internationales, Paris, PUF, Que Sais-je?, nr. 44, 4e ed., 1987.

47. BOSSUAT Gerard, L'Europe Occidentale ŕ l'heure américaine 1945-1952 (Plan Marshall et I'unite européene 1945-1952), Editions Complexe, Paris, 1992.

48. BOSSUAT Gérard, Les fondateurs de l'Europe, Berlin Paris, 1994.

49. BOTEZ Mihai, Intelectualii din Europa de Est: intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist: un punct de vedere românesc. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române; 1993.

50. BOUCHERON A.; BELAUD J. F., The New Regional Policy of the E.C. Bruxelles, Club de Bruxelles; 1993.

51. BOULOUIS Jean, Droit institutionnel de l'Union Européenne. Paris, Montchrestien; 1995.

52. BOULOUIS Jean; CHEVALLIER Roger-Michel, Grands arrets de la Cour de justice des communautés européennes. Paris, Dalloz; 1991.

53. BOURJOL M., L'Intercommunaltié et l'Union européenne, Paris, Librairie générale de Droit et de Jurisprudence., 1994.

54. BOURLANGES J. L., L'Europe ŕ trente: un objet virtual, Commentaire, 1995, vol. 18, nr. 70, p.. 229-242.

55. BOYER J.-C1., La frontičre entre protestantisme et catholicisme en Europe', Annales de Géographie", no. 588, mars-avril 1996, p. 113-140.

56. BOYER Robert, La grande transformation de l'Europe de l'Est: une lecture regulationniste. Paris, C.E.P.R.E.M.A.P.; 1993.

57. BRETAUDEAU Henri, La Banque Mondiale, Paris, PUF, Que Sais-je?, nr. 2330, 1986.

58. BRETON R., Frontieres politiques et aires linguistiques dans la CEE, „Revue geographique de l'Est", Nancy, no. 2, 1991.

59. BRČZEZINSKI Z., A Plan for Europe, Foreign Affairs, January-February 1995, vol. 74, nr. 1, p. 26-42.

60. Idem. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Bucureşti, Editura Diogene; 1995.

61. BRITAIN L., L'Europe qu'il nous faut, Paris, Plon, 1994.

62. BROCINER Andrew, L'Europe monétaire, SME, UEM, Seuil, 1997..

63. BRUGMANS H., L'Europe des Nations, Paris, Librairie générale de Droit, 1970.

64. BRUGMANS Henri (coord.), Prophetes et fondateurs de l'Europe: Virgilius, Dante, Henri le Navigateur, Erasmus, More, Vivcs, Guillaume Taciturnul, Sully, Comenius, Leibnitz, Paine, Saint-Simon, Masaryk, Nausén, Vermeylen, Churchill, Adenauer, Dautrry, Marshall, de Gasperi, Schuman, Saint Exupery, 22 de studii prezentate de M. J. Lory, Bruges College of Europe, Bruges, 1974.

65. BULLITT Orville H. (ed..), For the President Personal and Secret Correspondence Between Franklin D.. Roosevelt and William Bullitt, A. Deutsch, London, 1973.

66. Idem. M., Les Régions de l'Europe du Nord, Paris, SEDES, 1983, 2 vol. Ouvrage fondamental.

67. CALMES R., MYKOLENKO L., L'Europe agricole, une nouvelle géographie des productions, Paris, Editions Marketing, 1985.

68. CARPENTIER J; LEBURN F., Histoire de l'Europe, Paris, Seuil, 1992.

69. CARRCRE D'ENCAUSSE H., L'Empire éclaté, la révolte des nations en URSS, Paris, Flammarion, 1978.

70. Cartea Albă. Pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii. De la Essen la Cannes.. Itinerarul strategiei româneşti de integrare europeană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.

71. CARTER F., NORRIS H., Changing Shape of the Western Balkans, Londres, College London Press, 1994.

72. CARTOU Louis, L'Union Européenne, Editions Dallez, 1994.

73. CASTELLAN G., Le Monde des Balkans, poudriere ou zone de paix? Paris, Vuibert, 1994.

74. CATALA Nicole; HOUGET Patrick, LIGOT Maurice, La 13e Conférence des organes spécialisées dans les affairs communautaires qui s'est tenue ŕ Madrid le 8 novembre 1995 et sur la participation collective des Parlements nationaux ŕ la construction européenne, Paris, Assemblée nationale, 1995.

75. CLAVAL P., Cultures et régions transfrontaličres en Europe et l'aube du Marché unique, les enseignements, Revue géographique de l'Est, Nancy, no. 2, 1991, Cultures et espaces transfrontaliers".

76. Idem. Géopolitique et géostratégie. La pensée politique, l'espace et le territoire au XXe siecle, Paris, Nathan-Université, 1994.

77. CLOUT H., BLACKSELL M., KING R., PINDER D., Western Europe Geographical Perspectives, Londres, Longman, 1985.

78. COFFEY Peter, The Future of Europe, Ed. Edward Elgar, Cambridge University Press, ş.a. Comisia Europeană. Unitatea de Studii Prospective. Scenarii: Europa în 2010. O Europă, cinci destine, Ed. Institutului de Economie mondială, Bucureşti, 2000.

79. CORBETT Richard; JACOBS Francis; SHACKLETON Michael, The European Parliment, Third edition, Cartermill, Tottenham, 1995.

80. CORTI Mario, Politique agricole et construction de l'Europe, Etude comparée des deux systems d'aide sur l'agriculture en Grande Bretagne et dans la Communauté économique européenne en vue d'aboutir sur une politique agricole européenne favorable ŕ l'interét général, Bruxelles, 1971.

81. Culture, collectivités territoriales et construction européenne, Rencontres org. au Futuroscope ŕ Poitiers, les 24-25 mars 1995/par le Département des affaires internationales du Ministere de la culture et l'Espace Information Culture, Paris, Documentation française, 1996.

82. DALMASSO E., GABERT P., L'Italie, Paris, PUF, 1984.

83. DE FOUCAULD Jean-Baptiste (dir.), La France et l'Europe d'ici 2010. Facteurs et acteurs decisifs, La documentation française, Fevrier, 1993.

84. DE LA SERRE F; LEQUESNE C.; RUPNIK J., L'Union européenne: ouverture vers l'Est, Paris, PUF, 1994.

85. DE MENIL Georges, Les sommets économiques; les politiques nationales ŕ l'heure de l'independence, Paris, Inst. Français des Relations Internationales, Economica, 1983.

86. DE MONTFERRAND B., Stabilité européenne: le plan Balladur", Politique internationale, Printemps, 1995, nr. 67, p. 237-248.

87. DE SCHOUTHEETE Philippe, Une Europe pour tous: Dix essais sur la construction européenne, préface de Jacques Delors, Paris, Ed. O. Jacob, 1997.

88. DE SENARCLENS Pierre, De Yalta au rideau de fer. Les grandes puissances et les origines de la guerre froide, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, Paris, 1993.

89. DE SILGUY Yves-Thibault, L'Euro, Ce livre de poche, Paris, Librairé Generale Francaise, 1998.

90. DECROLY J.-M., VANLAER J., Atlas de la population européenne, Edit. de 1'Université libre de Bruxelles, 1991.

91. DEGRYSE Christophe, Dictionnaire d'Union Européenne. Politiques. Institutions. Programmes. Preface de Paul Collowald, 2e edition, Ed. De Boeck Université, Paris-Bruxelles, 1998.

92. DEHOUSSE Fernend, L'Europe et le Monde. Recueil d'Etudes de Rapports et de discours 1945-1960, Paris, 1960.

93. DEHOUSSE Renaud (ed.), Europe After Maastricht, München, 1994.

94. DELORS Jacques, La nouveau concert européen, Ed. Odile Jacob, Paris, 1992.

95.. Idem. Our Europe, Ed. Verso, 1992.

96. DÉZERT Bernard, L'Europe. Géographie, historique sociopolitique et economique, Nathan, Paris, 1998.

97. DIEBOLD William Jr., The Schuman Plan. A Study in Economic Cooperation 1950-1959, Published for the Council on Foreign Relations by Frederick A. Praeger, New York, 1959.

98. DINAN Desmond, Ever Closer Union?, London, Macmillan, 1994.

99. Idem. Historical Dictionary of the European Community, International Organisations, Series no. 1, London, The Sacrecrow Press, Inc. Methuen N.Y., 1993, p.. 29-291.

100. DOREL G., La CEE de Rome ŕ Maastricht, Histoire et géographie économique, Paris, Bréal, 1993.

101. DÖRSCH Hans J.; LEGNOS Henri, Les faits et les decisions de la communauté économique européenne. 1958-1964. Chronologie des communautés européennes, Preface de W. J. Ganshof, Van der Mersch, vol I, II, Presses Universitaires, Bruxelles, 1969.

102. DRALLE L., Die Deutschen in Ostmittel und Osteuropa, Dortmund, Wissenschaft Politik Burgenschaft, 1991.

103. DU RÉAU Elisabeth, L'idée d'Europe au XXe siccle. Des mythes aux realités. Questions au XXe siccle, Ed. Complexe, Bruxelles, 1996.

104. DUMOULIN Michel; DUTRIENE Anne-Myriam, La Ligue européenne de cooperation économique (1946-1981). Un groupe d'étude et de pression dans la construction européenne, Euroclio. Etudes et Documents, Berna, 1993.

105. DUROSELLE J.B., Histoire diplomatique de 1919 ŕ nos jours, Vie politique et relations internationales, Paris, PUF, 1991.

106. Idem. L'Histoire des peuples, Paris, Perrin, 1993.

107. DUVERGER M., L'Europe dans touts ses Etats, Paris, PUF, 1995.

108. ESAMBERT Bernard, La guerre économique mondiale, Paris, Ed. Orban, 1991.

109. Europa Aeterna. Une vue d'ensemble de la vie de l'Europe et de ses peuples. Sa culture. Son économie. L'Etat et l'homme, vol. III, Ed. Max et Metz, Zürich, Lausanne, Liege, Colmar-Freiburg, 1957.

110. Europe brisée, Europe retruovée. Novelles reflections sur l'unité européenne au XXe siccle, Sous la direction de René Girault et Gérard Bossuat, Publications de la Sorbonne, 1994.

111. European Community Laison Committee of Historians (ECLCH), POIDEVIN Raymond (ed.), Origins of the European Integration: Papers Presented at a Colloquium November 28-30, 1984 in Strasbourg, Brussels, 1986.

112. European Union and European Community. A Handbook and Commentary on the 1992 Maastricht Treaties; Campiled for the University of Kent by CLIVE H. CHURCH, and DAVID PHINNEMORE, Prentice Hall/Hrvester Wheasts-heaf, 1998.

113. FABRE Pascale et Daniele, Histoire de l'Europe au XXe siecle, 1945-1974, 1cre partie, tome 3, Bruxelles, 1995.

114. FENET Alain; SINAY-CYTERMENN Anne, Union européenne: Intégration et coopération. Colloque organisé ŕ Amiens le 16 déc. 1994 sur le theme Intégration et coopération dans le cadre de l'Union européenne"/par le centre de recherche universitaire sur la construction européenne (CRUCE) de l'Université d'Amiens, Paris, PUF, 1996.

115. FENNELL Rosemary, The Common Agricultural Policy of the European Community, Granada, London-Toronto-Sydney-New York, 1979.

116. FÉRON François; THORVAL Armelle, L'Etat de l'Europe, Ed. La Decouverte, Paris, 1992..

117. FONDATION ROBERT SCHUMAN, Les Nouvelles Frontieres de l'Europe, Paris, Economica, 1993.

118. FONTAINE Pascal, L'Union européenne, Editions du Seuil, 1994.

119. FONTANEL J., Organisations économiques internationales, Paris, Masson, 1995.

120. FONTELA E., Union européenne: quatre scénarios ŕ l'horizon 2010, Paris, Futuribles, 1994.

121. FOREMAN-PECK James, A History of the World Economy. International Economic Relations since 1850, 1983 (rep. 1986), Brighton, Sussex.

122. FOUCHER M. (dir.), Fragments d'Europe, Paris, Fayard, 1993.

123. FOUCHER M., Fronts et frontiéres, Paris, Fayard, 1991.

124. FRECHET H., Histoire de l'Europe au XIXe siecle, Paris, Ellipse, 1991.

125. FRECHET H., Histoire de l'Europe au XXe siecle. Paris, Ellipse, 1994.

126. FREMONT A., L'Europe entre Maastricht et Sarajevo, Montpellier, Geographiques Reclus, 1996.

127. FURSDON Edward, The European Defence Community. History, Macmillan, London, 1980.

128. GAMBLIN A. (dir.), Images économiques du monde, 1996-1997, Paris, SEDES, 1997.

129. GARDE P., Les Balkans, Paris, Flammarion, 1994.

130. Idem. Vie et mort de la Yougoslavie, Paris, Fayard, 1992.

131. GARTON HASH T., In Europe's Name Germany and the Divided Continent, Random House, 1993.

132. GAUTHIER A.; DOREL G., La CEE. De Rome ŕ Maastricht. Histoire et Géographie Économiques, Breal, Paris, 1993.

133. GEORGE S., Britain and European Integration since 1945, Oxford, Basil Blackwell, 1991.

134. Georges Pompidou et l'Europe. Preface d'Edouard Balladur, Postface de Jaques Chirac, Interventions, Editions Complexe, 1995.

135. GERBET P., Construction de l'Europe, Paris, Imprimerie nationale, 1983.

136. Idem. La Genese du Plan Schuman. Des origines ŕ la declaration du 9 mai 1950, Lausanne, 1962.

137. GERBET P.; GHEBALI V.; MOUTON M., Les palais de la paix, Societé des Nations et Organisations des Nations Unies, Paris, Ed. Richelieu, 1973.

138. GILLIGHAM John, Coal, Steel, and the Rebirth of Europe, 1945-1955. The German and French from Ruhr Conflict to Economic Community, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Port Chester, Melbourne, Sydney, 1991.

139.. GIMBEL J., The Origins of the Marshall Plan, Stanford CA, 1968.

140. GIRAULT René (coord.), Identitate şi conştiinţă europeană în sec. XX, Hachette, 1994.

141. GYČMANT, L. Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Efes, 1998.

142. GOBIN Corinne, L'Europe syndicale, entre désir et réalité: essais sur le syndicalisme et la construction européenne sur l'aube de XXIe siecle, Bruxelles, Labor, 1997.

143. GRAS Ch.; LIVET G., Région et régionalisme, Paris, PUF, 1977..

144. GRILLI Enzo R., The European Community and the De-veloping Countries, Cambridge University Press, 1993.

145. GROOTE Julie De, La personne au coeur de l'Europe: Project du nouveau PSC pour la poursuite de la construction européenne, Bruxelles, Ed. L. Pire, 1998.

146. GUELLEC A. (dir.) La Région européenne, la "marge de manoeuvre", Actes du Colloque de Rome, déc. 1994, Presses univ. de Rennes, 1995. 31 articles inédits sur les Régions d'Europe.

147. GUILLAUME P.; DELFOUD G., Nouvelle Histoire économique, tome 2, Le XXe siecle, Paris, A. Colin, 1977.

148. GUTAHR L, Stability, Integration and Global Responsability: Germany's Changing Perspectives on National Interests, Review of International Studies, July 1995, vol. 21, nr. 3.

149. GUY Mollet, La construction européenne vue par un socialiste française, Paris, 1965.

150. HAMON Dominique; KELLER Ivan Serge, Fondements et étapes de la construction européenne, Paris, PUF, 1997.

151. HAUS Leah Van, Western Doctrines on East-West. Trade. Theory, History and Policy, St. Martin's Press, New York, 1992.

152. HELLER Agnes: FEHER Ferenc, De la Yalta la Glasnost, Editura de Vest, Timişoara, 1993.

153. HEN C., LEONARD J., Europa, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

154. Histoire des débuts de la constructon européenne. Origins of the European Integration (March 1948-May 1950). Sous la direction de Raymond Poidevin, 1986.

155. HOGAN Michael F., The Marshall Plan: America, Britain and the Reconstruction of Western Europe 1947-1952, New York, 1987.

156. HOSTIOU Rene, Robert Schuman et l'Europe, Editions Cujas, Paris, 1969.

157. Hotărârea Guvernului României nr. 140/9 martie 1999 privind constituirea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană.

158. Hotărârea Guvernului României nr. 183/26 martie 1999 privind constituirea şi funcţionarea Echipei naţionale pentru examinarea analitică a acquis-ului" comunitar în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, M. Of. al României, nr. 125 din 26 martie 1999.

159. Hotărârea Guvernului României nr. 60/2 februarie 1998 pentru modificarea şi completarea articolului 3 din Hotărârea Guvernului nr. 141/1995 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Integrare Europeană.

160. Institutions Communautaires et institutions nationales dans le developpement des Communautes, Ed. de l'Institut de Sociologie, ULB, Institut d'Etudes Européennes, Bruxelles, 1968.

161. JALOWIECKI B. (dir.), Repenser l'Europe, Institut européen du développement régional et local, Université de Varsovie, Actes du Colloque „Europe unifiée – Le défi de l'an 2000".

162. Jean Monnet – Robert Schuman, Correspondence 1947-1953, Lausanne: Fondation Jean Monnet, 1986.

163. JOLIVET M., EIZNER N. (dir.), L'Europe et ses campagnes, Paris, Presses de I'Institut d'études politiques, 1996.

164. KAELABLE H., Vers une sociéte européenne. 1880-1980, Paris, Belin, 1988.

165. KESSELMAN Marc, KRIEGER Joel, ALLEN, Christopher S; Ost David, HELLMAN Stephen, ROSS George, European Politics in Transition, Third Edition, Boston – New York, 1997.

166. KUKLINSKI A., Baltic Europe in the Perspective of Global Change, Officyna Naukowa, Varsovie, 1995.

167. KÜSTERS Hans Jürgen, Fondaments de la communauté économique européenne. Office des publications officielles des CE, Ed. Labor, Luxemburg-Bruxelles, 1990.

168. L'Acte unique européen. Commentaire par Jean De Ruyt. Avant-propos de Jean-Victor Louis, Preface d'Emile Noël, Etudes Européennes Collection, dirigée par l'Institut d'Etudes Européennes, ULB, 1987.

169. 169. L'Europe balkanique, „Historiens et Géographes", no. 337, 1992.

170. L'Europe des Communautés. Les grandes étapes de la construction européenne. France. Documentation française, Paris, 1974.

171. L'HERITEAU Marie-France, Le FMI et les pays du Tries-Monde, Paris, PUF, Coll. Tries-Monde, 1986.

172. La communauté européenne et l'Amerique Latine. Colloque organise par l'Institut d'Etudes européennes, Bruxelles, 9-10 mai 1980. Preface de Jean-Victor Louis, ULB, Bruxelles, 1981.

173. La contribution du Comité des régions ŕ la construction européenne, UE, Comité des régions, European Union, Luxembourg, EUR-OP, 1996.

174. LABASSE J., L'Espace polonais dans son nouveau contexte, Paris, Acta Géographica, Société de Géographie, 1997/II, no. 110.

175. Idem. L'Europe des régions, Paris, Flammarion, 1991.

176. Idem. Quelles régions pour l'Europe?, Paris, Flammarion, 1994.

177. LACERF Jean, Histoire de l'unité européenne, Gallimard, Paris, 1965.

178. LACHAUX Claude, La guerre économique: mythe óu realité? În: „Defense Nationale", oct. 1981, pp. 45-57.

179. LAMPE John R; JACKSON Marvin R., Balkan Economic History, 1550-1950. From Imperial Borderlands to Developing Nations, Indiana University Press, Bloomington, 1982..

180. LAQUEUR Walter, Europe in Our Time. A History 1945-1992, Viking, New York, 1992.

181. LASOK D., BRIDGE J. W., Law and Institutions of the European Communities, Butterworths, London, 1991.

182. LAVROFF D. G., Histoire des idées politiques depuis le XIX siecle, Dalloz, 1991.

183. LAWSON Edward, Encyclopedia of Human Rights. With a Foreword by José Ayala-Lasso, United Nations High Commissioner for Human Rights. Introductory Essay by Laurie S. Wiseberg, Taylor and Francis, 1996.

184. Le Marché commun, facteur de prospérité sociale. Raport introductiv de la Conférence internationale de la LECE, Bruxelles, 1956.

185. Le Plan Fouchet et le probleme de l'Europe politique, Bruges, 1970.

186. Le role de l'Europe dans le nouvel ordre économique international, Colloque organise le 13-14 oct. 1978 par l'Institut d'Etudes européennes, la Fondation Paul-Henri Spaak et l'Association pour les Nations Unies, ULB, 1979.

187. Le role de organisations non guvernamentales et le developpement (Publié par OECD), Paris, 1983.

188. LECE, L'Europe des années quatre-vingts. Le Combat de la LECE, Bruxelles, 1981,

189. Les grandes figures de la construction européenne, Centre européen de la culture, Geneve, Georg, 1997.

190. LEWIS David W. P.; LANG Peter, The Road to Europe. History. Institutions and Prospects of European Integration 1945-1993, New York, Paris, 1993.

191. LIEUTAUD J., L'Italie: sixičme puissance industrielle mondiale, Images économiques du monde, Dossier no. 12, La CEE mediterranéenne", Paris, SEDES, 1990, p. 221.

192. LIPGENS Walter, A History of European Integration, vol. 1, The Formation of the European Unity Movement 1945-1947, Oxford, 1982.

193. LOROT P., Les Pays baltes, Paris, PUF, coll. „Que sais-je?", 1991.

194. LOUIS Jean-Victor, L'union européenne et l'avenir de ses institutions, Coll. „La Cité Européenne", nr. 9, Presses Interuniversitaires Européennes, Bruxelles, 1996.

195. MACLEOD A., La Grande Bretagne: faire face ŕ ses responsabilités internationales, Relations internationales et strategiques, automne 1995, vol. 19, p. 90-100.

196. MARGA, Andrei. Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca, Apostrof, 1995.

197. MARGUAIRAZ Michel, Auteurs des accords Blum-Byrnes: Jean Monnet entre le consensus national et le consensus atlantique, „Histoire, Economie et Societe", 3 (1982), p.439-470.

198. MARJOLIN Robert, Le travail d'une vie. Memoires 1911-1986. Préface de Raymond Barre, Robert Laffont, Paris, 1986.

199. MARTENS Wilfried, O Europă şi cealaltă, Ed. Metropol, Bucureşti, 1995.

200. MASCLET J. C., Qu'en est l'Europe politique?, Paris, La documentation française, 1984.

201. Idem. L'Union politique de l'Europe, Paris, PUF, 1994.

202. MATTERA Alfonso, Le marché unique européen. Ses regles, son fonctionement, Preface de Martin Bangemen, 2ed, Jupiter, Paris, 1990.

203. MAUREL M.-C1., Les Décollectivisations en Europe centrale, tome II, Itinéraires de privatisation, „Espace rural", LIEU, publ. du Laboratoire de Géographie rurale de 1'Université Paul-Valéry, no. 33, mars 1994.

204. MAUREL M.-CI. (dir.), Changements administratifs et territoriaux dans la nouvelle Europe, Actes du Colloque de la Commission de l'U.G.I. „Géographie et Administration publique", Montpellier, nov. 1993, Bulletin de la Société languedocienne dee Géographie, tome XXVI, juillet-décembre 1993, fasc. 3-4, p. 5-347.

205. MAURY Jean Pierre, La construction européenne, la sécurité et la défense, Paris, PUF, 1996.

206. MAYHEW Alan, Recreating Europe. The European Union's Policy towards Central and Eastern Europe, Cambridge University Press, 1998.

207. MAYNE Richard, The Community of Europe, London, 1962.

208. Idem. The Recovery of Europe, London, 1970.

209. MELAERTS Gaëtan, La genese du marché Commun, Centre de recherches européennes, Lausanne, 1968.

210. MÉLANDRI P., Les Etats Unis face ŕ l'unification de l'Europe, 1945-1954, Paris, 1980.

211. MERLE Marcel, Sociologie des relations internationales, Paris, Dalloz, 3e ed., 1982.

212. Messages a Jean Monnet ŕ l'occasion de son quatre-vingt-dixieme anniversaire, le 9 nov. 1978, Centre de Recherches européennes, Lausanne, 1978.

213. MEYERS I., American Aid to NATO Allies in the 1990's. The Dutch Case, Gröningen, 1994.

214. MIERT Karel Van; NICOLAS Muriel, RODRIGUES Nicolas, STOFFAES Christian, Dictionnaire économique et juridique des services publics en Europe, Paris, Ed. ASPE Europe, 1998.

215. MILZA P. BERSTEIN, S. Istoria Secolului XX. T2 19451973. Lumea între război şi pace. T3 În căutarea unei noi lumi 1973. Până în zilele noastre, Bucureşti, Ed. BIC ALL, 1998.

216. MILWARD A. S., The Reconstruction of Western Europe 1945-1951, London, 1948.

217. 217. MONETTE Pierre-Yves, Ces etats-unis d'Europe, Preface de Caurent Fabuis, Wilfried Mertens, Ed. Neuwelaerts et Bruylant, Beauvechian-Bruxelles, 1991.

218. MONNET Jean, Les Etats-Unis d'Europe ont Commencé, Paris, 1955.

219. MORAVCSIK Andrew, The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, UCL Press, 1998.

220. MOREAU DEFARGES P., Les Institutions européennes, Paris, A. Colin, Coll. Cursus, 1993.

221. Idem. Vers une Europe unie différenciée?, Defense Nationale, decembre 1994, nr. 10, p. 99-107.

222. MOUSSIS Nicholas, Acces ŕ l'Union Européenne. Droit, économie, politiques. Ed. Promethée, 1998.

223. Idem. Handbook of European Union, European Study Service, Rixensart, 1998.

224. Idem. Guide des politiques de l'Europe, Ed. Mols, 4eme edition, 1999.

225. MOWART R.. C.; PHIL M. A. D., Creating the European Community, Blandord Press, London, 1973.

226. NECHITA Vasile C., Integrare europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996.

227. NICOLAS F.; STERK H., L'Alemagne Une nouvelle hégémonie?, Paris, Dunod FRI, 1992.

228. NICOLL William; SALMON Trevor C., Understanding the European Communities, Philip Allen, Worcester, 1990.

229. Ordonanţa Guvernului României nr. 15/29 ianuarie 1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului European din România.

230. PALEOLOGU Eustache, Les nouvelles relations economiques internationales, Paris, PUF, 1980.

231. Parlement Européen. Bilan. Perspectives.. 1979-1984, College d'Europe, Bruges, 1983.

232. PĂUN N. Construcţia europeană modernă, Cluj-Napoca, Efes, 1997

233. Idem., Bani şi bănci în structuri europene, Cluj-Napoca, Apostrof, 1995.

234. Idem. Istoria construcţiei europene. Epoca postbelică, Cluj-Napoca, Efes, 1999.

235. PEYREFITTE A., La société de confiance, essai sur les origines de la nature du développement, Paris, Fayard, 1995.

236. PISANI-FERRY J., L'Europe ŕ geometrié variable; une analyse économique, Politique etrangere", 1995, nr. 2.

237. PNUD, Rapport mondial sur le developpement humain, ed. française, Paris, Economica, 1991.

238. POIDEVIN R., Robert Schuman. Homme d'Etat 1886-1963, Paris, 1986.

239. POLLARD Sidney, European Economic Integration 1815-1970, London, 1974.

240. Idem. The Integration of the European Economy since 1815, London, 1981.

241. POORTERMAN Jean, Jean Rey nous parle, Bruxelles, 1984.

242. POSTAN M. M., An Economic History of Western Europe 1945-1964, London, 1967.

243. PRÉVÉLAKIS G., Les Balkans, culture et géopolitique, Paris, Nathan, coll. „Géographie d'aujourd'hui", 1994..

244. Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană octombrie 1998.

245. RADVANYI J., La Nouvelle Russie. L'apres 1991: un nouveau temps des troubles". Géographie économique, régions et nations, géopolitique, Paris, Masson/A. Colin, 1996. Fondamental.

246. RADVANYI J., REY V. (dir.), Régions et pouvoirs régionaux en Europe de l'Est, Paris, Masson, 1989.

247. RADVANYI J., URSS: Régions et Nations, Paris, A. Colin, 1990.

248. RAOUX Alain, TERRENOIRE Alain, L'Europe et Maastricht. Le pour et le contre, Coll. Documents, Ed. Le cherche midi, Paris, 1992.

249. RAYMOND Robert; CHAUSSARD Alain, Les relations économiques et monétaires internationales, Paris, „Rev. Banque éditeurs", 3e ed., 1986.

250. REES G. W., International Politics in Europe: "The New Agenda", Routledge, 1993.

251. REUTER P., La Communauté européenne du charbon et de l'acier, Paris, 1953.

252. REY Jean-Jaques, Institutions économiques internationales, Bruxelles, ULB, 1988.

253. REY V. (dir.), L'Europe orientale, Russie, Asie centrale, Géographie universelle Reclus, Paris, Berlin, 1996.

254. Idem. L'Europe de 1'Entre-Deux, L'Encyclopédie de la Géographie, Paris, Economica, 1992.

255. Idem. Nouvelles campagnes de I'Europe centrale et orientale, Paris, CNRS, coll. „Espaces et milieux", 1996.

256. RIVIERE D., L'Italie entre 1'Europe du Nord et l'Europe méditerranéenne, Images économiques du monde, Dossier no. 12, „La CEE mediterranéenne, Paris, SEDES, 1990, p. 261-273.

257. Idem. L'Italie et l'Europe vues de Rome. Le chassé-croisé des poltiques européennes, Paris, L'Harmattan, 1996.

258. RlALS S., Destin du fédéralisme, Paris, LGDJ, 1986.

259. ROBERTSON A. H., Le Conseil de l'Europe. Ses fonctions et ses realisations. Preface de Guy Mollet, A. W. Sythoff-Leyde, 1962.

260. ROMUS P., L'Europe et les régions, Paris, Nathan, 1979.

261. ROUGEMONT D. DE, Vingt-huit siecles d'Europe, Paris, C. de Bartillat, 1990.

262. ROUX M. (dir.), Nations, États et territoires en Europe de I'Est et en URSS, Paris, L'Harmattan, coll. „Pays de l'Est", 1992.

263. RUHLMANN Jean, Histoire de l'Europe au XXe siecle. 1900-1918. Tome 1, Bruxelles, 1994, 480 p.; GUIFFAN, Jean. op. cit., 1918-1945, Tome 2, Bruxelles, 252 p., 1995; FABRE, Pascale et Daničle, op. cit. 1945-1974. 1ere partie, Tome 3, Bruxelles, 1995, 249 p.

264. SCHRÖTER H. G:, Cartelization and Decartelization in Europe, 1870-1995. Rise and Decline of an Economic Institution, în The Journal of European Economic History", 25, 1, 1996, Roma, Banca di Roma, p. 129-153.

265. SCHUMAN Robert; TRAUSCH Gilbert; CROISÉ-SCHRITZ Edmée; NIES-BERCHEM Martine, Le Luxembourg face ŕ la construction européenne, Luxembourg, Centre d'études européennes Robert Schuman, 1996.

266. SCHWARTZ H. P., Die Ära Adenauer: Gründerjahre der Republik, 1949-1957, Stuttgart, 1981.

267. SCOTTO Marcel, Les institutions européennes: le réforme inachevée, Paris, Le Monde Editions, 1997. Secolul 20. Europele din Europa, nr. 1012/1999; 13/2000, Bucureşti.

268. Secolul 20. Europele din Europa, nr. 1012/1999, 13/2000, Bucureşti, 2000.

269. SELLIER A. et J., Atlas des Peuples d'Europe centrale, Paris, La Découverte, 1991.

270. SILVERMAN D. P., Reconstructing Europe after the Great War, Harvard University Press, 1982.

271. SIVIGNON M., Géographie économique de la Grčce. Quelques traits de son évolution, Images économiques du monde, Dossier no. 12, La CEE mediterranéenne", Paris, SEDES, 1990, p. 289-298.

272. SOULET, I-Fr. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Polirom, 1998.

273. SMOUTS Marie-Claude, Les Organisations internationales, Cursus, A. Colin, Paris, 1995.

274. SPIERENBURG Dirk; POIDEVIN Raymond, The History of the High Authority of the European Coal and Steel Community, London, 1994.

275. Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, Snagov, 21 iunie 1995. De la Essen la Cannes. Itinerarul strategiei româneşti de integrare europeană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995. Strategia na]ională de dezvoltare a României pe termen mediu (Internet)

276. TCHOUBARIAN Alexander, The European Idea in History in the Nineteenth and Twentieth Centuries. A View from Moscow, Frank Cass, Newbury, 1994.

277. The European Integration from the Schuman-Plan to the Treaties of Rome. Projects and Initiatives. Disappointments and Failures, edited by Gilbert Trausch, 1993.

278. The Oxford Companion to the Second World War, OUP, Oxford, New York, 1995.

279. THOM Francoise, Sfârşitul comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

280. TIHANYL C., A History of the Middle Europe, New Brunswick, édit. Rutgers, 1976.

281. TISMĂNEANU Vladimir, Noaptea totalitară, Editura Athena Publishing and Printing, Bucureşti, 1995.

282. Idem. Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

283. TOULEMON Robert, La construction européenne. Histoire, acquis, perspectives, 1994.

284. Traités instituant les Communautés européennes, Edition abrégée, Luxemburg-Bruxelles, 1987.

285. Tratatul CECO (semnat la Paris, 18 aprilie 1951), European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume II, 1995.

286. Tratatul de la Amsterdam, 25 martie 1997, European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume II, 1995.

287. Tratatul de la Roma, 25 martie 1957, European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume I, II, 1995.

288. Tratatul EURATOM (semnat la Roma, 25 martie 1957), European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume II, 1995.

289. Tratatul Uniunii Europene (semnat la Maastricht în 7 februarie 1992), European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume I, 1995.

290. Uniunea Europeană România. Parteneriat pentru creşterea economică, Broşură publicată de Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti, 1995.

291. USHER John A., EC Institutions and legislation, Longman, London-New York, 1998.

292. VAN HELMONT Jaques, Options européennes, 1945-1985. Avant-propos de Jean François Deniau, Coll. „Perspectives européennes", Bruxelles, 1986.

293. VAN Peter, The EC, Eastern Europe and European Unity, Printer London and New York, 1993.

294. VANDERSANDEN Georges (dir.), L'Europe et les régions. Aspects juridiques, Etudes Européennes, ULB, Bruxelles, 1997.

295. VON DER GROEBEN Hans, The European Community: The Formative Years, Luxembourg, 1987.

296. VOOD David M.; YESILAD Birola A., The Emerging European Union, Longman, 1994.

297. WACKERMANN G., La Nouvelle Europe centrale, Paris, Ellipse, 1997.

298. WALLACE William (ed.), The Dynamics of European Integration, Royal Institute of International Affairs, London, 1990..

299. WEIDENFELD Werner (ed.), Central and Eastern Europe on the Way into the European Union, Bertelsmann Foundation Publishers, Gutersloh, Ediţiile 1995, 1996, 1997.

300. WELFENS P. J. J., The EU and Eastern Central Countries: Problems and Options of Integration, Aussen Politik, 3rd quarter, 1994, vol. 45, nr. 1, p. 90-98.

301. WELSH Michael, Europe United?, St. Martin's Press, New York, 1996.

302. WESTLAKE Martin (ed.), The European Union beyond Amsterdam. New concepts of European integration, Routledge, London-New York, 1998.

303. WICKHAM Sylvian, L'économie mondiale, Paris, PUF, Que Sais-je?, nr. 343, 3e ed., 1991.

304. WILLIAMS A. M., The European Community, Oxford, Blackwell Publishers, 1994, 2nd ed.

305. WILLIS F. R. (ed.), European Integration, New York , 1975.

306. WISTRICH Ernest, The United States of Europe, Routledge, 1994.

307. WOODBY Sylvia; COTTAM Martha L., The Changing Agenda. World Politics since 1945, Westview Press Boulder, San Francisco, Oxford, 1988 (1st ed.), 1991 (2nd ed.).

308. YOUNG John W., Britain, France and the Unity of Europe 1945-1951, Leicester University

[1] Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8.[2] Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.[3] Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25.[4] Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28.[5] André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.[6] Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45.[7] Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-95.[8] Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196.[9] Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.[10] Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.[11] Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.[12] Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.[13] Ibid., p.393.[14] Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 75-80.[15] Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France,

Paris, 1984, p.5.

[16] Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires

Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21.

[17] Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993,

p.16-18.

[18] Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

[19] Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113.[20] Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.[21] Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe?, Revue de Marché Commun et de l’Union Européenne, N 448, mai 2001, p.297; [22] www.europe-semaine.com